Practici incluzive pentru copii cu CES, în Europa, în Moldova.

Natalia Cabac ,formator ONG ,,OPORTUNITATE,,

Republica Moldova a moştenit de la modelul sovietic un sistem segregaţionist de educaţie

cu şcoli de masă, şcoli auxiliare şi şcoli speciale, fără mecanisme de evaluare adecvate.
Organizarea sistemului educaţional din Republica Moldova era axat pe modelul medical
de tratare a dizabilităţii, potrivit căruia copilul care nu putea face cerinţelor şcolii generale era
considerat o problemă.
Diferenţele dintre copii erau considerate „handicap”. Statul considera că prin această
metodă segregaţionistă îşi valorizează cetăţenii.
De altfel, cetăţeanul era obiect, şi nu participant activ la politica socială, indiferent de
domeniul reglementat.
Ratificarea de către Republica Moldova a Convenţiei ONU cu privire la drepturile
copilului, (1993) a condus la recunoaşterea valorii acordate copilului, a nevoii acestuia de
ocrotire, educare şi sprijin, a deschis calea unor schimbări importante.
Fara a fi neglijate dimensiunile medicale , psihologice ale persoanei cu handicap, acesta
este cu precadere un fenomen social , intrucat se manifesta la nivelul interactiunilor sociale . In
calitatea sa de fenomen preponderent social ,pentru a fi corect abordat, „ handicapul” impune
explorarea unor perspective ale teoriilor , paradigmelor sau conceptelor sociologice .
Astfel, handicapatul poate fi vazut ca o abatere de la „normal”, de la trasaturile cele mai
frecvente ale membrilor unei colectivitati ; in mod obisnuit se tinde spre atribuirea de
semnificatii negative abaterilor respective.
În procesul de prestare a serviciilor pentru persoane cu disabilităţi este foarte important să
se ţină cont de principiile generale.
Acestea sunt comune pentru întregul spectru de servicii sociale, indiferent de
caracteristica beneficiarilor (persoanelor cu disabilităţi):
 respectarea drepturilor şi a demnităţii persoanelor cu disabilităţi. Toate fiinţele umane se nasc
libere şi egale în demnitate şi în drepturi
 prevenirea şi combaterea discriminării. Discriminarea la care persoanele cu handicap trebuie
să facă faţă este cauzată de prejudecăţi însă, de cele mai multe ori, este urmare a faptului că
aceste persoane sunt uitate sau ignorate, ceea ce conduce la apariţia şi întărirea artificială a
barierelor de mediu şi de atitudine între persoanele cu handicap şi comunitate.
 egalizarea şanselor. Sisteme ale societăţii ca serviciile, activităţile, informaţiile, comunicarea
şi documentarea, sunt disponibile tuturor.
 absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe motive de apartenenţă religioasă
sau convingeri, handicap, vîrstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte ocuparea şi
încadrarea în muncă
 solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi
pot asigura nevoile sociale
 subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi, complementar acestora
statul, intervin în situaţia în care familia sau persoana nu-şi poate asigura integral nevoile
sociale;
 abordarea integrată, potrivit căruia protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor
cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale sociale, educaţionale, ale ocupării
forţei de muncăExistă următoarele tipuri de disabilităţi:
Legislaţia naţionala defineşte disabilitatea ca pierderea sau lipsa deplina sau parţiala a
uneia sau a cîtorva sisteme funcţionare ale omului. Capacităţile intelectuale, fizice, sociale sunt
necesare pentru participarea eficienta în cîmpul muncii şi integrare în societate prin angajare.
Numărul persoanelor cu disabilitate în Republica Moldova este în jur de 200 000
persoane, aceasta reprezentînd media europeana. Actualmente Moldova nu dispune de date
statistice detaliat dezagregate pentru persoanele cu diferite forme de disabilitate, totodată se
determină:
 25% disabilitatea congenitala ;
 30% disabilitatea rezultata din accidente de munca, bolile profesionale (temporara sau
permanenta, ulterior un anumit segment va face parte din categoria care urmează);
 45% disabilitatea rezultata din considerentele medicale si de sănătate.
Persoanele cu diferite forme de disabilitate întîmpină numeroase bariere în realizarea
egalităţii în societate. Printre cele mai serioase se numără:
 lipsa unei reţele de servicii sociale, primare şi specializate, corespunzătoare nevoilor
individuale ale persoanelor cu disabilităţi;
 neasigurarea educaţiei la orice vîrstă, inclusiv educaţia primară, formarea şi posibilităţile
corespunzătoare de învăţare continuă la toate etapele vieţii;
 ocuparea şi încadrarea în muncă insuficienţă contribuie la participarea limitată a persoanelor
cu disabilităţi la viaţa economică, culturală şi socială;
 limitarea accesului persoanelor cu handicap la noile tehnologii informaţionale şi de
comunicare creează premisele negative a perspectivelor de participare;
 accesul nesatisfăcător la locul de muncă, în instituţiile de educaţie, cultură şi divertisment şi
în transportul public determină neafirmarea persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii.
 Implementarea educaţiei incluzive în Republica Moldova este interdependentă cu reforma
sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului, deoarece majoritatea copiilor cu cerinţe
educaţionale speciale erau plasaţi în instituţii rezidenţiale.
Activităţile realizate de autorităţi în domeniul dezinstituţionalizării, cu suportul UNICEF
şi al ONG-urilor cu experienţă în domeniu (CCF Moldova, Keystone Human Services
International Moldova Association, AO Lumos, AO „Parteneriate pentru Fiecare Copil”, ONG
„Speranţa” şi ONG „Femeia şi Copilul – Protecţie şi Sprijin”), în perioada 2007-2016, au
contribuit la reducerea numărului copiilor separaţi de familie cu circa 62%, precum şi la crearea
şi dezvoltarea serviciilor sociale pentru copii şi la dezvoltarea incluziunii socioeducaţionale a
copiilor cu CES.
Ratificarea Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2010) de
Republica Moldova a impulsionat schimbări ulterioare în sistemul educaţional, şi anume în
promovarea educaţiei incluzive.
Ratificarea acestui document presupunea reformarea politicii statului în domeniul
dizabilităţii.
Ca urmare, au fost aprobate Strategia de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi
(2010-2013) şi Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova pentru anii
2011-2020, aprobat prin Hotărârea Guvernului R. Moldova nr. 523 din 11.07.2011.
Educaţia incluzivă, în sensul prezentului Program, prevede schimbarea şi adaptarea
continuă a sistemului educa- ţional pentru a răspunde diversităţii copiilor şi nevoilor ce decurg
din aceasta, pentru a oferi o educaţie de calitate tuturor în contexte integrate şi în medii de
învăţare comună
Cadrul legal din Republica Moldova corespunde standardelor internaţionale; conceptul
privind dezvoltarea educaţiei incluzive aprobat şi reflectat în documentele de politici serveşte un
cadru general de includere a tuturor copiilor cu risc mare de excludere; se bazează pe principiul
educaţiei pentru TOŢI, având scopul de a valorifica potenţialul de învăţare al fiecărui copil.
. Se atestă o voinţă politică raliată la practicile incluzive, angajamentul activ al
reprezentanţilor diferitor agenţii internaţionale, precum şi al agenţiilor neguvernamentale în
implementarea educaţiei incluzive.
În scopul implementării educaţiei incluzive au fost create servicii de suport: la nivel
naţional – Centrul Republican de Asistenţă Psihopedagogică (CRAP), la nivel raional – Serviciul
de Asistenţă Psihopedagogică (SAP), la nivel instituţional – centre de resurse, comisii
interdisciplinare, care au ca scop incluziunea copiilor cu CES în şcolile generale. Serviciile de
suport create se bucură de popularitate în rândul beneficiarilor. 9. Cadru didactic de sprijin este o
profesie nouă introdusă în Clasificatorul ocupaţiilor al Republicii Moldova.
 Aşadar, noua paradigmă educaţională îşi propunea instituirea unei noi calităţi a
învăţământului prin crearea şcolii naţionale, deideologizarea şi depolitizarea sistemului de
învăţământ, democratizarea şcolii şi crearea unei noi paradigme educaţionale, deschideri spre
colaborare pe plan internaţional.
Totodată, constatăm că în această etapă a fost proclamat accesul la educaţie în
documentele de politici, care însă nu a fost asigurat de anumite acţiuni de ordin instituţional în
vederea asigurări unei educaţii de calitate pentru toţi copiii, se atestă o lipsă de corelare a
politicilor sociale cu cele educaţionale.
În principiu, nimeni nu era împiedicat să urmeze orice formă de învăţă- mânt. Dar numai
în principiu.
Or, recunoaşterea oficială şi garantarea egalităţii şanselor la educaţie şi protecţia socială
oferite prin legislaţie nu sunt condiţii suficiente pentru eliminarea inechităţilor în domeniu.
Disparităţile socioeconomice între diferite medii şi categorii sociale rămâneau a fi o sursă
de inegalitate.
Realitatea atestă un sistem segregaţionist de educaţie moştenit de la modelul sovietic cu
şcoli de masă, şcoli auxiliare şi şcoli speciale, fără existen- ţa unor mecanisme de evaluare
adecvate.
Statutul şcolii era determinat de succesele academice ale copiilor, ceea ce presupunea
promovarea copiilor cu o reuşită şcolară bună.
Organizarea sistemului educaţional era axat pe modelul medical de tratare a dizabilităţii,
potrivit căruia copilul care nu putea face cerinţelor şcolii generale era considerat o problemă.
Diferenţele între copiii erau considerate „handicap”. Statul considera că prin această
metodă segregaţionistă îşi valorizează cetăţenii.
De altfel, cetăţeanul era obiect, şi nu participant activ la politica socială, indiferent de
domeniul reglementat.
Un rol însemnat în această perioadă a constituit crearea Consiliului Naţional pentru
Protecţia Drepturilor Copilului (Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 409 din 9 aprilie
1998), având ca scop să asigure elaborarea şi implementarea politicilor de protecţie a drepturilor
copilului şi familiei.
Activităţile întreprinse pe plan naţional în această perioadă sunt corelate cu cele de pe
plan mondial, incluziunea fiind corelată cu procesele democratizării în societate şi educaţie. În
acest sens, incluziunea este răspunsul la una din cele mai mari probleme cu care se confruntă
lumea: excluziunea a tot mai mulţi oameni de la participarea în viaţa economică, socială, politică
şi culturală a unei societăţi.
 În această perioadă se atestă un succes în sfera legislaţiei, politicilor şi practicilor
incluzive, conceptul de „incluziune” este inclus în agenda factorilor de decizie şi a specialiştilor.
Un eveniment însemnat a fost ratificarea de către Republica Moldova a Convenţiei ONU
privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2010).
Au fost aprobate acte legislative care au la bază principiul incluziunii tuturor copiilor în
procesul educaţional.
Un pas important pentru reformarea sistemului de protecţie socială a persoanelor cu
dizabilităţi îl reprezintă crearea Consiliului Naţional pentru Determinarea Dizabilităţii şi
Capacităţii de Muncă (Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 65 din 23.01.2013), ca
urmare a reorganizării Consiliului Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii).
Consiliul are misiunea de a asigura realizarea prevederilor actelor normative în vigoare
privind determinarea dizabilităţii şi capacităţii de muncă, având ca obiectiv final incluziunea
socială a persoanelor cu dizabilităţi.
În acest context, prestarea de servicii ar trebui să se axeze pe punctele forte şi pe nevoile
elevilor şi să nu fie dependentă de certificatul de dizabilitate. Introducerea unei înţelegeri
comune a dizabilităţii, axată pe modelul social al dizabilităţii, va favoriza valorizarea relaţiilor
interpersonale şi o cale flexibilă de învăţare.
Acest fapt va avea un impact asupra mecanismului de colectare a datelor şi a
modalităţilor în care datele colectate pot influenţa procesul decizional.
Strategia consolidată de dezvoltare a învăţământului pentru anii 2011-2015 şi Planul
consolidat de acţiuni pentru sectorul educaţiei, 2011-2015 au ca obiective prioritare:
modernizarea sistemului educaţional din Republica Moldova în scopul asigurării unei dezvoltări
umane durabile prin asigurarea accesului echitabil şi nediscriminatoriu la studii de calitate la
toate nivelele de învăţământ; asigurarea unei educaţii preşcolare, primare şi secundare de calitate
pentru toţi copiii prin dezvoltarea unor şcoli prietenoase copilului şi extinderea practicilor
educaţiei incluzive.
Un rol crucial în implementarea educaţiei incluzive revine Programului de dezvoltare a
educaţiei incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011- 2020, aprobat prin Hotărârea
Guvernului R. Moldova nr. 523 din 11.07.2011. 20 21
Educaţia incluzivă, în sensul prezentului Program, prevede schimbarea şi adaptarea
continuă a sistemului educaţional pentru a răspunde diversităţii copiilor şi nevoilor ce decurg din
aceasta, pentru a oferi educaţie de calitate tuturor în contexte integrate şi medii de învăţare
comună.
Este important de remarcat că pct. 58 şi 59 din Programul de dezvoltare a educaţiei
incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020 prevăd că beneficiari ai educaţiei
incluzive sunt toţi copiii, indiferent de starea materială a familiei, reşedinţă, apartenenţa etnică,
limba vorbită, sex, vârstă, confesiune, starea de sănătate, caracteristicile de învăţare,
antecedentele penale, fiind evidenţiate următoarele categorii de beneficiari:
 copiii orfani, abandonaţi, lipsiţi de îngrijire părintească;
 copiii din familiile defavorizate;
 copiii instituţionalizaţi;
 copiii, tinerii şi adulţii cu dizabilităţi;
 copiii străzii;
 copiii şi tinerii în conflict cu legea;
 copiii şi tinerii traficaţi;
 copiii şi tinerii supuşi violenţei;
 copiii şi tinerii care consumă droguri, alcool, alte substanţe toxice;
 copiii afectaţi de HIV/SIDA,
 copiii cu maladii somatice cronice;
 ) copiii şi tinerii cu tulburări psihice, devieri de comportament sau emoţionale, alte stări
patologice;
 copiii cu dificultăţi de învăţare şi comunicare;
 copiii şi tinerii supradotaţi; o) copiii şi tinerii victime ale exploatării prin muncă;
 copiii minorităţilor naţionale, grupurilor religioase sau lingvistice;
 copiii refugiaţilor sau copiii persoanelor intern deplasate.
Totodată, sunt menţionaţi beneficiarii indirecţi ai educaţiei incluzive: familiile/părinţii,
cadrele didactice din învăţământ, specialiştii din domeniile conexe, autorităţile publice centrale şi
locale, comunitatea/societatea.
Angajamentele privind implementarea educaţiei incluzive au fost susţinute de cadrul
instituţional privind utilizarea unui mecanism de finanţare care stimulează practici incluzive,
fiind reflectate în Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 351 din 29.05.2012 pentru
aprobarea Regulamentului privind redirecţionarea resurselor financiare în cadrul reformării
instituţiilor rezidenţiale, care specifică posibilitatea dezvoltării serviciilor de suport pentru copiii
dezinstituţionalizaţi la nivel local pentru implementarea educaţiei incluzive, şi în Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr. 728 din 02.10.2012 cu privire la finanţarea în bază de cost
standard per elev cu utilizarea coeficienţilor de ajustare în modul stabilit de Guvern pentru
instituţiile de învăţământ primar şi secundar general, finanţat din bugetele unităţilor
administrativ-teritoriale.
 Schimbările la nivel de politici au condus la modificări în abordarea şi aplicarea
paradigmei educaţionale, în special prin delimitarea şi consolidarea unor servicii educaţionale
care să răspundă cerinţelor unor categorii diverse de beneficiari, reprezentate de vârste diferite,
medii sociale variate şi posibilităţi intelectuale şi aptitudini diverse.
Strategia europeană 2010-2020 pentru persoanele cu handicap: un angajament reînnoit
pentru o Europă fără bariere, Comisia Europeană, Bruxelles, 2010: „Persoanele cu handicap, în
special copiii, trebuie să fie integrate în mod adecvat în sistemul general de învăţământ şi să
beneficieze de sprijin individual cu respectarea intereselor copilului."
Recomandarea esenţială din acest important document al UE este „Promovarea unui
învăţământ favorabil incluziunii şi învăţării de-a lungul vieţii pentru elevii şi studenţii cu
handicap”.
Documente din anul 2011 Raportul mondial asupra dizabilităţii, OMS şi Banca Mondială,
2011 Strategii pentru incluziune
 Focalizarea pe educaţia copiilor (cu dizabilităţi) cât mai aproape posibil de şcolile generale;
aceasta cuprinde – dacă este necesar - legături cu şcoli speciale.
 Asigurarea unei structuri educaţionale incluzive – de pildă prin standarde minimale de
accesibilitate.
 Nu construiţi o şcoală specială dacă aceasta nu există! Asiguraţi în loc resurse adiţionale în
şcoli obişnuite.
 Faceţi profesorii responsabili pentru toţi copiii şi asiguraţi pregătirea acestora pentru a preda
copiilor cu dizabilităţi.
 Sprijiniţi profesorii şi şcolile să adopte modalităţi flexibile de lucru.
 Luaţi în seamă introducerea „asistenţilor de profesori”, cu grija pentru a preveni izolarea
celor asistaţi.
 Starea aplicării Convenţiei privind drepturile copilului, Raportul Secretarului General,
3.08.2011. Comitetul privind Drepturile Copilului, în raportul din cea de-a 16 a sesiune
(CRC/C/69, para. 338), a identificat nevoia de acţiune pentru a încheia segregarea în educaţie
şi a recomandat consistent dezvoltarea sistemelor educaţionale incluzive.
De asemenea, a accentuat faptul că educaţia incluzivă este un obiectiv major pentru
educaţia copiilor cu dizabilităţi, din anul 2002.
Incluziunea cuprinde principiul ca şcolile să primească toţi copiii, indiferent de condiţia
lor fizică, intelectuală, socială, emoţională, lingvistică sau alte condiţii şi, de asemenea, să se
adapteze şi să răspundă nevoilor acestora.
Aceasta solicită acţiune concertată în tot sistemul educaţional, inclusiv privind:
 legislaţia; Promovarea educaţiei incluzive în documentele internaţionale
 colaborarea interministerială;
 sisteme adecvate de finanţare;
 instruirea profesorilor de sprijin;
 metode de predare incluzivă;
 promovarea respectului pentru diversitate, nondiscriminarea în şcoli;
 analiza şi adaptarea curriculară, a resurselor pentru predare în clase;
 sprijin individualizat adecvat;
 respectul pentru copil, ca să înveţe în limbajul mimicogestual şi prin toate formele adecvate
de comunicare.
Deşi au trecut aproape două decenii de la lansarea paradigmei educaţiei incluzive pe plan
mondial, nevoia de promovare continuă a acesteia nu s-a epuizat – aşa cum se poate vedea din
cele mai recente documente, din 2010 şi chiar 2011.
Educaţia incluzivă relevă, în afara imperativelor sociale şi ideologice, o concepţie
ecologică şi interactivă asupra dificultăţilor de învăţare şi evidenţiază posibilitatea ca schimbările
organizaţionale şi metodologice, realizate în şcoli, ca reacţie la dificultăţile de învăţare ale unor
copii, să conducă la ameliorarea predării-învăţării pentru toţi copiii.
Rezidă ca o provocare însemnată, lansată de incluziunea în educaţie, necesitatea
dezvoltării şcolii, pregătirea şi schimbarea de ansamblu a acesteia, pentru a primi şi satisface
corespunzător participarea tuturor copiilor, inclusiv a celor cu cerinţe speciale, cu dizabilităţi (ca
şi a altor grupuri marginalizate şi/sau excluse) în medii şcolare obişnuite, ca elemente
componente ale diversităţii umane - cu diferenţele ei specifice.
Există mai multe dimensiuni şi provocări contemporane, legate de introducerea şi
aplicarea acestui concept, de largă rezonanţă asupra modului în care este organizată şi
funcţionează şcoala:
 centrarea pe copil, pe unicitatea acestuia;
 răspunsul la situaţii educaţionale diverse (o pedagogie respondentă, de luare în considerare şi
de valorizare a diversităţii umane, sub diversele ei aspecte);
 comprehensivitate – înţelegere, acceptare a diferenţelor între copii (o pedagogie a alterităţii);
Dacă prin abordarea de tip educaţie integrată se aveau în vedere mai ales obiective legate
de şcolarizarea „normalizată” a copiilor cu CES, cât mai aproape de instituţiile şcolare şi clasele
obişnuite – deci accentul se pune pe copii şi formele de suport pentru aceştia – incluzivitatea
educaţiei are ca sens şi obiectiv principal adaptarea şcolii la cerinţele (speciale ori adiţionale) de
învăţare ale copiilor, iar prin extensie, adaptarea şcolii în general la diversitatea copiilor dintr-o
comunitate - ceea ce presupune reforma şi dezvoltarea de ansamblu a şcolii (din comunitate).
 Este nevoie aşadar de o abordare la nivel de sistem educaţional, în totalitatea acestuia, cu
provocări însemnate pentru toate sectoarele – inclusiv pentru cel de învăţământ special
Educaţia incluzivă presupune ca copiii cu dizabilităţi şi cei fără probleme să înveţe
împreună în instituţiile de învăţământ având sprijinul corespunzător.
Un început timpuriu în grupuri de joacă sau grădiniţe obişnuite este cea mai bună
pregătire pentru o viaţă integrată.
Fiecare copil este diferit şi special şi are propriile nevoi, fie că este sau nu un copil cu
dizabilităţi. Toţi copiii au dreptul la educaţie în funcţie de nevoile lor.
Şi copiii diferiţi au drepturi egale cu ceilalţi, iar o educaţie separată ar duce la
marginalizare şi discriminare, împiedicînd formarea, împlinirea de sine şi afirmarea
personalităţii.
Beneficiile incluziunii sînt reciproce, dar majoritatea dintre noi n-a conștientizat încă
acest lucru evident. Separarea ne limitează înţelegerea reciprocă. Familiaritatea şi toleranţa reduc
frica şi respingerea, favorizînd relaţii de comunicare şi colaborare în beneficiul tuturor.