DIZABILITATEA CA FACTOR DE RISC PRIVIND ACCESUL LA SERVICIILE DE EDUCAȚIE

LIVIUS MANEA. CALITATEA VIETII, XVII, nr. 1–2, 2006, p. 41–50

Excluziunea socială a persoanelor cu handicap nu înseamnă doar un nivel redus al resurselor materiale,
ci, mai ales, dificultățile sau imposibilitatea lor de a participa în mod efectiv la viața economică, socială,
politică și culturală; în anumite privințe, mai înseamnă alienare și distanțare față de societatea obișnuită.
Excluderea socială este definită în termenii lipsei de acces sau ai accesului limitat la drepturile civile,
politice, sociale, economice și culturale, reflectând, într-o anumită privință, standardele de viață și
oportunitățile.

Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferențiere socială în societățile moderne,
marcat substanțial de influența unor ideologii. Modul în care o societate exclude anumite grupuri sau
indivizi implică procese de încadrare în categorii, punându-se accentul pe apariția și identificarea unor
incapacități, pe aspectele inferioare și inacceptabile ale unei persoane. Așa cum a demonstrat
Wolfensberger (1972).

Spre exemplu, serviciile destinate persoanelor cu retard mintal au fost dominate mult timp de ideea că
aceste persoane ar reprezenta o amenințare la adresa societății.

Concepția privind învățământul integrat pentru copiii cu handicap a început să fie transpusă în practică la
începutul anilor 1970, în țările scandinave, în Italia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada,
Australia și Israel. Concomitent, s-a produs o deplasare a accentului de la diagnosticul predominant
medical, la evaluarea multidisciplinară și la intervenția echipelor complexe de reabilitare. Adoptarea unei
serii de documente internaționale a impulsionat semnificativ, inițial, structurarea concepției cu privire la
integrarea, apoi la cea privind incluziunea copiilor cu cerințe educative speciale.

Educația integrată presupune mai multe premise: egalitatea șanselor educaționale, caracterul
democratic, deschis al sistemelor școlare, pedagogia suportivă și discriminarea pozitivă. Educația
incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având drept scop
exploatarea resurselor existente, mai ales a celor umane, pentru a susține participarea la procesul de
învățământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunități. Incluziunea poate fi înțeleasă ca o mișcare de
extindere a scopului și rolului școlii obișnuite, pentru a putea răspunde unei mai mari diversități de nevoi
educative ale copiilor. Educația incluzivă presupune ca învățământul, în calitate de prestator de servicii,
să se adapteze cerințelor copiilor; aceștia trebuie să învețe împreună, atunci când este posibil, indiferent
de dificultățile întâmpinate, de diferențele dintre ei. Altfel spus, învățământul trebuie structurat cât mai
mult în funcție de nevoile copilului și nu invers.

România, cu o lungă perioada de accent pe educația specială de tip segregativ, face eforturi pentru a se
alinia tendințelor moderne de promovare a educației integrate și incluzive. Conform legislației în vigoare,
toți copiii au dreptul la educație. Ministerul Educației și Cercetării, începând cu anul 1997, a emis mai
multe ordine prin care încurajează integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul obișnuit.
ASPECTE PRACTICE PRIVIND SISTEMUL PUBLIC DE PROTECŢIE A COPIILOR CU DIZABILITĂŢI

GEORGIANA-VIRGINIA BONEA. CALITATEA VIEŢII, XXII, nr. 1, 2011, p. 83–102

Cu alte cuvinte, deficiența este o incapacitate care împiedică individul în cauză să ducă o viață
considerată a fi normală de către marea majoritate și care duce, inevitabil, la starea de handicap. Când
un copil este redus la handicapul pe care îl are, acesta nu mai poate interacționa cu ceilalți si nu se poate
juca așa cum o fac majoritatea celor de vârsta sa, crezând că este pedepsit pentru un motiv anume. Acest
lucru poate fi pus pe seama unor factori precum: cultura, transferul de informații, tipurile de relații
sociale, educația (Vasilescu, 2001). Deficiențele pot apărea: a) în perioada vieții intrauterine, când în
timpul sarcinii mama consumă băuturi alcoolice, tutun, droguri, substanțe medicamentoase interzise în
acea perioadă, favorizând apariția malformațiilor congenitale, sau poate transmite o boală genetică
fătului; b) în timpul nașterii, de asemenea, se pot ivi diverse accidente; c) după naștere, atunci când
copilul nu este îngrijit corespunzător, ori pot aparea diverse accidente în maternitate, de exemplu: igiena
necorespunzătoare, personal necalificat, nesupraveghere, nesterilizarea instrumentarului utilizat.

Pâna în 1999, unitățile de asistență specială pentru minori și adulți s-au numit „cămine”. Începând cu 1
iunie 1999, conform OUG nr. 102 din 30/05/1999, acestea s-au reorganizat și au primit denumirea de
centre. De asemenea, centrele de recuperare și reabilitare includ: centre-pilot de recuperare și
reabilitare pentru persoanele cu handicap, centre de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică si centre
de recuperare și reabilitare pentru persoanele cu handicap, inclusiv centre de zi.

Învățământul special este foarte important în creșterea și dezvoltarea copiilor cu nevoi speciale și de
aceea trebuie acordată o mai mare atenție acestui sector din punctul de vedere al alocării fondurilor
pentru o calitate mai bună a serviciilor, dar și o specializare pe măsură a cadrelor didactice. Oricât de
redundant ar părea acest lucru, pe termen lung, educația copiilor este extrem de importantă.
Dimensiuni psihosociale si legislative ale protectiei speciale a persoanelor cu handicap din România

Tudor GHEORGHE. Analele Universităţii Dunărea de Jos Galaţi, fasc. XX, Sociologie, nr.4, 2009, p. 131-146.

Serviciile sociale reprezinta ansamblul complex de măsuri și acțiuni realizate pentru a răspunde nevoilor
sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii și depășirii unor situații de dificultate,
vulnerabilitate sau dependență pentru prezervarea autonomiei și protecției persoanei, pentru
prevenirea marginalizării și excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale și în scopul creșterii
calității vieții.

Tipuri de servicii de care poate beneficia persoana cu handicap

1. În centre de zi – servicii de: educare; asistenţă şi îngrijire; consiliere
psihologică pentru persoana cu handicap şi pentru familia
acesteia;socializare şi petrecere a timpului liber; reintegrare familială şi
comunitară;
2. În centre de îngrijire şi asistenţă – servicii de: găzduire; îngrijire
personală; recuperare; socializare;
3. În centre de recuperare şi reabilitare – servicii de: găzduire; îngrijire
personală; recuperare; integrare/reintegrare profesională;
4. În centre pilot – servicii de: găzduire; îngrijire personală; recuperare;
integrare/reintegrare socială;
5. În centre de tip respiro- servicii de: găzduire; îngrijire personală;
recuperare; integrare/reintegrare socială;
6. În centre de recuperare – servicii de: primire şi găzduire temporară;
asistenţă şi îngrijire; consiliere juridică; consiliere psihologică

Centre pentru persoanele cu handicap

Persoana cu handicap poate beneficia de servicii sociale acordate în centre de zi şi centre rezidenţiale de
diferite tipuri (publice, public-private sau private). Centrele de zi şi centrele rezidenţiale reprezintă locaţii
în care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat şi care dispun de infrastructura adecvată
furnizării acestora, centrele rezidenţiale sunt locaţii în care persoana cu handicap este găzduită cel puţin
24 de ore.

Tipuri de centre rezidenţiale pentru persoane cu handicap: centre de îngrijire şi asistenţă; centre de
recuperare şi reabilitare; centre de integrare prin terapie ocupaţională; centre de pregătire pentru o viaţă
independentă; centre respiro / centre de criză; centre de servicii comunitare şi formare; locuinţe
protejate. Admiterea unei persoane cu handicap într-un centru rezidenţial ( cu excepţia centrului de
respiro şi a locuinţei protejate) se face în cazul în care acesteia nu i se pot asigura protecţia şi îngrijirea la
domiciliu sau î cadrul altor servicii din comunitate. Centrele publice pentru persoanele cu handicap se
înfiinţează şi funcţionează ca structuri fără personalitate juridică, în subordinea consiliilor judeţene,
respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în structura D.G.A.S.P.C., cu avizul şi
sub îndrumarea metodologică a Autorităţii pentru Persoanele cu Handicap. Centrele private pentru
persoane cu handicap se înfiinţează şi funcţionează ca structuri cu personalitate juridică, cu avizul şi sub
îndrumarea metodologică a Autorităţii pentru Persoanele cu Handicap.