Universitatea De Stat De Educatie Fizica si Sport

REFERAT
TEMA:educatia INCLUZIUNEA IN
REPUBLICA MOLDOVA

REALIZAT:LUPASCU MARIA GR 308 EF

Verificat:putin Natalia
 ,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai
mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri
care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare
pentru lume". (Din ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole)

Fiecare copil este diferit şi special şi are propriile nevoi, fie că este sau nu un
copil cudizabilităţi.Toţi copiii au dreptul la educaţie în funcţie de nevoile lor.
Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental un învăţământ pentru
toţi,împreună cu toţi, care constituie un deziderat şi o realitate ce câștigă adepți și
se concretizează în experiențe și bune practici de integrare/ incluziune.

Educația de tip incluziv este o educaţie de calitate, accesibilă şi care îşi

îndeplineşte menirea de a se adresa tuturor copiilor, fără discriminare. În întreaga
lume, din ce în ce mai mulți copii care provin din medii defavorizate urmează
grădinițele, școlile primare sau gimnaziale.În cele mai multe țări se stipulează prin
lege că toți copiii trebuie să beneficieze de educație.

Despre studio
ACTUALITATEA ȘI IMPORTANȚA CERCETĂRII. În Republica Moldova sunt 184.5
mii de persoane cu dizabilități, ceea ce constituie aproximativ 5% din populația
țării. Deși în ultimii 10 ani, sub presiunea societății civile, statul a început să
dezvolte anumite politici sociale în vederea incluziunii sociale a persoanelor cu
dizabilități, datele statistice, analiza materialelor din mass media, unele cercetări
indirecte denotă că, de fapt, aceste politici sunt implementate cu greu în practică
din cauza neasigurării reformelor cu surse financiare necesare, lipsei surselor
financiare în bugetele locale, nivelului redus de informare și conștientizare a
problemei de către autoritățile publice centrale și locale, precum și de către
instituțiile private. O barieră în acest sens constituie și faptul că aceste politici au
fost și sunt dezvoltate în lipsa unor cercetări și analize competente și
comprehensive a situației existente în domeniul dizabilității. Departamentul
național de statistică nu colectează cu regularitate și nu dispune de date statistice
comprehensive privind situația social-demografică (distribuirea după vârstă,
statut socio-profesional, nivel de educație, stare civilă etc.) și calitatea vieții
persoanelor cu dizabilități (sănătatea, situația materială, încadrarea în câmpul
muncii, accesul la diferite servicii, participarea persoanelor cu dizabilități în viața
politică și publică, asigurarea drepturilor persoanelor cu dizabilități). Ministerul
Muncii, Protecției Sociale și Familiei nu are un mecanism comprehensiv și o
metodologie de colectare a acestor date pe cale administrativă, și deci nu dispune
deloc sau dispune de foarte puține date actuale în domeniu, ceea ce de fapt face
dificilă elaborarea unor prognoze și a unor politici sociale în domeniul dizabilității
bazate pe evidență și bine țintite. De rând cu cele expuse mai sus, considerăm
destul de importantă și necesitatea cercetării gradului de implementare a
politicilor sociale elaborate în ultimii ani în Republica Moldova și a impactului
acestora asupra calității vieți persoanelor cu dizabilități. Pentru ca reforma în
domeniul protecției și asistenței sociale să fie sustenabilă este necesară
monitorizarea și evaluarea periodică a impactului acesteia asupra cetățenilor și
revizuirea/îmbunătățirea politicilor în baza aspectelor identificate. Este important
de menționat faptul că în ultimii 20 de ani nu a fost efectuată nici o cercetare
sociologică comprehensivă în acest domeniu în Republica Moldova și deci nu
dispunem de careva date pentru a analiza în dinamică situația persoanelor cu
dizabilități. Rezultatele cercetării date vor servi drept suport și bază de date
inițiale atât pentru alți cercetători în domeniu, cât și pentru autorități și
organizațiile societății civile în procesul de monitorizare a implementării
Convenției ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilități.

Scopul studiului rezidă în analiza evoluţiei paradigmei educaţionale din Republica

Moldova de la excluziune la incluziune prin prisma elementelor cheie care asigură
succesul unei incluziuni educaţionale: cadrul legal, schimbări la nivel de atitudini,
servicii de suport şi mecanisme financiare de susţinere a educaţiei incluzive,
Curriculum şi materiale didactice, resurse umane, parteneriate eficiente şi
elaborarea de concluzii generale privind consolidarea politicilor educaţionale, a
serviciilor de suport, precum şi de creştere a gradului de implicare a părinţilor şi
comunităţii în educaţie.

Studiul a fost elaborat în cadrul Proiectului “Consolidarea politicilor educaționale

şi creşterea nivelului de susţinere a acestora de către beneficiarii direcţi şi
indirecţi ai sistemului educaţional”, finanţat de Fundaţiile pentru o Societate
Deschisă prin intermediul Fundaţiei Soros-Moldova şi desfăşurat în parteneriat cu
Ministerul Educaţiei
 Situaţia actuală în domeniul educaţiei inclusive
Republica Moldova a moştenit de la modelul sovietic un sistem segregaţionist de
educaţie cu şcoli de masă, şcoli auxiliare şi şcoli speciale, fără existenţa unor
mecanisme de evaluare adecvate. Organizarea sistemului educaţional din
Republica Moldova era axat pe modelul medical de tratare a dizabilităţii, potrivit
căruia copilul care nu putea face cerinţelor şcolii generale era considerat
problemă. Diferenţele între copiii erau considerate „handicap”. Statul considera
că prin această metodă segregaţionistă valorizează cetăţenii săi. De altfel,
cetăţeanul era obiect şi nu participant activ la politica socială, indiferent de
domeniul reglementat.

Ratificarea de către Republica Moldova a Convenţiei ONU cu privire la drepturile

copilului, (1993) a condus la recunoaşterea valorii acordate copilului, nevoii
acestuia de ocrotire, educare şi sprijin, a deschis calea unor schimbări importante.

Implementarea educaţiei incluzive în Republica Moldova este interdependentă de

reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului, deoarece majoritatea
copiilor cu cerinţe educaţionale speciale erau plasaţi în instituţii rezidenţiale.

Activităţile realizate de autorităţi, cu suportul UNICEF şi ONG cu experienţă în

domeniu: CCF Moldova, Keystone Human Services International Moldova
Association, AO Lumos, AO Parteneriate Pentru Fiecare Copil, ONG Speranţa şi
ONG Femeia şi Copilul, Protecţie şi Sprijin în perioada 2007-2012 în domeniul
dezinstituţionalizării au contribuit la reducerea numărului copiilor separaţi de
familie cu circa 62%, precum şi la crearea şi dezvoltarea serviciilor sociale pentru
copii şi a educaţiei incluzive a copiilor cu CES.

Ratificarea Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2010) de

Republica Moldova a impulsionat schimbări ulterioare în sistemul educaţional şi
anume în promovarea educaţiei incluzive. Ratificarea acestui document
presupunea reformarea politicii statului în domeniul dizabilităţii. Ca urmare, au
fost aprobate „Strategia de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi” (2010-
2013) şi „Programul de dezvoltare a educaţiei incluzive în Republica Moldova
pentru anii 2011-2020” aprobat prin Hotărârea Guvernului R. Moldova nr. 523 din
11.07.2011.

Cadrul legal din Republica Moldova corespunde standardelor internaţionale;

conceptul privind dezvoltarea educaţiei incluzive aprobat şi reflectat în
documentele de politici serveşte un cadru general de includere a tuturor copiilor
cu risc mare de excludere; se bazează pe principiul educaţiei pentru toţi, având
scopul de a valorifica potenţialul de învăţare a fiecărui copil.

Se atestă voinţă politică raliată cu practicile incluzive, angajamentul activ al

reprezentanţilor diferitor agenţii internaţionale, precum şi a agenţiilor non-
guvernamentale în implementarea educaţiei incluzive.

În scopul implementării educaţiei incluzive au fost create servicii de suport la nivel

naţional Centrul Republican de Asistenţă Psihopedagogică (CRAP), la nivel raional
Serviciul de Asistenţă Psihopedagogică (SAP), la nivel instituţional (Centre de
Resurse, comisii interdisciplinare) care au ca scop incluziunea copiilor cu CES în
şcolile generale. Serviciile de suport create se bucură de o popularitate în faţa
beneficiarilor.

Cadrul didactic de sprijin este o poziţie nouă care a fost introdusă în Clasificatorul
Ocupaţiilor din Republica Moldova.

Ca urmare a politicilor de incluziune implementate în sistemul educaţional din

Republica Moldova în perioada 2013-2014, 3500 elevi cu CES studiau în 400
instituţii generale de învăţământ; 2920 copiii au fost instruiţi în baza PEI. În
perioada 2013-2014 77 elevi cu CES din 14 unităţi teritorial-administrative au
absolvit instituţiile generale de învăţământ.

Se atestă o îmbunătăţire a atitudinilor membrilor societăţii faţă de copiii cu CES.

Atitudinea colegilor faţă de copiii cu CES depinde de tipul de dizabilitate al
acestora, ei având o atitudine mai înţelegătoare şi protectivă faţă de copiii cu
probleme fizice.

Incluziunea copiilor cu CES în şcolile generale a fost posibilă datorită eforturilor

comune ale tuturor partenerilor de la nivel central, local, unitatea şcolară, precum
şi activităţii ONG-urilor: CCF Moldova, Keystone Human Services International
Moldova Association, AO Lumos, AO Parteneriate Pentru Fiecare Copil, ONG
Speranţa şi ONG Femeia şi Copilul, Protecţie şi Sprijin, dar şi a activităţilor de
pregătire a acestui proces, reflectat în promovarea conceptului şcolii prietenoase
copilului; pedagogiei centrate pe copil, implementate cu suportul UNICEF;
formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice; elaborarea suporturilor
metodologice pentru implementarea PEI şi a instrucţiunilor privind evaluarea şi
certificarea copiilor cu CES; aprobarea Programului de dezvoltarea a educaţiei
incluzive, şi a Codului Educaţiei, care conţin stipulări referitoare la implementarea
educaţiei incluzive.

Analiza implementării educaţiei incluzive a evidenţiat eficacitatea instruirilor

organizate de ONG-uri în domeniu şi impactul acestora asupra atitudinilor
generale a tuturor actorilor de la toate nivelele în implementarea educaţiei
inclusive.

PROFILUL PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI DIN REPUBLICA MOLDOVA

Persoanele cu dizabilități reprezintă aproximativ 5 la sută din populaţia ţării

Numărul estimat al persoanelor cu dizabilităţi în Republica Moldova este de 180,6
mii persoane, inclusiv 11,7 mii copii cu vârsta de 0-17 ani. Persoanele cu
dizabilităţi reprezintă 5,1% din populaţia totală a ţării, iar copiii cu dizabilităţi
constituie 1,7% din numărul total al copiilor din Republica Moldova.

În medie la 10 mii locuitori revin 509 persoane cu dizabilităţi şi 172 copii cu

dizabilităţi la 10 mii copii în vârstă de 0-17 ani. Aproape fiecare a şaptea persoană
cu dizabilitate se încadrează în categoria celor cu dizabilitate severă .

Bărbații predomină în rîndul persoanelor cu dizabilități

Ponderea bărbaţilor în structura persoanelor cu dizabilităţi este mai mare şi

constituie 52,4%. La 10 mii bărbaţi revin în medie 554 bărbaţi cu dizabilităţi
comparativ cu 466 pentru femei.

Majoritatea persoanelor cu dizabilităţi primesc pensie de dizabilitate

În structura persoanelor cu dizabilităţi aflate la evidenţa organelor de asigurări

sociale, pensionarii de dizabilitate reprezintă 73%, iar beneficiarii de alocaţii circa
27%. Pe parcursul anului 2017, aproximativ 131,9 persoane cu dizabilităţi au
beneficiat de pensii de dizabilitate, inclusiv 0,9 mii persoane cu dizabilități fiind
angajați ai organelor de forță3 , iar 48,6 mii persoane au beneficiat de alocaţii
sociale, dat fiind faptul că nu întrunesc condiţiile necesare pentru obţinerea
pensiei.

Persoanele cu dizabilităţi preponderent sunt din mediul rural

Persoanele cu dizabilităţi în proporţie de 62 la sută sunt din mediul rural, iar

comparativ cu anul 2013 ponderea lor s-a majorat cu 1,1 p.p. Astfel, rata
dizabilităţii pentru mediul rural constituie 555 persoane la 10 mii locuitori,
comparativ cu 442 persoane cu dizabilităţi la 10 mii locuitori din mediul urban.
Dizabilitatea survine după vârsta de 30 ani şi în principal cauzată de boli
obişnuite

În numărul total al pensionarilor cu dizabilităţi, cu excepția organelor de forță,

predomină persoanele care au vârsta de 55-64 ani - 42,0% şi 30-54 ani - 36,2%.
Dacă ne referim la cauza care a determinat dizabilitatea, constatăm că, în
proporţie de 96 la sută din cazuri, dizabilitatea a survenit în urma unei boli
obişnuite şi în circa 2 la sută din cazuri pe motiv de boală profesională şi accidente
de muncă. Aproape fiecare al zecelea pensionar are dizabilitate severă.

Beneficiari de alocaţii sociale de dizabilitate sunt preponderent persoanele cu

dizabilităţi din copilărie

În anul 2017, se atestă o creștere a numărului de persoane cu dizabilităţi -

beneficiari de alocaţii sociale cu 3,3% comparativ cu anul 2013. Aproape fiecare al
doilea beneficiar este o persoană cu dizabilitate din copilărie, iar fiecare al
patrulea beneficiar este copil în vârstă de până la 18 ani. Femeile reprezintă
40,7% în structura beneficiarilor, iar persoanele din mediul rural reprezintă circa
67,0%.

Numărul persoanelor recunoscute pentru prima dată cu dizabilitate în

descreştere

Conform datelor Consiliului Naţional pentru Determinarea Dizabilităţii şi

Capacităţii de Muncă, în anul 2017 s-au adresat pentru a fi expertizate 14,3 mii
persoane. Dintre acestea, au fost recunoscute cu dizabilitate primară 11,6 mii
persoane (81%), inclusiv 10,2 mii adulți (79%) și 1,4 mii copii (96%).

Astfel, în anul 2017 în medie la 10 mii locuitori în vârstă de 18 ani şi peste revin 35
persoane recunoscute cu dizabilitate primară, comparativ cu 42 persoane la 10
mii locuitori în anul 2013. La 10 mii copii revin 21 cazuri noi de dizabilitate,
comparativ cu 19 cazuri la 10 mii copii în anul 2013.

Rata dizabilităţii primare este mai mare în rândul bărbaţilor şi persoanelor cu

vârsta de peste 50 ani

În structura persoanelor cu dizabilitate primară predomină bărbaţii cu o pondere

de 62% faţă de 38% pentru femei. Rata dizabilităţii primare la bărbaţi constituie
42 cazuri la 10 mii bărbaţi și 24 cazuri la 10 mii femei. Pe măsura înaintării în
vârstă creşte şi riscul survenirii dizabilităţii, astfel încât rata dizabilităţii primare
pentru persoanele care au depăşit vârsta de 50 ani constituie 54 persoane la 10
mii locuitori de vârsta respectivă.

Majoritatea adulților recunoscuți cu dizabilitate pentru prima dată sunt în

vârstă aptă de muncă

Circa 92 la sută din persoanele cu dizabilitate primară sunt în vârstă aptă de

muncă, iar circa 64 la sută din ei sunt din mediul rural. Rata dizabilităţii primare în
cazul persoanelor în vârstă aptă de muncă a înregistrat tendinţe uşoare de
scădere în ultimii ani. În anul 2017, la 10 mii locuitori în vârstă aptă de muncă
revin circa 40 persoane cu dizabilitate primară.

Dizabilitatea primară este determinată în principal din cauza tumorilor și bolilor

aparatului circulator

Cauzele principale care determină dizabilitatea primară sunt tumorile (19,4%),

bolile aparatului circulator (17,5%), după care urmează bolile sistemului osteo –
articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv (11,4%). În cazul a peste o mie de
persoane, dizabilitatea primară a survenit din cauza bolilor sistemului nervos
(8,8%), iar în circa șapte sute cazuri din cauza bolilor endocrine, de nutriție și
metabolism (6,3%). Atât pentru populaţia din mediul urban cât și pentru cea din
mediul rural în structura dizabilităţii primare predominante rămân a fi tumorile
(22,2% și respectiv 17,8%).

Nivelul de trai al gospodăriilor cu persoane cu dizabilităţi

Din total gospodării care au în componenţă persoane cu dizabilităţi, fiecare a

patra gospodărie este formată doar din persoane cu dizabilităţi

În anul 2017 din total gospodării, 16,5% au avut în componenţa lor cel puţin o
persoană cu dizabilitate. Din aceste gospodării, 26,2% erau formate doar din
persoane cu dizabilităţi, iar restul 73,8% fiind gospodării în componenţa cărora
erau şi alte persoane. Majoritatea gospodăriilor cu persoane cu dizabilităţi sunt
gospodăriile în componenţa cărora persoana cu dizabilitate este un adult şi doar
în cazul a 6,1% din gospodării, persoana cu dizabilităţi este copilul. În cazul a
10,6% din gospodării în componenţă erau 2 persoane cu dizabilităţi, fiind
înregistrate şi cazuri cu 3 persoane şi mai mult (0,5% din total gospodării cu
persoane cu dizabilităţi).

Gospodăriile cu persoane cu dizabilităţi sunt mai puţin dotate cu utilităţi

Gospodăriile cu persoane cu dizabilităţi rămân a fi în condiţii mai puţin
avantajoase în ceea ce privește nivelul de dotare şi confort al locuinţelor. Astfel,
aceste gospodării dispun de apeduct în interiorul locuinţei în proporţie de 66,1%
comparativ cu 67,9% în cazul gospodăriilor fără persoane cu dizabilităţi, grup
sanitar în interiorul locuinţei (WC) este disponibil pentru 39,0%, comparativ cu
46,2% în cazul celor fără persoane cu dizabilități. Cu un nivel mai mic de dotare a
gospodăriilor cu principalele utilităţi se confruntă în special persoanele cu
dizabilităţi din mediul rural care, în proporţie de 50,5% dispun de apeduct în
interiorul locuinţei, comparativ cu 88,9% în mediul urban şi doar 15,7% dispun de
grup sanitar în interiorul locuinţei (WC) faţă de 73,1% în mediul urban.

Gospodăriile cu persoane cu dizabilităţi mai rar îşi apreciază nivelul de trai ca

fiind bun sau foarte bun

Prezenţa cel puţin a unei persoane cu dizabilitate în gospodărie influenţează

nivelul de trai al acesteia. Astfel, gospodăriile care nu au în componenţă persoane
cu dizabilităţi mai frecvent apreciază nivelul de trai ca fiind foarte bun sau bun
(14,4%), pe când cele cu persoane cu dizabilităţi mai rar apreciază nivelul de trai
ca fiind bun sau foarte bun (7,5%). La fel e şi în cazul aprecierii nivelului de trai
comparativ cu anul precedent, unde ponderea celor care trăiesc mai rău este mai
mare pentru gospodăriile cu cel puţin o persoană cu dizabilitate (14,0% faţă de
9,3% în cazul gospodăriilor fără persoane cu dizabilităţi).

Problemele cu care se confruntă educaţia incluzivă din Republica Moldova

 Imperfecţiunea mecanismelor de finanţare a educaţiei incluzive, în special,

în contextul alocării mijloacelor financiare în bază de normative per elev.
 Restanţe semnificative în nivelul de dezvoltarea a competenţelor cadrelor
care nu au beneficiat de instruire în domeniul educaţiei incluzive,
comparativ cu cele ale cadrelor didactice care au urmat cursuri de instruire;
cu cât perioada de instruire a fost mai mare, cu atât atitudinea faţă de
incluziune a fost mai pozitivă. Copiii cu deficienţele auditive şi de vedere
sunt categoriile de cerinţe pentru care profesorii au cele mai reduse
competenţe profesionale.
 Stereotipuri ale societăţii /comunităţii şi atitudine reticentă faţă de
diversitatea umană. Atitudinea colegilor faţă de copiii cu CES este mai puţin
înţelegătoare şi protectivă în cazul copiilor cu deficienţe de intelect. De
asemenea se atestă o anumită reticenţă şi faţă de incluziunea copiilor cu
deficienţe de văz şi auz.
 În pofida argumentelor în favoarea copiilor cu CES, o parte din cadrele
didactice şi manageriale consideră eronat că educaţia incluzivă are şi
anumite limite: se acordă o atenţie redusă celorlalţi elevi, volum foarte
mare de lucru,
 Se atestă o insuficienţa acută de materiale didactic şi de rechizite pentru
desfăşurarea educaţiei incluzive.
 Infrastructură insuficient dezvoltată şi dotarea inadecvată a instituţiilor
generale pentru asigurarea educaţiei incluzive. Nu se planifică şi nu se prea
efectuează lucrări de accesibilizare a claselor şi de adaptare a mijloacelor şi
metodelor didactice.

Recomandări

 Educaţia incluzivă trebuie să fie un proces continuu şi bine pregătit.

Includerea în procesul de pregătire a tuturor şcolilor din unităţile teritorial-
administrative pentru implementarea educaţiei incluzive, indiferent de
faptul dacă vor avea sau nu copii dezinstituţionalizaţi.
 Promovarea în continuare în documentele curriculare a principiilor scolii
prietenoase copilului: realizarea drepturilor copilului, participare
democratica, securitate personala, suportul diversităţii prin crearea
cooperării şi acceptării, incluziunea activă a fiecărui copil, îmbunătăţirea
climatului de învăţare lichidând obstacolele în învăţare pentru fiecare copil.
 Dezvoltarea şi utilizarea mai multor metode de lucru, care acoperă toţi
copiii, nu doar pe cei cu CES, şi pun accentul pe aspectul social al procesului
de incluziune şcolară.
 Crearea parteneriatelor dintre cadrele didactice şi cadrele didactice de
sprijin, între cadrele didactice şi copii, între copii, părinţi şi şcoala a stat la
baza creării culturii şi practicilor pozitive în educaţia incluzivă.
 Corelarea educaţiei incluzive cu serviciile din comunitate, formându-se
astfel un sistem unitar, implicarea autorităţilor publice locale în calitate de
lideri în acest proces.
 Promovarea în continuare a unor programe şi acţiuni specifice ce creează şi
dezvoltă legături multifuncţionale între toţi actorii comunitari; parteneriate
cu familii, părinţi, ONG-uri, precum şi parteneriate cu organizaţii
internaţionale, un rol esenţial în acest context revine mecanismelor inter-
ministeriale care ar putea asigura în centrul tuturor investiţiilor copilul.
BIBLIOGRAFIE:
1. Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948.
2. Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.
3. Codul Muncii al Republicii Moldova.
4. Legea nr.60 privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități din
30.03.2012.