Familia și imaginea mamei

Familia reprezintă refugiul în care certurile și răutățile lumii dispar, configurându-se, astfel,
unicul spațiu domestic unde liniștea și pacea trec de la efemer la absolut. Acest echilibru este
creat de ființa cu instincte materne și feminine „preistorice”, cum o va caracteriza Lucian
ulterior. Ana Blaga trăia o existență croită pe măsura celei folclorice și se simțea vibrând, cu
întreaga ei făptură, „într-o lume străbătută de puteri misterioase”. Avea mai cu seamă o iscusință
a spontaneității și utiliza fără ezitare un limbaj încărcat de  conotații plastice. Cuvintele izvorau
dintr-un fond ancestral și se revărsau cotidian în aluzii, șoapte, exclamații și formule arhaice.
Mama este ființa sensibilă, care se află într-o perpetuă căutare de protecție a progeniturii, „un
duh al rânduielii, o întrupare a duioșiei și a grijei”. Mama este o ființă primară, „Eine Urmutter”,
așa cum o numea autorul. Fără multă școală, avea cunoștințe folclorice deosebit de bogate.
Existență încadrată în zarea magiei, ea se simțea cu toată făptura ei vibrând într-o lume străbătută
de puteri misterioase, dar nu se abandona niciodată visării. Ea este stăpânită numai de sacrul
egoism al familiei: „Mama era substanța activă în jurul căreia luau o înfățișare palpabilă toate
rânduielile vieții noastre”. 

În tinerețea sa, fusese o femeie frumoasă („de o frumusețe ce nu avea deloc conștiință de sine”).
Blaga și-o amintește ca pe o femeie  „cu mișcări apăsate ... cu părul cărunt, apoi ireal de alb și
ochii mari de basm...