POLITICILE ȘI DEZVOLTAREA REGIONALĂ A UNIUNII EUROPENE.

EVOLUȚII ȘI PROVOCĂRI RECENTE

1. Politica regională europeană – sfera de cuprindere, obiective, principii și etape

Politica regională reprezintă cea mai importantă politică investițională a UE, fiind
orientată în scop primordial spre atenuarea discrepanțelor economice, sociale și teritoriale
dintre regiunile UE prin crearea de locuri de muncă, creșterea competitivității, creștere
economică, îmbunătățirea calității vieții și dezvoltare sustenabilă.
Politica regională europeană reprezintă cea mai complexă formă de manifestare a
principiului solidarității în interiorul UE deoarece, prin intermediul fondurilor structurale și de
investiții ale UE, urmărește dezvoltarea regiunilor mai sărace și reducerea decalajelor
economice și sociale dintre țările și regiunile UE.
Principalele obiective ale politicii regionale europene vizează 5 domenii esențiale ale
dezvoltării economice:
 Activitatea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri);
 Investiția în omeni și incluziunea socială prin facilitarea accesului la piața
muncii, la servicii de sănătate și educație;
 Dezvoltarea cercetării și inovării prin investiții și locuri de muncă în domeniu;
 Calitatea mediului;
 Modernizarea transportului și politicii de energie.
Cadrul general al politicii regionale se stabilește pe o perioadă de 7 ani, care corespunde
și cadrului bugetar multianual. Ea vizează toate comunitățile locale, regiunile și țările UE, fiind
implementată de autoritățile regionale și naționale ale Țărilor Membre, împreună cu Comisia
Europeană. În prezent ne aflăm la sfârșitul perioadei de programare 2014-2020, moment care
coincide cu stabilirea coordonatelor și priorităților aferente următoarei perioade de programare
2021-2027.
Fondurile structurale și de investiții europene reprezintă principalul instrument prin
care se realizează coeziunea economică și socială, dezvoltarea economică și creșterea durabilă
a UE. Ele sunt gestionate de Comisia Europeană împreună cu Țările Membre prin intermediul
unor acorduri de parteneriat. Aceste Acorduri stabilesc de fapt prioritățile de investiții, tipurile
de proiecte și regiunile vizate. Cele cinci Fonduri structurale și de investiții europene, prin care
se înfăptuiește politica de coeziune, sunt:
  Fondul european de dezvoltare regională (FEDR)
 Fondul social european (FSE)
 Fondul de coeziune (FC)
 Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR)
 Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM)
La începutul fiecărei perioade de programare sunt fixate o serie de priorități și obiective
de îndeplinit pe parcursul celor 7 ani, prin politica de investiții. De exemplu, pentru perioada
2014-2020 au fost stabilite 11 obiective tematice prin care politica de investiții a UE să susțină
creșterea economică:
1. Consolidarea cercetării, dezvoltării tehnologice și inovării
2. Îmbunătățirea accesului la tehnologiile informației și comunicațiilor, precum și
îmbunătățirea utilizării și calității acestora
3. Sporirea competitivității IMM-urilor
4. Sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon
5. Promovarea adaptării la schimbările climatice, precum și a prevenirii și gestionării
riscurilor
6. Conservarea și protejarea mediului și promovarea eficienței resurselor
7. Promovarea unui transport durabil și îmbunătățirea infrastructurilor rețelelor
8. Promovarea sustenabilității și calității locurilor de muncă și sprijinirea mobilității
lucrătorilor
9. Promovarea incluziunii sociale, combaterea sărăciei și a oricărei forme de discriminare
10. Efectuarea de investiții în domeniul educației, al instruirii și al învățării pe tot parcursul
vieții
11. Îmbunătățirea eficienței administrației publice
Deși toate obiectivele tematice prezentate mai sus sunt destinate creșterii economice în
UE în perioada 2014-2020, Fondurile structurale și de investiții vizează următoarele obiective:
 FEDR se axează pe toate cele 11 obiective, însă setul 1-4 reprezintă priorități
investiționale;
 FSE sprijină în principal obiectivele 8-11, dar și obiectivele 1-4;
 Fondul de coeziune sprijină obiectivele 4-7 și 11.
În perioada 2014-2020, principalele proiecte câștigătoare s-au încadrat în următoarele
teme majore:
 Rețele de infrastructură de transport și mediu – 50%
 Tehnologia informației și comunicațiilor (TIC) – 34%
  Economia cu emisii scăzute de dioxid de carbon – 7%
 Protecția mediului și eficiența alocării resurselor – 6%
 Adaptarea la schimbări climatice, CDI, incluziune socială, administrație publică
eficientă – 3%
Realizarea politicii de coeziune are la bază patru principii fundamentale:
 Concentrarea
o Concentrarea resurselor prin intermediul fondurilor structurale și de investiții
spre regiunile cele mai sărace.
o Concentrarea eforturilor spre realizarea priorităților-cheie: CDI, TIC, creșterea
competitivității IMM-urilor, și trecerea la o economie cu emisii scăzute de
dioxid de carbon.
o Concentrarea cheltuielilor prin alocarea fondurilor anuale, stabilite la începutul
perioadei de programare, în al doilea an după alocare (conform regulii N+2).
 Programarea
o Politica de coeziune nu finanțează proiecte individuale, cu programe naționale
multi-anuale, conform obiectivelor și priorităților UE.
 Parteneriatul
o Conceperea, implementarea, monitorizarea și evaluarea fiecărui program
național sunt rezultatul colaborării autorităților la nivel european, național,
regional, și local, a partenerilor sociali și ONG-urilor, tocmai pentru a se asigura
adaptarea la nevoile și prioritățile regiunii/ comunității locale.
 Adiționalitatea
o Fondurile structurale sunt gândite să reprezinte o valoare adăugată reală în
economiile Țărilor Membre, peste cheltuielile naționale publice.
o Cheltuielile aferente unei perioade de programare sunt stabilite în Acordul de
Parteneriat la începutul acesteia (verificare „ex-ante”)
Implementarea politicii regionale implică parcurgerea următoarelor etape:
1. Stabilirea bugetului politicii de coeziune, de comun acord între Consiliul European și
Parlamentul European, pornind de la propunerea Comisiei Europene.
2. Prin Acordul de Parteneriat, fiecare Țară Membră, împreună cu Comisia Europeană,
propune un mecanism de coordonare instituțională, prezintă strategia națională și
prioritățile de investiții pentru cadrul financiar respectiv. Pe baza acestora se
fundamentează programarea Fondurilor structurale și de investiții.
3. Finalizarea conținutului Acordului de Parteneriat și a programelor, după consultările
autorităților naționale cu Comisia Europeană și cu societatea civilă.
4. Selectarea, monitorizarea și evaluarea proiectelor de către Autoritățile de Management în
fiecare țară/ regiune.
5. Comisia alocă fondurile și plătește cheltuielile autorizate pentru fiecare țară în parte.
6. Monitorizarea fiecărui program de Comisie împreună cui țara respectivă.
7. Depunerea Rapoartelor pe perioada de programare de către Comisie și țara respectivă.

2. Inovare, progres tehnologic și dezvoltare regională

Creșterea economică contemporană este bazată primordial pe dezvoltare tehnologică și

cunoaștere, fiind intensivă în inovație. Avansul tehnologic, manifestat în special prin
dezvoltarea și utilizarea la scară tot mai largă a tehnologiilor digitale, deschide perspectivele
realizării celei de-a patra revoluții industriale (Industria 4.0).
A patra revoluție industrială – Industria 4.0
Cunoscută și sub denumirea de Industrie 4.0, a patra revoluție industrială facilitează
dezvoltarea întreprinderilor digitale prin utilizarea tehnologiilor inteligente, conectate între ele
într-o simbioză perfectă cu industria convențională și internetul. Sfera de cuprindere a
Industriei 4.0 depășește granițele domeniului industrial, cuprinzând și alte domenii precum cel
al orașului inteligent (eng. Smart city). Interconectarea oamenilor, mașinilor, și echipamentelor
prin tehnologiile Internet of Things (IoT)și Internet of People (IoP) este principiul fundamental
care stă la baza Industriei 4.0.
Cele mai cunoscute tehnologii digitale sunt: platformele IoT, senzori inteligenți,
tehnologii mobile, printare 3D, realitate augmentată, analiza big data, cloud computing. Aceste
tehnologii vor determina schimbarea modelelor de afaceri, conlucrând la crearea
întreprinderilor inteligente – mult mai eficiente decât cele tradiționale. Acestea vor permite
optimizarea tuturor fazelor ciclului de viață al unui produs, reducerea costurilor și creșterea
calității produselor, însă toate acestea cu prețul unui proces amplu de restructurare a pieței
muncii. Cererea pentru anumite meserii va scădea fulminant, odată cu creșterea nevoii pentru
alte ocupații. Competențele digitale vor reprezenta un criteriu esențial de angajare, iar roboții
vor câștiga teren treptat în detrimentul forței de muncă.
Digitalizarea la scară largă a economiei reprezintă principalul factor determinant al
dezvoltării Industriei 4.0, însă acest demers de mare anvergură la nivelul întregii UE este
condiționat de competențele digitale ale populației și de infrastructura TIC din țările UE. Unul
dintre fenomenele larg studiate în literatura de specialitate care se manifestă cu precădere în
prezent, este diviziunea digitală. Diviziunea digitală reprezintă decalajul dintre populația/
regiunile/ țările care au acces la TIC, și care beneficiază astfel de oportunitățile aferente, și
restul populației/ regiunilor/ țărilor. Atenuarea decalajelor digitale dintre regiuni și țări
reprezintă un demers greu de realizat datorită faptului că îmbunătățirea nivelului general de
competențe digitale ale populației se realizează în timp, dar mult mai lent decât ritmul avansului
tehnologic din țările/ regiunile dezvoltate. Această diferență conduce la tendința de perpetuare
a diviziunii digitale, care atrage după sine decalaje de dezvoltare economică, tot ai greu de
depășit în contextul economiei digitale bazate pe cunoaștere și inovare.
Conform statisticilor la nivelul UE, investiția în tehnologia informației și comunicării
(TIC) explică 40% din creșterea productivității, fapt pentru care dezvoltarea tehnologică
echilibrată a UE, caracterizată printr-un grad ridicat de inovare în toate regiunile UE, reprezintă
singura cale spre creșterea susținută a UE pe termen lung.
În Fig. de mai jos putem vizualiza importul și exportul de înaltă tehnologie a celor 11
țări noi membre ale UE (UE-11), ca procent din total importuri și respectiv exporturi. Produsele
de înaltă tehnologie sunt considerate a fi cele din domenii precum cel aerospațial, mașini de
calcul, electronică-telecomunicații, farmaceutic, instrumente științifice, mașini electrice și
chimie.
Din graficele de mai jos remarcăm faptul că exporturile de tehnologie acoperă cu mici
excepții o plajă mult mai îngustă de valori comparativ cu importurile de tehnologie. Cu excepția
Ungariei și Cehiei, care s-au detașat de restul țărilor UE-11 prin ponderi ridicate ale exportului
de înaltă tehnologie, de peste 15% în 2018, celelalte țări înregistrează ponderi mult mai
modeste, majoritatea situându-se sub 10%. La nivelul întregii perioade analizate observăm o
tendință de creștere, cu excepția Ungariei. Dinamica importurilor de înaltă tehnologie este mult
mai eterogenă la nivelul UE-11, însă este interesant de remarcat faptul că în 2018 importurile
depășesc importurile pentru marea majoritate a țărilor, cu excepția Estoniei și Croației.
Remarcăm aceeași tendință și la nivelul restului de țări membre UE, unde doar Malta, Franța,
Cipru și într-o măsură mult mai mică Austria înregistrează un sold pozitiv.
Această analiză arată de fapt că la nivelul UE creșterea economică nu bazată pe progres
tehnologic. Creșterea exporturilor de înaltă tehnologie a fost însoțită în perioada analizată de o
creștere importantă și a importurilor de înaltă tehnologie, fapt pentru care considerăm cu UE
mai are pași importanți de făcut în economia globală pentru a se alinia principalilor ei
competitori.
Fig. Importul și exportul de înaltă tehnologie ale noilor țări UE (UE-11)
 Sursă: Prelucrare proprie după date Eurostat.

Conform Raportului de țară privind România 2020 și a European Innovation

Scoreboard 2020 România se situează pe ultimul loc în UE în privința participării la Programul-
cadru al UE pentru cercetare-inovare, fiind considerată a fi un inovator modest. De exemplu,
rata de succes la programul european Horizon2020 este de doar 12.57%. Unul dintre motivele
performanței slabe a României în cercetare-inovare este nivelul redus al investiției în CDI,
cercetarea fiind, în termeni relativi, puternic subfinanțată în România.

Aspecte comparative privind tranziția digitală în România și alte țări din Europa
centrală și de est
Tranziția digitală, alături de tranziția spre economia verde, reprezintă deziderat
fundamental al politicii europene de coeziune în perioada de programare 2021-2027. Fondurile
structurale și de investiții sunt direcționate, în mod direct sau indirect, spre facilitarea acestor
două tipuri de tranziții, astfel încât finanțarea devine în foarte multe cazuri condiționată de
propunerea unor obiective și de realizarea de progrese reale în acest proces amplu de tranziție.
Criza pandemică Covid-19 declanșată în anul 2000, între două perioade de programare
financiară, a forțat limitele tuturor economiilor Statelor Membre de digitalizare în toate
domeniile economice, inclusiv în educație și sănătate. O tranziție digitală programată a se
realiza în mod coordonat și susținut prin politica de coeziune, a fost grăbită și impusă de
condițiile de desfășurare a tuturor activităților în societate, sub constrângerile izolării și
carantinei. Astfel, digitalizarea s-a impus rapid în educație, comerț, management, activități de
recreere etc. Avantajele reflectate în special în costuri mai reduse (inclusiv în termeni de timp)
și plus de eficiență, resimțite atât la nivelul companiilor cât și a consumatorilor, accelerează
ritmul digitalizării într-o serie de domenii precum cel al sănătății, deschizând continuu o serie
de noi oportunități pentru alte domenii.
Ritmul accelerat și impus al digitalizării a generat însă o serie de efecte adverse, precum
accentuarea inegalității digitale manifestate prin limitarea accesului la educație, la servicii de
sănătate, la informare etc. pentru a serie de categorii sociale dezavantajate. Așteptăm ca efectele
accesului inegal la digitalizare să genereze în continuare consecințe negative în spirală și pe
termen lung, însă amploarea acestora derivă din durata crizei pandemice. Deși toate Statele
Membre au trebuit să facă față acelorași provocări în contextul crizei Covid-19 din 2020,
inegalitatea digitală s-a manifestat diferit, depinzând în mod direct de stadiul de dezvoltare al
economiei digitale din fiecare țară în parte. Studiul decalajelor în termeni de inegalitate digitală
devine în acest context extrem de relevant pentru țările UE (în special din Centrul și Estul
Uniunii Europene), care se confruntă cu decalaje interne mari în privința accesării și utilizării
internetului și a instrumentelor TIC, precum România.
 Unul dintre indicatorii compoziți utilizați pe plan internațional în măsurarea digitalizării
este World Digital Competitiveness Ranking (WDCR). Acesta măsoară capacitatea țărilor de
a adopta și explora tehnologii digitale ca un factor cheie de transformare economică în
societate. Se calculează pe baza a trei factori, și anume Cunoștințele, Tehnologia și Pregătirea
pentru viitor, care grupează un număr de 52 criterii organizate în 9 sub-factori. Clasamentul
este condus în 2020 de SUA, Singapore, și Danemarca, însă campionii sunt ușor diferiți pe
fiecare componentă a indicelui în parte, astfel: Singapore, Norvegia și Emiratele Arabe Unite
conduc clasamentul dezvoltării de noi tehnologii, în timp ce Taiwan, SUA, China și Republica
Coreea conduc în topul agilității în sfera afacerilor. Dacă atuurile SUA sunt factorii Cunoștințe
și Pregătirea pentru viitor, Danemarca excelează la Integrare IT și Atitudini față de globalizare
și e-government, în timp ce Singapore ocupa locul I în clasamentul factorului Tehnologie.
România deține în anul 2020 poziția 49 dintr-un total de 63 țări incluse în clasamentul
WDCR, fiind în scădere 3 poziții față de anul 2019, situându-se doar înaintea Slovaciei și
Croației, și după marea majoritate a țărilor UE. Transferul de tehnologie, parteneriatul public-
privat, dezvoltarea și aplicarea tehnologiei, serviciile financiar-bancare și finanțarea
tehnologiei, precum și cheltuielile publice reduse cu educația reprezintă câteva dintre punctele
slabe ale României care au condus la obținerea unui scor redus.

3. Dimensiunile noii politici regionale 2021-2027

O nouă politică regională reprezintă obiectivul fundamental al bugetului pe termen lung

al UE pentru perioada 2021-2027. În comparație cu perioada anterioară, se așteaptă ca perioada
2021-2027 să fie marcată de o politică regională modernă, care să orienteze politica
investițională a UE spre destinații prioritare precum:
 Inovare
 Competitivitatea IMM-urilor
 Tranziția către o economie a emisiilor scăzute de carbon
 Rețele de transport strategic;
 Conectivitate și mobilitate durabilă;
 Incluziune și politici de angajare.

Cele cinci obiective de politică UE/ priorități investiționale pentru perioada 2021-2027
sunt formulate astfel:
 O Europă mai inteligentă
 O Europă mai verde
 O Europă conectată
 O Europă mai socială
 O Europă mai apropiată de cetățenii săi.

Aceste 5 obiective de politică UE se reflectă fiecare în parte în prioritățile de investiții

identificate la nivel național și în obiectivele anumitor fonduri structurale și de investiții, fiind
compatibile cu obiectivele strategice naționale și complementare cu alte fonduri.
Politica de coeziune 2021-2027 se distinge prin câteva caracteristici și principii care
stau la baza implementării sale. Amintim doar câteva dintre ele:
 Simplificare și abordare unitară, Ministerul Fondurilor Europene concentrând și
coordonând toate autoritățile de management;
 Descentralizarea gestiunii și implementării la nivelul Agențiilor de Dezvoltare Regională
(ADR-uri);
 Deși politica investițională a UE vizează toate regiunile, ele vor fi împărțite în trei categorii:
(1) mai puțin dezvoltate, (2) în tranziție, și (3) dezvoltate;
 Indicatorul PIB/ Locuitor rămâne principalul criteriu de alocare a fondurilor pe regiuni,
însă noi criterii vor fi adăugate în subsidiar: șomajul în rândul tinerilor, nivel de educație
scăzut, schimbări climatice, și integrarea migranților;
 Strategiile de dezvoltare locală vor fi susținute prin politica de coeziune;
 Dezvoltarea sustenabilă urbană va deveni un pilon important al politicii de coeziune, prin
alocarea spre această destinație a 6% din FEDR, și prin introducerea de către Comisie a
unui nou instrument post-2020 – Inițiativa urbană europeană;
 Creșterea gradului de coordonare între proiectele finanțate.

Cele 80 de măsuri de simplificare în politica de coeziune 2021-2027 vizează o serie de

domenii și probleme specifice, dintre care amintim:
1. Cadru juridic mai scurt și unificat
 Fuzionarea a trei fonduri (FSE, FEAD și YEI) în FSE+ va crește vizibilitatea
acțiunii UE în domeniul social și al ocupării forței de muncă
 Un număr de 7 fonduri cu gestiune partajată din totalul de 8 vor fi acoperite într-un
cadru unic
  Utilizarea de formulări mai simple în Regulamente
2. Eficientizarea cadrului politicilor pentru simplificarea programării
 Cele 11 obiective tematice sunt consolidate în 5 obiective de politică, ceea ce crește
flexibilitatea transferului de fonduri în cadrul priorităților
 Concentrarea tematică se calculează la nivel național, luând în considerare
dezvoltarea diferită a Țărilor Membre
 Capacitatea administrativă devine integrată în obiectivele sectoriale
3. Mai puține condiții pentru creșterea eficacității politicii
 Condiții și criterii de îndeplinire mai puține și mai clare
4. Programare mai rapidă și mai strategică
 Simplificarea și structurarea Acordurilor de Parteneriat care nu va mai suferi
modificări după adoptarea sa inițială
 Programele vor fi mai scurte și mai bine structurate

Aspecte legislative privind noua politică de coeziune 2021-2027

Conform Pachetului legislativ privind Politica de Coeziune 2021-2027, cu excepția
Fondului European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR), restul celor 7 fonduri
UE implementate în gestiune partajată fac obiectul unui set unic de norme stipulate în
Regulamentul privind prevederile comune.
În 2020 Comisia Europeană propune introducerea Fondului pentru Tranziție Echitabilă,
ca parte a Pactului Ecologic European (eng. European Green Deal). Acesta este complementar
fondurilor Politicii de Coeziune.

4. Cadrul financiar multianual și bugetul UE

Cadrul financiar multianual al UE

Cadrul financiar multianual al UE (CFM) s-a conturat ca instrument de disciplină
financiară în anii 80, ca răspuns la tensiunile legate de dezechilibrele dintre resursele și
cheltuielile
reprezintă de fapt o perspectiva financiară multianuală pe o perioadă de 7 ani care
reglementează bugetul anual al UE prin stabilirea nivelului maxim de cheltuieli care pot fi
asumate prin bugetul anula al UE pentru principalele domenii de politică europeană, dar și al
nivelului anual minim de plăți și angajamente. Prin aceste obiective propuse, CFM reprezintă
și un instrument de disciplină financiară.
 Prin CFM se stabilesc de fapt liniile fundamentale ale bugetului UE pe termen lung,
conform priorităților UE. Procesul decizional care stă la baza elaborării CFM implică trei
instituții europene, și anume:
 Comisia Europeană – propune pachetul privind CFM, care include regulamentul
privind FCM și decizia privind sursele veniturilor UE
 Consiliul – susține CFM, poziție confirmată printr-un vot de unanimitate
 Parlamentul – aprobă CFM și încheie astfel procesul decizional.
Bugetele anuale ale UE trebuie să se încadreze obligatoriu în limitele CFM. De obicei,
angajamentele și plățile sunt mai mici decât plafoanele stabilite în CFM, tocmai pentru a oferi
un spațiu de manevră în cazul apariției unor nevoie neprevăzute.
Până în prezent au existat 5 CFM, însă doar Tratatul de la Lisabona a transformat CFM dintr-
un acord inter-instituțional într-un act obligatoriu din punct de vedere juridic. Primele trei CFM
au îmbrăcat forma Acordurilor interinstituționale (AII) încheiate între Consiliul Uniunii
Europene, Parlamentul European, și Comisia Europeană. Sub această formă au fost concepute
primele trei perspective financiare:
• 1988-1992, pentru facilitarea execuției bugetare a Actului Unic European (Pachetul
Delors I),
• 1993-1999, pentru dublarea fondurilor structurale (Pachetul Delors II)
• 2000-2006, pentru finanțarea extinderii UE (Agenda 2020)

Bugetul UE
Bugetul anual al UE include toate cheltuielile și veniturile UE aferente anului respectiv, cu
respectarea strictă a priorităților politice și obligațiilor legale ale UE.
La nivel instituțional, responsabilitatea elaborării proiectului de buget UE este împărțită
între Comisia Europeană, Consiliu Uniunii Europene și Parlamentul European. Comisia este
cea care elaborează propunerea de buget anual, astfel încât acesta să se încadreze în limitele
cadrului financiar multianual. Propunerea de buget este trimisă spre analiză Consiliului și
Parlamentului, care pot aduce modificări. Prin intermediul rundelor de negocieri, cele trei
instituții trebuie să ajungă la un acord în privința bugetului pentru ca aceasta să fie în final
adoptat.
Procedura bugetară implică parcurgerea mai multor etape:
 Până la 1 iulie a fiecărui an, fiecare instituție implicată în procedura bugetară realizează o
situație estimativă pentru proiectul de buget, pe care o trimite Comisiei.
 Comisia elaborează până la 1 septembrie proiectul anual de buget pe baza situațiilor trimise
de celelalte instituții.
 Consiliul trimite Parlamentului poziția sa privind proiectul de buget până la 1 octombrie.
 Proiectul de buget este discutat în Comisiile parlamentare, avize centralizate de Comisia
pentru bugete, care pregătește poziția Parlamentului.
 În decursul lunii octombrie, poziția Comisiei pentru bugete și eventualele amendamente
sunt votate în sesiune plenară.
 În termen de 42 de zile Parlamentul trebuie să adopte cu majoritate absolută poziția
Consiliului. În cazul în care Parlamentul aprobă un set de amendamente, acestea sunt
transmise Consiliului, care trebuie să le aprobe în termen de 10 zile pentru a permite astfel
întrunirea Comitetului de conciliere.
 În termen de 21 de zile Comitetul de conciliere, format din 27 de reprezentanți ai
Consiliului și 27 de reprezentanți ai Parlamentului, trebuie să ajungă la acord.
 După ce Comitetul de conciliere ajunge la un acord privind un proiect comun, Parlamentul
și Consiliul trebuie să îl aprobe în termen de 14 zile. Această decizie de aprobare este
urmată de Semnarea bugetului de Președintele Parlamentului, care îl declară adoptat
definitiv. În cazul în care proiectul comun nu este aprobat de Parlament și Consiliu, Comisia
trebuie să prezinte un nou proiect de buget.
Deși 80% din fondurile structurale și de investiții sunt gestionate de țările membre, Comisia
însă este cea care are responsabilitatea finală pentru alocarea bugetului.
Pornind de la necesitatea de la necesitatea de a îmbina cerințele specifice întocmirii
bugetelor anuale cu măsurile multianuale derivate din Cardul Financiar Multianual, bugetul
conține credite diferențiate după cum urmează:
 Credite de angajament – acoperă costul aferent exercițiului financiar în curs al
obligațiilor legale contractate pentru activitățile care durează mai mulți ani
 Credite de plată – acoperă cheltuielile aferente angajamentelor contractate în
exercițiul financiar în curs sau în cele anterioare

a) Veniturile UE
Veniturile UE trebuie să asigure autonomia financiară a UE în limitele disciplinei bugetare,
fapt pentru care veniturile anuale ale UE trebuie să acopere în totalitate cheltuielile anuale.
Bugetul UE este acoperit în proporție de 99% din resurse proprii. Pentru CFM 2014-2020,
cheltuielile UE sunt plafonate la aproximativ 1% din venitul național brut (VNB) al UE, în
timp ce resursele proprii sunt limitate la maxim 1.2% din VNB.
 Structura veniturilor UE poate fi descrisă sintetic astfel:
 Resurse proprii tradiționale
o Reprezintă 13% din total venituri proprii în 2018
o Sunt alcătuite din taxe vamale, taxe agricole, taxe pe zahăr și izoglocoză
o Statele Membre pot reține o cotă de 20% pentru a acoperi costurile de colectare
 Resursele proprii bazate pe TVA
o Se constituie ca procent din baza armonizată a nivelului estimat de TVA al
Statelor Membre, adică 0.3%, cu excepția Germaniei, Olandei și Suediei care
beneficiază de o cotă redusă de 0.15%
o Reprezintă 11% din veniturile totale UE în 2018
o Baza TVA nu este pe deplin armonizată la nivelul țărilor UE
o Această resursă nu se răsfrânge în mod direct asupra consumatorilor finali, ci
mai degrabă asupra veniturilor nete colectate, corectate și ajustate din TVA
 Resurse proprii bazate pe VNB
o Se constituie ca procent din VNB-ul Statelor Membre, stabilit anual prin
procedură bugetară
o Reprezintă două treimi din veniturile totale la bugetul UE (66% în 2018)
 Alte venituri și soldul aferent exercițiului financiar anterior
o Amenzi plătite de companii care încalcă legislația din domeniul concurenței,
impozitele pe salarii plătite de personalul UE, contribuțiile plătite de țări non-
UE pentru accesul la programe UE etc.
o Reprezintă aproximativ 10% din veniturile totale
 Mecanisme de corecție
o Corectarea dezechilibrelor bugetare dintre țările membre
o Corecția în favoarea Regatului Unit -reducerea contribuției cu 2/3 din diferența
dintre contribuția sa și ceea ce primește înapoi de la buget
o Alte exemple (2014-2020): cote reduse ale contribuțiilor la resursele proprii
bazate pe TVA pentru Germania, Olanda și Suedia (0.15%) și reduceri brute ale
contribuțiilor anuale bazate pe VNB pentru Danemarca, Olanda, Suedia și
Austria (2014-2016)

b) Cheltuielile UE
Bugetul UE finanțează cheltuielile UE care sunt grupate în șase categorii principale (numite
rubrici) și 31 de domenii de politică:
  Creștere inteligentă și favorabilă incluziunii (49% în 2019)
o Competitivitate pentru creștere economică și locuri de muncă (14% în 2019) –
include cercetare-dezvoltare, educație și training, rețele trans-Europene de
energie, telecomunicații și transport, politică socială, dezvoltarea
întreprinderilor etc.
o Coeziune economică, socială și teritorială (35% în 2019) – se referă la (1)
politicile regionale de sprijinire a țărilor mai puțin dezvoltate din UE, pentru ca
acestea să le ajungă din urmă pe cele mai dezvoltate, (2) întărirea
competitivității regiunilor, și (3) dezvoltarea cooperării interregionale.
 Creștere economică durabilă: resurse naturale (36% în 2019) – include politica agricolă
comună, politica comună în domeniul pescuitului, măsuri de dezvoltare rurală și de
mediu etc.
 Securitate și cetățenie (2% în 2019) – protecția granițelor, politica de azil politic și în
domeniul imigrației, sănătate publică, protecția consumatorilor, cultură, tineret,
dialogul cu cetățenii etc.
 Europa globală (7% în 2019) – include măsurile de politică externă ale UE precum
asistență pentru dezvoltare și ajutor umanitar.
 Administrație (6% în 2019) – include cheltuielile administrative cu funcționarea
instituțiilor europene și Școlilor Europene, precum și pensiile aferente.
 Compensații – plăți temporare (ex. în cazul Croației, pentru primul an după aderarea la
UE, contribuția Croației la bugetul UE este limitată la cuantumul beneficiilor)
Bugetul UE aferent anului 2019 a fost de 165.8 miliarde euro în angajamente și 148.2
miliarde euro în plăți, repartizate astfel:
Angajamente Plăți
Categorii de cheltuieli Milioane % (modificare Milioane %(modificare
Euro față de 2018) Euro față de 2018)
Creștere inteligentă și 80.527 +3.9 67.557 +1.4
favorabilă incluziunii

Competitivitate pentru 23.335 +6.1 20.522 +2.1

creștere economică și locuri
de muncă
 Coeziune economică, 57.192 +3 47.035 +1.1
socială și teritorială

Creștere economică 59.642 +0.7 57.400 +2.4

durabilă: resurse naturale

Securitate și cetățenie 3787 +8.4 3527 +18.3

Europa globală 11.319 +12.4 9358 +5.1

Administrație 9943 +2.9 9945 +2.9

Instrumente speciale 577 -17.5 412 -25.2
Total 165.795 3,2 148.199 +2.4
Notă: Instrumentele speciale se referă la Rezerva pentru ajutor de urgență, Fondul european
de ajustare la globalizare și Fondul de solidaritate al Uniunii Europene

5. Cadrul Financiar Multianual și bugetul noii politici de coeziune 2021-2027

La data de 2 mai 2018 Comisia Europeană a inițiat setul de propuneri legislative pentru
fundamentarea noului CFM aferent perioadei 2021-2027. În contextul crizei pandemice Covid-
19, la 27 mai 2020, Comisia prezintă propunerea revizuită a CFM, alături de propunerea privind
instrumentul de redresare numit Next Generation EU.
În noul cadru de finanțare 2021-2027, principala provocare a politicii de coeziune
europene este de a reduce și mai tare decalajele de dezvoltare economică dintre regiunile UE,
prin sprijinirea celor mai puțin dezvoltate. Acest sprijin este acord în direcția modernizării
industriei, investiției în inovație, tranziției la o economie circulară cu emisii reduse de carbon,
și dezvoltării armonioase a unei economii competitive a UE.
Bugetul pe termen lung prevăzut al UE pentru perioada 2021-2027 este de 1824.3
miliarde euro, sumă care este compusă din cadrul financiar multianual (1074.3 miliarde euro)
și instrumentul „Next generation EU” (750 miliarde euro, din care 390 miliarde euro sub formă
de granturi, și 360 miliarde euro sub formă de împrumuturi). Instrumentul Next generation EU
are trei obiective importante:
Pilon 1: Sprijinirea statelor membre în vederea redresării după criza Covid-19
 Pilon 2: Relansarea economiei și sprijinirea investițiilor private
Pilon 3: Lecții învățate în urma crizei, pentru a crește reziliența pieței unice, și pentru a
stimula tranziția spre economia verde și cea digitală
Bugetul UE pe termen lung 2021-2027 vine în sprijinul Planului de redresare după
pandemia Covid-19, și se axează pe redresarea economică, investiția în tranziția verde și cea
digitală. În cadrul bugetului total, politica de coeziune europeană are prevăzut un buget în
valoare de 373 miliarde euro (30% din bugetul total al UE).
Corespunzător perioadei 2021-2027, cheltuielile defalcate ale UE exprimate în prețuri
2018 sunt următoarele:
 Migrația și gestionarea frontierelor – 22.7 miliarde euro din CFM
 Fondul pentru Azil și migrație
 Fondul de gestionare integrată a frontierelor
 Piața unică, inovare și sectorul digital – 132.8 miliarde euro din CFM și 10.6
miliarde euro din Next Generation EU
 Orizont Europa
 Fondul InvestEU
 Resurse naturale și mediu – 356.4 miliarde euro din CFM și 17.5 miliarde euro din
Next Generation EU
 Politica agricolă comună
 Fondul pentru o tranziție justă
 Reziliență, securitate și apărare – 13.2 miliarde euro din CFM
 Fondul european de apărare
 Fondul pentru securitate internă
 Coeziune, reziliență și valori – 377.8 miliarde euro din CFM și 721.9 miliarde Euro
din Next Generation EU
 Fondurile pentru politica de coeziune
 Mecanismul de redresare și reziliență
 Mecanismul de protecție civilă al Uniunii – rescEU
 Programul pentru sănătate
 Administrația publică europeană – 73.1 miliarde euro din CFM
 Vecinătatea și întreaga lume – 98.4 miliarde euro din CFM
 Instrumentul de vecinătate, cooperare pentru dezvoltare și cooperare
internațională (IVCDCI)
  Instrumentul de ajutor umanitar

Bugetul este construit astfel încât să stimuleze investițiile în tranziția climatică și cea
digitală. Astfel, integrarea aspectelor climatice reprezintă aproximativ 30% din cheltuielile
globale la nivelul tuturor programelor UE. Totodată, aferent perioadei 2021-2027 au fost
prevăzute creșteri bugetare pentru programul Europa digitală și pentru Mecanismul pentru
interconectarea Europei (sectorul digital).
Ca element de noutate, se introduce Rezerva de ajustare la Brexit, în valoare de 5
miliarde euro, ca formă de sprijin pentru țările membre și sectoarele cele mai grav afectate de
Brexit.
Pentru noul cadrul financiar 2021-2027 se prevede diversificarea resurselor proprii prin
introducerea unora noi. Până în prezent au fost conturate următoarele propuneri:
 Contribuția pentru deșeuri de ambalaje din plastic nereciclate (1 ianuarie 2021)
 Mecanismul de ajustare la frontieră a emisiilor de CO2 și taxa digitală (până la 1
ianuarie 2023)
 Resurse proprii bazate pe sistemul UE de comercializare a certificatelor de emisii
 Taxă pe tranzacțiile financiare
Alocarea propusă României pentru perioada de programare 2021-2027 este de 30.6
miliarde euro, ceea ce reprezintă o valoare cu 8% peste cea aferentă perioadei 2014-2020.
Spre neutralitatea climatică
Acordul de la Paris (2015) – tratat în temeiul Convenției-cadru a Organizației
Națiunilor Unite pentru schimbări climatice care reglementează reducerea emisiilor de dioxid
de carbon începând cu anul 2020, cu scopul de a limita fenomenul de încălzire globală. Acest
acord a fost semnat de 194 țări și de Uniunea Europeană. Se consideră că limitarea încălzirii
globale la 1,5°C permite evitarea consecințelor nefaste ale schimbărilor climatice, însă este
condiționată de atingerea pragului de zero-net emisii globale până în 2050.
Prin semnarea Acordului de la Paris, UE și-a propus ca obiectiv pe termen lung să
ajungă la neutralitatea climatică până în anul 2050, și să își reducă până în anul 2030 emisiile
de dioxid de carbon cu 40% față de nivelul din 1990. Aceste obiective necesită însă investiții
masive în tehnologii noi, stimularea inovației și adaptarea proceselor industriale la aceste noi
cerințe de mediu. CFM 2021-2027 vine în sprijinul acestui demers pe termen lung, prin
creșterea cheltuielilor totale destinate acțiunilor în domeniul climei de la 20% (2014-2020) la
25%. Totodată, CFM avansează o serie de modificări privind politica de coeziune, care să
sprijine obiectivul de mediu, precum excluderea investițiilor care dăunează noii politici de
mediu din portofoliul investițional al politicii de coeziune.
Politica de coeziune, care rămâne cea mai importantă politică investițională a UE și în
noul CFM 2021-2027, are un rol esențial în canalizarea investițiilor spre o economie a emisiilor
scăzute de dioxid de carbon. Respectarea de către toate statele membre ale coordonatelor
impuse de politica de coeziune este esențială pentru atingerea obiectivelor de mediu pe termen
scurt, mediu și lung. De exemplu, România nu a direcționat minim 20% din fondurile politicii
de coeziune spre îndeplinirea obiectivelor de mediu în CFM 2014-2020, ci doar

6. Coordonare și autorități de management în România

În România, politica de coeziune este coordonată de Ministerul Fondurilor Europene

(MFE), în timp ce programele de cooperare și coeziune teritorială sunt gestionate de Ministerul
Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (MLPDA).
Comisia Europeană aprobă și monitorizează programele de dezvoltare rurală, însă
deciziile legate de selecția proiectelor și realizarea plăților sunt luate în cadru regional și
național. Prin Direcția Generală de Dezvoltare Rurală (DGDR), Ministerul Agriculturii și
Dezvoltării Rurale (MADR) este Autoritatea de Management pentru Programul Național de
Dezvoltare Rurală (PNDR). La nivelul UE, toate Programele de Dezvoltare Rurală trebuie să
susțină cel puțin patru din cele șase priorități ale Fondului European Agricol pentru Dezvoltare
Rurală (FEADR). Pe lângă politica agricolă comună, MADR implementează în România și
politica comună în domeniul pescuitului, și Fondul aferent afacerilor maritime.
Prin Direcția Fonduri Externe Nerambursabile, Ministerul Afacerilor Interne (MAI)
este autoritatea responsabilă cu accesarea, coordonarea și monitorizarea implementării
programelor și proiectelor din domeniul Afaceri interne, Fondul pentru azil, migrație și
integrare, Fondul pentru securitate internă, și Programul general „Solidaritatea și gestionarea
fluxurilor migratorii”.
Funcția de Autoritate de Management este îndeplinită de Ministerul Fondurilor
Europene (MFE), Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor (MTIC), și
Agențiile de Dezvoltare Regională (ADR), după cum urmează:
 MFE - autoritate de management pentru Programul Operațional (PO) Infrastructură Mare,
PO Capital Uman, PO Ajutorarea Persoanelor Defavorizate, PO Competitivitate, PO
Asistență Tehnică.
 MTIC – autoritate de management pentru Programul Operațional Transport (POT)
 ADR – autorități de management pentru cele opt PO Regionale.
În România funcționează un număr de 8 Agenții de Dezvoltare Regională, ca organisme
care fac parte din sistemul național al dezvoltării regionale:
 ADR Nord Est
 ADR Sud Est
 ADR Sud-Muntenia
 ADR Sud-Vest Oltenia
 ADR Vest
 ADR Nord-Vest
 ADR Centru
 ADR București-Ilfov
Fiecare ADR este coordonat de Consiliul pentru Dezvoltare Regională. În perioada
2014-2020 ele au îndeplinit rolul de Organism Intermediar pentru Programele Operaționale
Regionale, reprezentând Autoritatea de Management la nivelul regiunii. În planul politicii
regionale europene, ADR-urile asigură implementarea, monitorizarea tehnică și financiară, și
controlul execuției proiectelor finanțate de UE și a celor din cadrul programelor naționale
implementate la nivel regional.
În perioada de programare 2021-2027 fiecare ADR va dispune de propriul Program
Operațional Regional, ale cărui priorități și obiective sunt configurate pornind de la strategia
de dezvoltare regională și obiectivele politicii regionale europene. Principalele domenii de
intervenție prevăzute pentru această perioadă sunt: mediul de afaceri, CDI, dezvoltare urbană,
protecția mediului, educație, patrimoniu cultural și turism.
ADR-urile vor prelua în noua perioadă de programare responsabilitatea gestionării
celor 8 POR-uri, în calitate de Autorități de Management. Ministerul Transporturilor,
Infrastructurii și Comunicațiilor devine Autoritate de Management pentru Programul
Operațional Transport (POT), în timp ce Ministerul Fondurilor Europene devine Autoritate de
Management pentru celelalte 7 POR-uri.

7. Fondurile structurale și de investiții europene

 Fondurile structurale și de investiții europene au drept scop crearea de locuri de muncă
și dezvoltarea unei economii durabile, stabile și prietenoase cu mediul înconjurător. Sunt
gestionate de Comisia Europeană împreună cu statele membre pe baza unor acorduri de
parteneriat, și se axează pe următoarele domenii:
 Cercetare-dezvoltare-inovare
 Tehnologii digitale
 Susținerea tranziției spre o economie a emisiilor scăzute de carbon
 Managementul durabil al resurselor naturale
 Micile afaceri
Domeniile investițiilor sunt următoarele:
 Locuri de muncă, creștere economică și investiții
 Piața unică digitală
 Uniune energetică și climă
 Piața internă
 Uniunea economică și monetară
 Justiție și drepturi fundamentale
 Migrație

1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)

FEDR reprezintă unul dintre cele mai importante fonduri ale UE. Acesta urmărește
atenuarea discrepanțelor economice și sociale dintre regiunile UE și astfel realizarea coeziunii
economice și sociale, prin realizarea unui set de investiții-cheie în mai multe domenii prioritare,
conform principiului concentrării tematice:
 Inovare și cercetare
 Agenda digitală
 Sprijin pentru IMM-uri
 Spre o economie a emisiilor reduse de carbon
Alocarea resurselor acestui fond se realizează în funcție de prioritățile regiunii astfel:
 În regiunile mai dezvoltate: cel puțin 80% din fonduri trebuie să se concentreze
pe cel puțin două priorități;
 În regiunile mai puțin dezvoltate: gradul de concentrare este de 50%;
 În regiunile de tranziție: gradul de concentrare este de 60%.
 Un anumit procent din aceste fonduri trebuie alocate spre economia emisiilor scăzute
de carbon, după cum urmează:
 În regiunile mai dezvoltate: 20%
 În regiunile mai puțin dezvoltate: 12%
 În regiunile de tranziție: 15%
În noua perioadă de finanțare 2021-2027, FEDR își menține obiectivele strategice și
anume „investiții pentru creștere și locuri de muncă”, și „cooperare teritorială europeană”,
precum și concentrarea tematică pentru primele două priorități:
 PO1 - Suport pentru inovație, economie digitală și IMM-uri printr-o strategie
de specializare inteligentă
 PO2 – Economie verde, circulară, și a emisiilor reduse de carbon
Ca și în cazul Fondului de coeziune, după 2020 Comisia propune o listă de activități
care nu vor mai fi finanțate sub FEDR: sprijinul direct acordat marilor întreprinderi,
infrastructură aeroporturilor (cu excepția regiunilor periferice), și managementul deșeurilor.

Programele de cooperare teritorială

Cooperarea teritorială între actorii locali, regionali și naționali din țările membre ale
UE reprezintă unul dintre obiectivele strategice ale politicii de coeziune. Pentru a permite
îndeplinirea acestui deziderat, programele de cooperare teritorială au scopul de a facilita
dezvoltarea economică, socială și teritorială a Uniunii într-o manieră armonioasă și unitară.
Necesitatea derulării de astfel de programe vine din importanța regiunilor
transfrontaliere în spațiul UE. Regiunile la granițele interne ale UE reprezintă 40% din teritoriul
UE și o populație de 30% din total populație UE. În plus, acestea au în general un nivel de
dezvoltare economică mai redus decât cel al restului regiunilor UE datorită mai multor factori,
printre care acces mai dificil la servicii publice precum sănătate și educație, costul
infrastructurii de transport care este adesea deficitară, sau dificultățile populației de a gestiona
corespunzător sistemele administrative și legale de ambele părți ale granițelor. Această situație
se poate explica și prin modelul de dezvoltare centru-periferie, conform căruia metropolele și
orașele mari se caracterizează printr-un nivel de dezvoltare economică mai înalt decât
periferiile.
Comisia Europeană a adoptat în ultimii ani o serie de inițiative de stimulare a dezvoltării
economice a regiunilor transfrontaliere, prin facilitarea accesului cetățenilor din aceste regiuni
la toate oportunitățile oferite de ambele părți ale granițelor (ex. Inițiativa din 2017 numită
Accelerarea creșterii și coeziunii în regiunile de graniță ale UE).
Trei tipuri diferite de cooperare sunt vizate prin programele de cooperare teritorială, și
anume:
 Interreg A – cooperare transfrontalieră
 Interreg B – cooperare transnațională
 Interreg C – cooperare interregională
Până în prezent programul Interreg s-a derulat pe baza a cinci perioade de programare:
Interreg I (1990-1993), Interreg II (1994-1999), Interreg III (2000-2006), Interreg IV (2007-
2013) și Interreg V (2014-2020). Interreg III și IV au fost reglementate sub umbrela fondurilor
structurale, în timp ce Interreg V dispune de propriul pachet de reglementări specifice.
Prin cele 11 priorități investiționale, Interreg V contribuie la realizarea strategiei Europa
2020 pentru creștere inteligentă, durabilă și inclusivă. Bugetul Interreg V a fost de 10.1 miliarde
euro (2.8% din bugetul politicii de coeziune), și a fost investit în 107 programe de cooperare
între parteneri regionali și teritoriali, economici și sociali.
 Interreg V-A -> Cooperare transfrontalieră, de-a lungul celor 38 granițe interne ale
UE, susține cooperarea dintre regiunile NUTS3 dintre cel puțin două state membre
diferite, și operează prin:
o Instrumentul de asistență pentru preaderare (242 milioane euro) și Instrumentul
european de vecinătate (634 milioane euro)
o Programe de cooperare la granițele interne (6.6 miliarde euro)
 Interreg V-B -> Cooperarea transnațională vizează regiuni din mai multe țări care
formează împreună marile regiuni, și susține proiecte de investiții din sfera inovării,
mediului, îmbunătățirii accesului la servicii publice, telecomunicații, dezvoltare
urmană
o 15 programe de cooperare (2.1 miliarde euro)
 Interreg V-C -> Cooperarea interregională se desfășoară la nivel pan-european prin 4
programe de cooperare (500 milioane euro)
o Interreg Europe – este destinat autorităților publice europene și are ca scop
schimbul de experiență și transferul de bune practici între actorii de la toate
nivelurile UE.
 o INTERACT III – are ca scop asigurarea de asistență tehnică pentru programele
de cooperare teritorială europeană în vederea îmbunătățirii managementului
acestora.
o ESPON 2020 – program de cooperare destinat dezvoltării cercetării pan-
europene prin creșterea producției de informație științifică, studii și analize
teritoriale, destinate autorităților publice și tuturor actorilor interesați de
accesarea sa.
o URBACT III 2014-2020 – pune în legătură actori și regionali care se confruntă
cu provocări urbane similare pentru a găsi soluții comune de dezvoltare urbană
durabilă în UE.
Cel puțin 80% din fonduri se vor direcționa spre prioritățile FEDR (concentrarea
tematică): inovare și cercetare, Agenda digitală, sprijin pentru IMM-uri, și economia emisiilor
reduse de carbon.

2. Fondul de coeziune
Are ca obiectiv reducerea discrepanțelor economice și sociale dintre regiunile UE, și
promovarea dezvoltării durabile. Se adresează în mod particular țărilor care au venitul național
brut (VNB) mai mic de 90% din mediu UE.
Țările care pot accesa acest fond în perioada 2014-2020 sunt: Bulgaria, Croația, Cipru,
Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia,
România, Slovacia și Slovenia.
Bugetul fondului este de 63.4 miliarde euro, și vizează destinații precum:
 Rețele de transport transeuropean, în special acele proiecte care sunt considerate a fi de
interes prioritar pentru UE
 Pe baza propunerilor venite din partea statelor membre au fost identificate 30 de
proiecte prioritare la nivelul UE care se consideră că vor contribui la dezvoltarea
transportului durabil în UE, și vor aduce totodată valoare adăugată la nivel
european.
o 13 proiecte de cale ferată, 3 proiecte mixte cale ferată-rutieră, 2 proiecte de
transport pe ape interioare, și un proiect de autostradă pe mare.
o Proiecte la scară foarte mare, finalizate deja: Aeroportul Malpensa (Milano),
ruta de cale ferată Cork-Dublin-Belfast-Stranraer (Irlanda)
 Prin Fondul de coeziune se vor sprijini proiectele de infrastructură din aria
Facilității de conectare a Europei
 o Investiții strategice în transport, energie și infrastructură digitală
o Susținerea rețelei de transport trans-european (TEN-T)
o Investiții în conexiuni transfrontaliere
o În CFM 2021-2027: susținerea tranziției spre mobilitate sigură, inclusivă,
durabilă și conectată, și transport fără emisii de carbon (cu combustibili
alternativi)
 Proiecte de mediu, dar și legate de energie și transport în măsura în care acestea din urmă
aduc beneficii mediului în termeni de eficiență energetică, utilizare de energie regenerabile,
susțin transportul intermodal și dezvoltarea sistemului de transport public etc.
Pentru perioada 2021-2027 politica de coeziune va continua să susțină proiecte sub
obiectivul strategic „Investiții pentru creștere și locuri de muncă”, fiind în continuare sub
concentrarea tematică aferentă perioadei anterioare. Cele două obiective specifice for fi:
 Obiectivul tematic 2 – Spre o economie mai verde, a emisiilor scăzute de carbon și circulară
 Obiectiv tematic 3 – Spre o Europă mai conectată
Țările care vor putea accesa Fondul de coeziune după 2020 sunt aceleași ca și în perioada
2014-2020.
După 2020 Comisia propune o serie de activități care nu vor putea primi finanțare nici de
la Fondul de coeziune, nici de la FEDR, și anume: sprijinul direct acordat marilor întreprinderi,
infrastructură aeroporturilor (cu excepția regiunilor periferice), și managementul deșeurilor.

3. Fondul social european

Fondul social european investește în capitalul uman al Europei, reprezentat de angajați,
populația tânără, sau cei în căutarea unui loc de muncă. Investițiile direcționate prin intermediul
Fondului au ca scop susținerea locurilor de muncă, crearea de oportunități egale pe piața
locurilor de muncă pentru toți cetățenii europeni, și sprijinirea celor aflați în căutarea unui loc
de muncă mai bun.
 Obiectivele specifice ale Fondului sunt incluse și în Strategia Europa 2020:
 Crearea de mai multe locuri de muncă mai multe și mai bune
 Sprijinirea societății incluzive
Împreună cu statele membre, Comisia stabilește prioritățile investiționale ale Fondului
social european. La nivelul perioadei 2014-2020, acestea au fost:
Creșterea adaptabilităților angajaților la noile abilități cerute de piața muncii, și a
întreprinderilor la noile metode de lucru;
 Îmbunătățirea accesului la angajare prin sprijinirea populației tinere să realizeze tranziția
de la școală la muncă, și prin trainingul oferit populației ce deține mai puține abilități pentru a-
și găsi mai repede un loc de muncă;
Promovarea trainingului vocațional și a învățării pe tot parcursul vieții
Sprijinirea populației din grupuri dezavantajate să își găsească mai ușor un loc de muncă

8. Programe Operaționale Regionale în România 2021-2027

Pentru perioada 2021-2027 politica de coeziune europeană va fi implementată prin

următoarele 8 POR-uri:
 Programul Operațional Dezvoltare Durabilă (PODD)
 Programul Operațional Transport (POT)
 Programul Operațional Creștere Inteligentă, Digitalizare și Instrumente Financiare
(POCID)
 Programul Operațional Sănătate (multifond) (POS)
 Programul Operațional Educație și Ocupare (POEO)
 Programul Operațional Combaterea Sărăciei (POCS)
 Programul Operațional Asistență Tehnică (multifond) (POAT)
 Programul Operațional pentru Tranziție Justă/ Echitabilă (POTJ)
Agențiile de Dezvoltare Regională vor fi autorități de management pentru cele 8
programe operaționale.
Programul Operațional Dezvoltare Durabilă (PODD) se încadrează în Obiectivul
de Politică 2 și dispune de 4,62 miliarde euro (3,05 miliarde euro – FEDR, 837 milioane euro
– FC și 692 milioane euro – Bugetul de stat) în perioada 2021-2027. Domeniile finanțate de
PODD sunt următoarele:
 Eficiență energetică, cu obiectivul de creștere a acesteia, precum și de promovare a
rețelelor inteligente de energie și a soluțiilor de stocare – 470 milioane euro;
 Apa și apa uzată, cu obiectivul de dezvoltare a infrastructurii aferente, și de tranziție
la o economie circulară – 3.49 miliarde euro;
 Managementul deșeurilor, biodiversitatea și calitatea aerului, 194 milioane euro;
 Prevenirea și managementul riscurilor aferente adaptării la schimbările climatice –
458 milioane euro.
 Programul Operațional pentru Tranziție Echitabilă (Justă) este un PO nou, care nu
se regăsește în programele implementate în perioadele de programare anterioare. Scopul
acestui PO este de a sprijini teritoriile afectate în mod negativ de tranziția către neutralitatea
climatică, cu accent pe regiunile intens industrializate și pe cele carbonifere. De fapt, acest PO
a luat naștere din Mecanismul european de finanțare numit The Just Transition Mechanism,
care este dedicat tuturor regiunilor din UE care se confruntă cu probleme în tranziția energetică,
tocmai pentru a nu lăsa pe nimeni în urmă în acest proces (conform mottoului - engl. making
sure no one is left behind).
În România județele finanțate sunt Hunedoara, Gorj, Prahova, Galați, Dolj și Mureș.
POTJ dispune de o alocare totală de 2,030 miliarde euro, din care 766 milioane euro din Fondul
de Tranziție Justă, 1 miliard euro din Next Generation EU și 265 milioane euro din Bugetul de
stat, în perioada 2021-2027. Axele prioritare ale POTJ sunt:
 tranziție justă prin dezvoltarea spiritului antreprenorial, a IMM-urilor, a cercetării și
inovării și a digitalizării
 tranziție justă prin investiții în tehnologii și infrastructuri pentru o energie curată cu emisii
reduce
 tranziție justă prin reducerea poluării și consolidarea economiei circulare
 tranziție justă bazată pe creșterea nivelului de ocupare a forței de muncă
Beneficiarii direcți ai POTJ sunt:
 Cetățenii – pentru a le facilita angajarea în sectoare noi sau în cele aflate în tranziție
energetică, pentru a sprijini recalificarea acestora, pentru a îmbunătăți eficiența energetică
a locuințelor, pentru a învinge sărăcia energetică, și pentru a facilita accesul la energie
curată și sigură;
 Companiile – pentru a le susține tranziția la tehnologii generatoare de emisii reduse de
carbon și diversificarea economică bazate pe investiții prietenoase cu mediul, pentru a
sprijini înființarea de noi firme, mai ales IMM-uri și start-up-uri, pentru a susține activitățile
de cercetare-inovare, și pentru a înlesni accesul la finanțare.
 Statele Membre și regiunile – pentru a susține tranziția regiunilor carbonifere și a
sectoarelor intensive în carbon la activități prietenoase cu mediul, prin: (1) îmbunătățirea
conectivității digitale, a infrastructurii energetice și a rețelelor de transport, (2) investiția în
surse de energie regenerabilă, precum și în transportul public și sustenabil, (3) furnizarea
de împrumuturi avantajoase și consultanță tehnică de specialitate autorităților publice, și
prin (4) crearea de noi locuri de muncă specifice economiei verzi.
Programul Operațional Creștere Inteligentă Digitalizare și Instrumente Financiare
(POCIDIF)
Este finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională și are ca scop crearea unui
ecosistem de natură să determine creșterea competitivității companiilor în contextul
schimbărilor tehnologice și în linie cu prioritățile identificate prin Strategia națională și
strategiile regionale de dezvoltare și specializare inteligentă. Activitatea de cercetare-inovare
se finanțează în perioada 2021-2027 prin obiectivul de politică (OP) 1: „O Europă mai
Inteligentă, prin inovare, digitalizare, transformare economică și sprijinirea întreprinderilor
mici și mijlocii”, iar fondurile alocate reprezintă 25% din cuantumul de revine politicii de
coeziune. Alocarea ce revine acestui PO este de 1.61 miliarde euro și se asigură din FEDR, sub
formă de granturi sau instrumente financiare.
Obiectivele specifice ale POCIDIF sunt:
1. Dezvoltarea activității și infrastructurii de cercetare-inovare și adoptarea tehnologiilor
avansate
În această categorie se includ acțiuni direcționate spre: creșterea suportului pentru
parteneriate public-privat pentru CDI, încurajarea investițiilor în dezvoltarea de tehnologii de
ultimă generație și accelerarea aplicării comerciale, sprijinirea experimentării și a modelelor
inovative de afaceri, crearea Centrelor de Inovare Digitală, care să acționeze ca one-stop-shop
etc. În acest fel este facilitată realizarea
2. Dezvoltarea competențelor pentru specializare inteligentă, tranziție industrială și
antreprenoriat;
Autoritățile locale și naționale trebuie să devină parteneri activi în guvernanța
ecosistemelor de inovare, iar procesul de descoperite antreprenorială să fie implementat atât pe
plan regional cât și național, inclusiv prin menținerea activă a rețeaua națională a facilitatorilor
de descoperire antreprenorială, constituită din experți ai organismelor de implementare.
3. Fructificarea avantajelor digitalizării, în beneficiul cetățenilor, al companiilor și al
guvernelor.
Dat fiind faptul că România ocupă unul dintre ultimele poziții în clasamentul european al
progresului spre e-guvernare și digitalizarea administrației publice centrale, se urmărește
impulsionarea tranziției la guvernarea digitală prin digitalizarea serviciilor publice și prin
modernizarea și simplificarea procedurilor administrației publice centrale și locale.
Prioritățile identificate în cadrul POCIDIF sunt:
P 1 Integrarea ecosistemului național CDI în Spațiul de Cercetare European şi internaţional
P 2 Crearea si promovarea unui sistem atractiv de inovare în economie pentru toate tipurile de
inovare
P 3 Dezvoltarea capacităţii CDI a institutelor de învățământ superior
P 4 Dezvoltarea capacității CDI a iNCD-urilor/ICAR-urilor
P5 Dezvoltarea capacității CDI a întreprinderilor mari
P 6 Dezvoltarea de proiecte strategice CDI
P 7 Digitalizarea în educație
P 8 Digitalizarea în cultură
P 9 Digitalizarea în administrația publică
P 10 Stimularea accesului la finanțare al IMM-urilor prin utilizarea Instrumentelor Financiare

Programul Operațional Sănătate

Programul operațional Sănătate are ca viziune „O națiune cu oameni sănătoși și productivi
prin acces la servicii preventive, de urgență, curative și reabilitare de calitate”, și ca obiectiv
general îmbunătățirea accesibilității, eficacității, eficienței și rezilienței sistemului de sănătate.
Se finanțează din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social
European+ (FSE+ ), și beneficiază și de o cofinanțare națională de la bugetul de stat (CN-BS),
cofinanțare de 50% pentru Prioritatea 1 - Investiții pentru construirea spitalelor regionale și
infrastructuri spitalicești noi cu impact teritorial major, și de 70% pentru Prioritățile 2-7.
Obiectivele specifice ale PO sunt:
 Îmbunătățirea eficacității serviciilor medicale de urgență
 Creșterea accesului la servicii de asistență medicală primară, comunitară și servicii
oferite în regim ambulatoriu
 Îmbunătățirea accesibilității și eficacității serviciilor de reabilitare/recuperare,
serviciilor de îngrijire paliativă, serviciilor de îngrijire pe termen lung
 Creșterea eficacității sectorului medical prin investiții în infrastructură și servicii
 Îmbunătățirea eficacității și eficienței serviciilor medicale prin investiții în cercetare și
în digitalizarea sistemului medical
 Creșterea gradului de utilizare a metodelor moderne și inovative de investigație,
intervenție și tratament
În cadrul acestui PO sunt considerate a fi priorități de investiții:
 P1: Infrastructura spitalelor regionale și a celor cu impact teritorial major;
  P2: Serviciile de asistență medicală primară, comunitară și servicii oferite în regim
Ambulator
 P3: Serviciile de reabilitare, paliative și îngrijiri pe termen lung
 P4: Creșterea eficacității sectorului medical prin investiții în infrastructură și servicii
 P5: Abordări inovative în cercetarea din domeniul medical
 P6: Digitalizarea sistemului medical
 P7: Promovarea metodelor moderne de investigare, intervenție și tratament

Programul Operațional Combaterea Sărăciei

Este un program multifond FSE+ și FEDR, dar în același timp reprezintă un document
strategic de programare din sfera incluziunii sociale si a Dezvoltării Locale plasate sub
Responsabilitatea Comunității. Conform primei versiuni a PO, obiectivele sale specifice sunt:
 Îmbunătățirea accesului la piața muncii pentru toate persoanele în căutarea unui loc de
muncă, în special pentru tineri, șomerii de lungă durată și persoanele inactive, promovarea
desfășurării de activități independente și a economiei sociale;
 Promovarea participării femeilor la piața muncii, a unui echilibru mai bun între viața
profesională și cea privată, inclusiv accesul la servicii de îngrijire a copiilor si a persoanelor
dependente;
 Promovarea unui mediu de lucru sănătos care să reducă riscurile la adresa sănătății, a
adaptării la schimbare a lucrătorilor, a întreprinderilor și a antreprenorilor și a îmbătrânirii
active și în condiții bune de sănătate;
 Promovarea accesului egal la educație și formare de calitate și favorabile incluziunii,
precum și a absolvirii acestora, în special pentru grupurile defavorizate, începând de la
educația și îngrijirea copiilor preșcolari, continuând cu educația și formarea generală și
profesională și până la învățământul terțiar, precum și educația și învățarea în rândul
adulților, inclusiv prin facilitarea mobilității în scop educațional pentru toți;
 Favorizarea incluziunii active pentru a promova egalitatea de șanse și participarea activă și
a îmbunătăți capacitatea de inserție profesională;
 Promovarea integrării socio-economice a comunităților marginalizate, cum ar fi romii;
 Creșterea accesului egal la servicii de calitate si sustenabile; modernizarea sistemelor de
protecție socială, inclusiv promovarea accesului la protecție socială; îmbunătățirea
accesibilității, a eficacității și a adaptabilității sistemelor de sănătate, și a serviciilor de
îngrijire pe termen lung;
 Promovarea integrării sociale a persoanelor expuse riscului de sărăcie sau de excluziune
socială, inclusiv a persoanelor celor mai defavorizate și a copiilor;
 Reducerea deprivării materiale prin furnizarea de alimente și/sau asistență materială de
bază persoanelor celor mai defavorizate, inclusiv prin măsuri auxiliare;
 Îmbunătățirea integrării socioeconomice a comunităților marginalizate, a migranților și a
grupurilor dezavantajate prin măsuri integrate care să includă asigurarea de locuințe și
servicii sociale;
 Promovarea dezvoltării integrate în domeniul social, economic și al mediului, a
patrimoniului cultural și a securității în zonele urbane.

Programul Operațional Educație și Ocupare (POEO)

Cele două obiective majore ale POEO sunt: (1) „Consolidarea funcționării eficiente a pieței
muncii și facilitarea accesului și a participării incluzive și egale la ocupare de calitate și durabilă
pentru resursa de forță de muncă” și (2) „Optimizarea sistemelor de educație și formare pentru
a răspunde cerințelor pieței muncii, concomitent cu promovarea accesului egal la educație și
stimularea învățării pe tot parcursul vieții”. Prin acest PO se urmărește ca piața muncii din
România să devină “sustenabilă, rezilientă, pro-activă și bazată pe inovare socială”, iar

9. Interacțiuni între politica regională europeană și politica europeană în domeniul

migrației

Uniunea Europeană – pământul european al făgăduinței?

UE a început să devină din ce în ce mai atractivă pentru grupuri diferite de persoane
aflate în situații și momente diferite ale vieții lor. Deopotrivă studenți, oameni de știință, dar și
muncitori sau persoane fără ocupație sau calificări sunt atrași deopotrivă de diferite țări și
regiuni ale UE din cauza condițiilor improprii de trai, a conflictelor armate și persecuției din
țara de proveniență, a schimbărilor climatice, dar și din cauza diversității culturale, a atracțiilor
turistice sau oportunităților apărute pe piața muncii. În contextul pandemiei Covid-19 fluxul de
migrație s-a redus considerabil comparativ cu anii precedenți, însă presiunea la frontierele
externe ale UE se așteaptă să revină curând la nivelurile de dinaintea crizei. De foarte multe ori
refugiații sau imigranții ilegali suferă mari dezamăgiri, viața în noua țară fiind departe de
visurile sale. Rețelele criminale, de traficanți, sărăcia și excluderea socială, permanenta teamă,
imposibilitatea de a se integra în comunitatea locală, sunt doar câteva posibile scenarii care
transformă un vis frumos într-o realitate crudă.
 Politica externă a UE și relațiile strânse de colaborare cu țările gazdă și de tranzit ale
refugiaților și imigranților în UE pot reprezenta împreună cadrul de soluționare a problemelor
UE din sfera migrației.
Politica UE în domeniul migrației
Migrația a început treptat să devină o temă de interes și actualitate pentru oficialii UE,
lucru confirmat de cele trei mențiuni explicite prevăzute pe Agenda 2030 pentru dezvoltare
durabilă.
 Protecția angajaților, inclusiv a celor imigranți;
 Reducerea inechităților între și dintre țări, inclusiv prin desfășurarea în condiții de siguranță
a migrației;
 Reducerea costurilor de tranzacționare aferente remitențelor migranților.
În vederea gestionării eficiente a presiunii din ce în ce mai mare exercitate de valurile
de migrație externă la granițele UE, politica UE în domeniul migrației externe se
fundamentează prin intermediul următoarelor inițiative:
 Abordarea globală în materie de migrație și mobilitate (AGMM)
 Agenda europeană privind migrația (2015)
 Noul cadru de parteneriat cu țările terțe (2016), care include Planul european de
investiții externe
UE sprijină procesul de migrație legală, descurajând orice tentativă de trecere
frauduloasă a granițelor UE. Fluxurile de imigrație sunt însă inegal distribuite în interiorul UE,
o presiune semnificativă în acest sens fiind evidentă în regiunea Mediteranei (Italia, de
exemplu), care este asaltată în ultimii ani de grupuri de refugiați din Siria, Eritreea, Libia și
Vestul Africii. De exemplu, în anul 2020, 20.100 migranți au intrat în Italia pe mare, numărul
acestora reprezentând o scădere remarcabilă de la 181.436 migranți în anul 2016. Cei mai mulți
migranți intrați recent în Italia provin din Bangladesh, Pakistan, Nigeria și Tunisia.
Integrarea populației imigrante este susținută în interiorul UE printr-o serie de inițiative,
acțiuni și programe implementate de guverne, autorități locale și societatea civilă. Fondul
pentru Azil, Migrație și Integrare (FAMI) reprezintă principalul instrument din sfera
politicii de coeziune a UE destinat este destinat managementului eficient al fluxurilor
migratorii pentru perioada 2014-2020. Succint, principalele sale obiective sunt:
 Combaterea imigrației ilegale
 Solidaritatea țărilor UE în gestionarea echilibrată a distribuției fluxurilor de migrație
 Dezvoltarea Sistemului Comun de Azil
 Sprijinirea migrației legale în UE
Alături de FAMI, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) și Fondul Social
European (FSE) contribuie la susținere politicii UE în domeniul migrației.
În 2020, după decade de politici diferite aplicate de Țările Membre în domeniul
imigrației, președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen supune dezbaterii ideea de a
avea o politica comună în domeniul imigrației și azilului, tocmai pentru a recâștiga încrederea
populației.
Migrația și dezvoltarea regională
Migrația poate fi un factor important de dezvoltare economică regională, și de
intensificare a relațiilor bilaterale dintre țara de destinație și cele de origine ale comunității de
imigranți.
Pellegrini ș.a. (2018) studiază relația dintre politica regională europeană, instrumentată
aici de nivelul fondurilor publice de care dispun regiunile din 15 țări europene, și fluxurile de
migrație din aceste regiuni. Concluzia la care ajung este că acele regiuni care înregistrează
productivitate crescută a muncii și un salariu mediu mai ridicat, nu reprezintă neapărat
destinații preferate de populația migrantă. Pe lângă aceste considerente importante în decizia
de a migra într-o anumită regiune, contează și nivelul de bunăstare de care dispune populația
locală, reflectat de accesul la servicii de calitate din sfera educației, infrastructurii, și sănătății.
Această lucrare empirică, alături de altele (ex. Schmidt, 2013 ) sugerează de fapt importanța
serviciilor publice locale în alegerea de către populația migrantă a destinației lor finale,
concluzionând ca fluxurile de migrație ar trebui să fie considerate ca un pilon esențial al
politicii de dezvoltare regională a UE.
Fenomenul migrației produce atât efecte pozitive cât și efecte negative, atât pentru țara
gazdă, cât și pentru țara de origine. Impactul final al migrației asupra celor două tipuri de
economii diferă în funcție de regiune, tipul populației migrante, durata fluxurilor migratorii etc.
Intensificarea procesului de globalizare s-a produs în ultimele decenii într-un ritm similar cu
creșterea fluxurilor migratorii dinspre țările slab dezvoltate spre cele emergente și dezvoltate.
În continuare vom schița cele mai importante efecte pozitive și negative ale migrației
pentru țara de origine și cea de destinație a fluxurilor de migrație:
Pentru țara de origine
Efecte pozitive:
 Scăderea șomajului este determinată de migrația unei părți din forța de muncă locală;
 Creșterea disponibilității resurselor locale (servicii publice și resurse bugetare) pentru
populația locală, ca urmare a fenomenului de emigrație;
 Remitențele trimise de imigranți în țara de origine pot sprijini procesul de dezvoltare
economică locală și pot conduce la creșterea nivelului de trai;
 Revenirea migranților în țara de origine poate avea efecte benefice în planul transferului de
cunoștințe (fenomenul invers celui cunoscut sub denumirea de brain drain (eng.) sau
“exodul creierelor”).
Efecte negative:
 Emigrația forței de muncă de înaltă calificare profesională (brain drain) are efecte negative
în planul progresului economic și tehnologic al țării de origine;
 Depopularea unor regiuni poate avea efecte negative atât în plan demografic, cât și în planul
dezvoltării regionale;
 Emigrația determină scăderea masei impozabile în țara de origine;
 Emigrația se poate produce pe fondul separării familiilor, cu consecințe negative asupra
copiilor care rămân în țara de origine;
Pentru țara de destinație
Efecte pozitive:
 Imigranții reprezintă în general o forță de muncă ieftină în țara de destinație, indiferent că
este vorba despre imigranții cu slabă sau înaltă calificare. Utilizarea unei forțe de muncă
relativ ieftine oferă un avantaj companiilor angajatoare, prin obținerea produselor și
serviciilor finale la costuri reduse;
 Imigrația permite nu doar satisfacerea cererii de forța de muncă locale, dar și ocuparea
acelor locuri de muncă pentru care nu există forță de muncă locală disponibilă;
 O parte din imigranți sunt cu înaltă calificare profesională, ceea ce reprezintă un factor de
creștere economică inteligentă, contribuind la producția de cunoștințe, inovație și înaltă
tehnologie a țării respective;
 În plan cultural, populația imigrantă a unei țări contribuie la diversitatea culturală regională
și națională;
 Fenomenul imigrației care ca efect și dezvoltarea economiei locale, ceea ce contribuie și la
creșterea veniturilor aferente bugetelor locale.
Efecte negative:
 Imigrația conduce la o presiune sporită asupra serviciile publice locale precum educație,
servicii de sănătate;
 Populația imigrantă se poate confrunta cu practici discriminatorii din partea populației și
comunității locale;
 Un aflux semnificativ de imigranți în comunitatea locală poate conduce la fenomenul de
supraaglomerare;
 Imigranții se pot integra cu dificultate sau deloc în comunitatea locală, ceea ce poate
conduce la tensiuni și stări conflictuale;
 Forța de muncă ieftină reprezentată de populația imigrantă poate fi preferată de către
companii celei locale.
Statistica fluxurilor de migrație
Libera circulație a forței de muncă în UE, consimțită prin Tratatul de funcționare a UE
(Art.45), a deschis o serie de provocări pentru politica regională de dezvoltare a UE. În 2019,
3.3% din populația UE își avea reședința în altă țară UE decât cea a cetățeniei sale, timp ce
populația migrantă (cetățeni non-UE) este alcătuită din 21.8 milioane persoane, adică 4.9% din
populația UE. Conform Organizației Internaționale pentru Migrație (O.I.M.), doar în anul 2019
numărul migranților clandestini și a celor aflați în căutare de azil în Europa era de 123.920.
Politica UE în domeniul migrației și-a intensificat instrumentele de reducere a migrației
ilegale, în primul rând prin creșterea controlului frontierelor externe, astfel încât a reuși să
reducă după 2015 intrările ilegale în UE cu 90%. Cu toate acestea, Germania raportează în
prezent cel mai mare număr de imigranți, fiind urmată de Spania, Franța și Italia. În privința
emigranților, Germania își păstrează prima poziție, fiind urmată de Spania, Franța, România și
Polonia. Conform datelor Eurostat, Bulgaria, Croația, Letonia, Lituania și România sunt
singurele țări europene care raportează un număr de emigranți superior celui de imigranți.

10. Provocări pentru noua politică de coeziune 2021-2027

Fundamentarea noului buget pe termen lung al UE aferent perioadei 2021-2027 are la

bază o serie de vulnerabilități rezultate din participarea UE la economia globală, dar și din
evoluțiile economice, sociale, demografice, climatice și (geo)politice din ultimele decenii.
Conturarea noii politici de coeziune trebuie așadar să țină cont de toate aceste tipuri de
vulnerabilități care afectează progresiv, dar diferit, regiunile UE. Din această perspectivă
granițele naționale își pierd din importanță comparativ cu cele transfrontaliere și regionale,
astfel încât abordarea tuturor acestor noi provocări trebuie să se contureze la nivel regional și
transfrontalier.
Deși sfera vulnerabilităților este una foarte largă, ne vom opri mai jos la câteva aspecte
pe care le considerăm esențiale în noua politica regională europeană.
 Globalizarea economică și financiară
  Procesul de globalizare creează atât oportunități, cât și provocări, pentru regiunile
UE.
 Regiunile caracterizate de un grad ridicat de urbanizare, regiunile UE-12 (din țările
cele mai dezvoltate ale UE) beneficiază mai mult decât restul (regiunile
preponderent rurale din țările mediteraneene și din Europa Centrală și de Sud-Est)
din procesul de globalizare.
 Regiunile periferice din UE sunt mai vulnerabile decât restul în termeni de
accesibilitate, transport și infrastructură, relativ la regiunile centrale. Din
perspectiva costurilor ridicate aferente participării la comerțul internațional, se
impune dezvoltarea de industrii de nișă în aceste regiuni, cu accent pe inovație și
cercetare-dezvoltare.
 Regiunile din sud-estul UE prezintă mai multe vulnerabilități economice și sociale
rezultate din decalajele tehnologice și evoluția lentă a activităților de cercetare-
dezvoltare-inovare.
 Provocările demografice, deși diferite de-a lungul UE, reprezintă un alt rezultat al
expunerii la globalizare, ele fiind influențate și de fenomenul migrației inter-
regionale și internaționale.
 Îmbătrânirea populației
 Lipsa sustenabilității sistemelor naționale de pensii
 Necesitatea adaptării infrastructurii existente
 Creșterea presiunii asupra sistemelor de sănătate publică și serviciilor de asistență
medicală orientate în special spre vârstnici
 Migrația controlată inter-regională poate fi o soluție viabilă pe termen lung
Polarizarea socială
 Polarizarea socială înseamnă în sens larg adâncirea decalajelor dintre diferite
grupuri de populație cu privire la accesul la resurse, oportunități, venit și
circumstanțe sociale.
 Adâncirea polarizării sociale are efecte asupra distribuției veniturilor, accesului la
educație și servicii de asistență medicală, șomajului în rândul tinerilor și pieței
muncii în general.
 Chiar și țările dezvoltate sunt afectate de polarizarea socială – un dezechilibru social
greu de soluționat datorită efectelor și simptomelor care se propagă sub formă de
spirală.
  Europa Centrală și de SE este expusă unui nivel mai ridicat de vulnerabilitate.
Analizând regiunile UE ajungem la concluzia că provocările noi cărora trebuie să le
facă față sunt diferite. Dacă Noile Țări Membre UE se confruntă cu o polarizare socială ridicată
și efecte adverse mai mari ale participării la economia globală, țările din sudul UE
(mediteraneene) se confruntă cu mari probleme de ordin climatic, dar și cu vulnerabilități
rezultate din impredictibilitatea evoluțiilor din turism și agricultură. Noua politică de coeziune
va trebui să ofere soluții pentru toate aceste noi provocări, și să impulsioneze nu doar creșterea
economică a regiunilor (în termeni de PIB) dar și dezvoltarea economică a acesteia, ceea ce
înseamnă acces facil la servicii de asistență medicală, sistem de educație performant și inclusiv,
și creșterea calității vieții.
Pentru configurarea politicii optime de coeziune a UE, care să producă maxim de efecte
pozitive asupra regiunilor cele mai vulnerabile din UE, pot fi analizați o serie de indicatori de
măsurare a vulnerabilității, precum cei care arată capacitatea de adaptare a regiunilor
(reziliența), senzitivitatea regiunilor, și expunerea regiunilor.
Printre soluțiile propuse, care vizează noile direcții ale politicii de coeziune, se numără:
 Dezvoltarea echilibrată a regiunilor prin distribuția echilibrată a sectoarelor economice care
contribuie la creșterea regiunilor;
 Creșterea cooperării dintre regiuni și întărirea capacității de adaptarea a acestora la
schimbările economice, sociale și demografice, conform teoriei rezilienței;
 Dezvoltarea economiilor caracterizate printr-o intensitate ridicată a progresului tehnologic,
cunoașterii și inovației, alături de un nivel înalt de educație reprezintă cea mai importantă
combinație care asigură creșterea regiunilor pe termen lung, prin creșterea gradului de
reziliență la schimbările demografice, de mediu etc.

Aplicație
Creșterea ponderii populației vârstnice, evidențiată la nivelul Eurostat de o serie de
indicatori printre care rata de dependență al populației vârstnice, arată gradul de îmbătrânire al
populației UE, tendință care va continua până în anul 2100 conform proiecțiilor Eurostat. De-
a lungul ultimelor decenii, scăderea pronunțată a natalității, alături de creșterea speranței de
viață, și (implicit) încetinirea creșterii populației, au avut ca rezultat îmbătrânirea treptată a
populației. Acest fenomen demografic are o serie de consecințe negative pentru economia
regiunilor, cu atât mai mult cu cât fenomenul îmbătrânirii populației prezintă caracteristici
diferite de la o regiune la alta. Pentru exemplificare menționăm:
  Regiunile din sudul Europei se caracterizează prin rate scăzute de fertilitate;
 Generația baby-boomers (1946-1964) este supusă unui proces de îmbătrânire;
 Regiunile urbane atrag tinerii cu profesii cerute pe piața muncii, iar periferiile
acestora concentrează din ce în ce mai multe familii numeroase;
 Regiunile rurale periferice pierd treptat populația tânără care migrează spre marile
orașe.
Rata de dependență a populației vârstnice se măsoară ca raport între numărul
persoanelor cu vârstă egală sau mai mare de 65 ani (populație inactivă din punct de vedere
economic) și numărul persoanelor între 15 și 64 ani. Dacă în anul 2019 cea mai mare rată de
dependență o au în ordine descrescătoare Italia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Germania și
Bulgaria, în 2045-2050 previziunile Eurostat situează țările mediteraneene și apoi pe cele
baltice pe primele locuri în clasament. În afară de indicatorul Rata de dependență mai există și
alți indicatori Eurostat care surprind gradul de îmbătrânire al populației, la nivel de țări și
regiuni UE (NUTS1, NUTS2 și NUTS3).
Implicațiile procesului de îmbătrânire a populației europene sunt diverse, de la
presiunea din ce în ce mai mare asupra sistemelor naționale de pensii, la sustenabilitatea și
nevoia de reconfigurare a sistemelor naționale de sănătate. Deși fiecare țară europeană a lansat
o serie de inițiative de combatere a efectelor negative generate de acest fenomen demografic,
se pare că eficiența lor este izolată și redusă. Una dintre soluții o reprezintă dirijarea controlată
a fenomenului de migrație în interiorul UE. Totodată, strategiile naționale de dezvoltarea
trebuie să includă pe viitor tot mai multe repere legate de:
 Contribuția activă a populației vârstnice la economia regiunii (prin muncă,
participare la guvernanță etc.);
 Delimitarea particularităților de consum ale populației vârstnice (bunuri și servicii
publice și private), și preocuparea constantă de satisfacere a lor;
 Reducerea sărăciei și excluderii sociale în rândul vârstnicilor.
Probleme de studiat:
1. Analizați implicațiile fenomenului de îmbătrânire a populației la nivelul regiunilor UE,
subliniind aspectele economice și sociale!
2. Studiați dinamica indicatorilor Eurostat din sfera demografică (care au la bază
agregarea la nivel de țări și regiuni NUTS2), concluzionând asupra fenomenului de
îmbătrânire a populației! Discutați și proiecțiile realizate de Eurostat la nivel de țări
membre UE realizate în acest sens!
 3. Analizați structura populației UE în profil regional, pe baza hărților/ graficelor/
indicatorilor Eurostat, precum și efectele acesteia asupra politicii regionale europene!
4. Cum considerați că ar trebui să intervină politica regională europeană pentru a
contracara efectele negative ale procesului de îmbătrânire a populației?
5. Ce modificări din sfera politicii de coeziune europene sunt impuse de accelerarea și
dinamica îmbătrânirii populației în următorii ani?

Inițiative și provocări regionale în contextul crizei COVID19

Criza COVID19 a lovit puternic toate țările și regiunile UE, însă diferențele dintre
infrastructura medicală și severitatea crizei medicale sunt semnificative. Unele țări precum
Italia, Spania și Franța, precum și unele regiuni precum nordul Italiei, estul Franței, sau centrul
Spaniei s-au confruntat cu o presiune nemaiîntâlnită pe serviciile spitalicești, în special pe cele
de anestezie și terapie intensivă (ATI). Pe întreg teritoriul UE, măsurile de izolare adoptate în
medie 2 luni au generat o serie de efecte economice și sociale negative, produse în lanț datorită
suspendării temporare a tuturor activităților comerciale considerate a nu fi de strictă necesitate.
Creșterea fulminantă a șomajului în majoritatea țărilor UE afectate de criză, închiderea
temporară sau chiar falimentul unui procent important de companii, scăderea vânzărilor,
declinul semnificativ al unor sectoare economice (ex. agricultura, construcții de mașini etc.),
alături de imposibilitatea sistemelor naționale de sănătate să facă față provocărilor pandemiei
prin dotările insuficiente din secțiile de ATI, au scos la lumină una dintre fețele nedorite ale
globalizării. Mai mult decât atât, precipitarea tuturor evenimentelor în timpul crizei COVID19,
precum și
Ca răspuns la criza coronavirusului în UE, în aprilie 2020 este aprobată în Parlamentul
European pachetul Inițiativa Plus pentru investiții în răspunsul la coronavirus (CRII+). Acesta
prevede în primul rând creșterea flexibilității utilizării fondurilor politicii de coeziune, prin
posibilitatea realizării de transferuri între acestea. Ca o măsură excepțională, între 1 iulie 2020
și 30 iunie 2021 Statele Membre pot solicita rambursarea de până la 100% din bugetul UE a
cheltuielilor aferente programelor de atenuare a impactului pandemiei. Totodată, Inițiativa
oferă facilități sub formă de împrumuturi și garanții pentru susținerea agriculturii, pescuitului
și acvaculturii, ca urmare a impactului pe care COVID19 le are asupra acestor sectoare.
Pachetul de măsuri oferă posibilitatea de susținere a celor mai defavorizate persoane prin
Fondul de ajutor european prin măsuri noi, adaptate contextului pandemiei și nevoii de accesare
facilă a resurselor de alimente, precum bonuri valorice electronice sau pe suport de hârtie.
 Pandemia Covid-19 a aprins și precipitat discuțiile cu privire la noul buget al UE aferent
perioadei 2021-2027, mai ales între cele două grupuri de țări ale UE: (1) contributorii neți la
bugetul UE, care nu doresc să participe la bugetul UE cu mai mult de 1% din venitul brut
național, și (2) țările cunoscute și sub denumirea de „Prietenii coeziunii”, care resping
vehement tăieri de fondurile de coeziune și politica agricolă comună. În acest sens, 15 dintre
cele 17 țări denumite „Prietenii coeziunii”1 au semnat la Beja (Portugalia) o Declarație comună
privind înscrierea fondurilor politicii de coeziune pentru perioada 2021-2027 în termenii
Cadrului Financiar Multianual 2014-2020 în sensul ca nicio țară să nu sufere în termeni relativi
de reduceri de fonduri comparativ cu perioada anterioară. Cele 15 țări semnatare sugerează
totodată o creștere a flexibilității Fondurilor politicii de coeziune pentru a permite o adaptare
mai bună a acestora la contextul specific de dezvoltare al fiecărei țări membre.

Bibliografie
De Propris, L., Bailey, D. (2020). Industry 4.0 and regional transformations. Routledge:
Abingdon.
Pellegrini, G., Tarola, O., Cerqua, A. and Ceccantoni, G. (2018). Can regional policies shape
migration flows?. MPRA Papers, 87874.
Polverary, L. (2019). Migration: What Role for Regional Policy. European Policy Research
Paper, 110.
Schmidt, P., 2013. The EU Structural Funds as a means to hamper migration. Review of
Regional Research 33 (1), 73–99.

1
Bulgaria, Cipru, Cehia, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, România,
Slovacia, Slovenia și Spania.