Islamul Chinei. Provincia Xinjiang – mărul discordiei.

Identitate, politică şi geopolitică 21 ianuarie 2022, 08:08

Citesc mai târziudownload pdfprint article ArticolComentarii 4 citeste totul despre: china xinjiang uiguri +2 (6
voturi)12 share 6Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Steaguri uigure ale „Turkistanului de Est” (Xinjiang) şi
ale SUA în faţa Casei Albe. Sursa: aljazeera.com Provincia Xinjiang, situată în nord-vestul Chinei, are o istorie
mult mai zbuciumată şi mai interesantă decât ar presupune-o acest tărâm vast, cu unele zone puţin ospitaliere.
DE ACELASI AUTOR Ofensiva Chinei în Africa continuă, interesul Beijingului faţă de stat... Au încetat protestele
de stradă în Kazahstan şi au început frământăril... „Centura şi drumul“ nu se opreşte, Vestul critică China,
America pune ... De la o simplă privire aruncată pe hartă, observăm cum Xinjiang este la confluenţa zonelor de
influenţă ale unor mari imperii din trecut sau state actuale. Este situată la intersecţia zonelor de influenţă ale
fostelor Imperii Chinez, Mongol, Turcice şi, mai recent, Rus, iar istoria regiunii poartă amprenta tuturor acestora.
Sursa foto: silkroadtravel.com Sub numele oficial de Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, cu o suprafaţă uriaşă
de peste 1.600.000 km pătraţi, o şesime din suprafaţa totală a Chinei, regiunea are o populaţie de aproximativ 25
milioane de locuitori, având drept vecini Mongolia, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Afganistan,
Pakistan şi India. Din simpla enumerare a acestora începem să realizăm totuşi importanţa strategică a regiunii,
subliniată şi de faptul că a fost şi este o foarte importantă rută de comerţ şi de transport de hidrocarburi şi este
situată în „heartlandul” eurasiatic al lui Mackinder. De asemenea, din imaginea de mai jos se poate vedea cum
ambiţioasa iniţiativă a Chinei „Belt and Road”, noul „Drum al Mătăsii” cum este ea prezentată, are în Xinjiang un
coridor esenţial. Sursa foto: dw.com Context actual. Cu siguranţă, foarte mulţi dintre noi am auzit, chiar şi în
România, la o foarte mare distanţă de centrul problemei, despre această provincie din China de Vest şi despre
acuzele aduse acesteia de încălcare a drepturilor omului împotriva uigurilor, de muncă forţată, uneori chiar de
genocid. Aceste acuze au fost aduse în special de către SUA, Canada, Marea Britanie, dar şi Australia, mai
multe ONG-uri şi organisme internaţionale. De curând SUA au anunţat chiar că vor boicota diplomatic Jocurile
Olimpice de Iarnă de la Beijing „din cauza genocidului şi crimelor împotriva umanităţii”. Human Rights Watch a
publicat un raport în aprilie 2021 în care acuză China de crime împotriva umanităţii asupra populaţiei uigure din
Xinjiang şi asupra altor minorităţi turcice sau musulmane, „politici de detenţie în masă, tortură şi persecuţie
culturală, printre altele”. De asemenea, raportul includea referiri la dispariţii forţate, supraveghere în masă,
separarea familiilor, întoarceri forţate în China, muncă forţată, violenţă sexuală şi încălcarea drepturilor
reproductive. Tot aici se susţine faptul că arestările din Xinjiang au reprezentat, începând cu 2017, 21% dintre
toate arestările din China, în timp ce populaţia din Xinjiang reprezintă doar 1,5% din populaţia totală a Chinei, iar
pentru două treimi dintre moscheile din zonă ar fi existat pretexte ca să fie avariate sau închise. Iată o hartă
publicată pe site-ul Australian Strategic Policy Institute cu presupusele locaţii de detenţie din zona populată de
uiguri. Sursa: Australian Strategic Policy Institute – The Xinjiang Data Project Cu toate acestea, în mod oarecum
surprinzător, majoritatea ţărilor musulmane au preferat să rămână tăcute pe subiect, din teamă de a nu-şi strica
relaţiile strânse cu China. Mai mult chiar, în 2019, prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman,
într-o întrevedere cu Xi Jinping a declarat: „China are dreptul de a lua măsuri anti-teroriste şi pentru a reduce
extremismul pentru a-şi apăra securitatea naţională.”, iar Organizaţia pentru Cooperare Islamică (OIC) spunea în
2019 că „laudă eforturile Republicii Populare Chineze de a se îngriji de cetăţenii săi musulmani.” Iată o întâlnire
aparent foarte prietenoasă de acum doar câteva zile, 2 decembrie 2021, între Secretarul General al OIC şi Chen
Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite şi trimisul special pe lângă OIC.
Chen Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite şi trimisul special pe lângă
OIC, şi Hissein Brahim Taha, Secretarul General al OIC. Sursa foto. oic-oci.org Chiar şi Recep Tayip Erdogan,
preşedintele Turciei, care pozează într-un lider al lumii musulmane, deopotrivă pe plan intern, cât şi extern, şi-a
schimbat complet atitudinea faţă de China de la declaraţia din 2009, când a acuzat China de „genocid” împotriva
uigurilor, până la relaţiile economice foarte strânse actuale, împrumuturi acordate de China Turciei şi schimbarea
politicilor faţă de refugiaţii uiguri în Turcia, cărora, după 2014, li s-au pus tot mai multe piedici în dobândirea
cetăţeniei turce sau la reînnoirea permiselor de rezidenţă. Mai mult, un aliat apropiat al lui Erdogan, Take Dogu
Perincek, văzut de unii chiar şi drept succesorul lui Erdogan, într-un articol punea chiar în aceeaşi enumerare
activităţile uigurilor şi tibetanilor din China cu activităţile separatiştilor kurzi, pentru a exemplifica activităţile
destabilizatoare ale SUA care ar încuraja aceste grupuri etnice şi altele care militează pentru „independenţă”. În
2017 Erdogan a semnat un acord de extrădare cu China în urma căruia sute de uiguri au fost trimişi deocamdată
doar în centre de deportare, iar un lider al comunităţii de uiguri din Turcia, cea mai mare diasporă din lume
pentru uiguri, Abdulkadir Yapcan, a fost arestat în Turcia în 2016 şi s-au iniţiat proceduri de extrădare. Beijing, pe
de altă parte, susţine că toate acestea sunt doar exagerări, că acolo sunt duse doar politici de integrare, politici
educaţionale, menite a combate sărăcia şi terorismul, menite a învăţa populaţia rurală aptitudini necesare pentru
viaţa urbană şi tehnici noi de lucru necesare pentru a creşte oportunităţile de noi locuri de muncă, limba
mandarină, nicidecum de deznaţionalizare, iar, în final, până la urmă, aceasta este doar o problemă internă a
Chinei care nu mai priveşte pe nimeni altcineva. Dintr-un total de peste 22 milioane de oameni, unele cifre
sugerează că aproape 8 milioane ar fi posibil să fi trecut prin aceste tabere şi programe. Într-un document oficial
al Chinei publicat în 2003 de Biroul de Informaţii al Consiliului de Stat, apărut şi în ziarul online Peopleʼs Daily, un
ziar oficial al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, referitor la „Istoria şi Dezvoltarea Xinjiang”, avem
şi o versiune a Chinei în ceea ce priveşte originea acestor tulburări. Citatul este un pic mai lung, dar limpezeşte
în mod necesar multe chestiuni referitoare la punctul de vedere al Chinei: „După eliberarea paşnică a Xinjiang,
forţele „Turkistanului de Est” nu s-au resemnat niciodată cu înfrângerea lor. Grupul mic de separatişti care a a
fugit peste hotare din Xinjiang a colaborat cu cei de acasă şi a căutat oportunităţi de a întreprinde activităţi
separatiste şi sabotaje cu ajutorul unor forţe internaţionale anti-China. Mai ales în anii 1990, influenţaţi de
extremismul religios, separatism şi terorismul internaţional, o parte dintre forţele „Turkistanului de Est”, atât
dinăuntrul Chinei, cât şi din afara ei, au apelat la activităţi separatiste şi sabotaje cu violenţa teroristă ca
principalul lor mijloc. Unele organizaţii ale „Turkistanului de Est” au susţinut în mod deschis că vor folosi mijloace
teroriste şi violente pentru a-şi atinge scopul lor separatist. Forţele „Turkistanului de Est” din Xinjiang-ul Chinei şi
din ţări relevante au plănuit şi organizat un număr de incidente sângeroase pline de teroare şi violenţă, incluzând
explozii, asasinate, incendieri, otrăviri şi ultraje, în mod serios punând în pericol vieţile, proprietăţile şi securitatea
poporului chinez de diferite grupuri etnice, dar şi stabilitatea socială în Xinjiang, prezentând o ameninţare şi
pentru securitatea şi stabilitatea ţărilor şi regiunilor respective. După incidentul din 11 septembrie, vocile care au
cerut un efort internaţional şi cooperare anti-teroriste s-au auzit tot mai tare. Pentru a ieşi din situaţia dificilă în
care se aflau, forţele „Turkistanului de Est” au ridicat din nou drapelul „drepturilor omului”, „libertăţii religioase” şi
al „intereselor minorităţilor etnice” pentru a induce în eroare publicul şi pentru a păcăli opinia publică mondială ca
să scape de loviturile date de lupta internaţională împotriva terorismului.” Aceasta este , repetăm, versiunea
Chinei. Deşi au existat mici revolte şi mesaje secesioniste din partea unor uiguri şi înainte de anii 1990-2000,
vom prezenta aici câteva dintre cele mai recente tulburări sau violenţe. Pe 5 iulie 2009, au fost revoltele de
stradă din Urumqi care au marcat pentru totdeauna evoluţia situaţiei din Xinjiang. La început un protest paşnic al
studenţilor uiguri, acesta a degenerat în revoltele care au dus la moartea a 192 de oameni şi peste 1.000 de
răniţi, majoritatea chinezi Han, după cum se susţine aici. Protestele au început după ce, la o fabrică de jucării
aflată în sudul Chinei, la 4.000 km depărtare de Urumqi, s-a zvonit că muncitori uiguri ar fi molestat sexual o
muncitoare Han, ceea ce a dus la atacarea muncitorilor uiguri de către muncitorii Han, cel puţin 2 dintre uiguri
fiind ucişi. În timpul demonstraţiei uigurilor din Urumqi unii au acuzat forţele de ordine că au tras cu muniţie de
război împotriva protestatarilor, ceea ce a dus la iscarea violenţelor. Se pare că la început au fost atacaţi mai
mulţi chinezi Han, urmând ca în zilele următoare unii dintre aceştia să se organizeze în bande înarmate şi să
caute să se răzbune pe uiguri. Violenţele interetnice au continuat în zilele următoare. Ambasada Chinei din
Australia susţinuse că incidentele din 5 iulie au fost planificate şi incitate de forţe din afara Chinei. Unele voci au
susţinut că de fapt au fost mult mai mulţi morţi. Se poate spune că aceste evenimente au fost momentul de
cotitură care a dus la situaţia actuală şi la înăsprirea politicilor Beijingului faţă de uigurii din Xinjiang. Sursa:
(Reuters: Nir Elias) via abc.net.au În continuare, avem mai multe incidente în provincia Xinjiang şi China ai căror
făptaşi ar fi fost terorişti fundamentalist islamici uiguri, ca de exemplu acesta din 2014, din oraşul Urumqi, când
două maşini încărcate cu explozibili au intrat în oameni, iar apoi s-au detonat, ucigând cel puţin 31 de oameni şi
rănind mai mulţi de 90. Pe 28 octombrie 2013, o maşină a ucis 5 oameni şi a rănit 38 în Piaţa Tienanmen din
Beijing, în ceea ce a fost declarat un atac terorist, şi în câteva ore 5 uiguri au fost arestaţi de poliţie în legătură cu
acest eveniment. Imediat după ce în 2014 preşedintele Xi Jinping a vizitat Urumqi, au fost explozii într-o gară,
ucigând 3 oameni, dintre care 2 fiind atacatorii, şi rănind 79. În 2015 cel puţin 5 poliţişti ar fi fost înjunghiaţi mortal
într-un atac al unor separatişti în Xinjiang, iar lista ar putea continua. Tulburările continuă prin faptul că grupări de
uiguri din diaspora cer independenţa zonei, aniversează cele două republici ale Turkistanului de Est, care au
avut o viaţă foarte scurtă în prima jumătate a secolului XX, unii uiguri din Xinjiang se spune că refuză să
vorbească mandarină, se pare că au existat cazuri în care femeile uigure care se căsătoreau cu bărbaţi Han erau
discriminate şi excluse din societate. De asemenea, trebuie notat că se pare că şi politici discriminatorii de lungă
durată ale guvernului chinez din anii precedenţi violenţelor ar fi contribuit la acumularea unor tensiuni între cele
două etnii, care au explodat în 2009. Acesta este foarte pe scurt contextul actual, cu China supusă unor presiuni
crescânde pe subiect, presiuni pe care nu le clarifică în mod hotărâtor, dar care este oare contextul istoric şi
identitar al situaţiei de acolo? Acest articol îşi doreşte să arunce un pic de lumină şi asupra acestor chestiuni,
abordând din nou latura identitară a situaţiei din zonă şi importanţa pentru securitatea naţională. Dintre
principalele dimensiuni ale unei identităţi, în prezentul articol vom aborda dimensiunile istorică, etnică,
economică, lingvistică, etnonimul şi statalitatea. Scurt istoric. Una dintre principalele dimensiuni ale unei identităţi
etnice, naţionale sau locale este istoricul şi, pentru o înţelegere mai uşoară a celorlalte care vor urma, vom
începe prin prezentarea acesteia cât se poate de scurt, pentru că zona are o istorie foarte complexă şi
îndelungată. Desigur, China are variante oficiale proprii uşor diferite despre unele evenimente, iar una dintre
acestea poate fi consultată aici, denumită „Istoria şi Dezvoltarea Xinjiang”. Pentru început, trebuie menţionat
faptul că, de dinaintea erei noastre şi până în secolul al XVIII-lea, zona nu a fost locuită în mod relevant de
chinezi Han, ci a fost doar cu intermitenţe sub controlul Imperiului Chinez, până când a fost mai târziu cucerită şi
colonizată. Până de curând, provincia a fost împărţită în două zone distincte, atât geografic, cât şi etnic, respectiv
zona de nord, numită Dzungaria, şi zona de sud, numită Bazinul Tarim, despărţite de Munţii Tian Shan. În cele
mai vechi timpuri, zona Bazinului Tarim a fost locuită de triburi indo-europene, care au fost ulterior cucerite de
Imperiul Xiongnu, o alianţă de triburi nomade cu centrul în actuala Mongolie. În urma războaielor între dinastia
chineză Han şi Xiongnu, ultimii au fost învinşi în anul 60 î.H., iar dinastia Han a menţinut aici o prezenţă militară
circa 3 secole, cu intermitenţe. În sec. al VI-lea Primul Hanat Turcic a înglobat zona, apoi între sec. VII-VIII aici a
funcţionat un Protectorat Anxi al dinastiei chineze Tang, care a fost până la urmă cucerit de Imperiul Tibetan. În
următoarele 2 secole a prevalat un Hanat Uigur, după care puterea în zonă a fost disputată între 3 regate,
respectiv regatul turcic musulman Kara-Khanid, regatul budist uigur Kara-Khoja şi regatul budist iranian Khotan.
A câştigat regatul turcic, care a islamizat regiunea. În secolul al XIII-lea a făcut parte din Imperiul Mongol, după
care puterea a fost preluată din nou de către elementul turcic. Abia în secolul al XVIII-lea regiunea a fost cucerită
de dinastia chineză Qing, iar numele de Xinjiang (care înseamnă aproximativ „Teritoriu Nou” sau „Frontieră
Nouă”) a fost atribuit regiunii abia în 1884. Partea de sud, Bazinul Tarim, era locuită de o populaţie uigură
musulmană, în timp ce partea de nord, Dzungaria, era locuită de o populaţie mongolă budistă, dzungarii. Aceştia,
din cauza deselor revolte, au fost masacraţi de Imperiul Chinez, surse avansând cifre în jur de 500.000 de
victime, existând voci care susţin şi că masacrarea acestora de către Împăratul Qianlong din Dinastia Qing a
constituit cel mai mare genocid al secolului XVIII. Imperiul Chinez a fost asistat în ceea ce unii susţin că a fost
un genocid şi de câteva populaţii uigure (de exemplu conducătorul Emin Khoja), mongole, o epidemie de vărsat
de vânt, foamete, care au anihilat practic populaţia dzungară din zonă (estimările variază, circa 70%-80% de
victime dzungare imediate din populaţia totală de 500.000-800.000), urmând o repopulare a zonei cu chinezi
Han, Hui (musulmani vorbitori de chineză), kazahi şi uiguri. Rezultatele acestei repopulări se văd limpede şi pe o
hartă etnică actuală a zonei, prezentată mai jos. Fiindcă erau exploataţi de mongoli, locuitorii uiguri musulmani
au cerut invazia armatelor chineze şi nu au fost vizaţi de violenţa acestora, ei fiind chiar încurajaţi să participe
alături de chinezi la luptele împotriva dzungarilor, lucru care s-a şi întâmplat. Imperiul Qing a fost cel care a dus
la creşterea puterii turcicilor musulmani în regiune, chinezii tolerându-le cultura şi religia, ba chiar tratându-i
preferenţial, de cealaltă parte anihilând elementul mongol budist al părţii de nord a provinciei. Din secolul XVIII
până în 1884, cele două regiuni, Bazinul Tarim şi Dzungaria, au fost guvernate separat, abia în 1884 fiind alipite
într-o singură provincie nou-numită Xinjiang. Un alt eveniment demn de a fi punctat, care a precedat înfiinţarea
provinciei Xinjiang sub acest nume, este Revolta Dunganilor dintre 1862-1877 (dungani erau numite în special
populaţiile musulmane, vorbitoare de chineză, Hui), la care au participat mai multe grupuri etnice musulmane din
China, inclusiv uiguri (care nu erau încă numiţi ca atare), kazahi, kârgâzi, uzbeci şi, mai ales, Hui, din provinciile
Xinjiang, Shaanxi, Gansu şi Ningxia. Revolta a început cu masacrarea chinezilor Han de către musulmani Hui
(numiţi şi dungani), apoi lucrurile s-au inversat, după revoltă înregistrându-se masive reduceri ale populaţiei
musulmane din provinciile Shaanxi şi Gansu din cauza masacrelor Han, a relocărilor şi a foametei generate de
lupte. Este interesant faptul că revolta nu a avut un caracter preponderent religios, în special la Hui, care nu au
cerut Jihad. Iarăşi, interesant, unii Hui au luptat pentru forţele Qing, în timp ce unii chinezi Han au format bande
care au alimentat violenţele revoltei. Este interesant de observat cum se raportau unii reprezentanţi ai Imperiului
Chinez la această revoltă, îndemnând la cumpătare din partea Imperiului, la negeneralizare sau antagonizare a
tuturor supuşilor musulmani. Iată, de exemplu, ce spunea Zuo Zongtang, conducătorul armatelor chineze
împotriva răsculaţilor: „Singura distincţie este între nevinovaţi şi rebeli, nu este nicio distincţie între Han şi Hui”,
dar şi alţi oficiali Han au afirmat că nu trebuie generalizat, că nu toţi musulmanii sunt rebeli, unii sunt paşnici şi nu
este cazul să se învrăjbească întreaga populaţie pedepsindu-i şi pe nevinovaţi. Deci astfel era privită revolta, iar
nu din perspective rasiale sau religioase. Dar o întrebare pertinentă care se pune astăzi este dacă în continuare
China se ghidează după aceste raţionamente din trecut sau dacă nu cumva lucrurile s-au mai schimbat între
timp? În Xinjiang, dunganii (Hui) şi uigurii au cerut şi obţinut şi ajutor de la musulmani de peste graniţe, kârgâzi,
uzbeci, chiar şi afgani, din Kokandia învecinată. Cu timpul, însă, cei din Kokandia, în frunte cu comandantul lor
uzbek Yaqub Beg, încercând să îşi impună propria dominaţie asupra zonei, au început să trateze tot mai prost
populaţia locală de uiguri, care au ajuns să îi privească drept străini pe cei care mai devreme le apăruseră drept
salvatori. Yaqub Beg, de asemenea, a declarat un Jihad împotriva dunganilor. Imperiul Otoman şi cel Britanic au
recunoscut Emiratul Kashgaria, zona controlată de Yaqub Beg, drept stat, având capitala la Kashgar, în Bazinul
Tarim, fiind în imediata apropiere de actualele Afganistan, Kârgâstan, Tadjikistan şi Pakistan. Emiratul şi-a sfârşit
existenţa prin recucerirea sa de către Imperiul Chinez în 1877. În 1895-1896 a urmat o altă Revoltă a Dunganilor,
din cauza unor dispute sectare între musulmani. În timpul Revoluţiei Xinhai din 1911, care a sfârşit ultima
dinastie imperială a Chinei, comunităţile musulmane de Hui au fost împărţite, unii luptând pentru Imperiu, alţii
pentru revoluţionari. Istoria tumultuoasă a regiunii nu s-a încheiat aici, după 1912 având de a face cu o revenire a
influenţei elementului mongol în partea de nord, în Dzungaria, chiar cu o încercare pan-mongolă de refacere a
vechii Dzungarii, apoi având Primul (1933-1934) şi Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949) în principal uigure,
ultimul încheindu-şi existenţa fără vărsare de sânge, prin predarea către Armata Populară de Eliberare a Chinei,
comunistă. Xi Zhongxun (în mijloc), tatăl actualului lider chinez Xi Jinping, alături de liderii uiguri Burhan Shahidi
(dreapta) şi Saifuddin Azizi (stânga), 1952. Xi Zhongxun a fost cunoscut pentru politici faţă de uiguri foarte
diferite de cele actuale ale fiului său. Sursa: The Diplomat Chiar şi din această prezentare succintă a istoriei
tumultuoase din zonă, alimentată de faptul că prin zonă trecea faimosul şi extrem de importantul Drum al Mătăsii,
se poate observa cum, periodic, s-a consolidat un climat de neîncredere şi de violenţă între etniile şi religiile din
zonă, care au culminat chiar cu exterminarea dzungarilor de origine mongolă şi care a dus la consolidarea
definitivă relativ recentă a importanţei elementului turcic în zonă, deopotrivă prin colonizări cu kazahi, kârgâzi,
uzbeci, dar şi a elementului Han. Dimensiunea etnică a identităţii Se estimează că în 1949, la preluarea Xinjiang
de către Republica Populară Chineză, populţia uigură reprezenta aproximativ 76% din populaţia totală a
provinciei, iar chinezii Han doar aproximativ 6,2%. De pe un site aparţinând Biroului de Informaţii al Consiliului de
Stat al Republicii Populare Chineze, aflăm câteva date referitoare la populaţia din Xinjiang în 1953, la primul
recensământ ca parte a Republicii Populare Chineze desfăşurat acolo, dar şi dinamica creşterii populaţiei din
Xinjiang în anii următori. Astfel, de aici aflăm că „Potrivit datelor din primul recensământ naţional făcut în 1953,
Xinjiang avea o populaţie de 4,78 milioane”. Mai jos, dintr-un tabel aflăm că 4.451.500 de locuitori reprezentau
minorităţile, ceea ce rezultă că etnici chinezi Han erau doar aproximativ 328.500, ceea ce reprezintă aproximativ
6,87% din populaţia de atunci a regiunii. Acest lucru nu este specificat în mod expres, dar rezultă din aceste cifre
aflate pe un site oficial. Sursa: Biroul de Informaţii al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze Ca să
observăm dinamica populaţiei, tot din acest site aflăm că „Potrivit datelor preliminarii din cel de-al şaptelea
recensământ naţional din 2020, populaţia totală în Xinjiang era de 25,85 milioane, dintre care grupul etnic Han
cuprindea 10,92 milioane, iar minorităţile etnice 14,93 milioane.” Iată, deci, în decurs de 67 de ani, că etnicii
chinezi Han au ajuns de la 6,87% din populaţie la 42,24%. În continuare, să vedem cum a evoluat numărul
populaţiei uigure, în 1953 cea mai numeroasă etnie din regiune. Astfel, de la 75,47% în 1953 au ajuns la 44,96%
în 2020, potrivit acestor cifre, reprezentând încă, aproape la egalitate cu etnia Han, doar de puţin în frunte, cel
mai numeros grup etnic din regiune. Sursa: Biroul de Informaţii al Consiliului de Stat al Republicii Populare
Chineze Desigur, Beijingul arată cum populaţia uigură este mai tânără decât media regiunii şi cum creşterea
populaţiei uigure a fost de 1,67% CAGR (Compound Annual Growth Rate – Rata de Creştere Anuală Compusă)
în primele două decade ale secolului XXI, se spune că mai mare decât a oricărei alte minorităţi naţionale din
China, dar aceasta nu ajută deloc să explice schimbarea demografică uriaşă care a decurs în aceşti 67 de ani,
când etnia Han a ajuns de la 6,87% din populaţie la 42,24%, iar cea uigură a scăzut ca procent de la 75,47% în
1953 la 44,96% în 2020, schimbare care nu poate trece neobservată şi care cu siguranţă a avut un impact uriaş
la nivelul societăţii din Xinjiang. Desigur, aici trebuie să punctăm şi faptul că populaţia uigură era concentrată în
special în partea de sud a provinciei şi înainte de 1949 şi acum, iar etnicii Han s-au stabilit cu precădere în
partea de nord a regiunii, lucru care se vede şi din această hartă etnică de mai jos, dar schimbările compoziţiei
populaţiei au fost oricum foarte mari. În continuare, pe acelaşi site aflăm că populaţia flotantă în Xinjiang
provenită din alte regiuni ale Chinei era în 2020 de 3,39 milioane şi, deşi nu se spune explicit, putem lesne să ne
imaginăm că şansele ca printre aceştia să se afle mulţi uiguri tind spre zero, în timp ce şansele ca vasta
majoritate a acestora să fie etnici Han sunt foarte mari. Sursa: spiegel.de Dimensiunea economică a identităţii în
Xinjiang. Din lipsă de spaţiu, nu vom trata acest aspect decât foarte pe scurt, din acest punct de vedere fiind
extrem de sugestivă această hartă în care dezvoltarea economică a provinciei coincide aproape perfect cu
împărţirea etnică, zonele dominate de populaţia uigură fiind printre cele mai sărace din toată China, nu doar
raportat la Xinjiang.Sursa: Chrissib Cicerone, via geocurrents.info Dimensiunea lingvistică a identităţii. În Provinia
Xinjiang, limba uigură este limbă oficială, alături de chineza mandarină. Limba uigură este o limbă altaică din
ramura karlukă a limbilor turcice şi, fiind limbă oficială în Xinjiang, este folosită în administraţie, în şcoli şi mass-
media, fiind vorbită de aproximativ 11 milioane de oameni în China. Hartă lingvistică a Chinei, cu limbile turcice
în nord-vest. Sursa: vividmaps.com. Din 1982 alfabetul oficial al acestei limbi este alfabetul uigur arabo-persan, o
versiune a alfabetului arab şi, deşi astfel i se deschid porţile către lumea musulmană, pe de altă parte, în special
după destrămarea URSS, faptul că uigurii folosesc un alfabet arab a constituit un lucru îmbucurător pentru
China, mai ales în condiţiile în care republicile turcice şi central-asiatice învecinate, Kârgâzstan, Kazahstan,
Tadjikistan foloseau alfabete chirilice, în timp ce Uzbekistan, Azerbaidjan şi Turkmenistan foloseau alfabete
latine, ceea ce creează o lipsă de unitate transfrontalieră între republicile central-asiatice, contribuind la
singularizarea uigurilor din China raportat la acestea. Pentru că, pentru China, solidarităţi lingvistice şi culturale
transfrontaliere între minorităţile sale şi populaţii învecinate constituie o potenţială ameninţare de securitate, de
legitimitate şi viabilitate a propriei sale concepţii despre identitatea naţională a Republicii Populare Chineze. De
altfel, China are o oarecare teamă de pan-turcism şi în anii 2000 a schimbat de exemplu denumirea Facultăţii de
Limbi Turcice din cadrul Universităţii Naţionalităţilor din Beijing, aceasta ajungând să se numească Facultatea a
Două Limbi Etnice sau Facultatea Uigur-Kazahă, mai apoi fiind despărţită într-un Departament Uigur şi unul
Kazah, de parcă cele două nu ar fi limbi turcice înrudite şi lăsând pe dinafară limba kârgâză.   Cuvântul „uigur”
scris în limba uigură, în alfabetul persano-arab uigur. Sursa foto: Amateur55 Dacă după constituirea Republicii
Populare Chineze politicile lingvistice şi etnice ale acesteia erau unele dintre cele mai flexibile din lume, cu
scopul de a integra, nu de a asimila minorităţile etnice, mai ales începând din anii 1990 şi 2000, politicile acestea
ale Republicii Populare Chineze au devenit tot mai agresive cu identităţile etnice diferite, lucru care nu a făcut
decât să alimenteze politicile naţionaliste ale unor segmente din cadrul minorităţilor etnice, lucru valabil şi pentru
uiguri. Iar aceste politici au creat mai multă frustrare şi pun mai multe probleme astăzi Chinei decât au rezolvat,
cel puţin pe termen scurt şi mediu. Una dintre greşelile Chinei a fost aceea de a vedea aceste identităţi ca fiind în
antiteză cu identitatea chineză (antiteză probabil generată pe undeva şi de ideologia partidului comunist, mai
ales când ne raportăm şi la identităţile din Hong Kong şi Taiwan, care îmbrăţişează o altă ideologie şi economie
de piaţă, dar antiteză generată şi de viziunea asupra unor politici economice ce se doreau a fi aplicate la scară
largă în toată China şi care aveau nevoie de o cunoaştere standardizată extinsă a limbii chineze şi a unui anumit
tip de educaţie). După scurtele citate date mai sus ale unor importanţi funcţionari chinezi despre Revolta
Dunganilor, ne dăm seama că alta era perspectiva de atunci, care nu punea în antiteză identitatea Han cu cea
Hui, de exemplu, şi alta pare să fie perspectiva de acum, în ciuda declaraţiilor oficiale, care spun altceva. Deşi
discursul oficial al Chinei pune tulburările actuale pe seama liberalizării religioase şi culturale din anii 1980,
ignoră cu desăvârşire alte motive. Iar situaţia actuală nu este rezultatul unor decizii de moment sau (numai) al
liberalizării vieţii de acum 40 de ani, ci este rezultatul unor politici de zeci de ani care au pus presiuni care poate
nu erau necesare pe anumite segmente ale societăţii din Xinjiang, dintre care vom exemplifica doar prin afluxul
uriaş de imigranţi Han în Xinjiang, şi nu numai în zona de nord, care nu era neapărat o zonă uigură prin
excelenţă, dar şi restrângerea treptată a şcolarizării şi uzului limbii uigure. Atunci când avem astfel de schimbări
uriaşe ale compoziţiei unor populaţii şi ale unor politici lingvistice într-un interval destul de scurt, este aproape
imposibil să nu fie resimţite ca un atac cultural şi demografic şi să nu existe tensiuni între etnii chiar şi indiferent
de acţiunile statului şi nu mai punem la socoteală ce se întâmplă atunci când poate nici statul nu este îndeajuns
de înţelept sau de hotărât astfel încât să ducă politici de detensionare, ci acţionează cu o mână de fier, poate nici
măcar arbitrar. Etnonimul este o altă dimensiune importantă a identităţii. De altfel, în mod interesant, etnonimul
actual de „uigur”, deşi are o rezonanţă istorică certă, este de fapt de creaţie modernă, atribuit de către URSS în
1921 în urma unei conferinţe la Taşkent. Ulterior, inclusiv membrii etniei au sfârşit prin a adopta drept endonim
acest etnonim, care face trimitere la Hanatul Uigur care existase cu 1.000 de ani înainte. La momentul atribuirii
artificiale a etnonimului, uigurii se autointitulau „turki” sau „taranchi”, primul fiind mai mult decât edificator în ceea
ce priveşte autoidentificarea acestei comunităţi. Statalitatea. O altă dimensiune a identităţii este statalitatea. Aici
avem cel puţin 3 încercări în ultimii 150 de ani de constituire a unei statalităţi proprii, cu Emiratul Kashgaria
(1865-1877), Primul Turkistan de Est (1933-1934) şi Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949). Trebuie notat faptul
că grupările uigurilor care militează pentru secesiune preferă termenul de Turkistanul de Est, un termen de
origine sovietică şi acesta, în loc de Xinjiang, deopotrivă pentru legătura nemijlocită cu propria lor limbă şi cultură
turcică, dar şi pentru că se face astfel o legătură conceptuală transfrontalieră cu celelalte naţiuni turcice de la
vest de ei, peste graniţele Chinei. Este lesne de înţeles, astfel, de ce China a interzis folosirea acestui termen
pentru oamenii obişnuiţi, deşi, în mod paradoxal, publicaţiile sale oficiale îl folosesc intensiv în legătură cu ceea
ce ei numesc . Din 2004, autoproclamat la Washington, dar nerecunoscut nici de SUA, există un aşa-
numit Guvern în Exil al Turkistanului de Est. Cea de a Doua Republică a Turkistanului de Est. Sursa
foto: east-turkistan.net Concluzii. În concluzie, se poate spune că da, este actualmente o problemă
internă a Chinei, dar întrebarea care se pune este până unde se întinde o problemă internă şi când
devine ea o problemă a comunităţii internaţionale? Desigur, răspunsul facil sugerat de China ar fi că
ea devine problemă a comunităţii internaţionale atunci când anumite interese strategice din această
comunitate o cer, dar răspunsul nu este mereu atât de simplu. Şi, tot da - se pare că există destule
dovezi care atestă practici instituţionalizate din partea Chinei menite cel puţin a intimida şi a asimila,
dacă nu a deznaţionaliza cu forţa populaţia uigură de aici, dar şi rele tratamente. În continuare, da -
au fost activităţi teroriste şi secesioniste ale unor membri uiguri ai populaţiei locale şi din diaspora.
Da, majoritatea populaţiei provinciei este încă reprezentată astăzi de uiguri, la doar 2 procente în
faţa chinezilor Han, deşi în trecut populaţia a fost pe rând majoritar turcică, chiar mongolă sau indo-
europeană în vechime. Răspunsuri care nu fac decât să adauge la complexitatea situaţiei interne, dar
care alimentează şi complexitatea de pe plan extern a problemei. Desigur, dacă privim lucrurile strict
din punct de vedere strategic, se pot înţelege raţiunile strategice ale Chinei, atunci când procedează
cum procedează, se pot înţelege raţiunile strategice ale Occidentului care procedează cum
procedează vizavi de acest subiect sensibil pentru China, se pot înţelege şi raţiunile strategice ale
lumii musulmane, care tace pe subiect, chiar şi raţiunile strategice ale unor grupuri naţionaliste din
zonă, dar până la urmă viaţa oamenilor simpli din zonă nu se reduce la strategie, după cum nici
rezolvarea situaţiei nu se poate reduce doar la strategie. Cu toate acestea, dacă aruncăm o scurtă
privire la istoria de mai sus a zonei, observăm că, din cauza poziţionării acesteia, strategia unora sau
altora a influenţat mereu viaţa din zonă încă din cele mai vechi timpuri şi continuă să facă asta.
Articol de Matei Blănaru, doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat la Centrul de
studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.

Citeste mai mult: adev.ro/r61orz