ARMISTIŢIUL DE CRĂCIUN

Armistițiul de Crăciun
(în engleză: Christmas truce;
germană: Weihnachtsfrieden;
franceză: Trêve de Noël) a fost o
serie de „încetări ale focului”
neoficiale care au avut loc în
zilele din jurul Crăciunului din
1914 în diferite zone ale
frontului de vest al Primului
Război Mondial.

Acesta a avut loc la cinci luni după începerea actelor de

ostilitate. Apariţia sa a fost treptată, făcându-şi prezenţa
simţită odată cu pierderile semnificative de resurse umane şi
materiale a ambelor părţi. Comandanţii reconsiderau strategiile
după impasul “Cursei către mare” şi rezultatul indecis al primei
bătălii de la Ypres. Astfel, în săptămâna Crăciunului, soldaţii
francezi, germani şi englezi au trecut tranşeele şi au celebrat
împreună. În unele zone, oamenii s-au aventurat până în “Tărâmul
nimănui”, pentru a comunica şi a face schimburi de mâncare şi
suveniruri. În timp ce unele întâlniri prezentau ceremonii
funerare şi schimburi de prizonieri, altele se terminau în
colinde şi jocuri de fotbal, acestea construind cea mai
memorabilă imagine a armistiţiului.

Armistițiul nu a fost un eveniment organizat și nici nu a

fost universal răspândit: în diferite zone ale frontului luptele
au continuat pe tot parcursul zilei de Crăciun, în timp ce în
alte părți s-a negociat doar un armistițiu momentan pentru
îngroparea celor căzuți. Episoadele de fraternizare cu inamicul
au fost judecate negativ de înaltele comandamente și strict
interzise pentru viitor: deja în anul următor unele unități au
organizat încetarea focului pentru ziua de Crăciun, dar
armistițiile nu au atins gradul de intensitate și fraternizare
ale celor din Crăciunul anului 1914; pentru Crăciunul din 1916,
după experiențele traumatizante ale bătăliilor sângeroase de la
Verdun și Somme și utilizarea pe scară largă a armelor chimice,
nu a fost organizat niciun armistițiu.
În primele luni ale conflictului, când războiul de
tranșee era încă la început, episoadele de armistițiu spontan
între facțiunile adverse nu erau episoade rare și nici nu se
limitau doar la perioada Crăciunului: în multe sectoare un fel
de „trăiește și lasă să trăiască” a stabilit relația între
soldații și unitățile adverse, și a limitat adesea atitudinile
agresive sau permitea acte de fraternizare, precum schimbul de
țigări sau încetarea neoficială a focului pentru a permite
recuperarea morților și răniților de pe pământul nimănui;
armistițiul de Crăciun din 1914 a reprezentat însă cel mai
semnificativ episod al întregului conflict atât pentru numărul
mare de soldați implicați mai mult sau mai puțin simultan, cât
și pentru gradul ridicat de participare și fraternizare care s-a
dezvoltat.
În primele opt săptămâni ale războiului, trupele franceze şi
engleze au oprit invaziile germane din Belgia până în Franţa,
protejând Parisul la prima bătălie a Marnei în septembrie, 1914.
În prima bătălie a Aisnei, atacurile franco-britanice erau
respinse şi ambele părţi au început să sape tranşee, pentru a-şi
proteja soldaţii mai eficient şi pentru a folosi surplusul de
resurse în avansarea spre nord, împotriva germanilor. În “Cursa
spre Mare”, cele două părți au făcut manevre reciproce de
flancare și, după câteva săptămâni, timp în care forțele
britanice au fost retrase din Aisne și trimise la nord, în
Flandra, ambele părți au rămas fără spațiu.
Înaintea Crăciunului din 1914 apăruseră deja mai multe iniţiative
de pace. “Scrisoarea publică de Crăciun” a fost un mesaj de pace
“adresat femeilor din Germania şi Austria”, semnat de 101 activiste
britanice, la finalul lui 1914.

Fraternizarea a fost reprezentată de interacțiuni pașnice

și uneori chiar prietenoase între forțele opuse – a fost o
caracteristică obișnuită în sectoarele liniștite ale Frontului
de Vest. În unele zone, ambele părți s-au abținut de la un
comportament agresiv, în timp ce în alte cazuri totul s-a extins
la conversații regulate sau chiar la vizite dintr-un șanț în
altul. Pe Frontul de Est, Fritz Kreisler a raportat incidente de
armistițiu spontan și de fraternizare între austro-ungari și
ruși în primele câteva săptămâni de război.
7 decembrie despre dorința „lamentabilă” a infanteristilor
francezi de a lăsa inamicul în pace, în timp ce comandantul
Armatei a 10-a, Victor d’Urbal, a scris despre „consecințele
nefericite” atunci când oamenii „se familiarizează cu vecinii de
vizavi”. Alte armistiții puteau fi forțate de ambele părți în
vremuri mai rele, mai ales atunci când liniile de tranşee erau
inundate și acestea ţineau adesea până după ce se potolea
vremea.
Apropierea tranșeelor le-a permis soldaților să-și strige
salutări unul altuia. Aceasta ar fi cea mai comună metodă de a
aranja un armistițiu informal în 1914. Bărbații schimbau
frecvent știri sau salutări, ajutați de un limbaj comun; mulți
soldați germani trăiseră în Anglia, în special în Londra, și erau
familiarizați cu limba și societatea. Câțiva soldați britanici au

înregistrat cazuri de nemți care întrebau despre știri din

ligile de fotbal, în timp ce alte conversații puteau fi la fel de
banale ca discuțiile despre vreme sau la fel de siropoase ca
mesajele pentru o iubită. Un fenomen neobișnuit care a crescut
intens a fost muzica; în sectoarele pașnice,
nu era neobișnuit ca unitățile să cânte
seara, uneori în mod deliberat cu un ochi
spre distracția sau batjocura blândă a
părţii opuse. Acest lucru s-a transformat
ușor într-o activitate mai festivă; la
începutul lunii decembrie, Sir Edward Hulse
de la Scots Guards a scris că plănuia să
organizeze o petrecere pentru ziua de
Crăciun, care să „ofere inamicului o
combinaţie armonioasă de cântec şi armonie”,
ca răspuns la refrenele frecvente ale
Deutschland Über Alles.
 Aproximativ 100.000 de trupe britanice și germane au fost
implicate în încetarea neoficială a ostilității de-a lungul
Frontului de Vest. Nemții au pus lumânări pe tranșee și pe pomii
de Crăciun, apoi au continuat sărbătoarea cântând colinde.
Britanicii au răspuns cântând colinde proprii. Cele două părți
au continuat strigându-și urări de Crăciun. La scurt timp după,
au avut loc excursii prin “Tărâmul Nimănui”, unde au avut loc
schimburi de cadouri între soldați , cum ar fi mâncare, tutun,
alcool și suveniruri,nasturi și pălării. Armistițiul a permis,
de asemenea, un scurt răgaz în care soldații recent uciși puteau
fi aduși înapoi în spatele liniilor lor de către grupurile de
înmormântare. S-au ținut slujbe comune. În sectoarele frontului
afectate de armistițiu, artileria a rămas tăcută și nu au avut
loc lupte de amploare pe toată perioada Crăciunului; chiar și
așa, totuși, în unele cazuri soldații care se apropiau de
tranșeele inamice au fost împușcați de adversarii lor. În
majoritatea sectoarelor vizate, armistițiul a durat doar pentru
ziua de Crăciun, dar în unele cazuri a durat până în noaptea de
Revelion.
În ziua de Crăciun, generalul de brigadă Walter Congreve,
comandantul Brigăzii 18 Infanterie, staționat lângă Neuve
Chapelle, a scris o scrisoare prin care amintește că germanii au
declarat armistițiu pentru ziua respectivă. Unul dintre oamenii
lui și-a ridicat curajos capul deasupra parapetului, iar alții,
din ambele tabere, au pășit pe “pământul nimănui”. Ofițerii și
bărbații și-au dat mâna și au schimbat între ei țigări și
trabucuri. Congreve însă a recunoscut că a fost reticent să
asiste la armistițiu, de teama lunetisților germani.
Un martor britanic, căpitanul Sir Edward Hulse Bart, a
relatat că primul interpret pe care l-a întâlnit pe liniile germane
era originar din Suffolk, unde își lăsase iubita și motocicleta;
Hulse Bart a descris, de asemenea, un cântec care „se termină cu un
„Auld Lang Syne” care ne-a unit pe toți, englezi, scoțieni,
irlandezi, prusaci, württembergieni etc. A fost absolut incredibil
și dacă l-aș fi văzut într-un film aș fi jurat că era totul
regizat!”. Locotenentul german Johannes Niemann a scris: „am luat
binoclul și am privit cu atenție peste parapet, am avut vederea
incredibilă a soldaților noștri schimbând țigări, rachiu și
ciocolată cu inamicul.”
Multe relatări despre armistițiu implică unul sau mai
multe meciuri de fotbal jucate. Acest lucru a fost menționat în
unele dintre cele mai vechi rapoarte, cu o scrisoare scrisă de
un medic de pe lângă Brigada de pușcași, publicată în The Times
la 1 ianuarie 1915, în care se raporta „un meci de fotbal...
jucat între ei și noi în fața tranșeelor.”
 Povești similare au fost spuse de-a lungul anilor. Unele
relatări ale jocului aduc elemente de ficțiune ale lui Robert
Graves, un poet și scriitor britanic (și un ofițer pe front la
acea vreme) care a reconstituit întâlnirea într-o poveste
publicată în 1962; în versiunea lui Graves, scorul a fost 3–2
pentru germani.

Adevărul relatărilor a fost contestat de unii istorici.

În 1984, Malcolm Brown și Shirley Seaton au ajuns la concluzia
că au existat probabil încercări de a juca meciuri organizate,
care au eșuat din cauza stării terenului. Chris Baker, fost
președinte al Asociației Frontului de Vest și autor al cărții
“The Truce: The Day the War Stopped”, a fost, de asemenea,
sceptic, dar spune că, deși există puține dovezi, cel mai
probabil loc în care ar fi putut avea loc un meci organizat a
fost lângă satul Messines: "Sunt două referiri la un joc care se
joacă pe partea britanică, dar nimic de la germani. Dacă cineva
ar găsi într-o zi o scrisoare de la un soldat german care se
afla în acea zonă, atunci am avea ceva credibil". Locotenentul
Kurt Zehmisch de la Regimentul 134 de Infanterie Saxonă a spus
că englezii „au adus o minge de fotbal din tranșeele lor și,la
puțin timp după, a urmat un joc plin de viață.
Evenimentele
armistițiului din 1914 nu au
fost raportate în presă zile
întregi, într-un fel de
autocenzură neoficială ruptă în
cele din urmă la 31 decembrie
1914 de The New York Times din
SUA (o țară încă neutră la acea
vreme). Ziarele britanice au
făcut coadă la începutul lui
ianuarie 1915, raportând
numeroase relatări la persoana
întâi de la soldații înșiși,
extrase din scrisorile trimise familiilor lor, precum și
editoriale care comentau „una dintre cele mai mari surprize ale
unui război uluitor”. Din 8 ianuarie 1915 au început să fie
publicate primele fotografii ale evenimentelor, în special din
ziarele Daily Mirror și Daily Sketch; tonul general al
articolelor a fost puternic în favoarea evenimentului, Times
aprobând „lipsa de răutate” larg răspândită între ambele părți,
iar Mirror deplângând „absurditatea și tragedia” care se va
relua după armistițiu.
 Încercarea de a ascunde evenimentul în Germania a fost
mai slab, multe ziare criticând soldații care au participat la
armistițiu și nu au fost publicate imagini ale evenimentului. În
Franța, cenzura puternică a asigurat ca singura relatare a
evenimentelor să vină doar din poveștile soldaților de pe front
sau ale celor răniți în spitale: la aceste zvonuri tot mai mari,
ziarele au răspuns prin retipărirea unui avertisment
guvernamental anterior potrivit căruia fraternizarea cu inamicul
era trădare; abia la începutul lunii ianuarie 1915 au fost
publicate declarații oficiale privind armistițiul de Crăciun,
tinzând mai mult decât orice altceva să minimizeze amploarea și
răspândirea evenimentelor.
Deși tendința populară a fost de a vedea armistițiile de
Crăciun din decembrie 1914 ca fiind unice și de o semnificație
romantică mai degrabă decât politică, ele au fost, de asemenea,
interpretate ca parte a spiritului larg răspândit de necooperare
cu războiul. În cartea sa despre războiul din tranșee, Tony
Ashworth a descris sistemul „trăiți și lăsați să trăiască”.
Armistițiile locale complicate și acordurile de a nu se trage
unul împotriva celuilalt au fost negociate de bărbați de-a
lungul frontului pe tot parcursul războiului. Acestea au început
adesea cu acordul de a nu se ataca reciproc la ceai, la masă sau
la orele de spălare. În unele locuri, înțelegerile subînțelese
au devenit atât de comune încât secțiunile frontului ar avea
puține victime pentru perioade lungi de timp. Acest sistem,
susține Ashworth, „a dat soldaților un anumit control asupra
condițiilor existenței lor”. Armistițiul de Crăciun din
decembrie 1914 poate fi văzut atunci ca nu unic, ci ca exemplu
cel mai dramatic al spiritului de necooperare cu războiul care a
inclus refuzuri de a lupta, armistițiu neoficial, revolte, greve
și proteste de pace.