ISTORIA SOCIOLOGIEI UNIVERSALE

Prof.univ.dr. ŞTEFAN COSTEA

OBIECTIVE

Cursul are în obiectiv prezentarea generală a proceselor de emer-

genţă şi de dezvoltare a sociologiei, ca o componentă a istoriei ştiinţelor
sociale moderne, precum şi surprinderea celor mai importante
conceptualizări teoretice, paradigme, controverse teoretico-metodologice
şi epistemologice, apărute în ultimele două secole şi, în special, în secolul
al XX-lea. De asemenea, se au în vedere: prezentarea elementelor esenţiale
ale contextului istoric, social şi cultural-spiritual al originii şi dezvoltării
sociologiei ca ştiinţă: explorarea mecanismelor, proceselor şi modalităţilor
în care au fost elaborate diferitele scheme teoretice de analiză şi explicare
a societăţii, a vieţii sociale ca „întreg” şi a relaţiilor în care se află unele
cu altele, expunerea conţinutului epistemologic şi logic al principalelor
paradigme, teorii, sisteme, curente şi şcoli sociologice universale,
prezentarea principalilor lor reprezentanţi, a lucrărilor semnificative în
care au fost elaborate tezele de bază şi substanţa ideatică a lor, precum şi a
impactului pe care acestea l-au avut asupra unor idei, concepţii şi sisteme
de valori care pot fi regăsite şi astăzi în sociologie.

Partea I
GENEZA, PRECURSORII ŞI FONDATORII SOCIOLOGIEI
I. ACTUALITATEA, SEMNIFICAŢIA ŞI UTILITATEA
STUDIULUI ISTORIC AL SOCIOLOGIEI
O lungă perioadă de timp, istoria sociologiei a fost considerată un
domeniu minor al studiilor sociologice. Interesul diminuat faţă de istoria
sociologiei a fost determinat de unele interogaţii : la ce ar putea servi o
istorie a sociologiei?; cui i-ar fi necesară şi utilă? În eforturile de a da
răspuns unor asemenea întrebări, unii consideră că istoria sociologiei ar
trebui să fie un expozeu istoric al teoriilor sociologice, ca mijloc de
11
explicare a „teoriei sociologice”, în general. Alţii susţin că istoria
sociologiei ar echivala cu a distinge ceea ce este valid, valabil, durabil, de
ceea ce este fals sau nedovedit (Sorokin) în dezvoltarea istorică a
sociologiei. O a treia poziţie argumentează că, de fapt, istoria sociologiei
ar trebui să realizeze „sinteza cunoştinţelor dobândite” de-a lungul
timpului, pentru demonstrarea bogăţiei cunoştinţelor sociologice,
descoperirea în operele predecesorilor de argumente suplimentare,
utilizabile în dezbaterile teoretice contemporane şi identificarea de
„modele” ale „tradiţiei clasice”, care să ofere inspiraţii pentru alimentarea
reflecţiei teoretice. În sfârşit, istoria sociologiei este recomandată şi ca un
mijloc de a înţelege mai bine statutul actual al sociologiei şi relaţiile sale
cu celelalte discipline ştiinţifice şi cu practica socială.
Cercetările de istoria sociologiei pot aduce contribuţii majore în
câmpul cunoaşterii ştiinţifice, indispensabile pentru devenirea viitoare a
sociologiei ca ştiinţă: modalităţile în care sociologia a fost configurată ca
disciplină intelectuală; modul cum s-a dezvoltat sociologia prin
intermediul elaborării succesive, în timp, a diferitelor scheme teoretice de
abordare şi studiere sistematică a societăţii ca un întreg, respectiv,
procesele prin intermediul cărora sociologia s-a constituit ca un tip
specific de cunoaştere; furnizarea de date referitoare la permanenţa unor
puncte de vedere, idei, teorii, sisteme de valori, care pot fi regăsite în
sociologie şi astăzi; demonstrarea adevărului că orice abordare
sociologică modernă are rădăcini (uneori îndepărtate) în trecut; şi că,
indiferent de ceea ce zic sau cred sociologii înşişi, ei rămân întotdeauna în
sfera unei anumite „moşteniri” despre care sunt datori să ştie ceva, dacă
nu vor să rămână ignoranţi şi să „descopere” ceea ce au descoperit mai
demult predecesorii lor, sau să se angajeze în dialoguri ori controverse cu
alţii, pe teme, probleme, poziţii etc., care n-au existat niciodată; reliefarea
volumului imens de conceptualizări, acumularea unui corpus de
cunoaştere şi evidenţierea faptului că, în sociologie, în condiţiile
coexistenţei unei multiplicităţi de paradigme, fără ca vreuna să devină, la
un moment dat, clar predominantă în câmpul ei, nici o paradigmă nu
„moare”, fiind întotdeauna capabilă să „reînvie” şi să determine noi
evoluţii, greu de prevăzut.
Prin aceste contribuţii, istoria sociologiei poate produce o mai bună
înţelegere a propriei sale deveniri, o mai profundă comprehensiune a
stadiului actual de dezvoltare a sociologiei ca ştiinţă, poate stimula noi
direcţii de reflecţie, noi idei şi, deci, poate exprima mai clar sensul unei
activităţi continue de cercetare, prin intermediul căreia să se realizeze
„creşterea cunoaşterii”, şi sporirea eficacităţii, în soluţionarea problemelor

12
sociale contemporane, pe baza reexaminării şi valorificării corecte a
achiziţiilor valide ale încercărilor anterioare, făcute de predecesorii noştri.
II. ETAPE ŞI NIVELURI ALE GENEZEI SOCIOLOGIEI
Reflecţiile asupra vieţii sociale a omului sunt tot atât de vechi, cât
de veche este şi reflecţia în general, apărută o dată cu apariţia gândirii
umane raţionale.
Eforturile făcute pentru înţelegerea naturii vieţii sociale s-au
constituit în ceea ce este cunoscută astăzi a fi gândirea socială,
considerată atât ca o etapă, cât şi ca un nivel al procesului general al
genezei sociologiei ca ştiinţă.
În mod obişnuit, se consideră că originile gândirii sociale pot fi
identificate în gândirea socială antică greacă, întrucât aceasta a fost
acceptabil sistematizată, iar problemele ordinii sociale au fost clar
formulate. Ca puncte de reper sunt, general acceptate, lucrările lui Platon
(Republica, Politica, Legile) şi cele ale lui Aristotel (Politica, Constituţia
Atenei, Etica nicomahică) în care ei analizează probleme majore, cum sunt:
omul ca fiinţă socială, omul ca „animal politic”, divi-ziunea muncii şi
specializarea, statul, dimensiunile sale şi poziţia sa geo-grafică, diviziunea
şi structura socială, diferenţierea bunăstării în societate şi apariţia
inegalităţilor sociale, orizonturile sociale ale statelor „cetate” etc.
Prin gândirea socială creştină s-a ajuns la conturarea unor intuiţii
sociologice, care au condus la idealizarea societăţii, ca o „comunitate de
valori”, având ca ideal realizarea unităţii perfecte, prin renunţarea la
bunurile materiale, care diferenţiază membrii oricăror comunităţi sociale
şi umane.
Renaşterea a deschis noi orizonturi gândirii sociale, fiind puternic
orientată valoric, radical critică faţă de lumea şi ordinea socială
medievală, şi dedicată promovării unei esenţiale schimbări de atitudine
faţă de lume.
În secolul al XVII-lea, gândirea socială europeană a înregistrat
evoluţii care au condus la conturarea unora din cele mai importante
teorii moderne asupra societăţii, întemeiate pe doctrina „legii naturale”
a vieţii sociale. Elementele de bază ale acestor teorii se regăsesc în
principalele lucrări ale lui Thomas Hobbes (1588–1679), Hugo de
Groot – Grotius (1583–1645), Samuel Pufendorf (1632–1694),
Baruch Spinoza (1632–1677), John Locke (1632–1704) etc.
Între precursorii sociologiei pot fi situaţi şi Marie Jean Antoine
Condorcet, care, în lucrarea Schiţă a unui tablou istoric al progresului
spiritului uman a formulat o teorie a schimbării sociale care a avut un
impact mare asupra teoriilor sociologice ulterioare ale schimbării sociale
13
şi Claude Henri Comte de Saint-Simon, iniţial reformator utopic, care a
insistat asupra faptului că o veritabilă reformă socială nu poate fi realizată
decât dacă se bazează pe date „pozitive” sau ştiinţifice, colectate prin
investigaţii ale realităţilor sociale.
Deşi contribuţiile acestor autori se situează în primul rând în dome-
niul gândirii politice şi al filosofiei, ele pot fi considerate premergătoare
constituirii sociologiei ca ştiinţă distinctă.
III. MECANICISMUL, FIZICALISMUL ŞI ENERGETISMUL
SOCIOLOGIC
Apărute la începuturile epocii moderne, teoriile subordonate acestei
direcţii de gândire se înscriu în seria celor ce reflectă profundele
transformări intervenite în procesele de transformare a societăţii feudale şi
ale trecerii sale într-o nouă organizare socială, procese care au adus în prim-
planul gândirii sociale înlocuirea viziunilor întemeiate pe ideea că lumea, în
general, şi cea socială în special, sunt produse ale unor forţe supranaturale,
cu cele considerând că ele sunt produse naturale, pe o nouă bază, întemeiată
pe „raţiune”, ghidată de experienţă, ca instrument al soluţionării
complexelor procese ale unei asemenea evoluţii, indiferent dacă acestea se
desfăşoară în domeniul economic, social, politic sau chiar religios, ale
societăţii; toate acestea, asociate cu geneza credinţei în posibilitatea perfec-
tibilităţii omului şi a societăţii, a progresului social şi uman, în general.
Succesele ştiinţelor naturii s-au reflectat şi în domeniul ştiinţelor
sociale care, în eforturile lor de a descifra natura umană, comportamentul
şi activităţile sociale ale oamenilor au început să se orienteze spre
interpretarea fenomenelor sociale în maniera şi potrivit modelelor
gnoseologice ale acestora, utilizând în analize, conceptele şi terminologia
ştiinţelor naturale. Pe acest proiect s-au conturat şi au dobândit
consistenţă orientările sociologice mecaniciste, fizicaliste şi energetiste,
ca prime momente şi etape în geneza şi constituirea sociologiei ca ştiinţă.
1. Mecanicismul sociologic. Perspectiva mecanicistă în abordarea
problematicii sociale este veche, putând fi regăsită în concepţiile filosofice
antice greceşti (Thales, Anaximene, Empedocle, Democrit). Concepţiile
mecaniciste au devenit însă dominante, ca un tip specific de interpretare şi
explicare, a fenomenelor sociale în secolul al XVII-lea, în legătură cu
progresul marcant al dezvoltării mecanicii, fizicii şi matematicii.
Principalii reprezentanţi ai mecanicismului sociologic sunt consi-
deraţi a fi: sociologul rus V. Voronov, matematicianul şi sociologul român
Spiru Haret (1851–1912), spaniolul Antonio Portuondo y Barcelo etc.
Tezele de bază ale concepţiilor mecaniciste asupra societăţii
pornesc de la premisa potrivit căreia „corpul (social – n.n.) al indivizilor
14
umani, cu toate organele şi elementele sale materiale, formează un sistem
care este supus legilor mecanicii fizice” (Barcelo), ca orice alte sisteme
materiale. Mergând mai departe, se afirmă că: „dacă principiile şi legile
mecanicii sociale sunt aplicabile tuturor categoriilor de fapte, atunci este
evident că ele sunt aplicabile şi omului şi acelor forţe fizice care sunt
considerate a fi sociale”. În acest sens, Voronov considera că asocierea şi
cooperarea sunt – „adunare şi multiplicare a forţelor”; conflictele sociale,
războaiele – reprezintă „substrageri de forţe”; organizarea socială –
„echilibrul forţelor”; fenomenele şi legile juridice – „corelaţia de forţe” etc.
O poziţie aparte în seria interpretărilor mecaniciste a vieţii sociale o
are Spiru Haret, care elaborează o concepţie mai complexă asupra lumii
sociale, de factură pozitivist-evoluţionistă. El a pledat cu pasiune pentru
aplicarea „metodei ştiinţei” în studierea vieţii sociale. Din această
perspectivă, el considera că deşi societatea nu reprezintă o realitate
ontologică în sine şi pentru sine, ea se înscrie în ordinea universală ca o
realitate comensurabilă şi cognoscibilă pe calea metodelor ştiinţelor
exacte, concretizată în indivizii umani din care este compusă.
2. Fizica socială. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a
afirmat o nouă variantă a sociologiei mecaniciste, sub forma „fizicii
sociale”. Principalul reprezentant al acesteia a fost americanul H.C. Carrey
(1793–1879) care a susţinut, în perspectiva unei concepţii mecanicist
moniste că:
„legile care guvernează materia, în toate formele sale, fie că e vorba
de cărbune, argilă, fier, pietricele, pomi, boi, sau oameni” sunt aceleaşi;
„omul este molecula societăţii”, iar asociaţia (umană – n.n.) este numai o
varietate a „marii legi a gravitaţiei universale”; omul tinde cu necesitate
să graviteze spre semenii săi, acea „gravitate (din societăţile umane) fiind,
ca oriunde în lumea naturală, direct proporţională cu masa (oraşelor) şi
invers proporţională cu distanţa”.
Extinzând şi detaliind aceste premise, referitoare la legile fizice
fundamentale şi aplicându-le la analiza proceselor sociale, H. C. Carrey
ajunge să formuleze o serie de teze şi principii privind relaţiile dintre
legile mecanicii fizice şi cele sociale.
3. Energetismul sociologic. Între reprezentanţii marcanţi ai energetis-
mului sociologic se află: belgianul Ernst Solvay (1838–1922), chimistul şi
teoreticianul energeticii, germanul Wilhelm Ostwald (1853–1932); psihologul
rus W. Bechterev (1857–?); economistul american T. N. Carver (1865–?).
În esenţă, toţi reprezentanţii lui sunt de acord cu următoarele teze
generale: legile realităţii supraorganice (sociale) sunt aceleaşi ca şi cele
ale lumii organice şi anorganice, ceea ce înseamnă că fenomenele sociale
şi viaţa socială nu pot fi explicate decât din această perspectivă;
15
fenomenele sociale nu sunt decât o combinaţie de trei factori: organici,
psihici şi anorganici, ultimul având rolul primar în acţiunea acestora, ceea
ce înseamnă că viaţa socială este un „fenomen energetic”; orice
eveniment social sau schimbare istorică nu sunt, în ultimă analiză, decât
„transformări de energie”. Crearea culturii este, în fond, transformarea
energiei brute în energie utilă; omul este un „aparat” creat pentru
transformarea tuturor formelor de energie, iar adaptarea socială constituie
cea mai bună posibilă utilizare a energiei crude transformate; producţia,
distribuţia, consumul bunurilor materiale, statul, guvernarea şi toate
fenomenele culturale sunt create în vederea facilitării celor mai eficiente
transformări ale energiei, necesare asigurării existenţei umane şi sociale;
ştiinţa constituie mijlocul fundamental de utilizare şi valorificare a
energiei şi de aceea ea este baza întregii culturi, „cel mai bun sânge” şi
„cea mai profundă rădăcină a oricăror culturi”.
4. Evaluare critică. Considerate în termenii în care aceste
concepţii au fost elaborate şi prezentate, ele nu depăşesc nivelul unor serii
de analogii superficiale a fenomenelor sociale cu cele naturale şi de aceea
nu pot fi considerate adecvate pentru o veritabilă investigare şi explicare
ştiinţifică a societăţii şi vieţii sociale.
Tentativele reprezentanţilor mecanicismului sociologic, în toate
variantele sale, de a apropia ştiinţa despre societate de ştiinţele naturii, au
constituit un pas înainte în procesele genezei şi evoluţiei sociologiei ca
ştiinţă. Încercările lor de a introduce în analiza proceselor sociale a unor
instrumente matematice, statistice, şi perspectiva analizei cantitative a
datelor în sociologie s-au constituit în deschideri teoretice şi metodologice
care, ulterior, s-au dovedit productive în dezvoltarea metodologiei,
metodelor şi tehnicilor de cercetare ştiinţifică.
Valoarea reală a acestor contribuţii la dezvoltarea sociologiei a fost
marcată însă şi de o serie de limite teoretice şi metodologice, explicabile
în epocă, ceea ce i-a făcut pe reprezentanţii lor să susţină că: societatea
este şi rămâne o sumă a cantităţilor de forţă (energie, materie etc.) de care
dispun indivizii intraţi în asociaţii ce generează diferite formaţiuni
sociale; asocierea (asociaţia) nu aduce nimic în plus, faţă de suma
resurselor cu care indivizii participă la asociere; tot ceea ce există în
societate apare ca reprezentând forme diferite de materie şi energie
deduse nemijlocit din acestea, ceea ce echivalează cu ignorarea completă
a stadiilor evoluate ale dezvoltării materiei, aşa cum acestea s-au
constituit în cadrul vieţii organice, psihologice sau sociale. În perspectivă
istorică, valoarea lor, la dezvoltarea sociologiei, a rămas modestă,
dar reală.

16
 IV. SOCIOLOGIA GEOGRAFICĂ (SOCIOGEOGRAFISMUL)
Din cele mai vechi timpuri au existat gânditori, filosofi, cercetători
care au observat influenţele pe care mediul geografic le are asupra vieţii şi
activităţii oamenilor.
Tezele de bază ale sociogeografismului: a) mediul geografic
determină atât caracterele şi comportamentul uman, cât şi toate procesele
şi organizarea socială; b) determinarea geografică a vieţii sociale şi
umane poate fi directă şi indirectă, în cazul în care elementele mediului
geografic produc anumite fenomene şi procese sociale prin intermediul
altor fenomene naturale; c) reprezentanţi ai şcolii consideră că fenomene,
cum sunt: habitatul uman, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor,
exploatarea subsolului, componentele infrastructurilor sociale (drumuri,
şosele, căi ferate etc.) sunt nemijlocit condiţionate de factorii geografici.
În timp ce diferitele forme de organizare a familiei, a celorlalte forme de
organizare socială sau politică, caracterul vieţii cultural-spirituale,
religioase a popoarelor, nu sunt deloc sau foarte puţin afectate de
influenţa acestora; d) unii reprezentanţi ai şcolii consideră că influenţa
factorilor geografici asupra societăţii este negativă, alţii o consideră
pozitivă. Toţi sunt însă de acord că generalitatea şi intensitatea
determinismului geografic variază în timp şi se reduc continuu, dinspre
societăţile arhaice, slab dezvoltate, spre societăţile dezvoltate şi formele
din ce în ce mai complexe de civilizaţie.
1. Sociografia şi geopolitica. Din şcoala sociogeografică s-a născut
geopolitica modernă, dezvoltată în prima jumătate a secolului al XX-lea,
în direcţii diferite, în funcţie de contextele istorice şi social politice în care
a fost elaborată. Termenul „geopolitică” a fost introdus de profesorul
suedez Rudolf Kjellen, în anul 1899, şi desemna studiul şi politica
statului, din perspectiva determinării sale geografice, interne şi externe.
Această viziune a fost preluată şi dezvoltată de geograful german
Friedrich Ratzel care a elaborat o nouă variantă a geopoliticii, pornind
de la premisa că statul este un „organism”, care are un embrion geografic
natural, denumit de el „centru statal”, care se constituie în „nucleul
etnico-spiritual” al civilizaţiei unui popor şi reperul său politic teritorial,
în jurul căruia, pe baza creşterii sale inevitabile, are nevoie de noi teritorii.
Creşterea sa necesitând un „spaţiu vital” adecvat forţelor sale de creaţie
materială şi spirituală.
Reprezentanţii francezi ai geopoliticii au dezvoltat o variantă
potrivit căreia, în relaţia dintre mediul geografic şi societate, pe prim plan
trebuie situat omul care, având „iniţiative” faţă de mediul în care trăieşte,
devine un „factor geografic”. Din această perspectivă, ei au elaborat o
17
„geografie umană” (Vidal de la Blache); „un ţinut este un rezervor unde
dorm energii pe care natura le-a depozitat în germeni, dar utilizarea lor
depinde de om. Aşa se formează naţiunile”.
Problematica relaţiilor dintre mediul geografic, lumea fizică sau cea
organică şi societate a fost dezbătută şi în sociologia românească, inclusiv
în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti.
Printre reprezentanţii români marcanţi ai geopoliticii se situează
Simion Mehedinţi, creatorul unui sistem de geopolitică a neamului
românesc, concretizată în geopolitica statului naţional, Ion Conea, care s-a
preocupat atât de istoria geopoliticii, de geopolitică ca ştiinţă a relaţiilor şi
a „presiunii dintre state”, cât şi de „centrul-nucleu” al României, pe care
el l-a considerat a fi zona Transilvaniei, unde s-a format poporul român.
În esenţă, el a conceput geopolitica drept o ştiinţă geografică, Anton
Golopenţia, care argumenta că obiectul geopoliticii îl constituie
lămurirea „împrejurărilor concrete ale unui stat”, prin valorificarea datelor
„cu privire la teritoriu, neam, populaţie, economie, structură socială,
guvernare, mediu politic, pe care le cuprind geografia politică, etnologia
şi demologia, economia politică, sociologia, teoria politică”.
2. Analiza critică. Este adevărat că dezvoltarea producţiei mate-
riale a societăţii are loc în anumite condiţii, care influenţează activitatea
productivă a oamenilor. Astfel de condiţii sunt şi condiţiile geografice.
Este, de asemenea, adevărat că factorul geografic reprezintă fundamentul
natural al existenţei şi dezvoltării societăţii, însă, exagerarea acestor
influenţe, absolutizarea rolului lor în dezvoltarea socială a fost infirmată
de întreaga istorie a dezvoltării economice, sociale şi culturale a omenirii.
Deoarece intervenţia condiţiilor geografice în viaţa socială scade
treptat, dar continuu, pe măsură ce societatea îşi perfecţionează mijloacele
tehnice, cu ajutorul cărora membrii săi îşi subordonează din ce în ce mai
mult natura, mediul natural în care trăiesc, care resimte tot mai puternic şi
poartă tot mai pregnant pecetea mediului social şi al activităţii umane.

V. ŞCOALA SOCIOLOGICĂ DEMOGRAFICĂ

(SOCIODEMOGRAFIA)
Reprezentanţii şcolii definesc „factorul demografic” drept creşterea
şi descreşterea volumului şi a densităţii populaţiei şi unele aspecte
calitative ale acesteia. Între aceştia se situează pastorul şi economistul
englez Thomas Robert Malthus (1766–1834), gânditorul social
M. Kovalevski (1851–1916), Arthur de Gobineau (1816–1882),
Sir Francis Galton (1822–1911), L. Winiarski, Adolf Coste, A. M. Carr-
Saunders, italianul Corrado Gini, F. Carli, francezul E. Dupréel şi alţii.
18
 Potrivit concepţiilor reprezentanţilor sociodemografismului, între
factorii demografici, fenomenele, procesele şi viaţa socială, în general,
există o strânsă legătură. Sensul acestei legături este următorul: creşterea
numerică a populaţiei şi consecinţa sa directă, creşterea densităţii acesteia,
determină apariţia unui volum sporit de necesităţi în cadrul diferitelor
colectivităţi sociale. Volumul sporit de necesităţi generează, la rândul său,
apariţia unor noi metode de producţie. În acest proces se nasc invenţiile şi
inovaţiile, care explică, în bună măsură, dezvoltarea tehnicii şi a
producţiei economice, trecerea de la forme primitive şi extensive, la
forme intensive de producţie.
În plan social, aceste evoluţii economice şi tehnologice au condus la
apariţia diviziunii sociale a muncii şi, pe această bază, la diferenţierea
socială în caste, ordine şi clase, a structurilor şi regimurilor sociale diferite.
Concomitent cu teoriile care consideră că procesele creşterii
populaţiei sunt factori pozitivi ai dezvoltării sociale, în cadrul şcolii au
apărut şi concepţii, potrivit cărora, creşterea populaţiei constituie un
factor negativ în viaţa socială, întrucât posibilităţile planetei de a asigura
condiţiile necesare unei vieţi optime a oamenilor, nu sunt nelimitate, ci,
dimpotrivă. Această poziţie a fost adoptată la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
de englezul Malthus care, în lucrarea Încercare asupra principiului
populaţiei susţinea că, întrucât creşterea populaţiei are loc în ritm de
progresie geometrică, iar creşterea volumului mijloacelor de existenţă are
loc în ritm de progresie aritmetică, apare permanent un excedent de
populaţie (care devine din ce în ce mai mare). Datorită acestui excedent,
în societatea omenească va continua să existe, în proporţii din ce în ce
mai mari, sărăcie, mizerie şi suferinţă.
Din seria de teorii sociologice demografice fac parte şi teoriile care
argumentează că procesele şi organizarea socială, comportamentul uman
şi, în general, destinul istoric al oricărui sistem social sunt determinate, în
mod hotărâtor, de factorii de rasă, ereditate şi selecţia naturală a
populaţiilor.
O altă variantă a şcolii este reprezentată de aşa numita „şcoală
biometrică”, ale cărei teze de bază au fost formulate de Sir Francis Galton
(1822-1911), care s-a concentrat asupra eredităţii şi rolului acesteia în
procesele sociale. În lucrările sale el a aplicat studiul cantitativ al
fenomenelor eredităţii şi principiile darwiniene ale selecţiei şi variaţiei.
1. Sociodemografia şi sociobiologia. Poziţiile şi tezele acestor
teorii au avut reverberaţii până târziu în istoria sociologiei, unele
înregistrându-le şi în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cea mai
semnificativă a fost „sociobiologia”, propusă ca o nouă disciplină

19
ştiinţifică „de sinteză” a cunoaşterii umane. Proiectul ei viza realizarea
unei noi construcţii teoretice, menite să cuprindă totalitatea
fundamentelor biologice ale existenţei naturale, umane şi sociale şi să
argumenteze necesităţile organizării şi structurării vieţii sociale, pe bazele
teoretice şi cu principiile metodologice de investigaţie ale biologiei, din
perspectiva neevoluţionistă. Ca reprezentanţi îi amintim pe O. Wilson,
Mario von Cronach, M. Sahlins, D. D. Barash ş.a.
2. Analiza critică. Dincolo de exagerări şi de unilateralităţile
manifestate de membrii şcolii, aceştia şi-au adus anumite contribuţii la
înţelegerea unor elemente ale comportamentului uman şi ale proceselor
sociale pe care le-au investigat. Aceasta şi datorită faptului că, sociologia
nu se poate separa total de progresele şi realizările cercetărilor de biologie
umană şi nu poate spera să le valorifice, respingându-le.

VI. ORGANICISMUL ŞI EVOLUŢIONISMUL SOCIOLOGIC

Istoria sociologiei înregistrează şi încercări de transpunere a legilor
lumii organice, pe baza analogiilor dintre societate şi organismele vii, în
explicarea şi înţelegerea societăţii şi a vieţii sociale. Ele au apărut sub
diferite forme şi caracterizări, fiind considerate, când viziuni şi
interpretări naturiste, când integraliste, când biologiste, organiciste sau
evoluţioniste.
Specificul concepţiilor organiciste constă în faptul că ele concep
societatea ca o unitate vie, o realitate naturală, supraindividuală, a cărei
apariţie şi existenţă sunt spontane. Pe această bază s-au născut şi s-au
dezvoltat toate variantele organicismului social: organicismul filosofic,
psiho-social şi biologice care, admiţând aceste teze fundamentale le-au
justificat şi argumentat în moduri diferite.
Cel care a pus bazele organicismului social a fost filosoful şi
sociologul englez Herbert Spencer (1820–1903), considerat fondatorul
filosofiei evoluţioniste. Între reprezentanţii proeminenţi ai acestei şcoli se
situează: Paul von Lililenfield (1829–1903), Albert Schaefle (1831–1903),
Alfred Espinas (1844–1922), Jaques Novicow (1849–1912), Alfred
Fouillée (1838–1912), J. Izoulet (1854–1929) ş.a.
1. Esenţa organicismului. Spencer şi-a elaborat concepţia în jurul
teoriei evoluţiei, pe care iniţial a denumit-o teorie „a dezvoltării”. Pentru
el, această teorie a fost o doctrină a cosmologiei sau a principiului
mecanicii universale aflate în stare de echilibru. Din această perspectivă a
privit el dezvoltarea şi echilibrul ordinii sociale, concepute ca o
manifestare specifică a tendinţei genetice sau a procesului care acţionează
la nivelul întregului univers, definind evoluţia astfel: „Evoluţia este o
20
integrare a materiei şi o difuziune a mişcării, un proces în care materia
trece de la o stare indefinită şi de omogenitate incoerentă, la o stare
definită, de omogenitate coerentă de concentrare, prin «risipirea de
mişcare» sau consum de forţă”.
Spencer pornea de la teza potrivit căreia, în istoria devenirii
existenţei universale s-au înregistrat trei genuri fundamentale de evoluţie:
a) evoluţia anorganică, ce se referă la astrogenie şi geogenie;
b) evoluţia organică, vegetală şi animală;
c) evoluţia supraorganică.
Obiectul sociologiei îl constituie „evoluţia supraorganică, pe care o
prezintă societăţile umane, în dezvoltarea structurilor, funcţiilor şi
produselor lor”.
Ca şi la nivelul regnului anorganic sau organic şi în cazul
agregatelor umane există două categorii de factori care acţionează asupra
naturii şi caracteristicilor lor. Prima categorie este formată din
proprietăţile interne ale membrilor grupelor, fiecare considerat în mod
individual, iar a doua, din acţiunile mediului extern în care societăţile
umane, rudimentare sau evoluate, există.
Factorii fenomenelor sociale pot fi, la rândul lor, subdivizaţi în
categorii diferite, în virtutea faptului că ei acţionează în mod diferit asupra
fenomenelor şi proceselor sociale.
2. Concepţia asupra societăţii şi sociologiei. Ca disciplină
ştiinţifică, sociologia porneşte de la unităţile sociale, supuse acţiunii unor
condiţii (fizice, emoţionale, intelectuale) date şi are ca misiune explicarea
tuturor fenomenelor şi proceselor sociale care rezultă din acţiunile
combinate ale unităţilor componente ale societăţii.
În acest cadru, ea este chemată să studieze în mod sistematic două
categorii de realităţi fundamentale: aparatele şi funcţiile de coordonare şi
aparatele şi funcţiile coordonate.
Cele mai simple dintre aceste acţiuni sunt cele care produc
generaţiile succesive de unităţi, le cresc şi le fac capabile de cooperare.
Acest tip de acţiuni se regăsesc la nivelul primei unităţi sociale, care este
familia. Urmează organizaţiile politice, care au misiunea de a regla
nemijlocit relaţiile dintre membrii societăţii, respectiv, de a favoriza
combinarea acţiunilor individuale în vederea asigurării apărării „tribului”
sau naţiunii şi de a impune limite actelor de interes reciproc dintre
oameni, ca şi celor ce nu interesează decât pe fiecare individ în parte. A
treia categorie fundamentală de unităţi sociale o constituie unităţile şi
instituţiile religioase (ecleziastice).
În toate cazurile, sociologia studiază geneza şi evoluţia lor, precum
şi acele elemente care fac din ele instrumente reglatoare ale relaţiilor
dintre oameni.
21
 Pe lângă instituţiile şi instrumentele de coordonare, în mod firesc, în
orice sistem social, trebuie să existe domenii şi sfere ale vieţii sociale care
constituie „obiecte” ale coordonării. Între principalele domenii de acest tip,
Spencer a enunţat geneza şi evoluţia clasei industriale, începând din
momentele primare ale uniunii sale iniţiale cu clasa guvernamentală şi
etapele pe care le parcurge, până la cea a separării sale definitive de clasa
guvernantă.
Concluzia pe care o formulează Spencer după această expunere a
concepţiei sale este aceasta: „În fine, cel mai frumos rezultat ce poate fi
aşteptat în sociologie este de a cuprinde vastul agregat eterogen al geniului
uman, astfel încât să se vadă cum se situează fiecare grupă, în fiecare
perioadă determinată, în parte, prin propriile antecedente şi, în parte, prin
acţiunile trecute şi prezente, pe care alte grupe le exercită asupra ei”.
Principiile organicismului sociologic au fost adoptate şi dezvoltate
de o serie de adepţi şi succesori ai lui H. Spencer, amintiţi la începutul
capitolului. Unii dintre aceştia au manifestat o dispoziţie evidentă de a
accentua unele aspecte ale analogiilor dintre organism şi societate,
minimalizând diferenţele dintre societăţile umane şi organismele vii,
neglijând necesitatea de a aprofunda diferenţele calitative dintre acestea.
În esenţă, ei s-au diferenţiat în funcţie de modul în care au conceput
societatea şi grupele constitutive ale acesteia. Astfel, unii au considerat
societatea ca un tip specific de organism, în sensul biologic al termenului.
Alţii au susţinut că societatea, ca organism, este asemănătoare, în carac-
teristicile sale esenţiale, constituţiei şi funcţiilor unui organism biologic.
Ceea ce ar avea drept consecinţă faptul că ştiinţa societăţii (sociologia) nu
poate fi decât o ştiinţă care se întemeiază, înainte de toate, pe biologie.
3. Evaluare critică. Limitele ştiinţifice ale organicismului sociologic
devin pregnante dacă se ia în considerare şi faptul că, în realitate, societatea
este în esenţa sa convieţuire umană, viaţă socială, o realitate calitativ
distinctă de cea naturală, ceea ce reclamă ca, în studiul ştiinţific al societăţii,
chiar aspectele şi componentele biologiei umane să fie introduse în mod
specific. Deoarece, deşi societatea este un produs al vieţii şi anume un
produs foarte avansat al evoluţiei, care îşi are sursele primare în fazele
inferioare ale evoluţiei anorganice şi organice, ea constituie o realitate nouă,
având caracteristici şi trăsături proprii, originale şi complexe, între care şi
viaţă spirituală nu numai materială, care nu pot fi excluse din eforturile de
cunoaştere şi explicare ştiinţifică a societăţii şi a vieţii sociale a
oamenilor, întrucât logica ştiinţelor, oricare ar fi acestea, nu poate să fie
alta decât logica existenţei şi realităţilor obiective.
Unele reverberaţii ale evoluţionismului sociologic pot fi identificate
în dezbaterile ulterioare din sociologie, consacrate relaţiilor dintre
22
diferenţierea şi integrarea biologică şi socială, structurii morfologice,
diviziunii funcţionale sociale, a caracterului evoluţionar al progresului
social, conceput ca o continuă creştere a diferenţierii sociale, inclusiv în
concepţia sociologică marxistă asupra dezvoltării sociale, ca „un proces
istoric natural”, sau în cele structuraliste, funcţionaliste sau structural-
funcţionaliste contemporane.

VII. PSIHOLOGISMUL SOCIOLOGIC.

SOCIOLOGIA PSIHOLOGISTĂ
Relaţiile dintre fenomenele şi procesele psihice ale omului şi cele
sociale au fost observate şi luate în considerare din cele mai vechi timpuri.
În istoria sociologiei s-a înregistrat un mare număr de variante ale
psihologismului sociologic, în funcţie de factorii psihici prin intermediul
cărora reprezentanţii lor încearcă să explice societatea şi viaţa socială a
oamenilor. În funcţie de modalităţile de abordare şi de principiile lor
dominante, aceste variante pot fi grupate în trei tipuri fundamentale de
interpretări: instinctiviste, behavioriste şi introspectiviste. Alţii clasifică
multiplele variante ale psihologismului sociologic în teorii bazate pe
psihologia individuală şi pe psihologia colectivă, la care se poate adăuga
şi întreaga serie de teorii sociologice, de factură psihologică, cum sunt
cele ale opiniei publice, moralei, religiei, ale raporturilor juridice sau ale
altor factori psihosociali şi culturali.
Psihologismul s-a dezvoltat în toate ţările, dar a cunoscut şi
cunoaşte şi în prezent o largă răspândire, îndeosebi în S.U.A..
Dintre cei mai semnificativi sociologi, reprezentanţi ai psihologismului
amintim: Lester Ward (1841–1913), Gustave le Bon (1841–1931),
Gustav Ratzenhofer (1842–1904), Gabriel Tarde (1843–1903), A. Small
(1854–1926), Fr. H. Giddings (1855–1931), Sigmund Freud (1856–1939),
John Dewey (1859–1952), J.M. Baldwin (1861–19634), Ed. A. Ross
(1866–?), Benjamin Kidd (1858–1916), F. Tönnies (1855–1936),
E. Waxweiler (1867–1916), Sighele, H. Stoltenberg, K. Brinkmann, Alois
Fischer, Daniel Essestier, Alfred Espinas ş.a.
1. Psihanaliza. Sigmund Freud. În cadrul şcolii sociologice
psihologiste o dezvoltare, nu neglijabilă, au înregistrat de-a lungul vremii
teoriile sociologice care îşi propun să analizeze locul şi rolul instinctelor
în viaţa socială şi să explice prin instincte şi instinctivitate societatea. În
acest context, numeroşi autori au urmărit să studieze funcţiile sociale ale
instinctelor aşa-zis sociale, apoi ale instinctului sexual şi ale diferenţelor
dintre sexe. Alţii au analizat funcţiile instinctului de competiţie sau de
luptă, ale instinctului patern sau matern sau ale aşa-ziselor instincte „de
muncă”, „de libertate”, de „economie” etc.
23
 O poziţie aparte în seria acestor concepţii este cea a lui Sigmund
Freud, cunoscutul medic psihiatru austriac, întemeietorul psihanalizei.
Considerând instinctele, în general, şi instinctul sexual („libido”),
în special, ca factori hotărâtori ai vieţii psihice şi sociale, Freud şi adepţii
săi susţin în esenţă că: apariţia vieţii sociale şi a societăţii sunt nemijlocit
legate de libido şi eros; indivizii umani sunt menţinuţi în relaţii reciproce şi
în grupe sociale, tot datorită libido-ului; marile societăţi omeneşti îşi
datorează existenţa diferenţelor specifice ale impulsului sexual de la bărbat
la bărbat (femeia este exclusă); în toate relaţiile membrilor societăţii, a
unora cu alţii, a subordonaţilor în raport cu şefii lor, un rol fundamental îl
are, acelaşi libido; toate fenomenele de masă şi procesele sociale, cum ar fi
cele de sugestie şi de imitaţie nu sunt altceva decât manifestări tot ale
libido-ului. În esenţă, libido-ul echivalează cu acţiunea instinctelor
raportată la tot ceea ce poate fi înglobat în denumirea de „dragoste”
(Freud); dragostea constând, fundamental, în dragostea sexuală.
O serie de alţi adepţi ai acestei orientări în sociologie au scris lucrări
în care susţin, în esenţă, aceleaşi idei: instinctul reproducerii este unul din
cele mai puternice instincte; el are drept caracter psihologic gelozia
sexuală şi timiditatea feminină; diferenţele organice dintre sexe explică o
întreagă serie de fenomene sociale, cum ar fi diferenţele dintre activităţile
şi profesiunile sexelor, matriarhatul, patriarhatul, familia, căsătoria,
dreptul, literatura, poezia, religia etc.
O orientare dinstinctă în seria interpretărilor instinctiviste este cea
care consideră efectele sociale ale instinctului gregar drept factor
generativ al unor fenomene sociale, conştiinţei etnice etc.
În ansamblul său, această orientare este animistă, speculativă,
înainte de orice, pentru că instinctul însuşi este o „variabilă” intangibilă,
imaterială, care e considerată ca şi cauză a unor fenomene materiale, ca
manifestări ale lui. Aceasta nu vrea să însemne că instinctele nu există,
doar că între acestea, ca realităţi pur subiective şi manifestările lor, ca
realităţi transubiective, obiective nu se poate demonstra, măsura şi nici
dovedi existenţa legăturilor de dependenţă cauzală sau de determinare.
Dincolo de limitele funciare ale interpretărilor instinctiviste ale
fenomenelor sociale, nu trebuie să uităm că, în forme şi modalităţi
determinate, atât sexualitatea, derivatele sale, cât şi celelalte forme ale
instinctivismului sunt prezente în viaţa socială a oamenilor şi, deci,
exercită anumite influenţe în conţinutul şi desfăşurarea proceselor şi
fenomenelor sociale şi umane.
2. Interesul considerat ca fundament al vieţii sociale. În esenţă,
reprezentanţii acestei variante a psihologismului sociologic introspectiv
consideră interesele drept variabile ale proceselor sociale şi ale conduitei
24
individuale. Conceptul de interes este diferit de cel de dorinţă sau de
sentiment şi clasificarea intereselor este diferită, de la un autor la altul.
Reprezentative pentru această ramură a psihologismului sociologic
sunt teoriile lui Gustav Ratzenhofer şi ale lui Albion Small, care
consideră interesele ca factori fundamentali şi permanenţi ai dinamicii
sociale.
În ceea ce priveşte funcţiile sociale ale intereselor, Ratzenhofer
susţine că: „la început au fost interesele”, sau că „cheia intereselor este
aceea care deschide poarta tuturor tezaurelor ştiinţei sociologice”.
Aceasta, întrucât în viaţa socială există un enorm fascicol, mănunchi de
interese, grupările sociale nu sunt decât grupări de indivizi în jurul unor
interese, dinamica socială nu este nici ea altceva decât conflictul,
adaptarea şi interinfluenţa neîncetată a intereselor membrilor societăţii.
A. Small considera, diferit de Ratzenhofer, că „interesele sunt
substanţa din care sunt făcuţi oamenii”. Privitor la rolul lor în societate el
susţinea că: „ansamblul procesului vieţii, considerat, fie în faza sa
individuală, fie în faza sa socială este, în definitiv, procesul de dezvoltare,
de adaptare şi de satisfacere a intereselor (înţelese în sens de) capacitate
nesatisfăcută, din cauza unei condiţii nerealizate şi o predispoziţie pentru
asemenea aranjamente care ar tinde să realizeze condiţia indicată”.
O asemenea poziţie este tipică pentru reducţionismul de tip
psihologist în abordarea fenomenelor sociale. Dacă este adevărat că
societatea reprezintă o asociaţie de indivizi umani, dacă este adevărat că o
asemenea asociaţie include ca parte componentă şi relaţiile morale, şi
psihologice în genere, dacă este adevărat şi că studiul vieţii sociale trebuie
să includă şi studiul grupelor sociale mici, pe calea descrierii, analizei şi
aprecierii lor, nu mai este adevărat însă că asociaţiile, relaţiile dintre
oameni sunt numai relaţii de ordin psihologic, că societatea este doar o
asociaţie indistinctă de indivizi, din care clasele sociale şi relaţiile dintre
clase sunt excluse şi înlocuite prin simple corelaţii personale dintre
indivizi. Aceasta pentru că, aşa după cum se ştie, societatea constituie o
realitate specifică, complexă, multinivelară, în care alături de relaţiile
psihologice şi ca bază a lor există şi acţionează, ca expresie a unor
interese precise, relaţii politice, juridice, ştiinţifice, tehnice şi, mai ales,
economice, care sunt ierarhizate după o logică obiectivă, al cărei
fundament îl constituie, în ultimă instanţă, determinarea relaţiilor
subiective, psihologice, morale etc., de către relaţiile materiale, care se
stabilesc între oameni în societate şi care sunt fundamentale pentru
existenţa şi dezvoltarea lor, atât ca indivizi, cât şi ca grupuri, organizaţii,
instituţii sociale, componente ale sistemului social global.

25
 3. Interpretarea societăţii prin credinţe, dorinţe, înclinaţii.
Reprezentativi pentru această ramură a psihologismului sociologic sunt,
între alţii: G. Tarde, Lester F. Ward, E. A. Ross, Charles A. Ellwood,
W. G. Sumner, A. Keller, F. A. Bushe, Otto Spann etc. ; majoritatea
sunt americani, deoarece în S.U.A. psihologismul a cunoscut o foarte
largă răspândire.
În ceea ce-l priveşte pe L. Ward, el este întemeietorul curentului
psihologic în sociologia americană. El este unul din sociologii care
interpretează fenomenele sociale prin dorinţe şi înclinaţii. În doctrina sa,
două idei sunt fundamentale, şi anume: ideea forţelor sociale şi ideea
diferenţei dintre caracterul teleologic sau finalist al fenomenelor şi
proceselor sociale şi caracterul obiectiv al proceselor naturale. Forţele
sociale sunt, după Ward, la rândul lor, de două feluri: factorii dinamici şi
factorii determinanţi. Cei dinamici sunt dorinţele sau sentimentele, iar
determinantă este inteligenţa. Ca atare, viaţa socială a luat naştere pe baza
interesului şi a avantajelor pe care le pot obţine oamenii de la o asemenea
convieţuire. Aici e vorba deci de atitudine, ceea ce ţine de domeniul
afectivităţii. Societatea, ca atare, apare astfel ca existentă cu o structură.
Interesul poate fi socotit ca bază a vieţii sociale numai într-un
singur sens: cel economic, deoarece, înainte de a avea idei, sentimente,
viaţă spirituală, într-un cuvânt, oamenii trebuie să existe, iar pentru a
exista ei sunt obligaţi să îşi procure cele necesare traiului. Pe această bază
ia naştere asocierea omenească şi numai în procesul producerii celor
necesare traiului, oamenii câştigă şi îşi dezvoltă capacitatea de cunoaştere,
îşi „produc” viaţa lor spirituală care include ca parte componentă,
organică şi factorul afectiv. Ca atare, sentimentele, afectivitatea, apar a fi
ele însele produse ale vieţii sociale şi, deci nu pot fi considerate ca fiind
elementul determinant al vieţii sociale.
4. Voluntarismul în sociologie. F. Tönnies. Punct de vedere tipic
psihologist, voluntarismul consideră, în esenţă, că societatea este un
produs al voinţei, care, ca fenomen psihic, este elementul determinant şi
dominant al societăţii. O asemenea orientare a raliat în jurul său un mare
număr de sociologi.
Adepţii acestui punct de vedere susţin că pentru a explica natura
relaţiilor sociale, trebuie avut în vedere faptul că relaţiile dintre oameni
presupun, în mod intrinsec, acţiunea, adică ceva ce se manifestă lor în
mod firesc în anumite fenomene. O societate nu poate lua naştere decât
atunci când un conţinut psihic, comun mai multor indivizi, creează o
legătură între ei şi când această legătură se exprimă într-o acţiune, care
priveşte grupul respectiv. Elementul care este în măsură să unească pe
oameni, să îi adune la un loc, este, deci, voinţa.
26
 Reprezentantul principal al curentului este Ferdinand Tönnies,
care considera că societatea şi convieţuirea umană sunt realităţi întemeiate
pe viaţa psihică. Pentru a descifra fazele acesteia (ale societăţii), ca şi a
oricăror altor categorii de colectivităţi, nu este suficient a le studia numai
din exterior. Înţelegerea adevăratei esenţe a societăţii reclamă depistarea
factorilor interni care dau naştere şi menţin colectivităţile de orice natură
ar fi ele.
În cazul societăţii omeneşti, având în vedere că fiinţa omenească,
atitudinile şi comportamentul acesteia se întemeiază, în ultimă instanţă,
pe voinţă, este firesc să presupunem că societatea derivă din voinţa
colectivă a membrilor săi, sau, după propria expresie, ,,din afirmarea
reciprocă a unora, către ceilalţi”.
În viaţa socială, voinţa acţionează sub două forme distincte: în primul
rând, ca „voinţă esenţială”, înţeleasă ca voinţă profundă, organică,
naturală, originală, „instinctuală”, care decurge din nevoile vitale omului,
din impulsurile biologice ale acestuia şi care determină mijloacele şi
scopurile care derivă din spontaneităţi, obişnuinţe şi amintiri. Este, în al
doilea rând, „voinţa raţională”, personală sau arbitrară, care este o voinţă
de natură reflexivă, conştientă, produsă de gândire, un mod de manifestare
deliberat, calculat, care porneşte dintr-un scop abstract, conceput în
vederea determinării celor mai bune mijloace pentru obţinerea unei utilităţi,
a unei condiţii de viaţă cât mai convenabile posibil.
Pe această bază, Tönnies susţine că, la începuturile vieţii sociale, au
apărut asemenea comunităţi ca: familia, clanul, satul şi poporul, care sunt
comunităţi ce se întemeiază pe relaţii umane naturale (sexuale,
sentimentale, materne, paterne, frăţeşti, de rudenie etc.). Toate aceste
comunităţi au dat naştere acelei forme generale de convieţuire, pe care el
a numit-o „comunitate”. În acest tip de convieţuire umană, totalitatea
relaţiilor dintre oameni este reglementată doar de tradiţie şi obiceiuri. Aici
nu există instituţii sau organe speciale pentru reglementarea vieţii
colective, deoarece comunitatea decurge din forţele naturale coezive,
proprii naturii umane.
Între adepţii lui F. Tönnies în Germania pot fi situaţi, între alţii, Leopold
von Wiese şi Vierkand, care, însă, au dezvoltat până la urmă o nouă direcţie
sociologică, cea a „relaţionismului” sociologic; apoi Rademacher,
Schmalenbach, Th. Geiger, Plenge, Rosenstock, Gaston Richard şi alţii.
5. Imitaţia ca fenomen psihologic. Legile imitaţiei. Gabriel
Tarde. În cadrul sociologiei psihologice, cel ce a elaborat cel mai riguros
sistem a fost Gabriel Tarde. În analizele sale, el a plecat de la necesitatea
de a răspunde la o întrebare esenţială: care este natura vieţii sociale, prin

27
ce se deosebeşte ea de lumea organică şi anorganică? Răspunsul este
următorul: ceea ce caracterizează viaţa socială sunt asemănările dintre
indivizi. Factorii care determină această situaţie sunt de două categorii:
– factorii de iniţiativă, de impulsie, de invenţie;
– factorii de imitare.
Nu există viaţă socială fără aceşti doi factori. Dintre aceşti factori,
primordial este factorul novator. El este însă un fenomen personal, care
nu are valoare propriu-zisă decât dacă se propagă în societate, deci dacă
dobândeşte caracter social. Factorul prin intermediul căruia se realizează
acest lucru este imitaţia, proces care determină producerea unor
asemănări dintre indivizi, o anume nivelare a spiritelor, indivizii care
trăiesc împreună începând să gândească în acelaşi fel şi să săvârşească
aceleaşi fapte, socializându-se. Sursa imitaţiei este un fel de vis hipnotic,
de somnambulism, în care trăim cu toţii, având iluzia că gândim şi
acţionăm săvârşind fapte proprii, în timp ce multe dintre aceste gânduri şi
fapte ne sunt străine, fiind sugerate din afara noastră. Din această stare ne
trezeşte inventatorul, care tocmai prin inovaţie şi invenţie produce un fel
de dezordine, de transformări şi schimbări în viaţa oamenilor. De aceea,
nici el şi nici opera sa nu sunt bine primite de către marea masă a
indivizilor care are chiar teamă faţă de un asemenea personaj.
Treptat însă, oamenii se obişnuiesc cu noile realităţi, le acceptă şi le
urmează cu aceeaşi somnolenţă, ca şi pe cele anterioare. Aceasta este o
mare antinomie socială: inventatorul este asocial, situându-se în afara
vieţii sociale în care este plasat, în timp ce imitatorul este alogic,
însuşindu-şi logicile influenţate de alţii.
În ceea ce priveşte conţinutul, „materia” imitaţiei, două com-
ponente sunt fundamentale: dorinţele şi credinţele care se imită, iar prin
imitaţie se creează adevărata viaţă socială. Acestora li se alătură aspi-
raţiile, comportamentele, idealurile care, prin imitaţie, formează un fel de
interpsihism, deosebit de viaţa psihică individuală, concretizându-se în
fenomene de simpatie şi solidaritate, elemente esenţiale ale vieţii sociale.
Referitor la mecanismul imitaţiei, acesta se realizează potrivit unor
„legi” generale între care, cele mai evidente sunt următoarele:
a) întotdeauna, întâi se imită scopurile şi apoi mijloacele,
respectiv forma, şi ulterior fondul. Această realitate se concretizează în
faptul că un individ, un grup de indivizi, clase, popoare etc., care se
consideră inferioare în raport cu alţii, imită în mod servil manifestările
exterioare ale acestora, crezând că prin aceasta ajung să imite fondul lor;
b) legea „cascadelor”, potrivit căreia imităm totdeauna pe cei
superiori nouă. Este ceea ce se cheamă „sugestia superiorului”, fie el

28
individ, clasă socială, cultură etc. Imitarea,,magistrului” de către elev
constituie o ilustrare evidentă a acestei legi;
c) legea prestigiului tradiţiilor, a generaţiilor trecute, concretizată
în tendinţele păstrării obiceiurilor şi valorilor de toate categoriile
moştenite de la înaintaşi.
6. Valoarea şi limitele psihologismului. Privită în ansamblu,
orientarea psihologistă în sociologie prezintă câteva trăsături
caracteristice. Ea reprezintă încercarea de a explica viaţa socială prin
factori psihici şi de a pune la baza sociologiei, fie psihologia
individualistă, fie psihologia colectivistă, respectiv explicarea societăţii
prin trăiri individuale sau colective, prin fenomene psihologice, de
conştiinţă, care, în esenţă, reflectă în mod subiectiv existenţa obiectivă.
Psihologismul sociologic are un caracter reducţionist, simplificator,
asemănător cu cel al mecanicismului sociologic, simplificând
complexitatea relaţiilor dintre indivizi şi societate, prin reducerea
societăţii la individ. În toate variantele psihologismului sociologic, viaţa
socială este investigată din interior, prin ecourile sufleteşti ale diferitelor
procese, în reflectarea lor subiectivă.
Ceea ce nu poate explica psihologismul sociologic este faptul că
societatea are raporturi nu numai cu factorii şi funcţiile psihice ale vieţii
sociale, ci şi cu mediul înconjurător, cu trecutul său, cristalizat în tradiţii,
practici, tehnici supraindividuale, organizaţii, instituţiile care există şi se
menţin potrivit unor autodinamisme specifice, dincolo de indivizii care au
participat la geneza şi dezvoltarea lor, societatea fiind o realitate
organizată şi structurată, care evoluează potrivit unor regularităţi şi legi
specifice proprii, ce nu pot fi reduse la legile vieţii psihice, fie individuale,
fie colective.

VIII. POZITIVISMUL SOCIOLOGIC. A. COMTE

Sociologia secolului al XX-lea, centrată pe teoretizarea reflecţiilor
asupra vieţii sociale ale oamenilor, a fost marcată de efortul construcţiei
unor scheme teoretice explicative a „socialului ca social”, potrivit
modelului gnoseologic al ştiinţelor naturii. O primă problemă apărută în
acest demers a fost aceea a măsurii în care cunoaşterea ştiinţifică
sociologică, mai poate să menţină sau trebuie să abandoneze ambiţiile
realizării unor viziuni sintetice şi globale asupra societăţii, aşa cum le-au
cultivat marile doctrine ale sociologiei istorice. În contextul creat de
această evoluţie s-a conturat un nou mod de gândire sociologică, în
centrul căruia s-a situat intenţia expresă de a elabora o ştiinţă specială a
„socialului”, din care s-au născut marile direcţii de gândire, doctrine,
29
curente sau şcoli sociologice ale celei de-a doua jumătăţi a secolului
al XIX-lea: pozitivismul sociologic, sociologismul, marxismul şi altele.
1. Contextul social şi intelectual al genezei pozitivismului
sociologic. Geneza pozitivismului în sociologie este legată de numele
reputatului filosof şi sociolog francez Auguste Comte, considerat, de
majoritatea istoricilor sociologiei, drept întemeietorul acestei ştiinţe, fiind
primul care a utilizat termenul de „sociologie” pentru desemnarea noii
discipline ştiinţifice.
A. Comte a considerat ca fiind fundamentale pentru viaţa socială
organizarea ştiinţifică a muncii în sistemul industrial, care determină
creşterea continuă a bogăţiei, precum şi concentrarea muncitorilor în
fabrică, ca o consecinţă a concentrării capitalurilor şi a mijloacelor de
producţie în mâinile unui număr mic de capitalişti. În acest context,
A. Comte îşi defineşte poziţia sa şi concepţia asupra societăţii industriale.
2. „Spiritul pozitivist”. Statica şi dinamica socială. Pentru
A. Comte, termenul „pozitiv” implica orientarea cercetării sociale spre
„realitate” şi „utilitate”, spre „certitudine” şi „precizie”. Dar ,,spiritul
pozitivist” trebuia să dobândească un caracter constructiv, spre deosebire
de ,,spiritul metafizic”, care, cantonându-se preponderent în ,,critica”
lumii sociale nu s-a mai dovedit capabil de organizarea acesteia.
În consecinţă, ca şi biologia, sociologia va aborda realitatea socială
într-o dublă perspectivă: una referitoare la „statica socială” şi a doua
referitoare la ,,dinamica socială”.
Statica socială, urmând a consta în studiul instituţiilor sociale
existente şi a interrelaţiilor funcţionale dintre acestea, având drept obiect
,,cercetarea condiţiilor echilibrului”, fiind chemată să se ocupe de
simultaneitate, de stări sociale date concomitent şi, ca atare ea face
abstracţie de timp. Ea este, de fapt, anatomia societăţii şi studiază părţile
organismului social. Studiind acţiunile şi reacţiunile pe care le exercită
continuu părţile sistemului social, unele asupra altora, statica socială
apare ca o teorie a ordinii sociale.
Spre deosebire de statica socială, dinamica socială, care va urma să
fie studiul proceselor evoluţiei sociale, porneşte de la faptul că dinamica,
în general, are ca obiect de studiu legile mişcării. În sociologie, ea
reprezintă, deci, studiul legilor dezvoltării societăţii şi, de aceea, apare
drept o teorie a progresului social, care nu este, în ultimă instanţă, nimic
altceva decât ,,dezvoltarea treptată a ordinei; ordinea e baza, iar progresul
e scopul vieţii sociale”.

30
 3. Concepţia comteană asupra dezvoltării şi progresului social.
Progresul omenirii, consideră A. Comte, nu este altceva decât continuarea
şi termenul ultim al procesului de perfecţionare continuă ce se
înregistrează la nivelul regnului biologic. Civilizarea este procesul de
continuă îmbunătăţire a condiţiilor materiale ale vieţii sociale, dar ea este,
înainte de toate, afirmarea permanentă şi exercitarea din ce în ce mai
intensă a capacităţilor intelectuale, raţionale ale omenirii. În această
perspectivă, progresul civilizaţiei este reprezentat de lupta permanentă ce
se dă între animalitatea şi umanitatea din noi.
În ceea ce priveşte factorii progresului social, aceştia sunt de două
feluri: unii sunt constanţi, şi dau un curs uniform progresului civilizaţiei
(între aceştia, A. Comte situa, de exemplu, durata vieţii individuale, care
nu depăşeşte anumite limite şi care înregistrează la toţi indivizii aceleaşi
condiţii ce se repetă: tinereţea, maturitatea, bătrâneţea); alţii sunt variabili,
care intervin şi modifică ritmul progresului (între aceştia se situează, de
exemplu: creşterea populaţiei, care generează necesitatea găsirii de noi
mijloace de existenţă). În ultimă instanţă, însă, factorii care determină
dezvoltarea societăţii, sunt de ordin intelectual şi moral. Astfel, la
A. Comte, istoria societăţii apare ca fiind dominată de istoria spiritului,
ceea ce înseamnă că evoluţia ideilor şi a concepţiilor atrage după sine şi
determină evoluţia acţiunilor şi a conduitelor sociale şi, deci, şi a modului
de a fi al societăţii.
4. Idealul social. Sensul devenirii sociale, la Auguste Comte, îl
reprezintă progresul şi unitatea spiritului uman. Dar, nu se poate realiza o
veritabilă unitate într-o societate, decât atunci când ansamblul ideilor
directoare ale acesteia, adoptate de membrii săi, constituie un tot coerent.
Resortul care determină un asemenea sens al evoluţiei sociale este tocmai
incoerenţa diferitelor moduri de gândire care există în fiecare epocă
istorică. Spiritul uman va reuşi să-şi găsească o asemenea coerenţă numai
în faza finală a dezvoltării istorice universale, fază în care pozitivismul va
fi extins la ansamblul disciplinelor intelectuale, politice şi morale.
Considerând că factorii economici şi politici sunt secundari în
raport cu cei ştiinţifici şi morali, că organizarea muncii pe baze ştiinţifice
este, relativ, uşor de înfăptuit, Comte a considerat că dezvoltarea reală şi
deplină a societăţii omeneşti este realizabilă prin transformarea modurilor
de gândire a oamenilor; difuzarea gândirii pozitiviste, la nivelul întregii
societăţi; eliminarea rămăşiţelor gândirii teoretice şi a mentalităţilor
feudale; convingerea oamenilor epocii sale că războaiele şi cuceririle
coloniale sunt absurde şi anacronice. El era profund convins de faptul că
aceste teze sunt valabile şi, ca atare, nu a făcut nimic pentru a demonstra

31
valabilitatea lor. În al doilea rând, el credea că înfăptuirea lor practică se
va produce de la sine, fără intervenţia şi efortul reformatorului, el fiind în
mod expres împotriva reformării vieţii sociale prin violenţă, indiferent de
formele şi de condiţiile acesteia, deci şi a revoluţiilor, deşi, aşa cum s-a
văzut, el nu exclude posibilitatea oricărei intervenţii a omului în viaţa
socială, în limitele caracterului modificabil al fatalităţii istorice a devenirii
sociale.
5. Valoarea şi limitele teoretico-metodologice ale pozitivismului.
Propunându-şi să întemeieze o nouă ştiinţă a societăţii, potrivit modelului
gnoseologic al ştiinţelor naturii, pozitivismul oferă o bază generală pentru
constituirea sociologiei, îndeosebi sub raport metodologic, dar şi teoretic.
Cerinţa expresă a lui A. Comte, ca sociologia, dacă vrea să devină ştiinţă,
să se elibereze de ,,reziduurile metafizicii”, poate fi acceptată, fiind
întemeiată pe faptul că obiectul său de studiu este mult mai complex şi
distinct de cele ale celorlalte ştiinţe. Aceasta obligă la dezvoltarea unor
metode şi proceduri metodologice proprii, pe care A. Comte le-a
identificat în trei elemente metodologice, fiecare cu caracteristici
particulare: observaţia, experimentul şi comparaţia.
Toate aceste teze şi idei s-au dovedit a fi productive în dezvoltarea
ulterioară a sociologiei. Concepţia lui A. Comte a determinat şi reacţii şi
îndoieli referitoare la alte viziuni, idei şi teorii pe care le-a formulat şi le-a
susţinut. Între altele, s-a făcut observaţia că legea celor trei stadii ale
evoluţiei umanităţii – teologică, metafizică şi pozitivă – a rămas în mare
măsură la stadiul de simplă ,,afirmaţie”, nefiind o lege fundamentată
empiric. Alţi contemporani lui (H. Spencer, K. Marx, J. S. Mill, Paul
Barth) au obiectat împotriva determinismului ideologic comtean, potrivit
căruia ideile, factorul intelectual generează şi guvernează întreaga viaţă
socială a oamenilor.
Cele mai puternice obiecţii au fost aduse concepţiei lui A. Comte
despre raporturile dintre ordine şi progres, despre dezvoltarea socială şi
idealul social şi, îndeosebi, zeificării ,,progresului”, considerat a fi „produsul
impulsului autopromovării, care este cauza generală a evoluţiei sociale.”

IX. SOCIOLOGIA MARXISTĂ

Despre Karl Marx s-a spus că este un economist, că este un filosof
al tehnicii, sau al alienării, că este un politician revoluţionar etc. În
realitate, el s-a format şi, în aceeaşi epocă, şi-a pus aceleaşi probleme pe
care şi le-au pus sociologii contemporani lui, în primul rând A. Comte,
H. Spencer, şi are aceleaşi surse intelectuale ca şi aceştia. În acest sens, o
analiză atentă a epocii sale demonstrează că, de fapt, şi el şi-a propus să
32
elaboreze o concepţie şi o teorie generală a societăţii, vizând să contribuie
la înţelegerea marilor transformări generate în evoluţia societăţii moderne
de revoluţiile politice din secolul al XVII-lea şi de apariţia economiei
capitaliste industriale, o realitate istorică, economică şi socială inedită,
radical deosebită de cea tradiţională.
1. Conceptele de „muncă”, „autocreaţie” şi „alienare” – pre-
mise ale sociologiei marxiste. Ca şi A. Comte, K. Marx a analizat şi a
încercat să elaboreze o teorie sociologică comprehensivă a societăţii
capitaliste, atât morfologică, cât şi funcţională (din perspectiva structurii
şi funcţionării ei prezente), în vederea descifrării sensului şi condiţiilor
deveniri sale viitoare. Spre deosebire de acesta, care s-a concentrat asupra
studiului opoziţiei dintre societăţile anterioare şi societatea industrială,
Marx şi-a propus să investigheze contradicţiile inerente societăţii
moderne însăşi, contradicţii care apăreau şi se manifestau în epoca
modernă şi, pe această bază, a interpretat caracterul antagonist şi
contradictoriu al societăţii capitaliste. Pornind de aici, el s-a străduit să
demonstreze, în întreaga sa operă ştiinţifică, faptul că sursa caracterului
antagonist al societăţii capitaliste o constituie structura fundamentală a
acesteia şi că, tocmai de aceea, acesta reprezintă resortul esenţial al
mişcării şi devenirii istorice a societăţii.
În vederea explicării şi înţelegerii acestor premise, Marx a realizat o
viziune sintetică asupra societăţii moderne, valorificând un ansamblu de
idei, teze şi concepte derivate din filosofia, studiile istorice şi din ştiinţele
sociale ale epocii. Pornind, de asemenea, de la Hegel, care a elaborat
conceptul de ,,alienare”, Marx l-a convertit din ideea de alienare spirituală
în ideea de ,,alienare a muncii”, care se realizează în sfera existenţei fizice
şi a producţiei materiale a omului. În acest sens, pentru Marx, munca
,,alienată” este munca impusă de unii oameni altora, respectiv munca
,,forţată”, opusă activităţii umane creative, libere şi ale cărei rezultate sunt
preluate de ,,stăpânii proceselor de producţie”.
2. Concepţia asupra societăţii. Conceptele fundamentale ale
teoriei lui Marx sunt cele de muncă umană (concept analizat şi de
É. Durkheim, dar din altă perspectivă) şi de alienare a muncii (preluat de
la Hegel). Aceste două concepte sunt cele pe baza cărora şi-a elaborat
Marx întreaga concepţie asupra societăţii.
În aceste teze pot fi identificate ideile esenţiale ale interpretării
sociologice marxiste a societăţii, care, în linii generale, sunt următoarele:
a) pentru înţelegerea proceselor devenirii istorice a societăţilor
omeneşti este necesară analiza structurilor sociale obiective ale acestora, a
forţelor şi relaţiilor de producţie şi nu a modurilor de a gândi ale

33
oamenilor, căci lor li se impun raporturi sociale supra-individuale,
indiferent de aspiraţiile, preferinţele şi dorinţele lor individuale;
b) în orice relaţie există o bază economică sau o infrastructură şi o
suprastructură constituită din instituţii juridice, politice, moduri de
gândire, ideologii, filosofii etc.;
c) sursa mişcării şi dezvoltării sociale o constituie contradicţia
dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie generate de raporturile
de proprietate în care ele se desfăşoară;
d) în aceste raporturi contradictorii intervine lupta de clasă
generată de ataşamentul unor clase la vechile raporturi de producţie şi, a
altora, la noile raporturi ce se formează în mersul progresiv al devenirii
sociale;
e) dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie demonstrează că
revoluţiile sociale nu sunt accidente politice, ci expresia unei necesităţi
istorice şi îndeplinesc funcţii necesare, producându-se atunci când
condiţiile pentru declanşarea lor sunt îndeplinite;
f) în orice sistem social există o anumită realitate socială şi o
conştiinţă socială, prima fiind cea care o determină pe a doua; ceea ce
înseamnă că pentru explicarea şi înţelegerea modului de a gândi al
oamenilor este necesară cunoaşterea şi înţelegerea raporturilor sociale în
care ei sunt integraţi;
g) în evoluţia generală a societăţii omeneşti, există etape istorice
distincte, produse şi întemeiate pe regimuri economice sau pe moduri
diferite de producţie, modul de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez.
3. Contribuţia lui K. Marx la constituirea sociologiei. Destinul
teoriei sociologice marxiste a fost marcat de momente şi de percepţii
diferite. Astfel, în timpul vieţii sale, această teorie nu a fost luată în
considerare nici de către oamenii de ştiinţă individuali, nici de comunităţi
ştiinţifice. Abia după moartea lui, ele au ajuns să se situeze în atenţia
opiniei publice şi a specialiştilor şi să înceapă să aibă o influenţă
intelectuală şi politică crescândă, devenind treptat doctrina şi teoria
socială dominantă a mişcării muncitoreşti internaţionale, până în anul
1914, după care au apărut o serie de dezbateri teoretice, politice şi
ideologice în sânul mişcării muncitoreşti, în primul rând al celei germane,
reprezentate de Partidul Social – Democrat German.
La începutul secolului al XX-lea, dezbaterile în jurul teoriei sociale
marxiste au continuat, conturându-se mai multe orientări şi curente, între
care ortodoxismul marxist, reprezentat de K. Kautsky, revizionismul
bernsteinian şi austro-marxismul, la care s-a adăugat noul mod de abordare
a problemelor de către Lenin şi ceilalţi reprezentanţi ai bolşevicilor.

34
 În perspectiva istoriei sociologiei, este de reţinut că, în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, gândirea marxistă a constituit obiect de
reînnoire, proces care a dat naştere la ceea ce se consideră a fi,,marxismul
structuralist” reprezentat de Louis Althusser, Maurice Godelier, Nicos
Poulantzas şi ,,teoria critică” reprezentată de Jürgen Habermas, Claus
Offe ş.a.
4. Evaluare critică. O analiză critică obiectivă a conceptelor
fundamentale pe care le-a elaborat şi cu care a operat K. Marx (forţe de
producţie, relaţii de producţie, infrastructură, suprastructură, existenţă
socială, conştiinţă socială etc.), permite afirmaţia că acestea pot fi utilizate
în analiza sociologică a societăţii. Căci analiza stării economiei, a
relaţiilor de producţie şi sociale, a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice
reprezintă domenii reale de investigaţie, metode şi indicatori majori ai
înţelegerii, îndeosebi a societăţilor moderne şi a stadiului lor de
dezvoltare.
Nu în acelaşi mod poate fi considerat un alt concept fundamental,
cel al contradicţiei dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie,
întemeiate pe dreptul individual de proprietate, care constituie un obstacol
în dezvoltarea forţelor de producţie.
Şi teza fundamentală marxistă a luptei de clasă, ca motor al
dezvoltării istorice este discutabilă.
Cel mai greu de susţinut este idealul social afirmat şi propus în mod
profetic de către Marx, respectiv realizarea unei societăţi noi, fără
antagonisme economice şi sociale, o societate superioară sub toate
raporturile, faţă de toate cele ce au precedat-o. O societate realizată de
către proletariatul care, în calitate de clasă socială universală, ,,preia
puterea” şi, deci, succesiunea burgheziei.
Analiza critică şi evaluarea sociologiei marxiste sunt marcate de o
particularitate cu totul specială: atât valoarea, cât şi limitele acestei teorii
sociologice pot fi puse în evidenţă nu numai pe calea şi prin intermediul
instrumentelor teoretice, logice sau gnoseologice, ci şi prin imensele
consecinţe istorice ale aplicării sale practice (în variante multiple), în
cazul unei semnificative părţi a omenirii, pe parcursul a trei sferturi de
veac, în secolul al XX-lea.

35
 Partea a II-a
CLASICII SOCIOLOGIEI UNIVERSALE; SOCIOLOGIA
ÎN SECOLUL AL XX-LEA

X. SOCIOLOGISMUL. CONTRIBUŢIA
LUI ÉMILE DURKHEIM ÎN SOCIOLOGIE
Durkheim s-a străduit, în întreaga sa activitate teoretică şi practică, să
demonstreze necesitatea şi importanţa constituirii sociologiei ca ştiinţă
autonomă obiectivă, pe baza delimitării sale de orice „metafizică”, precum şi
de orice empirie plată. Temeiul acestei orientări l-a considerat întotdeauna a fi
dat de specialitatea socialului în raport cu biologicul şi psihologicul şi, în
general, în raport cu toate celelalte forme fundamentale ale existenţei.
Punctul de pornire în acest efort a fost convingerea lui că pentru a
realiza un asemenea obiectiv este necesar ca fenomenele şi realitatea
socială în ansamblul său, să fie tratate în mod „ştiinţific”, ceea ce implică
a identifica ceea ce este obiectiv în aceste realităţi, respectiv ceea ce este
susceptibil de determinare exactă şi de măsurare şi eliminare a tot ceea ce
este subiectiv sau refractar condiţiei de obiectivitate, specifice oricărei
ştiinţe. Constituirea sociologiei ca ştiinţă autonomă şi integrarea sa
armonioasă în sistemul ştiinţelor presupunea ca necesitatea, determinarea
riguroasă a obiectului şi metodelor sale de cercetare, şi, pe această bază, a
relaţiilor sale cu celelalte ştiinţe şi cu acţiunea socială.
Nevoile demonstrării acestei teze l-au condus la elaborarea unei
teorii a „faptului social” ale cărei laturi cardinale le constituie cele două
formule, care au devenit celebre şi care sintetizează, aproximativ fidel,
esenţa gândirii durkheimiene:
– faptele sociale trebuie considerate ca lucruri;
– caracteristica principală a faptului social constă în aceea că, fiind
exterior indivizilor, exercită asupra acestora o influenţă constrângătoare.
1. Concepţia asupra socialului. Socialul reprezintă „o ordine de
fapte care înfăţişează caractere foarte speciale: ele constau în feluri de a
lucra, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului şi care sunt înzestrate
cu o putere de constrângere în virtutea căreia ele se impun lui”. Din
această ordine de fapte fac parte normele juridice şi morale, dogmele şi
riturile religioase, obiceiurile, regulile bunei creşteri (eticheta) sau conver-
saţiile, limbajul, sistemele economice, financiare, de educaţie etc., plus
curentele sociale (marile mişcări de entuziasm, de indignare, de milă etc.),
care n-au ca izvor nici o conştiinţă individuală.
36
 Aceste fenomene sociale se deosebesc de fenomenele pur
biologice, prin aceea că, în calitatea lor de acţiuni, reprezentări sau
moduri colective de gândire au o latură psihică, care nu poate fi întâlnită
la nivelul fenomenelor organice. Ca urmare a faptului că, în această
calitate a lor, există în afara individului şi îi survin acestuia sub forma
normelor morale, juridice, logice etc. imprimându-i-se, datorită forţei de
constrângere care le este inerentă, le distinge de fenomenele psihice, care
nu există şi nu pot exista decât în conştiinţa individuală şi, prin ea.
2. Raporturile dintre individ şi societate. Solidaritatea
mecanică şi solidaritatea organică. În ce constă natura societăţii? Cum
este posibil ca un grup de indivizi să realizeze condiţia fundamentală a
existenţei sociale: consensul, înţelegerea, armonia şi, pe această bază,
convieţuirea în comun? În ce raporturi stau indivizii faţă de societate?
Răspunsul său la aceste probleme, formulat încă în teza de doctorat
„Diviziunea muncii sociale”, s-a concretizat în concepţia sa asupra relaţiei
dintre indivizi şi colectivităţile sociale, întemeiate pe două forme de
solidaritate umană: solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică.
Prima este o solidaritate prin similitudine, respectiv acel tip de
solidaritate care se regăseşte în societăţile în care indivizii nu diferă decât
puţin unii faţă de alţii. Mai mult decât atât, ei se aseamănă, pentru că au
aceleaşi sentimente, aderă la acelaşi sistem de valori şi recunosc acelaşi
sacru. Societatea, în acest caz, este coerentă, pentru că indivizii nu sunt
încă diferenţiaţi.
Forma opusă acestui tip de solidaritate este cea organică şi se
caracterizează prin aceea că consensul sau coerenţa socială a colectivităţii
rezultă şi se exprimă prin diferenţiere, adică: indivizii nu mai sunt
asemănători, ci diferiţi, iar consensul se realizează tocmai datorită faptului
că ei sunt diferiţi. Un asemenea tip de solidaritate este organică, în sensul
în care organele unei fiinţe vii îndeplinesc fiecare o funcţie proprie, nu se
aseamănă unul cu altul, dar toate sunt indispensabile pentru ca organismul
să rămână viu.
Aceste două forme de solidaritate corespund unor forme extreme de
organizare socială: pe de o parte societăţilor primitive, arhaice sau fără
scriere, în care indivizii sunt interşanjabili, ceea ce generează solidaritate
mecanică, respectiv, nu indivizii sunt istoriceşte primii; conştiinţa
individualităţii decurge din dezvoltarea istorică însăşi. La polul opus se
situează societăţile moderne, întemeiate pe solidaritatea organică rezultată
din procesele de diferenţiere umană şi socială.
É. Durkheim a formulat concluzia generală potrivit căreia
societatea, viaţa socială sunt produsul asocierii indivizilor. Societatea nu

37
reprezintă o simplă sumă de indivizi, ci un sistem, care este în fond o
realitate nouă, specifică, cu însuşirile sale proprii, cu modul său propriu
de existenţă, cu legile sale specifice. Neputând fi redusă la indivizii din
care este formată, societatea nu poate fi înţeleasă şi nici explicată prin
însuşirile individuale ale acestora, întrucât e o contradicţie în termeni a
considera posibilă explicarea unui fenomen complex, prin unul simplu, a
unei realităţi superioare, prin una inferioară.
3. Metodologia, metodele şi tehnicile de investigaţie sociologică.
Conceperea socialului şi a societăţii ca un vast şi complex „regn” specific
al existenţei l-a determinat pe É. Durkheim să elaboreze un veritabil
„codice” metodologic necesar investigării şi cunoaşterii acestuia, fără de
care o ştiinţă obiectivă, autonomă a societăţii nu este posibilă.
Acest obiectiv l-a realizat în reputata sa lucrare Sociologia. Regulile
metodei sociologice în care a formulat un ansamblu de metode şi reguli
de investigaţie, începând cu cele referitoare la observarea faptelor sociale,
la deosebirea dintre normal şi patologic în viaţa socială, la constituirea
tipurilor sociale, până la cele relative la aplicarea faptelor sociale şi la
producerea probei explicaţiei în sociologice.
În privinţa regulilor observaţiei sociologice, Durkheim susţinea că
trei reguli sunt esenţiale:
– necesitatea de a considera faptele sociale ca lucrări, în sensul că
ele sunt „tot ceea ce este dat”, respectiv, a le considera „în ele însele”
independent de indivizii care participă la producerea lor şi care şi le
reprezintă; ceea ce implică a le studia „din afară”, ca realităţi exterioare
cercetătorului;
– îndepărtarea sistematică a tuturor ideilor anterioare asupra lor,
provenite din alte izvoare decât cele ale conceptelor ştiinţific elaborate,
atât în procesul determinării obiectului cercetării, cât şi pe parcursul
demonstraţiilor;
– determinarea riguroasă a obiectului cercetării, exigenţă care poate
fi satisfăcută prin definirea şi determinarea grupului de fenomene, fapte
sau procese sociale de investigat pe baza caracterelor exterioare comune
ale lor şi cuprinderea în cercetare a tuturor elementelor lor componente,
fără nici o alegere sau selectare a unor „fenomene elită” şi excluderea
altora ca neîntrunind în egală măsură caracteristicile comune ale tuturor.
4. Structura socialului. Normal şi patologic în viaţa socială.
Valorificând aceste reguli metodologice în cercetarea concretă,
É. Durkheim a elaborat o teorie sociologică specifică a normalului şi
patologicului în viaţa socială. Coordonatele generale ale acestei teorii pot
fi sintetizate după cum urmează: sfera atât de largă a vieţii sociale

38
înglobează un număr extrem de mare de fapte, fenomene şi procese
sociale care au roluri diferite în viaţa colectivităţii. Acestea pot fi grupate
în trei categorii: unele sunt normale, îndeplinind funcţii pozitive în viaţa
socială; altele, reprezintă rămăşiţe ale vechilor organizări sociale şi nu
aduc nici un folos societăţii actuale, dar nici nu exercită asupra acesteia o
influenţă negativă. Există, însă, o a treia categorie de fapte sociale care se
dovedesc a fi anormale. Prezenţa şi manifestarea lor se resimte negativ în
buna funcţionare a organismului social. Este de dorit şi e necesar ca
asemenea fenomene să fie identificate şi extirpate din corpul social.
Normalitatea unui fenomen social, deci, este dată de concordanţa
acestuia cu condiţiile sociale care au făcut posibilă şi necesară apariţia
lui. Menţinerea condiţiilor care l-au generat, justifică şi face normală
persistenţa lui pe tot parcursul menţinerii lor.
Sunt anormale, sau „patologice” fenomenele sociale, excepţionale,
care nu se întâlnesc decât la puţini membri ai societăţii şi care nu durează
toată viaţa individului, ceea ce înseamnă că ele sunt „excepţii”, atât în
timp, cât şi în spaţiu.
Ce este o societate simplă? Ea este o societate segmentară, care nu
cuprinde altele mai simple decât ea. Ce structură are ea? O asemenea
societate este un agregat care nu cuprinde şi n-a cuprins niciodată în sânul
său nici un agregat mai elementar, ci se desface, numaidecât, în indivizi;
ea este baza naturală a oricărei clasificări.
Acesta este un segment social în concepţia lui, caracterizat deci
prin solidaritatea mecanică. Structura segmentară a unei societăţi
presupune existenţa unui număr oarecare de asemenea segmente,
juxtapuse, asemănătoare, fiecare păstrându-şi coerenţa pe baza asemănării
dintre membrii săi care o compun.
În celelalte societăţi, apariţia şi diversificarea ocupaţiilor,
înmulţirea şi specializarea activităţilor sunt o consecinţă a dezintegrării
solidarităţii mecanice şi a structurii segmentare a societăţilor arhaice.
Morfologia socială şi constituirea „speţelor” sociale nu constituie
însă decât un mijloc necesar pentru trecerea la explicarea propriu-zisă a
faptelor sociale, obiectivul principal şi final al oricărei ştiinţe şi cercetări
ştiinţifice. În esenţă, explicaţia unui fenomen social nu constă şi nici nu
trebuie să constea din relevarea utilităţii şi rolului acestuia în procesele
sau structurile sociale, ci din cunoaşterea modului în care iau naştere
diferitele categorii de fenomene sociale şi a felului lor de a fi. Explicarea
vieţii sociale nu poate fi făcută decât prin natura societăţii însăşi, ca
sistem format prin asociaţia indivizilor, dar care reprezintă o realitate
specifică, având caracterele sale specifice, ceea ce impune regula: cauza

39
determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre fenomenele sociale
antecedente, iar nu printre stările conştiinţei individuale.
5. Teoria sociologică a sinuciderii. Fenomenul în care se regăseşte
cel mai frapant relaţia între individ şi colectivitate este sinuciderea, care,
cel puţin în aparenţă, este faptul cel mai specific individual. Dar şi în
acest caz societatea este prezentă în conştiinţa sinucigaşului şi îi comandă,
mai mult decât istoria sa individuală, acest act solitar.
Frecvenţa sinuciderilor într-o populaţie dată este relativ constantă.
Sinuciderea este un fenomen individual, în timp de procentul de
sinucideri, este un fenomen social. Acest fenomen nu are explicaţii
psihologiste sau de tip psihopatologic. Există predispoziţii de acest tip,
dar forţa care determină sinuciderea este de ordin social şi ea poate fi pusă
în evidenţă prin metoda variaţiilor concomitente. Nici ereditatea, nici
imitaţia nu explică sinuciderea. Explicaţiile pot fi găsite dacă fenomenul
este analizat în relaţiile cu: religia (evreii se sinucid mai mult, protestanţii
nu); vârsta şi sexul (bătrânii, în special bărbaţii); aria geografică şi
distribuţia teritorială neregulată a sinuciderilor.
Deci, există tipuri sociale de sinucideri în funcţie de un număr de
circumstanţe:
– egoiste (religia, familia, căsătoria) – oamenii se gândesc la ei prin copii;
– altruiste (comandanţii de vase) – sacrificiu eroic;
– anomice (legat de fazele ciclului economic) – apare în perioade
de crize economice, dar şi în perioade de prosperitate extremă; se reduce
în perioadele marilor evenimente politice (războaie).
Sinuciderea este un fenomen socialmente normal (criminalii sunt
anormali psihic); creşterea procentului lor este nenormală şi exprimă
anumite trăsături patologice ale societăţilor moderne (insuficienţa
integrării indivizilor în colectivitate, exagerările din activităţile sociale,
amplificarea schimburilor şi a rivalităţilor etc.), dincolo de anumite
praguri normale.
6. Teoria sociologică a religiei. Existenţa religiei constă din
divizarea lumii în fenomene sacre şi profane, nu credinţa în zei
transcendenţi, în mistere sau în supranatural.
Sacrul este un ansamblu de lucruri, de credinţe şi de rituri, care,
atunci când se află în relaţii unele cu altele, formează un sistem de o
anumită unitate şi constituie o religie.
Orice religie presupune deci: lucruri sfinte (sacrul); organizarea
credinţelor relative la lucrurile sfinte; practici (rituri) derivate din credinţe
(biserica).
Religia echivalează cu adorarea societăţii transfigurate, care este
singura realitate autentică (deci, nu animism, nu naturism), sacră prin ea
40
însăşi, pentru că deşi aparţine ordinii naturii, depăşeşte natura. Societatea
are tot ce trebuie pentru a genera în spirite, prin simpla acţiune pe care o
exercită asupra lor, senzaţia divinului, căci ea este pentru membrii săi
ceea ce este Dumnezeu pentru credincioşi (căci el e ceva care este
superior lor şi de care cred că depind); societatea le are pe toate.
7. Şcoala durkheimistă şi contribuţiile ei în sociologie. Printre
cei mai fideli discipoli ai lui Durkheim se situează Marcel Mauss
(1872–1950), care este considerat, îndeosebi în Franţa, unul din cei mai
mari reprezentanţi ai etnologiei, deşi n-a efectuat cercetări de teren şi nici
n-a explicitat vreodată principiile teoretice ale operei sale. În lucrarea
L’essai sur le don, care este, poate, lucrarea sa cea mai elaborată, mai
bogată şi mai semnificativă pentru gândirea sa, analizând anumite forme
ale schimbului prin intermediul darurilor din societăţile primitive, el
demonstrează că acest schimb material este inclus într-un sistem simbolic
care face imposibilă reducerea sa exclusivă la dimensiunea economică sau
la oricare altă dimensiune socială (juridică, morală, estetică, religioasă etc.).
De aceea, el consideră că în aceste societăţi darul este un fenomen social
total, în el exprimându-se totalitatea socială, deoarece „el pune în cumpănă
totalitatea societăţii şi a instituţiilor sale”. Prin aceasta, el a fost considerat
de unii autori drept unul din precursorii structuralismului în sociologie.
Cu toate acestea, istoria sociologiei înregistrează şi o serie de reacţii
împotriva sociologismului. Acestea au venit din diferite părţi şi medii
socio-culturale sau politice. I s-a reproşat, între altele, lui Durkheim că nu
s-a mulţumit cu tentativa sa iniţială, depăşind cadrul sociologiei, dorind să
fie nu numai sociolog, ci şi filosof şi, mai ales, moralist, şi că a încercat să
considere a fi de domeniul sociologiei o serie de probleme care în mod
normal ţin de domeniul reflecţiei filosofice. Filosofii au criticat
durkheimismul, pe de o parte, pentru că formulând teza potrivit căreia
societatea este sursa tuturor valorilor umane, a formulat de fapt, alte baze
decât cele tradiţionale ale unei noi filosofii, iar pe de altă parte, pentru că
el reduce, din perspectiva unui empirism pozitivist, problemele filosofice
tradiţionale la probleme pur ştiinţifice, ceea ce apărea ca o tentativă de
subminare a domeniului şi specificităţii reflecţiei filosofice.

XI. RELAŢIONISMUL ŞI FORMALISMUL SOCIOLOGIC

După ciclul constitutiv al elaborării de către clasicii sociologiei a
marilor sistemele sociologice, care au conceput sociologia ca ştiinţă
explicativă a societăţilor umane în ansamblul lor, ca realităţi complexe şi
hipercomplexe şi ca părţi ale istoriei generale a umanităţii, în istoria
sociologiei a apărut, la începutul secolului XX, o nouă direcţie de gândire,
41
care a dat naştere unei noi şcoli sociologice – şcoala relaţionismului şi
formalismului sociologic.
Fondatorii relaţionismului şi formalismului sociologic sunt
profesorul Georg Friedrich Simmel (1858–1918), filosof şi sociolog
german, profesorul Leopold von Wiese, de la Universitatea din Colonia,
Rudolf Stammler (1856–1938), A. Vierkand, profesor la Universitatea
din Berlin, T. Litt, G. Richard, Celestin Bouglé etc. Fiecare din aceştia
a participat în mod specific la conturarea liniilor generale şi a conţinutului
ideatic comun al şcolii.
1. Formalismul sociologic în concepţia lui G. Simmel. În ceea ce
îl priveşte pe Georg Simmel, modalităţile în care a conceput el atât
societatea ca obiect de cercetare ştiinţifică, cât şi sociologia ca ştiinţă a
societăţii, pornesc de la o distincţie esenţială între acele realităţi şi
probleme sociale care se situează în afara domeniului şi a sferei de
cuprindere a sociologiei (care se constituie în obiect de studiu al ştiinţelor
sociale particulare) şi cele ce urmează a fi studiate de sociologie, ca
disciplină ştiinţifică autonomă. De pe această poziţie, el şi-a precizat
principalele principii şi teze sociologice. Sintetic, acestea sunt:
a) sociologia nu trebuie să îşi propună să studieze tot ceea ce este
„social”, întrucât o mare parte a realităţii sociale intră în sfera de
preocupări a celorlalte ştiinţe sociale şi umane;
b) obiectivul fundamental al sociologiei trebuie să fie acela de a
identifica din ansamblul realităţilor şi vieţii istorice sociale, „aspectele
sociale pure ale omului”;
c) în consecinţă, conceptul de societate are două conotaţii
distincte: una, potrivit căreia societatea este definită ca o realitate
complexă formată din indivizi socializaţi, formaţi societal ca material
uman de totalitatea realităţii istorice şi, a doua, ca acele forme ale
relaţiilor prin intermediul cărora indivizii sunt transformaţi în „societate”,
în primul sens al termenului;
d) până în prezent sociologia a fost concepută ca ştiinţă a societăţii
considerată în perspectiva primului sens, de realitate care cuprinde tot
ceea ce se întâmplă în societate şi cu societatea;
e) în realitate, sociologia nu poate fi o ştiinţă socială autentică
decât ca ştiinţă a „forţelor, relaţiilor şi a formelor prin intermediul cărora
fiinţele umane devin fiinţe sociate”.
f) de aceea, sociologia nu mai poate fi considerată în termenii în
care au conceput-o A. Comte, H. Spencer sau É. Durkheim, pentru că, de
fapt, societatea, este o realitate mult mai restrânsă şi mai specifică, şi
anume, este sociaţia, „marile şi superindividualele sisteme ale

42
organizaţiilor”, situaţie care apare în mod continuu, dispare şi apare din
nou şi care produce în permanenţă relaţii între oameni şi îi menţine din ce
în ce mai strâns „legaţi” unii de alţii;
g) ca ştiinţă a „sociaţiei” sociologia va deveni o sociologie „pură”
sau „formală”, o ştiinţă distinctă atât de „sociologia generală”, cât şi de
„sociologia filosofică”, încetând să mai fie studiul vieţii sociale ca un
„tot” sau a problemelor macrosociologice, a aspectelor societăţii, adică va
fi „studiul formelor societale”.
De unde derivă obligaţia de a analiza în profunzime conceptul de
„formă socială” şi, în primul rând, de a identifica modalităţile prin
intermediul cărora poate fi distinsă forma de conţinutul fenomenelor şi
proceselor sociale.
El nu a reuşit să formeze o „şcoală” ştiinţifică propriu-zisă. Din
raţiuni multiple, între care statutul său academic modest, dar, mai ales,
caracteristicile lucrărilor sale care au rămas la stadiul unei „colecţii de
idei”, nereuşind să formeze un sistem coerent de gândire şi nici un
program cât de cât conturat de acţiune.
2. Contribuţia lui Leopold von Wiese la dezvoltarea
relaţionismului sociologic. În Germania, cel mai marcant adept al lui
G. Simmel a fost Leopold von Wiese, care a realizat o dezvoltare
sistematică a concepţiei lui Simmel, reuşind, mai mult decât a reuşit
Simmel, să realizeze ceea ce a fost considerată a fi o „geometrie” a
relaţiilor sociale interindividuale. Spre deosebire de predecesori şi, în
primul rând, de É. Durkheim, Wiese analizează realităţile sociale din
perspectivă dinamică (nu statică), studiind procesele sociale şi formele
acestor procese, pentru a le caracteriza şi delimita, a le ordona şi
sistematiza în vederea comparării şi măsurării lor (sub aspectul frecvenţei,
duratei, intensităţii şi ritmului apariţiei şi dispariţiei lor). În această
perspectivă el defineşte „socialul” ca fiind ansamblul relaţiilor dintre
oameni şi, deci, ştiinţa socialului trebuie să aibă ca obiect influenţele pe
care le exercită indivizii unii asupra altora ca urmare a convieţuirii lor
comune. Spre deosebire de celelalte ştiinţe sociale particulare, care au ca
obiect studiul modalităţilor prin care oamenii creează dreptul, statul etc.,
sociologia studiază condiţiile primordiale ale culturii, mediul în care
aceasta ia naştere, respectiv, societatea însăşi, aşa cum se formează şi se
organizează în relaţiile dintre indivizi.
Fenomenele sociale iau naştere din procesele de distanţare socială
dintre oameni, din cele de legătură (ca, de exemplu, apropierea,
adoptarea, asimilarea, uniunea) sau din cele de separare (ca, de exemplu,
concurenţa, opoziţia, conflictul etc.).

43
 O dată apărute, relaţiile se „cristalizează” sau se „condensează” în
diferite formaţiuni sociale, cum ar fi: masele, grupele, colectivele
abstracte.
Aceste formaţiuni exercită un fel de constrângere asupra indivizilor,
care apar câteodată în raport cu aceste grupări ca un fel de „funcţionari” ai
acestora.
Analiza proceselor sociale se realizează după o formulă-tip,
procesul fiind considerat a fi produsul comportamentului unui individ şi
al situaţiei în care acesta se află (P = C x S).
Pornind de la această optică a analizei proceselor, el se ridică la
constituirea sistemului social.
Reducerea esenţei societăţii la relaţii interindividuale închide calea
spre explicarea socialului, deoarece pentru a explica diferitele procese
sociale, grupe sau clase sociale trebuie mers dincolo de descrierea lor,
trebuie explicată originea şi natura lor, ceea ce reclamă depăşirea sferei
spiritualului sau a psihologicului.

XII. SOCIOLOGIA LOGICO – EXPERIMENTALĂ,

MATEMATICĂ. VILFREDO PARETO
Vilfredo Pareto este unul din clasicii marcanţi ai sociologiei
universale. El a pornit de la analiza critică a concepţiei sociologice
durkheimiene, observând că pentru înţelegerea societăţii este necesară
utilizarea metodelor şi procedeelor verificate ale ştiinţei: observaţia,
experienţa şi raţionamentul.
1. Tipologia acţiunilor umane; acţiuni logice şi nonlogice. Prima
caracteristică a societăţilor umane este diversitatea, corespunzătoare
eterogenităţii indivizilor sau actorilor sociali. Diversitatea face inoportună
orice analiză generală a acţiunilor. Aşa cum ştiinţele naturii au început prin
a descrie proprietăţile obiectelor studiate şi a elabora, pe această bază,
clasificarea lor, sociologia trebuie să identifice proprietăţile acţiunilor, să le
clasifice, şi numai după aceea să le explice. Există o deosebire între
obiectele studiate de ştiinţele naturii, pe de o parte, şi de sociologie, pe de
altă parte, singura pe care Pareto o acceptă de altfel: acţiunile umane sunt
totdeauna concrete şi „sintetice”, ceea ce face dificilă descrierea
proprietăţilor lor generale. De aceea, sociologul trebuie să ,,descompună
mai întâi acţiunile umane şi să clasifice elementele lor componente”.
Din punctul de vedere al ,,compoziţiei”, orice acţiune umană
cuprinde un agent (actor, autor) care este de fapt iniţiatorul şi purtătorul
acţiunii şi care poate fi un individ, un grup sau chiar o societate. În al
doilea rând, orice acţiune, chiar dacă acest lucru nu este totdeauna
44
evident, se realizează în vederea atingerii unui scop. Scopul poate fi şi el
divers ca natură: economic, religios, magic, social etc. Scopul şi actorul
acţiunii sunt legaţi prin mijloacele necesare acţiunii. În funcţie de
caracterul acestei legături, acţiunile umane se împart în acţiuni logice şi
acţiuni nonlogice.
Acţiunile logice sunt cele ale căror mijloace sunt logic adecvate
scopurilor, nu numai ,,din punctul de vedere al actorului”, dar şi din cel al
indivizilor ,,care au cunoştinţe mai extinse”. Pe scurt, o acţiune este logică
dacă are, atât din punct de vedere subiectiv, cât şi obiectiv un scop ce
poate fi definit în mod logic (,,scop logic”). Acţiunile nonlogice sunt
definite negativ (restul acţiunilor umane), dar tipologia lor este mai
complexă decât cea a acţiunilor logice.
Contribuţia esenţială a lui Pareto la progresul cunoaşterii
sociologice o constituie determinarea nonlogică, şi nu logică, a acţiunii
umane, fapt ce constituie ,,esenţa societăţii”.
2. Determinarea nonlogică a acţiunii sociale. Dacă vom
considera numai prima schemă de clasificare a acţiunilor umane, atunci
sociologia lui Pareto poate fi interpretată ca o concepţie pozitivistă şi
biologistă (,,instinctivistă”), a cărei teză principală este de fapt un postulat
metodologic: numai acţiunile bazate pe cunoaşterea ştiinţifică a tuturor
condiţiilor naturale ale comportamentului uman sunt acţiuni logice.
Activitatea tehnologică, economică şi o parte a creaţiilor cultural-artistice
şi, în general, orice acţiune ghidată de normele ,,ştiinţei logico-
experimentale” satisfac cerinţele postulatului logicităţii.
Ştiinţa nu va guverna vreodată societatea, susţine Pareto, iar o
societate ,,ştiinţific fundamentată” (aluzia la Marx era inevitabilă pentru
un bun cunoscător al socialismului ştiinţific) este imposibilă din punct de
vedere practic. Chiar atunci când oamenii ar dispune de suficiente
cunoştinţe ştiinţifice pentru a putea evalua corect condiţiile naturale ale
comportamentului lor, ei vor continua să acţioneze nonlogic; cea mai
mare parte a oamenilor se lasă conduşi „de sentimente şi interese şi nu de
raţionamente” şi nu sunt ,,interesaţi” să urmărească ,,indicaţiile” ştiinţei
în anumite împrejurări ale vieţii lor.
Oamenii acţionează, în general, în funcţie de înclinaţiile lor
sentimentale, de pasiunile şi stările lor afective. Mobilurile raţionale sau
logice nu privesc decât aspecte fragmentare ale activităţii umane, cum
sunt cele economice, în timp ce acţiunile sociale propriu-zise, datorită
caracterului lor „sintetic”, creează doar „aparenţa” raţionalizării logice,
rămânând în realitate la o raţionalizare nonlogică, pe care Pareto o
numeşte prin conceptul de „derivaţii”. Funcţia acestei raţionalizări

45
nonlogice este strict socială, şi nu instrumentală sau cognitivă. Ceea ce
urmăreşte autorul prin raţionalizarea nonlogică a acţiunii lui este să se
„legitimeze” atât în faţa propriei conştiinţe, cât mai ales, în faţa celorlalţi.
Dacă n-ar proceda astfel, actorul s-ar afla mereu în imposibilitatea de a
exista ca fiinţă socială. Minciuna, demagogia, în genere, făţărnicia,
viclenia „acoperă” instinctul primar al puterii şi-l pot pune pe actor în
situaţia de a „beneficia” de efectele sociale ale raţionalizărilor nonlogice.
Un om politic preocupat de a spune maselor adevărul, consideră Pareto,
are mai puţine şanse de reuşită decât unul care preferă „mascarea”
nonlogică a acestui adevăr. „Cinismul” omului politic nu apare în concepţia
sociologică a lui Pareto, ca o manifestare „patologică” a actului politic, ci
ca o trăsătură naturală a agentului puterii. De aceea, V. Pareto este primul
sociolog care observă că ordinea economică raţională a capitalismului este
garantată printr-o ordine politică „nonraţională”, fără aceasta din urmă
neputând funcţiona nici mecanismul schimbului economic, pur şi simplu
pentru că ar lipsi baza producţiei sociale de mărfuri.
Actorul, mijloacele şi scopul nu constituie, însă, în sociologia
paretiană, decât elemente „derivate” din structura acţiunii. Aceasta este
specificată de un cuplu conceptual fundamental: reziduuri şi derivaţii,
cărora li s-au dat interpretări foarte diferite în istoria sociologiei.
3. Tipologia „reziduală” a indivizilor şi grupurilor sociale:
„rentierul” şi „speculantul”. Pareto consideră că acţiunea umană este
determinată „în ultimă instanţă” de ceea ce el numeşte „starea afectivă”,
adică de înclinaţii, sentimente, dorinţe, aspiraţii, atitudini, instincte.
Aceste componente ale „stării afective” nu acţionează însă direct,
nemijlocit, ca motive ale acţiunii sociale. Aceasta face ca „mobilurile
primare” ale acţiunii sociale (impulsuri, instincte, sentimente) să se
manifeste prin „interacţiunile” dintre indivizii care „coacţionează”, iar
forma principală a acestor interacţiuni este comunicarea, în special
verbală. Pentru a „legitima” socialmente, adică pentru a-şi face acceptate
mobilurile primare ale acţiunilor lor în societate, în cadrul interacţiunilor,
actorii trebuie să „îmbrace” aceste mobiluri primare în „forme verbale”;
astfel, ei le „raţionalizează”. Procesul şi produsele raţionalizării verbale
constituie derivaţiile, dar ele sunt doar indicatorul superficial al acţiunilor
sociale, fiindcă derivaţiile au rolul de a „ascunde” „esenţa” acţiunii,
„cauza” ei, adică instinctul, sentimentul etc.
În forma raţionalizată prin comunicare şi interacţiune socială, aceste
instincte, sentimente, înclinaţii şi stări afective formează reziduurile,
indicatorul cel mai adecvat al relaţiilor sociale, întrucât el nu apare decât
atunci când există această interacţiune umană, „dependenţă mutuală”,

46
cum spune Pareto. Reziduul nu este, deci, nici instinct şi nici
„raţionalizare verbală” a instinctului, ci mai degrabă instinctul
raţionalizat verbal.
Reziduurile sunt manifestări sociale ale acestei „stări”, şi în acest
sens ele nu sunt entităţi psihologice, ci fac joncţiunea între psihologic şi
social-simbolic. Prin urmare, numai în măsura în care acţiunea socială
este concepută nominalist ca fiind individuală, sociologia lui Pareto poate
fi apreciată ca psihologistă. Dar nici atunci nu avem de-a face cu un
psihologism instinctivist, ci mai mult cu o psihosociologie a
interacţiunilor umane.
Metodologic, V. Pareto urmăreşte să elaboreze o sociologie
„ştiinţifică”, după modelul fizicii, chimiei, mecanicii, dar în special al
matematicii. Modelul metodologic scientist al „ştiinţei pure” îl conduce
pe sociologul italian la fundamentarea matematică a ştiinţei sociale şi la
identificarea „rădăcinilor” ei în psihologie.
Sociologia reprezintă, în concepţia paretiană, studiul sintetic al
vieţii sociale. Acesta este sensul pe care Pareto îl acordă sociologiei încă
din primul său studiu sociologic: „ştiinţa unificată, care studiază
fenomenele sociale în toată complexitatea lor, nefăcând abstracţie de
influenţa unei categorii asupra alteia”.
4. Sistemul social. Elitele şi echilibrul societăţii. Schema
paretiană de analiză a societăţii globale este sistemică. Societatea este un
sistem care se caracterizează prin faptul că întregul este diferit de suma
părţilor, dar nu există în afara părţilor, tot aşa cum acestea din urmă nu
există în afara celui dintâi. Societatea, deşi formată dintr-o totalitate de
elemente, are proprietăţi diferite de cele ale sumei elementelor, tot aşa
cum un compus chimic are proprietăţi diferite de cele ale elementelor
componente. Societatea este, în fond, o rezultantă analoagă combinaţiilor
chimice, dar dată fiind bogăţia elementelor care intră în componenţa sa,
ea nu poate fi studiată prin analiza exhaustivă a lor, ci prin construirea
unui model al interdependenţelor mutuale între ele. Orice societate este
constituită din două categorii de elemente: interioare şi exterioare.
Elementele exterioare sunt factorii geografici, cum sunt solul, clima,
fauna etc., şi, de asemenea, influenţele altor societăţi, în timp şi în spaţiu.
În ce priveşte elementele interioare societăţii, acestea nu sunt ierarhizate
în sociologia lui Pareto, ele includ factori din cei mai eterogeni, cum ar fi
rasa, tendinţele, aptitudinile, raţionamentul, starea cunoştinţelor, precum
şi reziduurile (sau sentimentele pe care ele le manifestă), interesele şi
derivaţiile.

47
 Pornind de la premisa că orice societate este eterogenă, el găseşte
că structura unei societăţi poate fi indicată prin elita societăţii şi mase.
Prima cuprinde indivizii cei mai dotaţi în domeniul lor de activitate;
aceasta este accepţia largă a elitei, iar cea restrânsă este elita politică sau
clasa guvernantă, care cuprinde pe toţi cei care, indiferent de
performanţele lor profesionale, deţin puterea şi-şi exercită dominaţia
asupra masei. „Masa” este definită numai prin raportare la elita politică,
fiindcă ea cuprinde pe toţi cei care sunt „guvernaţi”, deci inclusiv pe cei
care fac şi ei parte dintr-o anumită „elită profesională”. Precizarea este
extrem de importantă: cea mai mare parte a teoriilor elitare de astăzi,
identifică elitele politice cu anumite elite profesionale (în special
„meritocratice” sau intelectuale), în timp ce Pareto, cu mai mult de o
jumătate de secol în urmă, sesizase corect că elita politică trebuie să-şi
găsească resursele şi legitimarea autorităţii ei, nu în profesie, ci în
raporturile sale cu masa pe care o domină.
Structurarea societăţii în elite şi mase se datorează, deci, nu
„calităţilor” personale ale membrilor ei, ci formei constante a distribuţiei
reziduurilor, care este cvasipiramidală.
Orice elită politică presupune predominarea unui anumit tip de
reziduuri. Schimbarea proporţiei reziduurilor este fatală, determinând
modificarea şi răsturnarea elitei guvernante. „Clasa guvernantă” ajunge la
putere prin forţă (violenţă) sau viclenie. În funcţie de mijlocul folosit
pentru cucerirea puterii, elitele sunt deci elite „lei” şi elite „vulpi”.
Primele ajung la putere prin forţă, şi au iniţial o puternică doză de
„reziduuri de persistenţa agregatelor”. Treptat, însă, în sânul clasei
guvernante apar elemente „speculante”, care încearcă diverse
„combinaţii” pentru a se îmbogăţi, ceea ce conduce în cele din urmă la
degenerarea aristocraţiei. Aflându-se în neputinţa relativă de a mai uza de
violenţă, aristocraţia decade. Pentru a se salva, ea încearcă să folosească
elemente din masă, bogate în „combinaţii”. Dar acestea vor duce la
răsturnarea elitei însăşi. Locul ei este luat de o elită „vulpe”, al cărei
procedeu principal de conducere politică constă în viclenie, intrigă,
corupţie, ceea ce trezeşte indignarea şi furia maselor, din rândul cărora se
ridică persoane cu „reziduuri de persistenţa agregatelor”, care nu ezită să
folosească forţa pentru a răsturna „elita vulpe”. Şi aşa mai departe!
Important este faptul că acest ciclu al circulaţiei elitelor este însoţit
de cicluri corespunzătoare în domeniul economic şi cultural-spiritual.
Domniei elitelor „lei” îi corespunde o stare economică de relativă
stabilitate, dar fără prosperitate, o modalitate a culturii care încurajează
misticismul, credinţa, dar căreia îi repugnă inovaţia de orice fel. În timpul

48
guvernării elitelor „vulpe”, prosperitatea economică este permanentă,
inovaţiile culturale determină un avânt general, dar corupţia şi intrigile
susţin un teren imoral, care protejează lipsa valorilor şi degradarea morală
ce vor duce în cele din urmă la revolta maselor.
5. Orientarea valorică şi politică – semnificaţia ideologică a
„raţionalităţii” paretiene.
S-ar părea că întreaga construcţie sociologică a lui Pareto are doar
un scop teoretico-metodologic. Aşa pretinde şi sociologul italian. Dar, în
realitate, cu toată teoria „libertăţii de valoare”, pe care o întâlnim şi la
Pareto, sociologia lui este una dintre cele mai implicate politic şi
ideologic. Încă înainte de elaborarea Tratatului, Pareto a scris o lucrare
consacrată analizei sistemelor socialiste. Concluzia la care ajunge el este
că socialismul nu este un sistem raţional de organizare a societăţii. Un
argument în sprijinul unei asemenea concluzii îl găsim în teoria sa asupra
sistemului social: circulaţia elitelor omogenizează natura reală a
regimurilor politice, încât ceea ce se schimbă este doar forma guvernării,
conţinutul rămânând etern acelaşi. „În istorie, obişnuia să spună Pareto,
nimic nou nu este sub soare”. De aceea, singura tendinţă reală de
schimbare socială rămâne pentru Pareto aceea a schimbării formei de
guvernare, a elitei guvernante, şi nu a sistemului social ca atare.
Epilogul operei ştiinţifice paretiene a fost trist pentru autorul ei.
Pareto nu a crezut vreodată în posibilitatea unei societăţi raţional
constituite.
Ansamblul construcţiei sociologice paretiene, ca şi concluziile
politico-ideologice şi acţionale la care a ajuns, au făcut ca aprecierile şi
evaluările referitoare la contribuţia sa la întemeierea şi dezvoltarea
sociologiei ca ştiinţă să fie, nu numai diverse, ci şi profund contradictorii.

XIII. SOCIOLOGIA COMPREHENSIV-EXPLICATIVĂ.

MAX WEBER
Max Weber face parte din galeria fondatorilor clasici ai sociologiei,
opera sa ştiinţifică de mari dimensiuni şi de o bogăţie ideatică de excepţie
constituind un moment culminant, de referinţă, pe traiectul constituirii şi
dezvoltării sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare, autonomă, în corpusul
total al ştiinţelor sociale şi umane. Ea cuprinde, înainte de toate, un sistem
de sociologie generală, de sociologie economică, juridică, politică şi
religioasă macrosociologic, elaborat, pe baza studiului istoric al tuturor
civilizaţiilor, epocilor şi societăţilor, în vederea creării bazelor teoretice şi
metodologice necesare cunoaşterii şi explicării originalităţii societăţii,
culturii şi civilizaţiei occidentale contemporane.
49
 O componentă fundamentală a acestui sistem o constituie studiile şi
cercetările de metodologie, epistemologie şi de critică a spiritului,
obiectului şi a metodelor ştiinţelor umane, istorice şi ale sociologiei. La
acestea se adaugă o serie de cercetări şi de lucrări de istorie propriu-zisă,
consacrate unei istorii economice generale, precum şi unor probleme
economice specifice Germaniei sau Europei.
Semnificaţia istorică a operei sociologice weberiene este dată de
faptul că ea a adus contribuţii hotărâtoare la stabilirea clară şi profund
elaborată a obiectului de studiu al sociologiei, a sociologiei ca ştiinţă, a
epistemologiei şi metodologiei cercetării sociologice empirice şi
aplicative. În acelaşi timp, sociologia weberiană continuă să fie
contemporană prin persistenţa problematicii raţionalităţii sociale în
general, a celei capitaliste în special, ca problematică constitutivă
sociologiei ca ştiinţă şi ca instrument de pătrundere în „inima” cunoaşterii
sociologice, ştiinţifice a societăţilor umane şi de verificare a validităţii
procedeelor noastre de cunoaştere şi de acţiune socială.
1. Epistemologia şi metodologia sociologiei. Considerat ca fiind
reprezentantul cel mai autentic al sociologiei „comprehensive”, M. Weber
şi-a elaborat fundamentele teoretice ale concepţiei sale derivându-le din
filosofia vieţii a lui Dilthey, iar în ceea ce priveşte logica ştiinţei, din
filosofia neokantiană şi cea existenţialistă.
De pe aceste poziţii el a susţinut, ca şi inspiratorii săi că:
a) modelul teoretic şi gnoseologic al ştiinţelor naturii, logica lor,
nu sunt identice cu cele ale ştiinţelor spiritului, ale culturii (inclusiv cele
sociale). În timp ce ştiinţele naturii urmăresc să descopere ceea ce este
general, ceea ce se repetă în lumea sensibilă infinită şi care tind spre
stabilirea de legi, ştiinţele culturii studiază evenimentele în singularitatea
lor, pentru a descoperi devenirea lor unică;
b) din această distincţie fundamentală rezultă că, spre deosebire de
ştiinţele naturii, care operează cu noţiuni şi categorii abstracte, ştiinţele
culturii nu au nevoie de acestea, întrucât în acest domeniu (al faptelor
culturale = sociale), avem de-a face cu realităţi şi fenomene pe care noi le
înţelegem intuitiv, pe care le percepem ca pe nişte „stări trăite”, fără a mai
avea nevoie de a le explica, aşa cum tind să facă ştiinţele naturii;
c) există o deosebire esenţială, dacă nu o opoziţie, între relaţiile
„comprehensive”, pe care noi le sesizăm imediat şi relaţiile de cauzalitate,
care pot să conducă la stabilirea de legi, dar pe care noi nu le putem
înţelege în mod adevărat;
d) ştiinţele istorice şi sociale trebuie să aibă ca obiectiv, nu
explicarea cauzală sau prin legi a fenomenelor sociale, ci să le facă

50
comprehensibile pe calea unei intuiţii simpatetice care ne face să retrăim
„stările trăite” în societate, de către predecesori;
e) cu toate că au aceeaşi inspiraţie raţională ca şi cele ale naturii,
ştiinţele sociale şi istorice diferă profund de acestea, având o serie de
caractere originale şi distinctive: sunt comprehensive, sunt istorice şi
poartă asupra culturii.
La Weber, ştiinţele istorice şi sociologice sunt nu numai interpretări
comprehensive, ci şi ştiinţele cauzale. Ca atare, sociologul nu se
mărgineşte să facă inteligibile fenomenele şi procesele sociale, ci
urmăreşte să stabilească cum se petrec lucrurile, cum unele determină pe
altele, cum o anumită organizare a politicii influenţează asupra organizării
economiei etc. Cercetarea cauzală, după Weber, poate să se orienteze în
două direcţii: cauzalitatea istorică şi cauzalitatea sociologică. Prima
determină condiţiile unice care au provocat un anumit eveniment. A doua
presupune stabilirea unei relaţii regulate între două fenomene.
De aici decurge legătura strânsă, necesară dintre istorie şi sociologie,
ca două direcţii complementare de investigaţie, nu ca două discipline, care
trebuie să se sprijine reciproc în sensul următor: comprehensiunea istorică
reclamă utilizarea de propoziţii generale, iar acestea nu pot să fie
demonstrate decât pornind de la analize şi comparaţii istorice.
2. Activitatea socială umană – obiect de studiu al sociologiei.
Spre deosebire de predecesorii săi, în primul rând H. Spencer, A. Comte,
É. Durkheim care şi-au propus să elaboreze sisteme sociologice menite să
explice geneza şi evoluţia societăţii omeneşti în ansamblul său, Max
Weber a pornit de la ipoteza că obiectul de studiu al sociologiei trebuie să
îl constituie, nu societatea în general, ci activitatea socială umană. În
această perspectivă, el afirma, clar şi categoric, că: „Numim sociologie o
ştiinţă care-şi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi,
prin aceasta, să explice cauzal derularea şi efectele ei. Noi înţelegem prin
activitate un comportament uman (puţin importă dacă este vorba de un
act exterior sau intim), atunci când şi atât cât agentul sau agenţii îi
comunică un sens subiectiv; iar prin activitate socială acţiunea care, după
sensul vizat de agent sau agenţi, permite raportarea la comportamentul
altuia, în funcţie de care se şi orientează derularea sa”.
3. Structura şi tipologia activităţii sociale. Pentru a identifica
structura activităţii sociale, Weber propune un set de „determinanţi” ai
activităţii sociale: (a) maniera raţională de finalitate: „Acţionează în
manieră raţională de finalitate cel care-şi orientează activitatea după
scopurile, mijloacele şi consecinţele subsidiare ale acestora şi care
confruntă, în acelaşi timp, în mod raţional, mijloacele cu scopul, scopul

51
cu consecinţele subsidiare şi, în sfârşit, diversele scopuri posibile între
ele”; (b) maniera raţională de valoare, care caracterizează activităţile
sociale bazate sau motivate de credinţa în valoarea intrinsecă,
necondiţionată, de ordin etic, estetic, religios, a unui comportament
determinat, şi valorează deci „în sine”, independent de rezultatul său;
(c) maniera afectivă şi (d) maniera tradiţională. Prima caracterizează
activităţile sociale emoţionale, în special cele săvârşite din pasiune sau
sentimente, cealaltă, supremaţia cutumei înveterate. Această ultimă formă
de activitate socială se află, de altfel, la limita unei activităţi orientate
semnificativ şi, deci, sociale. În plus, când ataşamentul la cutumă este
menţinut în mod conştient, activitatea tradiţională capătă o formă
afectivă. Şi această formă se află la limita caracterului social al activităţii.
4. Concepţia weberiană asupra „tipului ideal”; comprehen-
siunea şi explicarea activităţii sociale. Două obiective urmăreşte
sociologia, în concepţia lui Weber: 1. să înţeleagă, prin interpretare,
activitatea socială; 2. să explice în mod cauzal, pe această bază, derularea
şi efectele activităţii. În realizarea ambelor obiective, sociologul este
permanent confruntat cu exigenţele generale ale cunoaşterii ştiinţifice, pe
de o parte, şi cu cele particulare sau specifice ale cunoaşterii sociale, pe de
altă parte. Astfel, spre deosebire de naturalist, sociologul nu studiază un
„obiect inert”, ci o activitate, adică forme ale comportamentului care nu
au o evoluţie constantă, ci sunt mereu dependente de circumstanţe, a căror
caracteristică esenţială reprezintă de fapt „diferenţa specifică” a lor faţă
de fenomenele naturale: semnificaţia.
Ce înseamnă „obiecte semnificante” în concepţia lui Max Weber?
Mai întâi, activităţi umane care se derulează într-un context convenţional
de instituţii, reguli, cutume, legi, toate fiind create de oameni care
urmăresc scopuri determinate; în al doilea rând, semnificant este actul
prin care individul îşi stabileşte el însuşi un scop sau un ţel care să-i
justifice activitatea; şi, în sfârşit, semnificaţia derivă din raportarea
agentului la anumite valori, aspiraţii sau idealuri ca motive ale activităţii
sale. Contextul de instituţii, justificările actorilor şi motivul activităţii lor
relevă semnificaţia faptului social sau sensul activităţii, iar semnificaţia
ori sensul nu sunt „juste” sau „adevărate” decât prin raportare la cele trei
niveluri indicate mai sus. De aceea, sociologia se deosebeşte nu numai de
ştiinţele naturii, dar şi de ştiinţele sociale pe care Weber le numeşte
„dogmatice” (în terminologia modernă, „normative”), cum ar fi etica sau
ştiinţele juridice. În sfârşit, cum comportamentul semnificant (social) nu
este nici unul simplu „reactiv” (inclusiv-psihologic), sociologul nu-şi
poate apropia obiectul său de studiu numai prin observaţie. Desigur, la fel

52
ca ceilalţi oameni de ştiinţă, sociologul începe prin observarea „lumii lui
exterioare”, dar cum ceea ce urmează să observe el este o „lume
semnificantă”, observaţia lui îmbracă forma înţelegerii (comprehensiunii)
semnificaţiilor activităţii sociale.
De aceea, produsele ştiinţifice ale sociologiei rezultă dintr-un
proces complex de explicaţie bazată pe interpretarea evidenţei empirice
şi nu pur şi simplu pe măsurarea şi clasificarea acestei evidenţe. Iar pentru
a „raţionaliza” evidenţa emoţională iraţională, Weber propune noţiunea
de „tip ideal”, instrumentul metodologic cu ajutorul căruia sociologul
trece de la comprehensiune la interpretare şi explicaţie cauzală. Funcţia
metodologică a „tipului ideal” este clar explicată de Weber: „Pentru
studiul ştiinţific care construieşte tipuri, modul cel mai pertinent de a
analiza şi a expune toate relaţiile semnificative iraţionale ale
comportamentului, condiţionate de afectivitate şi exercitând o influenţă
asupra activităţii, consistă în a le considera ca deviaţii de la o derulare a
tipului de activitate în chestiune, tip construit pe baza purei raţionalităţi de
finalitate”.
5. Ideile religioase, etica protestantă şi geneza capitalismului
european. Pentru a analiza rolul şi geneza ideilor în viaţa socială, dar mai
ales pentru a evalua importanţa ideilor religioase în geneza capitalismului
occidental modern, Weber introduce conceptul de „spirit al
capitalismului”. Oricine poate înţelege dimensiunea cultural-spirituală a
vieţii sociale capitaliste, dar pentru a explica ştiinţific această dimensiune
trebuie să precizăm de la început valoarea sau punctul de vedere din
perspectiva căreia (căruia) interpretăm spiritul capitalismului. Pentru
Weber, valoarea dominantă a culturii (ansamblului de idei) care a
precedat formarea ordinii capitaliste este raţionalitatea: organizarea
raţională a întreprinderii şi separarea ei de menaj, contabilitate raţională,
organizare raţională a muncii, aplicarea ştiinţei în activitatea economică,
raţionalizarea dreptului şi artelor (arhitecturii, muzicii etc.).
Rezultatul investigaţiei sale socioistorice este explicarea religiei ca
un tip de activitate socială care nu poate fi înţeleasă fără analiza
sociologică a grupurilor şi structurilor sociale în care ea se produce şi a
semnificaţiei ei socioculturale pentru tipul dominant de activitate
economică. Din această perspectivă, protestantismul, şi mai ales
calvinismul, prin spiritul metodic, individualist, calculat, orientat spre
câştig şi profesionalism, au favorizat activitatea economică capitalistă şi
sunt constitutive acesteia. Există o concordanţă semnificativă între religia
protestantă, pe de o parte, şi etica antreprenorului capitalist, pe de altă
parte. Mai mult decât atât, rolul social al unui asemenea etos pare a fi în

53
sociologia lui Weber fundamental; el este o variabilă-cheie în explicarea
structurii sociale a capitalismului, a modului în care se produce şi
reproduce această structură prin confesiune şi stratificare socială.
6. Dominaţia, ordinea socială şi birocraţia, ca tip ideal al
dominaţiei legale. Pentru a explica structura activităţii sociale capitaliste
trebuie să revenim la structura activităţii sociale în general, aşa cum apare
aceasta în concepţia lui Max Weber. Am văzut că ceea ce face posibilă şi
menţine această structură este validitatea ordinii sociale. Desigur, Weber
nu exclude realitatea luptei sociale, care este definită ca o „relaţie socială
în cazul căreia activitatea este orientată după intenţia de a face să triumfe
propria voinţă contra rezistenţei partenerilor”. Deşi lupta nu poate fi în
totalitate eliminată din viaţa socială, nu conflictul social, ci dominaţia
caracterizează ordinea socială şi îndeosebi structura socială modernă.
Spre deosebire de situaţiile de „luptă” sau conflict social, cele de
dominaţie se caracterizează prin faptul că agentul dominant găseşte
supunere la un grup determinat de indivizi. De fapt, dominaţia şi nu lupta
face posibilă ordinea socială, fiindcă ea presupune cu necesitate atât o
conducere administrativă, cât mai ales credinţa în legitimitate. De aceea,
criteriul tipologizării dominaţiei îl oferă tocmai tipurile de legitimitate:
1) raţională, când se bazează pe credinţa în legalitatea regulamentului şi
dreptului de a da directive al celor care sunt chemaţi să exercite dominaţia
prin aceste mijloace, şi în acest caz tipul de dominaţie este legal;
2) tradiţională, căreia îi corespunde dominaţia tradiţională, bazată pe
credinţa cotidiană în valabilitatea tradiţiilor din toate timpurile;
3) charismatică, bazată pe supunerea extraordinară cu caracter sacru faţă de
virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei personalităţi, sau care emană
din ordini relevate ori emise de aceasta din urmă (dominaţie charismatică).
Ca şi formele principale ale activităţii sociale, şi tipurile de
dominaţie sunt cazuri teoretice „limită”. Şi ele pot să se transforme, deci,
unul în celălalt. În special dominaţia charismatică suportă un permanent
proces de „eroziune” spre dominaţia tradiţională, sau chiar spre cea
legală. Aceasta din urmă ne interesează însă în mod special, deoarece este
specifică societăţii moderne, consideră Weber, fie ea capitalistă sau
socialistă. Prin ce se caracterizează dominaţia legală (raţională)? Printr-o
activitate cu funcţii publice, continuă şi legată de reguli precise,
circumscrise unei competenţe; printr-un set de sarcini de execuţie delimitat
obiectiv, adică printr-o autoritate constituită; printr-o ierarhie
administrativă care necesită o formaţie profesională pentru a aplica regulile
competenţei cu scopul de a obţine o completă raţionalizare; prin absenţa

54
apropierii postului de către funcţionar, conformarea la reguli (în cea mai mare
parte scrise). Tipul ideal al dominaţiei legale (raţionale) este birocraţia.
Analiza sociologică a birocraţiei pe care a făcut-o Weber este şi azi
principala referinţă în acest domeniu. El a descris birocraţia prin zece
caracteristici importante, şi anume: 1) funcţionarii sunt liberi din punct de
vedere personal; 2) ei lucrează într-o ierarhie a funcţiei solid constituită;
3) respectă competenţele stabilite; 4) muncesc pe baza unui contract şi a
unei selecţii deschise; 5) aceasta se realizează după o calificare profe-
sională relevată de examen şi atestată prin diplomă; 6) sunt plătiţi cu
salarii fixe; 7) tratează funcţia lor ca unica şi principala profesiune;
8) urmează o carieră profesională, iar avansarea depinde de aprecierea supe-
riorului; 9) muncesc separaţi de mijloacele de administraţie şi fără să-şi apro-
pie funcţia lor; 10) sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros.
Birocraţia este azi inevitabilă pentru administrarea persoanelor şi
bunurilor, iar superioritatea ei este dată de „savoir”-ul specializat, de
eficienţa ei. Aşadar, „birocraţia modernă a capitalismului reprezintă
fundamentul economic cel mai raţional, graţie căruia capitalismul poate
exista sub forma sa cea mai raţională, fiindcă birocraţia îi permite, prin
fiscalitate, să dispună de mijloacele financiare necesare”.
7. Neutralitatea axiologică: vocaţia omului de ştiinţă şi vocaţia
omului politic. Aspectul practic al neutralităţii axiologice vizează în mod
direct problema raporturilor dintre sociolog ca om de ştiinţă şi
„beneficiarul” (în termeni moderni) cercetării sociologice, ca om politic.
În tradiţia protestantă a spiritului capitalist, Weber vorbeşte despre omul
de ştiinţă şi omul politic ca despre două mari „vocaţii” ale modernităţii.
Între ele mediază o a treia „vocaţie”, tipică, de altfel, legitimităţii raţionale
(legale) a ordinii sociale capitaliste: funcţionarul sau birocratul. Diferenţa
fundamentală dintre acesta şi ceilalţi doi ar putea fi aceea că birocratul
este prin excelenţă subiect al dominaţiei legale, pe când omul politic şi
omul de ştiinţă par a avea resurse de a scăpa presiunii sociale a acestei
dominaţii atotputernice. Etica omului politic (şi a savantului, într-o
anumită măsură) este etica responsabilităţii, pe când birocratul acceptă
etica răspunderii sau „convingerii”. Aceasta din urmă nu este, cum s-ar
putea crede, o etică a nonresponsabilităţii, ci mai curând a unei răspunderi
mecanice, neasumate, prescrisă strict prin regulile autorităţii constituite.
Sociologul este, în cea mai mare parte a activităţii sale, un
tehnician. Şi totuşi, sociologia este mai mult decât atât. Ea este numai o
tehnică atâta vreme cât scopurile activităţilor sociale sunt date. În general,
problema stabilirii scopurilor nu este sarcina sociologului, ci a omului
politic. Acesta din urmă îşi asumă total responsabilitatea care derivă din

55
alegerea scopurilor. Savantul are însă şi el un rol responsabil aici. El va
spune, mai întâi omului politic, că poziţia pe care o adoptă derivă dintr-o
anumită viziune ultimă şi fundamentală asupra lumii; în al doilea rând, că
prin adoptarea unei anumite poziţii este slujită o anume credinţă, şi că în
final se va ajunge la anumite consecinţe, ultime şi semnificative.
Omul politic îşi asumă total riscurile care derivă din incongruenţa
punctelor de vedere sau valorilor. Savantul „luminează” lumea valorilor
dintr-un singur punct de vedere. De aceea, el poate oferi omului politic tot
atâtea alternative de acţiune câte opţiuni de valoare face acesta, dar nu-i
poate impune o valoare anume. Drama savantului începe o dată cu
tentaţia lui de a-şi asuma riscurile acţiunii practice, politice, iar esenţa
concepţiei lui Weber despre neutralitatea omului de ştiinţă nu are nimic
de-a face cu „izolarea” acestuia faţă de societate şi politică, ci reprezintă o
modalitate de „apărare” a ştiinţei de intruziunile nenumărate ale vocaţiei
omului de acţiune. De aceea, savantul nu trebuie, chiar atunci când poate,
să-i impună omului politic propriul său punct de vedere.
8. Valoarea, limitele şi actualitatea sociologiei weberiene.
M. Weber a propus sociologiei ca ştiinţă să studieze activităţile sociale ale
oamenilor. Din modul în care a definit aceste activităţi rezultă unele limitări
pe care le-a impus astfel studiului sociologic; uneori chiar şi unele
„reduceri”. O activitate socială este o activitate umană „cu sens”. Societatea
funcţionează ca un întreg, ea are un minimum de consens social. Natura
acestui consens apare la Weber ca fiind preponderent bazată pe supunere,
pe acceptarea dominaţiei. Sociologia weberiană apare astfel relativ
neputincioasă în explicarea conflictelor şi luptelor sociale.
Acţiunea ideilor, inclusiv a ideilor religioase, asupra compor-
tamentului social al oamenilor este o variabilă importantă în explicaţia
sociologică. Dar religia este un fenomen social „de grup”, forţa ei socială
penetrează adânc structurile sociale şi contribuie inclusiv la formarea, dar
mai ales la menţinerea lor. Forţa socială a ideilor nu se află în ele, ci în
societatea care le produce şi utilizează. Ideile religioase protestante au
legitimat activitatea şi dominaţia antreprenorului capitalist, dar nu l-au creat
ca tip social. Ele au „precedat” ordinea economică capitalistă, aşa cum
orice formă „precede” un conţinut, dar n-au creat această ordine. Ea este
produsul sau „creaţia” oamenilor, a grupurilor, claselor şi forţelor sociale.
Concluziile pe care le-am formulat până acum par să pledeze mai
degrabă pentru inactualitatea sociologică a lui Weber. În realitate, Weber
rămâne actual dintr-o perspectivă strict ştiinţifică. Dimensiunea ştiinţifică
sau „intrinsecă” a actualităţii lui Max Weber poate fi mai uşor evaluată
din prezentarea principalelor sale contribuţii sociologice. Le rezumăm,

56
astfel: 1) definirea activităţilor sociale constituie un instrument ştiinţific
viabil pentru investigarea unor tipuri specifice de activităţi sociale, în
general pentru ceea ce sociologia contemporană numeşte „orientările de
valoare ale acţiunii”; 2) metodologia sociologiei comprehensive,
fundamentată pe dublul demers al înţelegerii şi explicaţiei cauzale,
constituie o cale eficientă de depăşire atât a empirismului „reist”, cât şi a
psihologismului în studiul sociologiei; 3) tipul ideal este, fără îndoială, un
instrument metodologic adecvat în cunoaşterea sociologică a unor
procese sociale, mai ales a evoluţiei ideilor şi culturii în general;
4) rezultatele, ca şi o parte a interpretărilor generate de investigarea
sociologică a religiilor, sunt o parte validă în ştiinţa sociologică
contemporană a religiei; 5) în sfârşit, neutralitatea axiologică formulată de
Weber este un avertisment pe care orice sociolog contemporan trebuie
să-l rediscute, nu pur şi simplu să-l respingă, în raport cu fiecare
problemă a studiului său ştiinţific.

XIV. SOCIOLOGIA STRUCTURAL-FUNCŢIONALISTĂ

ŞI SISTEMICĂ. TALCOTT PARSONS
După marile teorii sociologice asupra societăţii şi a acţiunii sociale,
elaborate în a doua jumătate a sec. al XIX-lea de către Durkheim, Marx,
Pareto, Weber, considerate drept „fondul de aur” al sociologiei universale,
interesul pentru elaborarea şi valorificarea sociologiei ca sinteză teoretică
generală şi istorică a societăţilor a scăzut. În acest context, obiectul socio-
logiei încetează a mai fi societatea, ca realitate istorică, ci sistemul social.
În aceste condiţii, în prim planul cercetărilor sociologice, teoretice
şi aplicative trec asemenea teme cum sunt: integrarea „actorului” în
sistem şi dirijarea activităţii şi vieţii lui de către sistemul integrator;
modalităţile de constituire şi de menţinere a ordinii sociale; reducerea şi
menţinerea sub control a tensiunilor şi conflictelor sociale; raţionalizarea
activităţii sociale a „actorului” şi raţionalizarea societăţii şi a vieţii sociale
în ansamblul său; identificarea căilor şi elaboarea instrumentelor necesare
eliberării omului de constrângerile sociale etc.
În aceste direcţii de preocupări şi de gândire s-a înscris şi apariţia
sociologiei structural-funcţionaliste şi sistemice care, dincolo de limitele
derivate din dezinteresul manifestat faţă de studiul direct, nemijlocit al
realităţilor sociale, a adus o contribuţie importantă la clarificarea multor
probleme teoretice, metodologice şi al construcţiei conceptuale în
sociologie, precum şi la sistematizarea analitică, profesionalizarea şi
instituţionalizarea modernă a sociologiei, atât ca ştiinţă, cât şi ca
instituţie socială.
57
 Cea mai reprezentativă personalitate a sociologiei structural-
funcţionaliste şi sistemice a fost sociologul american, Talcott Parsons, a
cărui operă ştiinţifică reprezintă, în acelaşi timp, un punct de răscruce în
evoluţiile noi ale sociologiei, întrucât el a încercat şi a realizat o
contribuţie originală la dezvoltarea sociologiei, sintetizând, pe de o parte,
achiziţiile clasicilor sociologiei universale, iar pe de altă parte, elaborând
conceptele şi instrumentele prin care componentele particulare ale
societăţii pot fi integrate teoretic într-un sistem logic, coerent de
cunoaştere ştiinţifică.
În evoluţia gândirii ştiinţifice a lui Parsons pot fi identificate trei
etape principale, în acelaşi timp distincte, dar şi intercorelate, prin
tematica şi conţinutul lor ideatic.
Astfel, în prima etapă, el şi-a propus să identifice şi să analizeze
marile teme ale teoriei „acţiunii sociale”, aşa cum au fost cele abordate şi
tratate de marii precursori ai sociologiei contemporane – Max Weber,
É. Durkheim, V. Pareto şi K. Marx.
În a doua etapă, s-a concentrat asupra problematicii antrenate de
sistematizarea acestor teorii ale acţiunii sociale şi, în special, asupra
inventarierii fundamentelor logice, epistemologice şi ştiinţifice a lor, ca
bază necesară pentru elaborarea unei teorii generale a acţiunii sociale şi
umane, de o mai mare capacitate de cuprindere şi universalitate.
Iar în cea de a treia etapă, el s-a străduit să aplice noua teorie
generală a acţiunii sociale, la diferitele domenii şi câmpuri ale cunoaşterii
din ştiinţele sociale şi umane: economie, psihologie, ştiinţele politice etc.
Din această perspectivă şi-a propus Parsons să elaboreze o teorie
generalizată a acţiunii umane, în lumina căreia să fie examinate mai
temeinic instituţiile sociale, cum ar fi: familia, activitatea profesională,
motivaţia economică, stratificarea socială, mişcările sociale şi politice,
religia şi instituţiile religioase etc. În final, el şi-a propus ca, pe bazele
teoretice, metodologice şi ale cercetărilor empirice pe care le-a realizat, să
elaboreze o concepţie şi o interpretare proprie a evoluţiei generale a
societăţilor şi civilizaţiilor umane, definind şi reconstituind etapele
succesive prin care au trecut în decursul istoriei generale a umanităţii,
diferitele tipuri de societăţi.
1. Conceptul de acţiune socială. Parsons defineşte acţiunea socială
într-o manieră weberiană, ca o conduită umană care este motivată şi
orientată prin semnificaţiile pe care „actorul” le descoperă în mediul său,
de care el este nevoit să ţină seama şi cărora încearcă să le răspundă. Pe
scurt, V. Pareto a sesizat că actorii individuali acţionează totdeauna
concret, în timp ce observaţia sociologică este totdeauna abstractă, în

58
sensul că selectează într-o formă sau alta evidenţa empirică. De aceea,
sociologul italian a delimitat nivelul analitic şi cel sintetic (concret) în
studiul acţiunii. Studiul analitic presupune „descompunerea” acţiunii în
„elemente” (reziduri, derivaţii, interese etc.), cel sintetic reconstruieşte
aceste elemente într-un ansamblu (sistem); analitic, acţiunea este
individuală, sintetic, ea este interacţiune. Din punct de vedere analitic,
acţiunea umană poate fi evaluată ca fiind logico-experimentală (logică)
sau nonlogico experimentală (nonlogică), în timp ce interacţiunea (nivelul
sistetic al acţiunii) este, cel mai adesea, numai nonlogică.
Există două tipuri de raţionalitate a acţiunii: una este raţionalitatea
intrinsecă, definită de Pareto ca acţiune logică, cealaltă este raţionalitatea
extrinsecă, pe care Parsons o identifică în opera lui Durkheim şi o
numeşte simbolică.
Acţiunea socială este compusă din patru elemente: un subiect,
„actorul”; o situaţie, care cuprinde obiectele fizice şi sociale cu care
„actorul” se află într-un anumit raport; simbolurile, prin intermediul
cărora el intră în raporturi cu diferite elemente ale situaţiei şi le atribuie o
semnificaţie; reguli, norme, valori, care ghidează orientarea acţiunii,
adică raporturile „actorului” cu obiectele sociale şi nonsociale.
2. Sistemul acţiunii sociale. O acţiune nu este niciodată izolată, ci
face parte dintr-un ansamblu mai larg, aşa încât orice acţiune poate fi
considerată în acelaşi timp ca totalitate de unităţi şi ca un element al unei
totalităţi mai largi. Conceperea acţiunii ca un sistem care trebuie să
răspundă la cel puţin trei tipuri de condiţii:
I) Condiţii de structură: care se referă la modalităţile de organizare,
ghidate de modelele normative ce permit relativa stabilitate a sistemului.
Aceste modele constituie „variabilele structurale” ale sistemului acţiunii
sociale (pattern variables) şi reprezintă „dilemele” acesteia, cu care
agentul este permanent confruntat. Numărul acestor dileme este desigur
mare, dar nu este nelimitat;
II) Condiţii de „realizare a funcţiilor” sistemului: presupun
activităţi „consumatoare” sau „instrumentale”, după cum „actorul”
urmăreşte scopuri limitate şi imediate sau să producă mijloace pentru
scopuri îndepărtate. Activităţile instrumentale satisfac exigenţele
funcţiilor de „adaptare” şi „menţinere latentă a modelului cultural”,
cele „consumatoare” răspund nevoilor de „integrare” şi „realizare a
scopurilor”. Iată cum defineşte Parsons aceste patru „imperative
funcţionale”: a. „Funcţia de adaptare, de menţinere şi dezvoltare într-o
perspectivă evoluţionară” a sistemului; b. „Funcţia de atingere a
scopurilor se referă la nevoile sistemului de acţiune de a stabili relaţii

59
relativ specifice cu mediul înconjurător şi, de asemenea, structuri şi
procese care să faciliteze capacităţile sistemului în această direcţie”;
c. Funcţia de integrare urmăreşte crearea unor „mecanisme mediatoare
capabile să îndulcească conflictele potenţiale din sistem şi să conducă la
întărirea lui”; d. Funcţia de menţinere latentă a modelului cultural
contribuie, pe de o parte, la delimitarea societăţii de natură şi asigură, pe
de altă parte, continuitatea sistemului prin transmiterea de la o generaţie la
alta a „codului cultural-simbolic”.
Elementele structurii şi funcţiile acţiunii sociale formează
paradigma structural-funcţională a sistemului acţiunii.
III) Procesualitatea reprezintă a treia condiţie a existenţei siste-
mului. Ea nu este totuşi cuprinsă în paradigma structural-funcţională, iar
Parsons îi acordă o mică importanţă, cu excepţia a două tipuri de
procesualităţi în sistem (diferenţierea şi integrarea) studiate mai mult ca
procese evoluţionare decât sistemice. De aceea, la ele ne vom referi
atunci când vom discuta „evoluţionismul funcţionalist”. Să încercăm
acum un bilanţ al sociologiei acţiunii sociale la T. Parsons.
Un merit incontestabil al acestei sociologii este, desigur, acela de a
fi produs o viziune globală asupra acţiunii sociale ca subsistem al
sistemului acţiunii umane în general.
Teoria generală a acţiunii urmăreşte în primul rând un scop
metodologic, acela de a construi o schemă de analiză logică a acţiunilor
umane concrete. Modalităţile de realizare a acestor acţiuni pot fi
determinate prin studiul societăţilor concrete. Când trece de la sociologia
sa analitică la o sociologie empirică, Parsons este însă nevoit să-şi
modifice, aproape de fiecare dată, propria sa schemă analitică. Conce-
perea acţiunii ca sistem este însă o premisă fructuoasă a abordării socie-
tăţii ca întreg, ceea ce-l face pe sociologul american să reia teoria acţiunii
sociale nu atât în planul verificării ei empirice, în care dificultăţile ar fi
mai mari decât câştigurile de cunoaştere, cât în cel al extinderii schemei
logice a acţiunii la structura întregii societăţi. Rezultatul acestei extensii îl
constituie teoria sociologică a sistemului social şi a integrării sociale.
3. Societatea, sistemul social şi integrarea socială. Premisa
metodologică a teoriei sistemului social o constituie, la Parsons,
conceptul de sistem social al acţiunii.
Schema de analiză a sistemului acţiunii sociale este valabilă,
aproape punct cu punct, şi pentru analiza sistemului social, deoarece şi
acesta este conceput de Parsons ca un mod de organizare a elementelor
acţiunii constând din stabilirea „pattern-urilor interactive dintre o
pluralitate de actori individuali”. Elementele sistemului social sunt: „actul

60
social”, realizat de un „actor” care este orientat spre ceilalţi „actori”,
consideraţi ca „obiecte”; „status-rolul”, ca un subsistem organizat al
„actorului” sau „actorilor”, care ocupă statusurile şi acţionează unii faţă
de alţii în termenii unor „orientări reciproce date”; „actorul” însuşi ca o
unitate socială, sistemul organizat al tuturor statusurilor şi rolurilor care se
referă la el atât ca un obiect social, cât şi ca „autor” al unui „sistem de
activităţi de rol”.
Problema importantă a sistemului social nu este însă, după Parsons,
cea a elementelor componente, ci a structurii sistemului, adică a
interacţiunii totdeauna „ordonate” sau integrate dintre aceste elemente,
Parsons postulând, în acest sens, echilibrul funcţional sau integrativ. El
vrea să explice cum este posibilă ordinea socială (capitalistă) şi nu cum
poate fi ea schimbată; cum poate fi maximizat tipul (capitalist) de
raţionalitate socială şi nu cum generează el propria schimbare. Sistemul
social pe care-l analizează sociologul american nu este, de fapt, un sistem
social real, ci o construcţie sociologică ideal-tipică, în fond o „utopie”
construită prin exagerarea „valorilor” la care sociologul este ataşat.
Pentru ca sistemul social să „trăiască” şi să „supravieţuiască”, ceea
ce înseamnă acelaşi lucru la Parsons, adică să se „menţină”, trebuie ca
„actorii” să acţioneze. Şi aceştia nu acţionează decât dacă au o motivaţie
„minimă” şi „adecvată”.
În limbajul structuralist al lui Parsons, indivizii „reali şi vii” nu acţio-
nează, ci „sunt acţionaţi”; singura lor „libertate” este aceea de a se con-
forma „standardelor” sistemului, clasificate de Parsons ca „variabile-tip”.
Obsesia analizei structurale nu-i permite lui Parsons să depăşească
cadrele istorice ale societăţii capitaliste. Dimpotrivă, concepţia sa va
conduce la eliminarea dimensiunii istorice din studiul sociologic şi la
ipostazierea societăţii capitaliste americane ca „model” al evoluţiei
tuturor societăţilor moderne.

XV. SOCIOLOGIA RADICALĂ. C. W. MILLS

C. Wright Mills, considerat inspiratorul „Noii Stângi”,
„promotorul” unei „noi sociologii”, „liderul mişcării contestatare din
America” etc., s-a format şi şi-a elaborat opera ştiinţifică în contextul
social-politic şi intelectual specific societăţii americane din prima
jumătate a secolului al XX-lea.
Elementele fundamentale care au conferit specificitate acestui
context sunt multiple: ascensiunea societăţii industriale americane în faza
dezvoltării sale „postindustriale”; apariţia şi dezvoltarea unui complex
ansamblu de probleme sociale interne, antrenate de evoluţiile înregistrate
61
în sistemul economic, politic şi cultural-ştiinţific american din această
perioadă; configuraţia modelului intelectual general, al celui ştiinţific,
sociologic, în special; specificul relaţiilor dintre cercetarea ştiinţifică,
viaţa şi activitatea social-politică, cotidiană; modalităţile de raportare a
societăţii americane la marile procese, fenomene sau evenimente politice
şi sociale majore ale lumii contemporane, cum au fost: noua ordine
mondială, „războiul rece”, apariţia pe scena vieţii sociale americane a
„macchartismului”, ofensiva „capitalismului popular”, problematica
socială umană şi morală a societăţii de consum şi a opulenţei, pesimismul
intelectual şi antiideologismul, mitul „neangajării” generat de
conformismul social şi politic etc.
C. Wright Mills, spirit practic şi realist, s-a angajat cu pasiune în
confruntarea societăţii din vremea sa cu idealurile devenirii sale viitoare,
de pe poziţiile depăşirii neutralismului academist şi ale orientării spre
viaţa socială concretă, cotidiană, căutând să îmbine explicarea teoretică a
societăţii ca întreg, ca sistem, cu investigaţiile directe, practice ale
realităţii sociale şi să realizeze o critică a condiţiilor de viaţă ale omului
secolului al XX-lea de pe poziţii de independenţă intelectuală fermă.
Ansamblul investigaţiilor şi al activităţii sale ştinţifice s-au
concretizat în fundamentarea teoretică şi în elaborarea unor noi concepte,
categorii, metode de investigare, în construcţia unei noi sociologii şi a
unei noi viziuni a socialului care, în ansamblul lor, au condus la
constituirea „sociologiei radicale”.
1. Clasa de mijloc, puterea politică şi funcţiile cercetării sociale.
Din noua perspectivă teoretică pe care a adoptat-o, Mills a trecut la
analiza critică a situaţiei sociologiei americane, marcate, pe de o parte, de
apariţia „superteoriei” lui Talcott Parsons, iar pe de altă parte, de
persistenţa empirismului abstract, precum şi a societăţii americane care
le-a generat şi le perpetuează.
În ceea ce priveşte societatea americană, el susţinea că America
epocii de mijloc a secolului al XX-lea este o societate în care jumătate din
proprietatea privată este deţinută doar de 2 – 3% din cetăţeni, restul
populaţiei constituind ceea ce se numeşte „noua clasă de mijloc”, oamenii
„gulerelor albe”, pentru care America este o societate de funcţionari şi
pentru care rangul social este independent de proprietatea privată şi
dependent doar de câştigurile obţinute prin muncă. Condiţiile care au dus
la apariţia noii clase de mijloc sunt cele care au transformat vechea clasă a
proprietarilor, într-una a nonproprietarilor, producând astfel o nouă axă de
stratificare socială: ocupaţia. Dacă vechea clasă de mijloc era compusă
din fermieri, oameni de afaceri şi „profesiile libere” (ingineri, profesori,

62
medici, jurişti), noua clasă de mijloc este clasa funcţionarilor şi
vânzătorilor, a managerilor şi a noilor „profesiuni birocratizate”
(specialişti cu studii superioare, experţi). Toţi aceştia au fost „împinşi” pe
treapta de mijloc a piramidei societăţii americane de schimbările produse
în structura socioprofesională, prin mecanizarea şi automatizarea
industriei, expansiunea birocraţiei şi a „coordonării”, nu atât a lucrurilor
şi obiectelor, cât a simbolurilor şi a oamenilor.
„Gulerele albe” exercită, deci, ocupaţii care implică nu doar
„ierarhizarea” celorlalţi oameni, a valorilor şi simbolurilor
corespunzătoare lor, dar şi propria lor ierarhizare socială, constituindu-se
ca o clasă socială nouă şi expansivă. De aceea, interesul central al
investigaţiei lui Mills asupra „gulerelor albe” nu este determinat atât de
„plasarea” lor într-o structură a „complementarităţii” rolurilor, ci în
structura socială globală, definindu-le ca o clasă socială şi reluând astfel,
într-o interpretare personală, conceptele şi tezele principale ale sociologiei
marxiste a claselor.
2. Analiza critică a teoriilor sociologice moderne asupra
claselor sociale. Dificultatea majoră a abordării sociologice marxiste a
claselor în societăţile capitaliste contemporane poate fi depăşită, după
C.W. Mills, prin înlocuirea distincţiei dintre proprietari şi nonproprietari,
cu cea dintre diferitele straturi de nonproprietari. Această dificultate a
apărut mai ales în anii crizei capitaliste interbelice, când, spune Mills,
marxiştii americani nu au putut înţelege de ce ideologia marxistă a rămas
totuşi străină membrilor „noii clase de mijloc” în formare. Cauza acestui
fenomen se află, după Mills, în faptul că „ataşamentele politice nu
corespundeau situaţiei lor economice şi cu atât mai puţin destinului lor
istoric iminent. Ei semnalau apariţia unei mase de oameni lipsiţi de
conştiinţă politică şi care se interpuneau ca un obstacol în calea
desfăşurării revoluţiei”. Ce relevanţă teoretică are identificarea acestei
cauze pentru sociologia contemporană a claselor sociale?
Teoria sociologică modernă asupra claselor, scrie Mills, este
incoerentă şi contradictorie, mai ales în privinţa evoluţiei „clasei de
mijloc” în societăţile contemporane. Există, de fapt, patru tipuri de teorii
în această privinţă:
a) cele care susţin că „noua clasă de mijloc” va deveni, în cele din
urmă, o clasă independentă din punct de vedere politic şi, deoarece ea
înlocuieşte alte clase în exercitarea unor funcţii-cheie ale societăţii, va
deveni o clasă dominantă;
b) teoriile care văd în evoluţia „noii clase de mijloc”, un nou
„armonizator social”, un factor de stabilitate socială şi un echilibru între
celelalte clase sociale;
63
 c) cele care arată că membrii „noii clase de mijloc” sunt burghezi,
atât prin caracteristicile lor sociale, cât şi prin opiniile lor politice, şi de
aceea ei vor constitui un „rezervor uman” inepuizabil pentru mişcările
sociale conservatoare, reacţionare şi chiar fasciste;
d) în sfârşit, teoriile care prognostichează evoluţia „noii clase de
mijloc” ca o confirmare a schemei marxiste clasice. Deoarece interesele
acestei clase nu diferă de cele ale proletariatului, o dată cu intensificarea
luptei dintre proletariat şi burghezie, noua clasă de mijloc se va lăsa
inclusă în obiectivele politice ale proletariatului şi doar o mică parte a ei
se va îndrepta spre burghezie.
Pentru a evalua aceste teorii, C. W. Mills le verifică pe rând, atât
din punct de vedere logico-conceptual, cât şi empiric. El foloseşte pentru
aceasta un material empirico-statistic relativ bogat şi variat, precum şi o
perspectivă teoretică istorico-integralistă. Rezultatul la care ajunge este
că, în definirea claselor sociale este nevoie să utilizăm toate cele patru
perspective teoretice enumerate mai sus, fără a cădea însă, în
unilateralitatea vreuneia dintre ele.
Concluzia lui Mills este că, în structura de putere a societăţii
americane, problema politică a noii clase de mijloc, este „la ce bloc
politic se va ataşa ea ?” Iar răspunsul este următorul: la acela care va
câştiga puterea politică; „ea nu va alege decât atunci când partidul
alegerii ei va fi câştigat”. Gulerele albe formează ariergarda. În viitorul
imediat, ele se vor supune cursei pentru prestigiu; în viitorul mai
îndepărtat, vor urma căile puterii, căci, în final, puterea este cea care
determină prestigiul. „Aşteptând pe piaţa politică americană, noile clase
de mijloc sunt de vânzare; cine va avea un aer suficient de respectabil, de
puternic, va putea, probabil, să le cumpere. Dar până în prezent, nimeni
nu a făcut o ofertă serioasă”.
3. Conducerea politică şi structura socială a societăţii
americane. Dacă aşa stau lucrurile la nivelul societăţii de masă, în care
indiferenţa politică este modul de viaţă, ce se întâmplă la nivelul
conducerii politice a societăţii americane? „Apariţia elitei puterii se
bazează şi este, într-o anumită măsură, o parte a transformării publicurilor
americane într-o societate de masă”.
Când este vorba de structurile sociale prin care se exercită
conducerea politică, două concepte sunt cel mai adesea incriminate: ele se
referă la conţinutul propriu-zis al politicului, analizat în diferitele teorii
sociologice, fie prin conceptul de dominaţie a unui grup social asupra
altuia, fie prin cel de influenţă socială. Aceste concepte nu acoperă însă
decât parţial conţinutul politicului, consideră Mills, deoarece acesta

64
constă, de fapt, în putere. Şi dominaţia şi influenţa îşi au sursa în putere.
Puterea determină şi prestigiul şi ierarhizarea socială a oamenilor şi a
grupurilor sociale. Dar care este sursa puterii?
Sociologul american introduce al doilea concept central al teoriei
sale politice, conceptul de elită, iar prin asocierea acestuia cu puterea,
schema generală de analiză devine structurată de ceea ce Mills numeşte
elita puterii. Conceptul de elită a puterii este menit să-l înlocuiască pe cel
de „clasă dominantă” sau „clasă guvernantă”.
Elita puterii nu este un fenomen nou în societatea americană, arată
Mills. Analiza istorică a formelor şi tipurilor de conducere politică în
această societate conduce la identificarea mai multor perioade istorice ale
elitei puterii. Ultima perioadă, cea contemporană, se caracterizează prin
schimbarea majoră care s-a produs în structura elitei puterii americane
datorită pătrunderii „clicii” militare în centrul acestei structuri şi coalizării
stratului politic propriu-zis al elitei cu cel militar şi economic-corporatist.
Actualmente, deci, elita puterii se bazează pe unitatea intereselor politice,
militare şi economice, spre deosebire de elitele predominant economice
sau numai politice, care au funcţionat anterior.
Mills analizează principalii factori psihosociali prin care se
determină elita puterii. El arată astfel că membrii acestei elite au o origine
socială comună: provin în majoritate din rândurile clasei bogate, în orice
caz din treimea superioară a piramidei sociale, iar educaţia, instrucţia şi
credinţele lor religioase sunt surprinzător de asemănătoare. Membrii elitei
puterii nu sunt simpli funcţionari cărora alţii le stabilesc modul de lucru şi
sistemul de valori. Dimpotrivă, ei sunt cei care elaborează valorile,
normele şi strategiile de acţiune şi care urmăresc apoi ca acestea să fie
respectate de către toţi ceilalţi.
Ca să existe democraţie autentică în America, ar trebui lichidate
mai întâi amoralismul elitei puterii şi indiferenţa politică a maselor. Dar
noua elită a puterii este lipsită tocmai de o morală coerentă şi superioară,
pe care să o propună maselor. Slăbirea vechilor valori şi norme morale a
creat o stare de iresponsabilitate organizată şi de degradare morală.
Scepticismul, cinismul, machiavelismul tehnocratic al elitei puterii se
răspândesc în întreaga societate, datorită schemei sale de funcţionare, care
se bazează pe „racolarea clientelară”, iar valoarea ei morală supremă o
constituie banii, singura măsură incontestabilă a reuşitei în viaţă. În locul
aspiraţiilor spirituale, noua elită aşează goana după profit, indiferent prin
ce mijloace este aceasta obţinută.
4. Sociologia, ordinea democratică şi umanizarea relaţiilor
sociale. Spre sfârşitul vieţii, Mills devine din ce în ce mai mult preocupat

65
de mobilizarea efectivă a sociologiei pentru realizarea ordinii democratice
şi umanizarea relaţiilor sociale. Întrebarea pe care şi-o pune sociologul
american este, în ce măsură ştiinţele sociale în general, sociologia în
special, s-au dovedit capabile să ofere explicaţii relevante fenomenelor,
proceselor şi structurilor sociale în epoca noastră. În cazul sociologiei
există două direcţii majore care configurează o varietate de orientări
teoretice şi metodologice. Aceste direcţii sunt reprezentate pe de o parte
de ceea ce Mills numeşte „Superteoria”, iar de cealaltă parte de
„empirismul abstract”.
Sociologia a avut la apariţia sa o vocaţie teoretică. Cum am văzut,
marii teoreticieni ai sociologiei au năzuit să explice prin sistemele lor
teoretice ceea ce se întâmpla cu societăţile în care ei trăiau. Ei au
conceput sociologia ca ştiinţă într-o viziune cel mai adesea istorică,
pentru că sociologii îşi evaluau propria lor societate în cadrul general al
istoriei societăţilor, faţă de care societatea capitalistă era doar o etapă.
Viaţa socială este, deci, un proces în care oamenii şi structurile sociale nu
sunt doar nişte variabile sociologice; oamenii, susţine Mills, produc
istoria atât la nivelul „necazurilor” individului, care apar în sfera relaţiilor
imediate, cât şi la cel al „conflictelor”, care transcend aceste medii locale
ale individului şi zona vieţii sale lăuntrice. Conflictele ţin de o realitate
socială „publică”, iar analiza ştiinţifică nu poate ignora devenirea lor
istorică şi, mai ales, „puterea politică” implicată în fiecare conflict social.
Marea dificultate a teoriei sociologice, în general, a „superteoriei”
structural-funcţionaliste parsoniene, în special, o reprezintă tocmai
„amnezia” sa istorică şi refugiul în munca de sistematizare a conceptelor,
care devin organisme vii şi tind să se prezinte ca realitatea socială însăşi:
societatea este Sistemul, omul este Actorul, iar întâlnirea dintre ei,
relaţia socială, care este ghidată, reglementată şi evaluată de sistemul
„orientărilor de valoare”, adică de simbolurile dominante ale legitimizării,
sursa principală a ordinii sociale.
Empirismul, în schimb, a „coborât pe pământ”, dar s-a văzut
dezarmat de ceea ce-i dăduse iluzia superiorităţii: viaţa socială este mai
complexă, mai bogată, mai plină de schimbări şi surprize, decât îşi poate
imagina sociologul empirist. El nu abdică însă de la dezideratul
reprezentării fidele a acestei vieţi, cum a făcut „superteoria”. De aceea,
problema centrală a empirismului sociologic este aceea a creării
instrumentului de cercetare: Metodologia. Scrisă fără majusculă,
metodologia este doar o cale de a aborda un fenomen, dar pentru
empirişti, important apare nu „ce este” obiectul social, ci „cum” poate fi
el studiat. În cele din urmă, obiectul social rămâne doar instrumentul

66
metodologic cu ajutorul căruia el ar urma să fie studiat. Adică, nu
structura socială determină structura metodologiei; Metodologia apare ca
fiind pur şi simplu Sociologia.
5. Imaginaţia sociologică şi dilemele sociologiei radicale. Pentru
a scăpa de capcana birocratică, concluzionează C.W. Mills, sociologia
trebuie să-şi schimbe atât finalităţile teoretice, cât şi pe cele practice. Ea
trebuie să devină „publică”, deschisă atât faţă de lume, cât şi în faţa lumii,
să ofere, deci, oamenilor o nouă definiţie culturală a situaţiilor lor sociale,
să-i facă să înţeleagă scena istorică a vieţii lor cotidiene şi să explice
„necazurile” lor în perspectiva „conflictelor”, istoria şi biografia
personală în relaţiile lor cu societatea. A face toate acestea înseamnă nu
doar a stăpâni un „meşteşug” şi a exercita o profesie, ci a avea ceea ce
Mills numeşte imaginaţie sociologică. Sociologul înzestrat cu imaginaţie
explică lumea socială ca o lume a diversităţilor, şi nu a consensurilor, ca
fiind în mişcare şi nu ca ordine socială, ca angajată în lupta pentru
libertate şi raţiune, şi nu ca una a controlului şi manipulării sociale. La
nivelul social global, imaginaţia sociologică permite reintroducerea
problemelor politicii şi ale puterii în centrul cercetării sociologice,
dezvăluind nu numai mecanismele sociale ale puterii, dar şi cât de umană,
de morală şi raţională este o putere sau alta. Iar la nivel personal,
imaginaţia sociologică este o „măiestrie intelectuală”, nu un meşteşug
tehnic actual.
Entuziasmul pe care Mills l-a stârnit în rândurile tinerilor sociologi
este, astfel, explicabil. Soluţiile sale la birocratizarea sociologiei rămân,
însă, controversate. Ele par a sugera o „retragere” a sociologului din
sistemul instituţional birocratizat, şi o deschidere în faţa publicului larg, a
maselor. Prin aceasta, sociologia îşi dobândeşte o nouă audienţă socială,
mai largă, mai semnificativă şi mai bogată, dar şi mai activă.
Mills a demonstrat că mai ales sociologia „liberă de valoare”, care
proclamă neangajarea politică, este angajată ideologic în susţinerea
valorilor ordinii sociale, este o sociologie a legitimării ideologice a acestei
ordini. Pe de altă parte, angajarea deliberată, pentru care militează
sociologia radicală, nu este, la rândul ei, lipsită de probleme şi contradicţii
teoretice şi metodologice. Dacă dilema sociologiei pozitiviste era dilema
utilitarismului ei intrinsec, care conducea la o viziune rectificată asupra
lumii şi la amoralismul potenţat de instituirea unei iresponsabilităţi
organizate, dilema sociologiei radicale este determinată de raporturile ei
cu mişcarea politică.
Cel puţin două caracteristici definesc traiectoria pe care a urmat-o
sociologia radicală în ultimul deceniu al secolului al XX-lea. O dată cu

67
slăbirea intensităţii unor instituţii în care sociologia radicală s-a integrat la
debutul ei se constată o anumită „retragere” teoretică şi metodologică pe
terenuri şi domenii mai bine circumscrise şi mai limitate. Nu este lipsit de
semnificaţie nici faptul că unii sociologi radicali au fost „recuperaţi” de
sistem şi şi-au modificat „radical” vechile poziţii. La fel de semnificativ
este şi faptul că unii sociologi ai establishment-ului din anii ’60 au
devenit, în anii ’70, sociologi critici sau chiar radicali.
A doua caracteristică o reprezintă metamorfozarea, uneori
categorică, a radicalismului într-o sociologie neradicală, dar
antipozitivistă şi neconservatoare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ştefan Costea (coordonator), Istoria generală a sociologiei, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Michelle Lallement, Istoria ideilor sociologice, Editura Antet, Bucureşti, 1998.
3. Cătălin Bordeianu, Doru Tompea, Sociologia întemeierii: Weber, Pareto,
Durkheim, Editura Institutului Naţional pentru Societatea şi Cultura
Română, Iaşi, 1999.
4. Ioan Jude, Sociologie şi acţiune, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2002.

68
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Prof. univ. dr. GRIGORE NICOLA

OBIECTIVE
Disciplina „Istoria Psihologiei” urmăreşte să releve studenţilor
evoluţia psihologiei, atât din perspectiva ideaţiei psihologice care se
regăseşte la filosofii antici, la cei din Evul Mediu, Renaştere şi Iluminism,
cât şi din perspectivă ştiinţifică, începând cu înfiinţarea primului Laborator
de psihologie experimentală (1879 – Leipzig) şi până în actualitate. Cursul
reliefează traseul evolutiv al conceptelor psihologice şi modul în care
acestea se regăsesc în diferite paradigme sau curente psihologice, inclusiv
în psihologia românească. Perspectiva istorică oferă studenţilor
posibilitatea de a înţelege: o serie de paralele conceptuale, dar şi strict
istorice, dând posibilitatea unei abordări holiste a fenomenului de evoluţie
a gândirii umane, curentele mari ale cercetării şi teoriei psihologice şi
principalele lor personalităţi, istoricul dezvoltării psihologiei în România.

Partea I
TRASEUL EVOLUTIV AL CONCEPTELOR PSIHOLOGICE
I. INTRODUCERE
În istorie identificăm baza pe care ştiinţa psihologică de astăzi a cumulat
treptat cinci principii de determinism în funcţionarea psihicului uman:
• Principiul determinării biologice, în dublu sens:
a) psihicul este o funcţie a sistemului nervos ce constă în
orientarea „sub formă de imagini” a lumii obiective (interne şi externe);
b) psihicul este forma superioară de reglaj a relaţiei individului cu
mediul, îndeplinind astfel o funcţie de adaptare, deci de problem solving
pentru supravieţuire;
• Principiul determinării sociale: homo sapiens este diferit de
restul lumii vii prin faptul că „înmagazinează” şi „împrumută” experienţă
de specie. Uneltele, limbajul, conceptele, algoritmii, valenţele obiectelor,
chiar expresiile emoţionale, mecanismele de decentrare şi empatie, chiar

69
tot ce a putut acumula omenirea în suta-milenara ei existenţă sunt
însuşite, folosite şi dezvoltate de fiinţa umană în context social.
• Principiul dezvoltării: orice funcţie psihică este supusă
principiului învăţării şi dezvoltării; nici un fenomen, stare sau competenţă
nu poate căpăta o explicaţie suficientă fără aportul experienţei căpătate
prin interacţiunea Subiect-mediu. Psihicul este nu numai un service al
acestei interacţiuni, ci şi un beneficiar. Orice funcţie psihică se dezvoltă în
timpul vieţii, fiind în fapt produs al dezvoltării. Factorii de progres ai
acestui proces ţin de particularităţi neuro-funcţionale, mediul de viaţă,
conţinuturile şi ritmurile activităţii.
• Principiul acţiunii: orice organism se află într-un raport activ cu
mediul în care trăieşte, psihicul deserveşte acest proces, dar este şi
influenţat prin conţinut şi procesualitate de această interacţiune. La
diferite niveluri ale psihismului, în filogenie şi ontogenie, potenţialul de
activitate este diferit, fiind indicator şi condiţie a „orientării în situaţie”,
deci a reglajului psihic. Subiectul uman învaţă să raporteze scopurile
parţiale ale acţiunilor (dispuse în serii continue sau paralele) la scopul
ultim al activităţii.
• Principiul funcţionării sistemice. Problema unităţii structural -
funcţionale a psihicului a fost întotdeauna o preocupare în planurile
teoretic şi aplicativ. Modulele cognitiv, afectiv-motivaţional şi volitiv,
definite de către Aristotel, apoi nivelurile definite de psihanaliză şi
componentele personalităţii – toate au atributul funcţionării în sistem.
Demonstraţiile vin în principal din două direcţii: cea a tratării genetice şi
cea a compensării în caz de disfuncţii.
Secolul al XX-lea a fost marcat, printre altele, de naşterea unor
ştiinţe despre sisteme: consonantismul, sinergetica, cibernetica; instructiv
este faptul că toate s-au inspirat din comportamentul ghidat psihic,
oferindu-i psihologiei un loc central între celelalte domenii de cunoaştere.
Evoluţia psihologiei poate fi urmărită sub mai multe aspecte, nici
unul dintre acestea, singur, nefiind suficient pentru constituirea identităţii
unei ştiinţe.
1. Terminologie. Istoricii au căutat să definească data şi autorul
care a folosit prima dată termenul psihologie: unii cred că prioritatea o are
Marco Marulik, umanist croat, care l-a folosit în 1506; în 1524, tot el a
publicat o carte (primul volum) – Psihologia gândirii umane; alţii o
recunosc la Christian von Wolff, care, în 1732, a publicat un tratat de
psihologie empirică şi, în 1734, un altul de psihologie raţională.
Terminologia psihologică a cunoscut schimbări în planurile lexical
şi semantic, atât sub efectul metodologiei experimentale şi a tehnicilor de
prelucrare statistică a datelor, cât şi prin extinderea câmpurilor de
70
aplicaţie a cunoştinţelor de psihologie în industrie, medicină, transporturi,
învăţământ, artă, comerţ, politică etc. În ultima jumătate de veac
psihologii s-au familiarizat cu termeni ca set, învăţare latentă, insight,
gândire divergentă, model cognitiv, creatologie, reluctanţă, disonanţă
cognitivă, construct, actualizare etc.
2. Obiectul de studiu:
Dată fiind multitudinea de forme în care se manifestă psihicul,
precum şi diversitatea funcţiilor sale, obiectul psihologiei a fost redefinit
adesea, aceasta fiind chiar un element diferenţiator al paradigmelor şi
şcolilor:
− „ştiinţa vieţii mentale, a condiţiilor şi manifestărilor ei”
(W. James, 1890);
− „ştiinţa faptelor de experienţă” (O. Külpe, 1893);
− „experienţa cognitivă, reactivă şi volitivă manifestă în
introspecţie” (W.Wundt);
− „ştiinţa proceselor mentale” (E. B.Titchener);
− „ştiinţa comportamentului manifest sau ascuns” (J. B.Watson);
− „mecanismele de orientare în sarcină” (P. J. Galperin).
Definirea obiectului psihologiei nu este doar o problemă teoretică,
de filosofie a ştiinţei. Orice investigaţie psihologică – şi cu precădere cea
experimentală – presupune o concepţie mai mult sau mai puţin explicită a
„faptului psihic” în contextul amplu al celorlalte aspecte ale situaţiei:
etice, estetice, biologice, fiziologice, sociale etc.
3. Scopul gândirii psihologice: la începuturi, în Antichitatea
Orientului depărtat şi în cea grecească era evident filosofic; o dată cu
înmulţirea ramurilor psihologiei, scopurile se multiplică, devenind tot mai
specifice „domeniilor de activitate” sau „de competenţă”. Se urmăresc,
deci, legităţile reglajului psihic în domenii desemnate de titulaturi ca:
psihologia animală, ecologică, medicală, a muncii, a sportului, a jocului,
cognitivă, socială, a artei etc.
4. Metodologia: la început dominantă a fost introspecţia;
combătută pentru subiectivism şi inadecvare, autoobservaţia a cedat locul
observaţiei directe şi instrumentale şi investigaţiei experimentale; ulterior,
succese deosebite au înregistrat investigaţia clinică şi analiza factorială;
alte metode: analiza cibernetică-sistemică, analiza de caz, chestionarul şi
testul, pentru colectarea de date relative la un eşantion, experimentul
formativ, investigarea genetică, metoda gemenilor univitelini etc.
„Istoria psihologiei” a devenit un domeniu ştiinţific distinct, cu
drept la „imagine proprie”. Din 1964 se publică revista de profil „The
journal of history of the behavioral sciences”, iar în 1969 s-a înfiinţat
„International society for history of psychology”. Asociaţiile naţionale de
psihologie din multe ţări au secţii de istorie (în A.P.A este „diviziunea” 26);
71
în institutele de cercetări sunt sectoare speciale ce elaborează lucrări de
istorie şi pregătesc reuniuni ştiinţifice.
II. GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ PREARISTOTELICĂ
Istoricii sistematizează gândirea greacă dinaintea erei noastre în trei
perioade:
a) secolele VIII-VI: perioada primitivă; b) secolele VI-III: peri-
oada clasică; c) secolele III-I: perioada elenistă.
Şcoala din Milet marchează în sec. al VI-lea î.Hr., trecerea de la
ideaţia cosmogonică, antropomorfică şi mistică la reprezentări naturalist–
logice despre cauzalitate şi cunoaştere. În una din coloniile greceşti
populate de ionieni în Asia Mică, pe ţărmul Mării Egee, era oraşul
înfloritor Milet. Aşa-zişii fizicieni, Thales (624-547 î.Hr.), Anaxi-
mandru (610-545 î.Hr.) şi Anaximene (585-525 î.Hr.) au formulat o
concepţie a unităţii naturii, derivată dintr-un element fundamental,
imperisabil şi veşnic, respectiv apa, infinitul, aerul. Gândirea lor a fost
remarcabilă în matematică, inginerie, astronomie. Deşi nu se referă la
texte originale, Aristotel reproduce definirea sufletului dată de către
Thales: similar forţei magnetice, sufletul este de natură materială, dar
incorporală şi înzestrat cu mişcare; fiind principiul unei mişcări spontane
şi eterne, are atributul imortalităţii.
Celebrul filosof şi matematician Pitagora este tot ionian sosit în
sudul Italiei, la Crotona; se născuse în insula Samos, în anul 584 î.Hr.;
figura sa a devenit legendară chiar în timpul vieţii, ca şef al unei secte de
sorginte ezoterică şi politică.
Continuator al cosmologiei „fizicienilor” din Milet, Pitagora
substituie principiul lui Thales, apa, cu numărul, originea tuturor
lucrurilor. Sufletul uman este o parcelă din sufletul universal şi mişcarea
universală, sensibilitatea – fiind comună tuturor fiinţelor –, apare ca o
emanaţie universală.
Tocmai pentru că lucrurile sunt numere, sufletul cunoscător este tot
un număr (asemănarea dintre Subiect şi Obiect fiind condiţie a
cunoaşterii). Numărul vine în viaţa omului din afară, ca o individuaţie a
raţiunii. Animalele, oamenii şi zeii posedă o singură viaţă, un suflet de
aceeaşi natură.
„Momentul Pitagora” în istoria gândirii filosofice este considerat
cardinal: pentru prima dată se exprimă ideea de lege naturală abstractă ce
guvernează viaţa şi universul. Un exemplu de expresie cantitativă a
relaţiei dintre fenomene este chiar în domeniul denumit, în veacul al
XIX-lea, psihofizică: dependenţa înălţimii unui sunet de lungimea corzii
vibratoare ce-l produce.

72
 Heraclit din Efes s-a născut, după unele date, în anul morţii lui
Pitagora (504 î.Hr.), în oraşul rămas nedistrus de furia lui Darius (al lui
Histaspe) împotriva ionienilor revoltaţi. În Muzele (intitulată şi Despre
natură, din care s-au păstrat peste 100 de fragmente) se îmbină
cunoscutul materialism ionian (la el „regula” fundamentală este focul) cu
principiul contrariilor sau metoda dialectică.
La originea tuturor lucrurilor se află lupta contrariilor, naşterea şi
conservarea; viaţa şi dezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor
(invocă modelele arcului întins, ziua cu noaptea, vara cu iarna, moartea cu
viaţa). Alte trei teme ale dialecticii lui Heraclit sunt unitatea tuturor
lucrurilor, veşnica schimbare şi relativitatea epistemică (acelaşi lucru poate
apărea altfel, chiar contrariul său, dacă se schimbă punctul de vedere).
Sufletul este un gen de suflare caldă, uşoară şi uscată, fiind focul sau
principiul vieţii. Pentru cunoaştere, omul are două facultăţi: simţurile şi
raţiunea (care dă şi criteriul adevărului, măsura înţelepciunii). Datorită celei
de-a doua facultăţi, omul poate „descoperi” adevăratele nume ale lucrurilor.
În sudul Italiei, la Elea, pe la mijlocul sec. al VI-lea î.Hr. a apărut o
şcoală cu doctrină opusă dialecticii lui Heraclit. Xenofon, tot imigrant din
Asia Mică, autor de Elegii şi Parodii, fondează Şcoala Eleată, ce
promovează, excelând cu Parmenide, un panteism de factură spiritualistă.
Obiectul cunoaşterii este un „invariant” încremenit, neschimbat; ceea ce
se schimbă nu poate fi cunoscut decât imperfect, conjunctural.
Între gândirea logică şi cunoaşterea empirică, Parmenide vede o
opoziţie în problema adevărului. Numai cunoaşterea raţională poate
sesiza existenţa deposedată de orice schimbare calitativă, de mişcare şi
devenire. Ontologic, încremenirea, imuabilitatea pare absurdă, dar tocmai
ideea acestei invarianţe a sugerat lui Socrate, Platon şi Aristotel
posibilitatea formulării principiilor gândirii raţionale.
Democrit din Abdera (460 - 370 î.Hr.) a promovat un determinism
materialist în problematica cogniţiei şi a raportului suflet – corp.
Tot ionian de origine, dar iniţiat la Atena şi în numeroase călătorii,
este un erudit şi autor în multe domenii: geometrie, cosmologie,
psihologie, medicină, botanică, zoologie, muzică. Cum să nu fie
interesantă o viziune psihologică a unui asemenea erudit, într-o epocă a
sofiştilor, deci şi a lui Socrate!
Scrierile sale sunt numeroase, iar două cu titluri majestuoase s-au
păstrat aproape în întregime: Marea orânduire a lumii şi Despre natura
lumii. „Materia este una şi e constituită din atomi în mişcare spre varietate
infinită” – ideea fundamentală a teoriei lui Democrit, însemnând, în
acelaşi timp, combaterea dualismului lui Anaxagora şi a unităţii absolute
şi inerte a eleaţilor. Atomii şi vidul sunt cele două realuri certe,
nepieritoare (căci nici nu au fost create).
73
 „Momentul Democrit” în istoria gândirii este marcat de renunţarea
la factori calitativi (cald, rece) sau la cauze motrice exterioare (iubire,
discordie, raţiune), pentru instituirea fizicului controlabil, – întinderea şi
impenetrabilitatea. La categoriile „necesitate”, „legitate”, „ordine”,
Democrit, în susţinerea lui Leucip, dascălul său, adaugă „cauzalitatea”
(indiferent de termenii folosiţi: „motiv”, „raţiune”, „necesitate”).
Datorită vidului, atomii se pot mişca veşnic, producând în acest
proces toată diversitatea legăturilor, formelor şi selecţiilor. Variabilitatea
este privită simplist: deplasare, asociere şi disociere de atomi.
Sofiştii erau dovada unei noi profesii, constând în discutarea,
promovarea, selectarea, argumentarea ideilor; Protagoras a fost primul
care şi-a atribuit asemenea titulatură şi şi-a meritat-o pe deplin, ca „negustor
de înţelepciune”. Contemporan cu materialiştii (Leucip şi Democrit),
prieten cu Pericle, călător în Grecia Mare şi Sicilia, Protagoras a rămas
celebru prin opera filosofică Despre fiinţă (cunoscută şi sub titlurile Despre
adevăr şi Discursuri zdrobitoare), orientată împotriva aleaţilor.
Un sofist celebru, ca filosof, orator şi teoretician al limbajului a fost
Gorgias. În psihologia cunoaşterii, el a formulat problema valorii
simbolului în cunoaştere şi comunicare: atunci când cunoştinţele sunt
transmise prin limbaj, deci prin „simboluri auzite”, conţinuturile senzoriale
ale altor organe de simţ rămân în afara mesajului; gândirea şi realitatea sunt
lucruri distincte, intraductibile unul în altul, dar provocatoare, generatoare
de idei, în aceeaşi măsură. Acutizând astfel problematica epistemologică,
pe fondul unui nominalism forţat, sofiştii au contribuit semnificativ la
constituirea identităţii inteligenţei verbale şi a gramaticii.
Socrate (469–399 î.Hr.) a marcat o reorientare hotărâtoare a
gândirii psihologice, de la explicare în termeni de elemente ale mediului–
aer, foc, mişcare a atomilor –, la calităţi interne ale omului, cum sunt
intelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea fericirii. Noua
viziune este sintetic exprimată în imperativul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”
şi larg elaborată în problematica eticii raţionale.
Aristotel consideră că Socrate a pus bazele ştiinţei şi aceasta prin
discursurile inductive şi definiţia prin general. Generalizarea apare,
pentru prima dată, ca activitate umană, de reducere a incertitudinii,
confuziilor, contradicţiilor, pentru a pune capăt stângăciei şi a institui
claritatea, siguranţa, stabilitatea. Astăzi, ştiind ce înseamnă celula pentru
biologie şi atomul pentru fizică, înţelegem ceea ce a realizat atunci
Socrate: categorizarea sau invariantul, elementul constitutiv al cogniţiei
conceptuale, esenţial atât în activitatea individuală de orientare şi problem
solving, cât şi în transmiterea zestrei intelective a lui homo sapiens.
Viziunea psihologică a lui Socrate este într-un înalt grad provocatoare:
după Xenofon, Socrate afirma că sufletul este nemuritor şi că starea sa de
nondependenţă (când nu are nici o trebuinţă) este de ordin divin.
74
 Gândirea psihologică a lui Platon. Înainte de toate, pentru
psihologul timpurilor noastre, care se îngrijeşte de respectarea unui cod
deontologic, Platon reprezintă un model al discipolului onest care îşi
exercită genialitatea cinstindu-şi mentorul; Socrate este redat posterităţii
în adevărata sa grandoare de către Platon, creând astfel în istorie un
model al genezei „lumină din lumină”.
Dincolo şi mai presus de relaţia mentor – discipol, gândirea lui
Platon este centrată pe problematică psihologică, pe autocunoaştere şi
„adâncuri ale spiritului”.
S-a născut într-o familie aristocratică de rang regal, în anul
428 î.Hr., la Atena (după alte surse, în 427 î.Hr., la Egina). De foarte tânăr
a început studii de filosofie, ca la 20 de ani să fie, nu numai elev, dar chiar
discipol elevat al lui Socrate.
Platon a extins sfera gândirii umane într-o măsură comparabilă cu
ceea ce, în domeniul psihologiei au însemnat paradigmele clasice;
problemele formulate de el au incitat gândirea filosofică şi religioasă de-a
lungul veacurilor şi au sugerat noi criterii de abordare şi înţelegere a
sufletului uman. Mari umanişti ai Renaşterii, ca Morus şi Campanella şi
socialişti-utopici ai sec. al XIX-lea (Saint-Simon, Fourier, Owen etc.) au
găsit la Platon modele ideale.
Deşi gândirea psihologică a lui Platon, dispersată în numeroase
lucrări, se prezintă în termeni metafizici, prin cadrele problematice
formulate avem elementele unui sistem: în privinţa raportului suflet –
corp, în Fedon se afirmă întâietatea primului real, în Timen şi Republica
sunt definite trei suflete, cu funcţii distincte la nivelele capului, pieptului
şi abdomenului; o viziune asupra afectivităţii o găsim în Fileb şi
Banchetul, distingând dimensiunile divină şi organică; în Republica (IV,
V, VII) găsim abordări ale cogniţiei.
În senzaţii şi percepţii, efecte directe ale raportului Subiect –
Obiect, nu putem avea decât semne ale realităţii, nu realitatea ca atare.
Acţiunile externe asupra organelor de simţ transmit sufletului date şi
impresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiterii
confluente a luminii de la obiect la ochi şi de la ochi la obiect; noaptea,
această întâlnire este blocată. Platon remarcă şi posibilitatea senzaţiilor
subliminale, explicate printr-o mai redusă intensitate a influxurilor
exterioare ce nu reuşesc să treacă din corp în suflet.
Referitor la valoarea de adevăr a datelor despre lumea exterioară,
Platon ne-a lăsat cea mai convingătoare şi originală metaforă a idealismului
obiectiv, „mitul peşterii”: obiectele ce se perindă prin faţa peşterii sunt
sesizate de noi, cei dinăuntru, ca nişte umbre pe peretele opus intrării;
înţelegem ceva din natura lucrurilor originale prin raportarea senzaţiilor la
noţiuni primitive sau pattern-uri ideative existente aprioric în spiritul nostru.
75
 De aici, principala teză a lui Platon: ideile (şi nu lucrurile) au o
existenţă reală şi primordială, reprezentând „cauza exemplară a ceea ce
este constant în natură” (Aristotel, Metafizica, XII, 242). Caracterul
sistemic al orientării omului în diversitatea lumii este asigurat de ierarhia
ideilor. Cea mai generală este „existenţa”, manifestată în planul
cunoaşterii ca „adevăr” (obiectul cel mai general în cogniţie);
subordonate „existenţei” sunt ideile de distincţie (acelaşi–altul,
asemănător – deosebit, egal – inegal în materie de spaţiu, timp, mişcare,
repaus etc.); fenomenele psihice ocupă planul următor al derivărilor.
Continuând abordarea etică a lui Socrate, „existenţa” este identificată cu
Unitatea şi Binele, iar acestea împreună generează Frumosul.
Teza centrală a idealismului obiectiv: ideile sunt cunoscute în mod
virtual spiritului nostru, din existenţe anterioare; cunoaşterea nu este decât
o revelaţie a restituirii spirituale, o reintrare în posesia ideilor, proces doar
facilitat de contactul cu lumea sensibilă şi de receptarea discursurilor.
Metafora folosită în Fileb (39 a) este edificatoare pentru viziunea lui
Platon asupra memoriei empirice: sufletul este o carte în care memoria, ca
un scrib, consemnează ceea ce dictează simţurile şi chiar ilustrează
conţinuturile cu imagini. La memoria empirică raportează şi asociaţia
ideilor; o numeşte reminiscenţă şi o explică prin contiguitate şi asemănare.
Elanul creativ este raportat nu la imaginaţie, ci la aptitudini şi
talente. Harul poetic este descris tot ca un delir, dar de o altă natură:
poetul trăieşte simultan şi total (cu pierderea memoriei, gândirii şi
raţiunii) iubirea de adevăr şi de frumos. Filosoful, ca şi poetul, realizează
sinteza dintre Adevăr şi Frumos, iar prin aceasta sufletul său ascultă de
„principiul pornirilor generoase”, morale şi neviolente.
III. ARISTOTEL – FONDATORUL PSIHOLOGIEI ŞTIINŢIFICE
Plasând psyche-ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i
principiile şi cauzele (scopul suprem al cunoaşterii), Aristotel ne apare
astăzi ca pionier al paradigmei funcţionaliste (opus deci dualismului
suflet – viaţă biologică, promovat de Platon). Valoarea istorică, îndelung
validată, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidă în afirmarea unităţii
funcţiilor spirituale şi vitale: sufletul este acea formă (calitate, însuşire,
proprietate) a substanţei (corpului) care îndeplineşte trei funcţii necesare
vieţii: nutritivă, senzitivă si raţională.
Sufletul şi corpul, consideră Aristotel, sunt într-o relaţie funcţională
de tipul ochi-vedere. Conceptul „entelehie” a fost o invenţie a lui
Aristotel utilizată în definirea concisă a principiului activităţii, adică al
generării diferenţelor calitative (sau, cum se zice astăzi în psihologia
umanistă, principiul actualizării, al dezvoltării în trepte); sintagmele
„potenţa în act” şi „entitate individuală umană” se înţeleg astăzi ca
76
funcţionalitate, calitate de a realiza ceva. Aristotel însuşi defineşte
principala funcţie sau facultate a psihicului: discernământul prin simţire şi
gândire. Axând cogniţia, contrar lui Platon, pe coordonate ontologice (nu
există cunoaştere fără referire la corpuri), simţirea are preemţiune, formele
sensibile sunt la originea obiectelor inteligibile. Peste secole, empirismul
englez, declara că „nimic nu există în intelect care să nu fi fost mai înainte
în simţuri”, iar după alte secole, o pleiadă de psihologi, de la P. Janet la
P. I. Galperin, definesc modelul psihologic al sufletului prin conceptul de
orientare, procesare a datelor în vederea stăpânirii raportului activ dintre
organism şi mediu.
Viaţa şi opera
Aristotel s-a născut în anul 384 î.Hr. în oraşul Stagira din sudul Traciei,
într-o familie elevată, cu preocupări pentru cercetarea empirică a fiinţelor;
tatăl său fusese medic la curtea regelui Macedoniei, Amintas al II-lea.
Dedicându-se creaţiei ştiinţifice, în condiţii excelent asigurate în
anii ascensiunii lui Alexandru Macedon, Aristotel devine şi personalitate
publică, susţinător al mişcării politice promacedoniene, de unificare a
micilor state greceşti sub forţa ofensivă a lui Alexandru.
Această latură a vieţii marelui enciclopedist avea să-i aducă
amărăciunea sfârşitului în exil, în oraşul Malcis din Eubeea, la numai un
an după moartea lui Alexandru Macedon, deci în 322 î.H.
Opera scrisă a lui Aristotel conţine două genuri de lucrări: exoterice,
destinate publicului (unele, zise acroamatice, erau adresate auditoriului
selectat) şi esoterice, pentru uzul intern din Lyceu. Numai cele din urmă au
ajuns până la noi, cu intermitenţe de secole, modificări (intenţionate sau
nu), suprapuneri, recizelări. Prin numeroase eforturi de analiză, în mulţimea
de peste 1.000 de manuscrise, s-a stabilit o ordine. După operele de tinereţe,
cu puternica tentă a magistrului Platon, identitatea aristotelică începe să se
remarce prin lucrările de logică, metafizică, ştiinţele naturii, psihologie şi
gnoseologie, politică, etică şi estetică.
Însuşindu-şi în Academia lui Platon metoda dialectică (avea abia
17 ani când mentorul avea 60), a exersat-o timp de 20 de ani ca discipol,
confruntându-se cu „teoria ideilor” şi sesizând teze platoniciene
nondialectice, slabe conexiuni între multe filosofeme ale acestora,
recursul la mit ca argument, dar şi nuanţe în spiritul critic al lui Platon
când se referă la sine şi la alţii.
În maniera firească a unui dascăl conştiincios, Aristotel preia
concepţia predecesorilor despre „însufleţit”, cu atributele mişcării, simţirii
şi necorporalităţii. Se referă cu respect academic la Democrit („sufletul
este un fel de foc şi caldură”), la Leucip („figurile sferice sunt suflet,
având capacitatea de a se mişca pe sine”), la consensul filosofilor antici
asupra faptului că sufletul este „factorul cel mai capabil de mişcare”.
77
După ce defineşte patru tipuri de mişcare (deplasare, alterare, micşorare şi
creştere), susţine unitatea suflet-corp şi dă o conotaţie metafizică a
mişcării: „cugetarea este mişcarea intelectului, precum rotirea e mişcarea
cercului”. Ideea este dezvoltată cu secvenţa în legătură cu prioritatea
subiectului pentru ştiinţă şi cu raportul suflet-intelect-corp: „ar fi mai
corect sa spunem, nu că sufletul se înduioşează, învaţă sau discerne, ci că
omul le face prin suflet”; „de bună seamă, intelectul e ceva mai aproape
de divin şi nesupus afecţiunii”.
Preocupat de definirea psihicului ca natură psihofizică, Aristotel relevă
funcţiile de hrănire, simţire, gândire şi mişcare; prima dintre acestea este o
condiţie elementară, astfel că şi plantele intră în sfera însufleţitului.
Abordând „puterile sufleteşti” sau „facultăţile sufletului”, Aristotel
face de fapt un gen de psihologie comparată şi diferenţială la trei niveluri:
plantă, vietate şi om. Ordinea este dictată de înţelegerea cauzală şi
sistemică: simţirea nu poate exista fără hrănire, simţirea presupune
plăcere şi durere şi pe baza lor, năzuinţă spre un scop. De mare utilitate
pentru viitorul psihologiei este distincţia potenţial-actual, învăţare-
dezvoltare, învăţare-instruire.
Tratarea simţurilor începe cu definirea obiectului (practică uzuală în
psihologia modernă), de aici trecând la particularităţi, tipuri, moduri de
funcţionare şi praguri senzoriale. Dintre toate simţurile, pipăitul are mai
multe note calitative, în special o mai mare arie de cunoaştere şi de
implicare în aşa-zisele „obiecte comune” (cald-rece, uscat-umed, neted-
aspru, greu-uşor etc.); este singurul simţ care asigură o receptare directă,
celelalte având nevoie de medii: aer, apă etc.
Intelectul nu e amestecat, <nu se confundă> cu corpul, ci reprezintă un
potenţial al sufletului de a gândi şi concepe; nu este un organ corporal,
comparabil cu organul senzitiv; datorită corporalităţii, simţirea are praguri.
O secvenţă memorabilă a operei lui Aristotel este respingerea ideii
orfico-platoniciană a imortalităţii sufletului; a definit ca nemuritoare doar
o parte a sufletului, superioară, „cea mai demnă”, intelectul activ; el
conferă tuturor lucrurilor o formă (s-a specificat mai sus conotaţia acestui
termen). Acest atribut este precizat de teza că intelectul activ nu posedă
cunoştinţe date, ci le obţine în procesul cunoaşterii; definindu-l în spiritul
mentorului său, Platon, ca o năzuinţă a omenirii spre cunoaştere absolută,
nemurire sau divinitate, se trece la operaţionalizare când se afirmă că
„intelectul activ” determină pe cel pasiv să treacă la acte.
IV. PSIHOLOGIA ÎN GÂNDIREA MEDICALĂ ANTICĂ
Istoria psihologiei este tributară lui Hipocrate înainte de toate pentru
faptul că el este primul care operează distincţia dintre tratamentul medical (şi
fiziologie) şi conceptualizarea filosofică, apelând la raţionament şi observaţie.
78
 Hipocrate din Cos, născut în 460 î.Hr. în Cos, unde era un sanatoriu
celebru, pe coasta occidentală a Asiei Mici, a fost contemporan cu
Democrit, Socrate, Platon şi Aristotel.
Marele număr de scrieri ale lui Hipocrate sunt cuprinse în Corpus
hippocraticus. În 1839–1853, la Paris, au fost publicate 10 volume ale lui
Hipocrate. Însoţită de comentariile lui Galen, concepţia medicală a lui
Hipocrate a constituit baza învăţământului medical până în epoca modernă.
Conotaţiile psihologice ale operei lui Hipocrate.
Noţiunea de mediu: anotimpurile, temperatura, apele şi dispunerea
localităţilor sunt cauze ale maladiilor. Hipocrate are o lucrare specială pe
această temă: Despre aer, ape şi locuri. Poziţia geografică predispune la
maladii specifice; de exemplu, localităţile expuse spre Nord, cu aer uscat şi
rece, favorizează o viaţă lungă, apetituri dezvoltate, pubertate târzie,
rezistenţă la boli, vigurozitate, dar predispun la pneumonii. Climatul şi solul
condiţionează temperamentele şi caracterele oamenilor: ţările muntoase, cu
păduri şi umiditate, determină un temperament diferit de cel al ţinuturilor
uscate şi uşoare. Climatul uniform generează indolenţa.
Umorismul – cauză a comportamentului. Erau cunoscute patru umori:
sângele, limfa, bila galbenă şi bila neagră. Ele pot fi în echilibru
(proporţional), ceea ce corespunde stării de sănătate, sau în dezechilibru, ceea
ce înseamnă boală, îndepărtare de la legile naturale. De exemplu, amestecul
sângelui cu limfa produce frigurile, excesul de bilă este cauza febrei. La
rândul lor, dezechilibrele sunt produse şi restabilite de natură, fie ea internă,
proprie organismului, fie externă. Nu există boli divine, sau cauzate de zei.
Simptomatologia clinică a devenit o ştiinţă şi Hipocrate i-a dedicat un tratat,
în care promovează cunoscutul principiu „nu există boli, ci bolnavi”.
Această formulă a avut o mai mare rezonanţă prin trimitere la
temperamente, care în mod natural, sunt expresia comportamentală a pre-
dominării uneia dintre cele patru umori: o anumită medicamentaţie poate fi
eficientă pentru un temperament şi nu pentru altul. Concepţia tempe-
ramentelor cu bază umorală a fost preluată de continuatorii lui Hipocrate,
chiar când centre ale ştiinţei şi practicii medicale au devenit Alexandria şi
Roma.
Preluând de la Aristotel distincţia suflet – spirit, precum şi cele trei
facultăţi ale vieţii sufleteşti, cu experienţa sa de chirurg şi farmacist, Galen
abandonează cardiocentrismul, argumentând că senzaţiile, limbajul şi
comanda volitivă îşi au sediul în creier. Întrucât admitea totuşi că inima este
sediul pasiunilor şi al mişcărilor involuntare, a definit un nivel inferior al
sufletului, legat de viscere, de aceeaşi natură la om şi animale. Ca gânditor
al cauzalităţii, dar şi logician şi filosof, Galen îşi pune probleme asupra
fiziologiei vârstelor şi a mecanismului prin care, în timpul somnului, atât
sensibilitatea, cât şi conştiinţa dispar.
79
 V. EMPIRISMUL ANTICHITĂŢII
Cu o operă vastă de peste 300 de volume şi cu pretenţii declarate de
autodidact şi novator, Epicur este gânditorul promotor al acestei concepţii.
S-a născut în Samos, din familie ateniană.
Dintre numeroasele sale lucrări, Diogene Laertios (în sec.III)
consemnează titluri, evident, multe de metafizică, dar şi pe tematică
psihologică: Despre văz, Despre pipăit, Despre imagini, Despre percepţie,
Păreri despre pasiuni, Despre scop.
În anul 307, la Atena, Epicur deschide o şcoală de filosofie.
Opera lui Epicur a avut un destin fericit: scrierile s-au păstrat şi
transmis în diferite forme, inclusiv câteva scrisori şi sinteze elaborate de
magistrul însuşi („opinii principale”), învăţătura sa a fost citată frecvent cu
acurateţe, însuşită şi practicată în şcoli speciale. Europa Occidentală,
începând cu Renaşterea, a cunoscut şi împărtăşit epicureismul mai ales
apelând la această operă.
Pentru epicurieni, ştiinţa şi prietenia sunt lucrurile cele mai de preţ,
pentru că ne eliberează de teama zeilor, morţii şi durerii. Meditaţia şi
practica relative la aceste două valori stau în puterea oricui, indiferent de
gradul de cultură şi gen.
Epistemologia lui Epicur este axată pe observaţie şi pe interacţiunea
unor atomi, ce produce senzaţia şi gândirea.
Dincolo şi înainte de raţiune, chiar de la naştere, sufletul uman, ca şi
cel animal, cunoaşte plăcerea şi durerea şi spontan începe s-o caute pe
prima. Pe această bază, în fapt, viscerală, apar stările emotive, izvorul
continuu al vieţii psihice, trăirea binelui şi virtuţii. Acest determinism
reprezintă superioritatea epicureismului în evoluţia gândirii psihologice:
unitatea psihic – organism.
Toate formele şi produsele cunoaşterii derivă din senzaţii şi percepţii,
iar acestea au caracter reflectoriu, redând realitatea autentică. De fapt,
obiectele emană nişte particule invizibile (cum este fumul sau mirosul) ce
ating şi pătrund în cele cinci organe de simţ; pipăitul şi văzul excelează în
certitudine. Anumite denaturări ale datelor simţurilor se datoresc
amestecului judecăţilor noastre relative la obiectele redate de ele. Excepţia
de la caracterul obiectiv al datelor senzoriale o constituie gustul – acesta nu
există în lucruri, fiind o impresie subiectivă, deoarece un aliment poate fi
plăcut pentru cineva şi dizgraţios pentru altcineva.
Persistenţa unor senzaţii dă anticipaţia sau prenoţiunea (astăzi
această cogniţie este numită reprezentare). Funcţia anticipaţiei este
formularea de judecăţi care depăşesc experienţa prezentă. Corectitudinea
acestora poate fi dată tot de senzaţii.
80
 Combinarea datelor senzoriale persistente se face prin asemănare şi
analogie. Sunt şi prenoţiuni generale, utile în procedeele raţionale:
noţiunea de existenţă, de fiinţă ca totalitate, cauză şi efect, devenire,
hazard, necesitate şi libertate, determinism, infinit, scop. Toate acestea
sunt la baza opiniilor, ce pot fi adevărate sau false, fără a avea deci
evidenţa senzaţiilor (de aceea le punem la îndoială şi încercăm să le
verificăm prin experienţă).
Memoria este păstrarea şi organizarea datelor senzoriale şi ale
experienţei.
Scopul cunoaşterii de orice fel este realizarea liniştei sufleteşti şi a
fericirii.
Despre suflet, Epicur crede că nu poate exista în afara corpului,
fiind ca un fel de organ al acestuia. Despre om, a imaginat o întreagă
antropogeneză: natura a făcut nenumărate experienţe până ce a ajuns să
aşeze atomii într-o formă perfectă. Atributul esenţial al sufletului este
scopul. Dar, pentru că simte şi acţionează, înseamnă că este o materie,
parte a corpului. Natura materială a sufletului este acceptată ca alternativă
a vidului: nu există nimic altceva decât materie şi vid. Totuşi, atomii
sufletului, asemănători cu ai focului, sunt uşori, deosebit de mobili şi
răspândiţi în tot corpul.
Pentru viaţa afectivă în stil epicurean, sobru, este nevoie de ştiinţă,
respectiv de „profesor de voluptate”. Astfel, omul află că dorinţele sunt
de o diversitate controlabilă:
duc la:
necesare – stare de fericire
– sănătate
naturale – conservarea vieţii

superflue
Dorinţe (nu provoacă durerea atunci când sunt
nesatisfăcute, de aceea la ele se poate renunţa)

deşarte
(fără obiect)
Plăcerea poate fi un efect al circumstanţelor favorabile (şi atunci este
trecătoare, instantanee, instabilă), dar poate fi şi un scop în sine. În acest sens,
morala lui Epicur vede viaţa ca o activitate şi chiar filosofia, ca arta de a trăi
bine. În general, activitatea spirituală procură plăceri mai mari şi mai diverse
deoarece, în timp ce trupul reacţionează doar la prezent, sufletul vizează şi
trecutul şi viitorul (reprezentarea unei plăceri este ea însăşi plăcere).
81
 VI. DE LA ANTICHITATE LA PARADIGMELE GÂNDIRII
PSIHOLOGICE MODERNE
Doi mari gânditori au un rol hotărâtor în această evoluţie: Thoma
d'Aquino şi Roger Bacon.
a) Thoma d’Aquino (1225-1274), teolog remarcabil (Summa
Theologiae) care valorifică în folosul teologiei distincţia aristotelică dintre
suflet şi spirit (sau suflet vital şi suflet raţional), unul deservind corpul, celă-
lalt pe Dumnezeu. Extinde însă sfera spiritualului şi la senzaţii şi le explică
prin transferul de corpusculi materiali de la obiecte la organele de simţ.
Dacă Aristotel avea în vedere în De anima relaţia organism –
obiect; Thomas d’Aquino o înlocuieşte cu cea dintre „conştiinţă (subiect)
şi obiect”. Sintagma „organism care gândeşte” a fost înlocuită cu „subiect
care gândeşte”. Conştiinţa de sine a fost absolutizată, intenţia
instrumentând întreaga viaţă interioară; psihicul nu mai deservea viaţa de
relaţie cu lumea obiectivă, ci cu divinitatea; dacă a delimitat niveluri sau
module ale psihismului, acestea n-au rămas în schema evolutivă a lui
Aristotel, ci ca în ierarhia feudală, sufletele vegetal, animal şi raţional
există din raţiuni teologice: cel inferior este necesar celui superior.
b) Roger Bacon (1210-1294 sau 1214-1294), profesor la Oxford,
urmăreşte să reformeze ştiinţa, orientând-o spre observarea naturii.
Lucrarea Opus majus (1267) este dedicată acestui proiect, anticipare
fericită a ceea ce va înfăptui filosoful şi omul de stat cu acelaşi nume,
Fr. Bacon, trei secole mai târziu. Împotriva scolasticii, Bacon reia teza
aristotelică a unităţii formă – materie (suflet – corp) în cunoaşterea lumii
externe. Capitolul despre „perspectivă” (optică) este piatră de încercare a
determinismului în viaţa psihică, demonstrând cum, deja la nivelul
senzaţiilor, calităţi fizice bine determinate (inclusiv matematic) sunt
adecvat receptate (mişcarea razei de lumină preexistă în raport cu (şi îl
determină) efectul senzorial); imaginea nu „provine”, ci se construieşte de
către organul senzorial prin combinarea de efecte optice.

Nota cea mai generală a civilizaţiei Renaşterii este caracterul laic:

omul cu nevoile şi aspiraţiile sale apare ca o valoare fundamentală, cu
drept natural la fericire, înzestrat cu raţiune de putere nelimitată.
Primul teoretician al noii ştiinţe a fost Francis Bacon (1561-1626).
Metoda inducţiei fusese folosită şi de Galilei, dar Bacon o tratează drept
un „Novum Organum” şi îi stabileşte regulile. Gândirea filosofică antică
este respinsă organic, ca speculaţie deşartă, îndepărtată de natură,
falsificatoare, frenatoare a dezvoltării ştiinţei. Prin mijloacele logicii
formale nu se descoperă adevăruri, ci doar se expune ceva cunoscut.
82
Experienţa este cartea deschisă a ştiinţelor, ce poate fi „lecturată” direct,
dacă învingem prejudecăţi şi neajunsuri specifice minţii noastre.
Deformările generatoare de erori ţin de individ şi de socius; Bacon
le defineşte şi sistematizează în patru clase:
− idola tribus: tendinţa de generalizare pripită şi comodă, de
extindere fără control a ceea ce ştim şi vrem la ceea ce nu ştim
(superstiţii, magia, alchimia, antropomorfismul etc.);
– idola specus: fixitatea propriilor deprinderi şi obiceiuri ne
îngustează posibilitatea de receptare şi abordare a noului;
– idola fori sau „fantomele pieţii”: desemnarea prin cuvinte
convenţionale a unor realităţi doar presupuse (exemplu:
„destinul”, „sfera cerească”);
– idola theatri: prestigiul istoric al unor teorii; cazul unor filosofi
antici greci este edificator, teoriile lor sunt preluate ca bază în
explicarea naturii, deşi sunt saturate de teologie şi superstiţii.
Din proiectul unei ample lucrări, Marea restaurare, a finalizat doar
prima parte referitoare la clarificarea ştiinţelor (Despre demnitatea şi
progresele ştiinţelor). Este un moment de excelenţă pentru istoria
psihologiei că această clarificare porneşte de la criterii psihologice, trei
facultăţi ale spiritului omenesc: memoria, imaginaţia şi raţiunea.
Corespunzător, vor fi: istoria (naturală) ca inventar al naturii, poezia şi
celelalte arte, filosofia (însemnând şi ştiinţele naturii).
Tot în această lucrare întâlnim o încercare de inventică; sub semnul
alegoric al zeului naturii şi vânătorii (Pan), Bacon descrie o seamă de
procedee pentru crearea unui produs nou, valoros şi original: extinderea,
transferul şi inversarea experienţei.

VII. RENÉ DESCARTES (1595-1650)

În 1637 a apărut Discursul despre metodă, iar în 1641 Meditationes
de prima philosophia, în care, cu ezitare, dar şi mare măiestrie, Descartes
acceptă şi explicaţia teologică în metafizică şi gnoseologie: intervenţia
divină este acceptată ca „primul mobil” şi garant al corectitudinii
sensibilităţii şi raţiunii.
În unele analize de psihoistorie se apreciază că îndoiala carteziană,
ca izvor al certitudinii, a fost o reacţie generalizată a tânărului Descartes
faţă de cunoştinţele dogmatice ce le-a asimilat forţat la Colegiul iezuit.
Criteriul certitudinii, emblematic pentru începutul sec. al XVII-lea, îi
apare a fi cugetarea: Cogito ergo sum (expresie latinească, ea însăşi notă
ironică la adresa scolasticii, deoarece Descartes a fost primul filosof
modern care şi-a scris opera în limba franceză, a poporului său).
83
 Claritatea afirmaţiilor lui Descartes nu lasă loc la ambiguităţi.
Cadrul conceptual general este dualismul: materia şi spiritul sunt cele
două „substanţe”, net distincte ca natură şi metodă de cunoaştere; prima
se defineşte prin întindere sau cantitate şi poate fi cunoscută prin
matematică; a doua are drept notă esenţială gândirea, ce se pretează la
cunoaştere prin introspecţie (observaţia interioară a trăirilor şi analiza
elementelor conştiinţei). Dacă în ambele cazuri sunt clare obiectele şi
metodele cunoaşterii, cine este Subiectul (care observă, se autoobservă şi
foloseşte o metodă de cunoaştere)?
Răspunsul cartezian la această întrebare imprimă dualismului un
caracter evident idealist: „Subiectul este substanţa spirituală pură”.
Comportamentul uman, ca lucrare a corpului, împrumută schema
funcţionării naturii, reflexul (necondiţionat); arcul funcţional „stimul-
răspuns” şi tuburile de transmisie a presiunilor de la maşinile hidraulice
este şi mecanismul mişcărilor corpului, numai că acesta are stimuli atât
din afară, cât şi dinăuntru.
În Pasiunile sufletului (1649) şi Tratat despre om, publicat postum,
Descartes face descrieri anatomice şi fiziologice, cu greşeli inerente
timpului, dar cu observaţii şi intuiţii pertinente; defineşte creierul (spre care
vin „tuburi” nervoase cu impresii din afară sau de la organe), drept sediu al
sensibilităţii, dar unitatea gândirii, imaginaţiei şi a subiectului, în general, îl
face să creadă că sediul principal al sufletului este într-o zonă singulară,
nepereche, cum este epifiza (sau glanda pineală).
Descoperirea reflexului de către Descartes este un moment major în
istoria psihologiei, deoarece înseamnă conturarea concepţiei despre
comportament, ca expresie a vieţii de relaţie, a interacţiunii organismului
cu mediul; dispozitivele mecanice şi hidraulice ale timpului au servit
drept modele pentru analogii; principalul argument a fost însă
mecanismul circulaţiei sângelui, descoperit de Harvey (1608; o lucrare în
latină a fost publicată la Frankfurt, în 1628). Prezentarea fiziologică a
reflexului a fost axată chiar pe mecanismul medicului englez: după ce
umple arterele şi venele, sângele ajuns în inimă se supune unor schimbări,
astfel că părţile sale cele mai fine se ridică la creier, influenţând gândirea
şi pasiunile. În lipsa conceptului de influx nervos, Descartes foloseşte
termenii antici „suflu vital” şi „spirit animal”.
Demonstrarea substratului fiziologic al afectivităţii şi regulile
metodei sunt exersate în cartea a doua a Tratatului despre pasiuni, când
abordează taxonomia pasiunilor. Defineşte şi descrie, atât prin obiect, cât
şi fiziologic, şase pasiuni simple (admiraţia, dragostea, ura, dorinţa,
bucuria şi tristeţea), pe cele compuse şi variantele (sau speciile).

84
 Concepţia carteziană despre reflex şi pasiuni conduce, în principal,
la clarificări hotărâtoare pentru evoluţia psihologiei:
– distincţia comportament – cunoştinţe; de acum, cunoştinţa
(informaţia, reprezentarea despre însuşirile şi raporturile obiectelor) a
devenit criteriu al psihismului; actele reflexe nu presupun asemenea
cunoştinţe sau reprezentări.
– Funcţia cognitivă a conştiinţei devine singura esenţă dată
nemijlocit Subiectului în introspecţie; cunoştinţa despre obiect există
numai în măsura în care este receptată şi trăită subiectiv;
– Dualismul „corp – suflet” are, începând cu Descartes, un nou
conţinut: corp înseamnă un sistem automat, organizat structural şi
funcţional după legile mecanicii; comportamentul corpului poate fi
explicat şi fără intervenţia sufletului: impulsurile externe şi construcţia
materială sunt suficiente. Raportul corp – suflet se discută de acum în
termeni fiziologici (vechii materialişti supuneau sufletul legilor corpului,
iar idealiştii, invers, puneau corpul la dispoziţia sufletului).
– Sufletul, în concepţia lui Descartes, este definit după un singur
criteriu: conştientizarea nemijlocită a manifestărilor sale (gândire, dar şi
senzaţii, afecte, reprezentări); de acum, delimitarea unui suflet raţional şi
a altuia senzitiv nu mai are sens, unitatea s-a realizat pe seama conştiinţei
de sine sau autoconştiinţei, faţă de care toate fenomenele sunt egale;
Descartes se ocupă de existenţa lui Dumnezeu, pe care o recunoaşte
alături sau complementar cu natura şi cu gânditorul. Introspecţia a căpătat
de acum statutul unei metode serioase, compatibile cu…matematica.
Dublul raport cu lumea obiectivă şi cu subiectul fiziologic conferă lui
Descartes statutul de metodolog al ştiinţei moderne.
– Ideea analogiei dintre comportamentul fiinţelor vii şi dispoziţiile
mecanice este considerată genială în comentariile istoricilor. Să vedem la
Descartes locul sufletului în cadrul sistemului comportamental. Senzaţiile
provocate de obiectele lumii externe sunt determinate fizic, prin structuri
şi mecanisme fiziologice. Dar trăirile afective? Acestea sunt determinate
de schimbările interne, organice. Descartes a trecut emoţiile şi
sentimentele din sfera consideraţiilor morale într-un capitol de ştiinţă a
naturii. Gândirea însă, contemplare a ideilor şi voinţei (neprovenite din
prefaceri fizice sau fiziologice), este atribuită „substanţei independente”,
care are şi ea legătură cu organismul prin intermediul glandei epifizare,
singurul substrat care este influenţat de sufletul nematerial. Este specifică
şi aproape emblematică pentru secolul al XVII-lea admiterea unor idei
apriorice în mintea individului – are fac posibile şi validează experienţele
cognitive personale; geometria şi alte ştiinţe matematizate au contribuit la
această opinie. Un alt postulat vizează o condiţie apriorică: predispoziţia
organismului de a se supune comenzilor de orice fel ale gândirii.
85
 VIII. SPINOZA (1632-1677)
Principala temă a psihologiei lui Spinoza este cea a afectelor (cărţile
III – V din Etica). Aşa cum ideile fuseseră considerate lucruri, şi afectele
(pasiunile) apar la fel: „…voi privi acţiunile şi poftele omeneşti ca şi cum ar
fi vorba de linii, suprafeţe şi corpuri” (Prefaţă la cartea a III-a). Le
defineşte ca stări ale corpului, care amplifică sau diminuează capacitatea
de acţiune a organismului, o favorizează sau limitează; tot afecte sunt şi
ideile despre aceste stări.
La Spinoza, voinţa, ca forţă autonomă dispare, ea confundându-se
cu intelectul. Numai recunoaşterea cauzelor unei acţiuni ne creează iluzia
că ea este voluntară.
Esenţa omului este pasiunea şi aceasta deoarece este fenomen
psihofiziologic. Dorinţa este atracţie conştientizată, dar derivată din
conştiinţă. Satisfacţia (bucuria) şi insatisfacţia (tristeţea) formează cu
prima grupul celor trei afecte fundamentale, din care derivă celelalte.
Dar şi aceste trei afecte au o bază generică: „puterea sufletului”,
constând în fermitate (năzuinţa spre menţinerea existenţei conform
normelor raţiunii) şi generozitatea (năzuinţa de a ajuta pe alţii şi de a se
uni prin prietenie). Diversitatea porneşte de aici: prezenţa de spirit,
curajul, cumpătarea, sobrietatea etc. sunt alternative ale fermităţii;
clemenţa, modestia, cardinalitatea etc. sunt moduri ale generozităţii.
Bucuria ce ţine şi de suflet şi de corp se numeşte voluptate; aceasta
poate fi bună, dar şi rea, când este exagerată. Ca şi ideile, afectele se
asociază. Analiza afectivităţii la Spinoza este meticuloasă, naturalistă,
după regulile matematice ale descompunerii, derivării şi compunerii;
demonstraţia sa urmăreşte relevarea determinismului universal şi în
această sferă a vieţii sufleteşti.
Abordarea generală a afectelor şi voinţei este intelectualistă:
pasiunile se datoresc unor idei inadecvate şi confuze; neputinţa de control
este „sclavia pasiunilor”. Controlul pasiunilor constă în cunoaşterea
necesităţii şi onorarea poruncilor raţiunii. Atunci corpul va fi capabil de o
mai intensă activitate.
IX. MATERIALISMUL ŞI ILUMINISMUL FRANCEZ,
SECOLUL AL XVIII-LEA
O lucrare de referinţă în istoria psihologiei este Traité des
sensations, publicată de Etienne Bonnot de Condillac (1715–1780) în
1754. Inspirat de modelul newtonian de gândire (explicarea multitudinii
de fenomene fizice prin principiul general al gravitaţiei), Condillac
respinge metoda deductivă ca întemeiată pe teze arbitrare (numai pentru
86
că sunt clare şi evidente), dar şi conexionismul lui John Locke, deoarece
abstracţia şi judecata nu sunt reductibile la asociaţii; foloseşte un model
genetic pentru a argumenta că orice fapt psihic este o senzaţie
transformată. „Clar şi distinct” pentru el este numai „o primă experienţă”,
acceptată fără îndoială de toţi, din care se dezvoltă toate fenomenele
intelectului.
O „linie de progres” a materialismului francez o constituie
ideea practică a rolului hotărâtor, în viaţa oamenilor, a educaţiei şi
legilor; în perfecţionarea societăţii, rolul hotărâtor îl au educatorii
şi legiuitorii. Personalităţile marcante ale acestei ideaţii au fost
J. J. Rousseau (1712–1778) şi C. A. Helvetius (1715–1771).
Primul afirmă efectul negativ al civilizaţiei asupra omului, prin
natura sa fiind bun şi perfect. Helvetius a susţinut teza genezei calităţilor
intelectual-morale sub efectul împrejurărilor de viaţă (deci, opus lui
Rousseau); duce chiar la exagerare rolul modelator al educaţiei (Despre
om, 1773).
Şi D’Holbach (1723-1789), în Sistemul naturii (numit şi „Biblia
materialismului”), vede fericirea omului (în fapt, fiinţă fizică) în reorga-
nizarea cunoştinţelor, educarea respectului pentru raţiune şi a curajului.
Pentru a căpăta cunoştinţe adecvate despre suflet este necesar să expe-
rimentăm asupra lui cu mijloacele fizicii, anatomiei, medicinii, pentru că
psihicul, în toată fenomenologia sa, nu este decât manifestare a unor
forme de mişcare.
O operă ce „pregăteşte” darwinismul este cea a marelui iluminist
Diderot; în anii 1774–1779 a elaborat Elemente de fiziologie, în care se
promovează ideea selecţiei naturale şi a influenţei mediului asupra
organismului. El consideră drept simplist modelul lui Lametrie,
concretizat în „Omul-maşină”: creierul şi nervii formează un întreg care
depinde simultan de corp şi de lumea înconjurătoare. Ideile psihologice
din tratatul citat cuprind o arie largă de teme, depăşind sensualismul
tradiţional (tocmai insuficienţele simţurilor au făcut ca gândirea să se
dezvolte; în acest sens redă numeroase exemple de deficit senzorial şi
compensări). Spiritul vremii era unul polemic, experimental, academic.
La apariţia cărţii lui Helvetius De l’Esprit (1776), Diderot identifică
paradoxuri şi formulează critici memorabile (deşi erau coautori la
Encyclopédie).

87
 Partea a II-a
PARADIGMELE PSIHOLOGIEI MODERNE
X. ASOCIAŢIONISMUL
1. Înainte de reflexologie
John Locke (1632–1704), contemporan cu Th. Hobbes, asimilând
empirismul baconian şi raţionalismul cartezian, a avut răgazul
elaborărilor filosofice numai în ultima parte a vieţii. Pentru gândirea sa
psihologică, două lucrări sunt remarcabile: An essay concerning human
understanding (1690) şi Some thoughts concerning education (1693).
Istoricii consemnează orientarea originală a lui Locke spre o ştiinţă
psihologică distinctă de metafizică, autonomă ca principii de cauzalitate,
tematică, exactitate şi utilitate. Aceasta a conferit o identitate clară
conceptului de experienţă, ca unică sursă a cunoştinţelor. Începând cu
John Locke, în ştiinţele cognitive se instituie două interpretări ale originii
şi dezvoltării cunoaşterii: curentul nativist, al ideilor înnăscute (susţinut şi
de Descartes) şi curentul senzorialist, care consideră că „tot materialul
raţiunii şi al cunoaşterii” derivă din experienţă şi senzaţie. Împotriva
ineismului, Locke aduce, pentru întâia dată, argumente psihologice,
psihogenetice şi psihopatologice.
Lucrurile au însuşiri primare, inerente şi permanente (soliditate,
întindere, mişcare etc.); în procesul cunoaşterii apar şi calităţi secundare,
ce ţin de interacţiunea primelor cu organele de simţ (culori, sunete,
gusturi etc.). Şi unele şi altele pot fi cunoscute chiar la nivel raţional
numai dacă apar direct în experienţa noastră: „nimic nu este în
raţionament care să nu fi fost transmis mai înainte prin simţuri”.
Evident, complementar lumii exterioare, lumea internă a propriilor
idei, imagini şi simţuri este obiect al experienţei şi avem astfel un al doilea
izvor de cunoştinţe, numite reflexie. În Cartea a II-a, cap. I din An essay,
califică această facultate ca foarte asemănătoare simţurilor şi de aceea o
numeşte provizoriu „simţ intern”. Principala sa lucrare constă în
dezvoltarea, prin combinare, compunere şi abstracţie, a ideilor simple
(provenite din unul sau mai multe simţuri). Este o fundamentare consistentă
a asociaţionismului, întărită încă şi printr-o teorie a limbajului. Modurile de
combinare a ideilor-elemente sunt dictate de multe calităţi ale acestora, dar
şi de condiţii socio-culturale; viziunea asupra limbajului este nominalistă,
dar Locke atribuie şi ideilor complexe şi universale valoare reprezentativă.
În stabilitatea asociaţiilor de idei, afectivitatea are un rol important,
din momentul în care un sentiment a fost prezent în actul cunoaşterii (fie
ea senzorială sau reflexivă). Tot prin asociere se obţine şi diversitatea
88
sentimentelor din alte două sentimente bazale: plăcerea şi durerea. De
fapt, sentimentul (termenul generic la Locke) nici nu este o facultate
independentă pentru că, prin conţinutul său, ţine atât de senzaţii, cât şi de
reflecţii.
John Locke a rămas în istorie ca „fondator al asociaţionismului
englez” şi datorită aplicaţiilor pe care le-a efectuat în domeniul educaţiei.
Lucrarea Some thoughts concerning education a rezultat dintr-o serie de
scrisori pe această temă, reflecţii „din inimă” de elev şi student chinuit în
sistemul tradiţional de învăţământ. Ideile sale, amplu argumentate, au
avut un mare impact asupra mentalităţii vremii, deoarece nemulţumirea
faţă de învăţământul formal, scolastic, era generală. O nouă calitate a
educaţiei este definită pe baza organizării experienţei, a asociaţiilor de
idei şi sentimente, a modelului omului practic, util, independent şi virtuos.
George Berkeley (1685–1753), episcop, filosof şi teoretician în
domeniul educaţiei, a fost un continuator empirist-conexionist al lui John
Locke. La doar 25 de ani a publicat două lucrări reprezentative: New
theory of vision (1709) şi Principles of human knowledge (1710). „A fi
înseamnă a fi perceput” (celebrul dicton latin: esse est percipi) – rezumă
concepţia subiectiv-idealistă a lui Berkley. Dacă Descartes s-a întrebat
despre relaţia spirit–corp, iar Locke despre modul în care materia
generează spirit, Berkley a considerat esenţială întrebarea „Cum spiritul
generează materie?”
David Hume (1711–1776) a devenit celebru la tinereţe (29 de ani),
când a publicat lucrarea în trei volume Treatise on human nature.
Raportându-se sceptic faţă de valoarea cognitivă a reflecţiei, declară drept
unic obiect al cunoaşterii propria experienţă. Conceptul de experienţă
apare aici mai elaborat, operându-se o distincţie între „impresii mai vii”
(senzaţii şi percepţii) şi „idei mai puţin vii” (imagini sau amintiri).
Hume defineşte relaţia cauză – efect ca un gen nou de asociaţie prin
contiguitate, purtând nota invariabilităţii succesiunii. Analiştii de mai
târziu contrazic raportarea acestui tip de asociaţie la clasa contiguităţilor
şi identifică la Hume trei modalităţi de asociere: asemănare, contiguitate
şi cauză-efect. El dă relevanţă cauzalităţii ca mecanism intrapsihic al
generării datelor conştiinţei de către impresii, deci tot de fapte ale
conştiinţei.
David Hartley (1705-1757), medic, s-a aflat sub influenţa lui
Newton şi Locke. În singura sa carte publicată, Observations of man
(1749), postulează un mecanism vibratoriu în sistemul nervos,
corespunzător senzaţiilor, ideilor şi imaginilor; este o interpretare
fiziologică a distincţiei operate de Hume între impresii şi idei; în cazul al

89
doilea, vibraţiile fiind mai slabe. Pentru această contribuţie la abordarea
fiziologică a conexiunilor, cu extrapolări la mecanismul emoţiilor, unii
istorici îi conferă rolul de precursor al reflexologiei respondente.
John Stuart Mill (1806–1873) a împărtăşit şi dezvoltat concepţia
tatălui său, James Mill, văzând în coalescenţă un gen de „chimie
mentală”. Astăzi am putea desemna fenomenul prin termenul de
„emergenţă”, deoarece produsul asocierii a două sau mai multe idei poate
fi necunoscut sau de neanticipat la nivelul fiecărei componente. Eruditul
filosof recurge şi la analogie cu „discul culorilor”, cu care Newton a
demonstrat compoziţia luminii albe (din cele şapte culori). O mai mare
precizie în termeni a favorizat acceptarea noilor explicaţii: „ideile simple
mai curând generează, decât le compun pe cele complexe”.
Alături de „generare”, conceptul de „expectanţă” au dat psihologiei
un impuls care s-a resimţit benefic până în secolul al XX-lea, când au fost
valorificate mai mult ca oricând. Ele erau răspunsuri la problema pusă de
Berkley: modalităţile prin care mintea creează lucruri ale realităţii.
Alexander Bain (1818–1903), cu puternice interese încă din
studenţie pentru o psihologie „naturală”, a devenit discipol al lui J. St. Mill
(fiindu-i şi coleg la Universitatea londoneză). Dintre lucrările sale, două au
fost recunoscute ca cea mai elaborată gândire psihologică a sec. XIX-lea:
The senses and the intellect (1855) şi The emotions and the will (1859).
Concepţia lui Bain, mult apreciată chiar de J. St. Mill, dar şi de
psihologi ai secolului al XX-lea, printre care M. Ralea şi C. I. Botez, se
remarcă prin orientarea asociaţionismului spre biologie, fiziologie şi aportul
activ al instanţei cerebrale. Făcând din arcul reflex unitatea elementară a
psihismului, el remarcă momentul activ al organismului în procesul
adaptării şi dezvoltării (o diferenţă majoră faţă de asociaţionismul pasiv, ce
explica doar ideile şi imaginile întâmplătoare, respectiv visele şi reveriile).
Fără a fi experimentator, Bain a făcut operă prin analiză, intuiţie, credinţă în
posibilitatea plasării psihologiei în rândul ştiinţelor naturii.
Herbert Spencer (1820–1903), cu formaţie de inginer, la doar
22 de ani a început să publice studii economice şi politice; Principii de
psihologie, în secvenţe, se publică înainte de apariţia lucrării majore a lui
Ch. Darwin Originea speciilor (1859). Tânăr, dar cu planuri ambiţioase,
trece la elaborarea principiilor biologiei, psihologiei, eticii, sociologiei,
publicându-le în volume distincte. În confluenţă cu darwinismul, ideile lui
Spencer au marcat o epocă de mentalitate în Anglia şi întreaga Europă pe
tot parcursul veacului al XIX-lea.
În lucrarea Primele principii se formulează legea evoluţiei, ca
generală pentru explicarea schimbărilor din natură. Spencer supune
observaţiei, analizei şi comparaţiei ştiinţele naturii (botanica, geologia,
90
fiziologia) şi cele sociale (psihologia, estetica, morala, lingvistica,
istoria etc.). Principiul evoluţiei este formulat ca ipoteză şi nu ca o dogmă.
Domeniile religiei şi metafizicii sunt scoase din sfera ştiinţei, a cunoaşterii
raţionale, dominat de legea evoluţiei. Foloseşte pentru aceasta chiar un
termen special – „incognoscibilul”. Spencer se ocupă de transferarea
modelului biologic de evoluţie (trecerea de la omogen la eterogen în
devenirea oricărui organism), la progresul în alte sfere ale existenţei,
inclusiv la cea socială (societate, instituţii, limbaj, literatură, ştiinţă, artă).
2.) Asociaţionismul centrat pe reflexul condiţionat
În tratatele de istoria psihologiei sunt conturate două moduri de a
trata această „recentrare” a asociaţionismului de la „idee–idee” la
„stimul–răspuns”: ambele dau prioritate „psihologiei evoluţioniste”
(Spencer, Darwin), dar, în timp ce occidentalii atribuie începuturile
acestui proces lui Ebbinghaus, psihologii ruşi pun în prim plan
reflexologia lui Secenov.
Hermann Ebbinghaus (1850–1909), profesor la Breslau şi apoi la
Berlin, a publicat în 1885 prima investigaţie de laborator asupra
memoriei. Rezultatele sale sunt revendicate de asociaţionişti pentru
inovaţia de a studia învăţarea unui material ce exclude experienţa
precedentă. Este vorba de silabe fără sens, compuse din două consoane şi
o vocală (wop, xam, cir etc.). Intenţionând să obţină o curbă a evoluţiei în
timp a retenţiei, a evitat cuvintele vocabularului obişnuit care, în trecutul
experienţial, ar fi avut conexiuni deja reţinute. A obţinut într-adevăr o
curbă de tip „acceleraţie negativă” pentru intervalul imediat de timp,
fenomen ce a fost reconfirmat ulterior, indiferent de complexitatea
tehnicii de laborator folosite.
Inovaţia metodică a lui Ebbinghaus a deschis calea abordării
funcţiilor psihice superioare pe baza principiului simplu al asociaţiei,
ajungându-se chiar la exprimări exacte.
Medicul rus I. M. Secenov (1829–1905), cu studii la Moscova,
Berlin şi Viena, profesor de fiziologie la Academia medico-chirurgicală
din Petersburg, ajunge la concluzia că sistemul nervos este un regulator
automat al organismului (analog reglajului maşinii lui Watt, cu aburi).
Sistemul nervos asigură integritatea anatomo-fiziologică a organismului,
receptând excitaţiile externe şi semnalele despre starea funcţională a
organelor, declanşând reacţii motorii şi glandulare de răspuns.
În 1863, Secenov publică Reflexele creierului, titlu impus de cenzură la
o lucrare ce avea în titlu Provenienţa fenomenelor psihice pe bază fiziologică.
Pentru prima dată, activitatea cerebrală şi activitatea psihică aveau aceeaşi
unitate elementară constitutivă – actul reflex. Actele conştiente şi cele
voluntare sunt „în sens strict, reflexe”. Secenov a mai scris şi alte lucrări de
91
psihologie, mai ales asupra gândirii, promovând un determinism fiziologic
(de altfel a scris şi o lucrare intitulată De către cine şi cum trebuie elaborată
psihologia?, republicată de mai multe ori, în care respinge introspecţia şi
argumentează evoluţia ontogenetică a funcţiilor psihice). „Motorul”
dezvoltării este experienţa, „întâlnirea biologică cu realitatea”.
2.1. Descoperirea reflexului condiţionat de către Pavlov
Istoricii psihologiei ruse (dar, în consens, şi cei occidentali) consideră
că lucrarea lui Pavlov, O experienţă de 20 de ani (publicată în 1923)
reprezintă prima bază naturalist-ştiinţifică, argumentată experimental, pe care
s-a format psihologia modernă; de acum, activitatea psihică avea o raportare
(sigură) la activitatea nervoasă superioară (a emisferelor cerebrale).
Ivan P. Pavlov (1849–1936) a intrat în ştiinţă ca fiziolog al
digestiei (factori glandulari şi neuronali), obţinând premiul Nobel pentru
medicină în 1904; din 1890 până la finele vieţii a fost director al
Laboratorului de fiziologie din cadrul Institutului de Medicină
Experimentală din Petersburg.
Atent la controlul condiţiilor de mediu în laboratorul de fiziologie,
Pavlov a surprins un fenomen „nefiziologic”: salivarea anticipativă. Un
montaj tehnic experimental minuţios, cu tuburi ce colectau produsul
glandelor salivare la câine, le-a permis cercetătorilor să înregistreze
salivarea înainte de administrarea stimulului adecvat (pesmet, praf de
carne etc.). Nefiind o excitare locală a organului de simţ respectiv,
observatorii s-au aflat în faţa unui reglaj de tip anticipativ. Dacă acesta nu
este de tip fiziologic, înseamnă că este de un ordin superior: zgomotul
produs de laboranţi, sau vederea lor, a vaselor, a locului, sesizarea
timpului, le „anunţa” subiecţilor apariţia excitanţilor întăritori şi le
provoca salivaţia specifică, fără ca excitantul specific să fie prezent.
Vladimir M. Bechterev (1857–1927) a avut iniţiative şi cercetări
hotărâtoare pe linia trecerii de la „asociaţii între idei”, la asociaţii evidente în
comportamentul extern (stimul-reacţie). Într-un studiu publicat în 1904, Psiho-
logia obiectivă şi obiectul ei, Bechterev vede psihologia ca reflexologică.
Psihologia occidentală îl plasează pe Bechterev în istorie pe un loc
privilegiat, al cercetătorului atât novator, cât şi umanist (comparativ cu
Pavlov): el a studiat reflexul condiţionat motric la om şi animal, în forma
asocierii unui şoc electric pe laba câinelui sau pe mâna unei persoane, cu
sunetul unei sonerii. Practica lui Pavlov, fost cercetător–medic nutriţionist, de
a scoate canale ale glandelor salivare în afara cavităţii bucale şi, printr-o
capsulare specială, a trimite laborantului, prin tuburi, picăturile de salivă, n-a
fost potrivită spiritului „pacifist” al lui Bechterev (şi al psihologilor care au
urmat şi au înţeles că „lumea obiectivă nu trebuie răstignită pe crucea cercetării
adevărului”). Deci, Pavlov a condiţionat (a pus în contingenţă temporară)
reacţiile glandulare – salivare, iar Bechterev, înaintea sa, reacţiile motrice.
92
 Edward Lee Thorndike (1874–1949) a început să studieze
învăţarea la animale, ca asociaţionist, dar în curând a început să se
intereseze de învăţarea umană şi de aspecte ale psihologiei educaţionale şi
sociale. El a dezvoltat conexionismul până la multiple aplicaţii; el a
experimentat pe pui de găină, pisici şi câini, în condiţiile puzzle box.
Mediul extern pentru Subiect nu mai era un stimul, ci o problemă. Putem
spune că noţiunea de „Subiect” a devenit alta: nu un sistem reactiv, parte
a unui ambient ofensiv, ci un rezolvitor de probleme, cu trecut, opţiuni,
aşteptări, dorinţe, „vectori” ai viitorului. Thorndike şi-a susţinut teza de
doctorat la 24 de ani, în 1898: Animal intelligence: an experimental study
of the associative processes in animals.
Continuând cercetările pe peşti şi antropoide, publică o lucrare mai
completă în 1911. Istoricii îi analizează contribuţiile referindu-se la lucrarea
din 1949, Selected writings from a connectionist’s psychology. Emană
această carte o concepţie asupra obiectului psihologiei? Da, însă mai mult
în mod implicit: accentuând aspectele utilitare ale psihologiei, Thorndike
apare ca funcţionalist; conexiunea sau legătura stimul-răspuns este
principala preocupare a psihologiei, fie că ea este dictată de situaţia externă
sau de atitudinile subiectului, că apare izolată sau ca element într-o serie.
2.2. Teoria lui Clark Hull
Clark Hull, în 1920, îşi susţine teza de doctorat la University of
Wisconsin, pe o temă de „formare a conceptelor”. Rămânând la
Wisconsin în grupul de cercetători, a început să studieze efectul tutunului
asupra comportamentului. Căpătând o dexteritate recunoscută în controlul
variabilelor experimentale, se simte abilitat în a gândi şi studia testarea
aptitudinilor. Ataşamentul său pentru cercetare se finalizează cu lucrarea
Aptitude testing (1928). După această elaborare rămâne cu o viziune
pesimistă asupra problematicii respective şi se îndreaptă spre hipnoză şi
sugestie, efort finalizat în 1933 cu Hypnosis and sugestibility. Ultima
parte a vieţii a dedicat-o studiului învăţării, temă majoră în care a avut
realizări remarcabile.
C. Hull a devenit interesat de învăţare după studierea traducerii în
engleză (1927) a lucrării lui Pavlov, Reflexele condiţionate. În anii ’30,
Hull a publicat o serie de lucrări teoretice, cea mai cunoscută dintre
acestea fiind Mind, mechanism and adaptative behavior (1937), în care
argumenta posibilitatea extinderii principiilor condiţionării la procese
comportamentale complexe. În 1943, apare Principles of behavior, cu un
efect enorm asupra problematicii învăţării. Ultimele sale cărţi, Essentials
of behavior (1951) şi A behavior system (1952), au avut un efect imens
asupra studiului învăţării.
93
 Între stimul şi reacţie Hull a văzut variabile intermediare, condiţii ce au
intervenit anterior cum ar fi numărul de încercări întărite, intensitatea
stimulului, forţa motivaţiei exprimată în numărul de ore de deprivare (de hrană,
de exemplu). Un exemplu edificator pentru demersul lui Hull este principiul
numit goal gradient hypothesis (1932): potenţialul de răspuns este în funcţie de
distanţa şi timpul ce despart Subiectul de evenimentul-întărire. Corolarul este
formulat astfel: „Cu cât este mai mare amânarea întăririi într-un lanţ compor-
tamental dat, cu atât este mai slab potenţialul de reacţie la stimulul respectiv”.
2.3. B. F. Skinner: condiţionarea operantă sau instrumentală
Replică pozitivistă la teoriile formale enunţate de Hull, Skinner a
identificat în „regimul de întăriri” factorul principal de dirijare a compor-
tamentului (principala lui preocupare: dezvoltarea capacităţilor umane).
B. F. Skinner s-a născut în 1904 în Pennsylvania. Şi-a susţinut doctoratul
în 1931 la Harvard şi a continuat aproape zece ani studii postdoctorale, la
Universitatea Minnesota, între 1945–1947, după care s-a întors la Harvard.
Linia operei lui Skinner este cea a abordării descriptive, ateoretice a
comportamentului. Colectarea de date este, pentru Skinner, cea mai solidă
bază pentru predicţii. „Etica” receptării, analizării şi valorificării datelor
este cea a „analizei funcţionale”, evident, comună tuturor ştiinţelor
naturii. Lucrul cu mase de subiecţi, considera Skinner, este expresia
deficitului în controlul variabilelor experimentale (este o ignorare a
individului, purtătorul autentic al capacităţilor psihice). Un individ bine
cunoscut ne dă prilejul de a aprecia consistent alţi indivizi.
Punctul de originalitate majoră a gândirii lui B. F. Skinner este
conceptul de comportament operant sau emitent, alternativă la cel
respondent, provocat de un stimul extern. Primul nu are un agent provocator
extern, ci este, precum un act de voinţă, o manifestare a individualităţii pentru
propria supravieţuire şi dezvoltare.
Într-o cuşcă perfect izolată de zgomot, cu condiţii bine determinate de
temperatură, lumină şi echipament, toate formând ansamblul variabilelor
dependente, subiecţii preferaţi ai lui Skinner erau porumbeii şi şobolanii, dar
şi oamenii. Reacţiile lor simple ce erau vizate pentru a fi întărite erau simpla
apăsare pe o pârghie sau o cheie.
2.4. Replici la adresa asociaţionismului
Principalele atacuri critice au vizat:
a) Elementarismul. Disponibilitatea analitică a empiriştilor englezi a
fost în spiritul progresist al timpului, cu efecte benefice asupra înţelegerii
raportului om-mediu şi a factorilor de progres ai educaţiei. Teoria transferului
pe seama elementelor identice, formulată de Thorndike a fost însă o
provocare pentru un veac. Gestaltismul a fost principala făclie a protestului,
dar şi teoriile personologice, umaniste, creatologice şi intuiţioniste au insistat
pe analiza molară a comportamentului şi, în general, a istoriei personale.
94
 b) Hazardul (încercarea şi eroarea), ca mecanism al învăţării.
Acest aspect a fost criticat pentru viciul metodologic de a pune animalul în
situaţii problematice stupide (din punctul de vedere al comportamentului
său normal). Puzzle box nu-i permite Subiectului altceva.
c) Legea efectului. Iniţial acest principiu a fost înţeles ca fiind de
ordin mentalist. Thorndike a explicat însă că nu este vorba de „dorinţă”,
de „plăcere” sau „vrere”, deci nu de afect, ci de efect, cu sensurile sale
general-biologice, comportamentale.
d) Determinism mecanic. Critica a vizat mai mult
marginalizarea valorilor umane. Conexioniştii au răspuns că noţiunile
de „ambient” şi „întărire” surprinde toate aspectele personologice,
sociale, culturale, morale; mintea şi spiritul omului sunt părţi ale
existenţei naturale, efecte şi cauze ale progresului.

XI. STRUCTURALISMUL
1. Precursori
Structuralismul a fost pregătit de Brentano, Fechner şi Helmholtz.
Franz Brentano (1838–1917), preot catolic şi filosof austriac, la
24 de ani a publicat cartea Psihologia lui Aristotel, iar în 1874 Psihologia
din punct de vedere empiric.
Gândirea lui Brentano reprezintă un punct de cotitură sau un „reper
de orientare” în istoria psihologiei: el a înţeles că, în timp ce ştiinţele
naturii studiază fenomene, psihologia are de-a face cu acte, acţiuni care
pornesc de la Subiect, care are nevoi, interese, intenţii, scopuri. Psihologia
este definită ca ştiinţă a actelor psihice. Orice act are un conţinut (un
obiect) şi un mod de acţiune cu respectivul conţinut. „Obiectul” şi
„acţiunea” sunt de nedespărţit într-un act psihic.
Gustav Fechner (1801–1887), medic şi fizician, profesor de fizică
în anii ’20-’30 la Leipzig, a dovedit afinitate pentru problemele
psihofizicii. Fondul său conceptual este cel al idealismului obiectiv: el
afirma despre conştiinţă că este peste tot în univers, corpurile cereşti sunt
însufleţite, iar materia nu este decât o umbră a psihismului. Culmea
cutezanţei: a vrut să demonstreze aceste idei cu ajutorul matematicii şi a
experimentului.
În acest timp, E. H. Weber a descoperit un fapt capital: diferenţierea
a doi stimuli depinde nu de mărimea absolută a fiecăruia, ci de relaţia
dintre excitaţia dată şi cea iniţială. Această regularitate a verificat-o pe
mai multe modalităţi senzoriale: musculare, vizuale etc., ajungându-se la
conceptul de „prag diferenţial”. Apărea un nou domeniu al cunoaşterii–
psihofizica, ştiinţa raporturilor dintre mărimile fizice ale excitanţilor şi
95
intensităţile senzaţiilor. Una dintre primele realizări: intensitatea senzaţiei
este direct proporţională cu logaritmul intensităţii excitaţiei; aceasta
dovedeşte că există un plan al funcţionalităţii, mai larg decât cel al
cauzalităţii. Această lege psihofizică este prezentă în lucrarea Elemente de
psihofizică (1860).
Herman Helmholtz (1821–1894) a utilizat o tehnică inovatoare de
măsurare a vitezei influxului nervos. Deşi medic, fizician şi fiziolog, şi cu
mentalitate filosofică, kantian, Helmholtz a rămas în istoria psihologiei ca
o personalitate cu contribuţii deosebite. El a împărtăşit concepţia lui
J. Müller despre energia specifică a organelor de simţ, recunoscând
senzaţiei rolul de semn sau simbol al lumii externe, iar nu o copie sau o
reflectare. Totuşi, viziunea filosofică agnostică nu l-a împiedicat să
introducă măsurători ale percepţiei vizuale şi auditive, devenind astfel
întemeietorul psihometriei.
2. Gândirea psihologică a lui Wilhelm Wundt (1832–1920),
părintele psihologiei experimentale, fondatorul primului laborator, în
1879, la Universitatea din Leipzig. Wundt a înţeles că studiul sufletului
înseamnă o ştiinţă a experienţei şi că instrumentul ei principal este
experimentul.
Obiectul psihologiei este experienţa imediată şi metoda adecvată
este observaţia controlată a conţinuturilor în condiţii experimentale.
Programul de cercetări al lui Wundt avea trei obiective:
− analiza proceselor conştiente ca elemente;
− descoperirea modurilor în care aceste elemente se leagă unele cu
altele în formaţiuni complexe şi
− determinarea mecanismelor fiziologice ale conexiunilor.
Dintre colaboratorii europeni ai lui Wundt, cel care a socotit
structuralismul wundtian incomplet a fost Oswald Külpe (1862–1915).
Külpe a sesizat că în planul mental sunt elemente identificabile drept
„obiecte”, dar sunt şi funcţiuni, ce nu se pretează la conştientizare şi
analiză. În această viziune, distincţia act – stări – procese, făcută de
Brentano, precum şi conceptul de „experienţă” au fost repere conceptuale
pentru „Şcoala de la Würtzburg”, iniţiată de Külpe.
Edward Bradford Titchener (1867–1927), englez de origine, cu
studii la Leipzig şi wundtian ca formaţiune, este considerat un „clasic al
structuralismului american”. El a văzut unitatea ştiinţelor pe fundament
psihologic: universul experienţei umane. După acest criteriu a văzut
diferenţa dintre fizică şi psihologie în felul cum este orientată experienţa:
în afară, asupra obiectelor şi a relaţiilor dintre ele, înăuntru, asupra
elementelor experienţei, sau a stărilor de conştiinţă.

96
 3. Structuralismul ca paradigmă
Pentru structuralişti, obiectul psihologiei este „studiul analitic al
psihicului omului adult normal prin metoda introspecţiei”. În această
formulare, diferenţele individuale şi disfuncţiile sunt excluse din sfera
problematicii psihologice.
Postulatele structuralismului n-au avut o formulare controlabilă
logic, ci una ce poate fi doar abstrasă:
− psihologia se sprijină pe experiment pentru a se elibera de
metafizică;
− adevărurile sale sunt de ordin empiric;
− gândirea şi conştiinţa sunt concepte bazale şi domeniu de studiu
experimental;
− introspecţia este o metodă validă de studiu, dar are grade
diferite de elaborare şi învăţare;
− „spiritul” şi „corpul” sunt sisteme paralele, iar legile psihologice
trebuie să remarce această distincţie; totuşi conceptul de „experienţă”
exprimă un monism, o unitate a celor două roluri.
Principiile conexiunii. Conexiunea prin contiguitate a fost
considerată primordială. Wundt a recunoscut şi un principiu al sintezei,
bazat pe „senzaţia” semnificaţiei elementelor ce intră în structura mai
complexă.
Principiile selecţiei. Conceptul-cheie în explicarea selecţiei datelor
şi experienţelor este atenţia. Titchener distingea trei forme de atenţie:
1) nativă sau involuntară, în care intensitatea şi calitatea experienţei, în
special noutatea, sunt factori de selecţie; 2) voluntară sau secundară;
3) atenţia ca deprindere, deci parţial involuntară.

4. Critica structuralismului
Atacurile principale au vizat metoda introspecţiei, care, în fapt, este
retrospecţie şi deci dispusă, la deformări prin faptul natural al uitării.
Introspecţia este neadecvată, mai ales pentru efectul inductiv pe care îl are
atunci când se îndreaptă spre o trăire psihică. Cazul stărilor afective este
cel mai frapant, dar şi experienţele de ordin cognitiv pot fi drastic
modificate. Wundt a contracarat această critică, propunând antrenamentul
introspecţiei.
Altă critică ce s-a adus structuralismului a fost neputinţa sa de a
scruta procese subconştiente şi inconştiente, responsabile, după cum au
arătat alte dezvoltări paradigmatice, de funcţionarea sistemului psihic.

97
 XII. FUNCŢIONALISMUL
Paradigma funcţionalistă vizează trei întrebări relative la
comportamentul uman şi animal: Ce?, Cum?, De ce? (deci, funcţia
comportamentului organismelor, inclusiv a conştiinţei, în adaptarea lor la
mediu; aspectele utilitare şi relaţionale).
Funcţionalismul ca sistem a fost fundamentat de către doi remarcabili
profesori universitari din Chicago: John Dewey (1859-1952) şi J. R. Angell
(1859-1949). Ca promotori sunt recunoscuţi R. S. Woodworth (1869-
1962) şi H. Carr (1873-1954).
Prima orientare spre această paradigmă o întâlnim la Aristotel, după
cum s-a relevat. Alte trei linii de influenţă vin din gândirea britanică: opera
evoluţionistă a lui Charles Darwin (1809-1882), studiul diferenţelor
individuale (Sir Francisc Galton, 1822-1911) şi investigaţiile comporta-
mentului animal întreprinse de G. J. Romanes (1848-1894) şi C. Loyd
Morgan (1852-1936).
William James (1842-1910), prin lucrarea sa în două volume The
principles of psychology (1890), a avut o contribuţie majoră la
dezvoltarea psihologiei americane şi mondiale, sintetizând cercetările
făcute de alţii, redând principii şi extrapolări intuitive.
Primele preocupări ale lui W. James pentru psihologie datează din
1875, cele dintâi manifestări în câmpul psihologiei au avut o tentă critică
la adresa structuralismului wundtian: îl vedea îngust, artificial,
punctiform, reducţionist („reduce grandoarea psihicului uman la scale
numerice”). Cea mai provocatoare distanţare de structuralismul wundtian
(promovat în America de fostul doctorand la Leipzig, Ed. B. Titchener,
profesor la Universitatea Cornell, care îşi impusese termenul
„structuralism”) a fost definirea conştiinţei prin şase caracteristici:
− este întotdeauna „personală”, în sensul că aparţine unui anumit
individ;
− se află în continuă schimbare, fiind un proces neîntrerupt
(stream of consciousness);
− judicios continuă: în ciuda hiatusurilor, identitatea individuală
se menţine întotdeauna;
− selectivă: alege în continuu relevanţe;
− decurge atât în forme „tranzitive”, cât şi „stabile” (în alţi
termeni: forme centrale şi forme marginale);
− funcţia majoră a conştiinţei este de supravieţuire, de mai bună
adaptare, intervenind atunci când problemele sunt noi (în comparaţie cu
deprinderile şi obişnuinţele).
În urma acestor precizări, James redefineşte obiectul psihologiei:
„studiul condiţiilor conştientizării”.
98
 John Dewey (1859-1952) a fost o personalitate ce a marcat o epocă
în cultura americană: fiind eminent filosof, pedagog şi psiholog. A studiat
cu Hull la Universitatea Hopkins, apoi la Minnesota şi Michigan. A fost
autorul primului tratat american de psihologie (Psychology, în 1886).
Prin publicarea, în 1896, a studiului The reflex arc concept in
psychology, Dewey devine fondatorul mişcării funcţionaliste: respinge
analiza comportamentului în unităţi S-R, ce nu surprinde coordonarea
globală a comportamentului în vederea adaptării organismului la o
situaţie. Apreciază ideea lui James despre continuitatea conştiinţei.
„Stimulul” şi „Răspunsul”, după Dewey, nu sunt entităţi existenţiale, ci
teleologice, cu considerentul atingerii unui rezultat (reproducerea speciei,
conservarea vieţii, deplasarea într-un anumit loc).
În anii următori, la Universitatea din Chicago, Dewey se dedică
educaţiei şi filosofiei; după publicarea lucrării-manifest Psychology and
social practice (1900), Dewey devine, pentru toată viaţa, conducătorul
mişcării „educaţiei progresive”, o aplicare de succes a pragmatismului în
domeniul învăţământului. Tezele majore ale acesteia sunt: educaţia este
viaţă; a învăţa înseamnă a face; instruirea trebuie centrată pe elevi, nu pe
obiectul de învăţământ. După 1904 aduce contribuţii funcţionalismului
prin fundamentare filosofică şi aplicaţie psihologică (în 1910 face o
analiză a gândirii în termeni funcţionalişti).
Contribuţiile funcţionalismului:
− stimularea psihologiei ca ştiinţă experimentală relativă la om şi
animale;
− promovarea unei metodologii a studiului variabilelor empirice;
− instrumentarea conceptuală a etologiei;
− formularea unei teorii asupra emoţiilor;
− s-a dovedit un sistem deschis la experimentalism, obiectivism,
elementarism şi la raportul endogen-exogen.

XIII. BEHAVIORISMUL
Cel care a dat denumirea de „behaviorism” noii paradigme a fost
John B. Watson (1878-1958). Originar din Carolina de Sud, şi-a luat
licenţa în anul 1900 la Universitatea Furman şi doctoratul în 1903 la
Universitatea din Chicago. Primele cercetări independente au fost
efectuate în problematica învăţării în labirint, aplicând tehnicile lui Small,
Morgan şi Thorndike. În 1908 devine profesor de psihologie la
Universitatea Hopkins, unde colaborează cu Yerkes şi Jennings în studiul
percepţiei vizuale la animale.
În 1913, în „Psychological Review” i-a apărut lucrarea polemică
Psychology as the behaviorist wiews it. Aici defineşte psihologia ca o
ştiinţă naturală pur experimentală, ce urmăreşte predicţia şi controlul
99
comportamentului. Excluzând introspecţia din aria metodologică, nu
recunoaşte nici demarcaţia dintre om şi animal; cât de complexă este
manifestarea comportamentală a omului, ea aparţine totuşi schemei
generale de investigare a comportamentului, astfel încât referirea la
conştiinţă şi la alte entităţi mentaliste devine inutilă. În lucrări ulterioare,
Watson a promovat un reducţionism provocator (de exemplu, afectele
reduse la modificări vasculare) şi a făcut referiri pozitive la reflexologia
lui I. P. Pavlov. În Behaviorism (1925) apare preocupat de ambient şi de
perfecţionarea fiinţei umane.
1. Behaviorismul ca paradigmă
1.1. Definirea psihologiei ca ştiinţă. Dacă ne referim la un text de
maturitate, The battle of behaviorism, lucrare polemică din 1929, înregistrăm
următoarea definiţie: „acel domeniu al ştiinţelor naturii ce se ocupă cu
comportamentul uman, cu ce face şi ce ştie, atât învăţat, cât şi neînvăţat”
(pag. 4). „Conştiinţa” şi „viaţa psihică” sunt considerate „pure presupuneri”.
Obiectivele unei asemenea ştiinţe a comportamentului se rezumă la două
genuri de predicţii: ştiind stimulul să prezici răspunsul şi invers.
1.2. Natura datelor. Pentru behaviorişti, datele despre psihic se
referă la conexiunea stimul-răspuns, în toate ariile de raportare a
organismului la mediu: chinestezie, verbalizare, reglaj glandular, toate
plasate în spaţiu şi timp, exprimate în măsuri cantitative.
1.3. Postulate. Din ampla literatură behavioristă pot fi relevate patru
postulate:
a) în sfera comportamentului animal şi uman există un strict
determinism;
b) comportamentul se reduce la procese psihomecanice, deci
musculare şi glandulare;
c) orice comportament, oricât de complex, este analizabil în
elemente de răspuns;
d) procesul conştiinţei, dacă există, nu poate fi studiat ştiinţific.
1.4. Modul de selectare a datelor. Consecvent unui determinism
naturalist, Watson pune în prim-plan învăţarea şi disponibilitatea ereditară.
1.5. Principiile conexiunii. Din orgoliu sau dintr-o fixitate conceptuală,
Watson n-a acceptat principiul întăririi descoperit şi formulat, de Pavlov şi
nici legea efectului, de la Thorndike. Punând în prim-plan legea exerciţiului
(frecvenţa şi recenţa), comportamentele, oricât de complexe ar fi, sunt
explicate ca înlănţuiri de unităţi Stimul-Răspuns.
1.6. Raportul psihic-corp. În accentele sale extreme, behaviorismul
înseamnă un monism fizic, în sensul că mentalul nu este decât o expresie
a modului în care funcţionează sistemul nervos; conştiinţa (daca există)
nu are o existenţă independentă.
100
 1.7. Programul de cercetări experimentale. Watson s-a remarcat şi
a impus paradigma behavioristă, experimentând pe animale; sinteza
acestor experimente o găsim în lucrarea Psychologies of 1925. Ulterior
însă, studiul comportamentului copiilor în prima lună de viaţă şi
condiţionarea emoţională au devenit cercetări curente. Prin observaţii
zilnice asupra a peste 100 de copii, a identificat un „repertoriu
comportamental la naştere”. O concluzie a acestor investigaţii a fost lipsa
unei diferenţieri a abilităţilor manuale şi câştigarea acesteia pe măsura
condiţionării sociale. Prin studii longitudinale a demonstrat şi condiţionarea
fricii, furiei şi dragostei la copii, respingând astfel concepţia tradiţională a
predeterminării ereditare. Prin situaţii stimulative speciale a educat frica (de
exemplu, asociind un zgomot puternic cu un anumit fapt, obiect sau
animal), iar prin altele a înlăturat-o (prin asociere cu stimuli pozitivi).
2. Contribuţiile behaviorismului
În ciuda neajunsurilor ce ţin de îngustarea domeniului psihologiei,
promovarea paradigmei behavioriste are meritul incontestabil al
obiectivităţii metodologice şi clarităţii terminologice. Impactul său asupra
ştiinţei psihologice, dar şi asupra celorlalte ştiinţe umaniste a fost enorm.
Practic, în veacul ce s-a încheiat, nici un psiholog, om de ştiinţă,
practician sau empirist, nu-şi putea da seama în ce măsură era behaviorist.
Criteriul public knowledge pentru obiectivitatea faptului psihic nu poate fi
respins, astfel că piedestalul psihologiei ştiinţifice s-a înălţat semnificativ,
spre sfidarea spiritului foiletonismului metafizic şi mitologic. Se apreciază că
nici un sistem de gândire psihologică n-a atins claritatea definirii obiectului
de studiu şi a metodei ca behaviorismul. Şi în problema conştiinţei,
transparenţa principiilor a fost totală: chiar dacă există, această funcţie nu are
rol cauzal, deci considerarea ei nu este utilă în explicarea comportamentului.
Extinzând discuţia la „interacţiunea minţilor”, aceasta este posibilă, dar prin
intermediul unor condiţii ce ţin de ambientul fizic.

XIV. GESTALTISMUL
1. Fondatorii gestaltismului. Fenomenul mişcării aparente, ce a dat
de gândit psihologilor şi a condus la paradigma gestaltistă, şi-a găsit aplicaţia
majoră în cinematografie. Cum se face că succesiunea unor stimuli luminoşi
la fante distanţate, la un interval de cca 60 msec. dă observatorului impresia
că lumina se mişcă de la o fantă la alta? Această întrebare a constituit
obiectul unor îndelungate discuţii între Wertheimer, venit la Institutul de
Psihologie din Frankfurt pe Main în 1910, şi ceilalţi doi colaboratori, la
început subiecţi ai experimentării, W. Kohler şi K. Koffka.
101
 Lucrarea lui Wertheimer din 1912 lansa o nouă paradigmă,
deoarece mişcarea aparentă nu putea fi explicată prin analiză şi relevare
de componente; ea există datorită unor relaţii dintre componente (o
anumită distanţă dintre fante şi un interval de timp între cele două apariţii
luminoase); maniera wundtiană de analiză se dovedea inacceptabilă, era
respinsă de fenomenul însuşi, deoarece el era un fapt primar, iar nu unul
dintre elemente; era o caracteristică a organizării lor în câmpul perceptiv.
2. Principiile gestaltismului
a) Gestaltul – calitate esenţială a câmpului psihologic. Se zice că
raportarea gestaltiştilor la întreg este dificil de înţeles, deşi aserţiunea
„întregul este altceva decât suma părţilor” se găseşte şi la înţeleptul
chinez Lao-Tzi, care trăise cu şase secole înaintea erei noastre; simpla
afirmaţie a diferenţei dintre suma părţilor şi întreg a fost considerată de
B. F. Skinner, în deceniul al patrulea, o pseudoproblemă, deşi gestaltiştii
delimitaseră, pe baza acestui criteriu, „gândirea productivă” şi „rezolvarea
prin surprindere a legii de organizare internă” (prin Einsicht).
Chipul gestaltismului ar fi fost cu siguranţă altul, mai cristalin şi
prietenos, dacă Wertheimer ar fi trăit după 1943 pentru a-şi realiza dorinţa
elaborării a două noi cărţi, în completarea „Gândirii productive”. Acestea
urmau să trateze :
– „aspectele mai largi ale psihologiei gândirii”;
– „problema logicii gestaltiste, în care problemele tradiţionale apar
ca un caz special euclidian; tot în acest cadru, aspectele euristicilor
gestaltiste productive”.
Prin natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oamenii
recepţionează şi procesează datele într-un mod structurat, potrivit unor
legi ale dependenţei părţii de întreg. Realitatea însăşi are organizare
structural-emergentă; exemplul apei, cu calităţile ei surprinzător de
diferite faţă de elementele componente (oxigenul şi hidrogenul); structura
casei, structurile materialelor şi ale ţesuturilor vii, circuitul electric
funcţional etc. (W. Kohler tratează sistematic asemenea exemple în
lucrarea Die physichen Gestalten, 1920).
Cum ştie observatorul sau gânditorul că analiza sa trebuie să se
oprească la o anumită configuraţie a relaţiilor şi să nu mai continue
avansul spre alte elemente? Răspunsu gestaltiştilor este de factură
pragmatică: dacă se ajunge la identificarea unor regularităţi sau legi utile,
demersul este declarat adecvat şi suficient. Acest principiu metodologic
este considerat inevitabil pentru orice domeniu ştiinţific, cunoştinţele
depinzând întotdeauna, în parte, şi de subiectul cunoscător.
b) Raportul psihic-fiziologic. Dacă în fizică noţiunea de „câmp”
semnifică un spaţiu definit de mişcare a unor particule (ce poate fi
102
descrisă matematic), în accepţiunea psihologică realitatea este alta. Să
luăm exemplul mai frecvent utilizat al câmpului perceptiv: câmpul
semnifică un ansamblu de relaţii antecedent-consecvent, cu o descriere
verbală sau matematică, în relaţie de care comportamentul de orice fel nu
depinde punctual de caracteristicile locale ale situaţiei-stimul.
Ideea de câmp a captivat pe fiziologi şi i-a făcut să experimenteze
interferenţe între forţe electrice, schimbări fiziologice şi percepţie (în
special cea vizuală). Dacă în această privinţă datele n-au fost considerate
edificatoare, relaţia dintre structurile cerebrale şi experienţă a fost definită
sigur ca una de izomorfism. În Gestalt psychology, 1947, W. Köhler
afirmă: „Organizarea experenţială în spaţiu este întotdeauna structural-
identică cu organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de
bază“ (pg. 61). Aşa cum o hartă şi teritoriul pe care îl reprezintă nu sunt
identice ca natură, ci doar ca structură, câmpurile fiziologic şi experienţial
permit urmărirea caracteristicilor unuia luând în seamă pe celălalt. Există
reţele neuronale specializate în procesarea informaţiilor relative la aspecte
holistice ale stimulului şi situaţiei.
c) Atitudinea faţă de experienţa trecută. Acest principiu, redat prin
sintagma „simultaneitate” (între psihic şi fizic), este cu totul specific şcolii
gestaltiste. Fără a nega total rolul experienţei trecute în reactivitatea
individului într-o situaţie inedită, valoarea acesteia este diminuată în apariţia
noii imagini perceptive sau soluţii; confruntarea concretă cu stimulul sau cu
situaţia problematică este atât de hotărâtoare pentru comportamentul adecvat,
încât modifică experienţa trecută. Percepţia este influenţată de trei tipuri de
variabile: genetice, istorice şi situaţionale. Aceasta nu înseamnă că unele legi
de organizare a gestalt-ului nu pot fi învăţate (cum ar fi principiul
proximităţii: elementele apropiate aparţin aceluiaşi obiect).
Gestaltiştii sunt preocupaţi de „efectul productiv” al impactului cu
prezentul, la care pot contribui şi elemente native şi date ale experienţei
trecute, fără însă a fi hotărâtoare. W. Kohler explica aceasta prin figura:

103
 Deşi figura conţine două litere „H”, cu care suntem familiarizaţi,
ansamblul nu este perceput ca o completare a acestora, deci ca:

d) Principiile configuraţiilor. Enunţate în 1923 de M. Wertheimer ca

rezultate experimentale, cu timpul au devenit cunoscute ca „legi de
organizare”. Autorii gestaltişti şi-au dat seama de dificultatea înţelegerii
formulărilor verbale şi au ilustrat fiecare principiu cu figuri.
Proximitatea: elementele dispuse împreună în timp şi spaţiu tind să
fie receptate împreună. Figura alăturată este percepută ca trei perechi de
linii şi nu altfel:

Similaritatea: elementele asemănătoare tind să fie percepute

împreună într-o aceeaşi structură de lucruri egale. De exemplu, şirul unor
cerculeţe dispuse alternativ, mare-mic:

Direcţia: tindem să vedem figurile în modul în care elementele sunt

orientate ca o curgere continuă. De exemplu:

Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit tip de organizare, se

formează o disponibilitate (set) de a vedea la fel şi elementele-stimuli ce nu
au întocmai aceeaşi dispunere. Vedem alăturat trei seturi de elemente:
primul este compus din perechi clar delimitate spaţial; în al doilea,
delimitarea este mai estompată, iar în al treilea lipseşte; totuşi, întregul
ansamblu tinde să fie perceput cu organizarea primei serii:

104
 „Soarta comună”: când elementele unei serii mai mari sunt dispuse
altfel, ele tind să fie percepute grupat. Exemplu:

Pregnanţa: figurile tind să fie percepute ca „bune”, complete, stabile,

în ciuda unor lipsuri. Alăturat vedem „cerc” şi „triunghi”, deşi sunt figuri
incomplete:

3. Problematica învăţării. După cum reiese din formularea acestor

principii, Wertheimer admite prezenţa experienţei trecute (ca set, ca
tendinţă sau ca disponibilitate cognitivă); în general însă, gestaltiştii nu pun
accentul pe „reproducere”, ci pe „aspectul productiv”, adică pe procesarea
cognitivă determinată de „vectorii” situaţiei prezente. Modul de cooperare a
celor două grupe de factori, putem spune acum, n-a fost dezvăluit de
gestaltişti, dar a făcut obiectul următoarei jumătăţi de veac de cercetari în
creativitate (inclusiv inventică).
Încă din cartea Mentality of apes (1925), W. Kohler demonstrează
experimental că formarea imaginii perceptive este determinată de calitatea
câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme devine o restructurare a
câmpului perceptiv, în sensul unei conpletări pentru ca, în raport cu
problema pusă, câmpul să devină semnificativ. Cum configuraţiile „bune”
sunt stabile, o dată insightul (descoperirea, iluminarea) produs, experienţa
câştigată (deci învăţarea) este stabilă.
În Productive thinking, M. Wertheimer sugerează metode ges-taltiste
eficiente în problem solving, abordări în termeni holistici, dimi-nuarea
atenţiei pentru detalii, încercări oarbe şi căi înguste de dresaj (în spiritul lui
Thorndike).
4. Paradigma gestaltistă
4.1. Obiectul psihologiei: studiul experienţei imediate a întregului
organism. În contrast cu behaviorismul, gestaltiştii s-au ocupat mai mult cu
percepţia şi aceasta din perspectiva condiţiilor situaţiei prezente şi a ante-
cedentului.
105
 4.2. Postulate. Un singur postulat este formulat clar: întregul domină
părţile şi constituie realitatea primară, „unitatea elementară” de analiză,
specifică şi profitabilă pentru psihologie. Mai sunt explicite alte patru
postulate secundare: 1) izomorfismul, 2) contemporaneitatea, 3) legile
organizării, 4) noncontinuitatea învăţării.
4.3. Datele analizei ştiinţifice. În această privinţă se poate observa o
apropiere de behaviorişti, care au practicat acceptarea aceluiaşi gen de date
privind învăţarea şi rezolvarea de probleme. Dacă behavioriştii au exclus
conştiinţa şi introspecţia ca fapt al analizei ştiintifice, au acceptat totuşi
comportamentul verbal; gestaltiştii au fost mai toleranţi, acceptând relată-
rile subiectului despre ceea ce recepţionează şi gândeşte.
4.4. Selecţia şi conexiunea. Problema de studiu pentru gestaltişti a
fost nu selecţia elementelor realului, ci structurarea lor: unele elemente
devin fond, altele „figură pe fond”. Legile de structurare formulate de
M. Wertheimer sunt în fapt reguli de selecţie; alţi gestaltişti au definit unele
proprietăţi ale stimulilor care-i fac „invarianţi” pentru procesarea cognitivă.
În ceea ce priveşte conexiunea (apariţia formaţiilor complete din
elemente simple) trebuie remarcat faptul că principiile de organizare (ale
gestalturilor) nu vizează conexiuni, ci raporturi dinamice între antecedent şi
consecvent şi raporturi funcţionale (cu efect emergent) dintre componente;
principiul izomorfismului, de asemenea, explică aspectul productiv al proce-
sării cognitive, cum vor zice creatologii – a flexible use of knowledge.
5. Critici la adresa gestaltismului:
– Caracterul nebulos al teoriei, imprecizia definirii termenilor
principali, în special a conceptului de „organizare”. Conex acestei
imprecizii este şi slaba predicţie (de exemplu, în privinţa transferului),
conceptul de insight fiind global, fără enumerarea unor factori: favorizanţi
sau frenatori. De aceea, paradigma gestaltistă a fost considerată mistică,
neelucidând ceea ce stă dincolo de „mai mult decât” (organismul, celula,
percepţia sunt mai mult decât suma părţilor).
– Baza experimentală a gestaltiştilor a fost criticată pentru absenţa
dimensiunii cantitative şi statistice.
6. Contribuţiile gestaltismului. Folosirea termenului de „câmp” în
psihologie a contrariat mai mult pe fizicieni, pentru care, în domeniul lor,
semnificaţia era bine stabilită. Analogia s-a dovedit însă productivă la nivel
metateoretic, relevând atât calitatea holistică a interacţiunilor variabilelor
unui sistem, cât şi caracterul dinamic al ansamblului (în sensul că
interacţiunile se schimbă continuu după „principiul prezenţei actuale a
condiţiilor”). O distincţie operată de Koffka la începuturile gestaltismului
între ambientul „comportamental” şi cel „geografic” a fost dezvoltată de
106
Kurt Lewin (1890-1947) într-o teorie a câmpului (Principles of topological
Psychology, 1936; Field theory in social science, 1951). Apelând la o
modelare topologică (geometrie nonmetrică) şi la calculul vectorial, Kurt
Lewin a întreprins numeroase cercetări asupra aspectelor dinamice ale vieţii
de relaţie.
Alte studii experimentale au vizat învăţarea unor comportamente
sociale, geneza aspiraţiilor, instituirea „spaţiului de viaţă”, rezolvarea
conflictelor interpersonale.
Psihologia gestaltistă a înţeles că actul intelectiv (rezolvarea
inteligentă) este corelatul psihic al structurii situaţiei (W. Köhler, pe
insula Tenerife), că există un gen de învăţare prin iluminare
(M. Wertheimer) şi că situaţiile problematice sunt sau apar
rezolvitorului în ipostazele de „sumă” sau de „gestalt” (K. Dunker).

XV. PSIHANALIZA
Nici o altă paradigmă nu „a coborât” asupra lumii atât de şocant, ca
o bombă; bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât de generalizată,
încât sistemul a fost perceput ca ceva absolut nou. Aceasta şi explică, pe
lângă o doză de maliţiozitate, căutarea unor explicaţii în viaţa personală
(„psiho-socio-geneza”) a fondatorului însuşi, Sigmund Freud.
Sigmund Freud s-a născut la 6 mai 1856, în localitatea Pribor din
Cehoslovacia.
Urmare a ocupaţiei naziste a Austriei, pe 4 iunie 1938, Freud evită
condiţia de deţinut (fatală pentru surorile sale), emigrând la Paris şi apoi
în Anglia.
Freud a abordat inconştientul ca un teritoriu neexplorat al
psihicului, iar nu ca un construct logic necesar în explicarea fenomenelor.
Inconştientul şi conştientul sunt două sfere în care se derulează, respectiv,
procese primare şi procese secundare. De exemplu, ilogismul viselor este
caracteristic pentru procesele primare, ca întreg.
Orientat spre dinamica vieţii psihice, Freud identifică energia şi izvorul
acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul, respectiv, id-ul.
Diferitele instincte (din id) presează să se descarce de energia libidinală.
Pentru aceasta îi trebuie un ţel (în cadrul unei activităţi specifice) şi un obiect
ce facilitează descărcarea. Id-ul acţionează conform principiului plăcerii,
eliminând energie, dar păstrând încă un nivel satisfăcător.
Un alt modul al sistemului psihic este Ego-ul; el funcţionează după
legile procesului secundar, adică după principiul realităţii (este un service
de evaluare ce selectează acţiunile în mod raţional pentru a minimaliza
teama şi a maximiza plăcerea).
107
 Sistemul psihic îşi formează un al treilea modul, superego, la rândul
lui compus din:
– conştiinţă: o instanţă ce sancţionează comportamentul după
criteriul simţului vinovăţiei;
– ego ideal: o instanţă ce recompensează comportamentele,
prilejuind trăirea mândriei.
Superego funcţionează după legile procesului primar, deci într-un
plan necontrolat de conştiinţă.
Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei persoane:
1) al vieţii, integrării, continuităţii;
2) al morţii sau dezintegrării.
Dacă pentru cel din urmă nu i-a rezervat un nume, libido-ul este
energia vieţii; ea „se fixează” pe reprezentări ale obiectelor externe; ca un
proces de descărcare, numit cathexis, cu adresă dictată de specificitatea
instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltării individului.
Relativ la fenomenul fixării (metafora lui Stendhal, apreciată şi de
C. Rădulescu-Motru, era mai fericită: emoţiile se cristalizează în obiect,
generând sentimentul iubirii), el dezvoltă o teorie a „complexelor”, a
cathectării libidoului în obiecte nepermise. Complexul sau conflictul
Oedip este cel mai frapant: iubirea timpurie a băiatului faţă de mamă.
Cele trei sisteme ale personalităţii; tablou comparativ*.

ID EGO SUPEREGO
Natura biologică psihologică socială
Originea ereditate experienţă cultură
Contribuţii instincte sine conştiinţă
Orientare spre trecut prezent trecut
Nivelul inconştient conştient şi inconştient
inconştient
Principiul plăcerii realităţii moralităţii
Scopul plăcerea adaptarea reprezentarea
binelui şi răului
Raţionalitatea iraţional raţional nelogic
Realitatea subiectivă obiectivă subiectivă

* După Ch. Potkay, Bem P. Allen, Personality; theory, research, and

applications, Monterey Brooks/Cole, Puol Co, , 1986, p.73.
108
 1. Viziunea psihanalitică asupra obiectului psihologiei. Fără a
formula definiţii în acest sens, Freud a intenţionat să elaboreze un cadru
conceptual sistematic în jurul ideilor de inconştient, rezistenţă, transfer,
energie instinctuală, catharsis, nevroză.
O analiză a cunoscutelor variante în psihanaliză relevă patru
postulate:
a) viaţa psihică se supune unui determinism cert;
b) inconştientul joacă un rol esenţial în determinarea
comportamentului uman;
c) factorii hotărâtori în explicarea psihicului sunt cei motivaţionali
(sau „dinamici”); un gen de motivaţie poate instrumenta mai multe
comportamente; acţiunea intenţionată este mai potrivită explicării omului
decât conexiunea S – R;
d) istoria organismului este de extremă importanţă în determinarea
comportamentului actual.
Evident, într-un sistem de gândire şi explicaţii atât de amplu, cum
este psihanaliza, analiştii au identificat şi alte postulate de ordin secundar:
trebuinţa sexuală este bazală, fiind prioritară pentru biologia
organismului; există un conflict bazal între instinctele vieţii şi morţii;
comportamentul este manifestarea interacţiunii a trei module: id, ego şi
superego; raportul părinţi – copii este hotărâtor pentru nevroze; visele,
erorile în vorbire şi alte produse ale gândirii au o valoare simbolică
relativă la experienţa sexuală.
2. Contribuţiile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei. Psihicul
ne pare astăzi multinivelar structural şi funcţional, în care operează forţe
nebănuite înainte, răspunzătoare pentru dezvoltarea normală, patologică şi
de excepţie a vieţii de relaţie. Obiectul psihologiei s-a extins,
problematica a devenit provocativă într-un înalt grad.
Metodologic, asociaţia liberă de idei, analiza viselor şi erorilor, în
ciuda criticilor, înseamnă un progres, comparabil, după unii comentatori,
cu inventarea microscopului în istoria ştiinţelor naturii. Psihologia a
căpătat, pentru publicul larg, prestigiul pătrunderii inegalabile în
mecanismele intime ale sufletului şi condiţiei umane.
3. Psihanalişti care şi-au afirmat „dreptul la diferenţă” faţă de
Freud.
Alfred Adler (1870–1937), medic vienez, încă de la începutul
„întâlnirilor de miercuri” organizate de Freud, din 1902, a devenit un
discipol al acestuia. După prima conferinţă a Asociaţiei Internaţionale de
Psihanaliză ce a avut loc în 1910, Adler a trecut în dezidenţă pe motiv că
maestrul a dat întâietate la preşedinţie lui Jung. La finele anului 1911, el a
constituit şcoala rivală, cunoscută sub numele de psihologie individuală.

109
 Ideea originală (tolerată un timp de către Freud) a fost aceea că teoria
şi practica analitică trebuie să aibă drept obiect mecanismele
compensatorii; stilul de viaţă al individului este determinat de acestea.
Forţa motivaţională cea mai importantă pentru Adler este voinţa de putere a
omului, sexul fiind doar un simptom. Copilul nu este un mic animal sexual
ale cărui dorinţe incestuoase trebuie reprimate, ci un organism mic şi
neputincios, ale cărui trebuinţe sunt satisfăcute şi gestionate de către adulţii
puternici. Copilul îşi dezvoltă treptat un simţământ al inferiorităţii faţă de
aceştia şi tinde spre un statut de independenţă. Astfel, accentul în explicarea
psihismului se mută de la instinctele şi energiile biologice la relaţiile sociale
instituite în familia în care creşte copilul. Conflictele esenţiale sunt mai
curând între individ şi mediu, decât în interiorul individului. Stilul de viaţă
este o construcţie psihică determinată de acest raport.
Carl Jung (1875–1961), un psihiatru elveţian, captivat de
Interpretarea viselor (lucrare a lui Freud apărută în 1900), l-a contactat pe
Freud în 1907 la şedinţele „Societăţii de miercuri”, la Viena. Relaţiile s-au
stabilit rapid, într-o compatibilitate deplină. Freud l-a propus pe Jung ca prim
preşedinte al „Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză”. Relaţiile dintre cei
doi au cunoscut o deteriorare, datorită slabelor performanţe ale preşedintelui
Jung şi mai ales din cauza creării unui hiatus conceptual între cei doi:
discipolul a abandonat conceptul de libido, în favoarea unei „determinări
actuale”, fondând noua şcoală de psihanaliză intitulată psihologie analitică.
Respingând cauzalitatea exclusiv în termenii trecutului, Jung pune accent pe
prezent (conjunctură şi simultaneitate – principiul sincronicităţii), pe
anticiparea viitorului şi creativitate; impulsurile primitive vizează la Jung
autorealizarea şi împăcarea cu divinitatea.
Dacă Freud a dat prioritate energiei sexuale (conexe diferitelor
zone şi stadii – oral, anal, falic, latent, genital), Jung a văzut că este
vorba de o energie vitală ce se manifestă în forme ce ţin de momentele
importante pentru supravieţuire: hrănire, sex, autorealizare,
comportamente arhetipale etc. Astfel, complexul Oedip poate fi întâlnit
la copii, dar el nu are o bază exclusiv sexuală, ci emoţional-reflexă,
datorată asistenţei funcţional-organice şi afective, prioritar materne.
Asimilând concepte şi patternuri cauzale din fizică, Jung a înţeles
posibilitatea schimbărilor şi transferurilor de energie între diferite
sisteme psihice. Sub puterea unificatoare a self-ului, inconştientul
personal şi complexele sale, cel colectiv şi arhetipurile sale (persona,
anima, animus, umbra), acumulează şi fac schimb de energie pentru a
realiza gândirea, simţirea, afectivitatea şi intuiţia.
Teoria lui Jung, cu implicaţiile sale în plan personalistic,
metodologic şi terapeutic s-a dovedit repede în consonanţă cu noul spirit
110
sistemic al ştiinţelor. Caracteristicile temperamentale, pregnante în gândirea
psihologică cea mai veche, capătă o fundamentare în conceptul de transfer
al energiilor de la un sistem la altul, în ansamblul compus din self, trecut,
prezent, viitor şi mediu. Tipurile „introvert” şi „extravert” sunt astăzi
înţelese şi acceptate de psihologi şi nepsihologi, ca un spectacol uşor de
urmărit, dar revelator al unui real hipercomplex, în care un Eu activ stăpâ-
neşte, controlează şi foloseşte datele experienţei individuale şi colective.
Cât de diferite ar fi pattern-urile culturale, Jung vede în ele
persistenţa unui filon comun: un cerc magic al tensiunilor, mandala sau
self-ul, un pressing spontan asupra elementelor experienţiale pentru
integrarea lor într-o personalitate ce-şi păstrează identitatea în orice situaţie.
Crede că această entitate s-a putut realiza numai într-o anumită perioadă
istorică, în Evul Mediu, când pulsiunile surprinse de modelul freudian au
început să se manifeste doar ca subsidiare în ansamblul personalităţii.
În contactul său permanent cu lumea, self-ul poate avea două
tendinţe: o atenţie mai mare pentru ambient (extroversia) sau pentru
propria lume interioară (introversia). Tipologia individuală se amplifică,
dacă se consideră că, asociat celor două tendinţe, patru funcţii pot fi
dominante în măsuri diferite: gândirea, afectivitatea, sensitivitatea şi
intuiţia. Deci, tipologia umană se prezintă în termeni de atitudini şi funcţii;
persoana ca identitate, presupune acţiunea acestor factori în armonie.

XVI. PSIHOLOGIA UMANISTĂ

1. Carl R. Rogers (1902–1987). S-a născut în Oak Park, o suburbie a
oraşului Chicago, într-o familie „aşezată”, practică, unită şi credincioasă. În
1919 devine student la Universitatea de stat Georgia şi are prilejul participării
la multe activităţi, inclusiv ca participant delegat la o Conferinţă mondială a
Federaţiei Studenţilor Creştini, în China. Cu oarecare întârziere, datorită unui
ulcer duodenal, în 1924 îşi ia licenţa în istorie (audiase un singur curs de
psihologie). A intrat apoi la Seminarul Uniunii Teologice, din New York, dar
curând şi-a dat seama că nu are vocaţia ataşamentului la o anumită doctrină
religioasă şi s-a transferat la Colegiul pentru profesori, al Universităţii
Columbia, pentru a se forma pentru domeniul psihologiei clinice şi
educaţionale. Aici şi-a luat doctoratul în 1931. Deja de un an începuse să
lucreze la Centrul de îndrumare Rochester, din New York, cu prioritate
pentru copii delincvenţi şi defavorizaţi.
În anii 1939–1940, Rogers a fost directorul acestei instituţii, apoi,
pentru cinci ani profesor la Universitatea de stat Ohio; între 1945 şi 1957
– asociat al Centrului de consiliere de la Universitatea din Chicago. Până
în 1964 a fost profesor la Universitatea din Wisconsin, în continuare,
patru ani la Institutul de Vest de Ştiinţe Comportamentale şi, ultimul post,
după 1968, la Centrul pentru Studiul Persoanei, în La Yolla, California.
111
 Principalele cărţi ale lui Carl Rogers:
– Counseling and psychotheraphy, 1942;
– Client centered theraphy, 1951;
– On Becoming a person, 1961;
– Carl Rogers on encounter groups, 1970;
– Becoming partners: marriage and its alternatives, 1972;
– Carl Rogers on personal power, 1977;
– A way of being, 1980;
– Freedom to learn for the 80’s, 1983.
Ideaţia lui Rogers a fost întotdeauna enunţată simplu, cu cuvinte
înţelese cu mintea şi inima chiar la prima rostire. Prin atâtea cărţi enunţate
mai sus răzbate o briză răcoritoare ce purifică şi împrospătează viaţa,
gândirea, relaţiile cu alţii şi cu sine, raportul cu trecutul şi cu viitorul.
Dacă Skinner s-a centrat pe comportament (ca o tranzacţie în monedă de
recompensă şi pedeapsă), iar Freud a dat atenţie prioritară forţelor oarbe
ale întunericului interior, Rogers se ocupă, scoate în prim plan, persoana:
cu sufletul ei anticipativ, reflexiv, decentrat, empatic.
Intrăm în viaţă ştiind ce ne place şi ce nu, ce este, în general, bun
sau rău; procesul evaluativ este operativ, firesc, flexibil, dar mai ales
spontan, fără judecăţi şi precepte. Este un ghid intern ce funcţionează în
copilărie fără blocaje, într-o unitate organică cu sinele; la vârsta adultă,
acest contact natural se pierde, evaluarea devine inflexibilă, nesigură,
nonconfortabilă, bulversată de grija de apărare şi, în general, de anxietate.
Practic, evaluarea nu mai deserveşte pe deplin autorealizarea. Rogers
explică acest fenomen prin conceptul următor:
– Consideraţia pozitivă necondiţionată. Dezvoltarea self-ului
presupune acceptare şi dragoste; Rogers este convins că această nevoie de
afecţiune din partea celorlalţi este înnăscută. De aici derivă importanţa
hotărâtoare a persoanelor care se ocupă de viaţa copilului, în special rolul
părinţilor. Acest „înalt edificiu” al protecţiei lasă însă o umbră cu efecte
profunde: cum adulţii încep să determine ce este „corect” şi ce este „greşit”,
ce este „bine” şi ce este „rău”, potenţialul evaluativ al copilului devine din
ce în ce mai frânat, rolul său de decizie în materie de experienţă internă este
diminuat. Internalizarea valorilor din cadrul familiei, şcolii, bisericii,
statului imprimă o rigiditate şi, evident, un gen de alienare a asistării
evaluative a comportamentului. Ele sunt totuşi asimilate pentru că sunt
privite pozitiv de către persoanele importante. Exemple de precepte:
„supunerea necondiţionată faţă de autoritate este un lucru bun”, „a câştiga
bani este foarte important”, „a învăţa la şcoală este bine”, „a învăţa
neorganizat, fără scop, este o pierdere de timp”, „erotismul este un lucru
rău”, „este nepotrivit pentru un bărbat să plângă” etc.
Ca urmare a acestor asimilări, se schimbă şi procesul realizării imaginii
de sine; se folosesc repere de împrumut; disociaţiile între ceea ce Subiectul
crede despre sine şi ceea ce cred alţii poate duce la tensiune şi nelinişte.
112
 Consideraţia pozitivă necondiţionată este un remediu al alienării:
persoana vede că propriile-i gânduri şi simţăminte sunt pozitiv privite de
către ceilalţi, care-l înconjoară, şi mai ales de cei care-i sunt deosebit de
apropiaţi. Sinonimele „consideraţiei pozitive necondiţionate” sunt
„acceptarea” şi „lauda”.
Congruenţă şi incongruenţă – termeni folosiţi de C. Rogers pentru
a desemna relaţiile de concordanţă, armonie şi, respectiv, discrepanţă sau
dizarmonie dintre imaginea de sine şi trăirile intime (organismic
experiencing). Starea-ţel în procesul de terapie este atingerea „stării de
congruenţă”, însemnând integrare, autenticitate, neînstrăinare, deci o
armonie între tendinţa generală de actualizare şi autorealizarea sinelui.
Persoană cu funcţionalitate completă – individ ipotetic ce
reprezintă actualizarea maximă a unei fiinţe umane. În viaţa reală,
funcţionalitatea poate fi descrisă doar în termeni relativi. De aceea
„funcţionalitatea totală” trebuie privită ca proces, iar nu ca o condiţie
statică: un organism funcţionează bine, adaptativ, atât de mobil şi flexibil
încât să întâlnească situaţiile noi în modul cel mai eficient şi să aspire spre
niveluri mai înalte de actualizare; este vorba deci de o mişcare
constructivă în direcţia dezvoltării şi împlinirii continue. Evident, o
asemenea persoană se caracterizează prin congruenţă, armonie între sine
şi trăirea experienţială: de aceasta este conştient, o acceptă fără s-o nege
sau s-o distorsioneze; testează efectiv realitatea pentru a-şi maximiza
satisfacţiile; practică relaţii interpersonale armonioase.
Terapia centrată pe client. Reţinem de la C. Rogers o definiţie a
psihoterapiei, formulată în 1959, deci la două decenii de la prima sa carte
(Counseling and psychotherapy, 1942): „psihoterapia este punerea în
funcţiune a unei capacităţi deja existente într-un individ potenţial
competent” (p.221).
Eficienţa terapiei – susţine el – este determinată de trei „condiţii
atitudinale”:
• Terapeutul să fie în starea de congruenţă, de armonie între ceea
ce simte şi ceea ce-i transmite clientului.
• Terapeutul practică în raport cu clientul o apreciere pozitivă:
acesta este „premiat” pentru tot ceea ce este şi ceea ce poate deveni.
• Înţelegerea empatică a clientului: terapeutul simte experienţa
internă a clientului, intrând şi rămânând în lumea lui subiectivă, fără a se
împotmoli în temerile, confuziile şi alte emoţii pe care acesta le trăieşte.
Este o intuire şi împărtăşire a experienţei clientului, în scopul sprijinirii lui
să-şi găsească perspective clare (diminuarea temerilor de a se exprima,
intrarea într-un contact mai apropiat cu propria experienţă intimă –
„organismică”).

113
 2. Alţi promotori ai psihologiei umaniste:
Abraham Maslow (1908–1970) s-a născut la New York. Fiind
student la Universitatea din Wisconsin, a fost atras de marile curente
psihologice ale vremii: behaviorismul, apoi psihanaliza. A fost profesor
de psihologie la mai multe universităţi, începând cu Brooklyn College. A
devenit o personalitate marcantă a psihologiei americane, fiind onorat cu
înalte funcţii în asociaţiile profesionale.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt:
– Motivation and personality (1954 şi 1970); A theory of motivation
(1967); The farther searches of human nature (1971).
Opera lui A. Maslow este o dezvoltare a ideii de „creştere
psihologică” şi „afirmare a sinelui”.
Astăzi, chiar şi la cursurile de management şi în practica inginerilor
se fac trimiteri la „piramida motivelor”, a lui Maslow. Având şapte
nivele, baza (dimensiunea cea mai întinsă pe care se sprijină celelalte), o
constituie „nevoile fiziologice” (foame, sete, sex etc.); urmează nevoia de
securitate (adăpost, apărare de pericole etc.); apoi, palierele trebuinţelor
psihologice: nevoia de proprietate, dragoste, acceptare; de stimă şi
apreciere; cognitive; estetice; autorealizarea sau actualizarea. Vârful
piramidei a dat mai mult de gândit lui Maslow, elaborând o concepţie a
multimotivaţiei: motivaţia pentru valori mai înalte – frumuseţe, ordine,
justiţie, perfecţiune, dorinţa de a crea, transcendenţa. Coalescenţa acestora
este favorizată de nevoia de autoîmplinire sau autorealizare.
Printre promotorii psihologiei umaniste sunt şi alte nume cunoscute:
R. W. Coan (care a publicat în 1974 în Anglia, o carte despre „personalitatea
optimală” (de succes şi confort, flexibilă, integră, cu identitate puternică);
Charlotte Bühler (probleme de învăţare şi dezvoltare).
3. Replici critice la adresa psihologiei umaniste
În mod special, concepţiei lui Carl Rogers i se aduc următoarele critici:
– Practică o fenomenologie naivă, acceptând ceea ce spun clienţii, când
de fapt, este recunoscut, verbalizarea este dificilă şi produce distorsiuni ale
realităţii, mai ales când vizează lumea interioară; sub acest aspect şi valoarea
testului Q-sort este îndoielnică.
– Proceselor inconştiente li se atribuie o prea redusă atenţie, când, se
ştie, ponderea lor în conduita umană este însemnată şi că fondul lor se
alimentează continuu, se automatizează activităţile şi se formează set-urile.
– Behavioriştii critică faptul metodologic al culegerii datelor în condiţii
necontrolate.
– Multe concepte ale lui Rogers sunt vagi, slab definite. Exemplu:
„experienţa organismică” (intimă), „self-conceptul”, „funcţionalitate
completă”, „adevăr”, „frumuseţe”, „persoană”.
114
 XVII. ÎNCEPUTURILE ŞI EVOLUŢIA PSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI
În geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România, Marian
Bejat identifică două faze în devenirea psihologiei ca activitate ştiinţifică
pe teritoriile româneşti:
I. Emanciparea psihologiei de sub influenţa metafizicii
spiritualiste;
II. Constituirea psihologiei ca ştiinţă experimentală în România.
În prima fază sunt delimitate două perioade:
– până în anul 1860: problemele de psihologie prezente în opere
filosofice, antropologice şi fiziologice;
– a doua jumătate a sec. al XIX-lea, perioada 1860–1890, de
rezonanţă cu mişcarea de idei psihologice din Occident.
În a doua fază, se impun analizei istorice:
– perioada 1890–1920, cu primele laboratoare şi cercetări
experimentale, cursuri universitare şi personalităţi cu operă recunoscută
(şi valorificată) în Occident;
– perioada de după primul război mondial, 1920–1930.
1. Psihologia experimentală în România. După cum s-a relevat,
primul laborator de psihologie s-a înfiinţat la Leipzig, în 1879.
Experimentul apărea drept un atribut al maturizării ştiinţei şi numărul
laboratoarelor a crescut rapid în toată lumea: în 1883, în S.U.A., de către
Stanley Hall, la Universitatea John Hopkins; 1889 – Sorbona, H. Beaunis;
Roma – G. Sergi; 1891 – Universitatea Columbia, New York, John
mc.Cattell; Cambridge – Anglia.
În ţara noastră, primul laborator de psihologie a fost înfiinţat în
1893, la Iaşi, de către Eduard Gruber, doctor al Universităţii din Leipzig
(cu o teză asupra luminozităţii culorilor, coordonată de W.Wundt). S-a
născut la Iaşi, în 1861, într-o familie mixtă: tatăl – arhitect german, mama
– o româncă din neamul domnitorului Cuza. După licenţa în litere şi
filosofie la Iaşi, Gruber beneficiază de mentoratul lui T. Maiorescu şi
face, cu intermitenţă, studii la Sorbona şi Leipzig. Publică prima lucrare
de psihoestetică (Stil şi gândire); studiază sinesteziile; lucrările lui sunt
apreciate de psihologi consacraţi şi publicate în reviste occidentale de
prestigiu.
Eduard Gruber deschide, pe 21 octombrie 1893, primul curs de
„Psihologie experimentală” din România (anunţat şi comentat pozitiv de
presa locală), iar în 1895 începe să predea şi un curs de „Pedagogie
modernă”. Încetează din viaţă pe data de 28 martie 1896, spre
consternarea generală a intelectualităţii ieşene şi a presei locale, care îi
remarcaseră cu entuziasm ascensiunea în ultimii şapte ani.
115
 În ultimul deceniu al sec. al XIX-lea, au apărut cărţi relevante pentru
noul spirit experimental din psihologia europeană: Introducere în
psihofizică (1812), de Şt. Michăilescu; Principii de psihologie (1892), de
C. Leonardescu; Problemele psihologiei (1898), de C. Rădulescu-Motru; în
1895, Alfred Binet, invitat de ministrul Instrucţiunii Publice, Take Ionescu,
ţine la Universitatea din Bucureşti 12 prelegeri de psihologie experimentală
(aprilie – iunie). Evenimentul a fost de excepţie, rectorul Universităţii, Titu
Maiorescu, propunându-i, ulterior, lui Binet să revină ca profesor.
Revista culturală „Contemporanul” a marcat epoca printr-o largă
acţiune de propagare a mişcării de idei ştiinţifice în domeniu.
Nicolae Vaschide (1873–1907) s-a născut la Buzău, unde a urmat
clasele primare şi gimnaziul; după absolvirea liceului „Sf. Sava” din
Bucureşti, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, având ca
profesori pe Titu Maiorescu şi C. Dumitrescu-Iaşi. Susţine licenţa în iunie
1895, cu teza „Senzaţiile vizuale”, apreciată ca excelentă şi premiată.
Cu ocazia prelegerilor lui A. Binet, Vaschide, în preajma susţinerii
licenţei, a fost apropiat savantului francez, alcătuind succesiv „rapoarte”
despre fiecare curs şi prezentându-le în presă. Binet l-a apreciat şi l-a
invitat la Sorbona, în laboratorul său de psihologie experimentală.
Din toamna anului vizitei lui Binet, 1895, până la sfârşitul vieţii
sale tragic de scurte, în 1907 (datorită unei pneumonii), Vaschide lucrează
ca „ataşat” în laboratorul lui Binet (până în 1899), apoi în alte laboratoare;
din 1901 este director adjunct al Laboratorului de Psihologie Patologică,
de pe lângă Sorbona, condus de Ed. Touluse. Publică împreună cu Binet
date de cercetare privind efectul muncii intelectuale asupra presiunii
sanguine şi psihologia şcolarului; cu Touluse publică lucrări de
metodologie (în 1904, o carte la care colaborează şi H. Piéron: Technique
de psychologie experimentale). În cei aproape 12 ani petrecuţi în Franţa,
pe lângă teza de doctorat, fişa sa bibliografică specifică 170 de titluri,
printre care 12 cărţi. Se ocupă de psihologie cu patosul metodologic al
timpului, susţinând că aceasta ar releva mecanisme subtile ale vieţii
mentale (în 1903, în colaborare cu Vurpas, publică La logique morbide,
1. L’analyse mentale, primul volum dintr-o serie de patru proiectate;
prefaţa, elogioasă, este scrisă de Th. Ribot). Două cărţi sunt publicate
postum: Essai sur la psychologie de la main, 1909, 504 p. şi Le sommeil
et les rêves (1911).
Constantin Rădulescu-Motru (1868–1957), filosof şi psiholog, a
făcut liceul la Craiova şi Facultatea de Litere şi Filosofie la Bucureşti, şi-a
continuat studiile la Paris şi apoi la Leipzig; în laboratorul lui Wundt a
asimilat tehnica psihologiei experimentale, dar şi-a susţinut teza de
116
filosofie pe problema cauzalităţii la Kant; şi-a extins activităţile în
laboratoarele de psihologie, învăţând ulterior de la Charcot, Ribot,
Beaunis şi Binet.
La Paris, C. Rădulescu-Motru îşi abandonează planurile de carieră
juridică şi se interesează de psihologie (Ribot), psihofiziologie (Beaunis)
şi psihopatologie (Charcot).
Părăseşte Parisul pentru München (un semestru, unde a audiat
cursurile lui C. Stupf, în spiritul lui Brentano), apoi pentru Leipzig (doi
ani şi jumătate). Îl preocupă problema psihologică a timpului şi constată
că bibliografia pe problemă este precumpănitor germană. Preocuparea
pentru studiul funcţiilor psihice superioare, cum ar fi inteligenţa
instrumentată de mişcare, nu intra însă în preocupările lui Wundt.
Lucrarea de doctorat la Wundt este terminată în iunie 1893, cu titlul
„Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra cauzalităţii în natură”; la
susţinere obţine calificativul „Magna cum laude”, după care este
publicată în revista lui Wundt, „Philosophische Studien”, devenind
lucrare de referinţă.
Întors în ţară, C. Rădulescu-Motru funcţionează, până în 1897, ca
bibliotecar la Fundaţia Universitară, după care obţine postul de
conferenţiar la Facultatea de Filosofie şi Litere şi ajunge astfel să ţină
primul curs de psihologie experimentală la Bucureşti, intitulat „Elemente
de psihologie experimentală”. În anul următor editează prima sa carte
Problemele psihologiei.
Definind în spirit naturalist ştiinţific obiectul psihologiei –
condiţiile producerii fenomenelor psihice şi înlănţuirea lor cauzală –,
Radulescu-Motru formulează replici argumentate la toate opiniile ce
puneau la îndoială obiectivitatea ştiinţei despre psihic; tratează relaţia
psihic-fiziologic, specificitatea determinismului în psihologie, raporturile
individual – social, individualitate – personalitate, comportament reflex şi
intenţionat, suflet – spirit, psihologie – filosofie.
În 1906, Rădulescu-Motru obţine fonduri pentru înfiinţarea primului
laborator de psihologie experimentală la Universitatea din Bucureşti.
Fundamentarea ştiinţific-experimentală a psihologiei a creat un pol
de interes academic, atracţie pentru o nouă carieră. După audierea
cursului de psihologie al lui Rădulescu-Motru, Dimitrie C. Nădejde îşi ia
o licenţă strălucită cu teza „Valoarea vieţii ca problemă psihologică”
(1898). Peste câţiva ani va fi profesor alături de C. Rădulescu-Motru şi
M. Dragomirescu, dar îşi întrerupe activitatea pentru studii în Germania;
la Universitatea din München unde studiază cu Th. Lipps (psihologie,
logică, etică, istoria filosofiei), cu I. Ranke (antropologie) şi cu Güttler
(filosofia modernă). Teza de doctorat condusă de Th. Lipps a avut titlul
„Eseu asupra teoriei biologice a plăcerii şi durerii” şi a fost deosebit de
117
apreciată, publicată în germană şi franceză. Lucrarea este dezvoltată şi
publicată la Leipzig în 1908 cu noul titlu Teoria biologică a plăcerii şi
durerii, iar la Bucureşti a fost tipărită doar o parte, cu titlul Raportul între
sentiment şi forţa vitală.
De asemenea, tratează într-un mod nou raportul organic–stare
sufletească în materie de afectivitate; starea organică apare doar ca un
factor, iar acţiunea sa este mediată de stările şi cerinţele sufleteşti.
Problema are o valoare ştiinţifică majoră, date fiind controversele din
epocă relative la teoria periferică a emoţiilor, formulată în paralel de
W. James şi de profesorul olandez de anatomie patologică Carl-Georg
Lange (1834–1900).
La reîntoarcerea în ţară, Dr. Nădejde era deja un om de ştiinţă
format; studiile sale experimentale au concursul profesorului
C. Dumitrescu-Iaşi şi a doctorului Obregia şi fac obiectul unei cărţi
publicate în 1910 sub titlul Munca psihică şi încercările determinării ei
cantitative (Bucureşti, Editura F.Göbl şi fiii). Cartea este publicată peste
doi ani şi în germană, la Leipzig. Începea o perioadă de preocupări
ergonomice; datele sale sunt comparate cu cele relevate de E. Kraepelin
(1856–1926), psihiatrul german care a elaborat teste psihologice pentru
fiabilitatea umană. Dominanta preocupărilor sale ştiinţifice a rămas relaţia
fizic-psihic în diferite arii, ajungând la principiul că legile în psihologie
trebuie să exprime raporturi schimbătoare dintre mărimi schimbătoare.
Avântul investigativ al lui Dimitrie Nădejde este treptat stins de
frustrarea repetată de a nu mai putea reintra în corpul cadrelor didactice
universitare după concediul de studii (psihologia nu era o catedră
universitară distinctă de filozofie–logică–etică).
2. Trei domenii conexe în sprijinul dezvoltării psihologiei
româneşti: fiziologia, neurologia şi endocrinologia.
a) Institutul Internaţional de Fiziologie Experimentală de la
Boulogne sur Seine, lângă Paris, fusese frecventat de C. Rădulescu-Motru
şi N.Vaschide; în 1902 îl are ca director adjunct pe Ion Atanasiu
(1896–1926), absolvent al Facultăţii de Medicină Veterinară din
Bucureşti, cu studii de fiziologie la Paris şi Bonn. Alături de J. Marey,
este considerat părinte al electrofiziologiei nervoase. După moartea
acestuia, în 1904, institutul îi poartă numele şi i se propune lui I. Atanasiu
să-i fie director. În 1905, însă, Atanasiu preferă să revină la Bucureşti ca
şef de catedră de fiziologie generală şi comparată a Facultăţii de Ştiinţe şi
ca director al Institutului de Fiziologie, Universitatea Bucureşti.
Concepţia sa ştiinţifică este axată pe înţelegerea sistemului nervos
ca sistem ce realizează interacţiunea organismului cu mediul, funcţie
realizată la toate nivelurile, de la instinctiv la intelectiv, prin reflexe;
principiul asociaţiei stă la baza dezvoltării şi funcţionării întregii vieţi
118
psihice (în „Convorbiri literare”, 4/1902). Ideaţia lui Atanasiu avea la bază
Reflexele creierului, de I. M. Secenov, carte tradusă în franceză în deceniul al
9-lea al secolului trecut, precum şi concepţia lui Ch. Richet (profesorul său
de la Paris) despre ideea ca „reflex cu partea efectorie inhibată” (Pavlov i-a
recunoscut lui Richet prioritatea introducerii termenului de „reflex psihic”, în
care contează urmele cerebrale ale excitanţilor anteriori).
Interesul lui Atanasiu pentru psihologie a fost constant, profund,
înalt apreciativ. Înainte de toate, el vedea unitatea fizic-psihic ca un
principiu al determinismului şi o condiţie a progresului psihologiei; aduce
argumente că în funcţionarea organelor de simţ este vorba de „excitanţi
specifici” şi organe adaptate, iar nu de „energii specifice” care „filtrează”
şi contorsionează realitatea. Despre lumea externă avem „imagini
reprezentative”, ce răspund direct cauzelor din mediu ce le-au provocat şi
„imagini simbolice”, purtate de cuvinte, fără prezenţa imediată a
obiectelor de referinţă.
Gândirea, memoria, afectivitatea sunt tratate în diferite lucrări din
perspectivă sistemică, psihofiziologică şi genetică (cu deschidere spre
educaţie). Toate manifestările ştiinţifice ale doctorului I. Atanasiu au
contribuit la atmosfera favorabilă unei psihologii ştiinţifice, dotate conceptual
şi metodologic pentru a deservi omul deceniilor şi veacurilor următoare.
b) Gheorghe Marinescu (1863–1938), om de ştiinţă format „la
bază”, în ţară (student la medicină în Bucureşti şi cercetător în laboratorul
lui V. Babeş de anatomie patologică şi bacteriologică); în iunie 1881
pleacă la Paris pentru a lucra cu J. Charcot, apoi în Germania, Belgia,
Anglia, Olanda şi Italia. În 1897 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea
de Medicină din Paris şi se întoarce în ţară, unde devine şef de serviciu la
secţia de boli nervoase a Spitalului „Sf. Pantelimon” din Bucureşti şi
profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti (Clinica de Boli
Nervoase şi Electroterapie).
Din 1900, Gh. Marinescu începe să se ocupe în mod special (nu
doar ocazional, ca mai înainte) de problemele limbajului, scrisului,
sensibilităţii, sugestiei, nevrozelor. Psihoterapia capătă un caracter
concret, operabil în baza principiului integrării corticale a tuturor
funcţiilor neuronale.
Materialul experimental lăsat de Editura Gruber, după moartea sa
neaşteptată, este valorificat de Gh. Marinescu în 1911, în lucrarea Studii
asupra audiţiunii colorate. În 1916, Marinescu publică Despre metodele
psihologiei, demonstrând o mare afinitate pentru studiul psihologiei: al
conştiinţei („cea mai de seamă manifestare sufletească”, „ultimul teritoriu
al evoluţiei psihice”).
În articolul în limba franceză, La vie scientifique à Petrograd, 1917,
se arată entuziasmat de cercetările lui Bechterev şi Pavlov, conturând
119
perspectivele unei psihologii obiective, eliberate de iluziile introspecţiei şi
speculaţiile metafizicii. În autoobservaţie apar produsele finale ale
gândirii, nu şi „procesele pregătitoare” din sfera inconştientului. Între cele
două sfere, însă, există o conlucrare, anumite entităţi încep a fi conştiente
şi, prin automatizare, trec în inconştient şi invers.
Ataşamentul lui Gh. Marinescu pentru o psihologie desprinsă de
metafizic este exprimată în numeroasele sale lucrări asupra psihanalizei
(de regulă critice), somnului, sugestiei, vârstelor, localizărilor cerebrale,
amneziilor, nevrozelor. Metoda reflexelor condiţionate este apreciată ca
alternativă naturalist-ştiinţifică de abordare a unei existenţe obiective,
care, când se pretează şi la autoobservaţie este distorsionată sau iluzorie.
c) C. I. Parhon (1874–1970), personalitate de vârf a ştiinţei
endocrinologice mondiale, cu o vocaţie profesională formată exclusiv în
ţară, dar cu o operă ştiinţifică masivă şi inovatoare. Deşi nu-şi recunoaşte
mentorii, primul său îndrumător a fost Gh. Marinescu, în domeniul
neurologiei, la Spitalul „Sf. Pantelimon” din Bucureşti. Pe fondul
problematicii neurologice, descoperă factorii endocrini şi în decursul unui
deceniu, în colaborare cu M. Goldstein, elaborează şi publică primul
Tratat de endocrinologie din lume (1908). În 1910, elaborează un studiu
(de 452 de pagini) asupra rolului glandelor endocrine în patologia
mentală. Rezultatele studiilor sale sunt comunicate la congrese
internaţionale; în 1943, în „Analele de Psihologie” publică sinteza „Rolul
hormonilor în viaţa psihică”
Interesantă este viziunea marelui cercetător fiziolog asupra
psihologiei: o consideră un capitol al biologiei, deoarece are la bază
funcţionarea creierului şi a glandelor endocrine. De exemplu, emotivitatea
este activată de excesul de secreţie tiroidiană şi slăbită, până la apatie, de
deficitul acesteia; în ultimul caz slăbeşte şi memoria şi învăţarea
(constituirea asociaţiilor), efortul voluntar şi, în general, tonusul psihic.
3. Începuturile psihologiei sociale. În cartea Problemele psihologiei
(C. Rădulescu-Motru, 1898), similară poate cărţii americane a lui James
Principles of psychology (1890), se afirmă explicit importanţa factorilor
sociali, complementari celor biologici în explicarea psihicului uman.
Dacă în atmosfera intelectuală românească (promovată, de
exemplu, de „Contemporanul” şi „Convorbiri Literare”) noţiunile de
psihologie socială începuseră deja să fie definite şi valorificate, cel care a
instituit un sistem conceptual în acest domeniu a fost Dimitrie
Drăghicescu (1875–1945).
Licean craiovean, Drăghicescu devine student la Filosofie şi Litere
în Bucureşti, îşi dă licenţa în 1901 şi pleacă la studii umaniste la Paris.

120
Foarte repede, în 1903, publică o carte de sociologie: Le problème du
determinisme social. Determinisme biologique et determinisme social
(Paris, Éd. de la Grande France, 99 p.). Îşi susţine la Paris teza de
doctorat, „Du rôle de l’individ dans le determinisme social” pe care o şi
publică la Editura F. Alcan, într-un volum de 366 de pagini.
Cartea Le problème de la conscience. Étude psycho-sociologique,
publicată în 1904-1906, s-a bucurat de un enorm succes, cei mai mari
oameni de ştiinţă ai vremii au comentat-o şi apreciat-o ca ingenioasă,
interesantă, aventuroasă şi profundă.
4. Psihologia românească după anii ’20
C. Rădulescu-Motru reluase din 1919, la Universitatea din
Bucureşti, „Cursul de psihologie” (ce va fi tipărit în 1923) şi se preocupă
de Laboratorul de Psihologie, aproape distrus de război; în acest scop, în
1921 vizitează Institutul de Psihologie din Leipzig, unde acum era
director fostul său coleg (de la profesorul Wundt), Felix Krueger.
Stabilind o colaborare cu acesta, revine în ţară şi cere fonduri
guvernamentale pentru dotarea şi dezvoltarea laboratorului, proces ce
continuă aproape un deceniu.
Trecuseră 25 de ani de la publicarea cărţii Problemele psihologiei
(1898). Acum Rădulescu-Motru operează o distincţie clară între
metafizică şi psihologie, între explicaţia ştiinţifică fondată pe cercetarea
experimentală şi discursul „în sprijinul unui sistem filosofic sau al
vreunei concepţii sociale”. Obiectul psihologiei este fenomenul psihic
real: aşa cum se prezintă în experienţă; studiul din punctul de vedere al
opoziţiei şi intercondiţionării cu altele; expresie a bogatei confruntări cu
mediul biofizic şi social şi a unităţii dintre trăirea sufletească şi substratul
ei material.
5. Primul institut de cercetări psihologice în România. În 1919,
ia fiinţă Universitatea din Cluj, un simbol al întregii ţări, al speranţei în
propăşirea spiritului cultural românesc, acest institut care este primul din
spaţiul românesc.
Printre cadrele universitare detaşate la Cluj pentru a realiza această
operă a fost şi Florian Ştefănescu-Goangă, numit şeful Catedrei de
Psihologie. Imediat, profesorul a înaintat un memoriu ministrului
Instrucţiunii Publice în care solicita alocarea unui fond extraordinar
pentru înfiinţarea Institutului de Psihologie al Universităţii din Cluj. Din
toamna anului 1922, institutul funcţionează cu aparatură modernă şi
bibliotecă pe măsură. În programul Catedrei de Psihologie pe care o
conduce F. Ştefănescu-Goangă se prevăd lucrări ştiinţifice de laborator;
121
din anul universitar următor se ţine cursul „Introducere în psihologia
experimentală”, precum şi cel de „Introducere în tehnica experimentală
statistică”; începe demersul pentru înfiinţarea unei secţii de psihologie
aplicată, pentru a pregăti baza ştiinţifică (metode, teste etalonate,
personal) a viitoarelor oficii de orientare şi selecţie profesională.
6. Institutul de Psihologie al Academiei Române a fost înfiinţat la
1 octombrie 1956. În perioada postbelică, cercetare în domeniu se făcuse
de către un colectiv în cadrul Institutului de Istorie şi Filosofie, care din
1953 trecuse ca o Secţie de psihologie la Institutul de Fiziologie Normală
şi Patologică al Academiei.
Primul director al noului institut a fost Mihai Ralea, şeful Catedrei
de psihologie a Universităţii din Bucureşti, care venise de la Iaşi, în 1938.
Prestigiul şi titlurile publice ale profesorului Ralea, fervent critic al
„curentelor occidentale”, au favorizat dezvoltarea continuă a institutului.
Din 1955, apare „Revista de Psihologie” (patru numere pe an);
redacţia ei a trecut la Institut, iar din 1964 a început să fie editată „Revue
roumaine de sciences sociales – serie de psychologie” (două numere pe
an). Aceasta din urmă a prilejuit schimbul internaţional de idei, cărţi şi
reviste cu peste 35 de ţări.
Din 1958 până în 1968, director adjunct al Institutului a fost
Alexandru Roşca, profesor universitar la Cluj.
Deşi planurile de cercetare şi rezultatele aveau o clară orientare spre
practica socială şi economică, din iulie 1970, Institutul de Psihologie este
trecut sub egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, înfiinţată în
acelaşi an; după cinci ani, Institutul este unificat cu Institutul de Ştiinţe
Pedagogice (formând Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice),
devenind institut departamental, pe lângă Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului.
Cele două schimbări au avut resorturi ideologice şi au „prilejuit”
scoaterea din cercetare a unor specialişti remarcabili, ca Traian Herseni,
C. I. Botez, Marian Bejat, Maria Mamali, Ileana Bărbat.
Conţinutul activităţii de cercetare s-a reflectat, de-a lungul anilor, în
studiile publicate în cele două reviste, comunicări ştiinţifice, protocoale
către instituţiile interesate de cercetări şi aplicaţii, monografii pe o largă
arie tematică: istoria psihologiei, psihologie experimentală, gândire şi
limbaj în ontogeneză, psihologie socială, concepte figurale, psihogeneză,
psihologia muncii industriale, psihofiziologia atenţiei, psihologia jocului,
psihodiagnoză, talent – inteligenţă – creativitate, psihologia artei, empatie,
selecţie şi orientare profesională, comportament simulat. Pentru lucrări

122
deosebite, 19 cercetători ai Institutului au fost laureaţi ai Premiului
Academiei.
În luna aprilie 1982, Institutul de Cercetări Pedagogice şi
Psihologice a fost desfiinţat prin hotărâre politică, axată pe o înscenare cu
elemente inventate şi motivaţii ideologice: regimul dictatorial, care
stăpânea totul, dar se temea de orice, a vrut să facă din clasica „ştiinţă
despre suflet” o modernă sperietoare pentru suflete; cercetători îndelung
formaţi, cu operă recunoscută, cu vârste între 40 şi 60 de ani, au fost
repartizaţi ca muncitori necalificaţi în turnătorii, tăbăcării, curăţătorii
chimice şi filaturi.
Din 1990, Institutul de Psihologie funcţionează din nou sub
egida Academiei Române.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Grigore Nicola, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2001.
2. M. Bejat, Geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1972.
3. V. Pavelcu, Drama psihologiei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1972.

123
 PSIHOLOGIE SOCIALĂ
Prof.univ.dr. NICOLAE RADU

OBIECTIVE
Ştiinţele sociale sunt în plină schimbare de câteva decenii şi
psihologia socială nu face excepţie. Societăţile avansate se schimbă
mereu, apar fenomene noi, iar cele vechi îşi modifică conţinutul şi vechile
forme în care apăreau. Cursul nostru (şi sinteza de faţă) a trebuit să ţină
seama de această realitate, de aici strădania de a prezenta evoluţiile „de
vârf” din psihologia socială care se predă azi în societăţile avansate, dar
şi pe cele specifice societăţii româneşti, aflată în permanentă tranziţie de
mai bine de un secol.

INTRODUCERE
O sinteză a „Psihologiei sociale” pentru Facultatea de Sociologie-
Psihologie se poate realiza în multe feluri, dar cea mai potrivită abordare
ni se pare cea care urmăreşte, în principal, fenomenele, nu prezentarea
seacă şi excesivă a conceptelor, a relaţiilor cu alte ştiinţe, metode etc.
Procedând altfel, întregul volum de sinteze s-ar putea reduce la
„introduceri” în diferite domenii, ceea ce nu ar fi de dorit. Prezentarea
psihologiei sociale pornind de la fenomene permite şi o sinteză mai
eficientă pentru student, fireşte şi un efort mai mare pentru profesor.
Începem prin a spune că psihologia socială se ocupă cu „cercetarea
întregii vieţi psihice a oamenilor în măsura în care este determinată de
contextul social-istoric în care se află, context variabil cu fiecare formaţiune
sau colectivitate socială în parte”. Am reprodus definiţia pentru care am
optat, ea aparţine lui M. Ralea şi T. Herseni fiind prezentată în lucrarea
Introducere în psihologia socială (1966, p. 320). Se poate porni şi de la alte
definiţii, numeroase în actualele dicţionare, manuale, cercetări etc., dar
insistenţa asupra lor ar fi puţin utilă pentru înţelegerea domeniului, mai ales
că fixarea „graniţelor” nu este uşor de stabilit nici pentru specialişti. Pe de
altă parte, definiţia de mai sus permite analiza deplină a fenomenelor psiho-
124
sociale, care sunt, fireşte, sociale, dar şi istorice şi contextuale, adică
prezentate şi în variabile „orizontal” – de la un grup social la altul, de la o
instituţie la alta, de la un popor la altul etc. Acesta este chiar sensul
termenului de „specificităţi orizontale”, utilizat de autorii amintiţi, spre
deosebire de „specificităţile istorice” sau „verticale”, căci „contextele
sociale” au variat nu numai „în spaţiu”, ci şi „în timp”.
Câteva observaţii asupra fenomenelor psiho-sociale devin, în aceste
condiţii, de bun simţ. Acestea au apărut o dată cu oamenii, deci mult
înaintea psihologiei sociale, ca ştiinţă. Situaţia aceasta este mai generală:
pământul, continentele, formele de relief etc. au existat şi înaintea
apariţiei geografiei (ca ştiinţă); evenimente, conducători de state, de
armate etc., au existat şi înaintea apariţiei istoriei (ca ştiinţă); căderea
corpurilor, stările materiei, exploziile nucleare în univers etc. au existat şi
înaintea fizicii (ca ştiinţă) etc. etc. Se înţelege faptul că o dată cu apariţia
ştiinţelor, fenomenele respective sunt cercetate în trecut, în prezent şi, de
câte ori este posibil, în viitor. Psihologia socială nu face excepţie. Există
fenomene sociale în preistorie, pe care „atunci” nu le-a studiat nimeni, dar
pe care, sub diferite denumiri (psihologie arheologică, psihologie istorică,
psihologia popoarelor etc.), psihologia socială le poate studia. Nici cele de
mai târziu, anterioare totuşi apariţiei psihologiei sociale (în diferitele ei
variante), nu au putut fi studiate decât prin „întoarcere înapoi în timp”,
adică prin studierea documentelor (de cele mai diferite tipuri) şi
„extragerea” din ele a fenomenelor specifice acestei ştiinţe.
– Nu numai în trecut, dar şi în prezent, fenomenele psihosociale se
produc independent de interesele de cercetare ale ştiinţei denumită
psihologie socială (în unele ţări aceasta nici nu există încă). Şi, la fel, vor
sta lucrurile şi în viitor.
– Apariţia psihologiei sociale ca ştiinţă nu s-a produs brusc şi nici
nu s-a ocupat de la început cu cercetarea intensă a fenomenelor
psihosociale. A fost necesar un timp pentru a se constitui deplin pe baza
unui „câmp de fenomene”, care erau studiate înainte fragmentar: în
psihologie, sociologie, fiziologie, istorie etc. Procesul acesta de
amplificare a câmpului fenomenelor psihosociale continuă şi azi, dar o
sinteză a influenţelor, cu caracter de etapă, este posibilă.
– Există diferite moduri de a circumscrie fenomenele psihosociale
şi două dintre ele le vom analiza mai în detaliu pentru a înţelege mai bine
de ce am selectat unele fenomene pentru a fi prezentate în cursul nostru şi
nu pe altele.

125
 a) Prima sinteză, strict logică, simplificatoare chiar, dar care
modelează convenabil ansamblul fenomenelor psihosociale, care ne
preocupă, ne obligă la acceptarea următoarei scheme:

relaţie
individ individ

relaţie

relaţie
relaţie
grup grup

Aşadar, în psihologia socială se studiază relaţia individ–individ, grup-

grup, individ–grup şi grup–individ.
Alte fenomene care interesează psihologia socială sunt instituţiile,
mulţimile, popoarele etc.
b) A doua sinteză, tot simplificatoare şi schematică, dar care permite
adâncirea înţelegerii fenomenelor psihosociale este următoarea:

Individ sau indivizi, luaţi Grupuri mici Organizaţii formale,

izolat, care reflectă informale instituţii, mulţimi etc.
relaţiile sociale
. = diada Instituţii, organizaţii,
. . mulţimi, întreprinderi
. . = triada industriale, comunităţi,
grupuri formate din popoare etc.
mai mulţi indivizi, dar
nu mai mult de 30-40

Este justificată şi schema de mai sus, deoarece indivizii izolaţi,

trăitori într-o societate, reflectă nu numai mediul natural, ci şi pe cel
social. În mintea omului există – sub formă de imagini, raţionamente,
trăiri, valori etc. – acea parte a socialului la care are acces. Relaţia în doi
(diada), în trei (triada) etc. se impune cu forţa evidenţei, dar şi faptul că
în grupul mic, format din 2 indivizi şi cel format din 10, 20 …40 poate
exista o relaţie psihologică specifică. Din cauza numărului mic de
indivizi, aceştia pot avea relaţii directe între ei „faţă la faţă”, adică se pot
cunoaşte informal, psihologic, independent de instituţiile, de structurile
formale, macrosociale din care fac parte. În interiorul lor pot apărea
fenomene psihosociale specifice, de aceea se justifică un capital special
de analiză şi sinteză a cercetărilor în ştiinţa denumită psihologie socială.

126
 c) În lucrările de specialitate se întâlnesc adesea şi alte moduri de a
înţelege psihologia socială. Robert S. Feldman o defineşte ca domeniu
care studiază modul în care gândirea, sentimentele şi acţiunile sunt
influenţate de „alţii”. O ştiinţă care încearcă, caută să prezică şi să
înţeleagă comportamentul social.
d) Alte moduri de a înţelege psihologia socială pot fi cercetate în
diferite dicţionare şi enciclopedii, accentul fiind pus pe grupurile şcolare
şi pe aspectele umane ale industriei – domenii care au interesat în mod
deosebit psihologia socială. Domeniul psihologiei sociale fiind în plină
expansiune, sunt posibile şi justificate multe alte forme de structurare a
conţinuturilor.
În nici un curs nu pot fi abordate toate fenomenele psihosociale şi
cu atât mai puţin într-o sinteză. O selecţie se impune şi ea poate fi
realizată în moduri diferite, chiar foarte diferite. În ce ne priveşte am optat
pentru următoarele teme mari: Începuturile psihologiei sociale
româneşti (deoarece există un specific al acestor începuturi la noi, ce nu
poate fi omis fără a genera dificultăţi în înţelegerea domeniului în
ansamblu), Psihologia socială a grupurilor mici, Psihologia socială a
educaţiei, Psihologia socială industrială (domeniul industriei este ca şi
cel şcolar – cum am mai spus – de mare interes pentru societate şi pentru
domeniul psihologiei sociale), Psihologia socială a organizării,
Psihologia socială a comunităţilor (extinderea analizei fenomenelor
psihosociale la diferite categorii de comunităţi), Repunerea în discuţie a
umanului din perspectiva psihologiei sociale (fiind un domeniu în
evoluţie alertă, o schiţă a unor direcţii de dezvoltare posibile în viitor).

I. ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA

Istoria psihologiei sociale în România a început înainte de al doilea
război mondial, dar realizările cele mai importante trebuie căutate în
lucrările de după 1960. Din primul capitol al cursului am desprind câteva
direcţii de analiză utile din capul locului pentru cititor: psihologia socială
clasică, care continuă preocupările mai vechi din domeniul care ne
preocupă. Ana Tuciov-Bogdan le-a schiţat într-o lucrare de referinţă (Ana
Tuciov-Bogdan (coord.), Psihologia socială în România, Editura
Academiei RSR, 1984), amintind de C. Dimitrescu-Iaşi, D. Drăghicescu,
C. Rădulescu -Motru, F. Ştefănescu-Goangă etc.
După 1960, aceste preocupări clasice au fost continuate mai ales de
M. Ralea şi T. Herseni, dintr-o perspectivă europeană (M. Ralea şi
T. Herseni, Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1966), prezentând o serie de gânditori ca É. Durkheim,
127
G. Tarde etc.. T. Herseni va reveni mereu asupra problemei din
perspective foarte variate, prezentate pe larg în diferite lucrări. Psihologia
socială empirică a permis însă acumulările ştiinţifice cele mai importante,
deoarece societatea comunistă s-a caracterizat prin apariţia unor
fenomene psihosociale noi, necunoscute în alte contexte istorice ca atare:
industrializarea galopantă, colectivizarea agriculturii, masificarea
învăţământului etc. Erau fenomene noi şi în contextul istoriei sociale
româneşti. Nu este lipsită de interes nici contribuţia psihologiei sociale
marxiste la dezvoltarea domeniului. S-a produs mai puţin în această
direcţie de cercetare, ambiţia de a genera o psihologie solidă, total nouă, a
eşuat. Hiperanaliza şi hiperconstrucţia ideologică nu puteau crea
fenomene psihosociale noi, ci doar specula pe marginea realului, dar
experienţa acumulată şi în această privinţă nu poate fi decât utilă.

II. PSIHOLOGIA SOCIALĂ A GRUPURILOR MICI

Între domeniile care au fost cercetate empiric mai atent, teoria
grupurilor prezintă un interes deosebit. Am reţinut în cursul nostru idei
centrale, ca, de pildă, „Semnificaţia umană a apariţiei teoriei grupurilor
mici” (de ce aceste preocupări au apărut mai des în S.U.A.) şi „Scurt
istoric al apariţiei teoriei grupurilor în ţara noastră”. Cea mai importantă
idee care trebuie reţinută se referă la faptul că teoria grupurilor a fost
deplin formulată în S.U.A., deoarece dezvoltarea economică explozivă a
generat fenomene sociale noi la începutul secolului XX şi a pus într-o
nouă lumină altele, care nu aveau aceeaşi relevanţă în Europa. Ulterior,
cercetările de acest gen au devenit obişnuite în foarte multe ţări. În cursul
nostru am sintetizat pe unele şi am prezentat şi câteva inedite, rezultate
din cercetarea concretă. Cele mai importante fenomene psihosociale noi,
demonstrate experimental, se referă la relaţia dintre statutul real şi statutul
perceput. Aşa cum se ştie, în grup, fiecare individ are un anumit statut. El
rezultă din modul în care îl „fixează” ceilalţi membrii ai grupului, prin
faptul că îl aleg, resping sau ignoră. Aşa se face că unele statute sunt
bogate şi pozitive (unii indivizi sunt preferaţi de mulţi participanţi la
grup), altele sunt „bogate” dar negative (alţi indivizi sunt respinşi de un
număr însemnat de colegi sau participanţi la grup), o a treia categorie au
un statut mixt (unii îi aleg, alţii îi resping), o a patra categorie o reprezintă
cei izolaţi (nu-i alege şi nu-i respinge nimeni). Dar, în afară de acest statut
real indivizii au şi un statut perceput. Membrii unui grup pot alege,
respinge sau ignora pe un anume membru al lui, dar acest membru are
propria lui percepţie despre cine îl alege, respinge sau ignoră. Din acest
motiv, fiecare individ are în acelaşi grup, în acelaşi timp şi în aceeaşi
128
situaţie, două statute: unul real, obiectiv, independent de el şi altul
perceput, subiectiv, dependent de subiectivitatea lui, de capacitatea lui
de a reflecta sau nu pe cei ce îl preferă, resping sau ignoră. După ştiinţa
noastră, pentru prima dată, cercetările făcute de noi au dovedit că există o
distanţă apreciabilă între cele două categorii de statute şi o tipologie
umană implicată de mare interes ştiinţific. S-a dovedit, astfel, existenţa
„lucidităţii relaţionale”. Sunt oameni care reflectă corect statutul lor real.
Sunt, adică, lucizi în privinţa poziţiei lor într-un anumit grup, fie că sunt
preferaţi, fie că sunt respinşi. Mai mult: ştiu exact cine îi preferă şi cine îi
respinge sau ignoră. Categoria aceasta de indivizi este puţin numeroasă,
luciditatea relaţională totală este un fenomen de excepţie. Ceea ce nu este
cazul când ne referim la relaţia dintre obiecte naturale şi perceperea lor,
erorile, în acest caz, sunt excepţia şi nu regula.
Există apoi o categorie de oameni care îşi percep corect statutul în
grup, dar nu şi cine anume îi preferă, îi respinge sau ignoră. Aceşti
indivizi sunt lucizi în ceea ce priveşte statutul, dar luciditatea lor este
formală, nu se referă şi la indivizii concreţi, pe aceştia nu-i „ghiceşte”.
Este ciudat acest tip de luciditate, dar ea este reală. Luciditatea formală
diferă de cea totală tocmai prin faptul că este perceput corect doar
statutul, nu şi indivizii care îi individualizează acest statut.
Şi mai interesante ni s-au părut cazurile în care percepţia relaţională
este parţială. Unii indivizi îşi percep corect prietenii (pe cei care îi
preferă), nu şi pe cei care îi resping. Alteori, lucrurile stau exact invers:
sunt percepuţi corect „duşmanii”, nu şi prietenii. Ni s-a impus astfel
conceptul de luciditate polară, adică perceperea corectă numai a
prietenilor sau numai a adversarilor.
Cazul extrem îl reprezintă „patologia relaţională”: sunt indivizi care
îşi percep aberant statutul relaţional. Se percep aleşi, când, de fapt, sunt
respinşi, ca având statute bogate, când, de fapt, acestea sunt sărace.

III. PSIHOLOGIA SOCIALĂ A EDUCAŢIEI

În sfârşit, ne-a preocupat şi problema posibilităţii elaborării unor
tehnologii educative (cele instructive sunt cunoscute).
Demonstraţia experimentală, făcută pe parcursul a 4 ani de cercetări
intense, a permis punerea în evidenţă a posibilităţilor şi a condiţiilor
schimbării atitudinii faţă de muncă. În raport cu o normă anumită stabilită
(la strâns recolta, la cosit, la cules etc.). În orice întreprindere obişnuită,
oamenii pot să producă sub normă (adică slab, submediocru, mai puţin
decât se cere), mediocru ( adică tot sub normă, dar în apropierea ei), pot

129
să fie harnici (adică să producă la nivelul stabilit sau puţin peste) şi foarte
harnici (să producă mult peste norma oficială).
În cercetarea noastră au fost selectate două caracteristici: statutul în
grup şi performanţele individuale. Un individ putea să fie: foarte harnic,
harnic, mediocru sau submediocru, din punct de vedere al îndeplinirii
normei, iar relaţional putea să aibă un statut bogat sau slab, pozitiv,
negativ, mixt sau izolat. Rezultatele cercetărilor au arătat că în ceea ce
priveşte distribuirea optimă a relaţiilor în interiorul grupurilor de muncă
putem avea diverse situaţii:
a) Dacă relaţiile sunt puţin numeroase sau lipsesc, deci colectivul de
muncă este privat relaţional, indiferent de valoarea şi ponderea celorlalţi
factori, acesta se degradează atitudinal.
b) Dacă relaţiile sunt bogate şi pozitive, putem avea următoarele
situaţii: în cazul în care atitudinile superioare domină, acestea se
conservă, iar cele inferioare au tendinţa de a evolua spre niveluri
superioare; dacă domină atitudinile inferioare, cele superioare se conservă
mai greu şi nu de puţine ori pot regresa; când există un echilibru relativ al
atitudinilor, atunci acestea se conservă. Aceste fenomene de grup, o dată
descoperite, au o mare importanţă pentru toate activităţile de grup.
c) Dacă relaţiile sunt bogate, dar negative, se repetă fenomenul
prezentat la punctul a. Atitudinile evoluează inevitabil spre zonele inferioare.
d) Dacă într-un colectiv de muncă apar subcolective ostile, sau fără
legături relaţionale, efectele vor fi tot negative, indiferent de valoarea sa atitu-
dinală în general, obţinută prin însumarea atitudinilor individuale. Dacă între
subgrupuri relaţiile sunt pozitive, efectul poate fi de emulaţie şi întrajutorare.

IV. PSIHOLOGIA SOCIALĂ INDUSTRIALĂ

Preocupările cursului s-au îndreptat spre Psihologia socială
industrială şi ele ar fi putut să se cantoneze în descrierea altor fenomene
de grup şi să rămână la descrierea lor, dar speculaţia excesivă, chiar de
bună calitate, ţine de erudiţie şi mai puţin de practică. În ceea ce priveşte
industria, aşa cum se ştie, aceasta poate fi rudimentară, primitivă, dar şi
dotată tehnic la nivel mediu sau „de vârf” (dotată cu tehnologie înaltă).
Am tratat deci problema grupurilor de muncă în industrie pornind mai
ales de la diferitele tipuri de industrie şi de la cercetările efectuate în ţara
noastră, tipică pentru problematica socio-umană a ţărilor în perpetuă
tranziţie: de la feudalism la capitalism, de la capitalism la comunism şi
iarăşi la capitalism. Am ţinut, seama de faptul că psihologia socială este
un produs al culturilor avansate din lumea de azi, a celor occidentale.
Fenomenele psihosociale cercetate în aceste ţări sunt valabile, în general,
130
şi în alte culturi, dar numai parţial. De fapt, prin natura lucrurilor,
societăţile preindustriale şi în tranziţie se caracterizează şi prin prezenţa
unor fenomene psihosociale necunoscute sau cu alte caracteristici.
Preocupaţi de fenomenele psihosociale ale tranziţiei prin care a trecut şi
trece societatea românească, am putut surprinde comportamentul
(inclusiv cel productiv) al ţăranilor navetişti, al celor mutaţi la oraş
definitiv, al celor „produşi” de şcolile profesionale sau de învăţământul
superior. De la comportamentul slab productiv al navetiştilor, la cel al
muncitorului intelectual la care a ajuns România în anii ’80, distanţa este
mare în toate privinţele, ea configurează o nouă realitate psihologică de
mare interes ştiinţific şi practic. Înainte de 1989, evoluţia tipurilor de
muncitori a fost organică, de la statutul de ţăran s-a trecut la cel de
navetist, de muncitor mutat la oraş, de muncitor şcolarizat temeinic
(pregătit prin şcoli profesionale mai ales) la cel intelectual, drumul este
firesc, motorul mişcării fiind progresul tehnologiei. După 1989 s-a produs
un profund proces de destructurare a evoluţiei, pe care îl trăim şi în
prezent, când apar însă şi germenii reluării evoluţiei şi structurării forţei
de muncă. Valuri diferite de muncitori, „accidente istorice”, reluări de
procese, organic evolutive, generează câmpuri de fenomene psihosociale
pe care le-am avut în vedere direct şi prin trimiteri la lucrări de
specialitate. Există o evoluţie a epocii industriale şi postindustriale din
perspectiva umanului şi, în acest context, cursul nostru, la care se referă
sinteza de faţă, se caracterizează prin efortul de a aborda fenomene
psihosociale noi, neabordate în alte cursuri din ţara noastră, cele elaborate
în alte ţări nu s-au preocupat de aceste fenomene deoarece nu le-au
cunoscut deloc sau în mică măsură şi, oricum, în alte contexte sociale.
Repetăm, nu ne-am imaginat şi nu ne imaginăm o ruptură între psihologia
socială din Occident şi cea de la noi. Dimpotrivă, pornind de la realizările
de vârf din aceste ţări, am urmărit studierea „altei realităţi istorice”, cea a
ţărilor în curs de dezvoltare, cazul României fiind şi cel al multor ţări
aflate în aceeaşi situaţie.
Am considerat că, dacă fenomenele fizice, de pildă, există şi fără
oameni, deci şi fără ştiinţele corespunzătoare lor, cele umane au o
caracteristică majoră opusă – ele nu există fără oameni, aceştia generează
fenomenele sociale, şi cum societăţile evoluează continuu, şi fenomenele
sociale se amplifică, se modifică, capătă caracteristici noi şi de aceea, cu
tot caracterul lor general, ştiinţe ca sociologia, psihologia socială etc. nu
pot fi identice în toate culturile. Există limite ale preluărilor şi
nerespectarea lor duce la apariţia unor ştiinţe sociale mimetice. Acest
pericol nu a fost deplin evitat niciodată în cultura română, dar încercări au

131
fost, cursul la care se referă sinteza noastră este încă un efort în această
direcţie. De aceea am pornit de la realizările de vârf din psihologia socială
contemporană, şi numai pe această bază am prezentat noile fenomene
psihosociale generate de diferite tipuri de tranziţii.

V. PSIHOLOGIA SOCIALĂ A COMUNITĂŢILOR

Preocuparea pentru surprinderea proceselor psihosociale noi ne-a
dus la ideea necesităţii unui capitol special al cursului nostru care să se
ocupe cu „Psihologia socială a comunităţilor” (cap. VI). Ne-a interesat
mai ales cele săteşti, deoarece ele formează practic populaţia ţărilor aflate
la începutul epocii industriale, şi urmărirea lor până la faza apariţiei
„comunităţilor rurale nominale” (nu normale) a presupus un îndelungat
proces de cercetare. Interesul pentru studiul acestei probleme derivă şi din
faptul că, în prezent, constatăm refacerea comunităţilor săteşti organice,
cu un viitor greu de anticipat.
Fiind permanent preocupaţi de apropierea psihologiei sociale de
specificul culturii noastre am insistat pe larg asupra „dramei umane a
tranziţiilor”, care continuă şi azi. Procedând astfel am subliniat, încă o
dată, faptul că dacă există o ştiinţă denumită psihologie socială, care
trebuie însuşită ca atare, pasul următor este obligatoriu: studierea
caracteristicilor ei nu numai în ţările în care a apărut şi s-a maturizat,
adică în ţările care au parcurs deja epoca industrială, ci şi în cele în care
ea se parcurge încă, datorită „industrializării târzii” şi a frecventelor
structurări şi destructurări în sfera fenomenelor psihosociale. Altfel spus,
odată formată în ţările dezvoltate, psihologia socială se „întoarce”, în
diferite forme şi celelalte două mari tipuri de societăţi: cele tradiţionale şi
cele aflate în tranziţie. Aceeaşi psihologie socială îşi propune chiar mai
mult: să abordeze şi pe cel de al patrulea tip de societate, cea
postindustrială, a viitorului. Din acest motiv, cursul nostru se încheie cu
„Repunerea în discuţie a umanului de către psihologia socială”. Este un
mare efort de sinteză pe care îl vom prezenta ca atare, cu unele
prescurtări, deoarece priveşte chiar viitorul din perspectiva trecutului şi
prezentului.

VI. UMANUL DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE

În adevăr, dificultatea cea mai mare în elaborarea psihologiei
sociale nu este de ordin metodologic, cum se crede în mod obişnuit, ci
ontologic. Ea s-a dezvoltat în ţările avansate economic, mai ales, şi
anume, în epoca industrială, dar între timp s-au produs două schimbări
132
ontologice majore: ţările avansate industrial au trecut, sau sunt pe cale de a
trece, definitiv în epoca postindustrială şi, deci, la o altă realitate umană
decât cea anterioară, iar cele în curs de dezvoltare se confruntă şi ele cu un
gen de om (şi de societate), diferit de cel al ţărilor care s-au industrializat pe
căile clasice, dar şi de cel al societăţii postindustriale. Ca să nu mai vorbim
de ţările „foste comuniste”, care parcurg drumul înapoi la capitalism.
Consecinţa directă este că ştiinţe ca pedagogia, psihologia,
psihologia socială, sociologia etc., formate în condiţiile anumitor realităţi
istorice, nu se mai potrivesc în noile condiţii. Oamenii sunt diferiţi,
întreprinderile sunt diferite şi, de fapt, societăţile în ansamblul lor, şi, cum
ştiinţele socio-umane nu pot exista în afara fenomenelor reflectate,
evoluţia acestora, instabilitatea lor istorică duc, în mod inevitabil, la
perimarea vechilor acumulări. Acestea rămân valabile pentru epoca în
care s-au produs, dincolo de aceasta, certitudinile se diminuează şi, nu de
puţine ori, dispar. Legea căderii corpurilor reflectă o realitate, un fenomen
care a existat înaintea oamenilor şi independent de ei. Newton a
descoperit-o, dar putea să o descopere altcineva, înainte sau după el,
fenomenul ca atare „aştepta”, rămânea acelaşi şi va rămâne şi în viitor, cât
timp vor exista corpuri şi spaţii. Pe de altă parte, o dată descoperită, ea nu
trebuie adaptată mereu la eventualele schimbări în natura fenomenului,
deoarece această natură nu se schimbă. Alta este situaţia ştiinţelor socio-
umane. Fenomenele de studiat sunt, prin specificul lor, schimbătoare,
radical diferite de la o epocă istorică la alta şi nu trebuie să ne mire faptul
că o ştiinţă – ca psihologia, de pildă –, care a studiat de fapt „omul alb şi
civilizat” (Th. Ribot) şi, am adăuga noi, pe cel al epocii industriale,
rămâne o ştiinţă valabilă în limitele fenomenale în care a fost creată,
nepotrivită total pentru epoca feudală, de exemplu, şi la fel pentru cea a
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, postindustriale sau postcomuniste.
Percepţiile umane evoluează, la fel complexitatea gândirii, limbajul şi
vocabularul, tipologia stărilor emoţionale etc.
Desigur, există în principiu o psihologie general-umană, de specie,
valabilă pentru toate timpurile, dar ea nu este încă elaborată ca ştiinţă, iar
când va fi, va arăta cu siguranţă cu totul diferit de cea a epocii industriale,
deoarece numai manifestările posibile în contexte istorice diferite ne dau
o idee despre potenţele speciei. În lipsa lor, trebuie să ne mulţumim cu
caracteristicile de epocă.
Ne dăm seama de încurcătura produsă şi de eforturile de a o
estompa, căci, pe de o parte, avem psihologia generală şi o psihologie
socială a epocii industriale, dar şi o sociologie etc. pe care specialiştii
încearcă să le generalizeze la nivelul umanului tuturor timpurilor, iar pe

133
de altă parte, o realitate socio-umană mereu nouă, care respinge, cel puţin
parţial, vechile achiziţii, ca nerelevante pentru nevoile ei.
Este poate timpul să reflectăm ceva mai serios asupra faptului că în
a doua jumătatea a secolului al XX-lea şi al altor decenii ulterioare ne-am
confruntat brutal cu rămânerea în urmă a multor ştiinţe sociale. Să luăm
cazul pedagogiei. Această disciplină se ocupă, în mod tradiţional, mai
ales de didactică, teoria educaţiei şi teoria organizării şcolii. Dar a fost
suficient ca nevoia socială de eficienţă să crească (după al doilea război
mondial), ca urmare a unor cerinţe sociale noi, pentru ca în faţa acestei
discipline să apară probleme pe care nu le mai putea rezolva pe baza
vechilor canoane de gândire. Urmarea a fost că societatea a trecut la
critica şcolii şi a concepţiei pedagogice care stătea la baza ei, o critică
violentă adesea, marcată de exploziile verbale ale unui Ivan Ilitch, şi ale
altora. În acelaşi timp, în zona lăsată neacoperită de pedagogia veche, au
„năvălit” soluţiile psihologice, cibernetice, computeriale. Prima reacţie a
pedagogiei a fost rămânerea la vechile canoane (anii ’60 sunt
semnificativi în această privinţă), dar presiunea era prea mare pentru a fi
tratată cu indiferenţă, ironie sau opoziţie făţişă. Şi-atunci, vechii
pestalozzieni şi herbartieni au început să se modernizeze, încet şi greoi, cu
serioase aprehensiuni teoretice şi practice. Preluarea noului din alte
domenii s-a făcut dificil, incomplet şi mereu nesatisfăcător pentru
practică. Aşa se şi explică faptul că reforma şcolii, la noi şi în alte ţări, are
la bază decizii politice şi nu pedagogice. Iar în plan practic, alături de
didactica clasică (care are un caracter de relicvă teoretică), au apărut:
didactica psihologică (Aebli, Galperin, Skinner etc.), cibernetică
(Crowder şi alţii), iar mai recent se pune problema unei didactici care să
stea la baza instruirii pornind de la informatică, a unei didactici a
calculatoarelor introduse în şcoală ca obiect de studiu şi ca mijloc didactic
cu totul diferit de cele din seria veche etc.
Aşadar, în prima fază, didactica pedagogică a respins noile didactici,
apoi le-a recunoscut, după care a urmat faza preluării realizărilor acestora, dar
ea (didactica) s-a dovedit atât de precară, încât, datorită formaţiei tradiţionale
înguste, cei mai mulţi au realizat simple aglutinări de informaţii.
Didactica însăşi nu mai este astăzi numai pedagogică, psihologică,
cibernetică etc., ci şi o didactică în general, aplicabilă la învăţarea
adulţilor, în învăţarea industrială, şcolară etc. Imaginea despre vechea
didactică pedagogică rămâne în urmă, o dată cu amintirea foştilor
pedagogi la modă în anii ’60 şi ’70.
Nici în teoria educaţiei şi a organizării lucrurile nu stau altfel. Rând
pe rând, cercetările lui Mayo, Moreno şi Lewin au trecut în pedagogie,

134
lărgind cadrul analizei colectivelor şcolare, a organizării şi conducerii
şcolii. Însuşirea valorilor morale este legată de acumularea unor
informaţii semnificative din sociologia culturii, iar teoria organizării se
dezvoltă şi azi mai ales în industrie.
Cazul psihologiei sociale este şi mai complicat. Aproape nici una
din regulile organizării şi conducerii occidentale nu se potrivesc
societăţilor postcomuniste. Să luăm câteva exemple.
Selecţia profesională. A fost elaborată de psihologi şi s-a dovedit
utilă acolo unde s-a putut aplica, dar în cazul producţiei sofisticate nici
locurile de muncă şi nici solicitările senzoriale nu mai sunt aceleaşi. În
ţările în curs de dezvoltare nu se mai poate aplica (decât limitat) din cu
totul alte motive: 1. nu există specialiştii necesari şi nici aparatele
utilizabile în astfel de cazuri; 2. uneori nevoia de muncitori rămâne mult
timp atât de mare, încât însuşi sensul noţiunii de selecţie trebuie pus în
discuţie (selecţia presupune alegere din ceva). Armata de şomeri specifică
epocii industriale şi celei postindustriale permite selecţia, deoarece există
o „mare masă de aşteptare”, inexistenţa ei în ţările comuniste nu
permisese aplicarea selecţiei decât în anumite limite, adică în sectoare cu
un grad ridicat de risc; 3. nici nu se punea problema selecţiei de către
laborator a cadrelor de peste nivelul direct de execuţie, aceasta fiind o
problemă politică, în care factorul profesional era numai unul dintre
parametri. În ţările postcomuniste, situaţia se schimbă iarăşi în mod
esenţial, asemănându-se cu cea de la începuturile capitalismului.
În aceste condiţii, ar fi fost firesc să se elaboreze o nouă concepţie
despre selecţie, capabilă să se arate că aceasta înseamnă economie de
timp şi mijloace, că este utilă şi tolerabilă, că de pe urma ei se pot obţine
avantaje economice şi umane atât în sectoarele cu risc, cât şi în cele
obişnuite, în care toţi solicitanţii trebuie angajaţi, dar nu neapărat la
întâmplare, ci unde ar putea da un randament mai ridicat. Rămânea de
lămurit şi nivelul până la care o funcţie de conducere este o prelungire a
exigenţelor unor valori politice şi începând de unde urma să crească
ponderea exigenţelor profesionale şi în ce măsură. Astfel de studii n-au
fost realizate niciodată, încât problema a rămas ca la început, unele
întreprinderi dispunând încă de laboratoare de selecţie, altele nu, fără a fi
deloc clar dacă ele trebuie extinse sau, dimpotrivă, renunţat la ele.
Relaţii umane. S-a scris mult pe tema grupurilor la noi şi se cunosc
destule date despre avantajele aplicării anumitor reguli în organizarea şi
conducerea grupurilor de muncă. Dar, în practică, toate aceste realizări n-au
dat rezultate dintr-un motiv simplu: într-o societate de tranzienţă, cum este
a noastră, grupurile de referinţă ale muncitorilor din prima generaţie nu

135
sunt, de regulă, cele din întreprinderi, ci cele din sat, din navete sau din alte
părţi. Se transplanta, de fapt, o teorie – care era potrivită unor muncitori din
a doua şi a treia generaţie – unei realităţi diferite. Desigur, şi la cei din
prima generaţie se pot obţine rezultate pozitive, dar şi aici este nevoie de
alte elaborări teoretice decât cele ale lui Mayo, Roethlisberger, Moreno sau
Lewin. La o populaţie trecută din agrar în industrie, masiv şi într-o
generaţie, aşa-zisele tehnici de grup democratice nu-şi aveau nici un rost.
Aceşti muncitori trebuiau, mai întâi, ridicaţi cultural până la nivelul la care
concepţiile amintite căpătau câmp de aplicare. Nici sub aspect politic,
lucrurile nu erau mai limpezi. În fond, teoria grupurilor reprezintă o formă
de „spionaj relaţional” şi, din acest motiv, inacceptabilă practic în anumite
condiţii. De altfel, aplicările pe adulţi nici n-au dat la noi rezultate deosebite
din pricina acestui aspect. Se mai ridică şi o altă problemă de principiu, pe
care a pus-o deschis în psihologia socială rusă cândva O. I. Zotova: există
probleme care nu pot fi comunicate direct organizaţiilor politice şi obşteşti
şi pe care le poate studia – în schimb – numai psihologul sau sociologul.
Aşa vom sta şi în viitor? Evident, nu.
Şi în acest caz, s-a omis analiza limitelor în care teoria grupurilor
putea fi aplicată într-o ţară sau alta, faptul că o nouă realitate socială făcea
ca aspectele subiective, factorul uman să capete o altă coloratură şi, în
consecinţă, să se raporteze altfel la teoria grupurilor. În perspectivă
comunistă, teoria grupurilor putea fi aplicată, dar altfel decât în spaţiul în
care a apărut. Azi, ea poate urmări scopuri formative pe termen scurt,
adesea simple manipulări ale oamenilor în interesul economic al
patronatului, ca în ţările capitaliste.
Motivaţia muncii. Motivele acţiunilor oamenilor sunt numeroase,
iar combinaţia lor le face şi mai dificil de precizat în fiecare caz în parte.
Totuşi, în cazul motivaţiei muncii s-au realizat destule progrese. Iată
câteva constatări mai vechi sau mai noi.
Motivaţia de stil vechi a fost formulată astfel: munca este un mijloc
de câştigare a existenţei, un rău necesar, singura motivaţie reală o
constituie banii, salariul. Viaţa muncitorului se desfăşoară în afara
întreprinderii, scopul şi sensul vieţii se află dincolo de zidurile acesteia.
Omul se realizează ca om în timpul liber, nu în muncă. S. H. Udy gândea
cam în acest mod în 1962, dar schema era mai veche, încă de pe vremea
lui Taylor.
Cum era firesc, acest mod de gândire a fost respins datorită
rigidităţii şi indiferenţei cu care era privit omul. De fapt, la începutul
dezvoltării sale, industria nu dispunea de mijloacele necesare pentru a fi
umană (bani, oameni formaţi în spirit uman, construcţii, servicii etc.).

136
Nici oamenii nu aşteptau de la fabrică altceva decât salariul pentru care
se angajaseră şi care era de câteva ori superior celui provenit din munca
în agricultură. Plata în industrie era, de regulă, de 4-5 ori mai mare decât
în agricultură, iar ţăranul pleca la muncă pentru a strânge bani şi a se
întoarce înapoi la ţară. În felul acesta, „omul economic-raţional” al lui
Edgar Schein, de fapt al lui Taylor şi al tuturor industriilor în stare
incipientă, este cât se poate de real şi departe de a se simţi dezavantajat de
situaţia lui de muncitor. Îl supărau alte lucruri: depărtarea de casă, dorul
de copii, amintirea satului, imposibilitatea de a trăi „ca acasă”. Acolo
unde se putea naveta, aceşti muncitori s-au dovedit statornici, în măsura
în care nu li se cerea să facă dincolo de ceea ce ştiau şi puteau să facă.
Nici cercetările sistematice asupra motivaţiei nu s-au dovedit prea
semnificative. Deşi informaţiile privind problema motivaţiei s-au
acumulat treptat, au fost puţine aplicaţii sistematice în domeniul
organizării. Recompensa, aplicată tuturor membrilor organizaţiei, este un
exemplu de suprasimplificare, conceptul de morală globală al doilea. În
primul caz, se confundă structura organizaţională cu grupul mic, în al
doilea, se are în vedere doar întregul, nu şi indivizii.
În realitate, există probleme umane care se pretează greu la
experimente, în sensul clasic al cuvântului, acestea au rol de sensibilizare,
în sensul clasic al cuvântului, de deschidere spre înţelegerea specificului
fiecărei organizaţii. Astfel de informaţii sunt esenţiale pentru formaţia
oricărui conducător, dar nu neapărat şi pentru preocupările unui laborator
uzinal. Aşa cum istoria omenirii este esenţială pentru formaţia unui
diplomat, cea antropologică este şi ea obligatorie pentru un manager,
problemele cu care se confruntă fiecare sunt însă diferite şi ireductibile la
disciplinele amintite. De fapt, structura organizaţională nu solicită un
singur tip de comportament şi nici o singură motivaţie, iar identificarea
„variantelor de solicitare” este dificilă şi, la fel de dificilă, intervenţia, pe
această bază, eficienţa rămânând mereu nesigură din cauza jocului
continuu al determinărilor şi al unui spaţiu real ce se creează hazardului.
Dar fiecare conducător din structura organizaţională poate analiza cu
folos comportamentele deziderabile şi încerca generalizarea lor la cât mai
mulţi indivizi. Teoria motivaţiei nu ajută prea mult în acest caz, dar fără
ea nici ideea creşterii eficienţei economice pornind de la factori
motivaţionali mai subtili nu apare. Analiza diferitelor segmente ale clasei
muncitoare în prezent ne-a dus la înţelegerea variaţiei motivaţiei pe
grupuri de muncitori, dar aplicarea în practică a rezultatelor obţinute este
încă îndepărtată, ţinând de nivelul de modernizare al întreprinderilor, ca şi
al conducătorului, al tipului de conducător.

137
 În aceeaşi categorie irelevantă de cercetări intră şi cele care se
referă la trăsăturile de caracter ale oamenilor, la emoţiile şi capacităţile lor
voliţionale. În orice caz, genul de date obţinut nu poate fi transferat în
instrucţiuni şi regulamente, cu efecte – bune sau rele – imediat sesizabile,
ori, în prezent, acesta este tipul de relaţie ideal între substructurile
organizaţionale şi forma în care sunt aşteptate intervenţiile din partea
tuturor ştiinţelor.
Am dat câteva exemple; ele ar putea fi multiplicate, ilustrând faptul
că secolul al XX-lea (iar secolul XXI continuă) această tendinţă a
„compromis” câteva discipline clasice, cel puţin în parte. În măsura în
care psihologia socială a fost şi ea un produs al dezvoltării capitalismului,
fenomenele cercetate s-au dovedit a avea, de asemenea, o slabă rezonanţă,
atât în ţările socialiste (ce să mai zicem de cele postcomuniste), cât şi în
cele capitaliste dezvoltate, de aceea a trebuit să o gândim altfel decât se
face acest lucru în manualele existente.
Consecinţele sunt severe pentru mentalitatea actuală. În fond nu este
vorba numai de dispariţia a ceea ce s-a numit şi s-a repetat până la saţietate
The Human Side of Enteprise („Latura umană a întreprinderii”),ci şi de
repunerea în discuţie a umanului, a relaţiei dintre Psihologia istorică şi cea
a potenţelor general-umane. Prima este depăşită şi reluată cu fiecare
orânduire socială nouă, ultima rămâne însă constantă, fiind de specie,
„pulsând” numai diferit, după specificul fiecărei epoci istorice. Cum însă
psihologia de specie se manifestă numai în contexte social-istorice
concrete, apare în chip firesc întrebarea: ce anume din psihologia socială ar
putea rămâne valabil pentru epoca postindustrială? În măsura în care există
un răspuns, el nu poate fi căutat în industria clasică, ci în cea de vârf (adică
acolo unde oamenii lucrează deja cu uneltele viitorului sau în industria de
tip clasic, unde oamenii sunt totuşi confruntaţi cu tehnologia sofisticată a
vremii noastre), în didactica diferitelor domenii, în teoria intelectului
specific etc.
La întrebarea: în ce măsură psihologia socială din epoca indus-
trială ar putea rămâne valabilă în societăţile în curs de dezvoltare?, răs-
punsul nu poate fi decât concret şi la fel de complicat ca şi în primul caz.
De fapt, o mare parte din fenomenele umane descoperite, descrise
şi integrate în teoria grupurilor, a organizării clasice etc. nu mai apar în
aceeaşi formă sau nu mai apar deloc, deoarece condiţiile social-istorice
care le-au generat au dispărut, sau sunt pe cale de a dispărea.
Aceasta este semnificaţia reală a ştampilei, apărute pe multe din
cărţile de bază (de acum 10-15 ani), pentru studiul teoriei organizării.
Cuvântul imprimat este Withdrawn şi înseamnă „retras”, iar urmele

138
acestei ştampile apar pe lucrări precum cele ale lui George A. Steiner sau
Robert A. Brady. Este semnul despărţirii de o epocă în ştiinţele umane,
unul din ele, semnificativ prin brutalitatea lui. Al doilea semn trebuie
desprins din constatarea că în unele sectoare ale producţiei, ca, de pildă,
industria de automobile, la acelaşi nivel de dotare tehnică, ţări ca Japonia
au o productivitate dublă faţă de altele, rămase cu o epocă istorică în
urmă.
Ceea ce trebuie să rămână limpede se referă la faptul că fenomenele
psihosociale evoluează istoric şi, din acest motiv, ele nu pot fi studiate o
dată pentru totdeauna, ci continuu, în timp şi spaţiu. Aceasta este ideea
esenţială a cursului nostru pe care l-am sintetizat în „culegerea” de faţă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. N. Radu, Carmen Furtună, Monica Calenic, Angela Ionescu, Simona Marica,
Psihologie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. N. Radu, Carmen Furtună, Gabriela Jelea-Voinea, Carmen-Cornelia Bălan,
Prefaceri socio-umane în România secolului XX, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 1996.

139
 ANTROPOLOGIE SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ

Lector univ. drd. CLAUDIA BURUIANĂ

OBIECTIVE
Obiectul antropologiei culturale este cunoaşterea culturilor în
diversitatea lor – dublată de căutarea unui numitor comun al acestora,
de căutarea a ceea ce este definitoriu pentru om. Antropologia culturală
şi socială este preocupată de om ca fiinţă integrată culturii sale
(societăţii/grupului său). Cultura este un concept central al antropologiei
culturale.

I. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI CULTURALE. SPECIFICUL

CUNOAŞTERII ANTROPOLOGICE
Prima parte urmăreşte să contureze specificul cunoaşterii
antropologice, locul antropologiei culturale în ştiinţele despre om,
raportul antropologiei culturale cu celelalte ştiinţe socio-umane, metodele
de cercetare. Antropologia culturală are ca obiect de studiu omul; ce
anume diferenţiază atunci antropologia de psihologie, sociologie,
sociobiologie, istorie, istoria religiilor? Obiectul antropologiei culturale îl
constituie cultura şi omul integrat culturii sale, grupului său.
Acest obiect a cunoscut o permanentă schimbare. Contextul naşterii
antropologiei ca ştiinţă a făcut ca obiectul antropologiei să fie iniţial alte
culturi (decât cea proprie cercetătorului – se mai spune uneori că
antropologia s-a născut ca ştiinţă a Occidentului despre alte culturi,
neoccidentale); ulterior antropologii au trecut de la studierea unor
comunităţi arhaice, „exotice” la societăţi mai apropiate lor în timp şi
spaţiu –, cum ar fi oraşul contemporan occidental; a apărut nu numai o
anthropology at home occidentală, ci şi o antropologie a nativilor despre
ei înşişi. De exemplu, în antropologia americană se trece de la interesul
pentru populaţiile indigene ale vestului îndepărtat la sfârşitul secolului al
XIX-lea, la studierea grupurilor de gang, a grupurilor deviante etc. din
metropola urbană americană în cadrul Şcolii de la Chicago, la începutul
secolului al XX-lea. Obiectul de studiu al antropologiei culturale se
140
extinde acum la mozaicul vieţii din marile oraşe: minorităţi etnice,
religioase naţionale, ghetourile. Avem de-a face cu acest proces de
extensie a obiectului de studiu de la culturile exotice la anthropology at
home şi în Europa: în Franţa apar lucrări consacrate bandelor de tineri sau
de imigranţi, ori diferitelor categorii de excluşi sau fenomenului fanilor
unui star ori ai unei echipe de fotbal. În antropologia britanică apar
cercetări despre grupuri de tineri de tipul skinheads.
Cu toate acestea, antropologia culturală rămâne în cadrul
proiectului său iniţial: acela de a descoperi – sub diversitatea societăţilor
omeneşti – ceea ce este propriu umanităţii omului. Altfel spus, deşi tribul
arhaic şi familia din societăţile (post)industrializate, contemporane nouă,
sunt obiecte de studiu atât de diferite, această extindere a obiectului
antropologiei constituie traiectul ei firesc: antropologia se „generalizează”
– cum spunea recent un antropolog elveţian – la „ansamblul situaţiilor
sociale şi culturale constitutive genului uman.”
Cunoaşterea antropologică se construieşte aşadar tocmai în mijlocul
acestei tensiuni între marea diversitate a societăţilor omeneşti şi ceea ce
constituie atributele universale ale umanităţii omului.
Există un număr foarte mare de definiţii date culturii – în diferite
discipline şi arii lingvistice. Puşi în faţa acestei probleme, a definirii cât
mai precise a termenului considerat central antropologiei culturale,
Kroeber şi Kluckhohn au încercat o clasificare a acestor definiţii. Ei au
stabilit astfel că definiţia cea mai aproape de sensul antropologic al
culturii este cea dată de Sir Edward Tylor în 1871 în lucrarea Primitive
Culture; aceasta poate fi considerată un punct de pornire în toate
încercările ulterioare de definire a culturii: „Cultura sau civilizaţia,
considerate în sens larg, etnografic, este acel tot complex care include
cunoaşterea, credinţa, arta, morala, legea, obiceiurile şi orice alte
aptitudini şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii.”
Dacă analizăm toate componentele culturii enumerate în această
definiţie a lui Tylor, constatăm că, într-adevăr, ea subliniază:
• ideea de cultură ca „tot”, ca întreg organizat (whole complex);
• elementele cele mai importante care organizează o societate:
legea, morala, credinţele, cunoaşterea etc.;
• ideea de om ca fiinţă culturală (membru al unei culturi,
societăţi, grup);
• ideea de cultură ca o cunoaştere transmisibilă.
Este dificil totuşi de stabilit, în această definiţie a lui Tylor de la
1871, un început al construcţiei sensului antropologic al termenului de
cultură, câtă vreme regăsim în spatele ei o întreagă tradiţie de gândire,

141
după cum remarca de curând R. Williams – care stabileşte filiaţia prin
care definiţia lui Tylor se înscrie în tradiţia filosofiei germane, îndeosebi a
gândirii lui Herder, care la 1776 vorbea şi el despre popoare ca formând
„un întreg tablou viu de moduri de viaţă, obişnuinţe, dorinţe…etc.”; altfel
spus, ceea ce distinge popoarele nu poate fi surprins într-o formulă
verbală simplă şi de aceea avem nevoie de o sintagmă ca: „un întreg
tablou viu de moduri de viaţă, aptitudini, dorinţe…”. Observăm că avem
de-a face, încă la 1776, cu folosirea termenului popoare în sensul în care
antropologia va vorbi la începutul secolului al XX-lea despre culturi –
motiv pentru care ar trebui să considerăm celebra definiţie a lui Tylor ca
făcând parte din această tradiţie de gândire, decât ca anticipare a sensului
antropologic al culturii.
De ce discutăm despre un sens antropologic al noţiunii de cultură:
pentru că există şi un sens nu neapărat non-antropologic, ci mai restrâns,
care include doar creaţiile cultural-literar-artistice-ştiinţifice; în acest sens
se spune despre cineva că este „cult”, erudit, „un munte de cultură” etc.
(ştie foarte multe într-un domeniu, are mulţi ani de studii, este un
specialist etc.). În sens antropologic şi indivizii care nu au nici un fel de
studii sau chiar nu ştiu să scrie şi să citească, au o cultură: aceea a
grupului ai cărui membri sunt, de la care au învăţat să supravieţuiască
(cules, vânat, cultivat plante, crescut animale, a saluta etc. – în
comunitatea arhaică; a circula cu metroul, a cumpăra într-un supermarket
– în comunitatea urbană), adică tot ceea ce este necesar pentru a se adapta
unui mediu natural şi social dat.
Cazurile limită în care un copil este pierdut şi este adoptat de o
colectivitate de animale arată cât de important este grupul şi interacţiunea
socială pentru ceea ce devine ulterior individul: crescut în colectivităţi de
animale, copilul învaţă ceea ce este necesar pentru a face faţă unui mediu
de viaţă natural – să culeagă, să vâneze, să se apere, să lupte –, dar modul
său de a comunica se va limita la strigăte nearticulate, rămânându-i
inaccesibile formele de comunicare simbolică, modelarea unei atitudini în
faţa vieţii şi a morţii prin mit, religie etc. Prin naştere omul devine un
membru al speciei, dar nu devine încă om.
Încercaţi acest exerciţiu atunci când aveţi ocazia: întâlniţi o
persoană care nu are studii. Discutaţi despre ceea ce a ţinut foarte mult să
transmită copiilor şi nepoţilor. Veţi afla că „ştie” şi transmite urmaşilor
săi foarte multe lucruri: cum să se poarte, cum să salute, cum să-şi aleagă
partenerul de viaţă, cum se numesc anumite stele şi constelaţii sau diverse
plante şi pentru ce leacuri sunt bune, cum să hrănească animalele, când se
ară sau se seamănă sau ce lucrări se încep după Sf. Gheorghe, când se

142
lucrează şi în ce zile nu e bine să lucrezi, când nu se fac nunţi, sub ce
sancţiune etc.
Omul devine om asimilând cultura grupului său, cunoaşterea pe
care grupul său a sintetizat-o şi transmis-o cu fiecare generaţie;
asimilarea culturii de fiecare membru al grupului se numeşte
enculturaţie.
Sensul antropologic al culturii este plural şi relativist: vorbim
despre culturi, lumea este împărţită în culturi diferite. Orice persoană
umană este produsul unei culturi, în care a trăit, iar diferenţele dintre
oameni se explică prin diferenţele dintre culturile în care au trăit, mai
mult decât prin diferenţele de rasă, de bagajul sau zestrea biologică – idee
subliniată încă de Franz Boas care recomanda la sfârşitul sec. al XIX-lea
să nu mai folosim termenul de rase – diferenţele biologice nu sunt
esenţiale, constituţia biologică a fiinţelor umane este relativ unitară,
aparţinem sub acest aspect unei aceleiaşi specii –, ci ar fi mai potrivit să
folosim termenul de culturi – sub acest aspect suntem mai degrabă
diferiţi. În istoria conceptului antropologic de cultură momentul „Boas”
este considerat foarte important.
Antropologia se ocupă de studierea diversităţii culturale pentru a
ajunge la o teorie a umanităţii ca întreg. Dar cum pot fi cunoscute alte
culturi? Care sunt principiile cunoaşterii antropologice, regulile de
inserare a antropologului într-o altă cultură decât a sa, metodele de
cercetare, de ce antropologia are ca metodă etalon observaţia
participantă?
Cunoaşterea antropologică are ca punct de pornire „mirarea
antropologică”, curiozitatea faţă de o altă cultură, faţă de un alt mod de
viaţă decât cel propriu cercetătorului. Primele date despre alte culturi nu
aparţin unor antropologi, ci unor misionari sau călători, ale căror jurnale
de călătorie ajung să fie citite de savanţii „de cabinet” din metropolă;
apare, astfel, ideea organizării de muzee, având drept scop înregistrarea –
mai precisă decât o făceau amatorii – a faptelor şi obiectelor culturale ale
arhaicilor („primitivilor”). Clyde Kluckhohn a avut ocazia să cunoască de
tânăr limba şi obiceiurile indienilor navaho, fiind trimis de părinţi la o
fermă din New Mexico, în vecinătatea unei rezervaţii. După ce studiază la
Viena – prilej cu care descoperă psihanaliza –, întors în S.U.A. va face o
strălucită carieră universitară la Harvard. În perioada 1936-1948
Kluckhohn iniţiază un teren antropologic de tip nou: pe termen lung,
intensiv, interdisciplinar, la care participă nu doar antropologi, ci şi
psihologi clinicieni, alţi specialişti din ştiinţele socioumane; interesant de
menţionat, în treacăt, exact în aceeaşi perioadă se derulau în România

143
cercetări după o metodologie asemănătoare, în cadrul Şcolii lui Dimitrie
Gusti; Kluckhohn va studia chiar comunităţile navaho, ajungând autor al
unor lucrări celebre bazate pe acest tip de cunoaştere directă: Navaho
Witchcraft (1944), The Navaho Individual and his Developement (1947),
Navaho Classification and His Development (1938), Navaho Chant
Practice (1940).
Să observăm că dacă primii antropologi erau antropologi de
cabinet, ulterior antropologia va deveni fundamental o disciplină de teren.
A defini terenul antropologic este însă dificil, întrucât există probabil tot
atâtea forme sau tipuri de terenuri antropologice câţi antropologi, proiecte
sau contexte în care au fost iniţiate cercetări de teren există. De exemplu:
în 1970, Jean Briggs petrece 17 luni cu un grup de inuiţi din Canada,
departe de civilizaţie, în condiţii de izolare şi dependenţă totală de grup;
în 1991 M. Young şi-a făcut terenul în cadrul poliţiei din Newcastle, iar
M. Carrithers a stat trei ani în Sri Lanka etc. Cum ar trebui deci să fie un
teren antropologic? Există câteva exigenţe sau precondiţii generale:
cercetătorul trebuie să aibă capacitatea de a depăşi dificultăţile interac-
ţiunii cu o altă cultură decât a sa; terenul să dureze cel puţin doi ani; să înveţe
limba grupului cercetat (instrument fără de care nu ar putea să interacţioneze
direct cu membrii grupului, ci ar avea nevoie de un interpret).
Considerat fondator al antropologiei moderne de teren, Bronislaw
Malinowski a publicat în 1920 Argonauţii din Pacificul de Vest – care nu
este doar o lucrare despre această populaţie, ci şi o prezentare a propriului
teren, a dificultăţilor de a interacţiona, de a se integra şi de a rezista o
perioadă mai îndelungată printre membrii unei alte culturi, străină
antropologului. În această lucrare sunt deja conturate aceste exigenţe ale
muncii de teren: cercetătorul petrece mai mulţi ani printre membrii
culturii studiate, învaţă limba, participă, observă, înregistrează orice
document despre orice aspect al vieţii societăţii studiate. O dată ce
reuşeşte să se stabilească în satul indigenilor, cercetătorul trebuie să
„alcătuiască un plan clar şi coerent al structurii sociale şi să degajeze din
încâlceala faptelor legile şi normele tuturor fenomenelor culturale”
(B. Malinowski, Argonauts of the Western Pacific. An Account of Native
Enterprise and Adventure in the Arhipelagoes of Melanesian New
Guineea, 1922). Adesea se practică o suprapunere categorială între
„teren” şi „observaţie participantă”, considerată metoda etalon a
antropologiei culturale. Participarea este considerată o formă superioară
de observaţie – antropologul de teren „învaţă” de fapt cultura pe care o
studiază – aceasta este cunoaşterea directă, informaţia de primă mână
asupra căreia reflectează şi teoretizează într-un moment ulterior.

144
 II. CURENTE, ŞCOLI, REPREZENTANŢI
Partea a doua prezintă în cuprinsul a cinci prelegeri istoria
antropologiei de la naşterea sa până la apariţia şcolilor naţionale (Marea
Britanie, S.U.A., Franţa, Germania), curentele principale (evoluţionism,
difuzionism, funcţionalism, culturalism, structuralism, antropologie
fenomenologică, antropologia interpretativă, antropologia simbolică) şi
cei mai de seamă reprezentanţi. Această trecere poate prea rapidă prin
istoria disciplinei este compensată de reluarea, în prelegerile următoare –
consacrate temelor fondatoare ale antropologiei culturale – a principalelor
lucrări devenite clasice pentru fiecare temă în parte, punctând de fiecare
dată semnificaţia unei lucrări sau a alteia pentru construcţia teoretică în
antropologie. Oricât s-ar dezvolta azi o ştiinţă globală a religiei –
religiologia – nu se va putea dezbate problema definirii religiei fără
lucrarea din 1912 a lui Émile Durkheim, Formele elementare ale vieţii
religioase, în care se introduce deja distincţia dintre sfera sacrului şi sfera
profanului. Paradigmele consacrate trebuie înţelese în toate nuanţele lor.
De exemplu, în perioada naşterii antropologiei ca ştiinţă, evoluţionismul a
fost curentul dominant în câmpul ştiinţelor socioumane. Teoriile
evoluţioniste pun accent pe similitudini în detrimentul diferenţelor, pe
noţiunea de progres continuu în istoria culturilor, pe noţiunea de evoluţie
lineară a umanităţii; umanitatea este considerată ca fiind esenţial una, iar
diferenţele, diversitatea sunt considerate ca manifestări conjuncturale şi
istorice; etapele prin care trec culturile de la stadiul „primitiv” la stadiul
„final”, cel „civilizat” sunt aceleaşi (stadiul final fiind în această viziune
modelul culturii occidentale moderne). Toate aceste „premise” ale
evoluţionismului sunt amendabile şi astăzi pot fi considerate depăşite, dar
evoluţionismul rămâne o etapă importantă pentru cunoaşterea antro-
pologică. Frazer, Maxwell au fost evoluţionişti, iar Durkheim poate fi
considerat şi el un evoluţionist moderat. Reacţiile faţă de evoluţionism au
generat curente noi în antropologie: şcoala culturalistă americană
„Personalitate şi cultură” – care va pune accentul pe diversitate, consi-
derând că fiecare cultură trebuie tratată în funcţie de specificitatea sa,
culturile fiind entităţi ireductibile, unitatea genului uman fiind dată de
posibilitatea societăţii umane de a se diferenţia cultural la infinit.
III. MARILE DOMENII DE CERCETARE ALE ANTROPOLOGIEI
SOCIALE ŞI CULTURALE
Marile domenii sau „obiecte” de studiu asupra cărora antropologia
s-a aplecat cu predilecţie de la constituirea sa ca ştiinţă sunt abordate din
perspectiva curentelor consacrate în antropologie: evoluţionism,
difuzionism, invenţionism, funcţionalism, structuralism, poststructuralism,
145
antropologie interpretativă, fenomenologie antropologică etc. Studenţii
pot urmări astfel modul cum a „crescut” cunoaşterea antropologică în
abordarea mitului, religiei, rudeniei etc., dar şi eşecul oricărei tentative de
a explica fenomenele sociale şi diversitatea societăţilor pe baza relaţiei de
opoziţie dintre gândirea simbolică şi gândirea raţională şi dintre societatea
primitivă şi societăţile moderne.
Temelor centrale le sunt rezervate cinci prelegeri organizate astfel:
• Mituri, rituri, ceremonii, sărbători;
• Religia, sistemele de interdicţii (tabu), sisteme de clasificare
(totem);
• Sisteme de schimb simbolic. Darul. Sacrificiul. Rudenia;
• Sisteme ale eficacităţii simbolice. Magia. Mana. Vrăjitoria.
Şamanismul;
• Teme actuale ale antropologiei culturale şi sociale. Localizare
şi globalizare. Identitate şi identitate etnică. Naţiune şi naţionalism.
Viziuni tradiţionale asupra lumii vs viziuni stereotipizate asupra lumii.
Antropologia aplicată.
Pentru a ilustra modul de abordare – trecerea unei teme prin toate
curentele care au abordat-o – ne oprim în această prezentare sintetică
asupra unor teme privilegiate ale antropologiei culturale şi sociale, încă de
la apariţia sa ca ştiinţă: mitul, religia, sistemele de interdicţii. Studiul
miturilor, religiei, riturilor, tabuurilor, tuturor reprezentărilor şi actelor
simbolice ocupă un loc aparte în antropologia culturală şi socială. Dacă
simbolul – cum spune Ernest Cassirer – ne apare ca un „sesam al lumii
culturale”, şi dacă putem defini cultura ca fiind „ordinea simbolică a
lumii” (viziunea asupra lumii – la Ion Ionică în cadrul Şcolii de la
Bucureşti), descifrarea semnificaţiilor pe care le au lumile simbolice este
calea de acces spre înţelegerea culturilor şi totodată spre acele elemente
culturale care fac posibilă ordinea într-o societate.
1. Mitul
Mitul a constituit o preocupare constantă a antropologiei culturale
de la începuturile sale. Un bogat material etnologic despre mit a permis
compararea acestora. S-a observat că, în ciuda marii diversităţi a
miturilor, există teme şi motive mitice comune, a căror recurenţă le-ar
putea impune ca „universale” (Frazer considera fecunditatea un mit
generalizat, de exemplu). Miturile nu sunt însă, pentru antropolog, doar
povestiri despre originea lumii, a fenomenelor naturii şi a omului (aşa
cum consideră filologii, de pildă). Mai mult decât o „poveste”, mitul
conţine şi cultivă într-o societate atitudini, ataşamentele general
împărtăşite. Mitul nu este nici o fabulaţie (o falsă reprezentare a lumii),
146
absurdă în ultimă analiză. „Mythos” a fost considerat multă vreme ca
opus lui „logos” (raţiunii). În analizele lui Claude Lévi-Strauss ni se
relevă, dimpotrivă, că mitul transmite nu doar viziunea despre lume
comună grupului (având deci funcţia de a uni grupul prin reprezentările
colective şi soluţiile pe care le oferă la problemele omului), ci, mai mult
decât atât, legile de funcţionare ale gândirii. Şi gândirea mitică şi gândirea
modernă recurg la aceleaşi operaţii logice şi reguli de combinare: opoziţii,
inversiuni, substituţii, multiplicare etc.
Tot ceea ce trebuie să facă omul, toate actele prescrise de rit se
întemeiază pe mit. Mitul descrie situaţia exemplară şi actele exemplare
săvârşite de zei şi re-create de rit în mod periodic (se vorbeşte despre
complexe mitico-rituale). În Sathapatha Brahmana VII 2,1,4 apare expres
formulată ideea: „Noi trebuie să facem ceea ce zeii au făcut.” În toate
culturile există serii întregi de acte prescrise şi acte interzise, o dată cu
explicaţia că aşa au procedat în aceeaşi situaţie sau „la început” zeul,
eroul civilizator, strămoşul etc. Odihna din timpul sărbătorii imită şi ea
gestul primordial al lui Dumnezeu care s-a odihnit în a şaptea zi după ce a
creat lumea şi omul, cum scrie în Facerea (2,2): s-a odihnit de toate
lucrurile sale, pe care le-a făcut. Şi în Noul Testament apare, în chiar
cuvintele lui Iisus, ideea că întreg mesajul său se referă la un exemplu ce
trebuie urmat: „Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă,
să faceţi şi voi.” (Ioan 13, 15) şi „Cel ce crede în mine va face şi el
lucrurile pe care le fac Eu…” (Ioan, 14, 12). Calendarul religios repetă
toate actele Creaţiei. Anul nou este renaşterea periodică a timpului,
fiecare a şaptea zi este destinată repaosului ritualic, ziua liturgică, lumea
intră în fiecare a şaptea zi în timpul sacru, care reactualizează viaţa şi
răstignirea lui Iisus. La fel stau lucrurile în toate culturile, în toate marile
religii. M. Eliade constată, aducând numeroase ilustrări, că la omul arhaic
„nu numai ritualurile îşi au modelele lor mitice, dar orice activitate umană
îşi dobândeşte eficacitatea în măsura în care repetă exact o acţiune
săvârşită la începutul timpurilor de un zeu, un erou sau un
strămoş.”(Mitul eternei reîntoarceri, 1991, p.26).
Mitul a fost considerat multă vreme ca fiind suprapus ritului (în
general, toate abordările mitului până la Claude Lévi-Strauss). Mitul este
însă mai mult decât ritul (sau decât „reţeta” pentru rit), cum se observă de
pildă în mitul marii treceri, unde descrierea ceremoniei funerare nu
epuizează mitul, gândirea mitică trece „dincolo”, însoţeşte mintea umană
într-o ceremonie mitică, în prelungirea celei terestre, mitul devenind astfel
un instrument de cunoaştere: el are acces acolo unde vederea obişnuită nu

147
are, mitul „ştie” acolo unde de pildă ştiinţa modernă nu are un răspuns
(viaţa omului după moarte).
Miturile exprimă idei universale, categorii fundamentale ale
mentalului colectiv sau individual dintotdeauna, ceea ce invalidează
ipoteza existenţei unui mental prelogic – care ar fi caracteristic
societăţilor „primitive”; mitul pare să fie un „raţionament” care însoţeşte,
justifică, întemeiază un „comportament” şi deci nimic nu ne îndreptăţeşte
să considerăm gândirea mitică şi omul mitic i-raţional şi total opus
omului modern, (care ar fi „raţional”). La o legitimare a actelor umane
printr-un model extra-uman recurge atât primitivul, cât şi modernul.
2. Religia. Antropologia religiei
Ştiinţa religiilor este mai veche şi mai amplă decât cercetările
propriu-zis antropologice. Antichitatea oferă o mare cantitate de date
referitoare la faptele religioase ale grecilor, romanilor şi ale popoarelor cu
care aceştia au venit în contact şi o primă încercare de comparaţie şi
sistematizare; în Antichitate apar şi interpretările psihologice –
sociologice – filosofice ale religiei. Protagoras în dialogul Protagoras al
lui Platon spune despre omul religios: „Omul participant la demnitate
(datorită înrudirii cu zeii) a fost singura dintre făpturi care i-a cinstit pe zei
şi a început să le ridice altare şi statui”. Se consideră că perioada patristică
şi medievală nu cunoaşte studiul obiectiv al faptului religios, tocmai
pentru că acesta presupune „o anumită distanţare” faţă de religie.
Perioada descoperirilor geografice (începând cu sec. al XV-lea)
acumulează date, informaţii, materiale referitoare la credinţele religioase ale
popoarelor colonizate, inaugurează o nouă etapă în studiul religiilor, care
poate fi considerată încheiată o dată cu apariţia în secolul al XIX-lea, a
ştiinţei moderne a religiilor.
Ştiinţa modernă a religiilor stă sub semnul unei duble emancipări:
– faţă de filosofie, care punea în discuţie, cu precădere, valabilitatea
faptului religios;
– şi faţă de teologie, preocupată preponderent de argumentarea
validităţii acestor fapte religioase.
Vorbim despre o ştiinţă a religiilor în sensul a două tendinţe:
• tendinţa de a pozitiva faptele religioase, descrierea lor ca fapte
observate şi explicate sau ale căror manifestări vizibile pot fi descrise şi
explicate.
• tendinţa de a considera faptul religios ca fapt cultural ca celelalte
fapte culturale: limba, mitul, arta.
Primele abordări ştiinţifice ale religiei sunt marcate de o serie de
principii comune:
148
 – ideea că religia este un produs cultural, o creaţie a omului într-o
anumită etapă a istoriei omenirii; ştiinţa şi raţiunea nu păreau dispuse să
accepte nici o realitate supranaturală.
– schema pozitivistă de interpretare a religiei este una tipic
evoluţionistă la începutul său, premisa sa de bază fiind aceea că religia
aparţine unui stadiu primitiv, mitic, fabulatoriu al istoriei omenirii, de
care aceasta se va emancipa ulterior, omenirea progresând permanent şi
aceste sens această primă etapă a elaborărilor ştiinţifice asupra religiei.
– obsesia originii religiei (spun M. Eliade, Marc Bloch): toate
teoriile acestei etape caută un moment prim al apariţiei religiilor.
Schema evolutivă aplicată atât istoriei culturii, cât şi religiei
aparţine lui H. Spencer. Iată cele mai importante principii evoluţioniste:
– dezvoltarea societăţii se supune unei aceleaşi legi generale;
– evoluţia presupune trecerea prin aceleaşi stadii;
– evoluţia este lentă, dar constant progresivă.
Aceeaşi schemă se aplică şi în ştiinţele naturii şi în cele ale
societăţii şi lumii spiritului. În ciuda acestor principii dogmatice şi
dovedite ulterior eronate, etapa evoluţionistă a produs unele rezultate
semnificative pentru problematizarea ulterioară a religiei de către ştiinţa
religiei, inclusiv de către etnologie, antropologia culturală şi socială.
Max Müller este considerat întemeietor în ştiinţa modernă a
religiilor. În 1897 el pune bazele unei opere enciclopedice de texte
religioase The Sacred Books of the East. Lucrarea sa Mitologia
comparată, scrisă la numai 24 ani (1856) este considerată „actul de
naştere a ştiinţei religiilor”. În concepţia sa, în om există un simţ al
divinului şi ideea de infinitate. Omul nu se naşte cu acest simţ, ci îl
dobândeşte în contact cu realitatea sensibilă. El s-a ocupat îndeosebi de
religiile vedică şi greacă. Omul atribuie prin limbaj calităţi lumii
sensibile: strălucitorul, puternicul, apoi personifică şi atribuie aceste
calităţi: cerul – considerat iniţial locul infinitului, devine ulterior
divinitatea etc. Şi el consideră, ca toţi evoluţioniştii, că există o formă
primitivă a religiei pe care o identifică în Vede unde există mai mulţi zei,
dar numai unul este considerat suprem.
Ed. B. Tylor, autorul cunoscutei lucrări Primitive Culture (2 vol.,
Londra, 1871) considera animismul („credinţa în fiinţe spirituale”), cea
mai rudimentară formă de religie. Omul descoperă în afara sa, un
principiu de acţiune diferit de al său. Visul, transa, moartea conduc la
ideea de suflet ca fiind altceva decât corpul. Apare ideea de spirite ale
morţilor, benefice/primejdioase; în transformarea credinţelor religioase
Tylor considera că iniţial apar diferite forme de politeism în cadrul cărora,

149
prin ierarhizarea multiplilor zeităţii se ajunge la monoteism; animismul
este astăzi depăşit, deşi în vremea lui Tylor devenise un model de
explicaţie pentru toate formele de religie cunoscute.
Astăzi toate presupoziţiile sale sunt invalidate radical:
– credinţa în spirite nu este universală;
– monoteismul nu a apărut din politeism;
– există şi credinţa într-o putere supremă, credinţa într-o Fiinţă
supremă;
– chiar şi în culturile arhaice religia este un fenomen mai complex
decât animismul.
J. G. Frazer, autorul foarte cunoscutei Creanga de aur (iniţial
apărută în 2 volume la Londra, în 1890, iar la a treia ediţie, între 1907-
1913, ajunge la 12 volume), considera că magia ar sta la originea
religiilor. Magia este înrudită cu ştiinţa, căci presupune existenţa unor
atitudini identice ale vieţii psihice, ale intelectului uman. Frazer
elaborează o lege care seamănă cu a lui Comte: omenirea trece de la
magie la religie, apoi la ştiinţă; când magia devine ineficientă în a con-
trola spiritele, se trece la religie. Hubert şi Mauss vor critica această teorie:
nu s-au descoperit societăţi care să nu fi avut vreodată religie, şi deci să fi
avut într-o etapă anterioară doar magie – ele par să fi coexistat dintotdeauna
ca două componente străvechi ale viziunii omului asupra lumii.
Creanga de aur, deşi depăşită ca teorie, este valabilă încă pentru
colecţia de fapte asupra religiei primitive.
Depăşirea problemei „originii”, o dată cu lucrarea Formele
elementare ale vieţii religioase (1912) a lui É. Durkheim, a însemnat un
real progres în cunoaşterea religiei. „Nu există un moment anume în care
să fi apărut religia; aşadar problema religiei nu trebuie să fie pusă în
sensul unui început absolut”. Există însă o formă ce poate fi considerată
cea mai simplă a religiei, cea totemică. Dacă definiţiile date religiei
anterior lui É. Durkheim se bazau pe noţiunea de supranatural, de „adevăr
ocult”, definiţia sa are un sens mai larg: există o ordine a sacrului, diferită
de cea a profanului, sacrul fiind superior profanului, sacrul şi profanul
fiind aşadar două niveluri ierarhizate ale realităţii, două lumi ce par să nu
aibă nimic în comun. Deosebirea dintre ele constă într-o eterogenitate de
natură, pentru a trece din profan în sacru este nevoie de o totală
transformare a individului, aceste două lumi fiind separate prin tabu, prin
sancţiuni severe. Dar şi fenomenele magice sunt deosebite radical de cele
profane. Ce separă, aşadar, magia de religie? Biserica, o comunitate
morală, o societate, deci o „totalitate de credincioşi”, împărtăşind aceeaşi
credinţă. Religia este un fapt împărtăşit cu alţii, social. Magia nu.

150
„Magicianul are doar clienţi, nu o Biserică.” Cu aceste distincţii pe care le
introduce, definiţia dată religiei de É. Durkheim este foarte importantă,
atât pentru antropologie, cât şi pentru sociologie: religia este „un sistem
de credinţe şi practici legate de lucrurile sacre, adică separate, interzise;
credinţe şi practici ce unesc într-o singură comunitate morală, numită
Biserică, pe toţi cei care le acceptă” (p. 50, 58).
Weber accentuează legătura dintre tipul de organizare socială şi cel
religios, politic, economic. Aproape toate lucrările sale conţin o
problematică religioasă: Sociologia religiei, Economie şi societate, Etica
protestantă şi spiritul capitalismului.
Analizele sale se focalizează pe: figura liderului harismatic, per-
soana divină Iisus Hristos, virtuosul religios ascet, călugăr, sufit, derviş.
Harisma este o putere aparte prin care cel care o deţine îi poate influenţa
pe ceilalţi. Weber analizează şase sisteme religioase: hinduism, budism,
confucianism, iudaism, creştinism, islamism.
Deşi analiza eticii protestante şi relaţia acesteia cu spiritul
capitalismului este contestată (v. Lucrarea lui Philippe Besnard
Protestantisme et capitalisme, 1970), totuşi ideea că religia nu are numai
rol de a genera ordinea, ci şi schimbarea, inovarea este importantă.
După Weber, marile sisteme religioase propun, fiecare, o cale, o
„metodă de viaţă”.
În Etica protestantă şi spiritul capitalismului, „metoda de viaţă”
ascetă, sobră promovată de protestantism devine un factor favorabil
avântului capitalismului. Reforma este un moment important în
dezvoltarea Europei moderne, însă nu poate explica totul. Calvin a admis
împrumutul cu dobândă, deşi Biblia condamna camăta, dar asta nu face
din el părintele capitalismului modern. Conducător al unui oraş comercial
în pragul falimentului, Calvin a încuviinţat o nouă atitudine faţă de ban.
Ideea de „creştin activ”, slujind pe Dumnezeu şi pe ai săi prin vocaţia sa.
Mentalitatea calculată, orientată spre profit este vectorul unei noi
atitudini – care, deşi motivată religios – are în fundal raţionalizarea vieţii
economice.
Omul este eliberat de vechiul blestem biblic ce apasă asupra
bogatului, asupra strângătorului de averi şi de bani. Un bun comerciant nu
era automat un creştin rău, dacă el urma o vocaţie. Ca şi calvinismul,
catolicismul a introdus de asemenea inovaţii menite să simplifice
practicarea îndatoririlor religioase pentru oamenii „vremurilor noi” ceea
ce demonstrează apariţia, în zorii capitalismului, a unei noi etici care
sprijină orientarea în viaţa de aici spre căutarea profitului.

151
 Max Weber va căuta, de asemenea, să vadă şi în cazul altor sisteme
religioase care este morala economică a acestora şi în ce mod poate
apărea o nouă „mentalitate economică” (1915-1919: „Morala economică
a marilor religii, eseu de sociologie religioasă comparată”). În aproape
toate religiile, lucrurile pentru care se roagă credincioşii şi în care speră,
sunt lucruri sau bunuri pământeşti: sănătate, o viaţă lungă, bogăţiile.
Religia vedică a Chinei antice, a Egiptului, a vechiului Israel, a Iranului
sau în Islam. Numai tipul numit de Weber „virtuosul religios” aspiră la
bunuri de alt fel decât cele terestre: mântuirea, salvarea sufletului,
sfinţenia – dar nici acestea nu sunt totdeauna privilegiul exclusiv al lumii
de dincolo. De fapt, omul preocupat de mântuirea sa caută în religie o
orientare pentru viaţa sa de aici, o regulă de comportament cotidian. Ideea
de mântuire/salvare, prezentă în toate religiile, este veche de când lumea.
Dar şi interesele legate de lumea de aici sunt la fel de prezente
dintotdeauna: dorinţa de eliberare de suferinţă, de foame, de moarte – în
viziunea lui Weber, acestea ar comanda în mod direct acţiunea umană. În
disputa sa împotriva călugăriei, Luther revaloriza valoarea şi importanţa
profesiei – Beruf nu exprimă doar „starea (poziţia)”, ci şi vocaţia –
implementarea ei este o datorie care trebuie realizată în această lume.
Profesia este cea mai înaltă activitate a creştinului. Prin munca sa,
susţinea Calvin, omul slăveşte aici pe pământ pe Dumnezeu. Omul lui
Calvin este de o extremă eficienţă socială. Reuşita în profesie este o stare
de graţie. Munca îi înlătură omului neliniştile metafizice, în sfera
activităţilor sale el va obţine graţia. El va reinvesti continuu profitul şi va
consuma cu sobrietate, căci trândăvia şi consumul sunt condamnabile şi
atrag pierderea graţiei. Acest ascetism, religios în motivaţiile sale iniţiale,
este, totuşi, prin consecinţele practice, economic, şi deci profan.
Importanţa teoriei lui Max Weber asupra religiei – deşi amendată în
numeroase puncte ale sale şi pasibilă de multe nuanţări – este dată de
introducerea în analiză a unor factori multipli ai cauzalităţii sociale şi de
analiza interacţiunii dintre atitudinea religioasă a omului şi atitudinea sa
în lume.
„Suntem fiinţe culturale – scria el – înzestrate cu capacitatea şi
voinţa de a lua o atitudine deliberată faţă de lume şi de a-i da
semnificaţii”. Acţiunea umană se bazează pe sensul atribuit de actorii
sociali, de modul cum actorii interpretează situaţiile sociale, de
semnificaţiile pe care le acordă implicării lor în acţiunea socială. Sensul
acţiunilor este şi el rezultatul interacţiunii sociale. A înţelege sensul cu
care actorii învestesc acţiunile este cheia explicării lor. Weber iniţiază o
atitudine nouă a cercetătorului faţă de societăţile şi culturile studiate:

152
orientarea antipozitivistă, interpretativă în ştiinţele socio-umane pune
accent pe comprehensiunea, înţelegerea sensului subiectiv al
comportamentului uman.
Analizele sale vor fi decisive pentru dezvoltarea ulterioară a
antropologiei în Marea Britanie şi S.U.A. Curentul antropologiei
interpretative va acorda o atenţie deosebită Weltanschauung-ului(viziunii
asupra lumii); în cadrul acestui curent, C. Geertz, cel mai de seamă
reprezentant, avea să susţină că orice cultură dezvoltă o coerenţă internă
cu valoare cognitivă – viziunea simbolică asupra lumii.
Metoda fenomenologică pune accent pe comprehensiunea faptului
religios; propriu acestei abordări este faptul că, „plecând de la respectarea
caracterului specific al acestuia, renunţă să-l explice prin reducerea sa la
orice alt tip de fenomen.” (Velasco,1997). Religia poate să îndeplinească
o funcţie socială, dar cunoaşterea sa nu se poate reduce la a studia acest
aspect. Metoda fenomenologică este o cale de acces spre lumea interioară
a formelor materiale create de spiritul uman; comprehensiunea „se
realizează prin punerea între paranteze a problemei adevărului şi a valorii
faptelor religioase, concentrându-se asupra captării sensului interior”
(Velasco, 1997).
G. van der Leeuw, reprezentant al şcolii olandeze a ştiinţei
religiilor, distinge între obiectul religiei – diverse manifestări ale acesteia,
şi subiectul religiei – omul religios, pentru ca ulterior să analizeze raportul
dintre obiectul şi subiectul religiei. Deşi cea mai importantă lucrarea a sa,
Phänomenologie der Religions (Tubingen, 1933) este o lucrare de
referinţă în domeniu, Leeuw este criticat pentru a fi moştenit „viciile
evoluţioniste” anterioare în cunoaşterea religiilor.
Alţi reprezentanţi de seamă ai analizei fenomenologice a religiei
sunt Joachim Wach şi Rudolf Otto. Mircea Eliade este, de asemenea,
considerat un reprezentant al curentului fenomenologic de interpretare a
religiei, îndeosebi prin Istoria ideilor şi credinţelor religioase – o
sistematizare a fenomenului religios pornind de la manifestările prin care
acesta se face vizibil (hierofaniile), dar şi prin analiza sa asupra sacrului,
ca structură proprie omului şi care nu dispare decât o dată cu omul.
Metoda fenomenologică în analiza religiilor permite evidenţierea
structurii faptului religios prin intermediul comparării celor mai diverse
manifestări ale acestuia şi a semnificaţiilor lor. Pentru Rudolf Otto,
definitoriu pentru sacru este caracteristica sa de a fi „cu totul altceva”,
diferit de profan şi de tot ceea ce există, diferit de orice altă experienţă.
Omul simte, preia această categorie a spiritului – care este sacrul – că
Dumnezeu este origine şi cauză transcendentă a tot ceea ce există.

153
M. Eliade va orienta, la rândul său, cercetarea religiilor spre această
categorie a sacrului, dar şi spre revelaţia sa în lume, hierofaniile –
manifestări prin care ceea ce este sacru (hiers) apare (phanein) în lume, în
istorie. Dacă riturile şi credinţele sunt atât de diferite de la o cultură la
alta, de la o religie la alta, trebuie să existe o categorie care să fie
definitorie pentru toate religiile. Aceasta numai sacrul poate să fie, el fiind
realitatea însăşi. Experienţa religioasă este una integrală şi de aceea are
puterea de a întemeia comportamentele umane. Ipoteza sa că sacrul nu
dispare, ci persistă în profunzimea inconştientului omului modern, a avut
o influenţă deosebită asupra studiului religiilor, generând şi o nouă
atitudine metodologică faţă de faptele simbolice şi religioase. „Omul a-
religios al societăţilor moderne este încă hrănit şi ajutat de activitatea
inconştientului său, fără să atingă însă o experienţă şi o viziune a lumii cu
adevărat religioasă. Inconştientul îi oferă soluţii la problemele propriei
existenţe, îndeplinind astfel rolul religiei … posibilităţile de a ajunge la o
experienţă religioasă a vieţii zac ascunse undeva în străfundurile
conştiinţei lor.” Atitudinea non-religioasă a omului modern echivalează
cu a doua cădere a omului, după căderea lui Adam, şansa sa de a trăi din
nou ca fiinţă integrată în unitatea dată experienţei vieţii de religie există
încă în om.
În prelungirea analizei lui R. Otto asupra sacrului ca fiind „cu totul
altceva”, Eliade consideră că sacrul reprezintă o categorie constantă şi
specifică religiei, însă ea reprezintă, mai mult decât atât, o categorie prin
care se exprimă ideea că ceva „ireductibil real există în lume” în raport cu
fluctuaţiile permanente ale realului.
În concluzie, reţinem că religia poate fi definită ca fapt social, dar şi
fapt cultural şi fapt social total, având implicaţii decisive în toate
domeniile vieţii: ordinea morală, simbolică, economică, politică,
organizarea socială.
Durkheim a pus în dificultate analiza religiei ca fapt negativ
(„opium pentru popor”, cum s-a spus la un moment dat) şi a evidenţiat
funcţia pozitivă a religiei în toate societăţile.
Să reţinem, de asemenea, funcţiile religiei:
a) explicativă – în orice religie este conţinută o cunoaştere asupra
apariţiei omului, cosmosului, societăţii;
b) de organizare – tocmai pentru că presupune o ordine în întreg
universul, reguli şi ierarhie;
c) securizantă – „aduce la un nivel suportabil neliniştile,
tensiunile, căutările omului”, inducând speranţă şi încredere într-o
dreptate implacabilă;

154
 d) integratoare socializatoare – împărtăşind aceleaşi credinţe şi
având aceleaşi reprezentări, credincioşii sunt uniţi prin partea comună a
ştiinţei lor, conştiinţa colectivă;
e) abordate ca sisteme semnificante, ca sisteme de simboluri,
religiile răspund unei căutări a sensului în lume: în cadrul antropologiei
interpretative, „religia este un sistem de simboluri care acţionează astfel
încât să trezească în oameni motivaţii şi dispoziţii puternice, profunde şi
durabile, formulând concepţii de ordin general cu privire la existenţă”
(Clifford Geertz).
M. Eliade susţinea că Occidentul, care a mizat câteva secole pe
ştiinţă în detrimentul religiei, pare să acorde în epoca noastră ceva mai
multă atenţie sistemelor religioase ale Orientului, unde credinţele
religioase sunt încă principiul organizant al vieţii; iar întoarcerea
Occidentului descumpănit către un Orient mitificat are, probabil, sensul
unei căutări a „căii, adevărului şi vieţii”, adică a sensului pierdut prin
îndepărtarea de religie.
De altfel, această îndepărtare a fost numai de fond, căci numeroase
acţiuni şi instituţii sociale sau politice păstrează forma instituţiilor
religioase, care, în cele mai multe cazuri, a stat la originea lor: drapelul şi
simbolurile de pe drapel, jurământul pe Biblie a preşedintelui,
sărbătorirea Revoluţiei, aprinderea flăcării la mormântul soldatului
necunoscut etc., acte laice ca fond şi ca scop, formal sunt religioase şi au
aceeaşi funcţie ca şi faptele religioase: de legitimare, de justificare, de
comunicare şi întărire a comunităţii.
3. Sistemele de interdicţii şi semnificaţia lor antropologică
Dacă mitul creează decorul pentru viaţa socială, iar ritul pozitiv
sau cultul pozitiv sunt expresia simbolică a acţiunilor sociale, riturile
negative (interdicţiile sau tabuurile) ne arată cum devine efectivă
această ordine. Încălcarea interdicţiilor atrage după sine aplicarea unor
sancţiuni grave. „Prohibiţia legată de tabu”, după J. Martin Velasco,
„se bazează în mod esenţial pe caracterul primejdios al realităţii
interzise acţionând, în plus, şi la nivel inconştient.”
Interdicţiile sunt justificate printr-un sistem de credinţe şi
reprezentări care modelează ataşamentele indivizilor faţă de valorile
general împărtăşite într-o societate; sunt fapte culturale întâlnite
pretutindeni, lucru pus în evidenţă şi de existenţa unui bogat material
etnografic referitor la acestea. „Fiind mai uşor de enumerat ceea ce nu
trebuie făcut, decât ceea ce trebuie sau poate fi făcut, – spune A. van
Gennep – teoreticienii au găsit la diverse popoare liste extinse de
tabuuri, prohibiţii şi interdicţii etc.”

155
 La ce se referă ele? După etnologul francez Claude Rivière,
interdicţiile se referă la variabile diferite: sex, vârstă, clase sociale,
status, grade diferite de iniţiere religioasă, spaţiu, timp. „Distincţiile
între tabuurile religioase (să nu mănânci timp de o oră înainte de
euharistie) şi interdicţiile politice (afişajul interzis, contravenienţii vor
plăti amendă), între interdicţiile morale (să nu ucizi) şi interdicţiile
disciplinare (înscrise în statutul unei asociaţii), între tabuul raţional (să
nu produci poluare) şi tabuul superstiţios (să nu treci pe sub o scară)
ne obligă să luăm în considerare diferitele variabile, ca de exemplu
vârsta (copii/adulţi, fraţi mai mari, fraţi mai mici), sexul (tabuuri
mestruale), extinderea câmpului social (tabuuri etnice, totemice,
familiale, individuale), statutul persoanelor (interzis celor iniţiaţi,
brahmanilor), timpul (zile şi ore în care anumite acţiuni sunt interzise,
tabuuri permanente sau temporare pe perioada doliului sau a
gravidităţii, evoluţia de la o epocă la alta), spaţiul (ceea ce e interzis în
templu e permis în altă parte), simţurile (interdicţia de a vedea, de a
atinge, de a mânca).”
Putem clasifica teoriile explicative ale tabuurilor în: teorii
sociologice, teorii psihanalitice, ale ştiinţelor religiei şi antropologice.
Însă, în măsura în care, generic, interdicţiile se referă la comportamentul
uman, sociologii, psihologii, antropologii sunt în egală măsură îndreptăţiţi
să se intereseze de studiul tabuurilor. Teoriile sociologice care au în
centru „ordinea socială” constată că acesta este un concept destul de
abstract în absenţa altor concepte care să-l facă mai „vizibil”. Termenul
de interdicţie, regulă de comportament, tabu joacă un rol important în
explicitarea modului cum este posibilă ordinea socială, raportând ordinea
la baza sa psihologică – sentimente, ataşamente ale indivizilor. Durkheim
a introdus pentru aceasta termenul de sentimente colective, Pareto
vorbeşte de un sentiment al ierarhiei etc. Semnificaţia antropologică a
interdicţiilor nu poate face abstracţie de funcţia lor socială. Între ideea
existenţei unor regiuni ontologic diferite şi ideea existenţei unor limite ale
comportamentului uman există o legătură logică: accesul individului în
regiuni ontologic „diferite” este semnificativ şi corespunzător „diferit”:
Nu te apropia aici, ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul
pe care calci este pământ sfânt (Ieşirea, 3, 5). Dar ce au în comun toate
aceste atât de diverse interdicţii? Am văzut deja că ele funcţionează ca
reguli de comportament, căci nici o societate nu lasă la voia întâmplării,
în afara regulii, comportamentele indivizilor. Am văzut de asemenea că
există şi alte elemente comune ale tabuurilor din societăţile cele mai
diverse. O categorie importantă o constituie distincţia primejdios /

156
securizant şi se referă prin urmare la regulile de interacţiune ale omului cu
mediul său natural – după cum prima categorie, aceea care făcea
distincţie între comportamente socialmente dorite /socialmente nedorite,
regla interacţiunea individului cu mediul său social. Toate categoriile de
distincţii pe care le introduc interdicţiile sunt importante şi formează un
sistem, sistemul de interdicţii.
Van der Leeuw observă că nu putem deduce elementul comun din
categorii diverse de interdicţii pe baza elementului „primejdios”. „La
băştinaşii maori, spune el, tapu poate însemna deopotrivă «murdărit» şi
«sfânt»”. Trebuie deci să existe o categorie mai generală decât polaritatea
primejdios/inofensiv şi care să ne permită să disociem funcţia esenţială a
tabuurilor. Funcţia cea mai importantă a tabuurilor pare să fie, aşadar,
aceea de a introduce distincţii, graniţe, între: sacru/profan, iniţiat/neiniţiat.
După Mircea Eliade, interdicţiile – în semnificaţia lor ultimă – se referă la
categorii ontologic distincte, la regimuri diferite ale realului.
Ca şi în cadrul altor teme, de fiecare dată trebuie arătat că studiul
unui fapt cultural universal, prezent în aproape toate culturile, se
datorează nu atât acestei prezenţe universale, cât datorită unei semnificaţii
aparte pe care are.
Prezenţa în toate culturile a unor fapte care necesită o de-codare
simbolică permite şi, în alt sens, disocierea unui numitor comun al
acestora, conform proiectului iniţial al antropologiei culturale.
Interdicţiile exprimă în toate culturile existenţa unor praguri între
regimuri ontologic diferite (sacrul/profanul), spaţii sociale diferite (clasa
inferioară nu are acces acolo unde clasa superioară are), timp consacrat în
mod radical diferit (al sărbătorii/al muncii), primejdios/inofensiv,
permis/nepermis, semnificativ/nesemnificativ.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Marie-Odile Géraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Noţiunile cheie ale
etnologiei. Analize şi texte, Colecţia „Sociologie. Antropologie”,
Collegium, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
2. P. Bonté, M. Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom,
Iaşi, 2000.

157
 PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

Conf. univ. dr. NICOLAE LUNGU

OBIECTIVE
Disciplina „Psihologie experimentală” nu vizează o ramură
diferită a psihologiei în sensul obişnuit al unei astfel de departajări (aşa
cum sunt, de exemplu, psihologia socială, psihologia muncii, psihologia
educaţiei etc.). Domeniul de studiu îl constituie teoria şi practica
experimentului, ca metodă de cercetare activă şi eficientă.

Partea I
BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE EXPERIMENTULUI.
TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE. DESIGNUL EXPERIMENTAL ŞI
DETERMINĂRI SENZORIALE
1. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE
1.1. Delimitări conceptuale; obiective, scopuri şi organizarea
teoretică şi practică a cursului. Psihologia experimentală este
complementară altor metode de investigaţie din serviciul psihologiei
(metoda observaţiei, metoda testelor, psihodiagnostic etc.) ca şi
psihologiei generale („Fundamentele psihologiei”) în ansamblu. În acest
context, ea realizează o mai bună adâncire a noţiunilor însuşite la alte
discipline psihologice, prin fixarea acestora pe suportul cauzal-explicativ.
Operaţionalizarea obiectivelor, cognitivă, afectivă şi psihomotorie, se
realizează la lucrările de laborator, prin capacitarea studenţilor cu
utilizarea metodologiei experimentale, atât ca demers raţional (elaborarea
ipotezelor de cercetare), cât şi ca abilitate practică, efectivă, de
desfăşurare secvenţială a cercetării propriu-zise (tehnica utilizată,
prelucrări şi validări de date etc.). Din acest punct de vedere, cursul şi
practicumul de psihologie experimentală se detaşează net ca discipline cu
mare pondere în pregătirea profesională a psihologilor ca cercetători şi
practicieni.
158
 În finalul cursului, studenţii trebuie să probeze că sunt apţi să
elaboreze ipoteze plauzibile şi să realizeze designuri experimentale
corespunzătoare.
1.2. Definirea experimentului din psihologie. Experimentul are
meritul că nu aşteaptă ca fenomenul să se producă „de la sine”, ca în cazul
observaţiei, ci se provoacă în condiţii determinate, consemnând cu
rigurozitate datele obţinute. Tocmai acest caracter de rigoare pe care
experimentul îl imprimă dezvăluirii şi consemnării faptelor l-a impus
cercetărilor, ca metodă preferată. P. Fraisse consideră psihologia
experimentală ca fiind „suma de cunoştinţe achiziţionate în psihologie prin
utilizarea metodei experimentale”. Această definiţie pune accentul pe
produsul final al cercetării experimentale. Ea poate fi întregită prin
adăugarea principiilor şi particularităţilor specifice care fundamentează
utilizarea metodei experimentale în psihologie. Prin urmare, psihologia
experimentală reprezintă ansamblul principiilor, normelor şi regulilor care
stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psiho-logie, cu
scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice.
1.3. Scurt istoric al metodei experimentale. Aplicarea metodei
experimentale la studiul activităţii psihice s-a impus în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1879, o dată cu înfiinţarea primului
laborator de psihologie de către Wilhelm Wundt (1832-1920). De formaţie
fiziolog, W. Wundt devine şi primul psiholog şi profesor de psihologie la
Institutul de psihologie iniţiat de el la Leipzig. În laboratorul lui Wundt s-
au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. La scurtă
vreme iau fiinţă laboratoare similare în marile centre universitare. Cattell
organizează un astfel de laborator în Statele Unite. Laboratorul de psiho-
logie al Universităţii din Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1906 de profesorul
Constantin Rădulescu-Motru, care se formase în laboratorul lui Wundt de
la Lepzig şi în cel organizat de Beaunis şi Binet la Sorbona (Paris).
Contribuţii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au
adus şi o serie de cercetători de alte specialităţi (fizicieni, astronomi), care
au evidenţiat date experimentale, uneori cu totul întâmplător. Astfel,
fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecvenţa
sunetelor din registrul audibil; fizicianul Philippe de la Hire (1640-1718)
face observaţii asupra imaginilor consecutive, iar chimistul J. Darcet
măsoară durata acestora (1777); astronomul W. Herschell (1738-1822)
stabileşte legi de adaptare a ochiului la întuneric şi determină zona maximei
sensibilităţi din retină (fovea centralis); fizicianul italian Venturi determină
întinderea câmpului vizual (1791); fizicianul-optician francez Pierre

159
Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic, pentru prima dată, raportul
dintre excitaţie şi senzaţie. De asemenea, este notabilă contribuţia
astronomilor Bessel, Exner ş.a. la cunoaşterea unor date asupra timpului de
reacţie, ca şi a tehnicilor de măsurare a lui. Lucrarea lui G. Th. Fechner
(1801-1887), Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizică”),
apărută în 1860, semnează, în fapt, actul de naştere al psihologiei
experimentale.
Trebuie relevate, de asemenea, contribuţiile majore ale unor
fiziologi din epocă la fundarea psihologiei experimentale: Helmholtz
(1821-1894) cu teoria rezonanţei auzului şi teoria tricromatică a
vederii, Hering (1834-1918), care a adus date asupra percepţiei
spaţiului, a culorilor, simţului termic. În laboratoarele abia înfiinţate se
utilizau tehnici psihometrice şi determinări psihofiziologice dintre cele
mai variate, în care măsurarea pragurilor senzoriale şi a timpului de
reacţie ocupau un loc important.
1.4. Particularităţile experimentului. Experimentul reprezintă o
organizare metodică (raţională şi practică) de tip special în care cercetătorul
provoacă faptele, pentru a le dezvălui conexiunile. Această caracteristică de
provocabilitate a faptelor este esenţială pentru definirea experimentului.
Respectând condiţiile în care un fenomen a fost provocat, el poate fi
reprodus ori de câte ori este necesar şi aceasta constituie cea de-a doua
caracteristică a sa, repetabilitatea. Experimentul vizează provocarea unui
comportament (răspuns), determinându-l să se manifeste specific faţă de o
situaţie dată, riguros controlată pe direcţiile sale esenţiale de elaborare şi
exprimare. Comportamentul astfel obţinut, împreună cu factorii care l-au
determinat, constituie un model experimental, iar acţiunea de obţinere a
lui reprezintă modelarea experimentală.
Există situaţii de experimentare în care cercetătorul nu poate
interveni în provocarea fenomenelor studiate. Ele sunt provocate de natură
sub formă de dereglări patologice (boală, infirmitate) şi se numesc
fenomene invocate (Cl. Bernard). În astfel de situaţii, experimentatorul
studiază doar efectul acestor dereglări asupra comportamentului şi acest tip
de cercetare poartă denumirea de experiment invocat (ex post facto).
1.5. Variabile implicate în experiment. Factorii manipulaţi de
experimentator pentru determinarea unui comportament compun variabila
independentă (condiţia de stimulare). Variabila independentă poate avea
diverse grade de complexitate şi un registru infinit de variaţii cantitative şi
calitative. Factorul determinat de condiţia de stimulare şi vizat de
experiment poartă denumirea de variabilă dependentă (răspuns). Relaţia
dintre variabila independentă şi cea dependentă este de cauză – efect.
160
Variabila dependentă este efectul obţinut de condiţia de stimulare asupra
unor caracteristici comportamentale, determinate experimental.
Variabila dependentă este alcătuită din răspunsurile subiectului la
modificările condiţiei de stimulare şi are, la rândul ei, grade diferite de
complexitate, de la reacţiile simple şi repetitive, până la strategiile de
decizie. Modificările variabilei independente se reflectă în variaţiile
răspunsului prin medierea variabilei intermediare, reprezentată de
personalitatea subiectului (motivaţii, atitudini, emoţii etc.).
Factorii cunoscuţi care pot influenţa comportamentul subiectului se
numesc relevanţi. Cei despre care se ştie că în experimentul dat nu
influenţează răspunsurile se numesc factori irelevanţi. Aceştia pot fi
relevanţi însă pentru alte componente ale conduitei subiectului sau în alte
structurări ale condiţiei de stimulare. Factorii de stimulare al căror efect
asupra comportamentului nu este bine cunoscut, dar este posibil, se numesc
potenţiali. Pentru a se stabili indicele de relevanţă şi semnificaţie a lor,
trebuie instituit un experiment anume în care ei să fie utilizaţi ca variabilă
independentă.
1.6. Controlul variabilelor. Pentru a neutraliza efectele variabilelor
străine demersului experimental se pot folosi unele procedee, după cum
urmează:
a) izolarea subiectului în încăperi speciale (laborator) unde condiţia de
stimulare (variabila independentă) este riguros controlată de experimentator;
b) menţinerea constantă a variabilelor străine identificate (dacă nu
au putut fi eliminate);
c) balansarea efectelor variabilelor străine pentru a avea efecte
similare atât la grupul experimental, cât şi la cel de control;
d) contrabalansarea sau rotaţia: de exemplu, dacă studiem efectele
zgomotului asupra activităţii, alternăm condiţiile de linişte şi zgomot (A şi
B) pentru a neutraliza efectele învăţării;
e) controlul variabilei răspuns se realizează implicit dacă se ţine sub un
control riguros condiţia de stimulare. De asemenea se obţine prin crearea unei
atitudini cooperante din partea subiectului, care nu trebuie să fie stresat de
consecinţele posibile ale experimentului (în special la elevi şi studenţi).

2. COMPONENTELE CERCETĂRII EXPERIMENTALE

(PROIECTUL EXPERIMENTAL)
2.1. Ipoteza. Constituie unul din momentele esenţiale ale demersului
raţional. Izvorâtă din observarea faptelor, ipoteza reprezintă proiecţia
raţională anticipativă (predictivă) asupra probabilităţii existenţei unei
relaţii între aceste fapte. Dacă observaţia se adresează, constatativ şi
161
consemnativ, faptelor date, ipoteza îşi asumă riscul calculat de a presupune
existenţa unora noi, urmând ca aparatul probatoriu-experimental şi statistic
s-o sancţioneze prin validare sau invalidare. După elaborare, ipoteza este
verificată experimental, prin modelarea variabilelor pe care le implică şi
probată (controlată) statistic în baza prelucării rezultatelor obţinute. Ipoteza
porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe între variabilele
dependente ale unor grupuri de subiecţi, ca urmare a condiţiei de stimulare.
Spre deosebire de ea, ipoteza nulă (statistică) neagă existenţa vreunei
diferenţe semnificative între aceste grupuri, considerând că rezultatele
obţinute se datoresc întâmplării. Pentru verificare, se face prelucrarea
statistică a datelor cu ajutorul testelor de semnificaţie (Z, t, χ2-hi2).
O bună ipoteză trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
verificabilă, economică, verosimilă şi să poată fi cuantificabilă.
2.2. Organizarea experimentului: selecţia subiecţilor. Pentru ca
datele obţinute să poată fi comparabile, într-un experiment se utilizează, de
regulă, două grupuri de subiecţi: unul dintre acestea, la care se aplică
condiţia de stimulare, se va numi grupul experimental, iar celălalt, la care
nu se aplică această condiţie, se numeşte grup de control. Subiecţii,
selectaţi dintr-o populaţie dată, trebuie să fie eşantioane reprezentative
pentru acea populaţie. Selecţia subiecţilor se poate face fie după sistemul
loteriei, fie în baza pasului statistic. În primul caz, fiecare membru din
populaţia dată primeşte un număr de ordine, de la 1 la N. Aceste numere
sunt introduse într-o urnă, după care sunt extrase, la întâmplare, până la
completarea grupului de subiecţi cerut în cercetare. În cel de al doilea caz,
toată populaţia dată este înscrisă pe un tabel (alfabetic sau la întâmplare),
din care se alege, potrivit cu intervalul de selecţie stabilit, fiecare al 5-lea, al
10-lea, al 20-lea etc. individ. Legile hazardului se aplică, în special, în cazul
unei populaţii considerată ca o mulţime nediferenţiată. La mulţimile
structurate selecţia se poate face în baza unor criterii calitative (calităţile
memoriei, cota de inteligenţă etc.).
2.3. Tipurile de experiment
a) Experimentul de confirmare este, în fapt, experimentul „clasic”,
care provoacă fenomenul în condiţii controlate pentru a verifica supoziţia
ipotezei.
b) Experimentul de laborator indică locul unde se desfăşoară
cercetarea. Are servitutea că artificializează faptele, dar este mai riguros
pentru că beneficiază de aparatura din dotare.
c) Experimentul natural se realizează în locul unde subiecţii îşi
desfăşoară activitatea.
162
 d) Experimentul psihopedagogic vizează componentele procesului
instructiv-educativ.
e) Experimentul invocat (ex post facto) este acela la care variabila
independentă este nonexperimentală.
f) Experimentul funcţional urmăreşte covariaţia sistematică dintre
variabila independentă şi cea dependentă, stabilind, astfel, relaţia
funcţională dintre ele.
g) În experimentul factorial se aleg doar două valori ale variabilei
stimul (ex. prezenţa sau absenţa zgomotului) şi se urmăreşte efectul
acestora asupra variabilei dependente (ex. concentrarea atenţiei).
h) Experimentul explorator („ce se întâmplă dacă”) şi experimentul
pilot se folosesc ca cercetări preliminare şi îşi propun, primul să identifice
prin pretestare efectele posibile ale unei variabile, iar cel de-al doilea să
verifice, pe un număr mic de subiecţi, o procedură mai eficace pentru
experimentul propriu-zis.
2.4. Prelucrarea şi interpretarea datelor. Pentru validarea ipotezei
se folosesc anumite teste statistice de semnificaţie, ca de exemplu, testul „t”
(Student) care arată gradul de semnificaţie dintre rezultatele medii ale celor
două grupuri de subiecţi (experimental şi de control). Dacă valoare lui „t”
sau x2 (tipătrat) – primul pentru medii şi cel de al doilea pentru frecvenţe –
are o probabilitate (P) de 0,05 sau mai mică (p < 0,5) atunci, cu un risc de
eroare de 5%, ipoteza nulă va fi respinsă şi se va confirma ipoteza de
cercetare. După ce s-au stabilit gradele de libertate (limitele între care poate
varia o valoare în funcţie de numărul subiecţilor), se caută pragurile de
semnificaţie în tabelul valorilor semnificative ale lui „t” (la pragurile de
0,05 şi 0,01) şi se găseşte gradul de semnificaţie în raport de care se
infirmă, după caz, ipoteza nulă. Pentru confirmarea deplină a ipotezei de
cercetare este necesar ca direcţia rezultatelor obţinute, prezumate de ipoteză
şi calculată statistic, să fie coincidentă. Prin urmare, pentru ca ipoteza de
cercetare să se confirme este necesar ca diferenţele dintre grupele de
subiecţi să fie semnificative, respectiv legice, iar direcţia prevăzută a
acestor diferenţe să fie validată statistic.
Datele experimentale sistematizate şi grupate pot fi trecute în tabele
şi grafice. Datele din tabele se grupează fie în valori brute, fie în procente
sau frecvenţe. Graficele au avantajul că pot să pună în evidenţă relaţiile
dintre două sau mai multe variabile, exprimându-le prin simboluri adecvate
(linii, puncte, figuri etc.).
2.5. Test şi experiment. Participarea activă a cercetătorului în
provocarea fenomenului, specifică pentru experiment, o întâlnim şi în cazul
testului. Dar în vreme ce experimentul urmăreşte efectul modificărilor
variabilei independente asupra variabilei răspuns, pentru a explica
raporturile de cauzalitate dintre ele, testul se interesează doar de măsurarea
163
răspunsului ca atare şi compararea lui cu baremul (media statistică). În
vreme ce experimentul îşi propune să dezvăluie cauzalitatea fenomenului,
testul măsoară şi apreciază statistic fenomenul în scopuri psihodiagnostice
precise: selecţia şi orientarea şcolară şi profesională, psihodiagnoză
clinică etc. Unele teste pot fi folosite ca variabile independente în
experimentare, iar modelele experimentale pot fi transformate în teste, prin
baremarea lor. Din cele menţionate se desprinde relaţia de
complementaritate metodologică dintre test şi experiment. Reversibilitatea
dintre ele are o importanţă deosebită pentru îmbogăţirea procedurilor
experimentale şi psihodiagnostice.

3. TEHNICI PSIHOFIZIOLOGICE
3.1. Tehnica electroencefalografică (E.E.G.). Electrogeneza
cerebrală (producerea de potenţiale electrice de creier), cunoscută încă
înainte de 1900, a fost perfecţionată de psihiatrul german Haus Berger în
anul 1929 (în lucrarea sa Asupra electroencefalogramei la om). Tehnica
e.e.g. a fost utilizată şi de ilustrul neurolog român Gheorghe Marinescu în
cercetările sale.
E.E.G. are la om, în mod obişnuit, patru tipuri, de unde
(V. Voiculescu, M. Steriade, Din istoria cunoaşterii creierului, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 199):
a) Undele alfa (α) cu o frecvenţă de 8-12 cps (cicli pe secundă) şi o
amplitudine între 5 şi 100 microvolţi;
b) Undele beta (β) cu frecvenţă de 14-30 cps şi amplitudinea de
15-25 µv;
c) Undele teta (θ) cu frecvenţa de 4-7 cps şi amplitudinea de
10-20 µv;
d) Undele delta (δ) cu frecvenţa de 1-7 cps şi amplitudinea de până la
200 µv.
Cum se observă, ritmurile θ şi δ au un ritm mai lent decât α şi β. Ele
caracterizează activitatea bioelectrică a creierului din anumite zone
(regiuni), în timpul somnului, dar pot reprezenta şi anumite stări patologice
(focare epileptogene, tumori cerebrale). În consecinţă, traseele θ şi δ
prezintă interes pentru neurolog. Pentru psiholog o importanţă deosebită o
au undele α şi β. Ritmul α caracterizează starea de relaxare senzorială şi
mintală a subiectului. Ca urmare, ritmul α este caracteristic pentru creierul
în stare de veghe, dar în repaos total (în absenţa aferenţelor senzoriale).
Pentru înregistrarea traseului α subiectul trebuie să stea liniştit şi cu ochii
închişi sau să privească o suprafaţă uniform iluminată. În cazul
administrării unui stimul se produce o desincronizare bioelectrică a
164
populaţiilor neuronale din creier care se exprimă prin înlocuirea ritmului α
cu ritmul β, ceva mai rapid. Aşadar, ritmul β apare în momentul întreruperii
situaţiei de repaos senzorial şi mintal, astfel încât caracterizează intrarea
creierului în stare de activitate intensă. Depresia traseului α şi înlocuirea lui
cu β, în primele momente ale administrării stimulului extern, marchează
apariţia reacţiei de orientare.
3.2. Tehnici de înregistrare a modificărilor respiratorii.
Înregistrarea modificărilor respiratorii (în amplitudine şi frecvenţă) se face
cu ajutorul diferitelor tipuri de pneumografe.
Pneumograful este format dintr-un manşon de cauciuc, lung de
aprox. 30 cm. şi lat de cca 4 cm. care se leagă la toracele subiectului în
regiunea diafragmei (deasupra ei). Pneumograful este prevăzut la capete cu
2 şireturi de pânză care se prind la spate, astfel încât manşonul de cauciuc
să adere lejer la toracele subiectului. În partea centrală, manşonul este
prevăzut cu un ştuţ (ţeavă de legătură) prin care sunt colectate variaţiile de
aer din interiorul său, datorate mişcărilor cutiei toracice din timpul
respiraţiei. Aceste variaţii ale volumului de aer sunt transmise, prin
intermediul unui tub de cauciuc (furtun), la o capsulă de înregistrare
(capsulă Marey). Capsula Marey (se mai numeşte şi inscriptor pneumatic
sau capsulă pneumatică) este formată dintr-o cutie rotundă din metal
(tablă), cavitară în interior şi prevăzută cu un ştuţ în partea inferioară (sau
laterală) la care se montează furtunul pneumografului. Peste partea goală a
capsulei pneumatice se leagă fest o membrană din cauciuc foarte elastic, iar
deasupra acesteia, în centrul ei, se fixează o pastilă de tablă rotundă care
sprijină acul inscriptor.
Capătul exterior al acului inscriptor are formă de peniţă (este ascuţit)
şi se deplasează pe cilindrul unui kimograf unde trasează o curbă
corespunzătoare cu alura respiraţiei subiectului.
Kimograful este un aparat de înregistrare format dintr-un tambur
(cilindru) metalic care se învârteşte (roteşte) cu ajutorul unor dispozitive
diferite. Kimografele mai vechi erau acţionate cu ajutorul unui mecanism
de ceasornic (arc), iar viteza se regla cu aripioare de frânare a aerului.
Kimografele mai noi sunt acţionate de motoraşe electrice
(electrokimografe) cu viteză reglabilă automat. De menţionat că inventarea
kimografului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a impulsionat
cercetarea experimentală din psihologie, dotând laboratoarele abia înfiinţate
cu dispozitive de înregistrare grafică a datelor. Cercetarea ştiinţifică actuală
beneficiază de recordere mult îmbunătăţite, mergând până la stocarea pe
calculator a datelor experimentale.

165
 Modificările din respiraţia subiectului (frecvenţa şi amplitudinea),
simultane sau consecutive unei activităţi psihice, modelată experimental (o
emoţie, de exemplu), sunt preluate de pneumograf şi transmise capsulei
Marey sau calculatorului. Mişcările membranei capsulei pneumatice,
datorate acestor variaţii de presiune, se transmit acului inscriptor care le
imprimă pe cilindrul în mişcare al kimografului, sub forma unei curbe
neregulate continue. Traseul descris de inscriptor pe kimograf exprimă
forma modificărilor respiratorii ale subiectului şi se numeşte
pneumogramă. Într-o pneumogramă pot fi interpretate orice modificări de
ritm, frecvenţă, amplitudine, durata inspirului sau expirului (în hipo sau
hiperpnee) ale respiraţiei subiectului, iniţiate de stimulul administrat.
După ce hârtia înnegrită cu fum a kimografului a fost înregistrată, se
scoate cu grijă de pe cilindru şi se trece printr-o baie de fixare (soluţie
Schellak specială sau preparată de experimentator dintr-un amestec de 2
părţi alcool, o parte benzen şi 20-30 gr. colofoniu), după care se usucă.
De observat: modificările respiratorii reprezintă un bun barometru al
trăirilor afective ale individului, răspunzând, printr-o componentă
neurovegetativă, naturii şi intensităţii situaţiei afective date. Capacitatea de
inducţie empatică (identificarea cu personajul) poate fi determinată, printre
altele, şi pe baza apariţiei unor modificări respiratorii corespunzătoare.
3.3. Tehnici de înregistrare a modificărilor circulatorii. Mai direct
legate de procesele afective, pe care le însoţesc şi le exprimă specific,
modificările circulatorii pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unor tehnici
variate, în funcţie de domeniul lor de referinţă. Astfel, se practică
determinări ale variaţiilor de presiune şi de volum ale sângelui cu ajutorul
sfigmomanometrelor şi pletismografelor. Un indicator preţios pentru
psiholog îl reprezintă ritmicitatea şi presiunea pulsului care, cum se ştie,
suferă anumite variaţii în timpul desfăşurării proceselor afective, al apariţiei
reacţiei de orientare şi, în general, în realizarea oricărei sarcini experi-
mentale. Modificările pulsului se pot înregistra cu ajutorul sfigmografului
sau cardiografului, care au diferite forme în funcţie, în primul rând, de locul
de prelevare (radial, carotidian) şi, în al doilea rând, de complexitatea lor
constructivă. Funcţional, toate aceste dispozitive se bazează pe principiul
preluării variaţiilor de presiune din zona vasculară sau cardiacă, deasupra
cărora sunt montate, şi transmiterea acestor variaţii la o capsulă Marey care
le înregistrează pe kimograf (sau alt dispozitiv de înregistrare).
Aparatele care permit înregistrarea a două sau mai multe variabile se
numesc poligrafe (la poligrafe şi, în general, la kimografele moderne
înscrierea datelor se face cu cerneală pe hârtia albă, evitându-se, astfel,
manipularea fumului pentru înnegrire).

166
 Înregistrarea biopotenţialelor electrice generate de pulsaţiile inimii
(unda P care semnifică depolarizarea şi contracţia atrială, complexul QRS
reprezintă depolarizarea şi contracţia ventriculară, iar unda T exprimă
repolarizarea ventriculilor) se face cu ajutorul electro-cardiografului. Banda
de hârtie pe care se înregistrează ritmurile bioelectrice cardiace se numeşte
electrocardiogramă (EKG). Cu relevanţă în diagnosticul cardiopatiilor
(pentru cardiolog), tehnica EKG este mult prea laborioasă şi slab
semnificativă pentru variaţiile comportamentului, respectiv pentru
psiholog. În consecinţă, metoda EKG se utilizează în cercetarea
experimentală din psihologie numai în cazurile în care natura investigaţiei
ca atare o reclamă ca indispensabilă.
Modificările de volum ale vaselor de sânge se pun în evidenţă cu
ajutorul pletismografului. După modul cum preiau variaţiile de volum ale
vaselor sanguine (vasoconstrucţia şi vasodilataţia) şi cum le înregistrează,
pletismografele sunt de mai multe tipuri: pletismografe cu apă (clasice),
reopletismografe (electrice), fotopletismografe sau combinaţii dintre
acestea.
3.4. Cronaximetria. Reobaza (pragul galvanic) reprezintă
intensitatea cea mai mică a unui curent electric, care este capabil să
provoace o reacţie motorie (prima secusă musculară). Louis Lapique a
introdus funcţia de timp necesar unui curent, de valoare dublă reobazei, să
determine un răspuns motor. În afară de valoarea sa de electrodiagnostic
clinic în leziunile nervilor periferici (şi de recuperare neuromotorie),
cronaximetria reprezintă o modalitate eficientă de explorare a sensibilităţii
neuromusculare. Datele cronaxice pot da indicaţii asupra raporturilor
funcţionale (de excitabilitate şi de conductibilitate) între diferiţii neuroni
intermediari de pe traseele aferente şi neuronii din zonele de proiecţie, în
timpul acţiunii unui excitant. Cronaxiile fibrelor senzitive variază în funcţie
de starea funcţională a centrilor care pot fi în raporturi de heterocronism şi
izocronism (acordul sau dezacordul de excitabilitate între două elemente
nervoase).
3.5. Electromiografia (EMG). Electrogeneza musculară poate fi
pusă în evidenţă cu ajutorul electromiografului. Acesta este un aparat de
captare a biopotenţialelor electrice din muşchi cu ajutorul electrozilor, de
amplificare şi de redare a lor (grafică sau vizuală, pe ecranul unui
osciloscop). Electrozii e.m.g. se montează în funcţie de natura cercetării, fie
în masa musculară cu ajutorul unor sonde speciale ( ace de captare), fie
deasupra unui muşchi sau grup de muşchi. În Laboratorul de psihologie se
fac înregistrări ale biopotenţialelor musculare superficiale, cu electrozi
montaţi pe piele (pe frunte în cazul cercetărilor asupra proceselor afective).

167
 Indicatorii e.m.g. sunt relevanţi pentru studierea structurilor acţionale
ale comportamentului. Ei dau informaţii asupra sensibilităţii musculare în
reflexe posturale, asupra mecanismelor mişcărilor voluntare şi involuntare
(reflexe), a stării de încordare din faza de pregătire pentru acţiune şi din
timpul desfăşurării ei etc. Date interesante pentru psiholog se pot obţine
din corelarea e.m.g. cu înregistrarea actelor ideomotorii
(microcontracţiilor muşchilor laringelui, buzelor, membrelor, în timpul
reprezentării unor acţiuni motorii) în procesul formării deprinderilor.
3.6. Reacţia electrodermală (R.E.D). Modificările rezistenţei
electrice a pielii sunt obiectivate sub forma unor variaţii ale rezistenţei
unui ohmetru foarte sensibil (de clasa 10-9, de exemplu). În dotarea
laboratoarelor de psihologie există multe tipuri constructive de
galvanometre, care au diverse grade de sensibilitate. R.E.D. este un bun
indicator al stărilor emoţionale. A fost o vreme când r.e.d. a fost
considerat un indicator sigur şi comod al gradului de încărcare
emoţională. Psihogalvanometrele au fost folosite pentru a-i detecta pe cei
care ascund adevărul (aşa-numitele „detectoare de minciuni”), în special
în cercetarea judiciară. Astăzi, în acest scop, sunt utilizate poligrafe
complexe care înregistrează, simultan, mai multe variabile neuro-
vegetative, a căror relevanţă se poate aprecia prin corelaţia dintre ele şi
stimulul administrat subiectului. Enumerarea câtorva direcţii de
investigaţie experimentală cu metoda r.e.d., realizate în trecut, poate
sugera noi orientări ale acesteia: r.e.d. în somn şi hipnoză; la stimuli
senzoriali; în elaborarea de reacţii condiţionate pozitive şi negative; r.e.d.
la cuvinte, situaţii, sarcini etc., cu încărcătură emoţională; în rezolvarea de
probleme etc.
3.7. Timpul de reacţie (t.r.). Unul dintre indicatorii psihofiziologici
cu o largă utilizare în laboratoarele de psihologie (transporturi, industrie,
clinică) este timpul de reacţie.
În mod obişnuit, t.r. defineşte intervalul de timp dintre stimul şi
răspuns. Prin urmare, t.r. măsoară viteza cu care subiectul răspunde la o
sarcină experimentală dată. Aparatura de măsurare trebuie să fie prevăzută
cu dispozitive de prezentare controlată a stimulilor şi cu instrumente de
măsurare a timpului. Astfel de tehnici au suferit îmbunătăţiri permanente
de-a lungul vremii. În dotarea unui laborator de psihologie se află
dispozitive dintre cele mai variate pentru măsurarea t.r.: cronoscoape
clasice (cu mecanism de ceasornic); cronoscoape electrice; cronoscoape
electronice cu afişare digitală (numerică); programarea pe calculator a t.r.
(cu ajutorul unei interfeţe pentru prezentarea stimulilor şi prelevarea
reacţiilor subiectului). În cazul unor reacţii cu durate mai mari de timp (aşa

168
cum sunt performanţele sportive şi, în general, reacţiile mai complexe) se
pot utiliza cronometrele obişnuite (1/10 sau 1/5 secunde).
Dispozitivele de stimulare utilizează, de obicei, excitanţi vizuali şi
auditivi (lumini colorate, sonerii, generatoare de sunete) deoarece aceştia
pot fi manipulaţi mai uşor şi dozaţi mai riguros cu ajutorul curentului
electric (intensitate, durată, frecvenţă etc.). Controlul unor stimuli specifici
altor modalităţi senzoriale (gust, miros, tact etc.) este mai dificil. Cu toate
acestea, s-au efectuat numeroase cercetări experimentale asupra t.r. pe baza
utilizării unor stimuli gustativi, olfactivi, dureroşi etc.
De observat: efectul diferiţilor factori interni şi externi care
influenţează t.r. Factori interni (care ţin de subiect şi personalitatea sa:
vârstă, profesie, sex, stare de sănătate, oboseală, structură dinamoenergetică
de personalitate); factori externi (care ţin de stimul şi modalitatea senzorială
testată: t.r. este mai scăzut la stimuli auditivi; depinde de parametrii fizici ai
stimulilor; de nivelul de zgomot; de temperatura mediului ambiant; de zona
senzorială stimulată; de durata, frecvenţa, intensitatea, intermitenţa şi
alternanţa stimulilor etc.) T.r. reprezintă obligatoriu media unui număr mare
de determinări particulare (20-30). Cu cât numărul acestor încercări este
mai mare, cu atât numărul erorilor metodologice este mai scăzut.

4. DEMONSTRAŢII ŞI LUCRĂRI PRACTICE ÎN DOMENIUL

SENZAŢIILOR
4.1. Sensibilitatea cutanată
a) Pentru determinarea sensibilităţii de contact (atingere) se utilizează
proba Head. Procedură: subiectul, cu ochii închişi, trebuie să sesizeze
atingerea pielii din diferite zone cu o bucată de vată.
b) Pentru determinarea pragului spaţial tactil (minim separabile) se
utilizează esteziometrul (Weber, Spearman, Von Frey sau alt tip). Acesta
are forma unui şubler cu 2 vârfuri ascuţite la partea de închidere, citirea
fiind identică cu a unui şubler obişnuit (grad de precizie 1/10 m/m)
Procedură: se atinge pielea subiectului din diferite zone (spre exemplu
frunte, antebraţ, vârful degetelor) cu cele 2 ace ale esteziometrului şi i se
cere să aprecieze momentul când simte 2 atingeri. Se citeşte deschiderea în
milimetri şi zecimi de milimetri la care subiectul a făcut aprecierea. Se
calculează, pe un număr mare de încercări (aprox. 30-40), media acestor
măsurători particulare. Se face precizarea că subiectul trebuie să ţină ochii
închişi în timpul efectuării probei.

169
 Potrivit acestei metode, măsurătorile se fac pe două coordonate:
ascendentă şi descendentă. În seria ascendentă se porneşte de la valoarea
cea mai mică a deschiderii braţelor esteziometrului (identificate de subiect
ca o singură atingere). Deschiderea celor două braţe (cursorul şi vernierul)
se creşte treptat până când subiectul apreciază că a sesizat două atingeri.
Această valoare se reţine ca prag absolut ascendent (pe un număr mai
mare de determinări, cum s-a menţionat). În seria descendentă se porneşte
de la o valoare mare a deschiderii esteziometrului (subiectul sesizează, fără
dubii, două atingeri). Această deschidere este micşorată treptat până ce
subiectul declară că identifică o singură atingere. Se reţine şi această
valoare ca prag absolut descendent. Pentru a afla pragul absolut real ne vom
folosi de relaţia simplă Pr = Pa + Pd , unde Pr este pragul absolut real, Pa,
2
pragul absolut ascendent şi Pd, pragul absolut descendent. La rândul
lor, pragurile particulare vor fi tot valori medii, rezultate din suma
măsurătorilor individuale ascendente şi descendente, împărţită la
numărul determinărilor efectuate (N), astfel:
x 1a + x 2 a + x 3a + ... + x + x 2 d + x 3d + ... +
P.a. = ; P.d. = 1d
N N
c) Sensibilitatea barestezică (de presiune) se determină cu ajutorul
baresteziometrului. Cel mai cunoscut, baresteziometrul Eulemburg, este
format dintr-o tijă metalică, şi care, la apăsare pe o suprafaţă tegumentară a
subiectului, acţionează arătătorul pe un cadran marcat şi etalonat în grame
(0 – 500 gr). Subiectul trebuie să aprecieze intensitatea apăsării cu pârghia
barestiometrului în diferite zone (se calculează media).
d) Sensibilitatea palestezică (vibratorie) se determină prin aşezarea pe
piele a mânerului unui diapazon în vibraţie. Pe un număr de diapazoane
apropiate ca frecvenţă se poate stabili capacitatea subiectului de a sesiza
cele mai mici diferenţe între acestea (prag diferenţial palestezic).
e) Sensibilitatea termică (pentru cald şi rece) se determină cu diverse
tipuri de termoesteziometre. Acestea pot fi simple (ca de exemplu
termoesteziometrul Righini), sau complexe (ex. termocuplele).
Termoesteziometrul clasic Righini este format dintr-un număr de
mici containere, izolate termic, în care se introduce apă de diferite
temperaturi, urmând ca subiectul să le ordoneze (crescător sau
descrescător) după gradul de încălzire. Lucrare de laborator: se vor face
determinări ale pragului spaţial tactil (cu esteziometrul); ale sensibilităţii
barestezice, palestezice şi termice. Termoesteziometrele electrice
170
(termocuplele) se bazează pe fenomenul fizic al termoelementelor (la
punctul de sudură a două elemente diferite, ca de ex. cupru şi constantan, ia
naştere un curent electric, dacă se aplică o diferenţă de temperatură).
f) Acuitatea tactilă se poate determina prin mai multe procedee, între
care menţionăm:
• cu ajutorul tactometrului;
• cu ajutorul plăcilor tactile.
Tactometrul (sau tactilometrul Schultze) este un dispozitiv de angrenaje
mecanice care, la acţionarea unui buton, denivelează două suprafeţe metalice
lucioase, făcând astfel să apară un şanţ între ele. Manipulând acest buton,
subiectul trebuie să crească sau să egalizeze, după caz, prin pipăire cu degetul,
şanţul apărut. Abaterea se citeşte la o fantă de observare.
Plăcuţele tactile Moede (în număr de 10) au grosimi diferite. Prin
pipăire, subiectul trebuie să ordoneze (crescător sau descrescător), după
grosime, plăcuţele date de experimentator. Aprecierea se face pe baza
sumei brute a abaterilor, astfel:
Ordinea reală a plăcuţelor 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Ordinea apreciată de subiect 1 2 4 5 3 6 8 7 9 10
Diferenţa ....................... 0 0 1 1 2 0 1 1 0 0
Suma 1+1+2+1+1 = 6
Pe o scară de rang se pot ordona subiecţii după acuitatea lor tactilă.
Lucrare de laborator: se vor exersa ambele tehnici de determinare a
acuităţii tactile.
4.2. Sensibilitatea vizuală
A. Pragul diferenţial vizual, a cărui valoare a fost stabilită potrivit
legii Bouguer-Weber-Fechner la 1/100, se poate determina, printre altele,
cu ajutorul fotometrului şi platiscopului.
Fotometrul este dotat cu un vizor care permite observarea unui disc,
la lumină albă sau colorată, cu ajutorul unor filtre speciale. Discul poate fi:
luminat pentru câte o jumătate, astfel încât, în timp ce una din emisfere
poate fi întunecată, cealaltă poate fi iluminată, ca în figura de mai jos.

Discul fotometrului
E1 = emisfera 1
E1 E2 E2 = emisfera 2

171
 Procedura experimentală poate fi folosită în două variante:
a) Subiectul are sarcina să aducă discul la acelaşi nivel de iluminare,
manevrând tamburul cu care este echipat fotometrul;
b) Subiectul priveşte discul timp de 1–3 minute (aprox.) la o
intensitate de iluminare cunoscută. După această perioadă se creşte (sau
scade, după caz) nivelul de iluminare a discului, cu fracţiuni mici, până
când subiectul sesizează o nouă calitate a senzaţiei luminoase (mai intensă
sau mai slabă, după sensul în care a fost modificată iluminarea).
Platiscopul este alcătuit dintr-un dreptunghi metalic, prevăzut cu
două fante (deschizături) a căror mărime poate fi reglată cu un buton de
acţionare.
Valoarea deschiderii fantelor este indicată de un instrument de
măsură (tip şubler cu 1/10 mm).
Procedura: se fixează una din fante la o deschidere cunoscută de
experimentator şi i se cere subiectului ca, manipulând butonul de reglaj, s-o
aducă şi pe cealaltă la aceeaşi dimensiune. Se citesc abaterile de egalizare
pe instrumentul de măsură.
B. Determinarea acuităţii vizuale
Prin acuitate vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge
distanţele mici dintre obiecte, sau distanţa minimă la care subiectul distinge
două „pete” de lumină în loc de una singură, sau două puncte negre (sau
două linii orizontale), atunci când distanţa dintre acestea este foarte mică.
Acuitatea vizuală este dată, deci, de precizia cu care sunt percepute detaliile
şi contururile şi, în consecinţă, stă la baza percepţiei vizuale a obiectelor.
Aşadar, acuitatea vizuală reprezintă puterea rezolutivă a ochiului,
capacitatea sa de a diferenţia doi excitanţi, prin stabilirea acelui minimum
separabile dintre ei (distanţa minimă de separaţie a doi stimuli). Liniile sau
contururile stimulilor vizuali situate mai aproape unele de altele decât
minimul separabil se contopesc, încât, dacă sunt foarte apropiate, par
omogene. Testele de determinare a acuităţii vizuale vizează tocmai vederea
de detaliu şi se exprimă, de regulă, în minimum vizibile (distanţa cea mai
mică la care pot fi identificate două puncte luminoase distincte sau
posibilitatea de distingere a firului cel mai fin de pe un fond omogen).
Testul folosit în practica oftalmologică îl reprezintă scara vizuală sau
„optotipii”, propusă de Snellen, în 1876 (de unde şi denumirea de tabelul
lui Snellen). Sunt litere care scad în mărime cu fiecare rând urmând ca
subiectul să le identifice de la 6 m distanţă. În tehnica de laborator, pentru
determinarea acuităţii vizuale statice se folosesc diferite dispozitive care
prezintă figuri geometrice, puncte sau linii foarte fine ce pot fi suprapuse
sau diferenţiate (sau proiectarea acestora).

172
 C. Determinarea cromosensibilităţii
Sensibilitatea cromatică poate fi testată pe direcţia tonalităţii
cromatice şi a saturaţiei.
a) Pentru cercetarea tonalităţii cromatice se foloseşte fotometrul
(colorimetrul) ca cel descris (fotometrul Pulfrich), cu observaţia că aici se
folosesc filtrele colorate. Aceste filtre lasă să treacă numai razele spectrale
cu o anumită lungime de undă, corespunzătoare celor 7 culori
(r.o.g.v.a.i.v.). Procedura este identică: se fixează o emisferă la o tonalitate
dată (reper), subiectul trebuind să aducă şi cealaltă emisferă la aceeaşi
valoare. Se citesc abaterile, pe care bază se apreciază sensibilitatea
subiectului faţă de tonul cromatic.
b) Pentru cercetarea capacităţii de diferenţiere a culorilor după
saturaţie se foloseşte metoda discurilor rotative. Discul rotativ are sectoare
în care culorile de comparat se află în proporţii diferite. Prin învârtirea
discului, cu un motoraş electric, se stabileşte capacitatea subiectului de
diferenţiere a saturaţiei, în funcţie de numărul de trepte minime sesizate
între culoarea albă şi culoarea spectrală pură.
S-a constatat că între diferenţierea tonului cromatic şi a saturaţiei
există, de obicei, un raport invers proporţional. În zona registrului spectral
unde diferenţierea tonurilor este mai bună, diferenţierea saturaţiei este mai
slabă şi invers.
4.3. Determinarea tulburărilor sensibilităţii cromatice.
Vederea culorilor prezintă importanţă practică mare (în exercitarea
unor profesiuni, îndeosebi din domeniul transporturilor). S-a constatat
statistic că există o răspândire relativ mare a tulburărilor de cromo-
sensibilitate. În consecinţă, în profesiunile la care se utilizează coduri
cromatice (şoferi, feroviari, aviatori etc.), integritatea sensibilităţii
cromatice este indispensabilă.
Cecitatea pentru culori a fost observată pentru prima dată de
fizicianul englez John Dalton (1794), el însuşi deficitar cromatic (de unde
şi denumirea de „daltonism” dată cecităţii pentru anumite culori).
Cecitatea cromatică se manifestă, fie prin scăderea sensibilităţii, fie
sub forma cecităţii cromatice parţiale sau complete (ultima formă întâlnită
mai rar, în special la bărbaţi). Principalele deficite de cromosensibilitate
sunt:
• protanopia (daltonismul) este tulburarea pentru roşu şi verde;
• deuteranopia determină, de asemenea, cecitatea pentru roşu şi
verde, dar cu o scădere accentuată în recepţia verdelui; cei care suferă de
această anomalie au sensibilitatea cromatică deplasată spre zona
portocalie a spectrului (spre 600 milimicroni);
173
 • tritanopia reprezintă cecitatea pentru culorile albastru şi violet
(este o anomalie întâlnită rar).
Pentru identificarea eventualilor deficitari cromatic se folosesc
diferite procedee, dintre care menţionăm:
a) Testul Holmgren, format din fire de lână colorate în trei culori
standard: verde pur, roşu-roz, roşu aprins. Subiectul trebuie să compare
firele de lână de nuanţe diferite cu culorile standard.
b) Tabelele policrome sunt construite din lemn sau carton cu zone
de culori diferite pe care subiectul trebuie să le identifice.
c) Tabelele pseudoizocromatice (Stilling, Ishihara, Rabkin) sunt
construite pe principiul mascării într-un câmp cromatic de confuzie
(pentru deficitari) a unor cifre, litere sau alte semne colorate. Subiectul
are sarcina de a identifica cifrele sau literele, diferenţiindu-le de câmpul
cromatic de mascare. Această operaţie este dificilă sau imposibilă pentru
deficitarii cromatic. Tabelele pseudoizocromatice au valoare diagnostică
crescută în depistarea celor cu anomalii cromatice, surprinzându-i şi pe
simulanţi (cei care vor să mascheze tulburarea simţului cromatic).
Lucrare de laborator: se determină cromosensibilitatea cu tabelele
Stilling.
4.4. Determinarea câmpului vizual şi perimetrul culorilor
Câmpul vizual reprezintă întinderea vederii fără modificarea
fixaţiei privirii. El se determină cu ajutorul unui aparat denumit perimetru
vizual. În forma sa simplă, un perimetru vizual este format dintr-un
semicerc la centrul căruia se află punctul de fixare a vederii, de la care se
face notarea în 800 pentru fiecare jumătate a semicercului (prin urmare,
reperul de fixare a privirii constituie şi punctul „0” al perimetrului).
Notarea gradelor este marcată pe partea exterioară a semicercului.
Subiectul, aşezat, îşi sprijină bărbia într-un dispozitiv special al
perimetrului, în locaşul corespunzător pentru ochiul testat (pentru ca
privirea acestuia să cadă perpendicular pe reperul „0”). Pe semicercul
perimetrului este deplasat un cursor pe care se află culoarea testată. Cum
s-a menţionat, subiectul îşi fixează privirea la mijlocul semicercului, unde
se află reperul „0”, dar continuă să vadă scotopic (periferic) şi culoarea în
deplasare, până la ieşirea din câmpul vizual (sau la intrarea în acesta).
Momentul intrării (sau ieşirii din câmp) este citită în grade şi reprezintă
limita întinderii câmpului pentru culoarea şi vectorul testat (exterior,
interior, sus, jos). Dacă se determină câmpul vizual pentru amândoi ochii,
simultan, se observă că, în regiunea nazală, câmpul acestora se
suprapune. Rezultatele obţinute se înscriu într-un grafic care permite o
intuire mai adecvată a perimetrului culorilor. Culorile galben şi albastru
174
au câmpul cel mai mare, iar verdele şi roşul au un câmp mai restrâns. De
asemenea, în zona nazală, toate culorile au un câmp mai mic.
Precizare metodologică: pentru acurateţea determinărilor este bine
ca fiecare măsurare să reprezinte media a două valori: la intrarea şi la
ieşirea din câmpul vizual.
Demonstrarea existenţei petei oarbe: în determinările pe vectorul
exterior, la plecarea cursorului din reperul „0”, există un punct situat la
aprox. 10-150 când subiectul declară că „nu mai vede”, după care, în
continuarea deplasării culorii, începe să vadă din nou.
4.5. Imagini consecutive
Senzaţia vizuală nu încetează brusc, o dată cu încetarea acţiunii
excitantului. După încetarea acţiunii excitantului, ca efect postacţional al
său (cu mecanism fotochimic periferic şi nervos central) pe retină rămâne
o urmă care determină o imagine consecutivă. Prin urmare, imaginea
consecutivă constituie o perseverare a senzaţiei vizuale, după ce acţiunea
excitantului a încetat. Imaginea consecutivă poate fi pozitivă, când
imaginea perseverentă este identică cu caracteristicile excitantului, şi
negativă, când această imagine are caracteristici inverse excitantului.
Demonstraţie: se proiectează un fascicul luminos pe un ecran (sau
pe o foaie de hârtie), timp de câteva secunde (aprox. 30'') apoi se stinge. Se
va observa că imaginea luminoasă va persista un timp pe retină (acelaşi
efect se obţine şi prin privirea unui bec aprins şi apoi închiderea ochilor).
Imaginile consecutive pozitive au largă aplicaţie în cinematografie (iluzia
mişcării imaginilor statice de pe peliculă este dată de aceste imagini
perseverente; acelaşi efect de mişcare – fenomen stroboscopic – se obţine şi
prin învârtirea pe întuneric a unui cărbune aprins).
În cazul imaginilor consecutive negative, imaginea postacţională
este complementară culorii stimulentului şi nu apare ca o prelungire a
senzaţiei, ca în cazul celei pozitive, ci după o pauză de câteva secunde.
Dacă, de exemplu, se priveşte 30'' un cerc sau un pătrat roşu şi apoi se
mută privirea pe o suprafaţă albă, după câteva clipe, când nu se vede
nimic, va apare conturul cercului sau pătratului în culoarea verde
(complementul roşului). După un timp, ce poate fi măsurat, imaginea
consecutiv-negativă va dispare. Culori complementare: roşu verde;
albastru galben. Există unele deosebiri ale culorilor ce apar ca efect al
contrastului succesiv şi culorile complementare (Bonenberger), astfel:

175
 Culoarea de bază Culoarea Culoarea ce apare ca efect
complementară al contrastului succesiv
galben-portocaliu albastru-bleu albastru-ultramarin
portocaliu bleu albastru
albastru-cobalt galben-portocaliu roşu-portocaliu
verde-bleu portocaliu portocaliu-roşu

Contrastul poate fi nu numai consecutiv, ci şi simultan. Aşa, de

exemplu, un pătrat din hârtie cenuşie ni se pare mai alb pe un fond negru
decât pe un fond alb. În cazul culorilor complementare, o hârtie cenuşie
aşezată pe un fond cromatic anumit tinde să ia nuanţa culorii
complementare: devine gălbuie şi pe un fond roşu devine verzuie (efectul
apare mai bine dacă se lucrează totul sub hârtie transparentă).
Observaţie: culorile de contrast nu sunt reciproce ca cele
complementare. De exemplu, culoarea de contrast a galbenului este
violetul, dar culoarea de contrast a violetului nu este galbenul, ci galben-
verzuiul. Culorile de contrast apar nu numai pe fond alb, ci pe oricare altul.
Imaginile consecutive şi contrastul simultan pot fi folosite ca teste
pentru determinarea oboselii vizuale sau generale.
4.6. Determinarea sensibilităţii auditive
4.6.1. Precizări terminologice şi parametrice. Oscilaţiile acustice se
propagă, în aer, la +160 cu viteza de 340 m/s, care creşte la temperaturi mai
înalte (343,2 m/s la +200; 386,5 m/s la 1000). În lichide, viteza sunetului
este mai mare, iar în corpurile solide şi mai mare (peste 800 m/s).
Principalii parametri fizici ai sunetelor sunt:
a) frecvenţa oscilaţiilor: se percepe psihologic ca înălţime a
sunetelor. Registrul de frecvenţe pentru care urechea omenească este
sensibilă se întinde între 20 Hz şi 20 KHz (20.000 Herţi). Peste 20 KHz
vorbim despre ultrasunete (nu sunt percepute de om). Cu cât frecvenţa
oscilaţiilor este mai mare, cu atât sunetele sunt mai înalte şi invers.
Exemple de sunete înalte: fluieratul, piuitul, vocea de soprană; joase:
basul, trombonul etc.
b) amplitudinea oscilaţiilor acustice determină intensitatea
sunetelor (energia transportată de unda sonoră pe unitatea de timp).
Intensitatea ca parametru fizic al energiei oscilaţiilor se percepe subiectiv
ca tărie a sunetelor. Potrivit legii Bouguer- Weber-Fechner între excitaţie
176
şi senzaţie (creşterea lor) există un raport logaritmic. Acest raport se
aplică şi în relaţia dintre intensitatea fizică a oscilaţiilor şi senzaţia de tărie
a sunetelor. În acest sens, au fost adoptate convenţional unităţi logaritmice,
numite decibeli (dB), care să exprime acest raport. Pornindu-se de la
observaţia că urechea are sensibilitatea cea mai mare în zona frecvenţelor
medii, pentru compararea raporturilor intensitate-tărie a sunetelor de
diferite frecvenţe, a fost stabilită frecvenţa de 1.000 Hz (ca frecvenţă audio
fundamentală). La frecvenţa de 1.000 Hz, sunetul cel mai slab care poate fi
perceput are intensitatea fizică de 10-16 w/cm2, sau I0 = 10-10 µw/cm2
(microvaţi pe cm2), la o presiune de 0,0002 bari. Această valoare a fost
adoptată convenţional ca nivel nul al intensităţii sunetului de orice
frecvenţă. În unităţi logaritmice, nivelul nul se notează cu „0” dB.
Un tabel simplu şi în consecinţă uşor de urmărit este următorul
(după Stevens)

Caracteristica sunetului Nivelul de tărie în dB

– Pragul auzului (absolut) 0
– Voce şoptită auzită de la 1,5 m. distanţă 10
– Tic-tacul ceasornicului de masă 20
– Vorbirea înceată 40
– Stradă zgomotoasă 70
– Ţipăitul 80
– Orchestră foarte puternică (cu suflători) 100
– Zgomotul tunetului 120
– Pragul de durere 130
(sunetul nu mai poate fi identificat)

Aprecierea în unităţi de tărie (dB) a diferitelor sunete

De reţinut: nivelul de tărie al diverselor sunete se întinde de la „0”
dB până la 120-130 dB (limita de toleranţă psihofiziologică a sistemului
auditiv).
c) Forma oscilaţiilor: Sunetele pot fi simple sau compuse. Sunetul
pur (tonul) se caracterizează prin forma sinusoidală a oscilaţiilor. Sunetele
care au oscilaţii mai complexe şi o formă nesinusoidală se numesc sunete
complexe. Astfel, orice oscilaţie compusă este formată dintr-un număr de
oscilaţii simple, de diferite frecvenţe şi amplitudini (intensităţi).
Oscilaţiile sinusoidale simple care formează o oscilaţie compusă se
177
numesc armonici (uneori octave). Frecvenţele armonicelor sunt
întotdeauna de un număr întreg de ori mai mari decât frecvenţa oscilaţiei
compuse, adică sunt multipli ai acestei frecvenţe. De ex., dacă o oscilaţie
compusă are frecvenţa de 200 Hz, prima armonică sau fundamentala va
avea, de asemenea, 200 Hz, armonica a doua va fi de 2 ori mai mare,
adică 400 Hz, armonica a treia va fi de 3 ori mai mare, adică 600 Hz,
ş.a.m.d. Amplitudinile armonicelor sunt diferite şi nu se supun unor legi
atât de riguroase ca frecvenţele lor. Expresia psihologică a formei
oscilaţiilor, rezultată din combinatorica armonicelor, este timbrul
sunetelor. Timbrul unui sunet variază după tăria şi frecvenţa
fundamentalei, iar calitatea sa variază după armonica întărită. De
exemplu, armonica a 2-a întărită va da sunetului claritate şi strălucire;
a 4-a va da un sunet pătrunzător. Calitatea timbrală (sau culoarea tonală)
face ca un sunet să fie mângâietor, alunecător, alb, sumbru, strident,
rotund, metalic, clar etc. Tonul afectiv, caracteristica timbrului, poate
genera diverse stări emoţionale (tonul face muzica). Timbrul diferitelor
sunete permite identificarea sursei care le-a provocat (activitate
antrenabilă).
4.6.2. Metode de determinare a sensibilităţii auditive. Dintre
metodele de acumetrie instrumentală vom insista asupra audiometriei ca
fiind cea mai uzuală. Sensibilitatea auzului în raport de frecvenţa
sunetelor din registrul audibil, funcţie de tărie, se măsoară cu audiometrul.
Un audiometru electronic este echipat cu generator de tonuri pure,
reglabile în frecvenţă (Hz) şi în tărie (dB). Prin dispozitive speciale,
audiometrul asigură producerea de tonuri continui şi intermitente.
Tonurile astfel modulate în frecvenţă şi tărie sunt conduse la urechile
subiectului prin 2 căşti (se poate studia sensibilitatea monoaural sau
binaural, după cum se foloseşte o singură cască sau amândouă). Subiectul
semnalizează receptarea sunetului la o ureche sau la amândouă potrivit cu
scopul investigaţiei efectuate. Cu ajutorul audiometrului poate fi
determinată sensibilitatea absolută şi diferenţială a auzului. Deoarece
audiometrele deservesc, în principal, scopuri clinice şi nu depăşesc, în
general, 10KHz, pentru investigarea auzului pe întreg registru de
frecvenţe din gama audibilă (10-20 KHz) se pot utiliza generatoare care
emit şi în această bandă. Măsurătorile efectuate asupra pragurilor
sensibilităţii auditive, în ce priveşte intensitatea sonoră în funcţie de
frecvenţă, se obiectivează în audiogramă.
178
 Audiograma este o curbă continuă cu vârful (croşetul maxim) în
zona frecvenţelor medii (1.000 – 3.000 Hz), respectiv în regiunea
maximei sensibilităţi. Pragul absolut al senzaţiei auditive pentru fiecare
frecvenţă este dat de intensitatea (energia) minimă a oscilaţiilor acustice.
Pe măsură ce creştem nivelul de tărie al sunetului peste 120 dB, subiectul
sesizează în ureche o senzaţie de presiune, care, la creşterea în continuare
a tăriei, apare senzaţia de durere. Pragul senzaţiei de presiune are un nivel
de intensitate de aprox. 110-120 dB, ceea ce corespunde unei presiuni
sonore de 100 de bari (1 g/cm2). La acest nivel se situează pragul
maximal al senzaţiei auditive (limita de toleranţă psihofiziologică a
sistemului), dincolo de care apar senzaţii algice sau chiar distrugeri
morfo-funcţionale. Este ca şi cum s-ar asculta motoarele în ambalare ale
unui turboreactor de la o distanţă mai mică de 5 m., fără cască antifonică
(aşa cum au mecanicii de pe aeroporturi).
4.6.3. Localizarea sonospaţială
• La precizia localizării sursei de sunet participă mai mulţi factori
între care mai importanţi sunt diferenţa de fază de excitaţie şi
amplitudinea oscilaţiilor.
a) Diferenţa de fază de excitaţie poate fi pusă în evidenţă prin
aşezarea unei perechi de căşti cu tuburi la urechile subiectului. Sunetul
este condus la urechi cu ajutorul a 2 tuburi (furtune), care pot fi egale sau
inegale între ele. Dacă tuburile sunt egale ca lungime, subiectul
localizează sursa în planul median, deoarece ambele urechi sunt excitate
simultan. Dacă însă unul din tuburi este mai scurt, subiectul va localiza
sursa în direcţia urechii la care sunetul ajunge mai repede, întrucât va fi
excitată înaintea celei defavorizate (apare defazajul excitaţiei). Prin
urmare urechea mai aproape de sursă va avea un avans de timp de
excitare datorită poziţiei şi distanţei ei faţă de acea sursă. Pentru a excita
şi cealaltă ureche oscilaţia acustică trebuie să traverseze aprox. 27 cm
(circumferinţa capului, considerând că ar fi perfect sferic). La această
traversare oscilaţia consumă timp şi, în consecinţă, determină diferenţa
binaurală de timp (binaural time difference).
b) În fapt, în realizarea localizării spaţiale a sunetelor, în afară de
defazajul de excitaţie participă şi amplitudinea oscilaţiilor. Pentru a
ajunge la receptorul (urechea) defavorizat, oscilaţiile pierd din energie,
astfel încât apare şi o diferenţă de intensitate a excitaţiei, atunci când
există o diferenţă de fază. La frecvenţele joase diferenţa de fază este dată
de întârzierea cu care unda sonoră ajunge de la o ureche la cealaltă. La
frecvenţele înalte, a căror lungime de undă este mai mare decât distanţa
dintre cele două urechi, diferenţa de fază provine din diferenţa de
179
intensitate aplicată fiecărei urechi. Cea mai apropiată de sursă primeşte o
intensitate mai mare, întrucât atenuarea de pe traseul de propagare şi
ecranarea dată de cutia craniană, fac ca la urechea mai depărtată de sursă
să ajungă mai puţină energie sonoră.
În afară de aceasta, deosebirea de intensitate variabilă cu frecvenţa
datorită atenuării şi difracţiei, determină şi o diferenţă din timbru între
cele 2 urechi.
• Pentru determinarea capacităţii de localizare a sunetelor s-au
folosit dispozitive dintre cele mai variate: colivii acustice (the sound
cage); difuzoare aşezate în diverse unghiuri; perimetre acustice etc.

4.7. Determinarea sensibilităţii gustative şi olfactive

4.7.1. Determinarea pragurilor gustative se face prin aplicarea, cu
ajutorul unei pipete gradate, a unor soluţii apoase din substanţele
gustogene pure, în diferite zone de pe limbă. Tehnica este laborioasă şi
insuficient de probantă, dacă ţinem seama de rezultatele contradictorii
obţinute de diverşi cercetători.
4.7.2. Tehnici de măsurare a pragurilor olfactive:
a) Olfactometrul Zwadermaker se compune din 2 tuburi, unul
exterior din metal, care închide etanş pe cel interior din porţelan poros în
care se îmbibă substanţa odorantă. Întreg ansamblul de tuburi glisează pe
o mică ţeavă care se introduce în narina subiectului, apropiind sau
depărtând, astfel, substanţa de receptorul olfactiv. Subiectul trebuie să
sesizeze momentul când percepe mirosul (pragul absolut) sau când
apreciază că a intervenit o schimbare a intensităţii acestuia (prag
diferenţial).
b) Marcajul pe hârtie de filtru (procedeul chimiştilor parfumeri). Pe
pătrăţele de hârtie cu latura de 1 cm. se marchează (prin îmbibare) diferite
concentraţii ale substanţei odorigene. Aceste pătrăţele din hârtie de filtru
sunt apucate cu o pensetă şi prezentate subiectului spre a le aprecia
cantitativ şi calitativ. Sunt stabilite, astfel, pragurile absolut şi diferenţial
pentru diferite substanţe odorante în raport de puterea şi concentraţia lor
odorigenă.

180
 Partea a II-a
MODELAREA EXPERIMENTALĂ A PERCEPŢIEI ŞI A UNOR
PROCESE PSIHICE SUPERIOARE
(ATENŢIE, GÂNDIRE, LIMBAJ ŞI MEMORIE)
4.8. Modelarea experimentală a percepţiei
4.8.1. Percepţia mărimii: A. H. Haloway şi E. G. Boring au
prezentat subiecţilor obiecte sub diferite unghiuri pentru a fi identificate.
Ca urmare a rezultatelor obţinute, s-a conchis că există factori
determinanţi în percepţia mărimii (cum sunt unghiul vizual şi
dimensiunea imaginii retiniene). De asemenea, intervin şi indicatorii
secundari pentru menţinerea constantei mărimii atunci când unghiul
vizual variază în funcţie de schimbarea distanţei (caracterul reflex al
constantei de mărime). Acesta rezultă dintre asocierea dintre punctele
retiniene excitate şi impulsurile kinestezice de la muşchii ciliari, care
variază în funcţie de distanţa dintre ochi şi ecranul pe care se proiectează
imaginea (legea lui Emmert, 1881).
Demonstraţie: Creaţi o imagine consecutivă negativă cu
complementul unei culori (ex. albastru – verzui pentru roşu), după care vă
depărtaţi cu ecranul (foaia de hârtie) de proiecţie. Se constată că imaginea
consecutivă creşte o dată cu distanţarea ecranului, deşi imaginea retiniană
rămâne constantă. În condiţii obişnuite de viaţă, deşi imaginea retiniană
se micşorează cu depărtarea obiectului de ochi, mărimea acestuia rămâne
constantă (constanta de mărime). După unii cercetători (E. S. Bein, 1948),
constanta de mărime este mai mare pentru obiectele cunoscute.
4.8.2. Percepţia formei: Putem vorbi şi despre o constantă a formei
obiectelor percepute vizual sau/şi cutanat, în special pentru obiectele
familiare, chiar dacă variază condiţiile de percepere ale acestora.
S-a cerut subiecţilor să identifice cutano-chinestezic forma unor
obiecte (cu ochii închişi). Sarcina nu putea fi realizată decât dacă subiecţii
realizau un pipăit activ (o participare cutano-chinestezică complexă).
Obiectul, pus în palmă, nu dădea decât informaţii de tact, apăsare,
temperatură, nesemnificative pentru identificarea formei. S-a conchis că
în perceperea formei şi a constantei acesteia sunt implicate asociaţii
oculocutanokinestezice.
4.8.3. Figuri duble: în viaţa de toate zilele, percepţia obiectelor se
face prin delimitarea lor de fond (tablourile de pe pereţi, cuvintele de pe
pagină etc.). Dinamica percepţiei fond-figură (oscilaţiile percepţiei) poate
fi studiată pe baza examinării figurilor duble (reversibile).

181
 4.8.4. Percepţia timpului poate fi studiată experimental prin mai
multe procedee;
a) timp vid şi timp plin: se cere subiectului să evalueze unităţi de
timp atunci când nu face nimic şi atunci când efectuează o activitate dată
(citeşte, scrie, calculează etc.);
b) evaluare verbală: subiectul apreciază verbal durata unei
activităţi;
c) evaluare prin reproducere: experimentatorul fixează o durată
(de ordinul secundelor) şi cere subiectului să o estimeze. Se notează
abaterile de supra sau de subestimare;
d) evaluarea prin producere: subiectul trebuie să semnaleze
sfârşitul unei activităţi, fixată de experimentator.
Menţionăm efectul unor substanţe farmacodinamice şi droguri
asupra evaluării timpului.
4.8.5. Percepţia mişcării: cercetările experimentale au fost iniţiate
de psihologii structuralişti (Wertheimer) şi sunt reluate astăzi din
perspectiva detecţiei şi ghidării prin radar a unui mobil în mişcare.
Percepţia mişcării vizează aprecierea capacităţii unui subiect de a percepe
mişcarea unui mobil în unitatea de timp (deplasarea, accelerarea şi
decelerarea, durata de străbatere a unui spaţiu dat din diferite poziţii ale
observatorului faţă de rută etc.).
4.8.6. Iluzii perceptive:
a) Iluzia de greutate (Charpeutier): cântărind în mână două
greutăţi egale ca masă, dar având volume diferite, obiectul mai mare ni se
va părea mai uşor, deoarece ne aşteptăm să fie mai greu;
b) Iluzia haptică (de apucare): subiectul, cu ochii închişi,
primeşte simultan în fiecare mână câte o bilă (de lemn sau minge), una
mai mare şi cealaltă mai mică. Subiectul, prin palpare, trebuie să
aprecieze care este mai mare. După un şir de repetări, dăm subiectului
două bile egale ca mărime. Subiectul va aprecia, eronat, că în mâna în
care a avut o bilă mai mare, acum are una mai mică decât în cealaltă.
c) Iluzii perceptive pot să apară şi la nivelul altor modalităţi de
recepţie (văz, auz etc.). Cele mai cunoscute sunt aşa numitele iluzii
optico-geometrice, dintre care menţionăm: iluzia Müller-Lyer
(2 segmente de dreaptă egale, dar mărginite diferit la capete – una cu
săgeţi închise, cealaltă cu săgeţi deschise – par inegale); iluzia optică de
verticalitate (Wundt): 2 segmente de dreaptă egale, aşezate perpendicular
una peste alta (verticala pe orizontală), linia verticală va părea mai înaltă
decât cealaltă datorită obişnuinţei noastre de a supraestima obiectele pe
verticală (blocuri de locuinţe, obiectele naturale din decor etc.).

182
 d) Iluzia de mişcare (cea mai importantă prin efectele ei uneori
generatoare de accidente); un punct luminos într-o încăpere întunecată
pare că se mişcă (efectul dispare dacă apar şi alte puncte luminoase);
privind de pe un pod o apă curgătoare, la un moment dat pare că, „te
deplasezi tu”, pleacă trenul în care stai şi pare că pleacă cel de pe linia
vecină etc.
Mişcarea aparentă, denumită fenomenul „phi” (fi), stă la baza
perceperii mişcărilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică).
Experiment: aşezaţi 3 beculeţe de lanternă în linie cu distanţa de
aprox. 4–5 cm. Între ele, alimentate de o baterie: dacă aprinderea
succesivă a acestora atinge pragul de fuziune critică (aprox. 40–45 de
aprinderi) apare o dreaptă luminoasă continuă; fenomenul este similar cu
mişcarea unui tăciune aprins pe întuneric; becul electric alimentat de
curentul alternativ pare că dă o lumină continuă, deşi se aprinde şi se
stinge de aprox. 50 de ori, corespunzător cu frecvenţa curentului de
alimentare (50 Hz). Dacă această frecvenţă ar scădea mult sub pragul de
fuziune (sub 40 de aprinderi) se vor sesiza pâlpâirile.
e) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich):
mişcare pendulară a unui obiect dă un puternic efect stereoscopic şi a
forma unei elipse;
f) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul Auersperg-
Buhmester): mişcarea poate deforma forma obiectului;
g) Iluzia de aplitudine a mişcării (A. Michotte): un mobil în
mişcare A în spatele unui mobil B pare că îl împinge pe acesta dacă se
opreşte la contactul cu el.

5. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI

5.1. Evidenţierea particularităţilor atenţiei
a) Ilustrarea stabilităţii atenţiei: se examinează o figură dublă (de
ex. soţia şi soacra) şi se notează numărul schimbărilor pe unitatea de timp
(de ex. 1 minut).
b) Pentru volumul atenţiei: dacă se prezintă la tahistoscop
(aparat cu expunere scurtă) diferite imagini, cuvinte sau obiecte, se va
observa că subiectul va percepe, în 1/10 secunde, aproximativ 4-6
elemente independente; volumul percepţiei creşte dacă elementele intră
într-un context logic (de ex. dacă literele formează cuvinte cunoscute,
putem percepe 3-4 cuvinte a câte 3-4 litere, respectiv aprox. 15-17 litere).
c) Distribuţia atenţiei: cerem subiectului să scrie numerele de la
1 la 20 simultan cu numărarea lor inversă, cu voce tare (de la 20 la 1); sau
cerem să citească un text şi în acelaşi timp să facă semnele + -, + – etc.;
183
sau două persoane citesc texte diferite, în timp ce subiectul sortează nişte
imagini. În final, cerem subiectului să reproducă ce a înţeles din cele două
texte şi apreciem corectitudinea sortării imaginilor;
d) Deplasarea atenţiei: uşurinţa trecerii de la o activitate la alta;
unii oameni fac acest transfer uşor, alţii mai greu (sunt mai rigizi).
e) Probe speciale de atenţie, cum sunt diferitele teste de
distribuţie şi concentrare a atenţiei (Bourdon, Sterzinger, Praga etc.) în
care se barează unele litere sau cifre după anumite reguli.
5.2. Studiul detecţiei şi urmăririi semnalelor
a) Modelul testului de vigilenţă (vigilance task), care este în fapt
sarcină de detecţie, a fost introdus de MackWorth (1950) sub denumirea
de testul ceasului (clock test). Subiectul trebuie să supravegheze mişcarea
unui secundar pe un cadran în 100 de secunde şi să reacţioneze motor (să
apese pe un buton) la anumite repere atinse de acul indicator. Aceste repere
erau dispuse la intervale neregulate şi erau semnalizate vizual. Proba se
desfăşura în 1-2 ore. Este vorba despre atenţia susţinută în cursul efectuării
unei sarcini variabile. Dacă în sarcinile de detecţie semnalele nu sunt
influenţate de corectitudinea răspunsurilor subiectului, în cele de urmărire
(tracking task) care nu sunt repetitive (ca de ex. munca la banda rulantă),
semnalele următoare sunt influenţate de exactitatea operaţiilor efectuate.
5.3. Măsurarea performanţelor în sarcinile de vigilenţă.
Performanţa se poate exprima prin procentajul de semnale detectate
într-o durată de timp dată (sau prin procentajul de subiecţi care detectează
un semnal). Într-o sarcină de vigilenţă performanţele por fi influenţate de
9 variabile esenţiale: 1) frecvenţa semnalelor; 2) intervalul dintre ele;
3) mărimea semnalului; 4) cunoaşterea rezultatelor; 5) factorii de
ambianţă; 6) cunoaşterea locului de apariţie a semnalelor; 7) alternarea
periodică dintre odihnă şi activitate; 8) stimulii externi neaşteptaţi; 9)
motivaţie (Baker, 1960).
5.4. Condiţii experimentale în sarcinile de detecţie
Pentru modelarea în laborator a sarcinilor de detecţie intensitatea
stimulilor trebuie să se situeze la valori puţin peste programul liminar, la
aceasta se adaugă următoarele: a) frecvenţa semnalelor trebuie să fie mică,
iar apariţia lor să fie neregulată; b) raportul dintre stimulii relevanţi şi cei
nerelevanţi să fie mare; c) sarcina de vigilenţă trebuie să fie continuă şi de
durată (să dureze cel puţin 1-2 ore). Probele de scurtă durată nu sunt
semnificative pentru sarcinile de detecţie.

184
 6. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A GÂNDIRII

6.1. Metode privind însuşirea noţiunilor

a) Metoda definiţiei atestă capacitatea subiectului de a explica
înţelesul unei noţiuni ca şi posibilitatea utilizării ei corecte. Între definirea
noţiunii şi utilizarea ei adecvată poate exista, adeseori, o disjuncţie: copiii,
spre exemplu, pot să opereze mai uşor cu noţiunile decât să le definească
în mod corespunzător. În cercetările experimentale privind formarea
noţiunilor la copii solicităm subiecţii (scris sau oral) să răspundă la
întrebări printr-un singur cuvânt (de ex. cu ce se acoperă casele, cine
scoate cărbuni din pământ etc.)
b) Metoda simbolizării: pentru studierea procesului de formare a
noţiunilor în stare „pură” – fără a fi influenţat de cunoştinţele anterioare
ale subiectului – s-au construit cuvinte fără înţeles, deci artificiale, dar
care simbolizau însuşiri noţionale ale unor grupe de obiecte. C. L. Hull
(1920) a asociat diferite cuvinte fără înţeles cu litere chinezeşti, în care
caracterele grafice ale acestor litere aveau acelaşi radical pentru însuşirile
identice ale unor obiecte. De exemplu, cuvântul „lemn” este exprimat, în
scrierea chineză, printr-un radical ce se regăseşte, variind ca mărime în
toate caracterele compuse, care au aceeaşi rădăcină ca şi radicalul: copac,
pădure, masă etc. Subiecţii, care nu cunoşteau scrierea chineză, au reuşit,
în final, să identifice elementul comun simbolul grafic corespunzător. Alţi
cercetători cereau subiecţilor să descopere criteriile de asociere dintre un
cuvânt creat artificial şi caracteristicile unor figuri stereometrice (de
diferite dimensiuni, formă, culori: de exemplu, cuvântul „gazun” era scris
pe toate figurile mari şi grele, „ras” pe cele uşoare etc.).
6.2. Cercetarea experimentală a operaţiilor şi calităţilor gândirii
6.2.1. Probe pentru studierea analizei şi sintezei:
a) Subiectul trebuie să aranjeze în succesiunea corespunzătoare o
serie de imagini prezentate aleatoriu, pentru a constitui o povestire logică;
b) Din cuvinte izolate să alcătuiască o povestire cursivă;
c) Ordonarea unor noţiuni disparate, în succesiunea lor logică (de
ex.: pompieri – chibrit, foc stins, casă în flăcări, apă);
d) Ordonarea corectă a cuvintelor dintr-o propoziţie, pentru a avea
sens logic (de ex.: „din moară multe spre munte roţi curge şi de vale mână
râul”).

185
 6.2.2. Probe pentru comparaţie şi analogie:
a) Identificarea asemănărilor şi deosebirilor dintre noţiuni prezentate
pereche (de ex.: pisică – şoarece; iarbă – copac; ploaie – zăpadă etc.);
b) Identificarea relaţiei dintre două noţiuni şi găsirea unor noţiuni cu
raporturi similare (de ex. vară – ploaie; iarnă – ?; pisică – păr; pasăre …?).
6.2.3. Probe de rapiditate a gândirii:
a) Identificarea operaţiilor de ordonare a unui şir de numere şi
continuarea, pe această bază, a şirului (de ex.:2, 4, 6, 8, 10 …; 5, 7, 8, 7,
9, 8, 10 … ; etc. să se continue şirul cu cel puţin două cifre corecte: 12,
14; 9, 11, 10, 12).
b) Aprecierea vitezei de rezolvare a unor probleme (de ex.: un ou şi
jumătate costă un leu şi jumătate. Cât vor costa 10 ouă; un melc a căzut
într-o fântână de 20 m. Ca să iasă afară, urcă în fiecare zi câte 5 m, dar
noaptea cade 4 m înapoi: După câte zile ajunge el la gura fântânii?).
6.2.4. Pentru aprecierea independenţei gândirii:
a) identificarea aspectului critic al gândirii: capacitatea de a sesiza
situaţii nerealiste; pentru copii mai mici se prezintă imagini absurde (ex.:
un cocoş care înoată pe un lac; sau, copii la săniuş, iar afară sunt copaci
înverziţi şi pomi cu fructe etc.; pentru copii mai mari: „am 3 fraţi: Ion,
Vasile şi eu”; un motociclist a căzut şi a murit: a fost dus la spital şi sunt
puţine speranţe că va scăpa cu viaţă etc.
6.2.5. Pentru testarea gândirii creative:
Modalităţile de rezolvare a problemelor constituie un mijloc
important de urmărire a dinamicii proceselor de gândire la un subiect dat.
Putem urmări: capacitatea de înţelegere, ritmul de înţelegere
(perspicacitatea), tipul de gândire etc.
Principalul factor cognitiv al creativităţii îl constituie flexibilitatea
gândirii (Al. Roşca). E. P. Torrance a elaborat o serie de teste pentru
evaluarea gândirii creative. În baza datelor sugerate de o figură
incompletă, autorul identifică următorii factori ai creativităţii: fluenţa,
flexibilitatea, originalitatea, elaborarea, capacitatea de esenţializare etc.

7. DIRECŢIILE DE CERCETARE EXPERIMENTALĂ

A LIMBAJULUI
7.1. Aspecte statistic-matematice (informaţionale)
a) distribuţia statistică a cuvintelor în ce priveşte frecvenţa şi percepţia
lor în vorbire. Pragurile de recepţie pot fi determinate cu tahistoscopul;
b) la nivelul distribuţiei şi organizării secvenţiale vocea dictorului
este modificată de emoţii (în înălţime, timbru, debit şi nivel de intensitate).
186
Acestea pot fi obiectivate cu ajutorul unor mijloace tehnice computerizate,
prin înregistrarea şi redarea lor marcate de diferite încărcături afective
(teamă, fericire, interogaţie, tonul categoric etc.). Subiecţii, nepreveniţi,
trebuie să identifice aceste caracteristici de expresivitate emoţională a vocii;
c) identificarea limbajului dictorului după modul de structurare
propoziţională a cuvintelor (după stilul de compunere a propoziţiei,
bogăţia lexicală, corectitudinea şi claritatea exprimării etc.).
7.2. Designul cercetării limbajului la nivelul recepţiei şi al proiecţiei
a) La nivelul sonor fonematic se au în vedere elemente ca viteza şi
corectitudinea percepţiei fonemelor şi cuvintelor precum şi rezistenţa
limbajului la perturbaţii şi distrageri. Pentru determinarea gradului de
descifrabilitate fonematică şi semantică, funcţie de frecvenţă şi complexitate
structurală se pot folosi: sunete cu cel mai înalt grad de descifrabilitate
(vocale); cu grad scăzut (consoane disjunctive); cu cel mai scăzut (consoane
corelative); silabe simple şi combinaţii de silabe (cupluri şi triplete) etc. De
asemenea, se pot folosi cuvinte de diferite frecvenţe:
– cu frecvenţă scăzută, ca: vot, soroc, mult, lot, club, somn, şoc etc.;
– cu frecvenţă mijlocie, ca: şah, var, şef, fisc, topor etc.;
– cu frecvenţă înaltă, ca: holtei, firimitură, silitor etc.
b) Studiul structurilor intraverbale: experimentul asociativ – verbal
(experimentatorul pronunţă un cuvânt stimul (inductor) şi subiectul trebuie să
răspundă cât mai repede, cu primul cuvânt care-i vine în minte – indus).
Există numeroase variante ale experimentului asociativ-verbal, faţă de
cea clasică, definită mai sus (denumită „tehnica asociaţiilor libere simple”).
Dintre acestea, menţionăm tehnica asociaţiilor libere continui, asociaţii în
lanţ, asociaţii repetate, asociaţii forţate, scrierea automată etc. Experimentul
asociativ-verbal determină gradul de structurare verbală din perspectiva
coerenţei şi fluidităţii legăturilor intraverbale, a legăturilor semantice dintre
inductor şi indus ca şi a unor elemente de proiecţie a trăsăturilor de
personalitate. Pentru aceste determinări se are în vedere latenţa dintre
inductor şi indus în funcţie de categoria şi natura răspunsului dat de subiect
(indusului). Experimentul a.v. este utilizat şi în psihologia clinică ca adjuvant
în psihodiagnoză ca şi în psihologia judiciară pentru identificarea infractorilor
(pe baza latenţelor crescute ale unor răspunsuri incriminatorii ale subiecţilor).
8. MODELAREA EXPERIMENTALĂ A MEMORIEI
Elementele mnezice pot fi prezentate (scrise) pe o planşă sau pe tablă,
sau pronunţate oral (cu vocea sau, de preferat, cu înregistrare pe bandă
magnetică). Aceasta pentru a se asigura un control riguros asupra timpului de
pronunţare / expunere. Mnemometrele, aparate care asigurau ritmicitatea şi
timpul de expunere, au devenit caduce datorită dificultăţilor de utilizare.
187
 Faţă de investigaţiile mnemotehnice clasice, iniţiate de Ebbinghaus,
s-au adăugat de-a lungul timpului şi altele, încât astăzi dispunem de un
arsenal metodologic bogat, în materie.
Prezentăm principalele metode de cercetare experimentală a memoriei.
Metoda întinderii (sau a memoriei imediate): subiecţii primesc pentru
memorare o listă de cifre, litere, silabe, cuvinte etc. în care numărul
elementelor mnezice este dispus în ordine crescătoare (performanţa este
exprimată prin numărul cel mai mare de elementele reproduse imediat);
Metoda elementelor reţinute: volumul de elemente mnezice
depăşeşte capacitatea memoriei imediate (de ex. 45 de elemente). Se
notează numărul şi ordinea elementelor scrise de subiecţi şi se apreciază,
astfel, volumul şi corectitudinea memoriei imediate;
Metoda timpului de achiziţie: se apreciază timpul sau numărul de
repetiţii necesare subiectului pentru a stăpâni bine materialul;
Metoda ajutorului: în procesul memorării subiectul este ajutat
(corectat) până ce poate reproduce corect. Se notează fie numărul erorilor,
fie numărul de intervenţii necesare;
Metoda economiei: se face o comparaţie între reproducerea după
memorarea iniţială (numărul de repetiţii) şi repetiţiile necesare rememorării;
Metoda perechilor asociate: se dau spre memorare perechi de
cuvinte cu sens (de ex. găină-ou) şi fără sens (de ex. pod-camfor). Se va
demonstra că volumul memoriei este mai mare pentru perechile asociate;
Metoda recunoaşterii: a) se prezintă subiectului un stimul
oarecare şi i se cere ca, după o perioadă de timp, să-l recunoască
(memorie senzorială); b) se prezintă subiectului 20 de imagini (fotografii)
una câte una (de ex. figuri de bărbaţi sau femei), după care se amestecă cu
alte 20 de figuri (nevăzute de subiecţi) şi i se cere să le recunoască.
Performanţa se apreciază prin relaţia R.c – R. e/N unde R.c sunt
recunoaşteri corecte, R.e reprezintă recunoaşteri eronate, iar N numărul
stimulilor. Metoda este psihodiagnostică pentru aprecierea fidelităţii
memoriei în selecţia personalului din poliţie, a martorilor etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Nicolae Lungu, Psihologie experimentală, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2002.
2. Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2003 (2 vol.).
3. Mihaela Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2003.
4. Grigore Nicola, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002.
188
 TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN PSIHODIAGNOZĂ

Prof. univ. dr. MIHAELA MINULESCU

Partea I
FUNDAMENTE ÎN MĂSURAREA PSIHOLOGICĂ.
TESTAREA INTELECTULUI
OBIECTIVE
Cursul de „Teorie şi practică în psihodiagnoză”, partea I, îşi
propune să dezvolte la student cunoaşterea, înţelegerea şi formarea
abilităţilor şi deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice
pentru testarea psihologică: tipuri de examinare psihologică; deontologia
profesională; cum se construieşte un test psihologic şi care sunt cerinţele
ştiinţifice care permit ca rezultatele şi interpretarea comportamentului
persoanei să fie valide; care sunt strategiile de testare psihologică a
intelectului; tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice.

1. PSIHODIAGNOZA CA DOMENIU SPECIFIC

1.1. Psihodiagnoza şi evaluarea psihologică; evaluarea formativă
Psihodiagnoza este activitatea specifică care foloseşte intermedierea
prin diferite tipuri de instrumente pentru a obţine informaţii valide despre
structura, dinamica psihică şi personalitatea unei persoane. Ca instrumente
sunt utilizate: testul psihologic; alte metode, precum observaţia comporta-
mentului verbal sau non-verbal; interviul.
Evaluarea psihologică ţine de substanţa psihologiei pentru că:
evaluarea se referă la oameni, situaţii prezente, cauze; evaluarea se poartă şi
asupra comportamentului grupului referitor la un reper; evaluarea este
implicată în cercetarea psihologică, atât în ceea ce priveşte structurarea
corectă a ipotezelor de cercetare, cât şi în evaluarea diferenţelor dintre
diferitele faze ale acesteia.
În prezent, metodele moderne tind să devină dinamice şi
formative.

189
 Evaluarea formativă pune în discuţie relaţia ce există între învăţare
şi potenţial, învăţare şi performanţă ca factor fundamental pentru
dezvoltarea şi funcţionarea proceselor cognitive.
Evaluarea formativă este interesată de decelarea acelor factori
cognitivi sau de natură nonintelectuală care determină calitatea adaptativă
la o situaţie problematică.
În acest sens evaluarea tinde să fie similară unui experiment formativ
în măsura în care îşi propune să determine o serie de modificări la situaţia
clasică de testare, modificări care ţin de scopul urmărit şi de motivaţia
relaţiei evaluative. În interpretarea rezultatelor la care ajunge subiectul se
urmăreşte evidenţierea potenţialului de învăţare şi a modalităţilor
specifice de procesare a informaţiilor. Se creează condiţii care permit
subiectului să-şi extindă capacitatea iniţială de a performa prin învăţare.
1.2. Examen psihologic; instrument psihologic; observaţia;
trăsături de dorit ale examinatorului
Examen psihologic
Orice examen psihologic implică câteva aspecte comune:
• relaţia examinator–subiect;
• evaluarea sarcinii rezolvate de subiect de către examinator;
• dorinţa examinatorului de a evalua comportamentul subiectului;
• calităţile specifice ale sarcinii, precum, de exemplu, ambiguitatea
sau lipsa de familiaritate cu stimulii.
Situaţia de examen psihologic este conceptualizată ca o interrelaţie
între două persoane în care ambele caută să afle informaţii prin mijlocirea
interacţiunilor reciproce. Ambii, examinator şi subiect furnizează un anumit
input în cadrul acestei interpretări, în termeni de stimuli şi ambele primesc
un feedback în termeni de răspunsuri. Scopul interacţiunii este informarea
cu caracter specific (precum, de exemplu, informarea sistematică despre
subiect).
Bazându-se pe ele, psihologul va generaliza o serie de ipoteze despre
modul cum funcţionează subiectul într-un număr de situaţii sau interacţiuni
diferite. În acest scop, examinatorul utilizează un interviu şi teste
standardizate şi sistematice la care primeşte răspunsurile subiectului.
Ca tipuri extreme de examen psihologic putem diferenţia în:
a. Examenul psihometric ale cărui principii şi metodologie foarte
formalizată pornesc de la definiţia lui E. L. Thorndike: „Dacă un lucru
există, existenţa sa are o anumită măsură cantitativă”. În consecinţă,
psihologia se ocupă cu trăsături distincte care au o existenţă reală, trăsături
pe care le prezintă toţi oamenii deşi în măsură diferită; caracteristica

190
principală a examenului constă în aspectul extrem de standardizat a
administrării, cotării şi interpretării testelor.
b. Examenul clinic, în cadrul acestui mod aspectul formal scade
din importantă şi examinarea în întregul ei este centrată şi deschisă spre
problemele calitative caracteristice, specifice ale individului examinat.
Înţelegerea acestora cere o observare sensibilă prin mijloace adecvate şi
cere integrarea datelor într-o imagine unitară, un întreg specific.
Desigur, în practică, în funcţie de cerinţele specifice ale examenului,
variază în grade diferite ponderea aspectului de standardizare şi formalizare
a administrării, cotării şi interpretării rezultatelor faţă de centrarea pe
calitativ şi surprinderea individualităţii.
Instrument psihologic
Un instrument psihologic este o procedură sistematică de a evalua
comportamentul uneia sau mai multor persoane. Caracteristicile
profesionale ale testului ca instrument de evaluare sunt obiectivitatea şi
standardizarea. Un instrument de măsură profesionist trebuie să evalueze pe
o scală de unităţi egale, standardizate. De asemenea, standardizarea
înseamnă procedura de lucru, procedura de înregistrare a rezultatelor,
cotarea, interpretarea rezultatelor. Orice condiţii care afectează performanţa
la instrumentul de testare trebuie specificată: materialul de testare,
instrucţiunile de administrare şi cotare, condiţiile de examen.
Instrumentul psihologic nu este deplin obiectiv, dar gradul de
obiectivitate implică certitudinea interpretărilor astfel ca orice
psihodiagnostician care ia cunoştinţă de o anume performanţă la test să
ajungă la aceeaşi evaluare privind rezultatele subiectului.
Observaţia în examenul psihologic
Observaţia este o tehnică sistematică, obiectivă, ce trebuie să
completeze orice examene prin testare psihologică. Prin observaţie se
facilitează interpretarea rezultatelor obiective şi se furnizează date
obiective. De fapt, există două extreme de realizare a observaţiei în
examinarea psihologică. O manieră intuitivă care îl poate conduce pe
examinator în final la o imagine globală, dar mai puţin diferenţiată despre
persoană. O manieră formală, neutră, cu înregistrarea faptelor şi cotarea
sistematică a gesturilor conform unei grile, ceea ce conduce la o imagine
analitică, foarte diferenţiată, dar mai puţin integrată.
Trăsături de dorit ale examinatorului:
• sănătate şi siguranţă emoţională;
• umor;
• flexibilitate;
191
 • abilitatea de a intra în legătură cu oamenii;
• interes pentru rezolvarea problemelor prin intermediul aplicării
rezultatelor conceptuale sau clinice ale testelor (opus interesului exclusiv
pentru performanţa cantitativă);
• să-şi fi dezvoltat o orientare teoretică compatibilă cu explicarea
unui comportament; astfel poate conceptualiza problema prezentă a
subiectului într-un mod teoretic care are sens şi consistenţă (nu incoerentă
şi bazată pe presupuneri).
Acest ultim aspect îi va da şi posibilitatea de a selecta o baterie de
instrumente mai bogată şi compatibilă cu integrarea unitară a rezultatelor,
care poate da sens rezultatelor la testele parcurse de subiectul examinat
psihologic.
1.3. Funcţiile psihodiagnozei
Analiza scopurilor şi tipurilor de utilizări ale testelor psihologice
include în primul rând aspectele de evaluare a situaţiei prezente şi de
evaluare a modului cum, în anumite condiţii date, situaţia poate evolua în
viitor. Analiza predicţiei semnifică în mod obişnuit o estimare în timp.
Diagnoza se concentrează mai mult pe starea prezentă a subiectului evaluat.
1. Evaluarea condiţiei prezente: condiţia propriu-zisă a
psihodiagnozei este capacitatea de a surprinde corect trăsături şi capacităţi
psihice individuale şi de a evidenţia variabilitatea psiho-comportamentală
faţă de grupul de referinţă.
2. Evidenţierea cauzelor care au condus spre o anume realitate
prezentă – în special în cazul disfuncţiilor sau tulburărilor psihice. Aceasta
este paradigma diagnostică trecut-prezent-viitor, a cauzalităţii.
3. Funcţia prognostică, privind anticiparea evoluţiei probabile a
comportamentului persoanei în anumite condiţii şi situaţii contextuale, în
funcţie de repere.
4. Funcţia de evidenţiere a cazurilor de abatere în sens pozitiv sau
negativ de la o normă (etalon) de dezvoltare psiho-comportamentală; se
pune problema distincţiei dintre normalitate si anormalitate.
5. Evidenţierea sau validarea (demonstrarea funcţionalităţii)
programelor de învăţare şi formare.
6. Formarea unor capacităţi de cunoaştere şi autocunoaştere.
7. Utilizarea psihodiagnozei în deciziile din consilierea şi
orientarea vocaţională. Sunt importante atât motivaţia, cît şi capacităţile;
adesea, însă, motivaţia poate fi disfuncţională.
8. Sprijinul deciziilor de conduită în demersul din psihoterapie,
asistenţă, consultanţă psihologică.

192
 9. Verificarea unor ipoteze ştiinţifice: testul este folosit în cadrul
experimentului ştiinţific ca instrument de cercetare.
1.4. Principii deontologice
Practicarea psihodiagnozei este reglementată de norme de
comportament şi etice care privesc toate tipurile de activităţi şi limitele de
acţiune. Astfel există seturi de legi, standarde şi reglementări privind:
testarea educaţională şi psihologică alături de seturi de norme privind
responsabilităţile legate de construirea testelor şi publicarea acestora,
precum şi aplicarea testelor şi utilizarea rezultatelor. Toate aceste
reglementări constituie un cod deontologic echivalent „jurământului lui
Hipocrate” pentru practicarea medicinei.
Munca psihologului psihodiagnostician implică o mare
responsabilitate socială cu atât mai mult, cu cât examinarea psihologică
face parte din tehnicile curente din orice domeniu aplicativ.
Dintre aspectele importante cuprinse în aceste coduri deontologice
sunt cele etice care prevăd, de exemplu, faptul că psihologul nu va folosi
cuvinte sau nu va acţiona în aşa fel încât să lovească în demnitatea
persoanei; este necesar să rămână conştient mai ales de necesitatea de a fi
obiectiv, circumspect în special în situaţiile când acţiunea sa profesională
implică intervenţia unor noţiuni relative precum „normal” – „anormal”,
„adaptat” – „neadaptat” etc., noţiuni aplicate la persoane sau raporturi
interpersonale. De asemenea sunt prevăzute cadrele noţiunii de „secret
profesional” şi se statuează faptul că, fiind prin activitatea profesională în
situaţia de a afla secrete personale, noţiunea de secret profesional se extinde
şi în domeniul particular al persoanelor, faţă de tot ceea ce a văzut, înţeles,
auzit în timpul examinărilor sau cercetărilor profesionale. Secretul se
respectă atât la nivelul cuvintelor, cât şi în păstrarea şi difuzarea
documentelor. În afara unor cazuri bine circumscrise de obligaţie legală,
psihologul nu poate fi dezlegat de secretul său. Se prevăd reguli clare de
conduită faţă de semeni, precum, de exemplu, faptul că psihologul este
obligat să-şi cenzureze orice act sau cuvânt susceptibil de a vătăma
persoanele fizice sau morale de care se ocupă profesional; nu are voie să se
folosească de mijloacele sale profesionale pentru a-şi asigura avantaje
personale susceptibile de a vătăma pe alţii; în conduită trebuie să se
ferească să acţioneze constrângător pentru autonomia persoanei examinate,
a posibilităţilor acesteia de a se informa, judeca şi decide; este obligat să fie
atent la consecinţele directe sau indirecte ale acţiunilor şi intervenţiilor sale
profesionale, inclusiv în felul cum alţii le utilizează. Sunt de asemenea
stipulate clar aspecte legate de rigoarea ştiinţifică a muncii de
psihodiagnoză: necesitatea informării continue în legătură cu progresele din
193
psihologie, de a aplica criterii şi metode comunicabile şi controlabile
ştiinţific; de a comunica concluziile examinărilor şi investigaţiilor cât mai
complet, exact şi veridic. Prin cod este obligat deontologic să-şi asigure
autoritatea în utilizarea tehnicilor psihologice, refuzând orice angajamente pe
care starea prezentă a utilităţilor nu îi va permite să şi le asume; nu va accepta
condiţii de muncă care să-l împiedice să aplice principiile deontologice, care
lovesc independenţa sa profesională; fiecare psiholog are datoria să-şi sprijine
confraţii în apărarea şi exercitarea independenţei profesionale.
2. TESTUL PSIHOLOGIC, MIJLOC PRINCIPAL ÎN EVALUAREA
PSIHOLOGICĂ
2.1. Definiţii ale testului psihologic
Etimologic, cuvântul vine din latinescul testum, care semnifică o oală
de pământ, capacul acesteia. Cuvântul „test” este legat de cuvântul „cap”,
testa, Conotaţiile de sens: încercare, probă, examen critic, piatră de
încercare, mărturie.
Primele definiţii ale testului includ, pe rând, trecerea de la probă
experimentală la condiţia de probă diagnostică, cu sublinierea necesităţii de
standardizare a situaţiei, capacităţii de măsurare obiectivă a unor
manifestări psihologice, până la sublinierea expresă a condiţiei moderne:
obiectivitate, reprezentativitate, standardizare.
Primul care foloseşte denumirea de „test mental” este în 1890, J. Mc.
K. Cattell, în articolul din „Mind”, Mental tests and measurement.
În 1933, Asociaţia Internaţională de Psihotehnică defineşte testul
drept: „Un test este o probă definită care implică o sarcină de rezolvat
identică pentru toţi subiecţii examinaţi cu o tehnică precisă pentru
determinarea succesului sau eşecului, sau pentru notarea numerică a
reuşitei” (definiţia este reluată de H. Piéron în Tratatul de psihologie
aplicată, II, 1954).
1954, A. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură
obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological
Testing). Autoarea subliniază faptul că: „Valoarea psihodiagnostică şi
predictivă a testului psihologic depinde de gradul în care serveşte ca
indicator al unei arii relativ largi şi semnificative a comportamentului”.
În 1966, L. G. Cronbach consideră testul psihologic, sintetic, ca o
procedură sistematică de a compara comportamentul a două sau mai multe
persoane.
În construirea şi utilizarea testului trebuie respectate anumite principii
şi criterii: 1. standardizarea: privind condiţiile de aplicare, administrarea
propriu-zisă, cotarea rezultatelor şi interpretarea acestora; 2. obiectivitatea,
194
testul deplin obiectiv este cel în care orice utilizator care ia cunoştinţă de o
performanţă la test va ajunge la aceeaşi evaluare. În context subliniază şi
importanţa obiectivităţii de procedură, în înregistrarea rezultatelor şi cotării
(Essentials of Psychological Testing).
2.2.Calităţile generale ale testului psihologic
Pentru a alege un anumit test trebuie să se decidă asupra adecvării
sale în obiectivele examenului psihologic; în ce măsură testul este relevant
pentru diagnoza sau predicţia comportamentului care constituie scopul
specific al examenului respectiv.
Alegerea poate fi ghidată de o serie de factori care îi determină
valoarea practică: utilitatea, acceptabilitatea, sensibilitatea, caracterul direct,
non-reactivitatea şi caracterul compatibil.
Utilitatea se referă la măsura avantajului practic în utilizarea unui
anume instrument. De exemplu, în practica clinică are utilitate instrumentul
care te ajută să planifici intervenţia, sau care îţi furnizează un feedback
adecvat privind eficienţa acesteia. Aspecte ale utilităţii includ: scopul testului,
lungimea, uşurinţa în scorare, posibilitatea de a realiza interpretări pertinente.
Acceptabilitatea include mai multe aspecte. În primul rând, cât este
de potrivit conţinutul testului la condiţia intelectuală şi emoţională a
persoanei testate. Multe teste implică un limbaj ceva mai sofisticat, sau un
nivel de lectură mai elevat dificil pentru persoane cu o şcolarizare mai
slabă. Sunt instrumente care implică abilitatea de a discrimina între diferite
stări emoţionale, capacitate mai puţin formată la copii sau adolescenţi şi
chiar la unele persoane adulte. Al doilea aspect pertinent este faptul că, dacă
scorurile nu sunt o reflectare acurată a problemei persoanei, utilizarea
instrumentului este practic nesemnificativă.
În plus, persoana trebuie să perceapă instrumentul ca acceptabil.
Dacă persoana nu înţelege că măsurarea pe care o realizează instrumentul
are sens, este importantă, nu îi va acorda atenţie suficientă, sau va răspunde
la întâmplare. Dacă percepe conţinutul ca prea intruziv, prea ofensiv pentru
intimitatea sa, răspunsurile sale vor fi afectate semnificativ. Este necesar ca
în selectarea instrumentului acesta să poată avea sens pentru persoană, să
fie acceptabil pentru subiectul care răspunde.
Sensibilitatea se referă la capacitatea testului de a sesiza schimbările
în timp. În consilierea psihologică sau în terapie, este nevoie de teste care să
poată detecta schimbările, progresul persoanei testate de-a lungul timpului
între şedinţe.
Caracterul direct se referă la capacitatea testului de a reflecta
comportamentul real, gândurile sau sentimentele reale ale persoanei.
Măsurile directe sunt semne ale problemei, cele indirecte sunt mai ales
195
simboluri ale problemei conducând spre inferenţe indirecte. De exemplu,
testele de performanţă sunt considerate directe, în timp ce tehnicile şi testele
proiective sunt prin definiţie indirecte. Multe instrumente se situează de-a
lungul acestor două extreme, implicând în diferite ponderi caracterul direct.
Când examinarea pune accent pe fidelitatea datelor, practic devine decisiv
gradul în care instrumentul are capacitatea de a reflecta direct aspectul psihic.
Non-reactivitatea semnifică calitatea testului de a nu provoca o
anumită reacţie subiectului astfel ca răspunsul la probă să fie influenţat de
această reacţie. Desigur, este implicat şi caracterul nonintruziv al
conţinutului itemilor. Este importantă utilizarea acelor instrumente care nu
produc o artificializare a răspunsurilor, schimbări reactive.
Criteriul final este adecvarea generală a instrumentului, sau măsura
în care este compatibil pentru o evaluare rutinieră; instrumentele care sunt
lungi sau complicate în sistemul de scorare, deşi pot să furnizeze informaţie
utilă nu pot fi utilizate în mod curent, frecvent pentru că cer prea mult timp.
Adecvarea se referă de asemeni şi la fidelitatea şi validitatea informaţiei,
obiectivitatea datelor pe care se poate întemeia decizia în evaluare.
Cadrul de referinţă care poate ghida alegerea unor instrumente de
măsurare cuprinde următorul set de întrebări:
1. Ce tip de evaluări sau decizii trebuie realizate?
2. Ce tip de informaţie este necesară pentru a realiza evaluări şi
decizii optime?
3. De ce tip de informaţie dispunem deja?
4. Cum şi de unde poate fi obţinut restul de informaţie?
5. Ce metode şi / sau instrumente avem la dispoziţie pentru a
obţine această informaţie?
6. Există şi / sau avem testele respective sau trebuie create?
7. Cum trebuie evaluate testele sau instrumentele respective pentru
a fi adecvate cerinţelor specifice?
8. Ce criterii putem utiliza în alegerea lor?
2.3. Caracteristici psihometrice: fidelitate, validitate, normare
2.3.1. Fidelitatea
Definiţia fidelităţii; metode pentru evaluarea fidelităţii testelor;
interpretarea coeficienţilor de fidelitate.
Definiţia fidelităţii
Fidelitatea reprezintă tradiţional: „precizia, consistenţa şi stabilitatea
măsurării realizate de test”. Termenii de „consistenţă” şi „stabilitate”
continuă să fie utilizaţi şi în prezent în legătură cu fidelitatea testelor, având
sensul de repetabilitate a rezultatelor măsurării. Astfel, ultimele Standards
for Educational and Psychological Tests, din 1985, definesc fidelitatea ca
196
fiind „gradul în care scorurile testului sunt consistente sau repetabile,
adică gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură”.
Orice test psihologic este fidel dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a. este lipsit de erori de măsură, deci este precis;
b. orice persoană obţine scoruri egale la test şi la o formă paralelă a
acestuia în situaţia când erorile de măsură la cele două teste pentru orice
persoană sunt independente.
În studiul fidelităţii, erorile de măsură sunt aleatoare, nu sistematice,
deci sunt complet nepredictibile, indiferent de cunoştinţele pe care le avem
despre persoanele măsurate sau despre procesul de măsurare. Deci corect este
să nu vorbim despre fidelitatea unui instrument de măsură, ci despre
fidelitatea acelui test aplicat pe o anumită populaţie şi în anumite condiţii.
Criterii pentru fidelitatea tehnică a testelor:
• dispersia rezultatelor să fie mare;
• distribuţia rezultatelor să fie normală;
• rezultatele aceluiaşi subiect să fie asemănătoare la re-testare.
Metode pentru evaluarea fidelităţii testelor
În funcţie de ceea ce măsoară şi de condiţiile în care a fost
administrat, se calculează unul sau mai mulţi dintre următorii coeficienţi,
prin care se aproximează valoarea fidelităţii:
A. Coeficienţii de stabilitate – se calculează prin metoda test-retest,
corelând scorurile obţinute la test şi la retest (acelaşi test aplicat după un
interval de timp). Arată cât de stabile sunt scorurile în timp.
B. Coeficienţii de echivalenţă – rezultă din metoda formelor
paralele, prin corelarea scorurilor obţinute la două teste paralele,
administrate aproape în acelaşi timp. Arată cât de asemănătoare sunt cele
două instrumente de măsură.
C. Coeficienţii consistenţei interne – se calculează în cadrul analizei
consistenţei interne, pe baza scorurilor obţinute la un test administrat o
singură dată. Din această categorie fac parte coeficientul a al lui Cronbach,
coeficientul λ3 al lui Guttman şi coeficienţii ρ20-21 Kuder- Richardson. Ei
indică concordanţa diferitelor părţi ale testului.
D. Coeficienţii de fidelitate inter evaluatori – se calculează pentru
teste al căror scor este rezultatul aprecierii subiective făcute de evaluator. Ei
arată în ce măsură părerile mai multor evaluatori concordă între ele.

Metoda test-retest
197
 Metoda test-retest evaluează gradul în care scorurile obţinute la un
test de acelaşi subiect sunt constante de la o administrare la alta.
Se procedează astfel:
(1) Se administrează testul unui grup de persoane.
(2) După un interval de timp se administrează testul aceloraşi
persoane, în aceleaşi condiţii ca şi prima dată.
(3) Se calculează coeficientul de corelaţie liniară între scorurile
observate în cele două situaţii.
Valoarea obţinută se foloseşte pentru estimarea fidelităţii testului,
considerându-se că testul este paralel cu el însuşi, ceea ce înseamnă că,
între cele două administrări ale sale, scorurile reale ale persoanelor nu
s-au schimbat.
Coeficientul de corelaţie calculat prin această metodă se numeşte
coeficient de stabilitate. Metoda test-retest este utilă atunci când
scorurile reale ale testului măsoară caracteristici durabile, generale
şi specifice ale persoanelor.

Dezavantajul metodei test-retest constă în faptul că pretinde două

administrări ale testului, ceea ce necesită timp şi cheltuieli materiale.

Metoda analizei consistenţei interne

Metoda analizei consistenţei interne utilizează pentru estimarea
fidelităţii unui test dispersiile şi covarianţele scorurilor observate ale
itemilor. Se practică o singură administrare a testului. Pe baza scorurilor
itemilor se calculează, de obicei, unul dintre următorii coeficienţi:
• coeficientul a al lui Cronbach;
• coeficientul λ3 al lui Guttman;
• coeficientul ρ20 sau ρ21 al lui Kuder-Richardson (dacă itemii
testului sunt binari).
Coeficienţi de consistenţă internă indică măsura în care itemii
testului se referă la acelaşi lucru.

Aceşti coeficienţi sunt utili pentru calculul fidelităţii testelor care

măsoară o caracteristică unidimensională. Indică caracterul omogen al
itemilor testului sau scalei acestuia.

198
 Metoda formelor paralele
Metoda formelor paralele constă în administrarea a două teste, care
reprezintă instrumente de măsură paralele, la momente foarte apropiate
unul de altul şi determinarea coeficientului de corelaţie liniară între
scorurile observate ale celor două forme. Valoarea calculată se numeşte
coeficient de echivalenţă. Dacă cele două teste sunt paralele şi dacă
pentru fiecare persoană erorile de măsură la cele două administrări sunt
variabile aleatoare independente, atunci coeficientul de echivalenţă
coincide cu coeficientul de fidelitate al fiecărui test.
Un caz particular al metodei formelor paralele îl constituie
metoda înjumătăţirii (split-half). În literatura de specialitate, aceasta
este inclusă uneori în cadrul analizei consistenţei interne.
Metoda înjumătăţirii are următorii paşi:
• Se administrează testul unui lot de persoane.
• Se împarte testul în două părţi cât mai asemănătoare între ele.
Se calculează coeficientul de corelaţie între scorurile observate la
cele două jumătăţi.
Metoda formelor paralele este potrivită în cazul când se urmăreşte
măsurarea unor caracteristici generale ale persoanelor. Asemenea
caracteristici vor influenţa în acelaşi mod scorurile ambelor teste.
Coeficienţi de fidelitate inter-evaluatori
În cazul testelor care nu au o cotare obiectivă, cum sunt testele
proiective sau cele de creativitate, scorurile subiecţilor sunt influenţate
şi de persoana care face evaluarea răspunsurilor.
Pentru a verifica în ce măsură scorurile testului sunt dependente de
cel care a făcut cotarea, se calculează coeficientul de corelaţie liniară
între scorurile atribuite aceloraşi subiecţi de evaluatori diferiţi.
Interpretarea coeficienţilor de fidelitate
Când avem de ales dintr-o mulţime de teste având toate celelalte
caracteristici egale, este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate.
Reguli:
1. Se vor cere niveluri înalte de fidelitate testelor folosite pentru a se
lua decizii importante asupra persoanelor şi celor care împart indivizii
în mai multe categorii pe baza unor diferenţe relativ mici între ei. În
selecţia profesională, de pildă, se vor folosi teste care au coeficienţi de
fidelitate mai mari decât 0.90.
2. Se vor accepta niveluri scăzute de fidelitate atunci când testele se
utilizează pentru a lua decizii preliminare, nu finale, şi în cazul testelor
199
care împart persoanele într-un număr mic de categorii, pe baza unor
diferenţe individuale mari.
3. Dacă un test serveşte la compararea grupelor de persoane,
coeficientul său de fidelitate poate fi mai mic, chiar cuprins între 0.6 şi 0.7.
Dacă testul se foloseşte pentru compararea persoanelor una cu alta,
coeficientul său de fidelitate trebuie să fie mai mare decât 0.85.
În practică se folosesc adesea teste care sunt valide pentru populaţia
şi situaţia în care sunt administrate, dar care nu au coeficienţi de fidelitate
foarte mari.
2.3.2. Validitatea
Definiţia validităţii
Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de
validitate a interpretării propuse de acesta (APA. Standards 1985).
Validarea nu se mai referă atât la instrumentul în sine, ci la interpretarea
datelor furnizate de el.
Pentru o interpretare corectă a scorurilor unui test este necesar să fie
îndeplinite două condiţii (Albu, 1995):
• să se ştie exact ce reprezintă scorurile testului;
• măsurările făcute de test să fie corecte.
Standardele APA (1985) apreciază că nu se poate vorbi despre
„tipuri” diferite de validitate, cele recunoscute până acum sunt doar simple
etichete atribuite unor categorii de strategii de validare care nu sunt
disjuncte”.
În studierea validităţii testului psihologic se impun patru idei:
1. Există numeroase metode pentru va1idarea testelor, care pot fi
privite ca moduri diferite de formulare a cerinţelor referitoare la teste.
Corespunzător scopurilor pentru care se utilizează un test, se alege
strategia de validare adecvată. Ea se poate baza pe analiza de itemi, pe
analiză factorială, pe determinarea corelaţiilor testului cu diverse criterii etc.
2. Validitatea unui test nu poate fi estimată printr-un singur
coeficient, ci se deduce din acumularea dovezilor empirice şi
conceptuale. Standardele APA din 1974 subliniază faptul că „validitatea
nu se măsoară, ci se deduce”. Manualul testului trebuie să conţină
coeficienţii de validitate, dar în cazul unei aplicări particulare a testului nu
se va lua în considerare un singur coeficient, ci, prin analiza lor globală,
se va aprecia dacă utilizarea testului este „adecvată” sau
„nesatisfăcătoare”. Pentru a sublinia ideea că este greşit să se spună
„testul are validitate (de un anumit tip)”, Standardele APA din 1985
modifică terminologia utilizată în legătură cu validitatea. Astfel, ele
înlocuiesc denumirile cunoscute ale tipurilor de validitate cu următoarele
200
„etichete” atribuite strategiilor de validare: „dovezi ale validităţii relative
la conţinut”, „dovezi ale validităţii relative la construct” şi „dovezi ale
validităţii relative la criteriu”. Prin urmare, faptul că scorurile testului
folosit ca predictor corelează liniar semnificativ, la un prag de probabilitate
fixat, cu valorile unui criteriu nu reprezintă o evaluare a validităţii relative
la criteriu şi nu permite să se afirme că „testul are validitate relativă la
criteriu”, ci doar constituie una dintre dovezile validităţii relative la criteriu
a testului.
3. Validarea unui test este cumulativă. Procedura de va1idare
trebuie reluată periodic pe eşantioane diferite de subiecţi. Ori de câte ori
se face o modificare importantă într-un test în ceea ce priveşte formatul,
limbajul, conţinutul sau instrucţiunile de administrare, testul trebuie revalidat.
4. Validitatea unui test depinde mai mult de felul în care este
folosit testul decât de testul în sine.
Faţetele validităţii
Două observaţii importante sunt făcute de Standardele APA din 1985
relativ la „tipurile” de validitate:
• prin „tipuri” de validitate nu se înţeleg „categorii disjuncte”;
• nu se poate afirma că un tip de validitate este mai potrivit decât
altul pentru o anumită utilizare a testelor sau pentru o categorie specifică de
inferenţe bazate pe scoruri.

Validitatea testului relativă la constructul măsurat

Procedură: Pentru a putea verifica dacă un test măsoară bine un
anumit construct, este necesar să se realizeze o descriere a
constructului în termeni comportamentali concreţi. Operaţia se
numeşte „explicarea constructului” şi constă din trei paşi (Murphy şi
Davidshofer, 199l):
1. Se identifică acele comportamente care au legătură cu
constructul măsurat de test.
2. Se identifică alte constructe şi pentru fiecare se decide dacă
are sau nu legătură cu constructul măsurat de test.
3. Se alcătuieşte câte o listă de comportamente prin care se
manifestă aceste constructe. Pentru fiecare din ele, pe baza relaţiilor
dintre constructe, se decide dacă are sau nu legătură cu constructul
măsurat de test.

Prin intermediul testelor psihologice se măsoară atribute abstracte ca

inteligenţa, motivaţia, agresivitatea, depresia etc., denumite constructe.
Asemenea variabile sunt construite pornind de la fapte observabile,
printr-un şir de raţionamente bazate pe ipoteze şi deducţii. Din acest motiv,
201
validitatea relativă la construct este adesea denumită şi „validitate
ipotetico-deductivă” (Bacher, 1981). Toate constructele sunt însă
conectate de realitate, reprezintă aspecte sau evenimente ale realităţii
observabile. Constructele psihologic sunt evidenţiate, direct sau indirect,
de comportament sau în urma conducerii unor experimente dedicate
măsurării lor.
Deoarece termenii construct şi concept sau noţiune sunt adesea
utilizaţi ca sinonimi, validitatea relativă la construct a testului este denumită
şi „validitate conceptuală”. Validarea testului relativă la constructul
măsurat se ocupă de calităţile psihice care contribuie la formarea scorurilor
acestuia şi urmăreşte înţelegerea dimensiunilor evaluate de test.
Ideile referitoare la caracterul structural al constructelor şi la existenţa
reţelelor nomologice au condus la descompunerea operaţiei de validare a
testului relativă la constructul măsurat, în trei componente:
• validarea materialului testului (substantive validity), care nece-
sită specificarea constructului măsurat de test şi se confundă uneori cu
validarea conţinutului testului;
• validarea structurii constructului aflat la baza testului
(structural validity), care identifică elementele componente ale
constructului şi inves-tighează legăturile dintre ele;
• validarea externă (external validity), care urmăreşte să
determine relaţiile constructului cu alte măsurători (constructe sau variabile
observate).
Validarea externă se referă la calitatea testului de a avea relaţii
corecte cu alte măsuri psihologice; ea este denumită uneori „validitate
convergentă şi discriminantă” :
a. Un test are validitate convergentă dacă măsoară ceea ce
evaluează şi alte teste sau variabile care se referă la acelaşi construct, deci
scorurile sale variază (liniar sau nu) în acelaşi sens cu rezultatele
respectivelor măsurători.
b. Un test are validitate discriminantă dacă evaluează altceva decât
diverse teste sau variabile despre care se ştie că se referă la constructe ce nu
au legătură cu constructul măsurat de test. Aceasta înseamnă că scorurile
testului nu sunt în relaţie funcţională monotonă (liniară sau nu) cu
rezultatele acelor măsurători.

202
 Validitatea testului relativă la conţinutul său
Operaţiile de validare relativă la conţinut realizează doar analiza
testului în privinţa clarităţii, a reprezentativităţii şi a relevanţei
conţinutului său. Ar putea fi privite ca o componentă a validării testului.

Acest tip de validitate este analizat la testele care se utilizează pentru

a estima „cum acţionează o persoană în universul de situaţii pe care testul
intenţionează să îl reprezinte” (APA Standards, 1974). Ea se realizează
după definirea constructului şi urmăreşte să verifice dacă eşantionul de
stimuli şi cel de răspunsuri observate şi înregistrate în procesul de măsurare
sunt reprezentative pentru universul de comportamente pe care îl defineşte
constructul respectiv.

Validitatea testului relativă la criteriu

Există două strategii utilizate în mod obişnuit pentru aprecierea
validităţii relative la criteriu a testelor:
a. validarea predictivă;
b. validarea concurentă.
Validarea predictivă este interesată de gradul de eficientă al
testului în prognoza comportamentului unei persoane într-o situaţie dată.
Ea se realizează prin compararea scorurilor testului cu rezultatele
obţinute la criteriu după un interval de timp mai lung sau mai scurt.
De exemplu, pentru estimarea validităţii predictive a unui test
utilizat în selecţia profesională se calculează coeficientul de corelaţie
liniară între scorurile testului, administrat, de pildă, cu ocazia finalizării
unui curs de pregătire profesională, şi măsurile performanţelor obţinute
de aceleaşi persoane după un anumit timp, când tuturora li s-a creat
posibilitatea să aplice cunoştinţele respective.
Pentru estimarea validităţii concurente este necesară obţinerea
scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu cele ale testului.
Deosebirea esenţială dintre cele două tipuri de validări relative la
criteriu nu constă în lungimea intervalului de timp dintre administrarea
testului şi înregistrarea rezultatelor criteriului, ci în faptul că validarea
concurentă utilizează un eşantion de populaţie selecţionat (personal
angajat deja sau studenţi admişi în facultăţi). Apare aici problema
denumită restrângerea mulţimii şi care face ca validarea concurentă să nu
poată fumiza totdeauna informaţii corecte asupra capacităţii predictive a
testului.

Validarea relativă la criteriu se referă la gradul în care deducţiile

203
făcute, pornind de la scorurile testului, concordă cu cele bazate pe scorurile
unei alte măsurări, numită criteriu.
Aspecte privind interpretarea validităţii:
Se apreciază că un test are validitate de criteriu bună atunci când
coeficientul de validitate este mare. Valoarea coeficientului de validitate
evidenţiază gradul în care randamentul la test corelează cu rezultatele la
criteriu.
În experienţa practică, valoarea coeficientului de validitate
predictivă al unui test este cuprinsă între 0 şi 0.60, în majoritatea cazurilor
fiind situată în partea inferioară a intervalului (Guilford, 1965).
C. L. Hull a impus condiţia ca un test să fie utilizat în practică
doar dacă are un coeficient de validitate mai mare decât 0.45; această
cerinţă este însă greu de realizat. Un test bun rareori poate da, cu un criteriu
important, un coeficient de corelaţie mai mare decât 0.5.
Considerarea validităţii ca un concept unitar şi integrativ nu înseamnă
că, la nevoie, validitatea nu poate fi diferenţiată conform faţetelor ei şi
scopurilor măsurării: consecinţele sociale ale testării, rolul înţelesului
scorului pentru utilizarea aplicativă a testului.
Fundamentul pentru consecinţele interpretării testului îl reprezintă
evaluarea implicaţiilor înţelesurilor scorului, incluzând uneori implicarea
denumirii constructului, teoriei lărgite care conceptualizează proprietăţile
constructului şi ramificaţiile relaţionale ale înţelesului constructului şi
ideologia mai largă care dă teoriei scop şi perspectivă (de exemplu,
ideologia referitoare la natura umană ca învăţare, adaptare etc.).
Din această perspectivă, a integrării progresive în cadrul strategiei de
validare a diferitelor semnificaţii ale validităţii, în procesul de validare se
împletesc atât înţelesul testului cât şi valoarea lui, atât interpretarea testului
cât şi utilizarea lui.
2.4. Normarea rezultatelor testului psihologic
Definiţii
Normele reprezintă performanţele realizate la testare de către un
eşantion de subiecţi luat ca model; astfel normele sunt stabilite empiric –
prin determinarea comportamentului la test al unui grup reprezentativ
pentru populaţia căreia i se adresează proba.
Raportăm fiecare rezultat individual la rezultatele obţinute de
eşantionul standard ca să putem evalua modul cum se încadrează individul
„în raport de” rezultatele populaţiei din care face parte.

204
 Pentru determinarea exactă a locului persoanei în această distribuţie
de scoruri, rezultatul este transformat într-o unitate de măsură normată.
Aceste valori derivate au un scop dublu:
• precizează locul individului faţă de alţi indivizi din eşantion;
• vor permite compararea între rezultatele individuale la diferite
teste.
Există modalităţi diferite de a transforma rezultatele brute la un test
pentru a corespunde celor două scopuri. În general, rezultatele derivate sunt
de trei tipuri: norme de vârstă, percentile şi scoruri standard.
Tehnici de normare
Normele pe niveluri de vârstă
Conceptul de vârstă mentală a fost introdus în revizia scalelor de
dezvoltare intelectuală de către creatorii acestora, A. Binet – G. Simon în
1908. Probele individuale sunt grupate pe niveluri de vârstă. De exemplu,
probele pe care majoritatea celor de 8 ani le-au putut rezolva au fost
cuprinse în testul dedicat pentru 8 ani. Rezultatul unui copil la acest test va
corespunde celui mai înalt nivel de vârstă pe care este în stare să îl rezolve.
Dacă un copil de 8 ani reuşeşte la probele cuprinse pentru nivelul de 10 ani,
vârsta sa mentală este de 10 ani, deşi cea cronologică este de 8 ani. Este
deci cu doi ani înaintea vârstei sale, realizând performanţele unui copil de
10 ani. Rezultatele medii obţinute de copii în cadrul grupelor de vârstă
reprezintă normele de vârstă pentru un astfel de test.
În practică, rezultatele realizate de individ la scale de vârstă de acest
tip prezintă un grad de împrăştiere destul de mare. Un subiect poate avea
reuşite superioare vârstei sale pentru o serie dintre subteste şi, în acelaşi
timp, poate să nu reuşească pentru altele, care sunt sub nivelul său de
vârstă. Se introduce de aceea conceptul de vârstă de bază – nivelul cel mai
înalt până la care se pot rezolva testele (mai jos de care toate testele pot fi
corect rezolvate).
Pentru a permite o interpretare uniformă, indiferent de subiect sau de
vârstă, a fost introdus coeficientul de inteligenţă, Q.I. Stern şi Kuhlman
sunt primii care subliniază necesitatea introducerii acestui sistem de
măsurare care a fost utilizat în practică prima dată pentru scalele Stanford –
Binet. Q.I.-ul reprezintă raportul dintre vârsta mentală şi cea cronologică,
fracţia fiind multiplicată cu 100.
Dacă vârsta mentală este aceeaşi cu vârsta cronologică, coeficientul
de inteligenţă = 100. Rezultatul reprezentat printr-un coeficient sub 100
indică gradul de distanţă faţă de normal; ca şi cel peste 100 care reprezintă
avansul faţă de normal. Pentru a putea compara direct valorile Q.I. la vârste
diferite, deviaţia standard nu trebuie să varieze în funcţie de vârstă. Condiţia
205
presupune ca valorile deviaţiei standard la vârste mentale să crească
proporţional cu vârsta.
Normele exprimate prin percentile
Percentilul se referă la procentul de persoane dintr-un eşantion
standard care se situează sub un rezultat dat. Dacă 30% dintre subiecţi
rezolvă mai puţin de x itemi corect, acest rezultat neprelucrat, x va
corespunde celui de al 30-lea percentil. Gama de percentile este între 1 şi
99, şi reprezintă procentul de persoane din grupul de normare care au
scoruri la nivelul sau sub nivelul unui anumit scor.
Un percentil indică populaţia relativă pentru individ dintr-un eşantion
standard. Percentilele pot fi considerate ca ranguri într-un grup de 100 de
subiecţi. Modul de determinare a percentilelor: se socotesc toate scorurile
cu valori mai mici decât scorul care ne interesează; se împarte la numărul
total de scoruri; se înmulţeşte cu 100.
În rangul de percentile scorul mediei este percentila 50; P 50, ca
măsură a tendinţei centrale. Percentilele peste 50 reprezintă succesiv
realizări deasupra mediei, iar cele sub 50, realizări inferioare. Percentilul 25
şi percentilul 75 sunt denumite primul şi al treilea quartil (sfert) delimitând
sfertul inferior şi sfertul superior ale distribuţiei scorurilor în populaţia de
referinţă. Rezultatul neprelucrat inferior oricărui rezultat din eşantionul
standard şi rezultatul superior oricărui rezultat din eşantionul standard vor
avea rangul P 0 şi, respectiv, P 100.
Norme/scoruri standard
Rezultatele standard se pot obţine prin transformări lineare sau prin
transformări nelineare ale rezultatelor brute.
Rezultatele derivate linear se numesc şi rezultate standard sau
rezultate z. Calcularea rezultatului z cere scăderea din rezultatul brut al
persoanei media grupului normativ şi împărţirea acestei diferenţe la
abaterea standard a grupului. Orice rezultat brut egal cu media va avea
valoarea lui z = 0.
z=x−x σ
z reprezintă media ; σ reprezintă abaterea standard
Avantaj: între rezultatele z avem aceeaşi distanţă.
Dezavantaj: în situaţia în care media e mai mare ca rezultatul, scorul
e negativ.
Cotele de tip T au intervenit pentru a facilita exprimarea scorurilor
sub medie.
În cotele T, se consideră că distribuţia are media 50 şi abaterea
standard 10.
206
 (
T = 50 + 10 σ x − x )
Clasele normalizate
Un motiv principal al acestei proceduri constă în faptul că cele mai
multe distribuţii ale rezultatelor brute, mai ales pentru teste de abilităţi, sunt
aproape de curba normală a lui Gauss.
Rezultatele standard normalizate sunt rezultate standard exprimate în
termenii unei distribuţii ce a fost transformată pentru a se potrivi curbei
normale de distribuţie.
Există diferite modalităţi de a normaliza:
1. Împărţirea acestei curbe în 5 clase normale:
2. Împărţirea acestei curbe în 7 clase normale;
3. Împărţirea acestei curbe în 9 clase standard (stanine);
4. Împărţirea în 11 clase standardizate.
Paşii procedurii includ: calcularea tabelului de frecvenţe şi împărţirea
lotului de subiecţi în unităţi procentuale egale, respectiv intervale între
repere care nu sunt echidistante.
Etalonul constituit în 5 clase normalizate are ca procente: 6.7%,
24,2%, 38.2%, 24.2% şi 6.7% dintre subiecţii lotului de referinţă.
Etalonul în 7 clase normalizate, 4.8%, 11.1%, 21.2%, 25,8%,
21,2%, 11.1% şi 4.8%
Etalonul în nouă clase, staninele, are ca procente: 4.0%, 6.6%,
12.1%, 17.5%, 19.6%, 17.5%, 12.1%, 6.6%, 4.0%.
Etalonul în 11 clase, de obicei util pentru testele de personalitate:
3.6%, 4.5%, 7.7%, 11.6%, 14.6%, 16.0%, 14.6, 11.6%, 7.7%, 4.5%, 3.6%.

Acest tip de transformări nonlineare se efectuează numai când există

un eşantion numeros şi reprezentativ şi când deviaţia standard de la
rezultatele testelor se datorează defectelor testului şi nu caracteristicilor
eşantionului sau altor factori care afectează eşantionul. Când distribuţia
reală a rezultatelor brute se apropie de curba normală de distribuţie,
rezultatele standard derivate linear şi rezultatele standard normalizate vor fi
aproape identice. În astfel de situaţii, rezultatele standard şi clasele
normalizate vor servi aceluiaşi scop.

207
 Comparaţii a diferite tipuri de scoruri la test:
Tip de scor Avantaj
scor brut Dă un număr precis de puncte
obţinute la test
rang Este mai uşor înţeles de utilizatori.
percentil Nu cere statistici sofisticate.
Indică o poziţie relativă a
scorurilor în percentile.
Mai adecvat pentru datele
fără distribuţie normală
(distribuţii asimetrice)
stanine Scorurile sunt unitare.
Poate fi exprimată tendinţa
centrală.
Simple şi utile.
scoruri Derivate din proprietăţile curbei
standard normale. Reflectă diferenţele
absolute dintre scoruri. Se poate
calcula tendinţa centrală şi
corelaţia.
Dacă grupele de referinţă sunt
echivalente, permit compararea de
la test la test.
Dezavantaj
Nu poate fi interpretat
sau comparat
Utilizează unităţi de
măsurare ordinale;
utilizează deci unităţi
inegale de măsurare. Nu
permite o tendinţă
centrală.
Nu poate fi comparat
dacă grupele nu sunt
similare.
Distorsionează mult
diferenţele de scor în
partea de sus şi de jos a
distribuţiei.
Se poate ajunge să nu
permită suficiente unităţi
de scor pentru a putea să
diferenţiezi printre
scoruri. Sunt insensibile
la diferenţele de mărime
din cadrul staninei.
Inadecvate pentru
datele ce nu se
grupează conform
curbei normale.
Sunt dificil de explicat
pentru utilizatori.

2.5. Paşii standard în construirea unui test psihologic

• Stabilirea unei necesităţi: luarea în considerare a cerinţelor
formale şi informale pentru test. Trebuie să realizăm un fel de anchetă
socială pentru a vedea dacă această necesitate este reală sau ţine de
imaginarul nostru. Trebuie să scanăm disponibilitatea pieţei, să vedem dacă
există ceva similar (pentru a nu repeta).
208
 • Definirea obiectivelor şi parametrilor testelor: stabilim scopul
testului (cine este testat şi de ce a fost ales acest test), clarificăm modul în
care informaţia utilizată de test va fi utilă şi celui care dă testul, şi
beneficiarului. Trebuie să luăm în considerare tipul de format al itemilor şi
tipul de format al răspunsurilor, dar şi numărul de itemi ce vor fi incluşi.
• Selectarea unui grup de experţi în domeniul respectiv: se discută
din nou obiectivele, scopurile şi parametrii testului şi se determină o primă
machetă a testului.
• Scrierea itemilor: se utilizează experţi din domeniul testului sau
specialişti din aria domeniului respectiv pentru a scrie itemii. După ce au
fost scrişi, itemii trebuie să fie revizuiţi (din punctul de vedere al
conţinutului) de cel puţin o persoană sau de către o echipă care nu a fost
implicată în scrierea lor.
• Faza de teren. Itemii sunt supuşi realităţii. Un prim eşantion de
itemi este utilizat pentru a fi testaţi subiecţi reali, dintr-un anumit grup ţintă
(grup realizat în funcţie de vârstă, sex, pregătire profesională etc.). În urma
testării, se va calcula gradul de dificultate şi de discriminare al itemilor
(aceasta reprezintă analiza de itemi).
• Revizuirea itemilor, care se produce în urma analizei de itemi. Se
verifică dacă există itemi cu o anumită încărcătură nedorită sau ce includ
prejudecăţi (de exemplu, sexuale sau legate de minorităţi). Sunt eliminaţi
itemii care pot să fie incorecţi, nedrepţi sau pot să lezeze anumite grupuri de
indivizi.
• Alcătuirea formei finale a testului. Se verifică adecvarea grilei de
scorare, mergându-se până la subtilităţi în ceea ce priveşte scorarea
răspunsurilor. Se întâmplă foarte multe accidente în faza finală, astfel că
este necesară intervenţia unui „cap limpede”. Se re-verifică itemii şi grila de
scorare.
• Constituirea normelor şi calcularea finalităţii şi validităţii:
1. sunt verificate datele tehnice ale testului. Se fac procedurile de
eşantionare sau de constituire a loturilor de experimentare;
2. are loc administrarea şi scorarea formei finale a testului;
3. se calculează finalitatea şi itemii de finalitate;
4. are loc construirea normelor adecvate de interpretare.

2.6. Raportul – caracterizarea finală

Forma pe care o ia acest raport este de obicei direct legată de tipul de
examen şi de cerinţele beneficiarului. Raportul unui examen clinic diferă în
amploare şi profunzime a interpretărilor de raportul unui examen de selecţie.
Raportul privind consilierea educaţională diferă în conţinut şi centrare pe
209
probleme de raportul de expertiză judiciară. Rapoartele diferă de asemenea
şi în funcţie de nivelul de comprehensibilitate al beneficiarului.
Condiţiile şi principiile generale de întocmire a raportului sunt
prezentate în standardele de testare educaţională şi psihologică. Principiile
respective se referă la obiectivitate, non-intruziunea, lipsa de ambiguitate şi
subiectivism, respectarea confidenţialităţii, neutilizarea unor termeni care
nu sunt inteligibili beneficiarului şi explicarea semnificaţiei rezultatelor.
O deficienţă constă în descriptivismul exagerat (privind compor-
tamentul subiectului în timpul examinării) fără a oferi şi comentarii asupra
acestor prezentări. Simpla enumerare a observaţiilor făcute, fără comentarii
şi integrarea lor într-un sens anume, poate genera o varietate largă de
interpretări beneficiarului, conducând cel mai adesea spre imagini greşite
asupra persoanei testate, încărcate de subiectivismul celui care citeşte un
astfel de raport. În raport se includ şi explicaţiile posibile, atenţionând când
acestea nu sunt certe. În situaţia unor rezultate contradictorii este important
ca psihologul să prezinte obiectiv constatările şi să încerce explicarea
inconstanţelor, incertitudinilor, discordanţelor dintre date.

3. TESTAREA INTELECTULUI: PRINCIPII DE INTERPRETARE;

PROBE DE CAPACITĂŢI COGNITIVE
3.1. Moduri de abordare a intelectului şi definirea abilităţilor
intelectuale
În cadrul psihologiei aplicate s-a pus problema consistenţei
măsurătorilor, a diagnozei şi prognosticului privind eficienţa intelectuală.
Orientarea prevalentă în psihometrie este cea care întemeiază măsurarea
inteligenţei ca performanţă prin raportarea la un criteriu exterior. Au existat
trei criterii principale care au determinat trei orientări în construirea
probelor prin care se măsoară inteligenţa şi abilităţile cognitive: inteligenţa
ca dezvoltare, inteligenţa ca aptitudine şi inteligenţa ca structură factorială.
Inteligenţa ca dezvoltare
Această perspectivă a permis:
1. determinarea faptului că rezultatele copiilor la aceeaşi sarcină
sunt mai bune pe măsura înaintării în vârstă;
2. selecţionarea unor sarcini intelectuale care au valoare
discriminativă mai mare între diferite vârste;
3. dezvoltarea unor instrumente de tipul scalelor metrice de
dezvoltare;
4. dezvoltarea unor instrumente tip screening;

210
 5. dezvoltarea testelor operaţionale experimentale ale lui Piaget
care vizează identificarea caracteristicilor calitative ale inteligenţei.
Exemplificări: Scala metrică Stanford – Binet, Scala Brunete–
Lezine, Scala Bayley, Scala screening Denver, Scala de inteligenţă pentru
copii Wechsler, W.I.S.C., Scala de inteligenţă pentru preşcolari şi şcoală
primară Wechsler. W.P.P.S.I., Scala de inteligenţă pentru adulţi Wechsler,
W.A.I.S.
Inteligenţa ca aptitudine
Această perspectivă se bazează pe definirea inteligenţei ca mod de a
se adapta la situaţii noi (variaţii), implică aptitudinea de a rezolva
problemele şi se referă la tipuri de inteligenţă care se pot măsura prin teste
specifice.
În psihometrie s-a definit inteligenţa ca aptitudine de a rezolva
problemele. Aceste probleme pot avea o natură diferită în funcţie de care
se pot aborda diferite tipuri de inteligenţă. Astfel:
– caracterul concret al sarcinilor conduce spre rezultate care sunt
semnificative pentru inteligenţa concretă;
– caracterul abstract, inteligenţa abstractă;
– caracterul verbal, inteligenţa verbală;
– caracterul nonverbal, inteligenţa nonverbală etc.
Elementul comun tuturor acestor forme este aptitudinea de a forma
concepte, conceptualizarea. Acest criteriu corespunde optim criteriilor de
dezvoltare intelectuală şi este suficient de sensibil şi la dereglările şi
atingerile patologice.
Exemplificări: Testul analitic de inteligenţă, T.A.I. Meili (inteligenţă
concretă, abstractă, analitică, inventivă), Testele de inteligenţă pe niveluri
de formare intelectuală Bontilă, I 1 – I 4 (abilităţi de raţionament, fluenţă
verbală, abilităţi numerice etc.).
Inteligenţa şi structura ei factorială
Teoriile psihometrice care se bazează pe studierea şi determinarea
diferenţelor interindividuale au încercat aproape întotdeauna să studieze
inteligenţa în termenii unui set de surse statice latente denumite factori. Se
propune ca diferenţele individuale în performanţele la probele de
performanţă intelectuală să se descompună în componentele factoriale care
sunt responsabile de varianţa comportamentului rezolutiv.
Factorii sunt constructe ipotetice – obţinute prin procedee statistice şi
denumite prin analiza conţinutului psihologic subiacent acestor variabile
latente.

211
 Dacă aplicăm tehnica analizei factoriale pentru a realiza această
reducere şi folosim teste care măsoară diferite forme ale inteligenţei putem
obţine, de exemplu, ca testele care tind să coreleze înalt să se grupeze
împreună într-un singur factor iar testele care corelează slab, sau deloc, vor
tinde să se grupeze în factori distincţi.
În diferite abordări factoriale ale inteligenţei s-a ajuns la rezultate
variate în ceea ce priveşte factorizarea capacităţii intelectuale, mai ales
privind numărul de factori şi modul cum sunt puşi în relaţie.
Spearman, 1927, propune dihotomizarea în „factor general al
inteligenţei”, g, şi „factori specifici”. Abilitatea reprezentată de factorul
general permite performanţe la toate categoriile de sarcini intelectuale;
abilităţile reprezentate de cei specifici sunt implicate în sarcini unice.
Spearman, şi după el şi alţii, descoperă că sarcinile de tip analogic
măsoară cel mai bine factorul de inteligenţă generală, g.
Dintre testele de acest tip cităm: Matricile factoriale Raven, Testele
domino, Testele de inteligenţă Cattell.
Diferite metode şi studii au produs viziuni diferite în legătură cu
factorii intelectului: dacă la Spearman sunt semnificativi doi factori, la
Thurstone, 1938, apare un model cu 7 abilităţi mentale primare, iar la
Guilford, 120 factori ai intelectului (modelul cuboid). De exemplu,
Thurstone, în lucrarea Primary Mental Abilities, propune o viziune
multifactorială asupra inteligenţei: 7 factori primari:
1. factor de înţelegere verbală, care se măsoară tipic prin teste de
vocabular (sinonime, antonime) şi prin teste de deprinderi de înţelegere a
citirii;
2. factor de fluenţă verbală, care se măsoară tipic prin teste care
cer o rapidă producere de cuvinte. De exemplu, se poate cere subiectului să
genereze cât de repede posibil, într-un timp limitat, cât mai multe cuvinte
care încep cu o anumită literă;
3. factor numeric, care se măsoară tipic prin probleme aritmetice
care cer evaluare şi efectuare de calcule şi mai puţin pe cunoştinţe
anterioare;
4. factor de vizualizare spaţială, care se măsoară tipic prin teste
care cer manipulare mentală a simbolurilor sau desenelor geometrice De
ex., subiectului i se arată o imagine geometrică la un anume unghi de
rotaţie, urmat de un set de imagini orientate în diferite alte poziţii şi se
poate cere descoperirea celor identice, sau descoperirea desenului în care
figura geometrică are poziţia imediat următoare;
5. factor de memorie, măsurat prin teste de reamintire de cuvinte,
propoziţii, imagini etc.;

212
 6. factor de raţionament, măsurat tipic prin teste de analogii sau
serii de completat;
7. factor de viteză (celeritate) perceptivă, măsurat tipic prin teste
care cer o rapidă recunoaştere de simboluri.
Bateriile factoriale ale lui Bonnardel sunt modelate în funcţie de o
astfel de abordare.

3.2. Utilitatea testelor de inteligenţă

Testarea intelectului este utilă pentru domenii variate care ţin de
stabilirea gradului de normalitate mentală, testarea educaţională, orientarea
vocaţională, consilierea şi selecţia profesională, testarea clinică etc.
În domeniul educaţional, de exemplu, se pot studia probleme
precum: adaptare şcolară, analfabetism, dificultăţi în învăţare, repetenţie,
întârzieri intelectuale, orientare şi selecţie profesională, predicţia
performanţelor şcolare, testarea validităţii curriculare prin analiza
saturaţiilor factoriale şi a corelaţiilor dintre progresul factorilor cognitivi ai
populaţiilor şcolare şi conţinuturile învăţării (discipline, planuri, tematici,
programe etc.).

3.3. Aspecte privind interpretarea testelor de inteligenţă

Interpretarea datelor trebuie integrată în ansamblul personalităţii
subiectului. În afara indicelui de performanţă, respectiv numărul de itemi
corect rezolvaţi în unitatea standard de timp, testele furnizează indicele
numărului de erori, indicele de exactitate, respectiv numărul de itemi
rezolvaţi corect împărţit la numărul de sarcini parcurse. O situaţie deosebită
intervine când testul este dat în timp liber, subiectul urmând să rezolve în
timpul particular lui toate sarcinile testului.
De exemplu, în acest context, putem defini următoarele tipuri de
interpretări:
• calitate înaltă în timp scurt, – semnificativă pentru capacitatea de
aprofundare şi mobilitatea inteligenţei;
• calitate înaltă, timp lung, – poate semnifica un ritm de lucru lent
datorat unui deficit de dinamică sau mobilitate mentală (dar care nu
afectează desfăşurarea raţionamentelor); situaţia poate fi determinată de
hipermotivare, oboseală, aspecte atitudinale, precum perfecţionismul,
hipercorectitudinea etc. Din această perspectivă se cere verificată natura
decalajului calitate – cantitate: este o situaţie particulară a examenului
respectiv sau poate ţine de caracteristici durabile ale persoanei;

213
 • calitate scăzută, timp scurt, – situaţia nu permite în sine un
diagnostic cert în măsura în care lipsa de aplicare în sarcină se poate datora
unui game relativ largi şi variate de cauze, precum: lipsa de interes pentru
examen, superficialitatea, lipsa de capacitate de efort în timp, elemente
caracterial-atitudinale, predominarea proceselor de excitaţie, posibilitatea
limitată de a controla sau inhiba această energie şi lipsa de rezistenţă în
activitatea de analiza meticuloasă. Toate pot conduce la căutarea unei
soluţii pentru situaţia problematică doar pentru a pune capăt stării
conflictuale pe care o trăieşte persoana în cauză;
• calitate scăzută, timp lung – care, în general semnifică o
capacitate intelectuală limitată (dacă nu pot fi decelaţi alţi factori de
influenţă).
Interpretarea rezultatelor cere integrarea datelor pentru a putea
valorifica maximal indicii testului respectiv. În cazul rezultatelor slabe, se
cere aprofundarea situaţiei prin aplicarea unor teste cu structuri paralele sau
diferenţiale. Astfel, ne punem întrebarea în ce măsură diferă rezultatele la
testele verbale de cele nonverbale, la testele de dezvoltare comparativ cu
cele de randament sau situaţionale.
Acest gen de aprofundări permit un diagnostic nuanţat referitor la
caracteristicile calitative ale factorilor intelectuali.
Exemple de teste: Testul matricilor progresive
Matricile progresive sunt construite de J. C. Raven. Autorul a pornit
de la observaţia făcută de C. Spearman: „A cunoaşte natura particulară a
mecanismelor mentale ale educării şi reproducerii – contrastul lor limpede
şi cooperarea lor constantă în toate actele de gândire şi filiaţia lor genetică –
iată care ar putea fi debutul înţelepciunii nu numai pentru psihologia
aptitudinilor individuale ci şi pentru cea a cunoaşterii.”
Există trei forme, pentru trei scopuri de examinare a intelectului:
Matrix 1938 – seriile ABCDE (matrice standard pentru populaţia
generală; PM 38)
Matrix 1947 – în culori; seriile A, Ab, B (pentru copii şi examene
clinice; PM 47)
Matrix 47/62 – seriile I & II (pentru studenţi şi cadre cu studii
superioare; PMA)
Matricile progresive 38
Proba a fost construită pornind de la postulatul că în măsura în care
principiile neo-genetice ale lui Spearman sunt exacte, ele trebuie să permită
alcătuirea unui test care să diferenţieze indivizii în funcţie de capacitatea lor
de a-şi mobiliza imediat calităţile observaţiei şi claritatea raţionamentului.
214
 Pentru a construi testul, Raven s-a inspirat din tablourile cu dublă
intrare (matrici matematice) de dificultate crescândă. A denumit aceste
probe Matrix. Testul a fost utilizat în timpul războiului de armatele aliate.
Scopurile testului:
Să măsoare aptitudinile subiectului în perioada când rezolvă proba,
respectiv abilitatea:
1. de a înţelege figurile fără semnificaţie definită;
2. de a sesiza relaţiile care există între ele;
3. de a concepe natura figurii care urmează şi completează fiecare
sistem de relaţii prezentat şi astfel,
4. de a dezvolta un sistem de a raţiona.
PM 38 conţine 60 de probe (5 serii a câte 12 probleme).
Soluţia este evidentă de la primele probleme din serie, iar ordinea de
prezentare furnizează un antrenament metodic în modul de a rezolva aceste
probleme. Testul implică o ordine standardizată a modului de lucru. În
aceste condiţii, cele 5 serii furnizează 5 posibilităţi de a înţelege metoda şi
5 teste de capacităţi mentale.
Proba a reuşit să acopere „câmpul total al dezvoltării intelectuale”,
plecând de la momentul când copilul este capabil să înţeleagă că este vorba
de „a căuta o bucată care lipseşte pentru a completa un desen”. Testul
permite evaluarea aptitudinii subiectului de a stabili comparaţii şi de a
raţiona prin analogie.
Contribuţia fiecărei serii la nota totală permite asigurarea coerenţei şi
validităţii estimării. Raven descrie matricile ca probă de observare şi de
claritate a gândirii. Fiecare probă este în realitate sursa sau originea unui
sistem de gândire; de aici şi denumirea de matrici progresive. Are o
saturaţie în factorul g de .82.
Copiii, tinerii alienaţi, debilii mental şi persoanele foarte în vârstă
rezolvă probele seriei A şi B, dar mai greu pe cele din seriile C, D sau E.
Pentru adultul normal seriile A şi B sunt doar o formare în metoda de lucru.
Dat în timp limitat, dacă subiectul a rezolvat problemele uşoare ale
seriilor C şi D rezultatul poate să nu fie valid.
Matricile 47 – seriile A, Ab, B
Testul este folosit pentru copii, vârstnici, studii antropologice,
examinări clinice, sau pentru persoane care au suferit alterări ale
inteligenţei.
A fost introdusă o serie nouă de 12 probe Ab (Ab este o probă de
trecere între seria A şi seria B). Cele 3 scale acoperă ansamblul proceselor
215
intelectuale de care sunt capabili în general copiii de aproximativ 11 ani.
Forma conţine planşe colorate. De asemenea, există şi o formă cu piese
încastrate. În situaţiile în care este vorba de subiecţi a căror capacitate de a
face comparaţii şi analogii s-a maturizat/s-a deteriorat, seriile pot permite
determinarea nivelului real prezent.
Dacă subiectul are formată capacitatea de a raţiona prin analogie se
va utiliza PM 38. Dacă s-a început cu seriile A, Ab, B care se dovedesc a fi
prea facile se poate continua direct cu C, D, este (omiţând din nota totală
seria Ab).
Matricile 62 (PMA)
A fost realizat pentru persoane cu inteligenţă medie sau peste medie,
dar cu un nivel de pregătire superior. Astfel: dat în timp liber ajută la
determinarea capacităţii maxime de observaţie şi raţionament logic; testul
dat în timp limitat ajută la determinarea rapidităţii cu care execută corect o
muncă intelectuală
Această formă prezintă două serii. Seria „A” conţine 12 probleme
pentru prezentarea şi exersarea metodei de rezolvare.
Seria „B” are 48 de probleme care se aseamănă cu cele din seriile C,
D, şi E din PM 38.
Rezolvarea testului necesită cel puţin 1/2 oră pentru subiectul cu
capacitate intelectuală superioară. Atenţia şi interesul sunt menţinute
aproximativ o oră.
Seria A se rezolvă în 10 minute şi cu ajutorul ei putem evalua în
câteva minute dacă putem considera subiectul ca deficient, mediu,
strălucitor. În ultima situaţie i se va da seria B pentru determinări mai certe.

3.4. Testele de atenţie

Atenţia nu este o aptitudine foarte clar definită.
Este descrisă mai bine ca stare de atenţie: persoana înţelege clar şi
percepe cu precizie ceea ce vrea să înţeleagă. De ce? Energia sa este con-
centrată, focalizată pe punctul esenţial. De aici putem trage concluzia că există
o aptitudine sau o funcţie psihică care corespunde acestei stări de atenţie.
Starea clară de conştiinţă poate fi influenţată de:
– procesul care se desfăşoară;
– intensitatea tensiunilor;
– forţa stimulărilor.
Atenţia nu înseamnă cu necesitate mobilizare voliţională; poate fi
spontană. Joacă un rol important în actele gândirii pentru că, în absenţa
tensiunilor interioare nu poate avea loc un proces orientat. Dacă acest
216
proces nu are forţa necesară, poate fi întărit prin alte surse de energie
(teama de eşec, ambiţia pot suplini lipsa de interes).
Atenţia voluntară este necesară chiar atunci când e vorba de o muncă
interesantă, dar care durează timp îndelungat pentru: a menţine tensiunea
necesară; a se împotrivi altor stimulări, excitări posibile.
Datele experimentale nu justifică însă considerarea dependenţei între
atenţia bună şi voinţa puternică. De exemplu, poate fi dificil pentru un
individ cu o voinţă puternică să se concentreze pe o sarcină intelectuală
abstractă, dacă natura sa este predominant practică.
În orientarea profesională au fost definite, în funcţie de solicitările
practice, diferite tipuri de atenţie, care au constituit repere pentru psiho-
tehnică, aceste distincţii menţinând-se în diferite sarcini precise: restrânsă-
extinsă; rigidă-fluctuantă; subiectivă-obiectivă; analitică-sintetică; statică-
dinamică etc.
Deci în testarea atenţiei se preferă definirea şi testarea unor forme ale
atenţiei în funcţie de activitatea care cere atenţie, pentru că atenţia nu există
în sine, ci se exprimă în funcţie de diferite activităţi.
Astfel, după modul în care atenţia se manifestă în diferite tipuri de
activităţi, se testează:
1. concentrarea atenţiei pe un proces precis pentru a-i permite
acestuia derularea în condiţiile cele mai favorabile şi în forma sa cea mai
intensă;
2. capacitatea de rezistenţă la distragerea prin perturbaţii;
3. distributivitatea atenţiei, respectiv menţinerea unui câmp
psihic liber pentru ca un eveniment să atingă cea mai mare eficacitate. De
exemplu, situaţiile când fie în stare de pasivitate totală, fie în timpul
executării unei activităţi mai puţin intense, ne îndreptăm atenţia la ceva care
apare (conducere auto, control panou comandă etc.).
3.5. Testele de memorie
Nu există o dispoziţie simplă definibilă ca „memorie”. Conceptul
desemnează o performanţă care face posibilă conservarea – reproducerea –
recunoaşterea – reutilizarea unui lucru care a fost anterior experimentat,
trăit de subiect, dar nu ştim pe ce anume se sprijină această performanţă.
Se cere prudenţă în examinarea memoriei: un rezultat izolat nu poate
fi generalizat, nu poate avea semnificaţie pentru că poate fi condiţionat de:
situaţia actuală; atenţia subiectului; metoda folosită; forma examenului;
conţinutul examenului.

217
 De exemplu, când avem de-a face cu rezultate anormal de scăzute
sau ridicate performanţele la testul de memorie nu au semnificaţie pentru
orientarea vocaţională, pentru că:
• este dificil transferul rezultatelor în condiţiile specifice
profesiunilor sau
• memoria înaltă poate avea un rol compensator pentru o
inteligenţă insuficientă (în profesii care nu cer o independenţă înaltă de
acţiune sau gândire, dar cer achiziţionarea de multe cunoştinţe) sau
• o memorie foarte scăzută, chiar cu inteligenţă suficientă poate
produce dificultăţi în şcoală sau în multe profesii.
Trebuie căutate cauzele rezultatelor de memorie scăzute, care, uneori,
pot depinde de o lipsă de control a atenţiei, sau alteori de forme patologice
de lipsă de memorie.

3.6. Testele de creativitate

Testarea creativităţii este recunoscută ca o componentă importantă
educaţională şi de performanţă profesională. Au creat teste de creativitate:
E. P. Torrance, care evaluează ca abilităţi factoriale fluiditatea,
flexibilitatea, originalitatea şi elaborarea; Guilford, care măsoară facilitatea
sau fluiditatea cuvintelor, ideilor, asocierilor, expresiilor, flexibilitatea,
elaborarea şi originalitatea ca factori ai gândirii divergente în cadrul
modelului tridimensional al intelectului, iar autori precum Osborne şi
Gordon studiază dinamica creativităţii de grup; Gordon pune la punct
dinamica grupelor creative denumite „grup de sinectică” selecţionând
participanţii pe baza a 8 criterii care se constituie ca dimensiuni de
personalitate: aptitudine metaforică, disponibilitate, coordonare
chinestezică, gustul pentru risc, maturitate afectivă, aptitudinea de a
generaliza, aptitudinea de a se angaja indiferent de poziţia socială;
Thurstone, care se referă în cadrul modelului factorial al intelectului la
creativitate ca şi facilitate în formarea şi înlănţuirea ideilor, (fluenţă
ideativă), raţionament inductiv, aptitudine receptivă faţă de ideile noi.
J. Mac Keen Cattell subliniază importanţa factorilor de familie şi sociali în
comportamentul creativ.
În general, testele de gândire divergentă ca estimare a potenţialului de
gândire creativă au constituit mijloace de depistare a copiilor cu abilităţi
creative excepţionale. Având în vedere că testele au demonstrat proprietăţi
psihometrice remarcabile şi că, în unele studii, par să prezică realizări în
viaţă mai bine decât testele de inteligenţă generală sau notările şcolare,
probele de creativitate sunt considerate relevante şi pentru atribute umane
ascunse, dar utile în dezvoltare (Tannenbaum, 1983).
218
 Testele de creativitate cele mai cunoscute au fost create de Guilford,
1966, Wallach şi Kogan, 1965, Torrance şi Ball, 1984. Toate trei variantele
exclud din sistemele de scorare alţi factori decât cei care ţin de abilităţile
gândirii divergente, astfel că lasă deoparte aspecte precum: ingenuitatea,
utilitatea, aspectul estetic. În România au studiat şi realizat teste de
creativitate autori precum P. Popescu-Neveanu, M. Roco, M. Minulescu.

4. PSIHODIAGNOZA LA VÂRSTELE MICI ŞI FOARTE MICI

4.1. Cerinţe privind personalitatea psihologului
În testarea copilului mic se cer anumite caracteristici psihologului
care aplică testele, precum: alegerea unor mijloace corespunzătoare de
testare; pregătirea în domeniul măsurării copiilor; experienţa practică;
organizarea materialelor; revederea itemilor testului şi delimitarea
secţiunilor de interes în testarea respectivă; stabilirea şi menţinerea
raportului cu subiectul testat (este una dintre cele mai semnificative aspecte
şi cere răbdare, familiarizarea anterioară a copilului pentru a se simţi
confortabil, utilizarea unor jucării adecvate); flexibilitate comportamentală.
Psihologul trebuie să ţină seama de conduita obişnuită a copilului (nu
se programează şedinţa imediat după-amiază când de obicei copilul doarme);
de motivaţia copilului faţă de materialele testului şi chiar faţă de persoana
care îl examinează; problemele de sănătate; specificul instalării oboselii;
timpul de reacţie diferit a diferiţi copiii; reacţiile de respingere posibile.

4.2. Testele tip screening (triere): Testul screening Denver

Scopul testelor de tip screening este de a identifica copii ce prezintă
riscuri în dezvoltarea psiho-comportamentală, sau chiar anumite
handicapuri. Scopul depistării este posibilitatea de a construi programe
speciale de intervenţie educaţional – terapeutică. Testarea screening se
realizează de obicei la nivelul comunităţii, selectând copiii care necesită
evaluări extensive suplimentare pentru precizarea necesităţilor de
intervenţie educaţional-terapeutică.
Testele tip screening sunt utilizare de obicei în cadrul unui program
comprehensiv de evaluare şi măsurare a copiilor.
Exemplificare: Testul screening Denver
Proba urmăreşte evidenţierea achiziţiilor de dezvoltare şi este
introdusă şi experimentată în România de echipa condusă de N. Mitrofan în
1993 – 1994.
Originea ideilor testării este în Tabelele de dezvoltare Gessel.
Cuprinde 105 itemi de 4 tipuri: comportamentul social, comportamentul de
219
adaptare; comportamentul verbal; comportamentul motor. Pentru fiecare
domeniu sunt diferenţiate comportamentele principale care definesc
domeniul respectiv şi care au o evoluţie progresivă cu vârsta.
Componentele celor 4 domenii pentru aprecierea dezvoltării neuro-
psihice sunt:
Comportamentul motor: motricitate în decubit dorsal (cap, trunchi,
membre); motricitate în decubit ventral; poziţie şezând, posturi de echi-
libru; ortostatism, mers, alergare; control, vertical, deplasare pe verticală
(urcat – coborât scări); motricitatea fină a mâini.
Comportamentul cognitiv: receptivitate generală la stimuli;
percepţia şi reprezentarea; memoria verbală (recunoaştere, denumire de
imagini); activitatea de construcţie; activitatea de reproducere grafică;
caracteristici calitative de vârstă.
Comportamentul verbal: gângurit (vocale, consoane); pronunţia de
silabe; limbajul pasiv; limbajul activ; structura gramaticală a limbajului
vorbit.
Comportamentul socio-afectiv: diferenţierea reacţiilor afective;
imitaţia şi comunicativitatea afectivă; activitatea de joc cu copii şi adulţii;
manifestări de independenţă (preferinţe active, opoziţie) şi autoservirea
(deprinderi de hrănire, îmbrăcare, igienă.
Metoda permite aprecierea gradului de dezvoltare atât global, cât şi
pe componente şi oferă posibilitatea de a urmări dezvoltarea în dinamică.
Dinamica se reflectă atât prin atingerea cotei normale a vârstei, cât şi prin
surprinderea avansurilor sau retardului faţă de vârsta cronologică. Apariţia
retardului atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii cauzelor care au
determinat situaţia, pentru a găsi modalităţile individuale de ameliorare şi
recuperare care să asigure normalitatea.

4.3. Scale de dezvoltare

Testele de măsurare a dezvoltării presupun compararea achiziţiilor
psiho-comportamentale ale copilului cu obiectivele instrucţionale. Acest tip
de obiective – ca şi criterii – pot fi diferite de la un instrument la altul, de la
o comunitate educaţională la alta.
Exemplificare: Scalele Bayley pentru dezvoltarea copilului
Testul este publicat în 1969 şi revizuit 1993, este dedicat măsurării
dezvoltării copiilor pe direcţia cognitiv-mentală şi cea motorie. Este dedicat
copiilor între 1 lună şi 42 de luni.
Cuprinde mai multe scale cu obiective specifice: scala mentală, scala
motorie, scala de evaluare a comportamentului. Scala mentală este
dedicată măsurării unor abilităţi, precum: achiziţii senzorial-perceptuale,
220
achiziţionarea constanţei obiectului, memorarea, învăţarea şi rezolvarea de
probleme, vocalizarea şi comunicarea verbală, evidenţa timpurie a gândiri
abstracte, habituarea, reprezentarea mentală, limbajul complex şi formarea
conceptului matematic. Scala motrică măsoară: nivelul controlului
corporal, coordonarea musculară, controlul metric final mâinilor şi
degetelor, mişcarea dinamică, praxis-ul dinamic, imitarea posturală. Scala
de evaluare a comportamentului are 30 itemi, cuprinde evaluări ale
atenţiei, orientării, reglării emoţionale şi calităţilor motricităţii.
Itemii sunt aranjaţi în ordinea vârstelor, respectiv vârsta la care 50%
din copiii testaţi reuşesc la un anume item.
Sistemul se aplică pe grupuri mari de copii şi presupune cooperarea
mai multor persoane şi specialităţi: psihologi, părinţi, cadre didactice,
terapeuţi. Scopul testării porneşte de la concepţia că depistarea timpurie a
unor deficienţe ale copilului determină luarea unor măsuri imediate de
tratament educaţional şi terapeutic-recuperator, prevenind instalarea unor
abateri grave. Depistarea nivelului real de dezvoltare a copilului, precum şi
depistarea cauzelor unor deficienţe pot conduce la adecvarea măsurilor de
intervenţie.
Paşii unui astfel de program complex includ:
1. trierea – depistarea copiilor din comunitatea dată care se situează
în afara nivelelor normale ale dezvoltării psiho-comportamentale;
2. determinarea nevoilor de servicii educaţionale speciale – prin
instrumente specializate se precizează disabilităţile sau nivelul de întârziere
în dezvoltare;
3. planificarea unui program de acţiune educaţională şi terapeutică
ce include măsurarea deprinderilor şi achiziţiilor şi stabilirea nivelului la
care poate începe intervenţia, utilizând instrumente psihodiagnostice
raportate la criterii, teste de măsurare a dezvoltării, liste de control,
observaţii;
4. monitorizarea progresului, prin verificarea şi testarea repetată şi, la
ne-voie, introducerea unor modificări ale diferitelor componente ale
programului;
5. evaluarea programului.

221
 Partea a II-a
TESTAREA PERSONALITĂŢII
CHESTIONARELE DE PERSONALITATE

OBIECTIVE
Partea a II-a a cursului de „Teorie şi practică în psihodiagnoză” îşi
propune să obţină cunoaşterea, înţelegerea şi formarea abilităţilor şi
deprinderilor care permit practicarea activităţilor specifice pentru testarea
psihologică: cum se construieşte un chestionar psihologic şi care sunt
cerinţele ştiinţifice ce permit ca rezultatele şi interpretarea comporta-
mentului persoanei să fie valide; care sunt strategiile de testare psihologică
a personalităţii; tipuri de teste şi tipuri de aplicaţii practice.
Aplicaţie: construirea unui chestionar de personalitate şi analiza
ştiinţifică (analiza de itemi, fidelitatea).

1. CHESTIONARE DE EVALUARE A TRĂSĂTURILOR –

DIMENSIUNILOR PERSONALITĂŢII
1.1. Cerinţe fundamentale în construirea şi experimentarea unui
chestionar de personalitate
Strategii de construire a chestionarelor de personalitate
În mod fundamental, în funcţie de modalitatea de construire şi
selectare a itemilor, metodele generale de construire a unui chestionar sunt
trei: 1. metoda intuitivă sau abordarea raţională; 2. metoda criteriului extern
sau metoda empirică; 3. metoda criteriului intern sau metoda factorială.
Desigur, pot exista şi diferite combinări între elementele specifice celor trei
tipuri de strategii, deci şi metode mixte.
Metoda intuitivă
Abordarea raţională a construirii unui chestionar pune autorul în
postura creatorului care decide ce itemi trebuie incluşi şi ce conţinuturi sunt
relevante pentru a traduce trăsătura într-un comportament, decizie care
antrenează în special experienţa sa de viaţă, cunoaşterea psihologiei umane

222
în general şi a tipului de probleme psihice antrenate de trăsătura-ţintă, în
special.

Astfel, un posibil demers intuitiv poate cuprinde, în genere, următorii

paşi: 1. selecţia intuitivă a conţinutului itemilor şi a lotului iniţial de itemi;
2. administrarea întregului lot de itemi unui grup de subiecţi; calcularea
scorurilor totale la această scală preliminară; 3. calculul corelaţiilor dintre
scorurile la itemi şi scorurile totale pentru toţi itemii din lotul preliminar;
4. aceşti coeficienţi de corelaţie vor servi drept criteriu pentru selecţia finală
a itemilor care prezintă cele mai înalte corelaţii între scorurile proprii şi
scorurile totale. Deci, într-un astfel de demers mixt, datele empirice pot fi
utilizate pentru a creşte validitatea discriminativă a testului prin eliminarea
itemilor care fie au paternuri de răspuns ambigui, fie au corelaţii
semnificative cu scale care măsoară altă trăsătură.
Metoda empirică (criteriul extern)
La nivelul acestei metode, selecţia itemilor este ghidată doar de
relaţia empiric determinată între itemul testului şi o măsură-criteriu
specifică. Această metodă mai poartă numele de strategia criteriului extern.
Etapele principale ale strategiei constau în:
1. asamblarea unui eşantion iniţial de itemi – de obicei pe baze
raţionale sau reunind itemii din diferite chestionare;
2. administrarea lor unui grup de subiecţi care diferă între ei doar la
nivelul trăsăturii evaluate (deci cele două loturi-criteriu ar trebui, în mod
ideal, să fie asemănătoare în orice privinţă, cu excepţia trăsăturii specificate);
3. determinarea, pentru fiecare lot, a frecvenţei răspunsurilor
Acord/Dezacord;
4. determinarea semnificaţiei statistice a diferenţelor obţinute;
5. itemii care diferenţiază semnificativ cele două loturi sunt
selectaţi pentru scala preliminară;
6. această scală se aplică din nou loturilor-criteriu iniţiale;
7. dacă răspunsurile analizate sunt satisfăcătoare, scala va fi
validată pe noi laturi, cu scopul de a identifica şi elimina itemii cu o slabă
capacitate de discriminare;
8. această scală prescurtată şi rafinată va fi din nou validată.
Metoda analizei criteriului extern devine decisivă atunci când se pune
problema utilităţii predictive, practice a diferitelor criterii, deci pentru
construirea unor chestionare de tip vocaţional sau pentru trăsături care sunt
marcate de prejudecata mentalităţii comune.
Metoda analizei factoriale

223
 Această metodă pune accent pe analiza criteriului intern, respectiv pe
tehnici statistice care permit ca, o dată cu identificarea unui factor care
apare ca dimensiune responsabilă de variaţia semnificativă a
comportamentului, să construim şi o scală pentru a defini psihologic şi a
evalua respectivul factor.
Paşii în strategia analizei factoriale pornesc de la:
1. construirea pe baze a priori a unui lot relativ mic de itemi
(celelalte metode aveau fiecare în vedere selectarea finală dintr-un număr
iniţial mare de posibili itemi), itemi ce par să fie strâns legaţi de factorul
vizat;
2. aceşti itemi sunt administraţi unui număr mare de subiecţi care,
în paralel, sunt adesea testaţi şi cu alte instrumente identificate deja ca
semnificative în raport cu factorul sau dimensiunea vizată;
3. se procedează la intercorelarea itemilor, matricea rezultată fiind
analizată factorial, rotată conform procedurii alese, obţinându-se o
clusterizare care este responsabilă de un anumit cuantum al variaţiei
comportamentului subiecţilor testaţi;
4. se determină corelaţia fiecărui item cu factorul sau factorii
rezultaţi (încărcătura factorială a itemului);
5. vor fi selectaţi pentru scala finală acei itemi care au cea mai
înaltă încărcătură factorială. Ceea ce am obţinut este o soluţie structurală
simplă, în care fiecare dintre factori este responsabil pentru o anumită
trăsătură.
Modalităţile de construire a itemilor chestionarelor de personalitate
Problemele la care nu s-au preocupat să răspundă creatorii clasici de
inventare de personalitate şi pe care le dezbat în prezent creatorii moderni
sunt: 1. cum trebuie construit lotul iniţial de itemi; 2. cum trebuie scrişi
aceşti itemi; 3. cum influenţează caracteristicile formale şi de conţinut ale
formulării felul în care vor prelucra subiecţii acel item.

224
 Într-un studiu realizat de Angleitner ş.a. (1990), se încearcă o definire
şi operare selectivă prin trei modalităţi. Prima dintre ele identifică o
taxonomie a tipurilor de caracteristici de personalitate care pot fi regăsite
direct la nivelul limbajului natural (adjective, substantive, adverbe,
verbe etc.). Astfel, clasificarea cuprinde şapte categorii de conţinuturi:
trăsături stabile; stări şi dispoziţii psihice; activităţi; roluri sociale; relaţii şi
efecte sociale; abilităţi şi talente; caracteristici care ţin de prezenţa fizică. A
doua modalitate se referă la specificarea unor criterii de excludere: un
termen nu este relevant pentru personalitate dacă este non-distinctiv şi nu se
aplică la toţi indivizii; termeni ce se referă la originea geografică,
naţionalitate, identităţi profesionale sau legate de o anumită muncă; termeni
care se referă doar la o parte din persoană şi termeni a căror implicaţie
pentru personalitate este metaforică şi imprecisă. A treia este o grilă de
identificare prin care se exclud acei termeni care nu se potrivesc în nici una
dintre următoarele propoziţii-criteriu.
Cercetările prezentate indică interesul actual pentru a desfăşura
eforturi concertate spre sistematizări ale diferitelor probleme cu care se
confruntă generarea itemilor, dar şi spre a o transforma într-o activitate
căreia să i se controleze maximal variabilele. Este şi aceasta o expresie a
raţionalismului extrem, care poate avea efecte paradoxale, îngustând
creativitatea naturală.
O altă discuţie a privit în special nivelul limbajului în care se
formulează problematica itemului – limbaj ştiinţific sau limbaj uzual.
Problemele consecutive unei astfel de tratări a conţinuturilor itemilor
– probleme de felul „Este semnificativă o astfel de reprezentare a
contextului situaţional într-un item care trebuie să fie, în acelaşi timp, scurt,
clar şi precis?” sau „Care este capacitatea reală de evocare a trăsăturii date
printr-un unic act comportamental?” sau „Este asigurată tipicitatea în aşa
măsură încât să putem proceda, în mod real, la o rangare a
comportamentului?” – au condus spre necesitatea unei sistematizări a
caracteristicilor itemilor şi a problematicii aferente fiecărei etape a
construirii scalei de experimentare. Angleitner grupează astfel patru
categorii de probleme: 1. probleme care ţin de decizii privind trăsătura şi
relaţia ei cu evenimente observabile, respectiv relaţia semantică item-
trăsătură şi relaţia logic formală; 2. scrierea propriu-zisă sau selectarea
itemului care pune probleme privind caracteristicile psiholingvistice de
suprafaţă ale itemilor; 3. citirea şi procesul cognitiv de receptare a itemului,
respectiv probleme care ţin de comprehensibilitate; 4. relevanţa itemului
sau analize statistice şi calităţi psihometrice.
Relaţia item-trăsătură
225
 Angleitner realizează o descriere sistematică a relaţiei item-trăsătură
bazându-se pe propriile cercetări şi pe descrieri anterioare de categorii de
clase de relaţii logice. În acest „sistem categorial” prezentat sintetic în
tabelul 1, categoriile centrale a căror frecvenţă este ridicată în aproximativ
toate genurile de chestionare sunt primele două: reacţiile (deschise,
acoperite şi vegetative) şi atributele trăsăturilor, care pot fi fie
nemodificabile, fie modificabile (calitativ sau în funcţie de contextul
situaţional). Celelalte cinci – dorinţe şi interese, fapte biografice, atitudini şi
opinii, reacţii ale altora, itemi bizari – se referă preponderent la conţinuturi
legate indirect de trăsătura de personalitate; de altfel, acest fapt este
responsabil şi de diferenţe în stabilitatea răspunsurilor la itemii de aceste
tipuri.

Nr. Denumire Definirea conţinuturilor psihologice

1. descrieri de reacţii Itemii evaluează:
a. comportamente deschise, observabile;
b. comportamente acoperite, subiective,
neobservabile de alţii: senzaţii, sentimente,
cogniţii interioare;
c. simptome interne, precum reacţii
psihofiziologice.
2. atribute ale trăsăturii reprezintă dispoziţii: de obicei descrise prin
adjective sau substantive; pot fi de două
feluri:
1. nemodificabile şi
2. modificabile, când se specifică frecvenţa,
durata, contextul situaţional.
3. dorinţe şi trebuinţe intenţia de a se angaja în comportamente
specifice, dorinţa pentru ceva anume (nu şi
acelea pentru care se specifică realizarea în
prezent).
4. fapte biografice itemi centraţi pe aspecte din trecut.
5. atitudini opinii puternic susţinute, atitudini şi opinii
faţă de diverse categorii de subiecte
generale, sociale, personale.
6. reacţii ale altora itemi care descriu comportamente, reacţii şi
atitudini ale altora faţă de persoană.
7. itemi neobişnuiţi majoritatea itemilor de acest fel descriu
226
 comportamente şi trăiri evident neobişnuite,
stranii, anormale.

Caracteristici de suprafaţă ale itemilor

Etapa consecutivă deciziilor privind constructul şi tipurile de
conţinuturi relevante este cea a scrierii propriu-zise. Altfel spus, găsirea
formei celei mai adecvate pentru diferite tipuri de conţinuturi, sarcină care
include atât problema formei celei mai adecvate pentru a da itemului calitatea
de bun indicator al constructului, dar şi a formei de răspuns celei mai potrivite
pentru a da subiectului posibilitatea să-şi exprime propria situaţie.
Trei sunt aspectele cele mai importante ale structurii de suprafaţă a
itemilor: 1. lungimea (numărul de cuvinte, litere, propoziţii);
2. complexitatea (care creşte odată cu numărul de negaţii, trecerea la
diateza pasivă, timpul trecut şi alte moduri decât indicativul în ceea ce
priveşte utilizarea verbelor, precum şi cu referire personală); 3. formatul
propriu-zis al itemului, dat de tipul de propoziţie şi de tipul de răspuns.

Caracteristici semantice ale itemilor

O altă direcţie de studiu se axează pe procesele cognitive implicate în
răspunsul la itemi şi, consecutiv, delimitarea caracteristicilor semantice
responsabile de dificultăţile sau confuziile în acest tip de procesare a
informaţiei.
Pornind însă de la item, sunt descrise cinci caracteristici semantice
care intervin semnificativ, îngreunând sau simplificând procesările
răspunsului, comprehensibilitatea (cât de uşor poate fi înţeles itemul),
ambiguitatea (dacă este posibilă atribuirea a mai mult decât un singur
înţeles); nivelul de abstactizare (cu cât informaţia este mai abstractă, cu atât
cere o procesare mai desfăşurată); gradul de referire personală (informaţia
care include direct şi semnificativ pe subiect); evaluarea (sau măsura
dezirabilităţii sociale a conţinutului itemului).
Dintre cauzele care conduc spre o scăzută comprehensibilitate sunt
utilizarea unor cuvinte neuzuale, neobişnuite, a unor structuri
propoziţionale complicate, forţate sau neclare, erorile gramaticale.

227
 Ambiguitatea reprezintă incertitudinea legată de înţelesul stimulului
(spre deosebire de caracterul echivoc, înţeles ca diferenţă între persoane în
ceea ce priveşte interpretarea itemului. Cauzele ambiguităţii ţin de prezenţa
unor cuvinte sau afirmaţii cu mai multe înţelesuri, a unor relaţii echivoce
între propoziţiile frazei; ţin, de asemenea, de incompatibilitatea dintre itemi
şi formatul răspunsului prin introducerea unei negaţii, a unor conjuncţii de
tip „sau-sau”, a unor fraze cu mai multe propoziţii principale.
Aceste greşeli pun subiectul în diferite posturi: (1) nu recunoaşte
natura ambiguă a itemului şi, pur şi simplu, îl înţelege greşit
(interpretându-l în alt sens decât cel expectat); (2) recunoaşte
ambiguitatea itemului, însă nu este sigur de care dintre înţelesurile
posibile este vorba.
Nivelul de abstractizare ridicat intervine în procesele de comparare
între item şi experienţa personală. Un item concret, care afirmă o informaţie
specificată – precum cei care se referă la comportamente clar specificate,
numesc condiţii semnificative, situaţii sau includ fapte a căror veridicitate
poate fi afirmată – ajută la o evocare rapidă din memorie. Itemul abstract
cere procesarea în continuare a înţelesului său, integrarea treptată şi/sau
suplimentarea informaţiei prin exemple, referiri la fapte concrete. Itemii
abstracţi sunt, de regulă, cei care prezintă atitudini, opinii, descrieri
generale, cer interpretarea unor evenimente generale sau integrarea lor de-a
lungul unor situaţii diverse. compararea cu standarde nespecificate, inferenţe
personale. Sunt cercetări care indică o relaţie direct proporţională între gradul
de abstractizare şi diferenţierile în modul cum înţeleg subiecţii aceşti itemi.
Gradul în care conţinutul itemului este semnificativ pentru imaginea
de sine a subiectului este în directă relaţie cu capacitatea acestuia de a
răspunde pe baza unei percepţii sau a unei experienţe proprii asupra
lucrurilor, în măsura în care subiectul este direct menţionat prin item, fie la
nivelul trăirii unor evenimente sau al acţiunii şi al implicării emoţionale.
Referirea personală intervine în stadiul comparării item-eu.
Măsura în care un item evocă valori, standarde aprobate social,
determinări şi prejudecăţi comune, este direct proporţională cu probabilitatea
ca subiectul să selecteze răspunsul în sensul dezirabilităţii sociale. Acest gen
de judecată intervine mai ales în stadiul evaluărilor asupra utilităţii.

1.2. Trăsături de personalitate

În viaţa cotidiană când evaluăm trăsăturile de personalitate sau
profilul „caracterial” al unei persoane ne bazăm pe seturi de date obţinute
din observaţie pe care le utilizăm ca „dovezi” sau argumente. În

228
psihodiagnoză, acelaşi proces de evaluare este mult mai sistematic
incluzând operaţiuni distincte şi integrând informaţia obţinută prin:
• observarea unor modele de comportament şi de trăire, cel mai
adesea prin auto-descrieri ale persoanei (aspecte încărcate de
subiectivitate), dar şi prin obţinerea unor producţii şi expresii sau a unor
performanţe ale persoanei (aspecte încărcate de obiectivitate prin gradul
mai redus de intervenţie a eului conştient în construirea răspunsului);
• evaluarea comportamentelor şi a trăsăturilor subiacente de
personalitate care ar putea determina aceste regularităţi observate (sau tipuri
sau modele de personalitate).
Validitatea unor astfel de evaluări este substanţial mai ridicată decât a
celor obţinute în varianta observaţiei cotidiene (încărcate de propria
subiectivitate şi de prejudecăţile evaluatorului) şi este cuantificată prin
mijloace ştiinţifice controlabile pentru fiecare instrument de investigaţie
utilizat. Desigur, şi evaluările psihodiagnostice suportă influenţa unor
aspecte care le dau caracter relativ precum: influenţa dispoziţiilor
trecătoare, a seturilor de răspuns ale subiectului etc. Cercetarea ştiinţifică
face eforturi continui de a elimina sau minimaliza astfel de influenţe.
Modelul evaluării trăsăturilor de personalitate şi realizarea, pe baza
lor, a predicţiilor asupra comportamentului, pune problema explicării în
cadrul dinamic al dezvoltării personalităţii, a felului cum dispoziţiile bazale
interacţionează cu un mediu în schimbare pentru a produce expresiile
fenotipice ale personalităţii: valori, proiecte personale, relaţii personale,
imaginea de sine etc.
Din această perspectivă, valoarea explicativă a trăsăturilor de
personalitate utilizate ca explicaţii cauzale pentru un comportament
observat este reală doar atunci când aduce un plus de sens şi permite
evaluări care depăşesc datele observabile De exemplu, este insuficient în
psihologie să explicăm că trăsătura de personalitate „extraversie gregară” a
determinat un model de comportament deschis, în care domină nevoia
persoanei de a fi în prezenţa altora.
În această perspectivă, datele contemporane din cercetarea
psihodiagnostică sprijină posibilitatea de a vorbi despre valoarea
explicativă a trăsăturilor de personalitate doar în măsura în care se certifică
stabilitatea acestora în timp – ceea ce dă posibilitatea reală de a face
predicţii pe termen lung.
De asemenea, sunt argumente care indică o dinamică de la ceea ce
este specific spre general şi din nou spre specific, prin faptul că trăsăturile
distincte covariază în modelele similare care se repetă. Astfel, de exemplu,
din punctul de vedere al stabilităţii trăsăturii, putem explica starea de
229
nefericire a unei persoane fie prin evenimente recente şi circumstanţe
stresante existenţiale, fie prin existenţa unei dispoziţii cronice de a trăi
anxiogen evenimentele vieţii, care antrenează depresie şi afecte negative
(trăsătura de personalitate definită ca „stare de bine” este cuantificată şi
poate fi evaluată prin Inventarul de personalitate California).
Putem afirma astfel că ultimul tip de explicaţie derivă din datele
privind modul cum sunt reprezentate dispoziţiile bazale, respectiv
trăsăturile denumite nevrotism şi extraversie. În acelaşi fel, o observaţie
asupra faptului că o persoană prezintă un mod constant de a fi ordonată,
punctuală şi curată ne poate duce cu gândul la un anumit nivel de
funcţionare specific trăsăturii de personalitate denumită „conştiinciozitate”;
iar acest lucru permite să concluzionăm că este foarte probabil ca persoana
în mod obişnuit să fie caracterizată şi de tendinţa de a-şi urmări realizarea
planurilor, are un stil de atent de a evalua datele etc., toate fiind consecinţe
legate de inferenţa legată de „conştiinciozitate”. O explicaţie devine cu atât
mai valoroasă cu cât ne putem întemeia pe ea inferenţe asupra unor aspecte
la care nu avem acces direct prin observaţie sau pe care nu le putem pune în
evidenţă în prezent.

1.3. Inventarul de personalitate California; teoria lui H. Gough

privind dimensiunile interrelaţionare ale personalităţii
Perspectiva din care construieşte H.Gough chestionarul este dublă:
contextul de utilizare şi conceptele care există deja în domeniul
comportamentului interpersonal. Se centrează pe acei termeni pe care
oamenii îi utilizează între ei pentru a-şi descrie moduri de comportament,
caracteristicile obişnuite, zilnice sau, pentru a ne referi direct la denumirea
dată de autor, „conceptele populare” în sensul cel mai direct al acestei
expresii.
Pentru Gough scopul fiecărei scale este să reflecte cât de fidel posibil
un aspect, o nume temă a comportamentului interpersonal. Scopul lui este
de a permite o predicţie asupra comportamentului iar metodele cel mai
utilizate sunt cea raţională şi cea empirică; ca sursă primă pentru
identificarea conceptelor populare fiind chiar analiza limbajului cotidian.
Materiale necesare: Chestionar, foaia de răspuns, grilă, etalon, foaie
de profil (masculin şi feminin), manual pentru interpretare.
Scop: CPI este destinat evaluării comportamentului normal pornind
de la manifestările interpersonale şi interacţiunile sociale cotidiene. Profilul
CPI al unei persoane se obţine prin reprezentarea grafică a cotelor standard
T corespunzătoare scorurilor brute realizate de aceasta.
230
 Structură: Cele 18 de scale care sunt utilizate în mod obişnuit pentru
trasarea profilului CPI- 480 sunt grupate în patru domenii:
1) măsuri ale stilului şi orientării interpersonale: Do (Dominanţă), Cs
(Capacitate de statut), Sy (Sociabilitate), Sp (Prezenţă socială), Sa
(Acceptare de sine), Wb (Sănătate),
2) măsuri ale orientării normative: Re (Responsabilitate), So
(Socializare), Sc (Autocontrol), Cm (Comunalitate), To
(Toleranţă), Gi (Impresie bună);
3) măsuri ale funcţionării cognitive şi intelectuale: Ac (Realizare prin
conformism), Ai (Realizare prin independenţă), Ie (Eficienţă
intelectuală);
4) măsuri ale rolului şi stilului personal: Py (Intuiţie psihologică), Fx
(Flexibilitate), FM (Feminitate versus Masculinitate).
În urma studiilor de analiză factorială, scalele individuale CPI se
grupează generând scalele structurale, denumite şi factori. Grupările
formază 5 factori: Factorul I – factor de sănătate mintală, adaptare şi
conformism social, Factorul II – factor care descrie eficienţa personală,
Factor III – factor de independenţă, nonconformism social vs. dependenţă,
conformism social, Factor IV – factor care determină atitudinea faţă de test,
Factor V – sensibilitate feminină vs. duritate masculină.
Inventarul permite, în funcţie de obiectivele testării, aplicarea
ecuaţiilor de regresie calculate pentru predicţia comportamentului
delincvent, a eficienţei şcolare şi academice, a succesului profesional.
Descriere abreviată a scalelor
• Dominanţa (Do) ca măsură a dominanţei sociale;
• Capacitatea de statut (Cs) măsoară calităţi asociate statutului
social;
• Sociabilitatea (Sy) identifică un comportament deschis, ataşat
social;
• Prezenţa socială (Sp) evaluează echilibrul, spontaneitatea şi
siguranţa de sine;
• Acceptarea de sine (Sa) se adresează simţului propriei valori şi
auto-aprecieri;
• Sentiment de bună-stare personală (Wb) se referă la starea fizică
şi psihică a subiectului;
• Responsabilitatea (Re) surprinde conştientizarea regulilor şi
abilităţilor de a convieţui cu cei din jur;
• Socializarea (So) evaluează gradul de interiorizare a valorilor
normative şi culturale;

231
 • Autocontrolul (Sc) păstrarea exigenţelor normative şi respingerea
reacţiilor neurotice;
• Toleranţa (To), gradul de permisivitate faţă de atitudinile sociale,
flexibilitatea şi ostilitatea raportate la ceilalţi;
• Impresie bună (Gi) identifică persoanele al căror stil de a se
prezenta este de supraestimare a atributelor prosociale;
• Comunalitatea (Cm) evaluează pe un continuum gradul de
convenţionalitate şi nonconvenţionalitate;
• Realizare prin conformism (Ac) evidenţiază potenţialităţile de
realizare care funcţionează bine într-un cadru bine definit şi clar structurat;
• Realizare prin independenţă (Ai) evidenţiază potenţialităţile de
realizare care funcţionează bine într-un cadru deschis, minim definit;
• Eficienţa intelectuală (Ie), trăsăturile de personalitate care
corespund unui înalt nivel de abilitate intelectuală;
• Înclinaţia psihologică (Py), interesul şi reacţia cvasi-raţională la
trebuinţele, motivaţia şi experienţa altora;
• Flexibilitatea (Fx), gradul de flexibilitate şi adaptabilitate în
gândire şi comportament social;
• Feminitatea (Fe) evaluează pe un continuum rolul social feminin,
la un pol şi masculin la celălalt.
Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp, instructajul se face
utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Subiectul este avertizat să
nu omită nici un răspuns şi să răspundă cât mai onest, pentru ca rezultatele
să îl reprezinte. Se aplică individual sau colectiv. Recomandat pentru adulţi
şi tineri.
Cotare: Se aplică succesiv grilele pentru fiecare scală. Se acordă un
punct pentru fiecare răspuns coincident grilelor. Se face suma notelor brute
pentru fiecare scală în parte şi se marchează pe foaia de profil. Se determină
notele standard corespunzătoare (conform cifrelor înscrise în coloanele
laterale din stânga şi dreapta) şi se desenează profilul.
Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului.
Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. În
acest scop se verifică performanţele obţinute pe scalele Cm, Gi, Wb.
Scoruri sub 20 (cote standard) pe scalele Wb. şi Cm. – subiectul răspunde
la întâmplare, scoruri sub 20 (c.s.) pe scala Gi. – disimulare negativă.
Scoruri standard mari pe toate scalele, în special pe scala Gi. – disimulare
pozitivă.
Al doilea pas constă în interpretarea propriu-zisă a profilului
psihologic al subiectului.

232
 Exemplu:
Rezultatele obţinute de subiectul XX (femeie, 24 ani) pe scalele
CPI sunt următoarele:
Scale Do Cs Sy Sp Sa Wb Re So Sc To Gi Cm Ac Ai Ie
Py Fx Fe
Note brute 23 18 20 29 12 30 34 38 38 25 26 24 31
20 35 13 8 24
Note standard 44 45 40 41 29 34 54 48 45 55 60 42 57
53 43 58 48 55

Primul pas al interpretării constă în verificarea validităţii profilului. În

acest scop se analizează rezultatele obţinute pe scalele Wb, Cm, Gi. Pe nici
una din aceste scale subiectul nu are rezultate sub 20 n.s. ceea ce înseamnă
că subiectul nu a încercat să disimuleze sau să răspundă la întâmplare. Ca
urmare, profilul este interpretabil.
Al doilea pas constă în interpretarea corelativă a performanţelor pe
scale. În acest scop se folosesc pattern-urile interpretative. Rezultatele
obţinute de subiectul XX permit următoarea caracterizare: dificultăţile de
relaţionare interpersonală (performanţe sub medie pe scalele Do Cs Sy Sp
Sa Wb) sunt generate de lipsa de încredere în sine (Sa 29) şi conflicte
mascate (Wb 34). Ca urmare este retrasă, tăcută, timidă (Do 44), puţin
ambiţioasă (Cs 40), puţin prietenoasă (Sy 41), tăcută, inhibată,
convenţională (Sp 41).
Din punctul de vedere al orientării morale este percepută ca o
persoană care doreşte să facă o bună impresie socială (Gi 60), este
conştiincioasă în limite medii (Re 54), tolerantă tot în limite medii (To 55),
cu posibile explozii de rebeliune în condiţiile unui autocontrol submedie
(Sc 45) şi a interiorizării relative a normelor sociale (Cm 42, So 48). Din
punctul de vedere al funcţionării cognitive şi intelectuale se dezvoltă,
învaţă mai bine într-un mediu structurat, ordonat (Ac 57), fiind
conştiincioasă şi tinzând să respecte convenţiile. În situaţii în care modelul
de realizare lipseşte se poate adapta cu o mai mare dificultate (Ai 53).
Lipsa de încredere în sine sunt corelate rezultatelor sub medie din punctul
de vedere al eficienţei intelectuale. Aptitudinile, competenţele intelectuale
prezente nu sunt utilizate eficient (Ie 43). Uşor rigidă.
(Fx 48) este caracterizată prin intuiţie psihologică (Py 58) şi
integrarea atributelor de rol sexual (Fe 55).

1.4. Chestionarul celor 16 factori primari ai personalităţii şi

teoria factorială asupra formării şi funcţionării personalităţii a lui
R. B. Cattell
233
 Pentru Cattell, metoda analizei factoriale aplicată în psihologia
personalităţii are două obiective: 1. să determine modele ale unităţilor
funcţionale (factorii ca aspecte structurale ale personalităţii) şi 2. să ofere o
estimare numerică a gradului de manifestare în ecuaţia personală a
individului a fiecăruia dintre factorii primari ai personalităţii, înţeleşi ca
trăsături sursă pentru comportament. Cattell afirmă clar că numai prin
cunoaşterea precisă a întregului model al trăsăturilor care definesc acea
persoană ca o unicitate se poate realiza o predicţie despre ce va face
persoana într-o situaţie dată. Trăsăturile de personalitate sunt „factorii”
rezultaţi în urma analizei factoriale a unei mase critice de informaţii despre
comportamentul uman.
Trăsăturile „sursă” sunt importante, stabile, permanente pentru că
sunt factori unitari, fiecare fiind sursa unui anume aspect al
comportamentului. Ele pot fi trăsături constituţionale sau formate sub
presiunea mediului în care a evoluat persoana. În comportament se
manifestă şi trăsături de suprafaţă cu o valoare descriptivă şi formate din
interrelaţionarea ponderată specifică a unor trăsături sursă. Pentru
personalitatea matură, cercetările lui Cattell indică un set de 16 factori
primari sau trăsături sursă; şi, conform intercorelaţiilor unora dintre ei,
patru trăsături secundare sau de suprafaţă.
Material: Chestionar cu două forme paralele, A şi B. Are 126 itemi, o
foaie de răspuns, 2 grile de corecţie, etalonul de transformare a notelor
brute la scale în note standard, construit în clase standardizate (11); manual
de interpretare.
Scop: Definirea unui profil, un model al funcţionării factorilor
primari şi secundari.
Structură: Sunt construite 16 scale destinate evaluării celor 16 factori
primari ai personalităţii mature, denumite cu litere, de la A la Q4. Sunt date
4 formule de combinare a notelor etalon de la anumite scale pentru a
determina gradul de manifestare a celor 4 trăsături secundare.
Scala A. Rezervat, detaşat, critic, rece faţă de polul opus, deschis,
cald, amabil, cooperant, sociabil.
Scala B. Lent în înţelegere sau învăţare, inteligenţă mai puţin
eficientă, gândire concretă, faţă de polul opus, inteligenţă vie, capacitate
bună de abstractizare.
Scala C. Eu slab: stabilitate emoţională scăzută, hipersensibilitate,
iritabilitate, fără toleranţă la frustrare faţă de eu puternic, cu un bun control
al emotivităţii, stabil, calm, realist.

234
 Scala E. Docil, amabil, conciliant, acomodabil, umil faţă de
afirmativ, sigur de sine, spirit independent, autoritar, dominator,
încăpăţânat.
Scala F. Moderat, taciturn, prudent, rezervat faţă de impulsiv,
spontan, expansiv, entuziast, plin de viaţă, direct.
Scala G. Supraeu slab: oportunist, fără simţul datoriei, nepăsător,
tendinţă spre neglijenţă faţă de supraeu puternic: conştiincios, perseverent,
cu simţul datoriei şi responsabilităţii, moralizator.
Scala H. Timid, timorat, suspicios, cu o prudenţă extremă,
exteriorizare dificilă, sentimente de inferioritate faţă de îndrăzneţ,
întreprinzător, sociabil, cu rezonanţă emoţională bogată.
Scala I. Realist, dur, se bazează pe sine, pozitivist, cu spirit practic,
insensibil faţă de tandru, dependent afectiv, sensibil până la imaturitate
emoţională, cere ajutorul şi stima altora, fără spirit practic.
Scala L. Încrezător, cooperant, adaptabil faţă de neîncrezător,
îndărătnic, neindicat pentru munca în echipă.
Scala M. Practic, conştiincios, ţine la formă, capabil să-şi păstreze
sângele rece; oarecare lipsă de imaginaţie faţă de imaginativ, boem, visător.
Scala N. Direct, naiv, sentimental, natural faţă de subtil, perspicace,
clarvăzător, lucid.
Scala O. Calm, încrezător în sine, senin faţă de anxios, depresiv, cu
sentimente de culpabilitate.
Scala Q1. Conservator, cu respect pentru convenţional faţă de deschis
spre nou, inovator, critic, analitic.
Scala Q2 Dependent de colectiv faţă de independenţă personală,
decis, plin de resurse interioare.
Scala Q3. O slabă integrare a impulsurilor, necontrolat şi în conflict
cu sine, impulsiv faţă de control al impulsurilor, formalist, prudent în
raporturile sociale, cu amor propriu.
Scala Q4. Slabă tensiune ergică: destins, calm şi nepăsător faţă de
tensiune ergică ridicată: tensionat, cu sentimente de frustrare, depăşit de
evenimente.
Factorii secundari, de suprafaţă:
Factorul I. Adaptabil şi, la extrem, lipsit de motivaţie pentru sarcini
dificile faţă de anxietate puternică, inadaptat. Calculul notei standard se
face pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi, astfel:
2 L + 3 O 0 4 Q4 – 2 C – 2 H – 2 Q3; totalului i se adaugă constanta 34, iar
suma se împarte la 10.
Factorul II. Introvert faţă de extravert. Calculul notei standard se face
pornind de la notele standard ale factorilor primari componenţi, astfel: 2 A 0 3
E + 4 F + 5 N – 2 Q2. Din total se scade constanta 11 şi se împarte la 10.
235
 Factorul III. Emotivitate difuză, sensibil, temperament de artist faţă
de dinamism, decis şi întreprinzător, trece repede la acţiune. Calculul notei
standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari
componenţi, astfel: 2 C + 2 E + 2 F + 2 N + – 4 A – 6 I – 2 M. La total se
adaugă constanta 69 şi se împarte la 10.
Factorul IV. Supunere, un caracter moderat, pasiv, caută
aprobarea şi sprijinul faţă de independenţă, agresivitate şi îndrăzneală
în modul de a se impune, tranşant, cu iniţiativă. Calculul notei
standard se face pornind de la notele standard ale factorilor primari
componenţi, astfel: 4 E + 3 M + 4 Q1 ? 4 Q 2 – 3 A – 2 G. Totalul se
împarte la 10.
Aplicare: Chestionarul se aplică individual sau colectiv, fără limită de
timp. Subiectul va completa răspunsurile obligatoriu la toţi itemii. Având în
vedere fidelitatea înaltă dintre forma A şi forma B, se poate raţiona în
legătură cu modul cum a răspuns subiectul la test comparând rezultatele la
cele două profile.
Interpretare: Dimensiunile factoriale se interpretează pornind de la
faptul că o notă la extreme indică un maxim de activism al influenţei
respective asupra comportamentului, iar nota din zona „medie”, respectiv la
clasele 4, 5 şi 6 pare să indice o influenţă specifică nesemnificativă. Astfel
că, cu cât nota este mai extremizată spre unul sau altul dintre cei doi poli ai
dimensiunii, cu atât putem considera influenţa specifică a factorului
respectiv mai puternică. În acest sens, se trec în revistă cei 16 factori şi se
selectează în funcţie de ponderea influenţei; de la cei mai puternici şi sensul
acestei influenţe (notele 0 şi 10, 1 şi 9, 2 şi 8), la cei care apar a influenţa
mai slab comportamentul (notele 3 sau 7). Apoi încercăm să ne imaginăm
ce tip de comportament rezultă în urma unor astfel de influenţe şi în ce
anume situaţii acest gen de a reacţiona pare să conducă spre eşecuri,
vulnerabilităţi sau invers, la reuşite. Se calculează factorii secundari şi se
realizează o imagine mai integrată în legătură cu felul cum este percepută
personalitatea subiectului testat.
Exemplu: Rezultatele obţinute la chestionar de subiect (bărbat,
25 ani) sunt:
Scale A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4
Note standard 6 9 3 4 8 4 5 5 3 5 7 6 7 3 6 5
Factorii activi în comportament sunt: B, F şi C, L, N, Q1, Q2. În urma
aplicării formulelor pentru calcului factorilor secundari a rezultat: I. 5; II 7;
III 6; IV 5. Comportamentul este dominat de inteligenţă; se manifestă
spontan şi expansiv, nu reuşeşte să-şi controleze suficient emoţiile, este
legat de ceilalţi, plăcut, vesel, relativ cooperant şi adaptabil la grup. Atrage
atenţia în special dinamismul, care, fără să fie extremizat, îi dă posibilitatea
236
unei relaţionări eficiente în situaţiile problematice tendinţa fiind să
acţioneze.

Chestionarul de anxietate „C”

Materiale necesare Chestionar, foaie de răspuns, grilă, etalon, foaie

de profil, manual pentru interpretare.
Scop: Anxietatea conform teoriei lui R.B. Cattell, defineşte
caracteristici de tensiune interioară, instabilitate, lipsă de încredere în sine,
rezervă în asumarea situaţiilor de risc, temeri, diferite manifestări
psihosomatice amplificate subiectiv. Factorul de anxietate e apropiat de
nevrotism, însă se deosebeşte de acesta. (Nevrotismul este incapacitatea de
adaptare la situaţii noi, rigiditate în comportament). Chestionarul este
construit cu scopul de a măsura anxietatea. Itemii sunt organizaţi după
factorii primari componenţi şi după caracterul manifest sau interiorizat al
simptomelor. Astfel primii 20 itemi se referă la manifestări indirecte,
voalate ale anxietăţii, următorii 20 la expresia directă a stării la nivel
comportamental. Raportul dintre prima şi a doua jumătate, calculat separat
de nota generală de anxietate, devine un indice pentru gradul de mascare
sau de accentuare comportamentală a trăirii anxioase.
Structură: Chestionarul evaluează nivelul anxietăţii globale prin 5
subscale care determină 5 factori primari ai anxietăţii. Aceşti factori sunt
următorii:
Scala Q3 = nivelul de integrare a imaginii de sine cu comportamentul
sau dezvoltarea conştiinţei de sine. Acest factor arată gradul de motivare a
integrării comportamentului individual în ceea ce priveşte imaginea de sine
acceptată conştient şi raportată la standardele sociale acceptate. Absenţa
unei astfel de integrări a comportamentului în jurul unei imagini de sine
clară este, una dintre cauzele majore ale dezvoltării anxietăţii. Nota pentru
componenta Q3 poate să fie, de asemenea, legată de structurile de caracter
şi de obiceiurile socialmente aprobate.
Scala C = forţa Eului (capacitatea de a se controla, facilitatea de
a-şi recunoaşte realist tensiunile interioare). Factorul „C” reprezintă
conceptul bine cunoscut al forţei Eu-lui, capacitatea de a controla şi de a
exprima într-o manieră adaptată şi realistă tensiunile generate de sine. Eu-l
slab, incapabil de autocontrol recurge la multiple apărări care duc la
creşterea tensiunii subiective. O a doua ipoteză este că o tensiune anxioasă
puternică conduce la regres şi împiedică creşterea normală a forţei Eu-lui.;
Scala L = sentiment de insecuritate, tendinţe paranoide. Motivul
corelării tendinţei paranoide cu anxietatea este obscur. Situaţia socială

237
dificilă cauzată de comportamentele paranoide ar putea să se înrudească cu
anxietatea sau, mai veridic, această notă să reprezinte participarea
nesiguranţei sociale la anxietate, care duce în paralel la dezvoltarea de
comportamente asemănătoare, tipice defensivei paranoice.
Scala O = înclinare către auto-acuzare. În plan descriptiv factorul
„O” este cunoscut ca reprezentând culpabilitatea anxioasă depresivă. Poate
să fie un element constituţional al anxietăţii. În formele sale extreme pare a
fi un sindrom de depresie, auto-acuzare şi anxietate combinată, întâlnit la
unii bolnavi din spitalele de psihiatrie. Caracteristica sa centrală este un
sentiment de lipsă de demnitate, de anxietate şi de depresie. În termeni
freudieni, ea poate fi acoperită de conceptul de anxietate provocat de
presiunea Supraeului.
Scala Q4 = tensiune ergică (tensiunea pulsaţiilor interioare ce nu pot
fi rezolvate, tendinţe asociale). Această componentă pare să reprezinte
gradul în care anxietatea e provocată de presiunile şi necesităţile,
trebuinţele, impulsurile nesatisfăcute, de orice fel.
Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp, instructajul se face
utilizând foaia de răspuns pentru exemplificare. Subiectul este avertizat să
evite răspunsurile de tip „oarecum, nesigur, uneori”, să nu omită nici un
răspuns, să răspundă cât mai onest, pentru ca rezultatele să îl reprezinte. Se
aplică individual sau colectiv. Recomandat pentru adulţi şi tineri.
Cotare: Se aplică grila. Se acordă 1 punct sau 2 puncte în
conformitate cu indicaţiile grilei. Se face suma tuturor punctelor pentru a
obţine scorul brut pentru scala de anxietate globală. Se calculează scorurile
brute parţiale pentru fiecare subscală factor (Q3, C, L, O, Q4). Se aplică
corecţiile corespunzătoare în funcţie de vârstă şi sex. Se transformă notele
brute în note standard prin utilizarea etalonului. Se desenează profilul şi se
fac interpretările.
Exemplu: Adolescent, 19 ani, elev liceu, obţine următoarele
rezultate:
Scale Indice global Q3 C L O Q4
Note brute fără corecţie 9 2 1 12 7
Note brute cu corecţie 26 7 2 1 10 6
Note standard 4 7 3 2 5 3
Interpretare. Anxietate în limite normale (indice global 4). Factorul
Q3 indică o uşoară creştere a anxietăţii (7) datorată unor probleme de
integrare a comportamentului cu imagimea de sine.

1.5. Modelul psiholingvistic: cei 5 superfactori, dimensiuni

esenţiale ale personalităţii; Chestionarul ABCD-M

238
 În încercarea de a surprinde aspectele stabile care definesc
personalitatea umană s-a constituit treptat una dintre ipotezele cele mai
fructuoase din istoria teoriilor despre personalitate şi a evaluării
psihologice: ipoteza lexicală. Aceasta presupune că, la nivelul limbajului
curent, au fost encodate tocmai trăsăturile cele mai pregnante, conform
cărora oamenii se evaluează unii de ceilalţi. Aceste trăsături subiacente
reprezintă „dimensiuni ale diferenţelor individuale care determină apariţia
unor regularităţi în gândire, simţire şi acţiune”, consideră McCrae şi
C. Costa, 1994.
Este posibilă o taxonomie a descriptorilor de personalitate extrasă din
limbajul natural? Este această taxonomie caracteristică unui spaţiu cultural
sau este, cel puţin ca structură, în liniile sale generale, universală?
Cercetări bazate pe ipoteza lexicală au început o dată cu studiile lui
Thurstone. Autorul realizează o listă de 60 de adjective şi în cadrul unei
cercetări cere subiecţilor să răspundă în ce măsură înţelesul unui adjectiv
poate fi utilizat într-o descriere a persoanei. Analiza factorială realizată de
acest pionier al metodei, l-a condus spre delimitarea a 5 factori comuni,
independenţi. În 1951, în cadrul altei cercetări, Guilford realizează o rotaţie
oblică a 13 scale ajungând la 7 factori pe care îi va prelucra creând
chestionarul Thurstone Temperament Schedule.
Allport şi Odberg, din 1925, selectează din Webster's New
International Dictionary cuvinte prin care se pot diferenţia
comportamentele umane. Au rezultat un număr de 17.953 de termeni
împărţiţi în 4 categorii: termeni neutri, descriptori potenţiali de
personalitate; termeni care desemnează dispoziţii temporare sau activităţi;
termeni care se referă la importanţa socială, evaluări caracteriale şi influenţe
ale altora; termeni metaforici şi vagi legaţi de aspecte fizice, capacităţi şi
talente. Termenii din prima categorie, 4504 formează lista „trăsăturilor
stabile de personalitate”, care determină moduri stabile şi consistente de
comportament. Această clasificare, a fost ulterior considerată subiectivă şi
s-a renunţat la ea.
Cattell, 1943, 46, 47, va utiliza lista lui Allport şi Odberg pentru a
construi 35 de scale bipolare cu seturi de adjective şi fraze. Ulterior, re-
analizarea variabilelor a condus la concluzia că doar 5 dintre factori pot fi
valizi: introversia vs. extraversie, maturitatea emoţională, ciclotimia vs.
schizotimia, ascendenţa vs. submisivitate, radicalism vs. conservatorism.
Studiile ulterioare realizate de Digman şi Takemoto-Chock, 1981, Fieke,
1949, Norman, 1963, Smith, 1965, Tupes şi Christal, 1961, au constatat
similaritatea celor 5 factori ai lui Cattell cu propriile lor date de cercetare
factorială.

239
 Cercetările psiholingvistice actuale contestă valabilitatea celor 35 de
scale Cattell şi a celorlalte studii care au pornit de la cercetările sale (John,
Angleitner şi Ostefdorf, 1988). Alţii, precum Wiggeins şi Trapnell, l-au
denumit pe Cattell „tatăl intelectual” al modelului big five (Goldberg, 1993).
D. Fiske analizează un set de 22 variabile dintre cele dezvoltate de
Cattell şi constată că pot fi identificaţi 5 factori comuni în analiza auto-
evaluărilor, observaţiilor şi interviurilor realizate. Îi denumeşte: auto-
expresie, adaptare socială, conformism, control emoţional şi intelect
cercetător. În prezent, deşi nu a dus mai departe aceste cercetări, Fiske este
considerat „descoperitorul accidental al modelului”.
Tupes şi Christal, 1958, 1961 analizează rezultatele mai multor
cercetări ale lui Cattell şi Fiske şi ajung la o soluţie factorială cu 5
dimensiuni. Studiile lor realizate pentru U.S. Air Force nu au fost cunoscute
decât în 1992. Rezultatele lor iniţiale i-au condus la o soluţie de 8 factori.
Cercetări desfăşurate în ultima decadă a secolului XX au impus ideea
că ideile implicite preexistente la vorbitorii unei culturi lingvistice, legate şi
de tipurile de atribute care se asociază, reflectă regularităţile şi covarianţele
realului, fiind parţial derivate cultural, parţial din experienţa personală.
Cercetările au pornit de la vorbitorii de limbă engleză şi apoi treptat s-au
extins în multe alte spaţii culturale punând de fiecare dată în evidenţă
existenţa, în modul în care individul se şi îşi evaluează comportamentul şi
semenii, a 5 aspecte fundamentale, care pot fi privite ca 5 tendinţe bazale.
Desigur aceste tendinţe bazale sunt modelate în decursul vieţii individului
prin influenţele interne şi externe. Aceste 5 tendinţe au fost în general
denumite cu următorii termeni: extraversie, nevrotism, agreabilitate,
conştiinciozitate şi intelect.
Psihologul, în evaluările psihodiagnostice, se adresează fie analizei
de fineţe a proceselor de transformare care se/s-au petrecut în decursul
dezvoltării, fie adaptărilor specifice individului, respectiv felului cum aceste
tendinţe de bază au fost modelate. Psihologul, în consiliere sau psihoterapie
nu poate schimba trăsăturile de bază ale subiectului sau pacientului, dar
explicarea şi cunoaşterea corectă a acestora şi a felului cum intervin ele în
problemele existenţiale ale individului, îl pot ajuta să reducă la minim
dificultăţile sau incongruenţele.
În acest model explicativ, dezvoltat teoretic de Costa şi McCrae,
1994, explicaţiile trebuie căutate la diferite niveluri şi anume, prin
intermediul proceselor de intermediere, niveluri care apar explicit în
schema de mai jos.

Baze biologice Biografie obiectivă:

240
 reacţii emoţionale,
schimbări semnificative

Tendinţe bazale: Adaptări caracteristice: Influenţe externe:

nevrotism, scopuri personale, norme culturale,
extraversie, atitudini evenimente,
deschidere, imagine de sine întăriri
agreabilitate, ce cuprinde scheme ale eului
conştiinciozitate şi mituri personale

Greşeala cea mai frecventă în psihodiagnoză este confuzia dintre

comportamente şi trăsături propriu-zise, ceea ce conduce spre o a doua
eroare, respectiv o punere în legătură greşită a trăsăturilor şi motivelor. În
realitate, după cum evidenţiază schema, modurile de comportament
specifice pot fi explicate de motive, iar motivele pot fi la rândul lor posibil
de explicat ca expresii ale tendinţelor fundamentale. Trăsăturile bazale,
superfactorii personalităţii – definite în studiul american drept: extraversie,
nevrotism, agreabilitate, conştiinciozitate, intelect – apar ca dispoziţii
psihice fundamentale care nu trebuie în nici un caz privite ca şi constructe
biologice, ele rămân constructe psihice care sunt la rândul lor „servite” de
structurile biologice (bazele biologice).
Între aceste tendinţe bazale din care fac parte trăsăturile de
personalitate şi biografia obiectivă a persoanei, care include comportamente
specifice, nu există o legătură directă. Trăsăturile măsurate pot fi înţelese
optimal dacă le privim ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte
psihice, denumite „adaptări caracteristice”. Acestea, la rândul lor, pot
furniza explicaţii pentru comportamentele observabile.
În context, trăsăturile de personalitate apar ca explicaţii distale în
înlănţuirile de procese dinamice reprezentate de săgeţile dintre blocurile de
fenomene psihice şi psihosociale avute în vedere.
Personalitatea constituită sau în constituire, este supusă unor influenţe
endogene denumite „tendinţe bazale şi unor influenţe exogene. Trăsăturile
de personalitate apar ca subdiviziune majoră a tendinţelor de bază, alături
de abilităţile cognitive, sexuale şi alte materiale primare ale psihicului.
Influenţele externe reunesc cadrul socio-cultural în care se formează
persoana şi sistemul de evenimente de viaţă cu întăririle pozitive sau
negative primite de persoană de-a lungul vieţii personale, operează asupra
persoanei în dezvoltarea sa ontogenetică.

241
 Biografia obiectivă este constituită de cursul real al comporta-
mentelor şi trăirilor care formează viaţa persoanei, iar comportamentul
observabil este o secţiune temporară a biografiei obiective ce include
gânduri, sentimente, acţiuni – deci ceea ce evaluează în mod curent
oamenii şi la care, desigur, se raportează prin procese dinamice complexe.
Aceste procese dinamice complexe presupun, de exemplu, şi atitudini şi
preferinţe incluse în jocurile de rol şi statut.
În concluzie, în cadrul acestui model al celor 5 mari superfactori,
punctul de focalizare îl constituie nivelul adaptărilor caracteristice. Conţinutul
acestora este format atât de personalitate, cât şi de cultură, adaptările nefiind
altceva decât caracteristicile dobândite ce constituie expresia fenotipică a
trăsăturilor. Deci acele obiceiuri, atitudini, deprinderi, valori, motive, roluri,
relaţii care definesc „identitatea contextualizată” a persoanei, persoana pusă în
contextul interrelaţiilor în care s-a format şi evoluează.
În cadrul acestui bloc de fapte psihice în dinamică, un rol aparte în
evaluarea psihologică îl are „imaginea de sine”, ca o subdiviziune a
adaptărilor caracteristice persoanei de sine. Între tendinţele de bază şi
adaptările caracteristice care constituie expresia directă, observabilă a
personalităţii, au avut loc şi au continuu loc procese dinamice responsabile
de un anume izomorfism; individul intră în viaţă cu anumite dispoziţii
particulare cărora li se dă culoare locală şi sens în cultura prevalentă, prin
intermediul proceselor de dezvoltare care creează acest izomorfism.
Replicarea modelului big five în limba română
Cercetările realizate în limba română au condus spre un model
factorial cu o specificitate faţă de alte structuri factoriale în ceea ce priveşte
compoziţia factorilor şi ierarhizarea lor.
Cercetarea este desfăşurată de Mihaela Minulescu, între 1994 – 2002;
în diferite etape au colaborat studenţi în psihologie: Maria Blanche Şerban,
Elena Mădălina Popa, Cosmina Popescu, Dragoş Ciobănescu, Cristian
Ormindan, Laura Almăşan.
Etape în cercetarea psiholingvistică românească:
I. Dicţionarul explicativ al limbii române, DEX – Extragere
12.960 termeni (adjective);
II.Reducţia acestora prin trei paşi: eliminare elemente
tehnice, medicale, arhaice, obscure; criteriul „Natură”; criteriul
„Persoană”: listă de 453 termeni;
III. Experiment: Auto-descriere imagine de sine (4 variante): 100
studenţi psihologie: 921 termeni;
IV. Confruntarea celor două liste: analiză expert (6 psihologi);

242
 V. Construire itemi: Chestionar pilot ABCD – M & Lista de
adjective;
VI. Experimentare: Lot 200 subiecţi: 50% femei, vârsta medie 26.6
ani cu limitele între 19-72 ani;
VII. Derulări ale analizei factoriale: Metoda componentelor principa-
le şi rotaţii varimax: delimitarea factorilor: analiza varianţei com-portamen-
telor; derularea analizelor factoriale pentru delimitarea faţetelor factorilor
principali;
VIII. Construirea variantei de experimentare a Chestionarului
ABCD- M: selecţia itemilor cu încărcături majore şi fără încărcături minore
pe alt factor – omogenitatea scalelor chestionarului; derularea calculelor de
fidelitate: metoda consistenţei interne; derularea examinării validităţii prin
metoda criteriului extern: teste cunoscute;
IX. Construirea unui model ierarhic – structural: circumplexele big
five;
Avantaje:
• păstrează organizarea ierarhică a trăsăturilor pe mai multe
niveluri de abstracţie;
• permit surprinderea mai bună a relaţiilor structurale dintre
trăsături în interiorul spaţiului multidimensional & dintre trăsături şi axele
factoriale;
• se poate realiza mai uşor elaborarea faţetelor factorilor care apar
ca modificări a fiecărui factor în funcţie de celălalt (o faţetă pură şi câte 8
faţete mixte cu variabile cu încărcături principale);
• include şi încărcătura secundară pe polii pozitivi, respectiv
negativi ai celorlalţi 4 factori.
Metoda Hofstee, 1992;
• Calcularea încărcăturii variabilelor pe cei 5 factori principali;
• Se introduc, pentru fiecare pereche de 2 factori, încă 4 factori
secundari la 30 şi 60 grade;
• Se calculează încărcăturile variabilelor pe cei 40 de factori
obţinuţi: matrice de variabile x 45 încărcături;
• Trăsăturile sunt atribuite polului factorial pe care au proiecţia cea
mai mare;
• Sunt eliminate trăsăturile ale căror încărcături nu depăşesc o
valoare prag criteriu (.20) pentru nici unul dintre factori.
Chestionarul ABCD-M
Materiale necesare: Manualul testului, Chestionarul, foaia de
răspuns, foaia de profil – etalon.

243
 Scop: Realizarea unui profil de personalitate în raport de factorii
centrali care influenţează comportamentul. În interpretare se va avea în
vedere modelul integrativ construit de Costa şi McCrae.
Structură: Cei 5 mari factori în modelarea big five pentru limba
română prezintă fiecare câte 5 faţete. Acest lucru a condus la un chestionar
care conţine 5 scale principale şi 25 de scale structurale ale celor principale.

FACTORUL I Extraversie – Introversie

EXTRAVERSIE
Activism Optimism Umor Abilitate Afirmare
interpersonală personală
(caută
succesul )
E1 E2 E3 E4 E5
Pasivitate Pesimism Lipsă umor Fără abilităţi Dezinteres
sociale pentru
afirmare
INTROVERSIE

FACTORUL II: Maturitate adaptare vs. Imaturitate, psihopatie

MATURITATE – ADAPTARE NORMALĂ
Încredere în Adaptativ, Prietenos Forţa Forţa eului
ceilalţi conservator inhibiţiei
M1 M2 M3 M4 M5
Manipulativ Rebel Despotism Excitabil, Egocentrism
ostil iritabil
PSIHOPATIE – IMATURITATE, AGRESIVITATE

FACTORUL III: Agreabilitate vs. Lipsa agreabilităţii

AGREABILITATE
Altruism Romantism, Căldură Empatie Onestitate,
sentimentalism
afectivă corectitudine
A1 A2 A3 A4 A5
Egoism Insensibilitate
Răceală Lipsa Lipsa onestităţii
afectivă empatiei
LIPSA AGREABILITĂŢII

FACTORUL IV: conştiinciozitate vs. lipsă de ordine

244
 CONŞTIINCIOZITATE
Voinţă, Spirit de Raţional, Planificare Control
perseverenţă perfecţionare obiectiv emoţional
C1 C2 C3 C4 C5
Lipsa Superficial Subiectiv Risipitor Nelinişte,
mobilizării anxietate
LIPSA ORDINII

FACTORUL V: Actualizare vs. Stagnare

ACTUALIZARE (ATITUDINE ŞI MOTIVAŢII GENERATIVE )
Aprofundare Toleranţă, Rafinare Independenţă, Creativitate
deschidere personală flexibilitate
Ac 1 Ac 2 Ac 3 Ac 4 Ac 4
Platitudine Interpretativ Rudimentar Dependent, Non-
intelectuală rigid creativ
STAGNARE (NONEVOLUTIV)

Aplicare: Se aplică individual sau colectiv, fiecare subiect având la

dispoziţie Chestionarul cu itemii şi foaia de răspuns.
Cotare: Chestionarul cuprinde 150 de itemi. Se aplică grilele şi se
convertesc notele brute în note standard conform etalonării în note
standard.
Interpretare: Interpretarea se realizează conform unor profile: se
porneşte de la semnificaţia calitativă a factorului principal şi se trece apoi la
delimitarea faţetelor şi a semnificaţiei, lor în contextul factorului respectiv.
Se integrează în final interpretările realizate pentru fiecare dintre cei cinci
factori într-o imagine unitară despre comportamentul persoanei.

2. CHESTIONARE ADRESATE TIPOLOGIEI PERSONALITĂŢII

2.1. Teoria lui Jung privind tipurile de personalitate
Complementar abordării personalităţii prin prisma trăsăturilor sau
dimensiunilor de bază, cunoaşterea psihismului uman poate fi realizată pe
modelul tipologic în care aspectul central este interacţiunea, cu
presupunerea subiacentă că fiecare individ reprezintă o echilibrare specifică
a unor tipuri de structuri de bază. Există numeroase tipologii, unele cu
impact direct asupra psihodiagozei, fiecare cu un sistem de categorializare
pornind de la presupunerea de bază că există modele coerente de
comportament, respectiv stiluri de acţiune care sunt suficient de stabile
245
pentru a permite o clasificare a persoanelor de-a lungul acestor tipuri.
Această presupunere a avut valoare euristică în psihologia personalităţii şi
implicit în psihologia clinică, educaţională sau socială şi a condus la
construirea unor instrumente de evaluare psihologică specifice.
Astfel există diverse tipologii privind temperamentul şi instrumentele
corespunzătoare construite din acest gen de abordări: constituţionale, psiho-
neuro-endocrine, în funcţie de caracteristici ale activităţii nervoase
superioare, în funcţie de propensiunea spre excitare şi risc etc. Sunt autori
care au modelat tipologii posibile în funcţie de orientarea valorică generală.
De la Kretschmer, 1922, au rămas în literatură clasificări bazate pe criteriul
constituţie corporală asociată unei predispoziţii psihopatologice. Tipologia
sa include ca tipuri distincte: picnicul (hipomaniac, sintonic şi greoi),
astenicul (hiperestezic, intermediar şi anestezic), atleticul şi displasticul.
Dintre şcolile cele mai semnificative pentru psihologia normalităţii vom
prezenta aspecte privind teoria tipologică jungiană.
Autorul, C. G. Jung, descrie şi aduce ca argumente empirice existenţa
unei tipologii în care se pune în joc o viziune structurală asupra psihicului.
Există mai multe niveluri psihice: psihicul conştient, psihicul inconştient
personal şi matricea de bază formativă sau psihismul inconştientului arhe-
tipal. În dinamica dintre cele două instanţe intervin, complementar aspecte
distincte care permit o viziune tipologică asupra personalităţii umane.
Astfel, intervine modul în care se orientează eul conştient în raport cu
lumea şi complementar faţă de orientarea inconştientului şi, de asemenea,
intervine felul şi măsura în care eul îşi dezvoltă şi stăpâneşte, în raporturile
cu realul, cele patru funcţii posibile de cunoaştere: două raţionale, funcţia
logică şi funcţia valorică sau afectivă, şi două iraţionale, respectiv funcţia
senzorială şi funcţia intuiţiei. De exemplu, în situaţia în care în planul
conştient al psihismului există o predominantă orientare spre lumea
exterioară vorbim de extraversia eului şi a funcţiei preferenţiale, oricare ar
fi aceasta. Complementar, ontogenetic se va dezvolta o a doua funcţie,
secundară, care va avea însă, o orientare introvertă pentru a permite accesul
eului şi înspre alte zone. Complementar, în inconştient se manifestă
introversia şi celelalte funcţii rămase recesive şi nesocializate.
Teoria tipurilor porneşte de la datele empirice care indică o
predispoziţie a indivizilor spre prefera o anumită atitudine şi o anumită
funcţie de cunoaştere, care, prin exersare conduce la un sentiment de
„competenţă personală”, iar întărirea succesului se generalizează şi pentru
alte zone de activitate care se rezolvă prin implicarea aceloraşi abilităţi,
ceea ce conduce treptat la definirea unor trăsături de suprafaţă, deprinderi şi
comportamente asociate acestei funcţii. În acest context, tipologia jungiană

246
descrie reacţii şi preferinţe curente, aspecte forte şi aspecte limitative pentru
8 tipuri principale în funcţie de orientarea şi funcţia dominantă la nivelul
eului conştient: introvert senzorial, extravert senzorial, introvert intuitiv,
extravert intuitiv, introvert logic, extravert logic, introvert afectiv, extravert
afectiv. Sunt, de asemenea descrise şi 16 tipuri secundare, în situaţia când
preferinţei dominate i se adaugă funcţia secundară.
Cu alte cuvinte, fiecare persoană, în mod natural, va deveni relativ
diferenţiat într-o anumită arie şi nediferenţiat în alte arii ale funcţionării
psihice, în măsura în care „homeostazia” vieţii cotidiene determină
individul să-şi canalizeze interesele şi energiile spre acele activităţi care îi
dau şansa cea mai mare de a-şi utiliza mintea în modul pe care îl preferă. De
exemplu, cei care preferă să-şi trăiască viaţa mai ales prin intermediul
senzorialului şi-au diferenţiat preferenţial aceste procese devenind în timp un
acut observator al realităţii imediate. Pe măsură ce se dezvoltă, persoana îşi
va dezvolta şi acele caracteristici care sunt consubstanţiale unei orientări spre
senzorial, deci realismul, spiritul practic, simţul comun etc. Atenţia sa va fi
canalizată din ce în ce mai mult pe specificul mediului şi îşi va cheltui din ce
în ce mai puţin timp şi energie pentru a utiliza şi dezvolta şi funcţia diametral
opusă, respectiv intuiţia; la fel, centrarea pe prezent îi dă puţină energie
pentru a se focaliza şi pe viitor, centrarea pe concret îi dă puţină energie
disponibilă pentru abstract, centrarea pe real, îl îndepărtează de la imaginar,
centrarea pe aplicaţii practice îi îndepărtează de la preocupări teoretice etc.

2.2. Inventarul tipologic Myers-Briggs

Indicatorul de tipuri Myers-Briggs, MBTI, este un chestionar de
evaluare a personalităţii, creat de Katharine Briggs şi Isabel Myers, care au
plecat în cercetările lor de la teoria jungiană a tipurilor psihologice.
Rezultatele MBTI surprind diferenţe valoroase între indivizii normali.
Indicatorul de tip Myers-Briggs a fost publicat în 1962. Testul este folosit
atât în cercetare cât şi în psihologia aplicată.
MBTI este publicat în cinci forme: forma F (166 de itemi), forma G
(126 itemi), o formă abreviată de auto-evaluare, forma AV (50 itemi),
forma MMTIC (Murphy-Mesgeier Type Indicator Children de 70 itemi)
care este o variantă pentru copii şi, cea mai recentă, forma M (93 de itemi)
publicată în 1998 ca rezultat al cercetărilor celor de la Consulting
Psychologists Press. Forma G este forma standard a MBTI, iar forma F este
recomandată pentru consiliere sau cercetare.
Materiale necesare: Chestionar, foaia de răspuns, Foaia de calcul a
profilului şi semnificaţia scalelor.

247
 Scop: Indicatorul de tipuri Myers-Briggs este un instrument de
evaluare a personalităţii legat de psihologia analitică a lui Carl G. Jung,
vizând tipologia de personalitate construită de-a lungul dinamicii dintre
atitudinea extravertă şi cea introvertă şi a celor patru funcţii de cunoaştere.
Teoria tipurilor preferenţiale pleacă de la ideea ca oamenii sunt
născuţi cu o predispoziţie pentru preferarea unei anumite funcţii în fata
celorlalte. Uzul continuu şi constant al funcţiei preferate constituie un
stimul şi motivator puternic pentru a avea încredere şi a se ataşa acestui
mod de a privi lumea. În timp ce are loc dezvoltarea unei funcţii preferate,
există o relativa neglijare a polului opus aparţinând aceleiaşi preferinţe. În
această fază, un copil ce preferă o percepţie senzorială şi un copil ce prefera
o percepţie intuitivă se vor dezvolta de-a lungul unor linii evolutive
divergente. Pentru fiecare tip, două din cele patru funcţii ale lui Jung sunt
mai preferate şi deci este mai posibil să fie dezvoltate şi folosite în mod
conştient. Celelalte două funcţii mai puţin preferate sunt considerate mai
puţin interesante şi sunt de cele mai multe ori neglijate De obicei, în tinereţe
este dezvoltată prima funcţie (cea „dominanta”) şi cea de-a doua (cea
„auxiliara”). În timpul vieţii de adult indivizii capătă mai mult sau mai
puţin control şi asupra funcţiilor mai puţin preferate („inferioare”). Teoria
pleacă de la ideea ca tinereţea este vremea specializării, iar viata de adult
este perioada propice pentru a-ţi „extinde posibilităţile”.
Descrierea scalelor:
Cele patru scale măsurate de MBTI sunt:
1. Preferinţa pentru focalizarea atenţiei: Extravertire vs. Introvertire.
2. Preferinţa pentru adunarea informaţiei din mediu: Senzorialitatea –
Intuiţia;
3. Preferinţa pentru luarea deciziilor: Gândirea logică – Afectivitatea.
4. Preferinţa pentru orientarea faţă de lumea exterioară: Judecata –
Percepţia.
Scala E-I Modul de investire a energiei, atitudinea dominantă a eului.
Preferinţa de tip Extravert: Cei care prefera extraversia tind să-şi
fixeze atenţia către lumea exterioară şi către mediul exterior. Extraverţii
sunt stimulaţi de ceea ce se întâmplă în lumea din jurul lor, şi tind să-şi
focalizeze energia către mediu. Ei preferă să comunice prin viu grai şi nu
prin scris. Simt nevoia să experimenteze lumea pentru a o înţelege, de
aceea tind spre acţiune.
Preferinţa de tip Introvert: introverţii sunt stimulaţi şi incitaţi de ceea
ce se întâmplă în lumea lor interioară şi aceasta este zona către care tind
să-şi direcţioneze energia. Introverţii sunt mai interesaţi şi mai în largul lor
atunci când munca sau activitatea desfăşurată le cere ca o mare parte din

248
timp să stea singuri. Ei preferă să înţeleagă lumea înainte de a o
experimenta şi astfel, adesea meditează la ce au de făcut, înainte de a
acţiona.
Scala S-N Cum percepi informaţia?
Preferinţa pentru Senzorial: simţurile (vizual şi auditiv în principal) îi
spun acestui tip uman despre ceea ce exista „acolo”, ori se întâmplă efectiv.
Chiar şi imaginile mentale nu sunt vagi, metaforice, ci pline de putere de
evocare, vizuale, colorate, grăitoare. Tipurile senzitive tind să accepte şi să
lucreze cu ceea ce este dat „aici şi acum”, fiind astfel realişti şi practici.
Excelează în situaţiile în rememorarea şi mânuirea unui mare număr de fapte.
Preferinţa pentru Intuitiv: cealaltă „cale” de a afla este intuiţia, care îţi
dezvăluie înţelesul, realităţile şi posibilităţile ce se afla dincolo de
informaţia transmisa de simţuri. Intuiţia cercetează ansamblul şi caută să
descopere ceea ce este esenţial. Dacă preferi intuiţia, devii expert în
descoperirea de noi posibilităţi şi căi de a face lucrurile. Tipul intuitiv
apreciază imaginaţia şi inspiraţia.
Scala T-F Cum iei decizii? Cu observaţia că scala T-F este singura
scală care se cotează diferenţiat în funcţie de sexul subiectului.
Preferinţa pentru Gândire logică: o dată dobândită informaţia
printr-una din căile perceptive, ea trebuie folosită. Tipurile „T” folosesc
gândirea ca metodă de decizie, prezicând consecinţele logice ale unei
alegeri specifice sau ale unui act particular. Când foloseşti gândirea decizi
în mod obiectiv, pe baza cauzei şi efectului, şi iei decizia analizând şi
cântărind dovezile, inclusiv realităţile neplăcute. Oamenii ce preferă
gândirea caută un standard obiectiv al adevărului. Ei excelează adesea în
analiza situaţiilor de criza, ori care cer adaptabilitate mărită, dar nu în
cazurile în care se manifestă situaţii ambigue.
Preferinţa pentru Sentiment: tipurile „F” folosesc afectivitatea ca
metoda de decizie. În acest fel, tipurile „F” iau în consideraţie ceea ce este
important pentru ei şi pentru cei din jur fără să pretindă ca acest lucru este şi
logic. Aceşti oameni preferă în deciziile lor să devină empatici, favorabili şi
plini de tact. Este important de înţeles că „afectivitate” se foloseşte în acest
context cu sensul de „decizii luate pe baza de valori” şi nu se referă la
sentimente sau emoţii.
Scala J-P (Raţiune – Percepţie): Cum te orientezi faţă de lumea
exterioara?
Preferinţa pentru raţional, tipul „Judicativ”: această scală descrie
stilul de viaţă pe care îl adopţi în confruntarea cu lumea exterioară şi
modalităţile prin care te orientezi în relaţie cu ea. Dihotomia descrisă aici se
bazează pe două din scalele anterioare: fie preferi o atitudine în relaţionarea

249
cu mediul bazată pe conştienţă şi pe concluzii proprii (indiferent dacă ele sunt
raţional-logice ori afective), fie preferi o atitudine bazată pe percepţie
(senzorială sau intuitivă). Cei care preferă o atitudine raţională tind să trăiască
în mod ordonat, planificat, să-şi regleze şi controleze viaţa. Ei preferă să
păstreze „frânele” situaţiei, preferă să ia decizii. Sunt organizaţi şi structuraţi
şi vor ca lucrurile să-şi urmeze calea planificată, să fie bine stabilite.
Preferinţa pentru iraţional, tipul „Perceptiv”: cei care preferă procesul
perceptiv (fie prin senzorialitate, fie prin intuiţie) preferă să trăiască într-un
mod flexibil şi spontan. Preferă să-şi trăiască viaţa, mai degrabă decât să o
înţeleagă sau controleze, rămân deschişi experienţei, bucurându-se de ea şi
având încredere în abilitatea lor de a se adapta momentului.
Utilizarea MBTI în selecţia profesională, consiliere vocaţională
Tipul de personalitate şi rezolvarea de probleme
Cercetătorii au investigat relaţia între teoria lui Jung privind preferinţele
individuale şi abordarea rezolvării de probleme şi a luării deciziilor.
Când rezolvă o problemă, introverţii vor dori să li se acorde timp
pentru a se gândi şi pentru a-şi clarifica ideile înainte de a vorbi, în timp ce
extraverţii vor dori să vorbească despre ideile lor pentru a le clarifica. În
concluzie, primii de obicei vor fi mai preocupaţi să-şi înţeleagă ideile
importante, în vreme ce extraverţii vor căuta feedback-uri în ceea ce
priveşte viabilitatea ideilor lor.
Senzorialii sunt predispuşi să dea atenţie faptelor, detaliilor şi
realităţii. De asemenea ei tind să aleagă soluţii standard care au dat rezultate
în trecut. Din contră, persoanele cu funcţia dominantă intuitivă se
concentrează pe semnificaţia faptelor, a relaţiilor între evenimente şi a
posibilităţilor viitoarelor evenimente care pot fi imaginate plecând de la
aceste fapte. Ei vor manifesta o tendinţă de a dezvolta mai degrabă soluţii
noi, originale, decât să folosească ceva ce au experimentat anterior.
Indivizii cu preferinţă pentru funcţia logică vor avea tendinţa să
analizeze şi să folosească logica în timpul rezolvării unei probleme. Ei au
de asemenea tendinţa de a fi obiectivi şi impersonali când trag concluzii. Ei
vor ca soluţiile să aibă sens legat de fapte, principii generale, modele. Prin
contrast, afectivii ţin cont de valori şi sentimente în procesul rezolvării de
probleme. Ei vor avea tendinţa de a fi subiectivi în luarea deciziilor şi să ia
în considerare modul cum deciziile lor pot afecta ceilalţi oameni.
Ultima dimensiune luată în considerare descrie preferinţa unui
individ fie pentru Judecată/(logică sau afectivă), fie pentru Percepţie
(senzorială sau intuitivă). Cei care preferă raţiunea tind să fie structuraţi şi
organizaţi vrea să lase lucrurile terminate. În opoziţie, perceptivii preferă
flexibilitatea şi adaptabilitatea. Ei vor fi mai preocupaţi ca procesul

250
rezolvării de probleme să ia în considerare o varietate de tehnici şi prevăd
schimbările neaşteptate.
Stilul managerial şi de a lua decizii
Din perspectiva tipurilor există o specificitate legată de activitatea de
conducere:
– tipul NF preferă creativitatea, problemele văzute ca oportunităţi;
– tipul NT preferă să definească problemele, urmăreşte obiective
clare, o politică, îşi stabileşte criterii pentru succes;
– Tipul ST preferă să definească soluţiile şi să-şi planifice
implementarea lor;
– Tipul SF este practic dar lucrează în baza a ceea ce simte el că
este mai bine să facă.
Alegerea carierei – orientare profesională
Oamenii tind să fie atraşi şi sunt mult mai satisfăcuţi în slujbe şi
cariere care le oferă oportunitatea de a-şi exprima şi utiliza preferinţele.
Genul de muncă în care va fi cel mai eficient şi de care se va bucura poate
să depindă de exemplu de preferinţa persoanei pentru E sau I. S-au realizat
studii privind legătura dintre ocupaţii şi tipurile MBTI. De exemplu,
profesiunea de psiholog e încadrată tipului INFJ; cea de economist tipului
INTJ, iar cea de pilot ISTP.
Studiile, începând din 1976, privind performanţa în muncă au făcut
ca MBTI să devină un instrument popular pentru companii pentru a învăţa
despre modul lor de a procesa informaţia, iar companii, colegii, spitale şi
forţele armate ale U.S.A. au folosit MBTI pentru a optimiza productivitatea
şi satisfacţia în muncă a angajaţilor. De exemplu, cercetătorii au tras
concluzia că, aparent, senzorialii sunt mai potriviţi pentru sarcini de rutină
şi cu detalii în cadrul unor posturi nu prea înalte, în timp ce intuitivii sunt
mai potriviţi pentru posturi de conducere înalte ce presupun responsabilităţi
de planificare strategică.
Cercetările au arătat că în posturile înalte, de conducere, este de
preferat tipul T (logic, raţional şi disciplinat) comparativ cu tipul F –
afectiv. Echipele cu indivizi având tipuri diferite sunt mai eficiente decât
cele cu aceleaşi tipuri (părere susţinută de Myers în 1974).
Rezultatele studiului indică o strânsă legătură între suportul perceput
şi satisfacţia muncii. Cu cât este mai suportiv mediul, cu atât creşte
probabilitatea creşterii satisfacţiei.
Aplicaţie: identificarea tipurilor; reguli
În cadrul unui tip, una dintre funcţii va fi dominantă – funcţie
preferată şi dezvoltată conştient.
Extravertul îşi va folosi funcţia primă mai ales în lumea exterioară.
Introvertul, în lumea interioară a conceptelor şi ideilor.
251
 A doua funcţie se va dezvolta pentru a permite echilibrul prin
complementaritate.
A doua funcţie va aduce şi echilibrarea dintre E şi I; astfel, cel ce are
dominanta extravertă, va folosi secundara în lumea interioară.
Introvertul, va folosi auxiliara tipic în lumea interioară. Deci,
dezvoltându-şi funcţia auxiliară, persoana îşi va dezvolta deprinderile care
îi permit să funcţioneze şi în lumea interioară şi în cea exterioară. Un
introvert bine dezvoltat poate face faţă lumii exterioare, dar lucrează cel
mai bine, cel mai uşor, cel mai plăcut cu ideile. Un extravert bine dezvoltat
poate lucra eficient cu ideile, dar cel mai bine, cu cel mai mare interes şi
satisfacţie, lucrează prin acţiuni exterioare.
A doua funcţie permite şi echilibrarea dintre perceptiv şi raţional.
Dacă prima este o funcţie iraţională-perceptivă, a doua va fi una raţională.
Şi invers. Prin dezvoltarea auxiliarei, persoana câştigă capacitatea de a
comanda atât aspectul perceptiv, cât şi pe cel raţional.
Preferinţa JP, indică funcţia utilizată în atitudinea extravertă şi
persoanele extraverte şi la cele introverte.
Funcţia opusă dominantei este tipic cea mai puţin dezvoltată, sau
funcţia inferioară, sau a IV-a funcţie.
Funcţia opusă auxiliarei este a III-a, sau terţiară.
3. CHESTIONARE CONSTRUITE PENTRU EVALUAREA UNOR
PERSONALITĂŢI ACCENTUATE
3.1. Teoria lui K. Leonhard privind normalitatea şi condiţia de
anormalitate
În cadrul continuum-ului dintre normalitate şi anormalitate – având
în vedere aspectele de structură, funcţionare şi adaptare – putem vorbi din
perspectiva psihologică de personalităţi mature vs. imature (de exemplu,
imaturitatea personalităţii în formare a adolescentului), personalităţi
accentuate, personalităţi destructurate şi personalităţi patologice.
Categoria personalităţilor accentuate prezintă o serie de caracteristici
care ies din comun, din „media” de manifestare în cadrul populaţiei
generale, care manifestă tendinţa de a aluneca în anormal fără a deveni
propriu-zis destructurate. Trăsăturile specifice accentuării se manifestă ca
invarianţi operaţionali şi vor genera manifestări pregnante – în termeni
normativi – nu numai în raport de „medie” dar şi cu „abaterile de la medie”.
Limitele dintre normal, în termeni cantitativi, tendinţa spre „mediu”,
accentuat şi dizarmonic nu sunt fixe iar delimitările specifice se realizează
în funcţie de intensitatea, constanţa şi gradul de socializare al manifestării
care exprimă trăsătura accentuată, independent de împrejurările exterioare.

252
 Tendinţa spre patologie există la nivelul structurilor de personalitate
accentuate, dar în măsura în care ea este socializată şi sublimată, putem
vorbi la aceste persoane de o „adaptare cu note speciale”. Accentuarea, în
sens pozitiv sau negativ, presupune o manifestare ieşită din comun în mod
constant, indiferent de situaţie. O trăsătură accentuată evoluează cu un grad
mai mare de probabilitate spre sensul negativ atunci când împrejurările de viaţă
ale persoanei favorizează acest lucru. În aceste condiţii lipsa de socializare a
trăsăturii conduce spre dezvoltarea unei personalităţi dizarmonice şi persoane
se află într-un dezechilibru constant cu sine şi cu lumea, iar devierea devine
fundamentală. Persoana, în măsura în care are conştiinţa acestei perturbări, a
faptului că adaptarea la realitate este puternic perturbată, se apără justificând
condiţia în favoarea sa şi în defavoarea lumii.
Karl Leonard, 1968, descrie din datele empirice clinice aceste tipuri
şi este cel care introduce termenul de „personalitate accentuată”.
Clasificare sa cuprinde ca trăsături accentuate ale firii:
• tipul hiperperseverent (susceptibilitatea şi ambiţia);
• tipul hiperexact (conştiinciozitatea şi seriozitatea sunt exagerate);
• tipul demonstrativ (teatral, se autolaudă şi autocompătimeşte);
• tipul nestăpânit (irascibil, indispoziţie cronică, devieri în direcţia
alcoolismului, sau sexuale).
Combinaţiile trăsăturilor de caracter accentuate conduc spre:
• tipul hipertimic (locvace, cu o constantă bună dispoziţie);
• tipul distimic (posomorât, seriozitate exagerată);
• tipul labil (oscilaţii între veselie şi tăcere, hiper şi distimie);
• tipul emotiv (trăiri afective puternice, determinate atât de
evenimente triste, cât şi fericite);
• tipul exaltat (excesivă oscilaţie a afectelor între euforie şi
depresie);
• tipul anxios.
Combinaţiile trăsăturilor de caracter şi temperament accentuate:
• tipul introvertit (trăieşte preponderent în lumea imaginaţiei);
• tipul extravertit (trăieşte preponderent în lumea percepţiei);
• tipul introvertit – hipertimic.

3.2. Chestionarul de tendinţe accentuate

În categoria instrumentelor de evaluare H. Schmiescheck creează
Chestionarul de tendinţe accentuate care urmăreşte evaluarea aspectelor
care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuate.
Tradus şi experimentat în limba română de I. Nestor.

253
 Materiale necesare: chestionarul, foaie de răspuns, foaie de profil,
grila şi sistemul de transformare a notelor brute.
Scop:
Structură: Format din 88 itemi, repartizaţi pe 10 scale: Scala I,
demonstrativitate (12 itemi); Scala II, hiperexactitate (12 itemi); scala III,
hiperperseverenţă (12 itemi); scala a IV-a, lipsa de stăpânire, control (8
itemi); grupa V, hipertimie (8 itemi); grupa a VI-a, distimie (8 itemi); scala
a VII-a, ciclotimie (8 itemi); scala a VIII-a, exaltare (4 itemi); sclala a IX-a,
anxietate (8 itemi); scala a X-a, emotivitate (8 itemi).

4. CHESTIONARE ADRESATE CONDIŢIEI PSIHOPATOLOGICE

A PERSONALITĂŢII
4.1. Abordarea contemporană a condiţiei psihopatologice a
personalităţii
Tulburarea de personalitate este un pas mai departe în direcţia
anormalităţii psihice: reprezintă o deviaţie semnificativă sau extremă de la
modelul sau modelele de comportament existente în grupul socio-cultural
respectiv şi, în plus, tulburarea aduce câteva aspecte–cheie care se regăsesc
în structura psihică încă din copilărie: absenţa răspunsurilor emoţionale
profunde în corelaţie cu poziţia egocentrică, neputinţa de a profita de
experienţă alături de lipsa de respect şi considerare a normelor sociale.
Etiologic, tulburările de personalitate de dezvoltare au condiţii
favorizante multiple spre deosebire de modificările de personalitate care
sunt întotdeauna secundare unor situaţii sau condiţii distructive, precum:
dezastre, tortură, captivitate, boală psihică severă.
În psihopatologie se consideră că dizarmoniile de personalitate nu pot
fi considerate boli psihice propriu-zise, mai ales datorită caracterului aluziv
al debutului; de asemenea, nu prezintă o perioadă de stare de maximă
manifestare clinică şi nici nu se poate spera o „vindecare” sau măcar
remisiune semnificativă.
Tulburările de personalitate au fost denumite „dezvoltări” fiind în
sine structurări particulare ale personalităţii şi prezintă câteva caracteristici
specifice, precum:
• pot fi observate încă din copilărie, pentru că elementele
principale apar schiţate în comportamentul copilului;
• devin evidente în preadolescenţă şi se cristalizează în adolescenţă
o dată cu structurarea definitivă a personalităţii;
• însoţesc persoana în tot cursul vieţii persoanei.

254
 Tocmai această caracteristică de structurare şi evoluţie relativ
constantă face ca tulburările de personalitate să fie menţinute în categoria
psihopatologiei, alături de bolile psihice propriu-zise.
Spre deosebire de structurarea comună a personalităţii unde
comportamentul persoanei este previzibil, dizarmoniile sunt structurări
inedite ale personalităţii, nu întotdeauna în sens negativ. G. Ionescu îi
caracterizează, în primul rând, prin imprevizibilul conduitei, sunt
„surprinzători în raportarea lor la norme, obiceiuri, reguli de convieţuire
socială, la ceilalţi, şi nu rareori la ei înşişi. Particulari în conduită, dar nu şi
în disponibilităţi, vulnerabili la infracţiune, dar şi la adevăruri pe care noi nu
le rostim, seducători sau respingători, sugestibili şi naivi sau flexibili şi
persuasivi, ei sunt sarea şi piperul omenirii...ei tulbură valurile vieţii sociale
şi, uneori le dau culoare”.
Desigur, fiind vorba despre structură de personalitate, dizarmoniiile
reprezintă un ansamblu caracteristic şi persistent de trăsături – cognitive, de
dispoziţie şi relaţionale, conferind o largă gamă de culoare psihiatriei extra
muros.
În practica psihiatrică şi psihologică, au fost utilizaţi şi alţi termeni al
căror conţinut se referă la tulburarea de personalitate precum:
caracteropatii, sociopatii, psihopatii. În clasificarea lor, denumirea
principalelor forme de tulburări de personalitate derivă în general din
denumirea principalelor boli psihice: tulburare paranormală a personalităţii
(paranoia), tulburare schizoidă a personalităţii (schizofrenie), tulburare
histeroidă a personalităţii (isterie).
În taxonomia I.C.D.-10, 1992, în funcţie de sorginte:
• sorginte psihotică: tulburare paranoidă a personalităţii; tulburare
schizoidă a personalităţii;
• sorginte psihosocială: tulburare disocială a personalităţii,
tulburare borderline a personalităţii; tulburare histrionică a personalităţii;
• sorginte nevrotică a personalităţii: tulburare anxioasă a persona-
lităţii, tulburare dependentă a personalităţii; tulburare anacastă a personali-
tăţii; tulburare emoţional-instabilă.
Clasificarea D.S.M.- IV, 1994 introduce criteriul clusterilor de sens:
• Cluster A: tulburare schizoidă a personalităţii; tulburare
paranoidă a personalităţii; tulburare schizotipală a personalităţii;
• Cluster B: tulburare antisocială a personalităţii; tulburare
borderline a personalităţii; tulburare histrionică a personalităţii; tulburare
narcisică a personalităţii;
• Cluster C: tulburare evitantă a personalităţii; tulburare
dependentă a personalităţii; tulburare obsesiv-compulsivă a personalităţii.

255
 4.2. Chestionarele factoriale ale lui Eysenck: Eysenck Personality
Questionnaire şi Eysenck Personality Inventory
În modelul factorial al personalităţii dezvoltat de Eysenck, în esenţă,
există trei superfactori cu o importantă contribuţie ereditară în gradientul de
normalitate – anormalitate: extraversie vs. introversie, stabilitatea
emoţională – vs. instabilitate (nevrotism) şi adaptabilitate vs. psihotism. În
privinţa celui din urmă, experimentele de laborator şi cercetările empirice au
pus în lumină un continuum de-a lungul unei dimensiuni care, în extrema
opusă, cuprinde comportamente, precum: altruism, socializare, capacitate de
empatie şi de conformare; dincolo de zona de normalitate cuprinde
comportamentul psihopat caracterizat prin impulsivitate, ostilitate,
agresivitate) şi, înspre extrema sa patologică, comportamentul schizoid,
unipolar depresiv, tulburările de afectivitate, tulburările schizo-afective şi
schizofrenia. Caracteristicile dominante în profilul personalităţii psihopate
sunt: agresivitate, răceală, egocentrism, impersonalitate, impulsivitate, tendin-
ţă antisocială, lipsa de empatie, încăpăţânarea şi, cognitiv, tendinţa de a face
asociaţii mentale distale ceea ce conferă un plus de inedit reacţiilor şi acţiunilor.
Profilul tulburării de personalitate psihopate poate fi prezentat în
următorii termeni descriptivi: solitar, nu-i pasă de oameni, pare a nu se
potrivi nicăieri, poate fi crud şi inuman, îi lipsesc sentimentele şi empatia,
este ostil altora şi agresiv chiar şi cu cei pe care îi iubeşte, îi plac lucrurile
neobişnuite, ciudate şi nu-i pasă de pericol, îi place să-şi bată joc de alţi
oameni şi să-i neliniştească. Copilul pare ciudat, izolat, glacial şi frizează
prin lipsa de sentimente umane pentru cei apropiaţi şi animale; apare
agresiv şi ostil chiar cu cei din familie; socializarea, empatia, sentimentul de
vinovăţie şi sensibilitatea faţă de alţii sunt noţiuni nefamiliare lor.
Din toate aceste date prezentate reiese că este important să nu ne
facem iluzii privind „vindecarea” tulburării de personalitate; când este
vorba despre o structurare dizarmonică psihoterapia nu are şanse reale de
succes decât la nivelul diminuării unora dintre aspecte, eventual prin
centrarea pe problematica coerenţei şi stabilităţii eului.
Psihologia şi psihodiagnoza au construit o serie de chestionare care
se adresează specific unora dintre dimensiunile de personalitate
caracteristice pentru tulburările de personalitate, cuantificând gradul lor de
normalitate vs. anormalitate sau/şi permiţând de asemenea un
psihodiagnostic diferenţial. Există o serie de tehnici proiective prin care se
poate surprinde structura personalităţii şi dinamica armonică sau
dizarmonică în interiorul acesteia.
E.P.I.

256
 Materiale necesare: Chestionar, foaia de răspuns, grilă, etalon, foaie
de profil, manual pentru interpretare.
Scop: Chestionarul măsoară extraversia-introversia şi nevrotismul
(emoţionabilitatea).
Structură Testul cuprinde trei scale: o scală bipolară pentru
măsurarea introversiei – extraversiei.
(E-I), o scală de echilibru emoţional – nevrotism (N), o scală de
adaptare – psihotism, o scală de minciună (L).
Aplicare: Subiecţii au la dispoziţie un chestionar şi o foaie de
răspuns. Se face instructajul şi se răspunde fără limitare în timp. Se aplică
individual sau colectiv. Recomandat pentru adulţi şi tineri.
Cotare: Pentru obţinerea notelor se aplică grile pentru fiecare din
cele trei scale ale testului. Se numără răspunsurile coincidente pentru DA şi
pentru NU.
Interpretare: Se face conform indicaţiilor din manualul testului.
Primul pas în interpretare este determinarea validităţii profilului. În
acest scop se verifică performanţele obţinute pe scala L (peste 4
coincidenţe, subiecţi disimulanţi). Al doilea pas constă în interpretarea
propriu-zisă a profilului psihologic al subiectului.
Caracteristici specifice tipurilor extravert şi introvert.
Extravertul este sociabil, îi plac activităţile distractive, are mulţi
prieteni, simte nevoia de a discuta cu oamenii şi nu îi place să lucreze de
unul singur. Îşi asumă uşor riscul, îi place aventura şi se expune pericolelor.
Tinde spre emoţii puternice, doreşte agitaţia şi este în general impulsiv. Îi
place să facă glume, este oscilant, optimist, are tendinţa de a fi agresiv şi îşi
pierde cu uşurinţă stăpânirea de sine. Tip artistic, înclinat spre exterior.
Concret, alert, cu iniţiativă şi bun organizator. Tinde să se supraaprecieze şi
să accepte doar propriul punct de vedere.
Introvertul este liniştit, retras, introspectiv, are o viaţă interioară
bogată. Este tipul gânditor, indicat pentru cercetare, posedă gândire
abstractă, dar un spirit de observaţie mai puţin dezvoltat căci este orientat
spre interior şi oarecum rupt de exterior. Uşor tensionat, căci îi lipseşte
uşurinţa exteriorizării bogatelor trăiri interioare. În relaţiile sociale este
rezervat şi distant, neîncrezător şi planificat (non-impulsiv). Înclinat spre un
mod de viaţă ordonat, nu agreează agitaţia, îşi domină agresivitatea şi nu-şi
pierde uşor cumpătul. Tinde să se subaprecieze.
Nevrotismul, denumit şi instabilitate emoţională, este definit de
interrelaţia dintre tendinţa spre anxietate, depresie, o scăzută auto-apreciere
şi timiditate, toate datorate lipsei de control emoţional: reacţiile emoţionale
puternice ale instabilului emoţional interferă cu adaptarea sa scăzută la
evenimentele de viaţă şi îl conduce spre reacţii emoţionale iraţionale,
adesea rigide. Dacă este vorba de un instabil extravert, apar în prim plan
257
neliniştea şi sensibilitatea, devine excitabil, agresiv. Dacă este vorba de un
introvert, timiditatea, anxietate, blocajul emoţional sunt dominante.
Apatia este caracteristica inversă; la cealaltă extremă a stabilităţii
emoţionale, avem de-a face cu persoane extrem de greu de stimulat
emoţional, reacţiile emoţionale sunt slabe ca intensitate, lente, intră greu în
atmosfera emoţională şi au tendinţa de a reveni la starea de apatie, calm
„plat” foarte repede după activarea emoţională.
E.P.Q. include şi o a IV-a scală, psihotismul.
Psihotismul este cea mai complexă dimensiune, definită de
interrelaţiile dintre tendinţele spre agresivitate, egocentrism, comportament
antisocial şi lipsa de empatie. Dacă trăsătura este prezentă în grad înalt, în
comportament se remarcă tendinţa dea produce tulburări, solitudinea,
cruzimea, ostilitatea faţă de celălalt, preferinţe pentru lucruri ciudate şi
neobişnuite. La celălalt pol, avem dea face cu peroane socializate, cu
tendinţa de a acorda un mare respect regulii sociale, convenţiilor,
drepturilor celorlalţi, cu niveluri de aspiraţie adaptate la realitate.
Eysenck subliniază că înţelesul conceptelor se referă în primul rând
la comportamente circumscrise înţelesului larg de normalitate psihică: „Ne
ocupăm de variabile ale personalităţii subiacente comportamentelor care
devin patologice doar în cazuri extreme”. Doar la o mică proporţie de
persoane care prezintă un nivel înalt de psihotism este posibil să se dezvolte
o condiţie psihotică propriu-zisă. Schizofrenia este la un capăt extrem al
dimensiunii psihotism, de exemplu, care include de asemenea, pentru
niveluri înalte criminalitate, psihopatie, tulburări de tip maniaco-depresiv.
Itemii scalei conţin, în primul rând, caracteristici care semnifică un
comportament antisocial, aspecte sadice, impulsive şi, doar în al doilea
rând, ideaţie de tip paranoid.
Exemplu: E.P.I.
Adolescent spitalizat pentru încercare de suicid obţine următoarele
performanţe pe scalele Ey. Notele brute: N = 22, E = 5, L = 5. Pentru a afla
valorile standard ale acestor performanţe se apelează la etalon. În cazul
acestui inventar doar rezultatele brute obţinute pe scalele Ne şi E se
transformă în note standard. Prin transformarea notelor brute în note
standard performanţele pe aceste scale sunt: Ne 9, E 1. Aşadar vom analiza
următorul profil: N = 9, E = 1, L = 5.
Rezultatele obţinute pe scala de minciună (L) indică tendinţă de
disimulare, performanţă mai mare de 4 puncte, scala E ne arată că subiectul
nostru este introvert, iar scala N semnalează prezenţa unei structuri
nevrotice. Performanţele crescute pe scala L şi N se susţin şi putem afirma
că subiectul disimulează. Prin urmare, descrierea subiectul va fi
următoarea: subiect introvert, rigid şi tensionat cu decompensare nevrotică.

258
 4.3. Inventarul multifazic de personalitate Minnesota, M.M.P.I.
şi scalele abreviate din CPI
Materiale necesare: Chestionar MMPI, Foaia de răspuns, grilele,
foaia de profil; sau Chestionar CPI, foaia de răspuns CPI, grilă, etalon, foaie
de profil MMPI (masculin şi feminin), manual pentru interpretare.
Scop: Destinat evaluării trăsăturilor caracteristice anormalităţii
psihologice dezabilitate (Hathaway şi McKinley, 1952)
Scalele abreviate MMPI sunt incluse în structura scalelor CPI. Astfel
aplicarea CPI permite prin utilizarea grilelor specifice MMPI evaluarea
personalităţii din punct de vedere psihopatologic. Proporţia de itemi
comuni între cele două teste variază de la 22% la 60% (media de 43%) se
justifică prin faptul că o mare parte dintre itemii CPI au fost preluaţi direct
din MMPI. (Minulescu, 1996).
Structură: Inventarul este alcătuit din 4 scale de validitate şi 10
scale clinice.
Scalele de validitate sunt: scala Nu ştiu (?), scala minciună (L), scala
de neînţelegere a testului sau de răspunsuri la întâmplare (F), scala bipolară
de disimulare pozitivă sau negativă (K).
Diferenţa F-K (indicele Gough) elimină posibilitatea unui trucaj
deliberat al răspunsurilor.
Scalele clinice sunt:. Scala ipohondrie (Hs), scala depresie (D), scala
isterie (Hy), scala deviaţie psihopată (Pd), scala masculinitate–feminitate
(Mf), scala paranoia (Pa), scala psihastenie (Pt), scala schizofrenie (Sc),
scala hipomanie (Ma), scala introversie socială (Si).

Descrierea scalelor
1. Scala ipohondrie (Hs) – o notă ridicată pe această scală indică
faptul că subiectul are tendinţa de a se plânge excesiv de boli fizice, fără
nici o bază organică.
2. Scala depresie (D) – detectează subiecţii depresivi şi anxioşi.
3. Scala isterie (Hy) – determină temperamentul isteroid şi
simptomele de conversie.
4. Scala deviaţie psihopată (Pd) – este mai mult o scală de caracter,
decât una simptomatologică şi indică prezenţa, cu sau fără conduite
manifeste, a caracteristicilor psihopate de personalitate.
5. Scala masculinitate-feminitate (Mf) – măsoară caracteristicile
homosexuale ale personalităţii de diferite categorii (prin autopuniţie
masochistă, impulsivi, psihopaţi, cu personalitate feminină).
6. Scala paranoia (Pa) – detectează tendinţele paranoide şi
paranoice.
7. Scala psihastenie (Pt) – scală simptomatică, care măsoară
simptomele fobice şi obsesionale.

259
 8. Scala schizofrenie (Sc) – surprinde demenţa precoce,
schizofrenia pseudo-nevrotică, hebefreno-catatonică, paranoidă.
9. Scala hipomanie (Ma) – măsoară expansivitatea şi iritabilitatea
hipomaniacală.
10. Scala introversie socială (Si) – nu este o scală patologică propriu-
zisă. Ea măsoară tendinţa de evitare a contactelor sociale.
Se mai pot calcula doi indici: nivelul de anxietate (Ai) şi gradul de
interiorizare (Ir) conform unor formule indicate de Welsh, în care sunt
utilizate notele standard (note T).
Aplicarea formei abreviate a MMPI presupune utilizarea CPI. Prin urmare,
se aplică CPI conform regulilor precizate în descrierea chestionarului.
Cotare: Pornind de la rezultatele obţinute la test se aplică grilele
scalelor abreviate MMPI şi o formulă de calcul specifică, care include şi
indici de ponderare. Rogers utilizează ecuaţia y = ax +b pentru a determina
valoarea scorurilor pe scalele derivate; y reprezintă scorul brut estimat al
scalei corespunzătoare din MMPI, x reprezintă scorul brut al scalei
abreviate construite din itemii testului CPI (se obţine prin aplicarea grilei şi
sumarea coincidenţelor răspunsurilor), a şi b reprezintă constante calculate
pentru fiecare dintre aceste scale. Cu aceste scoruri brute y trebuie procedat
în continuare conform corecţiilor obişnuite care se aplică scorurilor brute
obţinute prin aplicarea propriu-zisă a MMPI.
Se marchează pe foaia de profil MMPI rezultatele astfel obţinute şi se
trasează profilul.
Interpretare: Se respectă regulile precizate de manual. Ca regulă
generală, orice performanţă care depăseşte 70 notă T indică prezenţa unei
accentuări în sens patologic.
Exemplu
Rezultatele obţinute de subiectul AN (femeie, 24 ani) pe scalele
abreviate MMPI sunt următoarele:
Scale L F K Hs D Hy Pd Mf Pa Pt Sc Ma Si
Note brute 6 10 19 24 27 30 21 40 13 36 28 16 27
Note standard 52 56 67 66 56 65 53 36 62 64 53 45 49
Pasul 1. Verificarea validităţii testului. În acest scop se analizează
rezultatele pe scalele L, F, K. Dacă scorurile depăşesc NS 70, atunci există
motive de invalidare (minciună, capacitatea de înţelegere a testului,
atitudine negativă faţă de testare). În cazul prezent, verificarea scalelor de
validitate nu oferă nici un motiv de invalidare.
Pasul 2. Analiza scalelor diagnostice. Performanţele obţinute de
subiectul AN pe scalele diagnostice nu depăşesc NS 70, subiectul este
normal din punct de vedere psihologic.
4.4. Chestionarul Psihopatie, Nevroză, Paranoia, P.N.P. al lui P. Pichot
Materiale necesare: Chestionar, foaia de răspuns, grilă, etalon, foaie
de profil, manual pentru interpretare
260
 Scop: Depistarea subiecţilor cu tendinţe paranoice, nevrotice sau
psihopate.
Structură: Testul este alcătuit din 3 subteste: un chestionar, (4 scale:
de sinceritate, nevrotism, tendinţe paranoide, tendinţe psihopate), un test
asociativ verbal, un test de gusturi alimentare (probe cvasi-proiective).
Aplicare: Testul se aplică fără limită de timp, instructajele se fac
pentru fiecare subtest în parte. Subiectul este avertizat să nu noteze nici un
răspuns la rubrica „?” pe foaia de răspuns. Se aplică individual sau colectiv.
Recomandat pentru adulţi şi tineri.
Cotare: Testul nr.1 (gusturi alimentare) – se reţine numărul
alimentelor subliniate şi se trece în rubrica corespunzătoare (Gust al.) pe
foaia de profil. Testul nr. 2 (chestionarul) – se aplică cele patru grile şi se
trec punctele în rubricile corespunzătoare (Nesinc., Nev. Pa., Ps.) a foii de
profil Testul nr. 3. (asociativ verbal) – se aplică grila şi se trec pe foaia de
profil punctele în rubrica corespunzătoare (Con.verb.). În cazul testelor 2 şi
3 se acordă un punct pentru fiecare răspuns coincident cu grila.
Se lucrează pe foaia de profil corespunzătoare nivelului cultural al
subiectului.
Indicele de gravitate patologică creşte direct proporţional cu creşterea
rezultatelor peste 70. La scala de minciună, performanţe peste 70 în note T
indică dorinţa de a se pune într-o lumină favorabilă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2003.
2. M. Minulescu, Teorie şi practică în psihodiagnoză Testarea personalităţii,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003.
3. M. Minulescu, Evaluarea trăsăturilor de personalitate ale pacienţilor, în
B. Luban-Plozza, I.B. Iamandescu, Dimensiunea psihosocială a practicii
medicale, Editura Infomedia, Bucureşti, 2002.

261
 STATISTICĂ SOCIALĂ

Prof. univ. dr. PETRUŞ ALEXANDRESCU

OBIECTIVE

Pregătirea şi familiarizarea studenţilor cu principalele metode

statistice utilizate în cercetările concrete din domeniul ştiinţelor sociale;
formarea unei gândiri statistice.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Statistica socială se ocupă cu gruparea, analiza şi

interpretarea datelor referitoare la un fenomen social. Totodată,
se are în vedere şi efectuarea unor previziuni privind producerea
fenomenului în viitor.
Analiza statistică a unui fenomen comportă două etape:
– Statistica descriptivă, care înseamnă procesul de culegere a
datelor asupra unui fenomen şi înregistrarea acestora.
– Statistica matematică, care se ocupă cu gruparea datelor,
analiza şi interpretarea lor în vederea unor predicţii asupra comportării în
viitor a fenomenului.
Prin populaţie statistică vom înţelege orice mulţime care formează
obiectul de studiu al analizei statistice.
Exemple de populaţii statistice: populaţia şcolară, populaţia adultă (de
peste 18 ani) etc.
Elementele unei populaţii statistice se numesc unităţi statistice, iar
însuşirea comună a tuturor elementelor statistice se va numi caracteristică.
O analiză statistică a unui fenomen social se efectuează după una sau
mai multe caracteristici care pot pune în lumină aspectele relevante ale
fenomenului luat în studiu.
Exemple:
1. Dacă ne interesează rezultatele obţinute de studenţii unei facultăţi,
atunci mulţimea tuturor studenţilor formează populaţia statistică.

262
 Fiecare student al facultăţii respective va fi o unitate statistică, iar
notele obţinute la examen vor constitui caracteristica studiată.
2. Dacă în studiu avem în vedere numărul locuitorilor fiecărei
localităţi din ţară la o anumită dată, atunci mulţimea localităţilor
constituie populaţia statistică, fiecare localitate devine o unitate
statistică, iar numărul locuitorilor la data respectivă a fiecărei
localităţi devine caracteristica studiată.
O caracteristică care se poate măsura se va numi caracteristică
cantitativă. În caz contrar, caracteristica se va numi calitativă.
Caracteristicile din exemplele anterioare sunt cantitative. Alte exemple
de caracteristici cantitative sunt: vârsta, salariul lunar, venitul obţinut etc.
Exemple de caracteristici calitative: sexul, profesia, culoarea ochilor etc.
Unele caracteristici se constată că pot lua numai valori întregi (numărul
de locuitori ai unui oraş, numărul pensionarilor dintr-o localitate, numărul
firmelor etc.). Aceste caracteristici se vor numi discrete.
O caracteristică care poate lua orice valoare, număr real, dintr-un
interval finit sau infinit se numeşte continuă. Astfel de caracteristici pot fi:
greutatea fiecărui individ al unei populaţii statistice, înălţimea indivizilor
unei populaţii etc.
II. GRUPAREA DATELOR
Să presupunem că s-au înregistrat notele obţinute de studenţii anului II
la examenul de statistică socială. Rezultatele sunt prezentate grupat astfel:
Nota 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Nr. stud. 0 1 2 5 10 25 31 25 15 6
Din aceste date putem trage unele concluzii privind nivelul de
pregătire şi de prezentare la examen a studenţilor.
Analiza statistică a unui fenomen, în raport cu o singură caracteristică
conduce la prezentarea unei serii de perechi de valori, pe care o vom numi
serie statistică.
În cazul caracteristicilor calitative, prima valoare a perechii din seria
statistică nu mai este numerică.
Exemplu: distribuţia după sex a unei populaţii statistice:
Sex Masculin Feminin Total
Nr. unit. statistice 86 94 180

263
 De asemenea, distribuţia după caracteristica grupei de vârstă a unei
populaţii active în câmpul muncii, ar genera o serie statistică a cărei primă
valoare este cuprinsă între 18 şi 62 ani.
Vârsta 18 19 20 .......................................................................62
Nr. unit. statistice .............................................................................................
Din motive practice se pot face grupări pe intervale mai mari ale
vârstei subiecţilor, de exemplu din 5 în 5 ani sau din 10 în 10 ani,
astfel:
Grupe de vârstă 18 - 20 21 - 30 31 - 40 41 - 50 51 - 60 61 - 62
Nr. unit. statistice

III. FRECVENŢĂ ABSOLUTĂ. FRECVENŢĂ

RELATIVĂ. FRECVENŢE CUMULATE
Numim frecvenţă absolută a unei valori a caracteristicii numărul de
unităţi ale populaţiei statistice corespunzătoare acelei valori.
De exemplu, în tabela distribuţiei după caracteristica sex, valoarea 86
reprezintă numărul persoanelor masculine sau frecvenţa absolută
respectivă. Analog, 94 reprezintă frecvenţa absolută sau numărul
persoanelor de sex feminin.
Suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor caracteristicii este
egală cu totalul populaţiei statistice.
Numim frecvenţă relativă a unei valori m a caracteristicii raportul
dintre frecvenţa absolută a valorii respective m a caracteristicii şi totalul
populaţiei statistice. Vom scrie:
m
f=
n
unde:
f –este frecvenţa valorii respective a caracteristicii;
m –este frecvenţa absolută a acestei valori;
n –este totalul populaţiei statistice.
Revenind la exemplul anterior, frecvenţele relative vor
fi:
f1 = 86 =0,48 sau 48%
180
f2 = 94 =0,52 sau 52%
180
Tabela respectivă devine:
264
 ⎛ Masculin Feminin ⎞
⎜⎜ ⎟
⎝ 0,48 0,52 ⎟⎠
Seria statistică asociată unei caracteristici statistice se
poate asocia cu distribuţia unei variabile aleatoare, care,
reamintim, este un tabel de forma:
⎛ x1 x2 ... x n ⎞
⎜⎜ ⎟
⎝ p1 p2 ... p n ⎟⎠
în care x1, x2,.............xn sunt valorile aleatoare corespunzătoare cu
probabilităţile p1, p2,.........pn.
Evident, avem în vedere că p1 + p2 +.........+ pn = 1
De multe ori, putem folosi termenul de variabilă statistică în loc de
caracteristică.
Numim frecvenţă absolută cumulată a unei valori x a variabilei
statistice, suma frecvenţelor absolute ale tuturor valorilor variabilei care
apar până la valoarea x inclusiv.
IV. REPREZENTAREA GRAFICĂ A SERIILOR
STATISTICE

Să considerăm distribuţia investiţiilor în câteva sectoare ale economiei

naţionale:
Sectorul Investiţii procentuale
A...........................................................................................…5,5%
B.........................................................................................…..14,5%
C...............................................................................................20%
D...............................................................................................25%
E................................................................................................35%
__________________________________________________________
Total investiţii 100%

265
 25%
35%

5.50% 20%

14.50%

Reprezentarea grafică corespunzătoare poartă denumirea de

diagramă.
Seriile cu caracteristică cantitativă se reprezintă grafic în raport cu un
sistem de axe. Astfel, distribuţia de mai sus poate fi reprezentată grafic prin
mai multe feluri:
a) Reprezentarea prin batoane

40
30
20
10
0
A B C D E F

b) Reprezentarea prin histograme

266
 40
30
20
10
0
1 2 3 4 5 6

În cazul reprezentărilor spaţiale se utilizează cartodiagramele.

Diagramele în cerc sau dreptunghiulare se mai numesc diagrame de
structură.
Histogramele se utilizează în cazul seriilor cu intervale egale.
Ulterior se poate construi poligonul frecvenţelor.
Dacă unim punctele poligonului de frecvenţă printr-o curbă
oarecare, obţinem curba frecvenţelor sau curba de distribuţie.
V. FORMA DISTRIBUŢIILOR CU O
CARACTERISTICĂ
1. Distribuţii simetrice. Se prezintă sub forma unui clopot. Cele mai
răspândite distribuţii simetrice sunt distribuţiile normale care
urmează legea normală de probabilitate studiată de Laplace şi
K. J. Gauss.

2. Distribuţii uşor asimetrice.

3. Distribuţii pronunţat asimetrice.

267
 4. Distribuţii în formă de J.
5. Distribuţii în formă de U.

VI. ELEMENTE CARACTERISTICE ALE UNEI SERII

STATISTICE
Vom numi valoare centrală a unei clase de variaţie media aritmetică a
extremităţilor acestei clase.
Modul sau dominanta unei serii statistice este valoarea
caracteristicii corespunzătoare celei mai mari frecvenţe.
Mediana unei serii este un număr x cu proprietatea că există atâtea
unităţi statistice corespunzătoare valorilor mai mici decât x, cât şi cele
corespunzătoare valorilor mai mari decât x.
Media aritmetică. Dacă x1, x2,.....xn sunt n valori, atunci media
aritmetică a lor este:
x 1 + x 2 + ... + x n
n

În cazul distribuţiei variabilei x:

Valori x1 x2...............................................xn
Frecvenţe y1 y2...............................................yn

Valoarea medie a variabilei respective este:

x 1 y1 + x 2 y 2 + ... + x n y n
x=
y1 + y 2 + ... + y n
dacă N = y1 + y2 +.............yn este totalul populaţiei, atunci:
268
 x = x 1f1 + x 2 f 2 + ... + x n f n
yi
unde f i = , i = 1, 2, … , n.
N

VII. DISPERSIA
Fiind date n valori x1, x2,........xn cu media x , numim dispersia
acestor valori, mărimea:
1 n
σ2 = ∑ (x i − x) 2 ,
n i=1
iar mărimea σ = σ 2 se numeşte abaterea medie pătratică.
Abaterea medie pătratică indică gradul de împrăştiere a valorilor în jurul
mediei aritmetice. Din inegalitatea lui Cebişov rezultă că în intervalul
[ x − 2σ, x + 2σ]
se află mai mult de 3/4 din numărul abaterilor.

VIII. VARIABILE ALEATOARE

O variabilă aleatoare este un tabel de forma:
⎛x x2 ... xn ⎞
X : ⎜⎜ 1 ⎟
⎝ p1 p2 ... pn ⎟⎠
unde xi sunt valorile pe care le poate lua variabila x cu probabilităţile pi. În
plus, este îndeplinită conotaţia:
p1 + p2 + ......pn = 1
Pot exista variabile aleatoare diferite cu aceeaşi distribuţie.

Operaţii cu variabile aleatoare

⎛ x1 x 2 ... x m ⎞ ⎛y y 2 ... y n ⎞
Dacă X : ⎜⎜ ⎟⎟ , Y : ⎜⎜ 1 ⎟ şi a ∈ R o
⎝ p1 p 2 ... p m ⎠ ⎝ q1 q 2 ... q n ⎟⎠
constantă, atunci se definesc v.a. următoare:

269
 ⎛ ax ax 2 ... ax n ⎞ ⎛ a + x1 a + x2 ... a + x n ⎞
aX : ⎜⎜ 1 ⎟⎟ ; a + X : ⎜⎜ ⎟;
⎝ p1 p 2 ... p n ⎠ ⎝ p1 p2 ... p n ⎟⎠

⎛ x + y1 x 2 + y2 ... x m + y n ⎞
X + Y : ⎜⎜ 1 ⎟
⎝ p11 p12 ... p mn ⎟⎠
unde pij este probabilitatea realizării simultane a evenimentelor X = xi , Y = yj
⎛x y x 2 y2 ... x m y n ⎞
XY : ⎜⎜ 1 1 ⎟
⎝ p11 p12 ... p mn ⎟⎠
unde pij este definit ca mai sus.

Variabile aleatoare independente

V.a. X şi Y sunt independente dacă evenimentele X = xi şi Y = yj sunt
independente pentru toate cuplurile i şi j.
Putem scrie:
pij = P( X = xi , Y = yj ) = P ((X = xi) ∩ (Y = yj) ) = P(X = xi)P(Y = yj) = piqj

Valoarea medie a unei v.a.

Valoarea medie a v.a. X este:
M(X) = m = x = p1x1 + p2x2 + … + pnxn
Numim moment de ordin k al v.a. X, valoarea medie a v.a. Xk:
Mk(X) = M(Xk) = p1x1k + … + pnxnk
Variabila X-M(X) se numeşte abaterea de la medie a v.a. X
Cel mai bun indicator al împrăştierii unei v.a. este dat de expresia:
M[(X-m)2]
Care este un moment centrat de ordinul al doilea numit dispersia v.a. X
σ 2 = D2(X)= M[(X-m)2] , m = M(X)
σ = σ 2 = D(X) = M(X 2 ) − M 2 (X)
se numeşte abatere medie pătratică.
Inegalitatea lui Cebîşev:

270
 σ2
P(|X-m| < ε) ≥ 1 -
ε2
Unde m = M(X), iar σ2 este dispersia v.a. X

Covarianţa a 2 v.a. X şi Y este coeficientul

µ XY = M[(X − X )(Y − Y )] = M (XY) − M (X) ⋅ M (Y)

Coeficientul de corelaţie a 2 v.a. X şi Y este

µ XY M (XY) − M (X) ⋅ M (Y)
ρ XY = =
σXσY M (X ) − M 2 (X) ⋅ M (Y 2 ) − M 2 (Y)
2

Proprietăţi:
1) -1 ≤ ρXY ≤ 1
2) Dacă ρ = ± 1 între v.a. X şi Y există o dependenţă liniară. Astfel:
σY
y - M(Y) = ( X - M(X)) , (cazul ρ = 1)
σX
σ
y - M(Y) = - Y ( X - M(X)) , (cazul ρ = -1)
σX
3) Dacă v.a. X şi Y sunt independente, atunci ρXY = 0

Coeficientul de variaţie (sau de împrăştiere)

σX
V=
M (X )
IX. CORELAŢIA RANGURILOR
Fie n unităţi statistice A1, A2, … , An fiecare fiind definită prin 2
caracteristici:
(x1, y1) , (x2, y2) , … , (xn, yn)
Ne punem problema existenţei unei corelaţii între aceste caracteristici.

Coeficientul de corelaţie a rangurilor al lui Spearman:

271
 6∑ d i2
ρ = 1− , (n > 1)
n (n 2 − 1)
Proprietăţi: -1 ≤ ρ ≤ 1

Coeficientul de corelaţie a rangurilor al lui Kendall

2(P − Q)
r=
n (n − 1)
unde P este un indicator al concordanţei pozitive, iar Q un indicator al
concordanţei negative.

Coeficienţi de corelaţie parţială şi multiplă

⎛ xi ⎞ ⎛ yi ⎞ ⎛ zi ⎞
Dacă X : ⎜⎜ ⎟⎟ , Y : ⎜⎜ ⎟⎟ , Z : ⎜⎜ ⎟⎟ sunt 3 v.a. şi m11=M(x-m1)2 ;
⎝ pi ⎠ ⎝ qi ⎠ ⎝ ri ⎠
m12 = M(x-m1)(y-m2) , m22=M(x-m2)2,
atunci
m12
ρ12 =
m11m 22
este coeficientul de corelaţie parţială între variabilele X şi Y. În mod analog
se defineşte ρ23 şi ρ31.
Corelaţia dintre variabila X şi grupul Y şi Z se stabileşte de către
coeficientul de corelaţie multiplu:
M
ρ1.23 = 1 −
m11 M11
⎛ m11 m12 m13 ⎞
⎜ ⎟
unde M = ⎜ m 21 m 22 m 23 ⎟
⎜m m 32 m 33 ⎟⎠
⎝ 31
iar M ij este minorul elementului mij din |M|
În mod analog,

272
 M M
ρ 2.31 = 1 − şi ρ 3.12 = 1 −
m 22 M 22 m 33 M 33

Coeficientul multiplu între variabilele Xi şi grupul (X1, … , Xi-1, Xi+1, … , Xn)

este dat de formula:
M
ρ i;1, 2,...,i−1,i+1,...,n = 1 −
m ii M ii

X. ANALIZA DE REGRESIE
Fie o distribuţie teoretică discretă de 2 variabile bidimensionale, X şi Y de
repartiţii
⎛a ⎞ ⎛bj ⎞
X : ⎜⎜ i ⎟⎟ , Y : ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ pi ⎠ ⎝q j ⎠
şi P(X=ai , Y=bj)
Se pune problema determinării parametrilor α şi β astfel încât:
M(Y-αX-β)2 = min sau
n n
∑ ∑ p ij (b j − αa i − β) 2 = minim
i =1 j=1
analiza de regresie rezolvă această problemă a minimizării sau a găsirii
dreptelor de cea mai bună aproximare, obţinându-se dreptele de regresie:
σX
y - M(Y) = ρ ( X - M(X)) şi
σY
σ
y - M(Y) = ρ Y ( X - M(X))
σX
cu centrul de greutate: (M(X), M(Y))

XI. ANALIZA CAUZALĂ

Termeni echivalenţi: path analysis, cauzal analysis, analiză de
dependenţă.

273
 Problema care se pune este determinarea relaţiilor într-un ansamblu de
variabile în contextul unei structuri cauzale.
Numim variabilă orice criteriu de clasificare fie că este vorba de o
însuşire dichotomică (sexul), de ordin (nivelul de şcolarizare) sau variabilă
cantitativă (precum venitul).
Metodele mai importante aparţin lui Simon, H. Blalock şi
R. Boudon.
Metodele se bazează pe observaţia coeficienţilor de corelaţie
liniară între variabile care au la bază tehnicile clasice ale analizei
de regresie.
XII. MODELUL RECURSIV
(M. Simon, H. Blalock, R. Boudon, Duncan şi Alker)
Ipoteze:
a. Relaţiile sunt liniare.
Orice variabilă a graficului este exprimată ca funcţie liniară de una
sau mai multe variabile.
Ex. x2=a12x1+e2
x1 x1

x2 x3 e2 x2

x4
x4=a24x2+a34x3+e4
b. Nu există efect de interacţiune.
c. Reziduurile ei nu sunt corelate între ele.

x1 Sistemul de ecuaţii ataşat grafului

orientat alăturat:
x3
x2 x2=a12x1+e2
x3=a23x2+e3
x4=a14x4+a24x2+a34x3+e4
x4
274
 XIII. EŞANTIONAREA
Eşantionarea reprezintă un procedeu statistic prin care se prelevă un lot
al populaţiei statistice intrate în studiu, numit eşantion, şi ale cărei
caracteristici pot fi extinse, prin interferenţă statistică, la întreaga populaţie
statistică, numită adesea şi universul de eşantionare.
Principiul de bază al eşantionării este ca fiecare element al colectivităţii
statistice să aibă şanse reale, nenule, de apariţie în lotul de selecţie numit
eşantion.
Reprezentativitatea eşantionului este capacitatea acestuia de a reproduce
cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din universul de
eşantionare.
Gradul de reprezentativitate este măsurat de 2 indicatori:
− d = eroarea maximă, care exprimă diferenţa cea mai mare pe care
o aceptăm între o valoare v* din eşantion şi v- valoarea
corespunzătoare populaţiei;
− P – nivelul de încredere, care arată ce şanse sunt ca eroarea reală
comisă să nu depăşească eroarea maximă admisă (v* - d, v* + d) –
interval de încredere.
Gradul de reprezentativitate al unui eşantion depinde de:
− caracteristicile populaţiei;
− mărimea eşantionului;
− procedura de eşantionare folosită.

Tehnici de eşantionare:
Eşantionare
– aleatoare (probabilistică);
– nealeatoare.
Tipuri de eşantionare:
– Eşantionarea simplă aleatoare;
– Eşantionarea prin stratificare;
– Eşantionarea multistadială;
– Eşantionarea pe cote;
– Eşantionarea fixă (panel).
275
Tipuri de erori:
– de eşantionare;
– de observare.

Organizarea unui sondaj statistic.

Dosarul unui sondaj.

Construirea unei baze de sondaj.

Construirea unui model de eşantion noţional.
Teste de semnificaţie:
– testul
mi – frecvenţe teoretice;
hi – frecvenţe experimentale.
– Grade de libertate, prag de semnificaţie.
– Interpretare. Ipoteza nulă.

XIV. CHESTIONARUL PSIHO-SOCIOLOGIC

Tipuri de întrebări:
– după conţinut:
– factuale, de opinie, de cunoaştere;
– după forma de înregistrare a răspunsurilor:
– închise, deschise, întrebări cu posibilităţi multiple de răspuns.

Analiza scalară (de ierarhizare):

Tipuri de scale:
– scale nominale;
– scale ordinale;
– scale cu intervale;
– scale proporţionale.
Analiza non –răspunsurilor.
Analiza metodelor bazate pe ierarhii.
Paradoxul
Indicatorii de agregare.
276
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Alexandrescu P., Introducere în statistica socială, Editura Paralela 45, Bucureşti,
2004.
2. Chelcea S., Metodologia cercetării sociologice –Metode cantitative şi calitative,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
3. Rotariu T., Iluţ P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom,
Iaşi, 1997.
4. Sandu. D., Statistica în ştiinţele sociale, Universitatea Bucureşti, 1992.

277
 SOCIOLOGIA DEVIANŢEI
DEVIANŢĂ ŞI CONTROL SOCIAL
Prof. univ. dr. TUDOREL BUTOI

OBIECTIVE
Acumularea şi agravarea actelor deviante într-o societate
generează anumite forme de alienare, stres, nesiguranţă şi
demoralizare. În plus, o mare parte a indivizilor implicaţi în
asemenea acte antisociale nu-şi percep propria situaţie,
neinteresându-i opinia celorlalţi, retrăgându-se într-o subcultură
specifică. Aceste subculturi îmbracă forma raţionalizată şi organizată
a infracţionalităţii, devin profesioniste şi, depăşind infracţionalitatea
de tip aleatoriu, se definesc ca devianţă de tip special. Interesul,
oportunitatea şi eficienţa abordării ştiinţifice a fenomenului de către
socio-psihologi constă în a cunoaşte şi interveni competent, prin
instrumentele „controlului social”, asupra unei subculturi
generatoare de pattern-uri criminale profesionalizate – „devianţa
specială” .
Partea I
SOCIOLOGIE JURIDICĂ

1. SOCIOLOGIA JURIDICĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

UMANIST-SOCIALE
1.1. Definiţia, obiectul de studiu şi metodele de investigare ale
sociologiei juridice
Integrată în sistemul ştiinţelor socio-umane, sociologia juridică are un
obiect propriu de cercetare, un corpus teoretico-metodologic ce se
îmbogăţeşte progresiv şi, de asemenea, rezultate concrete care îi pun în
valoare virtuţile ştiinţifice, teoretice şi aplicative.
Potrivit autorilor români, definiţia sociologiei juridice ar fi:
ansamblul „normelor şi regulilor cu caracter obligatoriu, legiferate de
puterea de stat, în virtutea cărora este impusă ordinea socială şi asigurată
legitimitatea relaţiilor şi acţiunilor umane”.
278
 Alte încercări de concepere a definiţiei pornesc de la ideea că
„sociologia juridică se ocupă cu studiul realităţii sociale integrale a
dreptului, precum şi al fenomenelor şi proceselor acestei realităţi, sub
aspectul genezei, structurii, dinamicii şi funcţionalităţii lor în cadrul
societăţii”.
Francezul Roger Pinto consideră că sociologia juridică, prioritar,
trebuie să se preocupe de studierea genezei şi diferenţierii normelor
juridice, persoanelor juridice colective şi individuale, aspectelor juridice
referitoare la conduitele individuale şi „efectivitatea dreptului”.
Obiectivele sociologiei dreptului se relevă a fi următoarele:
a) analiza rolului normei juridice şi ansamblul celorlalte norme
sociale, din punctul de vedere al genezei şi funcţionalităţii sale, al
condiţiilor şi limitelor de aplicare, al tehnicilor de exerciţiu;
b) analiza mecanismelor de constituire a legilor şi raporturilor
lor cu mecanismele diferitelor instituţii sociale;
c) evaluarea principalelor reglementări juridice specifice
diferitelor tipuri de comportament social (de natură politică, economică,
etică, religioasă, familială ş.a.);
d) studiul raportului şi diferenţelor între cutumă („obiceiul
pământului”), legislaţie (legea emisă de autorităţi) şi jurisprudenţă
(interpretarea legii în practica juridică);
e) evaluarea rolului grupurilor profesionale care activează în
domeniul dreptului (legiuitori, judecători, administratori, consilieri juridici,
avocaţi, experţi etc.);
f) analiza relaţiilor care se stabilesc între reglementările
juridice şi schimbările sociale sau economice, conduita populaţiei în raport
cu diverse reglementări juridice.
Sociologia juridică are propriile metode şi tehnici de cercetare. Ca
disciplină de ramură a sociologiei, prioritar apelează la arsenalul
metodologic al acesteia (observaţia, analiza de conţinut, ancheta, sondajul
de opinie, studiul de caz etc.). Dar, în general, se consideră – aşa cum a
făcut-o şi Jean Carbonnier – că în problema metodelor cea mai raţională
poziţie este adaptarea la necesităţile de studiu ale sociologiei dreptului.

2. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI JURIDICE

2.1. Funcţia cognitivă
Cunoaşterea ştiinţifică (funcţia cognitivă şi în cazul sociologiei
juridice) vizează surprinderea, înţelegerea şi interpretarea realităţilor sociale
ale dreptului „cu mijloace şi instrumente fundamentate juridic şi permite,
deopotrivă, depistarea unor disfuncţii şi perturbări în aplicarea efectivă a
279
legii. Potrivit acestei funcţii, se pot înregistra şi descrie fenomenele juridice
dintr-o societate cu obiectivul de a depista cauzele acestora şi de a formula
unele explicaţii”.
2.2. Funcţia explicativă
Această funcţie decurge, în mod logic, din prima, deoarece orice
investigare pune în evidenţă (constată) un fapt sau un fenomen juridic, îl
consemnează ca atare (îl înregistrează) şi, în mod firesc, caută prin metode
şi cu mijloace specifice să-l explice.
Atitudinea (sau poziţia) este esenţială în interpretarea şi identificarea
unor răspunsuri la problematica supusă investigaţiei. Atitudinea vizează, în
primul rând, corelarea obiectivului urmărit cu obiectul de studiu al
sociologiei juridice. Corelarea, dacă nu este însoţită de armonizarea ei cu
viziunea teoretică, în care trebuie analizat şi interpretat faptul, fenomenul,
procesul juridic respectiv, fie este compromisă, fie conduce explicaţia pe un
teren care se îndepărtează de realităţile sociale.
Descoperirea legăturilor cauzale este considerată ca fiind esenţială
pentru formularea de conexiuni, estimări, explicaţii sau concluzii, care, la
rândul lor, să servească demersul de formulare a unor legi cauzale. Se
consideră că, din acest punct de vedere, sociologia juridică este deficitară.
2.3. Funcţia critică
Dreptul, spre deosebire de toate celelalte discipline sociale, prin
autoritatea lucrului judecat, impune o hotărâre care devine executorie. În
această perspectivă, se apreciază că dreptul emană putere. Respectul
normei şi sancţiunea reprezintă o latură a actului justiţiar. O alta o
reprezintă actul reparatoriu al părţii vătămate. Întrucât erare humanum est,
dreptul şi-a creat un sistem propriu de analiză şi critică, „un mecanism
intern de contestare reprezentat de căile de recurs” (Ion Vlăduţ), în care
sociologia juridică are un rol primordial, esenţial.
Considerăm deosebit de importantă funcţia critică a sociologiei
juridice, care poate identifica cazurile de inefectivitate a normelor juridice,
a eludării sau aplicării eronate a legii ş.a.m.d. Această funcţie conferă
dimensiunea socială a disciplinei şi deopotrivă a manifestării sale pe terenul
realităţilor sociale, în sensul raţionalităţii sociale, implicării în cotidian,
pentru prevenirea sau eliminarea disfuncţiilor, erorilor, comportamentelor
deviante din sistemul de drept (dreptul injust) etc.
2.4. Funcţia practică

280
 Faptul că sociologia juridică acordă o importanţă considerabilă
aspectelor de natură teoretică, nu presupune că ea desconsideră partea
pragmatică, ci, din contră, este şi o ştiinţă aplicativă.
Având acest caracter, sociologia juridică are în vedere prioritar trei
domenii: jurisprudenţa, mecanismul legislativ (legiferarea) şi practica
extrajudiciară (sfera de activitate a notarilor şi consilierilor juridici). În acest
sens, caracterul aplicativ al ştiinţei se manifestă prin îmbogăţirea şi perfec-
ţionarea jurisprudenţei, procedurilor juridice, a legislaţiei şi hotărârilor
judecătoreşti.

3. FENOMENELE JURIDICE CA FENOMENE SOCIALE

3.1. Definiţia fenomenului juridic
În sociologie, prin fenomen social se defineşte o relaţie, un proces,
un mod de organizare, suficient de conturate pentru a fi susceptibile de
descriere şi cercetare juridică. Fenomenul social cuprinde o suită de fapte
sociale sau, după formularea lui Émile Durkheim, un ansamblu de fapte
sociale, precum norme juridice şi morale, obiceiul, limbajul, reguli
comportamentale, percepte religioase ş.a.m.d..
Noţiunea de fenomen juridic, în sociologia dreptului, are un înţeles
particular, diferit de noţiunea de fapt juridic.
Prin fenomen juridic se înţelege un ansamblu de fenomene
sociale care au drept caracteristică comună şi definitorie juridicitatea.
Identificarea aspectelor caracteristice ce conduc la juridicitate aparţine lui
Jean Carbonnier, care stă la baza definirii fenomenelor juridice, acceptată
de către majoritatea specialiştilor.
Criteriul juridicităţii este esenţial, pentru a identifica şi constata,
deopotrivă, varietatea fenomenelor juridice, eterogenitatea lor. Fenomene
juridice se regăsesc, practic, într-o infinitate de situaţii, precum: furtul
intelectual, falsificarea unei semnături, constrângere de bunuri prin efracţie,
părerile unor subiecţi despre „contractul” de căsătorie, o hotărâre a unei
instanţe judecătoreşti ş.a.m.d.
3.2. Tipuri de fenomene juridice
În societatea contemporană, se poate considera că toate fenomenele
juridice sunt şi fenomene sociale, dar nu toate fenomenele sociale sunt
juridice. Raportul dintre drept şi social trebuie privit în dinamica lui, în
perspectivă istorică, pentru a fi în măsură să înţelegem această diversitate a
fenomenelor juridice ca fenomene sociale.
Unul şi acelaşi fenomen social, în diferite etape ale evoluţiei
societăţii, se regăseşte în sfere diverse (morală, religie, drept etc.). Aşa se
281
explică de ce fenomene sociale care au aparţinut în trecut nonjuridicului, în
contemporaneitate se identifică în spaţiul juridicului.
Potrivit tipologiei propuse de J. Carbonnier, distingem ca esenţiale:
fenomene juridice de putere şi subputere, fenomene juridice primare şi
secundare şi fenomene juridice contencioase şi necontencioase.
3.2.1. Fenomene juridice de putere şi subputere
„Modul în care este organizată puterea supremă a statului şi este
reglementat exerciţiul său se numeşte Constituţie. În acest sens, fiecare stat
are o Constituţie. Dar acest termen are şi un sens mai restrâns, înţelegându-
se prin Constituţie „acea organizare a puterii publice, care conţine un
anumit sistem de garanţii ale drepturilor individuale” – susţine Georgio del
Vecchio.
Textul citat relevă câteva aspecte importante, şi anume:
a) organizarea şi exercitarea puterii nu se realizează oricum, ci
după anume reglementări sau norme;
b) Constituţia reprezintă o expresie concentrată a modului în
care este concepută, structurată şi distribuită puterea şi, deopotrivă, cum şi
în ce sens funcţionează propriile mecanisme;
c) Constituţia nu este numai o formă de organizare a puterii
publice, ci şi un sistem complex de garanţii de drepturi individuale (care
sunt prevăzute şi definite în conţinutul său).
Simplificând, puterea este reglementată şi se exprimă printr-o lege
fundamentală (Constituţia), cu alte cuvinte, avem de a face cu fenomene
juridice de putere sau, altfel spus, cu fenomene juridice care îmbracă forme
de putere sau devin purtătoare ale însemnelor puterii.
Când ne referim la putere avem în vedere puterea politică. Ea
reprezintă acel tip de putere propriu subsistemului politic, care se manifestă
printr-un ansamblu instituţional, având drept scop decizia politică şi
realizarea ei la nivelul întregii societăţi prin mijloace specifice, fie de
constrângere (coerciţie), fie de recunoaştere şi legitimare a voinţei
majorităţii prin forme noncoercitive. Puterea politică are un rol determinant
în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, exprimând capacitatea unor
indivizi şi grupuri de a-şi impune voinţa şi organizarea în conducerea
societăţii la nivel global.
Fenomene juridice se regăsesc în chiar conţinutul, rolul şi funcţiile
puterii politice, reclamate fiind de necesitatea:
∗ respectării normelor şi regulilor sociale, juridice, politice etc. de
către indivizi;
∗ asigurării coeziunii societăţii, a ordinii de drept;

282
 ∗ înfrânării creşterii disimetriilor şi păstrării unei anume proporţii în
plan economico-social;
∗ păstrării unui climat propice funcţionării sistemului social global
şi a subsistemelor sale.
Există şi păreri contrare care susţin că există zone ale dreptului
(cutumiar, de exemplu) care se manifestă independent de formele de putere
sau de influenţele exercitate de către acestea. Chiar şi în acest caz, aspectele
de fond sunt discutabile.
Fenomenele de putere care se pot identifica în conţinutul fenome-
nelor juridice diferă ca intensitate, importanţă şi efecte. Aceasta este şi
logica ierarhizării acestora în fenomene juridice de putere şi în fenomene
juridice de subputere, ambele apreciate ca fiind „fenomene juridice pri-
mare” (J. Carbonnier).
Mai articulat pe realităţile socio-politice, fenomenele de putere se
configurează la nivelul generatorilor primari de putere, deci la nivelul
structurilor de guvernare (sau guvernante).
Spre deosebire de acestea, fenomenele primare de subputere se
înregistrează la nivelul guvernanţilor. Ele se caracterizează printr-o
accentuată notă de subiectivitate şi desemnează „atitudini, conduite,
manifestări, opinii ale cetăţenilor, corelative unui act de putere”.
Reacţii care degajă fenomene de subputere pot să apară şi pe fondul
unor hotărâri judecătoreşti, care sunt estompate sau mai accentuate, mai
confuze sau mai explicite, mai motivate sau nu, în raport de cultura juridică
a individului/indivizilor.
3.2.2. Fenomene juridice primare şi secundare
În tipologia fenomenelor juridice, în primul rând figurează feno-
menele juridice primare şi secundare. Primele se caracterizează prin maxi-
ma lor generalitate, în relaţie cu celelalte fenomene juridice, iar celelalte
printr-un grad mai redus de generalitate. Diferenţa lor fundamentală se
referă, în esenţă, la „gradul de cuprindere, la puterea de generalitate şi
afectivitate”.
O altă distincţie constă în disponibilitatea fenomenelor juridice primare şi
secundare de a produce alte fenomene juridice. În timp ce primele determină şi
generează celelalte fenomene juridice, fenomenele juridice secundare, la rândul
lor, sunt derivate din fenomenele juridice primare.
Gradul de generalitate ale fenomenelor juridice primare este atât de
mare, încât ele pot fi identificate cu sursele formale ale dreptului, în sensul
că configurează o mare varietate de posibilităţi şi forme prin care
„conţinutul perceptiv al unei norme devine regulă de conduită”.

283
 Potrivit teoriei generale a dreptului, ca şi practicii din domeniu, există
numeroase izvoare formale (cutuma, practica judecătorească şi precedentul
judiciar, doctrina, contractul normativ, actul normativ). În afara acestora,
sociologii consideră că trebuie incluse şi judecăţile particulare: comenzi, ordine,
decizii individuale, din perspectiva acestor tipuri de izvoare rezultând că
fenomenele juridice primare pot fi apreciate drept fenomene de putere.

4. NORMELE JURIDICE ÎN SISTEMUL NORMELOR SOCIALE

Atât dreptul, cât şi sociologia acordă o importanţă considerabilă
normelor şi sistemelor normative, deoarece reglementarea conduitelor
individuale şi colective reprezintă o problemă capitală, de care depinde, în
mare măsură, ordinea şi stabilitatea unei societăţi, propriile sale structuri,
precum şi funcţionarea instituţiilor fundamentale ale statului. Ordinea
socială nu este un concept abstract; aceasta presupune un corpus de norme,
reguli, prescripţii şi obligaţii, care reglementează conduita şi comporta-
mentele individuale şi colective.

4.1. Conceptul de normă. Norma socială şi norma juridică

În limbajul comun, norma are înţeles de dispoziţie, regulă obligatorie
pentru individ sau grupul social din care face parte.
Pentru sociologi, conceptul de normă este sinonim cu cel de regulă
sau de model, prescripţie care reglează comportamentul indivizilor,
grupurilor, organizaţiilor, colectivităţilor.
Norma juridică, în esenţă, este o normă socială, dar spre deosebire
de toate celelalte norme sociale, aceasta se distanţează prin caracterul său
obligatoriu. Prin urmare, norma juridică poate fi definită drept „regulă
socială de comportare, obligatorie, generală şi impersonală”, societatea
fiind cea care impune amprenta socială asupra normei de drept. Mai mult,
pentru a exista o normă juridică, trebuie să fiinţeze societatea.
Combătând reprezentanţii Şcolii naturiste, potrivit cărora norma
poate germina şi în afara societăţii, individual, É. Durckheim a respins
tocmai caracterul individual al normelor, susţinând că toate normele
(inclusiv cele morale, etice, religioase) sunt expresie a socialului. Din
această perspectivă, norma de drept are caracter general şi impersonal,
în sensul că se aplică la un număr practic nelimitat de situaţii. Acest
caracter este dat de faptul că norma reprezintă o regulă de comportament,
desemnează o conduită generală, pe care trebuie s-o adopte indivizii şi
grupurile sociale.

284
 Norma juridică este continuă, cu alte cuvinte nu-şi epuizează forţa
juridică, indiferent de cazurile care solicită aplicarea ei. Ea se aplică, cu
aceeaşi forţă, ori de câte ori situaţia o reclamă.
Caracterul de obligativitate al normei juridice derivă din însăşi
procedura de elaborare a acesteia, întemeiată pe principiile constituţionale.
Aceste principii, însă, exprimă, pe de o parte, natura şi esenţa regimului
politic dintr-un stat sau altul, iar pe de altă parte, autoritatea în materie
legislativă, care generează normele de conduită, de comportament etc.

4.2. Activitatea normată şi ordinea de drept în cadrul societăţii

Nu există sferă de acţiune umană care să nu fie supusă, mai mult sau
mai puţin, normării. Activitatea normativă (sau normarea) presupune
elaborarea de norme şi impunerea lor cu obiectivul organizării, menţinerii
şi perpetuării unei colectivităţi umane.
Ordinea socială a reclamat dintotdeauna o activitate normativă, care,
în raport de faza evolutivă a unei societăţi, generează un sistem de norme
noi, simplu sau mai complex, care reglementează conduite şi
comportamente individuale sau de grup în cadrul sistemului social. În acest
sens, este elaborat un set de reguli, prescripţii, constrângeri, obligaţii, de
natură juridică, politică, morală, etică, economică, religioasă ş.a.m.d. Acest
ansamblu de norme este supus permanent analizei, verificării şi reverificării
pentru a fi corelat cu exigenţele dezvoltării societăţii şi, deopotrivă, pentru a
fi completat sau extins. Prin urmare, activitatea normativă are un
caracter dinamic, extensiv, se află într-o perpetuă „mişcare”, ca
rezultat direct al diversificării şi multiplicării raporturilor sociale, a înseşi
evoluţiei societăţii.
Această sumă sau sinteză de ordini normative – ordinea socială –
cuprinde, în mod necesar, şi ordinea juridică (sau ordinea de drept), în
înţeles de ansamblu normativ juridic, alcătuit din norme propriu-zise
şi raporturile juridice care rezultă din normele juridice.
Ordinea juridică, ca totalitate organică în sistemul ordinii sociale,
reprezintă o realitate juridică corespunzătoare unei singure societăţi
(colectivităţi umane) şi este funcţională pe o anume perioadă istorică.
Caracterul de unicitate al ordinii juridice nu trebuie înţeles inflexibil,
rigid. Este evident că există suficiente norme juridice care traversează
epocile istorice şi care se constituie în esenţa ordinii juridice, modificând
întrucâtva imaginea de unicitate a acestora.

5. CONTROLUL SOCIAL DIN PERSPECTIVA MODELELOR JURIDICE

5.1. Noţiunea de control social

285
 Conceptul de control social este datorat sociologilor F. A. Ross şi
R. Pround, şi el a fost lansat la începutul secolului trecut (1901).
Noţiunea de control social este definită ca fiind „un ansamblu de
instituţii, reguli, norme, măsuri, acţiuni, mijloace de influenţare, care
au rolul de a face respectate modelele recunoscute şi permise de
conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul şi rolurile
fiecărui individ” sau „un mijloc de realizare a respectării sistemului de
valori sociale, a ordinii societăţii”.
Prin control social, o societate umană îşi asigură propria existenţă
normală, stabilitatea şi funcţionabilitatea, coeziunea internă şi continuitatea,
ca şi proiectarea, reproducerea şi realizarea (prin conduite adecvate ale
membrilor săi) a modului normativ şi cultural.
Fiecare colectivitate socială, apreciază sociologul polonez Jan
Szczepanski, adoptă şi întreţine un set de măsuri, sugestii, modalităţi de
constrângere, interdicţii, sisteme de persuasiune, sancţiuni, precum şi
sisteme de exprimare sau de manifestare, într-o formă sau alta, a
recunoştinţei, a premierii, datorită cărora comportamentul individual sau de
grup sunt dirijate spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de
respectare a criteriilor de valoare.

5.2. Formele, mijloacele şi agenţii controlului social

Societatea îşi creează un sistem de instanţe şi mijloace de influenţare
şi/sau de integrare a indivizilor. Aceleaşi instanţe şi mijloace au rolul să
promoveze şi să conserve valorile sociale, să orienteze indivizii spre
realizarea aspiraţiilor şi exigenţelor sociale ale grupurilor din care fac parte
sau spre reprimarea şi contracararea comportamentelor deviante.
Formele de control social se identifică şi se diferenţiază în raport de
surse şi manifestări sau în funcţie de mijloacele şi instrumentele utilizate.
În relaţie cu acestea se disting controlul social coercitiv (negativ) şi
controlul social stimulativ (pozitiv).
Primul dintre acestea se realizează de către instituţiile juridice şi cele
care apără ordinea publică prin ameninţări sau acţiuni în forţă, proferate sau
adoptate împotriva comportamentelor deviante (delincvenţă, criminalitate),
ce reprezintă atentate la ordinea socială şi de stat. Controlul social coercitiv
se întemeiază îndeosebi pe exercitarea unei ameninţări permanente asupra
indivizilor care, dacă încalcă norme, reguli, regulamente etc., sunt pasibili
de sancţiuni, în funcţie de gravitatea abaterii săvârşite. Prin urmare, are o
componenţă psihică importantă, care impune teamă faţă de sancţiuni
(penalităţi), cum ar fi amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de
libertate, izolare socială prin manifestarea oprobiului unei colectivităţi etc.
286
 Controlul social stimulativ „constă în reglementarea şi coordonarea
acţiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituţionale (formale) sau
informale (neinstituţionalizate), cu alte cuvinte, în relaţie de natura
agenţilor de la care emană controlul social”.
Mijloacele controlului social reprezintă, în esenţă, instrumente de
presiune instituţionalizate sau neinstituţionalizate, organizate sau
neorganizate, conştiente sau inconştiente (spontane), definite cu scopul
determinării unor conduite individuale circumscrise normelor sociale, etice,
morale etc. ale societăţii.
Mijloacele sunt diverse, după cum s-a relevat, precum sancţiuni
pozitive sau negative, recompense, mulţumiri, încurajări, elogii, aprecieri,
blamări, etichetări, respingeri, condamnări ş.a.m.d. şi se clasifică, de
asemenea, în mai multe modalităţi, după criterii distincte, între acestea
înscriindu-se şi mijloacele instituţionalizate (realizate prin instituţii şi
organizaţii de stat, juridice, politice, administrative) şi neinstituţionalizate
(reprezentate de obiceiuri, tradiţii, cutume, moravuri, uzanţe).
Controlul instituţional (formal) constă „în reglementarea şi
coordonarea acţiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituţionale
(formale) sau informale”. Acest tip de control are tendinţe nu numai de
reglementare, ci şi de standardizare a comportamentelor productive şi
expresive ale oamenilor sau grupurilor, cu obiectivul esenţial al acţiunii
generale de control. Controlul instituţional are în sarcină să realizeze
coordonarea demersurilor individuale sau de grup, să reducă până la anihilare
sursele de tensiuni sau conflicte sociale din cadrul instituţionalizat şi să creeze
condiţii pentru apărarea şi conservarea ordinii sociale (a organizaţiei).
Controlul social neinstituţionalizat (informal) se constituie
îndeosebi în orizontul rolurilor sociale dintr-un sistem şi se manifestă ca
atare pe terenul interacţiunilor, al raporturilor dintre indivizi din cadrul
asociaţiei sau organizaţiei din care fac parte. Factorii formali neinstitu-
ţionalizaţi (neformali sau informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri
sociale sau de indivizi care realizează un control social neorganizat, nu în
puţine situaţii difuz şi spontan.
Societăţile contemporane tind tot mai accentuat spre creşterea rolului
controlului informal, care s-a relevat ca fiind tot mai pregnant un
autocontrol, cu alte cuvinte o reglementare raţională de către individ, prin
autoeforturi conştiente şi voluntare de control personal asupra propriilor
comportamente, acţiuni etc.
Eficacitatea formelor de control social nu este dată numai de
aplicarea uneia dintre acestea; se constată că numai aplicarea conjugată a
două sau mai multe forme de control social conduce la efectele scontate.

287
Formele de control social, în totalitate, implică o reciprocitate
interindividuală şi o acţiune de coordonare a ceea ce este exterior cu ceea ce
este specific autonomiei individuale. Controlul social, în această
perspectivă, apare nu numai ca fiind de natură limitativă (restrictivă), ci şi
fiind de natură incitativă, „provocator” (în înţeles pozitiv), în sensul
resuscitării iniţiativelor şi stimulării resurselor umane individuale.
Formele de control social se diferenţiază şi se constituie şi în raport
de natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale (control moral,
juridic, politic, administrativ, financiar-contabil etc.) sau după cum se
raportează la individ sau grupul social (directe – stimulente, recompense
sau sancţiuni explicite sau indirecte – sugestii, zvonuri, manipulări
mediatice etc.) ş.a.m.d.

5.3. Dreptul ca instrument de control social

Prin însăşi esenţa ei umană, societatea relevă imperfecţiuni, contra-
dicţii, limite etc., care creează condiţii pentru acte deviante, pentru acţiuni
criminale, care pun în pericol existenţa acesteia. Tocmai aceste
imperfecţiuni, susţine A. Bayet, sunt de natură să influenţeze conduite
umane antisociale, conduite care, sancţionate, intră, însă, sub incidenţa unor
interpretări proprii care, într-un fel, negativează rolul de control social al
dreptului.
Rolul social al dreptului constă în veghea permanentă asupra
raporturilor sociale şi reglarea comportamentelor umane în cadrul relaţiilor
şi interrelaţiilor statornicite între membrii societăţii (É. Durkheim).
Sociologul francez face şi un pas decisiv în configurarea rolului de control
social pe care îl exercită dreptul, teoretizând natura şi articulaţiile dreptului
represiv (propriu societăţii bazate pe solidaritate mecanică) şi ale
dreptului restitutiv (care se relevă în societăţile constituite în temeiul
solidarităţii organice).
„Caracterul coercitiv al faptelor sociale, puterea de constrângere pe
care o exercită întotdeauna asupra noastră şi prin care se dovedeşte însăşi
realitatea lor obiectivă – releva E. Sperantia – e unul din considerentele care
au atras cele mai multe discuţii”. Astfel, ideea de constrângere este „plină
de ambiguităţi” (Roger Lacombe), deoarece:
1) puşi într-o anumită situaţie, suntem constrânşi să ne
conducem într-un anumit mod, sub ameninţarea că altfel n-o să putem
izbuti;
2) călcând anumite reguli pe care societatea ni le impune prin
prestigiul ei, suferim o sancţiune, adică o pedeapsă sau măcar un blam;

288
 3) curentele de opinii sau de sentimente care domină uneori ne
pot cuceri şi pe noi, ne pot târî, determinându-ne la anumite atitudini sau
acţiuni pe care altă dată nu le-am fi voit.
Avem impresia, în acest din urmă caz, că voinţa noastră este
stăpânită, e forţată, deci constrânsă de o putere superioară.
Primul mod de constrângere e de aceeaşi natură cu cele pe care ni le
impune orice cunoştinţă practică a raporturilor dintre scopuri şi mijloace:
dacă nu mă feresc de ploaie, voi fi udat şi dacă nu beau, nu-mi potolesc
setea. Doar al doilea caz (constrângerea prin prestigiu) constituie o
constrângere cu adevărat socială, dar dacă la acestea ne mărginim pentru a
caracteriza faptul social, atunci înseamnă că, de fapt, nota distinctivă a
societăţii nu e constrângerea însăşi, ci ea e, la rândul său, reductibilă la
prestigiu sau, mai corect, la autoritate.
În orizont aplicativ, rolul de instrument în slujba controlului social pe
care îl are dreptul se exercită pe două planuri importante:
1 – ca funcţie normativă;
2 – ca funcţie de transfer a sistemelor normelor juridice în realitatea
socială.
Prin funcţia normativă a dreptului se înţelege proprietatea
(însuşirea) acestuia de a crea norme care reglementează raporturi so-
ciale esenţiale (sistemul normelor juridice), iar prin funcţia de trans-
punere a sistemului normelor juridice în realitate socială se are în
vedere încadrarea comportamentelor individuale şi de grup în modele
de conduită elaborate şi instituite prin norme.
Ca rezultat al socializării, individul simte o mare atracţie faţă de
norme şi valori, pe care încearcă să şi le apropie şi să le respecte, pentru a
avea acces la grupul din care face parte şi pentru a primi recunoaşterea
(acceptarea) membrilor acestuia. Societatea, la rândul ei, evaluează indivizii
în raport de acest tip de comportament şi aşteaptă de la aceştia conduite în
concordanţă cu normele şi exigenţele grupurilor sau colectivităţilor sociale.
Lipsa de adeziune (sau refuzul adeziunii) la grup, la modelul său
normativ se traduce în nonconformitate, în devianţă. În unele situaţii
nonconformitatea este încurajată de anumite disfuncţii sau limite în
sistemul normativ sau în transpunerea acestuia în realităţile sociale. Între
acestea se înscriu: absenţa dreptului („nondrept”, în definiţia lui
J. Carbonnier) în unele din raporturile interumane, care se manifestă în mai
multe moduri: autolimitarea sferei de acţiune (de ex. dreptul de azil politic
sau inviolabilitatea domiciliului), autoneutralizarea efectului normei de
drept (lipsa probei sau a dovezii anihilează sancţiunea) şi rezistenţa faptului
la drept (fapte care nu intră în incidenţa dreptului); lipsa de validitate şi

289
eficacitate a dreptului (realitatea socială este mai dinamică şi devansează
valabilitatea actelor normative; ineficacitatea unor legi prin rezistenţa
opinei publice faţă de conţinutul şi aplicarea lor etc.); dreptul nedrept
(măsuri legislative care aduc atingere unor straturi sociale – Legătura lui
Mihai Viteazu, pentru ţărănime; legislaţia din perioada de după 1946 cu
privire la etatizările forţate etc.); dreptul represiv (în genere, sistemele
legislative din regimurile politice totalitare).

Partea a II-a
LUMEA INTERLOPĂ

6. LUMEA INTERLOPĂ – NOŢIUNI GENERALE, PUNCTE DE VEDERE,

ACCEPŢIUNI ŞI EXPLICAŢII
6.1. Conceptul de devianţă
Tendinţa comportamentală a individului de a fi în concordanţă cu
regulile prescrise şi cu aşteptările grupului reprezintă conformitatea.
Conformitatea se deosebeşte de conformism, care constă în acceptarea
mecanică, fără motivaţii interioare, a normelor şi valorilor unui grup,
împotriva propriilor convingeri ale individului.
Opusul stării de conformism este nonconformismul sau devianţa.
Devianţa, lipsa de adeziune la modelul normativ şi axiologic al grupului, se
manifestă printr-un comportament „atipic”, care încalcă prescripţiile
normative şi violează cerinţele instituţionale. Comportamentul deviant nu
este universal şi omogen, normele şi valorile culturale fiind diferite de la un
grup la altul şi de la o societate la alta. Etichetarea anumitor comportamente
sau fenomene ca fiind „normale” sau „anormale” depinde de natura
normelor sociale, gradul de toleranţă al societăţii respective, pericolul actual
sau potenţial pe care îl prezintă pentru stabilitatea vieţii sociale, influenţa
culturii şi a simbolurilor evaluative ale grupurilor sociale.
A nu se identifica devianţa cu nonconformismul. Devianţa presu-
pune neconformismul faţă de normele sociale, dar şi conformitatea
faţă de normele proprii unui grup social sau unei subculturi. Devianţa
include ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţio-
nalizate, acele aşteptări împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul
unui sistem social.
Comportamentele deviante generează reacţii puternice din partea
societăţii: utilizarea formelor şi mecanismelor de control social sau aplica-
rea unor sancţiuni sociale (de la simpla reprobare până la sancţiuni severe).

290
 6.2. Delincvenţa – devianţa cu caracter penal
Fenomenul de devianţă socială are caracter universal, fapt pus în
evidenţă de É. Durkheim.
În ansamblul formelor de devianţă este inclusă şi delincvenţa
(criminalitatea). Această formă de devianţă afectează cele mai importante
valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal.
Delincvenţa reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care violează
regulile penale şi care impun adoptarea unor sancţiuni negative,
organizate de către agenţii specializaţi ai controlului social (poliţie,
justiţie, instituţii de recluziune etc.). Delincvenţa este o formă de
devianţă cu caracter penal.
Trăsăturile specifice ale delincvenţei constau, în principal, în:
• violarea legilor şi prescripţiilor juridice care interzic
comiterea anumitor acţiuni;
• manifestarea unui comportament contrar regulilor morale
şi de convieţuire socială;
• desfăşurarea unor acţiuni antisociale care periclitează
siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale, producând un sentiment de
teamă şi insecuritate indivizilor.
Delincvenţa include acele încălcări şi violări ale normelor penale şi
de convieţuire socială care protejează ordinea publică, drepturile şi
libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei în societate.
În viziunea lui E. H. Sutherland, un comportament delincvent are
următoarele caracteristici:
• are o serie de consecinţe negative, prin faptul că prejudiciază
interesele întregii societăţi;
• face obiectul unor interdicţii şi constrângeri formulate de legea
penală;
• prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop
distructiv;
• cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
• fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie
de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică,
psihologică, economică şi prospectivă:
a) Dimensiunea statistică evidenţiază starea şi dinamica
criminalităţii în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente,
medii, serii de distribuţii şi indici a diferitelor delicte şi crime, precum şi
corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social,

291
 ecologic, cultural, geografic (arii geografice şi culturale, grupuri de
populaţie, zone rurale sau urbane, sisteme penale etc.).
b) Dimensiunea juridică evidenţiază tipul normelor juridice violate
prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea
prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile
de resocializare a persoanelor delincvente.
c) Dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea şi
prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiplele aspecte de
inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi în formele de
reacţie socială faţă de diferitele delicte.
d) Dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii
individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile
comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.).
e) Dimensiunea economică sau „costul” crimei evidenţiază
consecinţele directe sau indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere
material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor,
reparaţiei bunurilor, poliţelor de asigurare etc.).
f) Dimensiunea prospectivă evidenţiază tendinţele de evoluţie în
viitor a delincvenţei, precum şi „propensiunea” spre delincvenţă a anumitor
indivizi şi grupuri sociale.
Chiar dacă, aparent, delictul (crima) apare ca un fenomen juridic,
reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial un fenomen
social, care se produce în societate, având consecinţe negative şi distructive
pentru securitatea indivizilor şi grupurilor. Actul delincvent reprezintă
expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu
normele de convieţuire existente în cadrul grupurilor, instituţiilor, societăţii.

6.3. Grupuri şi subculturi delincvente

În sens sociologic, prin grup, se înţelege, de regulă, un ansamblu
de indivizi având un grad ridicat de coeziune şi stabilitate, în care
legăturile ierarhice şi substructurile de cooperare garantează finalita-
tea unor activităţi comune specifice orientate în sensul satisfacerii
intereselor de grup. Evident, în cazul grupurilor delincvente, activităţile se
realizează prin încălcarea normelor şi legilor penale, prezentând o gravitate
şi o periculozitate deosebită şi impunând o reacţie de ripostă din partea
societăţii prin sancţiunea penală.
Acumularea şi agravarea actelor delincvente într-o societate
generează anumite forme de alienare (astfel de acte devin „normale”), stres,
nesiguranţă şi demoralizare. În plus, o mare parte a indivizilor implicaţi în
292
asemenea acte antisociale nu-şi percep propria situaţie, nu-i interesează
opinia celorlalţi, retrăgându-se într-o „subcultură” specifică.
Subculturile delincvente reprezintă moduri de „supravieţuire” şi
„adaptare” a indivizilor defavorizaţi şi marginalizaţi în raport cu o
societate ostilă. Aceste subculturi grupează acei indivizi care au o imagine
diferită referitoare la scala valorică, interesele ocrotite şi comportamentele
dezirabile social. Această viziune diferită îi determină să recurgă în mod
frecvent la mijloace ilegale şi indezirabile social pentru a-şi atinge
scopurile, devenind astfel potenţiale surse de devianţă şi criminalitate.
Subculturile delincvente apar ca o reacţie de protest a unor grupuri faţă
de normele şi valorile societăţii, precum şi din dorinţa de înlăturare a
barierelor sau interdicţiilor sociale şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.
Având în vedere cele de mai sus, subcultura delincventă cuprinde
normele, regulile, tradiţiile şi conduitele (pattern-urile criminale)
subordonate acţiunilor cu finalitate judiciară sau criminogenă, speci-
fice grupurilor de referinţă.

6.4. Lumea interlopă – definire şi concept

Lumea interlopă poate fi definită prin existenţa unor grupuri de
indivizi fără un contur precis şi de o importanţă variabilă, acţionând,
de regulă, în acelaşi habitat şi subordonându-şi activitatea unor reguli
şi norme care se abat într-o măsură mai mică sau mai mare de la
coeficientul de toleranţă moral-juridică unanim admis de restul
societăţii ca indice de siguranţă şi echilibru social.

6.5. Caracteristici ale lumii interlope

Lumea interlopă este o realitate specifică, cu o structură şi un mod de
organizare aparte. Complexitatea şi dinamismul ce o caracterizează sunt
date de marea varietate a elementelor componente şi de numeroasele tipuri
de relaţii existente între acestea. Între grupurile care alcătuiesc lumea
interlopă există o permanentă interacţiune şi interdependenţă. Modul în
care se raportează unele la altele se modifică rapid, în funcţie de situaţie şi
de interesele de moment.
Caracteristica fundamentală a existenţei lumii interlope este
eludarea permanentă a normelor morale şi juridice unanim admise.
Obţinerea de venituri se realizează prin mijloace ilicite şi imorale, indivizii
sustrăgându-se obligaţiilor cetăţeneşti şi oricărui efort în favoarea unei
conduite hedonice centrată pe plăcere, aventură şi profit.
Preocuparea membrilor lumii interlope de a-şi procura bani şi putere
se subordonează, însă, paradoxal, dorinţei de a reveni în societatea morală.
293
Chiar dacă acest lucru nu se realizează, ei încearcă cel puţin să devină
„onorabili” sau, în cel mai rău caz, caută să-şi creeze acea aparenţă de
moralitate, ascunzându-se în spatele principiului: „Scopul scuză
mijloacele”.
Societatea tolerează, totuşi, de multe ori lumea interlopă, în speranţa
recuperării membrilor ei în plan social. În general, lumea interlopă este
marginalizată, împinsă spre periferia societăţii. Cu toate acestea, nu poate fi
considerată un grup marginal decât din anumite puncte de vedere.
Termenul de marginalizare a fost introdus în sociologie de
R. K. Merton (1949), pentru a desemna un tip particular de devianţă. Un
individ care şi-a interiorizat puternic deopotrivă valorile, obiectivele
prescrise de cultură şi normele ce definesc mijloacele licite ce permit
atingerea acestor obiective poate fi pus în situaţia de a nu reuşi folosind
mijloacele licite. Din cauza interdicţiilor morale pe care şi le-a însuşit, el nu
poate recurge la mijloace ilicite. Astfel, apare un conflict, o contradicţie
între atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor, pe care individul o va elimina
prin retragerea din mecanismul social, respingând deopotrivă scopurile şi
mijloacele. R. A. Cloward şi L. E. Ohlin (1960), au prelungit această
analiză, considerând marginalizarea ca fiind rezultatul unei duble nereuşite:
eşecul în obţinerea mijloacelor licite, dar şi în accesul la mijloacele ilicite, care
nu sunt întotdeauna disponibile şi trebuie să facă obiectul unei asimilări
culturale.
Din acest punct de vedere, între un grup marginal şi lumea interlopă
apar diferenţe clare. Membrii lumii interlope îşi ating scopurile, în
principal, prin mijloace ilicite. În urma unui eşec în obţinerea mijloacelor
licite, ei nu se retrag din mecanismul social, dimpotrivă, continuă să fie
componenţi activi ai acestuia, dar subordonându-şi activitatea unor norme
şi modele comportamentale indezirabile social. Ei resping doar mijloacele
legale, nu şi scopurile.
Similitudinile apar însă în cazul relaţiilor cu societatea. Existenţa
grupurilor marginale şi a lumii interlope confirmă şi consolidează
permanent funcţia, poziţia grupului dominant şi a sistemului de norme şi
valori dominante în mod ideal sau material. Un alt punct comun îl
constituie modul în care societatea supraveghează, urmăreşte, pedepseşte
sau încearcă să distrugă atât grupurile marginale, cât şi lumea interlopă.
O altă caracteristică de bază a lumii interlope este internaţionalizarea
normelor şi obiceiurilor specifice. Astfel, în orice ţară, în ciuda diferenţelor
culturale şi de regim politic, modul de viaţă interlop este acelaşi. Cu toate
acestea, există şi o excepţie, şi anume în ceea ce priveşte teritorialitatea.
Zonele de influenţă şi de activitate ale grupurilor de infractori sunt strict

294
delimitate, accesul intruşilor fiind tolerat cu mare greutate. Ignorarea
acestor „graniţe” şi activităţile desfăşurate pe „teritoriul altuia” duc la
conflicte între grupurile respective, conflicte ce degenerează adesea în
reglementări de conturi deosebit de brutale şi violente.

7. MECANISME FUNCŢIONALE, LEGI ŞI UZANŢE ALE LUMII

INTERLOPE
7.1. Aspecte normative în lumea interlopă
7.1.1. Normele în lumea interlopă
Chiar dacă principala caracteristică a lumii interlope este eludarea
permanentă a normelor juridice şi morale, nu se poate vorbi de inexistenţa
unui sistem propriu de norme şi reguli, cutume şi uzanţe. Însuşi modul
de organizare şi funcţionare caracteristic lumii interlope ne dovedeşte
existenţa unui ansamblu de norme foarte bine structurate. Este vorba de
norme informale, generate de grupurile de delincvenţi, norme valabile
numai în interiorul acestor grupuri şi respectate cu stricteţe de membrii
acestora. Sunt aşa-numitele „legi nescrise ale lumii interlope”.
De altfel, aceste legi au un rol foarte important în funcţionarea acestui
mecanism complex care este lumea interlopă, deoarece:
• constituie puncte de reper la care se raportează toate conduitele şi
comportamentele infractorilor;
• stabilesc statusurile şi rolurile fiecărui membru component,
precum şi drepturile şi obligaţiile ce îi revin în relaţiile cu ceilalţi;
• de cunoaşterea şi respectarea lor depinde acceptarea şi
poziţionarea fiecărui infractor în cadrul grupului;
• sunt formulate în sensul protejării intereselor comune ale
membrilor lumii interlope;
• contribuie la creşterea coeziunii şi solidarităţii în cadrul grupurilor
de infractori prin întărirea sentimentului de apartenenţă la grup;
• se constituie ca mecanism de apărare faţă de represiunile
societăţii.
Aceste norme informale sunt respectate cu stricteţe de către membrii
lumii interlope din mai multe motive:
• protejează şi contribuie la respectarea celor mai importante valori
ale acestora;
• le induc un sentiment de siguranţă, garantându-le ajutorul şi
protecţia celorlalţi membri în caz de nevoie;
• respectarea lor în condiţii critice sporeşte prestigiul indivizilor
respectivi în cadrul grupului de care aparţin;
295
 • încălcarea lor poate avea urmări foarte grave pentru individ, dintre
care cea mai dură ar fi izolarea lui, alungarea din grup. Această
marginalizare a individului care a încălcat „legile nescrise” echivalează cu
un fel de condamnare la moarte. Lipsit de protecţia şi sprijinul grupului,
individul astfel alungat se vede expus represiunii restului societăţii (pentru
care este un delincvent), pe de o parte, iar pe de altă parte, represiunii
foştilor „colegi” (pentru care este un trădător).
Totodată, supravieţuirea oricărei profesii depinde în mare măsură de
menţinerea unui sistem normativ la care indivizii ce o practică să adere şi la
care să-şi raporteze comportamentul. Infractorii profesionişti, care deţin
ponderea în lumea interlopă, nu fac excepţie de la această regulă. Putem
vorbi, în acest sens, de o „etică profesională” a infractorilor, un cod de
conduită care trebuie respectat de toţi. Cei care încalcă aceste reguli devin
obiectul batjocurii „colegilor”, fiind pedepsiţi în diferite moduri şi cu
diferite grade de severitate.
7.1.2. Legi şi uzanţe ale lumii interlope
Numărul mare al grupurilor ce compun lumea interlopă, precum şi
diversitatea specializărilor „profesionale” ale acestora fac dificilă
identificarea tuturor normelor, regulilor şi uzanţelor existente, care diferă de
la un grup la altul. Fiecare grup are un set de norme şi reguli proprii, în
funcţie de o serie de factori, cum ar fi: dimensiunea grupului, specificul
activităţii infracţionale, poziţia în cadrul lumii interlope etc.
Însă, la nivelul întregii lumi interlope există câteva legi principale,
obligatorii pentru toţi membrii acesteia, indiferent de grupul din care fac
parte şi de poziţia pe care o ocupă. Aceste reguli generale şi obligatorii,
dincolo de regulile fiecărui grup, asigură stabilitatea, coeziunea,
continuitatea, în esenţă supravieţuirea lumii interlope ca întreg.
7.1.3. Justiţia internă a lumii interlope
Toate legislaţiile penale, fără excepţie, cuprind, alături de descrierea
faptelor considerate infracţiuni, şi sancţiunile prevăzute în cazul comiterii
acestora, conform principiului legalităţii incriminării delictului şi sancţiunii.
Conform acestui principiu, nici o faptă nu este considerată delict dacă nu
este prevăzută expres în lege (nullum crimen sine lege), dacă nu este
prevăzută nici o pedeapsă în cazul comiterii ei (nullum crimen sine poena)
şi dacă nu este comisă cu intenţie/vinovăţie (nullum crimen sine culpa).
Sancţiunile prevăzute de dreptul penal sunt sancţiuni negative
formale, fundamentate pe forţa şi coerciţia unor instituţii şi organizaţii
formale. Aceste sancţiuni au ca scop „amendarea” comportamentelor sau

296
conduitelor ilicite sau deviante în raport cu sistemul normativ şi valoric
adoptat şi respectat de societate.
În ceea ce priveşte lumea interlopă, existenţa unui sistem normativ
propriu impune şi existenţa unor modalităţi şi mijloace specifice prin care
să se asigure conformarea la acesta. În acest sens se poate vorbi de existenţa
unor instanţe şi practici specifice, de o justiţie internă a lumii interlope care
sancţionează abaterile de la „legile nescrise” pe care le-am menţionat ante-
rior, şi care au cel puţin aceeaşi eficienţă ca instituţiile specializate ale statului.
Sancţiunile practicate în lumea interlopă au caracter informal şi diferă
în funcţie de gravitatea abaterii, de prejudiciile aduse grupului şi de efectele
pe care abaterea respectivă le poate avea asupra celorlalţi membrii ai lumii
interlope. Ele pot varia de la o simplă „amendă” sau avertisment până la
eliminarea fizică a învinuitului.
Nerespectarea cuvântului dat este sancţionată cu severitate.
Încălcarea acordurilor verbale generează tensiuni şi conflicte între indivizi
şi grupuri. Într-o primă fază se încearcă rezolvarea conflictului pe cale
paşnică, prin întâlniri între parteneri şi negocieri în prezenţa unor mediatori
neutri şi a martorilor care au asistat la încheierea tranzacţiei. Dacă
„acuzatul” îşi recunoaşte vina şi îl despăgubeşte pe „reclamant” totul se
încheie în mod paşnic, printr-un acord momentan sau prin renunţarea
părţilor de a merge mai departe.
Însă, dacă nu se poate ajunge la un acord, scenariul devine în mod
inevitabil cel clasic: aşa-numitele „reglementări de conturi”. Aceste
reglementări constau în confruntări violente, fiecare vizând eliminarea
fizică a adversarului. Membrii marcanţi ai lumii interlope se folosesc în
acest scop de ucigaşi profesionişti, cunoscuţi ca „specialişti” în astfel de
soluţii finale.
Pentru a stinge conflictul, care riscă să continue la nesfârşit, se
obişnuieşte ca cel care a ucis sau care a dispus să-i fie ucis rivalul să
„plătească mortul” prin sume mari de bani sau servicii compensatori faţă de
familia victimei. Alteori, însă, victimei i se confiscă bunurile şi i se ia
inclusiv soţia sau concubina. Diferendul nu se încheie întotdeauna cu
dispariţia unui din rivali. Prietenii şi rudele victimei pot trece la represalii, şi
se asistă la reglementări de conturi în lanţ, care pot dura ani de zile şi care
fac zeci de victime.
Există cazuri în care lumea interlopă îşi rezervă în mod special
dreptul de a-i pedepsi pe vinovaţi. În acest scop, vine în ajutorul unor
indivizi acuzaţi de diverse infracţiuni pentru a fi achitaţi sau pentru a le
facilita evadarea. O dată scoşi din mâna justiţiei oficiale, aceştia sunt puşi la
dispoziţia adversarilor lor, care îi pot executa în linişte şi netulburaţi de
nimeni. Nu trebuie uitată nici posibilitatea de a folosi ucigaşi plătiţi care să-l
elimine pe cel vizat, chiar dacă acesta se află în penitenciar.
297
 7.2. Structuri de putere în lumea interlopă
7.2.1. Procese de putere în lumea interlopă
După cum am mai afirmat, procesele de putere se manifestă sub
diferite forme, de cele mai multe ori deghizate, în relaţiile dintre indivizi
şi/sau grupuri. Tipurile de putere descrise anterior se întâlnesc rar în formă
pură. Într-un grup sau într-o societate procesele de putere sunt complexe,
implicând corelarea a cel puţin două dintre bazele puterii menţionate mai
sus. De multe ori, de exemplu, puterea de referinţă este dublată de puterea
de recompensare sau de coerciţie, puterea de coerciţie de către puterea
legitimă, efectele fiind considerabil mai mari.
Ca parte componentă a societăţii, lumea interlopă nu este lipsită de
aceste manifestări interne de putere. Însă, în acest caz, procesele de putere
sunt mult mai uşor de identificat, fiind mai puţin deghizate decât în restul
societăţii.
În lumea interlopă, puterea se manifestă pe două planuri, în
funcţie de agentul care o exercită şi de agentul asupra căruia este exercitată:
1) puterea exercitată de lumea interlopă ca întreg asupra
fiecărui membru component în parte;
2) puterea exercitată de capii lumii interlope asupra grupurilor
pe care le conduc.
În ceea ce priveşte puterea exercitată de lumea interlopă ca întreg
asupra fiecărui individ în parte avem de-a face cu o manifestare a puterii de
o complexitate deosebită. Putem remarca îmbinarea a patru din cele cinci
tipuri principale de putere: puterea de referinţă, puterea de recompensare,
puterea de coerciţie şi puterea legitimă.
Dominantă este puterea de referinţă. Individul, respins fiind de o
societate ale cărei reguli le încalcă, frustrat şi descurajat, simte acut nevoia
de a aparţine unui grup care să-i împărtăşească ideile, grup a cărui ierarhie
valorică să corespundă propriului sistem de valori. Cu alte cuvinte,
delincventul doreşte să aparţină unui grup cu care să se identifice, ai cărui
membri să aibă preocupări, activităţi şi scopuri asemănătoare cu ale lui.
Lumea interlopă mai exercită asupra individului, concomitent, atât
puterea de recompensare, cât şi puterea de coerciţie. Hotărâtoare pentru
acceptarea unui nou membru este, după cum am văzut, adoptarea şi
respectarea regulilor şi normelor lumii interlope. Conformarea la aceste
298
norme are ca efect, în afară de acceptarea în grup, dobândirea unui anumit
status, creşterea prestigiului şi o serie de avantaje, cum ar fi sprijinul în
situaţii dificile, suport material, protecţie, ajutor în desfăşurarea activităţilor
cu caracter infracţional. Toate acestea duc la conturarea din ce în ce mai
pronunţată a puterii legitime a lumii interlope ca întreg în ceea ce priveşte
prescrierea comportamentelor şi conduitelor fiecărui membru component.
Individul consideră autoritatea exercitată de grup asupra lui ca fiind
legitimă.
În acelaşi timp, individul nu pune la îndoială legitimitatea pedepselor
pe care lumea interlopă i le aplică în urma încălcării normelor. Puterea de
coerciţie a lumii interlope asupra fiecărui membru component este foarte
mare. Teama de pedeapsă, teama de a fi eliminat din grup îl determină pe
individ să se supună normelor, „legilor nescrise” ale lumii interlope şi să
participe activ la tot ceea ce grupul întreprinde, chiar cu riscul de a fi prins
şi condamnat la ani grei de închisoare.
Este interesantă acţiunea concertată, concomitentă a puterii de
recompensare şi a puterii de coerciţie. Ambele au un rol important în
menţinerea coeziunii lumii interlope, în respectarea „legilor nescrise” ale
acesteia. Acceptarea ca membru al lumii interlope, în primă fază, sprijinul şi
protecţia acordată ulterior, sunt recompense de care individul se bucură în
urma conformării la normele şi modul de viaţă specific interlop. Acestea sunt
însoţite de manifestări ale puterii de coerciţie (reale sau simbolice), pe care
individul le percepe ca avertismente şi de care ţine cont. Astfel, recompensa
şi pedeapsa sunt la fel de aproape şi la fel de reale pentru infractor,
probabilitatea recompensării sau pedepsirii lui variind în funcţie de gradul de
conformism la normele, regulile, cutumele şi uzanţele lumii interlope.
În ceea ce priveşte liderii lumii interlope, dominantă este puterea de
competenţă. Ei se evidenţiază şi îşi câştigă autoritatea în cadrul grupurilor
datorită experienţei infracţionale vaste şi spiritului de iniţiativă.
Transformarea infracţiunii în profesie duce la formarea anumitor
grupuri infracţionale specializate în anumite tipuri de infracţiuni. Astfel,
liderul unui asemenea grup trebuie să fie specializat în comiterea unei
anumite infracţiuni şi, mai ales, să fie recunoscut ca „autoritate” în
domeniul respectiv. Odată ocupată poziţia de lider, puterea de competenţă
este dublată de puterea de recompensare, de cea de coerciţie şi, nu în
ultimul rând, de puterea legitimă. Liderul unui grup de infractori, mai ales
dacă ocupă o poziţie importantă în cadrul lumii interlope în ansamblu, are
puterea legitimă de a-şi recompensa sau pedepsi „subalternii”.
Legitimitatea este dată de recunoaşterea individului respectiv ca lider al
grupului de către ceilalţi membrii ai lumii interlope.

299
 În afară de principalele tipuri de putere deja menţionate, în lumea
interlopă un rol deloc neglijabil îl are forţa financiară a membrilor ei. Astfel,
puterea (indiferent dacă este de coerciţie, de recompensare, de competenţă, de
referinţă sau legitimă) este cu atât mai mare cu cât este mai solidă baza
materială şi financiară pe care se sprijină agentul care exercită puterea.
Puterea consideră că forţa fizică a unui individ joacă un rol minor. În
general, indivizii înzestraţi cu forţă fizică deosebită sunt folosiţi de către
lideri în scopul intimidării sau chiar eliminării adversarilor. Forţa fizică nu
este un factor decisiv în obţinerea unui status special în cadrul lumii interlope.
În linii mari, structurile de putere ale lumii interlope nu diferă foarte
mult de cele existente în societate. Însă în privinţa stabilităţii structurilor de
putere, în lumea interlopă aceasta este relativă. Lupta pentru putere, pentru
extinderea zonei de influenţă a diferitelor grupuri, provoacă uneori
răsturnări spectaculoase de situaţie în peisajul infracţional.
7.2.2. Statusuri şi negocieri de statusuri
Prin status înţelegem poziţia pe care un individ o ocupă în una din
dimensiunile sistemului social, precum profesia, nivelul de pregătire,
sexul sau vârsta. Statusul defineşte identitatea socială, rolul explicit,
drepturile şi îndatoririle individului, cu două dimensiuni:
I. verticală – traduce relaţii ierarhice;
II. orizontală – exprimă relaţiile dintre indivizii egali.
Rolul este asociat statusului. Primul este dinamic, iar cel de-al doilea
este structural. Rolul şi statusul constituie două feţe ale aceleiaşi realităţi,
chiar dacă între rol şi status nu există o corespondenţă strictă. Este
cunoscut, de altfel, faptul că unui status îi pot corespunde mai multe roluri.
O poziţie în ordinea statutară este în funcţie de prestigiu şi onoare,
care sunt evaluări obişnuite într-un grup social şi presupun un consens mai
mult sau mai puţin general, legat de norme şi valori. De la această regulă nu
face excepţie nici lumea interlopă, prestigiul şi onoarea fiind criterii
principale în funcţie de care indivizii ocupă diferite poziţii ierarhice.
De altfel, acceptarea unui individ ca membru al lumii interlope
depinde de prestigiul pe care acesta îl are ca infractor, de onestitatea şi
loialitatea de care acesta dă dovadă în relaţiile cu ceilalţi membri ai lumii
interlope.
Cu cât infractorul este mai bine pregătit „profesional” cu atât
prestigiul lui în „branşă” creşte mai mult. Un prestigiu mare, dublat de un
comportament conform „legilor nescrise” determină ocuparea de către
infractor a unei poziţii importante în cadrul lumii interlope. O dată obţinută
această poziţie trebuie menţinută printr-un comportament constant, orice
abatere de la norme şi orice eşec putând duce la pierderea ei.
300
 În lumea interlopă există o regulă generală în ceea ce priveşte
comportamentul individului în funcţie de poziţia pe care o ocupă. Fiecare
membru al lumii interlope trebuie „să facă dovada valorii”. El trebuie să-şi
demonstreze curajul, capacitatea de a face faţă oricărei situaţii dificile,
inteligenţa, puterea, şi, nu în ultimul rând, bunăstarea materială.
În general, o poziţie înaltă în ierarhia lumii interlope este asociată cu
o situaţie materială prosperă. Această bunăstare trebuie demonstrată, nu atât
din orgoliu, cât din nevoia de a-şi consolida poziţia. Poziţia pe care un
infractor o ocupă în lumea interlopă poate fi identificată după vestimentaţie
şi atitudinea pe care o are faţă de ceilalţi, eleganţa specială afişată în mod
ostentativ şi conduita expresivă fiind foarte relevante în acest sens.
7.2.3. Infrastructuri şi zone de influenţă
Lumea interlopă este compusă dintr-o multitudine de grupuri de
dimensiuni variabile, constituite prin afinitate şi comoditate, având aceleaşi
interese. Aceste grupuri îşi stabilesc ca loc de întâlnire unul sau mai multe
stabilimente (baruri de noapte, cazinouri, restaurante etc.), a căror clientelă
o constituie în mare măsură.
Aceste stabilimente constituie nuclee în jurul cărora se desfăşoară
activitatea grupurilor de infractori aparţinând lumii interlope. Pe lângă
faptul că sunt locuri de întâlnire şi de distracţie, ele funcţionează şi ca baze
operative, unde infractorii îşi plănuiesc operaţiunile, depozitează bunurile
obţinute ilegal şi unde, în caz de nevoie, se pot adăposti. Prin intermediul
acestor localuri sunt de multe ori comercializate mărfuri de contrabandă, de
obicei alcool şi ţigări, beneficiile fiind apoi împărţite între infractorii care
furnizează aceste mărfuri şi patronii localurilor respective.
În aceste localuri, cu acordul patronului, care, evident, beneficiază de
o cotă-parte din câştiguri, îşi desfăşoară activitatea şi prostituatele.
Proxeneţii preferă astfel de aranjamente deoarece prostituatele sunt mai
bine supravegheate atât în privinţa atitudinii faţă de clienţi, cât şi în privinţa
câştigurilor pe care le realizează.
Astfel, putem observa importanţa deosebită pe care o au în cadrul
lumii interlope patronii unor astfel de stabilimente (care pot fi la rândul lor
infractori profesionişti „retraşi din activitate”), precum şi angajaţii acestora
(barmani, chelneri etc.). Aceştia, pe lângă numeroasele servicii aduse
membrilor lumii interlope, le mai pot furniza acestora numeroase informaţii
(ponturi) pe baza cărora infractorii îşi organizează activităţile.
În schimbul acestor servicii, ceilalţi membrii ai lumii interlope le
asigură patronilor respectivi sprijin şi protecţie. Astfel aceştia ajung treptat
să capete o influenţă considerabilă şi să devină lideri ai grupului. Fără să
conducă direct, ei supraveghează şi iau decizii din umbră, astfel încât nimic
301
nu se întâmplă fără ştirea şi acordul lor. Poziţia astfel obţinută le permite, de
asemenea, să arbitreze diferitele conflicte izbucnite între ceilalţi membrii ai
lumii interlope.
Grupurile astfel constituite pe infrastructura stabilimentelor îşi
desfăşoară activitatea, de obicei, la nivel de cartier sau acaparează un
anumit domeniu infracţional.
Prin zonă de influenţă putem înţelege atât spaţiul, suprafaţa pe care
un grup îşi desfăşoară activitatea (un cartier, o stradă sau o anumită parte a
unui oraş), cât şi specificul activităţii infracţionale.
În cazul în care domeniile de activitate sunt diferite, zonele de
influenţă ale diferitelor grupuri se pot juxtapune. Astfel, în acelaşi spaţiu
pot acţiona hoţii din buzunare, spărgătorii de apartamente, proxeneţii şi
traficanţii de narcotice, fără ca între ei să existe neînţelegeri sau conflicte.
Relaţiile personale sau de „afaceri” existente între indivizii ce
compun aceste grupuri pot depăşi cadrul cartierului şi al oraşului, creându-
se condiţiile unui schimb de servicii şi informaţii mult mai vast, inclusiv
internaţional. Astfel, iau naştere reţele internaţionale de infractori.
Să nu ne imaginăm însă că relaţiile între grupurile ce domină anumite
zone sunt întotdeauna paşnice. Din dorinţa fiecăruia de a-şi lărgi zona de
influenţă iau naştere conflicte de proporţii, adevărate lupte pentru putere.

7.3. Comunicarea în lumea interlopă

7.3.1. Comunicarea între membrii lumii interlope
Din punct de vedere psihologic, comunicarea este, în primul rând,
o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii
menite să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de
indivizi, dar nu se reduce numai la aceasta. În acelaşi timp în care o
informaţie este transmisă, se produce o acţiune asupra subiectului
receptor şi un efect retroactiv (feed-back) asupra persoanei emiţătoare
care, la rându-i, este influenţată.
Sociologic, comunicarea presupune o relaţie între indivizi. În fapt,
comunicarea este liantul care conferă stabilitatea şi coeziunea grupurilor
sociale. Existenţa în grup presupune interrelaţionarea indivizilor care
compun acest grup, iar relaţiile dintre indivizi presupun existenţa unor
procese de comunicare între aceştia.
Comunicarea socială îmbracă diferite forme. Prima, spontană şi
neaxiomatizată, pare să nu se supună nici unei alte reguli cu excepţia
deprinderii sociale. Această formă de comunicare se înscrie în cadrul
relaţiilor interpersonale, fiind limitată, precară, artizanală, spontană şi
prescriptivă. La polul opus întâlnim comunicarea instituţionalizată,
302
existentă în cadrul relaţiilor inter- şi intraorganizaţionale, relaţii conduse de
instituţii. Această formă de comunicare defineşte regimul economic, social
şi politic cu care este înzestrată o societate.
Pentru a comunica, în afară de emiţător şi receptor, este necesar şi un
limbaj comun celor doi. Limbajul este o funcţie de exprimare şi de
comunicare a gândirii prin utilizarea de semne care au o valoare
identică pentru toţi indivizii din aceeaşi specie, în limitele unei arii
determinate.
Limbajul este, în acelaşi timp, act şi instrument de comunicare
bazat pe legi independente de subiecţii particulari. Există mai multe
forme de limbaj:
• pasiv (acela pe care îl înţelegem);
• activ (acela pe care îl folosim, întotdeauna mai redus decât cel pasiv);
• verbal;
• neverbal (gesturi, mimică etc.).
Limbajul neverbal (gesturile, mimica, atitudinile) este în numeroase
cazuri suficient pentru a exprima intenţiile, dispoziţiile indivizilor.
Instrument privilegiat de socializare, care permite comunicarea
gândirii, acţionarea asupra semenului (poruncile şi întrebările cer răspunsuri),
adaptarea la grup (transmiterea de norme sociale) sau punerea în valoare a
propriei persoane, limbajul serveşte, de asemenea, la recunoaşterea vorbitorului
ca persoană de către ceilalţi sau la eliberarea de tensiuni interioare prin injurie
(când agresiunea directă este imposibilă), ca şi prin confesiune. Limbajul
completează celelalte surse de cunoştinţe, anticipând experienţa personală, pe
care o provoacă şi o călăuzeşte. El constituie, în acelaşi timp, instrumentul
esenţial al gândirii şi baza vieţii sociale.
În ceea ce priveşte lumea interlopă, specificul comunicării este dat de
specificul relaţiilor existente între membrii acesteia. Astfel, comunicarea
este directă, spontană, neinstituţionalizată, neîngrădită de reguli stricte, şi
(aspect deloc neglijabil) verbală.
După cum am mai afirmat, în lumea interlopă nu se comunică în
scris, ci numai pe cale orală. Acesta este modul în care sunt transmise
normele (tocmai de aceea mai sunt numite „legi nescrise”) şi toate mesajele
vehiculate între membrii lumii interlope. Specificul activităţilor derulate de
infractori justifică, de asemenea, neutilizarea actelor, a contractelor scrise,
totul realizându-se pe baza unor acorduri verbale.
Experienţa infractorilor „veterani” este transmisă „novicilor” tot pe
cale orală, neexistând manuale care să-i iniţieze pe aceştia în activitatea
infracţională.

303
 Membrii lumii interlope se diferenţiază de ceilalţi membri ai
societăţii în ceea ce priveşte comunicarea interpersonală prin limbajul
folosit. Limbajul folosit de infractori mai este numit şi argou. Însă spre
deosebire de argoul folosit de adolescenţi şi tineri (care este mai degrabă o
expresie a teribilismului caracteristic vârstei), argoul folosit de infractori
este un fel de „limbaj profesional”, a cărui utilizare este dictată de
exercitarea „profesiei”. Reprezintă, în esenţă, un limbaj codificat, menit
să facă de nedescifrat mesajele pe care infractorii şi le transmit. În acest
scop ei folosesc cuvinte şi expresii a căror semnificaţie le este cunoscută
numai lor. Cu toate că în permanenţă semnificaţia anumitor termeni se
schimbă şi apar expresii noi, limbajul infractorilor este înţeles şi de poliţişti,
deoarece de aceasta depinde în mare măsură eficienţa acţiunilor de
demascare şi de capturare a acestora.
Termenii argotici, pe lângă faptul că le permit infractorilor să
comunice liber, fără teama că vor fi înţeleşi, mai îndeplinesc şi rolul de
„parole de recunoaştere”. Folosind termenii argotici, infractorii pot stabili
în numai câteva minute de conversaţie cu un străin dacă acesta aparţine
lumii interlope, în ce gen de activitate infracţională este specializat şi pe
cine cunoaşte.
Argoul are un rol special în menţinerea securităţii şi identităţii lumii
interlope. Acest limbaj specific folosit de infractori este o expresie a
solidarităţii acestora şi facilitează comunicarea secretă între membrii
tagmei. Folosirea argoului este importantă, în special, când infractorii
acţionează, asigurând comunicarea rapidă a ordinelor prin intermediul unor
fraze (expresii) aparent inofensive.
Din punct de vedere lingvistic, nu poate fi vorba de o „limbă a
infractorilor”. Este, practic, vorba de presărarea limbajului uzual cu termeni
argotici. Ceea ce o face neinteligibilă pentru ceilalţi membrii ai societăţii
este lipsa unei sintaxe proprii, a unor reguli gramaticale bine stabilite,
precum şi schimbarea semnificaţiei cuvintelor şi expresiilor în funcţie de
contextul în care se desfăşoară discuţia respectivă.
Folosirea acestui limbaj în comunicarea cu membrii grupului din care
face parte îi dau infractorului un sentiment de siguranţă şi, nu în ultimul
rând, sentimentul apartenenţei la un grup cu care se identifică.

8. TENDINŢE ŞI MUTAŢII ACTUALE ÎN LUMEA INTERLOPĂ

8.1. Corupţia
8.1.1. Noţiunea de corupţie. Formele fenomenului corupţiei

304
 Un loc important între formele de delincvenţă cu un grad sporit de
periculozitate socială îl ocupă delictele de corupţie.
Delictele de corupţie sunt constituite din ansamblul de activităţi
ilicite, ilegale şi imorale desfăşurate de anumiţi indivizi, grupuri şi
organizaţii (publice sau private) în scopul obţinerii unor avantaje
materiale sau morale sau a unor poziţii sociale şi politice superioare,
prin utilizarea unor forme şi mijloace de mituire, fraudă, şantaj,
înşelăciune, abuz, influenţă, intimidare, escrocherie, evaziune fiscală etc.
În general, când se vorbeşte de corupţie, există tendinţa de a o limita
la luarea şi darea de mită, traficul de influenţă sau abuzul de putere şi
funcţie, astfel de forme ale corupţiei fiind cel mai des prezentate în presă.
Dincolo de aceste aparenţe, prin corupţie mai sunt desemnate şi actele de
imixtitudine ale politicului în sfera privată, utilizarea funcţiei publice în
interes personal, realizarea unui volum de afaceri şi tranzacţii între indivizi,
grupuri şi organizaţii prin eludarea normelor de legalitate şi moralitate
existente în societate.
Definirea fenomenului de corupţie este dificilă, acest concept fiind de
cele mai multe ori evaziv, ambiguu şi reducţionist, având o serie de
conotaţii şi particularităţi în funcţie de natura regimului politic, nivelul de
dezvoltare economică şi culturală al fiecărei societăţi, sistemul etico-
normativ existent în fiecare ţară.
În general, se consideră drept corupţie comportamentul care
violează sau transgresează obligaţiile legale ale exercitării unui rol
public care încalcă normele deontologice ce interzic exercitarea
anumitor forme de influenţă.
Actualul nostru cod penal nu foloseşte explicit şi fără echivoc
noţiunea de corupţie pentru a incrimina diferitele acte şi fapte care
transgresează normele juridice ce reglementează comportamentul
instituţiilor şi organizaţiilor sociale, funcţionarilor publici, agenţilor
economici şi persoanelor particulare între care se stabilesc relaţii şi se
desfăşoară activităţi la nivel economic, administrativ, juridic sau politic.
Noţiunea de corupţie este utilizată în mod expres doar în două situaţii:
a) corupţia sexuală, prin care sunt incriminate şi sancţionate
actele cu caracter obscen asupra unui minor sau în prezenţa acestuia
(art. 202 Codul Penal);
b) corupţia unei persoane de a da declaraţii mincinoase în
faţa justiţiei (art. 261 Codul Penal).
Astfel, în sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în mod strict juridic sunt
incluse patru categorii de delicte, incriminate şi sancţionate prin art. 254,
255, 257 Codul Penal:

305
 1. luarea de mită (corupţie pasivă);
2. dare de mită (corupţie activă);
3. traficul de influenţă;
4. primirea de foloase necuvenite.
Elementul comun ce caracterizează aceste tipuri de delicte
considerate ca fiind acte de corupţie este utilizarea funcţiei publice ca sursă
de venituri, de obţinere a unor avantaje materiale sau de influenţă
personală.
Denumirea generală sub care aceste acţiuni ilicite, imorale şi ilegale
apar în Codul Penal este de „delicte de serviciu”. Aceasta datorită faptului că
sunt comise, de regulă, de anumiţi funcţionari publici ori alţi salariaţi, sau
chiar persoane private (în cazul dării de mită), prin încălcarea normelor
deontologiei profesionale şi abaterea de la îndatoririle oficiale ale funcţiei
publice. Aceste persoane publice (sau private) pretind sau primesc diferite
avantaje materiale sau morale prin neîndeplinirea condiţionată sau întârzierea
îndeplinirii obligaţiilor de serviciu ca urmare a exercitării unei influenţe.
Observăm, deci, caracterul reducţionist al criteriului normativului
penal referitor la definirea şi sancţionarea actelor de corupţie. Acest criteriu
restrânge aria fenomenului de corupţie doar la delicte de serviciu (abaterile
de la prerogativele oficiale ale funcţionarului public şi încălcările normelor
deontologice profesionale ale funcţiei publice). Actualul cadrul legislativ nu
oferă suficiente elemente pentru identificarea şi prevenirea actelor de
corupţie ce se produc în societatea noastră, permiţând, astfel, creşterea
acestui fenomen.
Cauzele corupţiei sunt deosebit de complexe şi de o mare diversitate.
Majoritatea autorilor consideră însă ca principale surse ale acestui
fenomen:
• perpetuarea unor structuri politice, economice şi normative
deficitare;
• accentuarea dificultăţilor economice şi sociale;
• multiplicarea tensiunilor sociale şi normative între indivizi, grupuri
şi instituţii sociale.
Corupţia induce o discrepanţă semnificativă între modelele sociale,
culturale şi normative şi aşteptările legitime ale indivizilor şi grupurilor
sociale, reprezentând un fenomen antisocial cu profunde consecinţe
negative. Corupţia este, în fond, expresia unor manifestări de dereglare
legislativă, politică, economică şi morală şi a slăbirii mecanismelor
instituţionalizate de control social.
Delictele de corupţie presupun existenţa şi funcţionarea a două tipuri de
relaţii, întemeiate pe complicitate, înşelăciune, mită, fraudă, abuz şi

306
constrângere. În aceste relaţii sunt angrenate reţele de statusuri şi roluri în apa-
renţă diferite ca poziţie, dar având aceeaşi motivaţie şi finalitate. Este vorba de:
a) reţeaua care corupe – constituită din indivizi, grupuri sau
organizaţii care utilizează mijloace imorale, ilicite şi ilegale în scopul
influenţării, mituirii sau cumpărării altor indivizi, grupuri sau organizaţii, care le
facilitează realizarea rapidă şi eficientă a scopurilor şi intereselor urmărite;
b) reţeaua care se lasă coruptă – reprezentată de indivizii,
grupurile sau organizaţiile care acceptă sau se lasă influenţate (mituite,
cumpărate, şantajate) sau care încalcă normele deontologiei profesionale în
scopul obţinerii unor avantaje materiale sau morale, sau a unor poziţii
politice şi sociale superioare.
Specialiştii dreptului penal, criminologiei şi sociologiei criminalităţii
consideră că există trei forme principale ale fenomenului de corupţie:
1. Corupţia profesională, care include marea majoritate a delictelor
de serviciu sau a celor comise în timpul serviciului de către funcţionarii
publici sau alte persoane din sectorul public: administraţie, sănătate,
învăţământ, poliţie, justiţie etc. Aceste persoane încalcă sau transgresează
normele deontologiei profesionale prin îndeplinirea condiţionată şi
preferenţială a atribuţiilor lor legale. Cei care îndeplinesc funcţii publice
pretind sau primesc diferite avantaje materiale ori acceptă tacit sau expres,
direct sau indirect promisiunea unor avantaje materiale sau morale prin
îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţionată a obligaţiilor legale sau ca
urmare a exercitării unor influenţe. Este vorba aici de cazul tipic al
delictelor de luare şi dare de mită, abuzului de funcţie, traficului de
influenţă, abuzului de încredere profesională etc.
2. Corupţia economică, denumită şi criminalitatea economico-
financiară sau „de afaceri”, care cuprinde actele şi faptele ilicite comise de
indivizi, asociaţii, societăţi sau organizaţii în legătură cu derularea unor
afaceri şi tranzacţii financiare, bancare, vamale, comerciale prin utilizarea
înşelăciunii, fraudei, abuzului de încredere. În urma acestor activităţi sunt
prejudiciate interese economice colective sau particulare. Numeroasele
lacune din legislaţia economică (naţională şi internaţională) fac greu de
identificat şi evaluat aceste forme de criminalitate economică. Unele dintre
ele nici nu sunt incriminate în legislaţia penală a multor ţări, ceea ce
îngreunează foarte mult depistarea, prevenirea şi neutralizarea lor în timp
util. Este vorba în acest caz de delictele de fraudă bancară, escrocherie,
falsificarea cifrei de afaceri, evaziune fiscală, obţinerea ilegală de subvenţii,
bancruta frauduloasă, poliţe de asigurare nerambursabile, concurenţă şi
reclamă neloială etc.

307
 3. Corupţia politică, care include ansamblul de acte, fapte şi
comportamente care deviază moral şi legal de la îndatoririle oficiale ale
unui rol public de către anumite persoane sau care transgresează normele
privind interdicţia exercitării anumitor forme de influenţă politică în scopul
obţinerii unor avantaje personale. Este vorba de activităţile de finanţare şi
subvenţionare ilegală a campaniilor electorale, cumpărarea voturilor cu
ocazia alegerilor, promovarea preferenţială în funcţii guvernamentale pe
criterii politice, acţiunile ilicite de înfiinţare a unor partide clientelare sau de
alegere şi realegere a anumitor candidaţi etc.
Fenomenul de corupţie presupune, aşadar, mai multe definiţii, forme
şi dimensiuni de manifestare. Cele mai intense şi mai periculoase pentru
societate sunt referitoare la corupţia şi delictele din sfera economică, a
politicului, administraţiei şi a justiţiei.
8.1.2. Amploarea şi dimensiunile fenomenului de corupţie
Formele şi dimensiunile fenomenului de corupţie, odată identificate
şi analizate în mod ştiinţific, pot furniza elementele pentru o schemă de
operaţionalizare adecvată a diferitelor acte şi fapte considerate drept
comportamente coruptive. Dimensiunile fenomenului corupţiei sunt
următoarele:
a) Dimensiunea statistică
Prin sistemul de înregistrare a delictelor de corupţie este facilitată
cunoaşterea specificului şi contextului diferitelor sectoare, ramuri şi
instituţii (publice sau private) în care se constată frecvenţa şi amploarea cea
mai ridicată a faptelor de corupţie.
Dimensiunea statistică se menţine la un nivel pur descriptiv. Ea
reflectă fie eficienţa diferitelor instituţii în sancţionarea actelor de corupţie
(există statistici ale poliţiei, ministerului public şi justiţiei, între ele existând
diferenţe sensibile), fie activitatea de incriminare (sau dezincriminare) a
anumitor acte care în anumite perioade pot fi considerate delicte, iar în
altele ca fapte absolut normale şi legale.
b) Dimensiunea normativă (juridică)
Această dimensiune are în vedere principalele prescripţii şi norme
din domeniul dreptului (în special dreptul penal, comercial, vamal)
referitoare la abaterile şi tentativele comise de diferiţi agenţi economici,
funcţionari publici, instituţii sau persoane particulare, precum şi sancţiunile
care se aplică în aceste cazuri şi eficienţa acestora.
c) Dimensiunea sociologică
Această dimensiune furnizează informaţii despre:
• cauzele şi condiţiile care generează acte şi manifestări coruptive;
308
 • factori de „risc” care există în anumite sectoare şi domenii de
activitate.
Aceste informaţii facilitează explicaţia propensiunii şi proliferării
unor activităţi ilegale şi ilicite comise de anumiţi indivizi, grupuri şi
instituţii sociale.
d) Dimensiunea psihologică (morală)
Dimensiunea psihologică sau morală a corupţiei are în vedere
structura şi personalitatea indivizilor şi grupurilor de corupători şi corupţi,
motivaţiile, modelurile şi finalităţile urmărite prin acte de corupţie,
labilitatea atitudinală şi comportamentală a persoanelor implicate în acte de
corupţie, reacţia publică faţă de corupţie.
e) Dimensiunea economică
Această dimensiune are în vedere evaluarea şi estimarea costurilor
economice şi sociale ale diferitelor acte de corupţie, ca şi aprecierea
cantitativă şi calitativă a prejudiciilor materiale şi morale generate de acest
fenomen antisocial.
f) Dimensiunea prospectivă
Dimensiunea prospectivă pune la îndemâna organelor specializate de
control social o serie de date şi informaţii privind tendinţele de evoluţie
(creştere, descreştere sau stagnare) în viitor a actelor de corupţie, ca şi
apariţia unor forme de corupţie.
Ţinând cont de caracterul multidimensional al fenomenului corupţiei,
analiza lui trebuie făcută în contextul unei definiţii juridice şi sociologice
care să ţină seama de complexul de factori politici, sociali, economici,
juridici şi instituţionali, şi în corelaţie cu alte fenomene şi probleme sociale
care generează sau amplifică actele de corupţie în diverse societăţi.
Corupţia reprezintă în societatea contemporană o problemă socială,
modalităţile ei de manifestare, consecinţele negative şi modurile de
soluţionare intrând în sfera de interes a factorilor instituţionalizaţi de control
social, dar şi a opiniei publice. Acest fenomen tinde să crească în intensitate
şi periculozitate, fiind asociat cel mai adesea cu crima organizată, şi
generează efecte negative la nivelul organizării şi stabilităţii instituţiilor,
grupurilor şi indivizilor.
Perioada de tranziţie traversată de ţara noastră pare să se constituie ca
un catalizator pentru fenomenul corupţiei, care devine din ce în ce mai
difuz şi cvasi-generalizat în majoritatea sectoarelor şi sferelor vieţii sociale,
economice şi politice. Corupţia este alimentată şi agravată de instalarea şi
manifestarea unei stări de criză instituţionalizate în majoritatea sferelor de
activitate socială, vizibilă în:
• slăbirea mecanismelor de control social şi normativ;
309
 • scăderea prestigiului şi autorităţii unor instituţii publice;
• toleranţa şi permisivitatea manifestate uneori de unele instituţii cu
rol de prevenire şi sancţionare etc.
Instalarea şi menţinerea stării de anomie în societatea românească
într-o serie de domenii ale vieţii sociale a influenţat sensibil fenomenul
corupţiei, determinând disfuncţionalităţi în activitatea de reglementare
normativă, ceea ce duce la scăderea eficienţei legii, justiţiei şi poliţiei.
Pentru societatea românească, fenomenul corupţiei nu este ceva nou,
el existând şi în vechiul regim şi fiind caracterizat de diferite forme de
continuitate şi discontinuitate. Elementele de continuitate vizează
menţinerea unor disfuncţii instituţionale şi politice preluate din vechiul
regim şi a unor factori de risc ce potenţează sau multiplică actele de
corupţie în diferite sfere ale vieţii economice, în domeniul comerţului şi
prestărilor de servicii, în sfera instituţiilor financiar-bancare, în domeniul
administraţiei locale, gospodăririi comunale, lucrărilor publice,
urbanismului şi amenajării teritoriului. În acelaşi timp, alături de formele
vechi de corupţie, condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă duc la apariţia
şi multiplicarea unor noi forme de corupţie. Acestea se concretizează în
deteriorarea treptată a patrimoniului public, transferuri ilegale de capital şi
bunuri, sustrageri organizate, bancrute frauduloase, abuzuri în serviciul
falsuri în documente contabile şi financiare, trafic de influenţă, scoaterea
din ţară a unor importante valori şi bunuri economice sau aparţinând
patrimoniului cultural naţional etc.
Corupţia tinde să devină un fenomen organizat, specializat şi
profesionalizat, apărând sub forma unor reţele formale şi informale de
organizaţii şi indivizi, care prin diferite mijloace ajung să corupă factorii de
decizie până la cele mai înalte niveluri ale politicului, legislativului, poliţiei
şi administraţiei.
Corupţia poate fi comparată cu un „seismograf” care măsoară şi
evaluează starea de legalitate şi moralitate din societatea românească. De
altfel, este vizibilă tendinţa de polarizare a societăţii în două direcţii:
♦ pe de o parte, majoritatea indivizilor care continuă să creadă în
virtuţile legii şi moralităţii;
♦ pe de altă parte, cei care le ignoră, utilizând tot felul de mijloace
ilicite şi imorale pentru realizarea intereselor lor.
8.1.3. Fenomenul corupţiei şi lumea interlopă
După cum am putut vedea, din cele prezentate anterior, corupţia
reprezintă un fenomen antisocial deosebit, grav şi periculos, întrucât
favorizează interesele unor indivizi care deţin funcţii publice sau au atribuţii

310
publice în societate, transformându-le în surse de venituri, dar afectând
interesele majorităţii.
În categoria celor care corup se încadrează un număr mare de
indivizi, ţinând seama de numeroasele domenii ale vieţii sociale afectate de
corupţie. A-i considera pe toţi cei care corup ca fiind infractori, componenţi
ai lumii interlope, este o mare eroare. Un cetăţean oarecare ce mituieşte un
funcţionar public pentru a se bucura de o mai mare atenţie în ceea ce
priveşte tratamentul, un student care oferă bani sau bunuri pentru a trece un
examen, sunt doar câteva exemple de acte de corupţie în care cei care corup
nu derulează activităţi cu specific infracţional.
Însă, în mare parte, cei care se bucură de avantajele obţinute prin
intermediul corupţiei sunt infractori. Aceştia vizează, pe de o parte
domeniul economic şi administrativ (în vederea facilitării derulării
afacerilor şi tranzacţiilor ilegale) şi pe de altă parte, justiţia şi instituţiile de
control social.
Pentru membrii lumii interlope, corupţia reprezintă în primul rând calea
spre reuşita afacerilor şi activităţilor cu profil economic pe care le desfăşoară:
obţinerea ilegală de autorizaţii pentru înfiinţarea de societăţi comerciale ce le
slujesc drept paravane pentru derularea diferitelor tranzacţii, falsificarea
documentelor financiar-contabil, sustragerea de la plătirea taxelor şi impozitelor
către stat etc.
O deosebită gravitate şi periculozitate o prezintă însă coruperea de către
membrii lumii interlope a unor persoane cu funcţii de mare răspundere, factori
de decizie importanţi din cadrul poliţiei, procuraturii şi justiţiei.
Coruperea reprezentanţilor legii de către membrii lumii interlope
îmbracă mai multe forme. Una dintre ele este mituirea. O mare parte din
baza financiară şi materială a lumii interlope este destinată acestui scop.
Membrii lumii interlope, pentru a evita atât descoperirea de către poliţişti a
afacerilor lor ilegale, cât şi condamnarea la ani grei de închisoare (ceea ce
ar dăuna bunului mers al respectivelor afaceri), oferă reprezentanţilor legii
(poliţişti, procurori, judecători) sume enorme de bani sau bunuri de mare
valoare, aceştia obligându-se, în schimb, să „închidă ochii” sau „să-i facă
scăpaţi” pe infractori. Astfel, mersul firesc al justiţiei este împiedicat, fapt
de o gravitate deosebită.
O altă formă o reprezintă şantajul. Însă şantajul nu poate fi realizat în
toate cazurile. Cei care acceptă să le acorde anumite avantaje membrilor
lumii interlope se află în una din următoarele situaţii:
♦ în trecutul lor există anumite fapte compromiţătoare (evident,
ţinute în secret), a căror dezvăluire de către corupători le-ar aduce mari
prejudicii;

311
 ♦ anterior au mai primit mită de la infractori, care, de această dată,
nu mai sunt dispuşi să plătească şi ameninţă cu desconspirarea în cazul în
care li se refuză aceste avantaje.
Există însă şi cazuri în care reprezentanţii legii se văd nevoiţi să
cedeze în favoarea infractorilor în urma unor ameninţări la adresa unor
membrii ai familiilor lor sau chiar la adresa persoanei lor.

8.2. Crima organizată

8.2.1. Definire. Caracteristici ale crimei organizate
În sens larg, conceptul de crimă organizată semnifică totalitatea
actelor de terorism politic şi de drept comun, spargerile de bănci şi alte
instituţii economice, atacurile cu mâna înarmată, omorurile săvârşite
cu cruzime, răpirile şi sechestrările de persoane în scopul extorsiunii,
tâlhăriile şi furturile săvârşite în mod organizat din autocamioanele de
transport internaţional, fabricarea ilegală de arme şi explozivi
artizanali, traficul de arme, droguri, valută şi obiecte de artă, precum
şi constituirea în grupuri organizate în vederea înfăptuirii de
infracţiuni similare cu cele enumerate mai sus.
În sens restrâns, prin crimă organizată se înţelege acţiunea
delictuală profesionistă a unor grupuri precis conturate de indivizi
care, din infracţiune, şi-au făcut o meserie subordonată acaparării de
bani şi putere.
În esenţă, termenul de crimă organizată semnifică activităţi
infracţionale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul
obţinerii unor importante venituri ilicite.
Diferitele aspecte şi forme de manifestare ale crimei organizate,
alături de consecinţele destabilizatoare pe care aceasta le produce asupra
indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale au atras atenţia atât organelor
specializate de control social, cât şi criminologilor şi sociologilor. Aceştia
au evidenţiat raţionalizarea, specializarea, organizarea şi profesionalizarea
anumitor acte şi fapte cu un grad ridicat de violenţă şi periculozitate socială.
Organizaţiile criminale reprezintă modele stabile de interacţiune
între anumiţi indivizi, ce funcţionează pe baza identităţii de interese,
scopuri şi atitudini ale membrilor ce le compun. Donald Cressey a
relevat faptul că aceste organizaţii reuşesc să controleze majoritatea
afacerilor bancare, financiare şi comerciale. Ele deţin monopolul asupra
unor întreprinderi şi societăţi legale, ca şi asupra unor reţele de restaurante,
baruri, hoteluri, cazinouri, corupând funcţionari din aparatul legislativ,
executiv şi juridic. Nu în ultimul rând, o mare parte a membrilor acestor
organizaţii sunt infiltraţi în diferite formaţiuni politice, asociaţii
312
profesionale şi sindicate, unde planifică, organizează şi execută numeroase
acţiuni ilegale şi ilicite.
Crima organizată are o serie de trăsături caracteristice:
• Structura: Organizaţiile criminale dispun de o structură şi
organizare formală oarecum birocratică. În această structură, membrii
reţelei au sarcini şi responsabilităţi în funcţie de pregătirea şi abilitatea
specifică a fiecăruia. Structura însăşi se caracterizează prin ierarhie strictă şi
autoritate.
În consecinţă, crima organizată presupune coordonarea unui
număr de persoane în planificarea şi executarea actelor ilegale sau în
scopul realizării unor obiective licite prin mijloace ilicite (exemplu:
câştigarea unei licitaţii prin înlăturarea violentă a celorlalţi competitori).
• Ermetism şi conspirativitate: Această trăsătură derivă atât din
vechea origine socio-culturală a fenomenului, cât şi din necesităţi obiective
determinate de nevoia de autoprotecţie, de evitare a penetrării structurii de
către organismele abilitate prin lege.
Fostul procuror general adjunct al Italiei, Giovanni Falcone, ucis de
Mafia siciliană, considera că pericolul grav pe care îl prezintă această
organizaţie criminală derivă din subcultura sa arhaică, mult mai
interiorizată şi mai bogată, tradusă prin selectarea riguroasă a recruţilor şi
capacitatea de a impune membrilor săi reguli neiertătoare de conduită, care
sunt, fără excepţie, respectate. Discreţia şi respectarea legii tăcerii sunt calităţi
indispensabile pentru un mafiot. Ermetismul organizaţiei se manifestă şi la
nivelul recrutării de noi membri printr-o severitate sporită a selecţiei.
• Flexibilitate, rapiditate şi capacitate de infiltrare: De-a lungul
timpului, organizaţiile de tip mafiot au dovedit o mare capacitate de adaptare
atât în privinţa domeniilor predilecte de activitate, cât şi la condiţiile concrete,
social-politice şi istorice din ţările în care s-au constituit. Având ca punct de
plecare zone minore ale economicului, crima organizată a ajuns să
coordoneze cea mai mare parte a traficului cu stupefiante pe plan mondial, a
traficului de arme, să fie proprietara unor mari bănci, hoteluri, cazinouri şi
terenuri petrolifere, să se implice în metodele moderne ale crimei, cum ar fi
frauda financiar-bancară, spălarea banilor şi criminalitatea informatică.
• Caracter transnaţional: Caracterul transnaţional al crimei
organizate este o consecinţă directă atât a trăsăturilor menţionate anterior,
cât şi a evoluţiei societăţii la nivel planetar. Condiţii optime pentru
expansiunea şi chiar monopolizarea crimei organizate au fost create de
contradicţia dintre:
– dorinţa de integrare economică internaţională şi, în consecinţă,
deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislaţii extrem de
permisive factorului extern;
313
 – slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică şi corupţia din
ţările sărace.
• Orientarea spre profit: Orientarea spre profit este o
caracteristică esenţială a activităţii crimei organizate. Câştigul este realizat
prin menţinerea monopolului asupra bunurilor şi serviciilor ilicite, cum ar
fi: producţia şi traficul de narcotice, jocurile de noroc, pornografia şi
prostituţia. Mai recent, se adaugă traficul de arme, muniţii şi explozibili,
traficul de bunuri de patrimoniu cultural naţional, precum şi formele
moderne de criminalitate, ca de exemplu: frauda bancară, falsificarea de
hârtii de valoare (bani) şi criminalitatea informatică.
• Utilizarea forţei: Utilizarea forţei în atingerea propriilor
obiective este o caracteristică importantă a crimei organizate. Intimidarea,
şantajul, corupţia şi violenţa sunt utilizate în două direcţii:
– pentru a menţine disciplina în interiorul propriei structuri;
– pentru a „pedepsi” acele persoane care, într-un fel sau altul, nu se
supun intereselor mafiote sau, pur şi simplu, acţionează împotriva lor.
8.2.2. Aspecte normative
Conformismul şi previzibilitatea comportamentului membrilor unei
organizaţii criminale sunt asigurate de reguli de conduită, dublate şi de
existenţa unor sancţiuni drastice în cazul încălcării lor.
Acest cod de conduită al membrilor structurilor de tip mafiot
este, ca şi în cazul lumii interlope, unul informal. Principalele reguli
cuprinse în acest cod sunt următoarele:
1. „Fii loial organizaţiei şi membrilor ei! Nu te amesteca în
problemele celorlalţi! Nu fi trădător!” – Această primă regulă este
esenţială pentru unitatea, pacea şi stabilitatea organizaţiei.
2. „Fii raţional! Fii membru al echipei! Nu te angaja în luptă dacă
nu poţi să învingi!” – Aceasta este o cerinţă care derivă din necesitatea de a
desfăşura acţiunile ilicite într-o manieră liniştită, sigură şi profitabilă.
3. „Fii om de onoare! Fă ceea ce este just! Respectă-ţi casa şi pe cei
bătrâni!” – Aceasta este o chemare la respectarea ierarhiei în cadrul
organizaţiei.
4. „Fii pregătit! Ţine-ţi urechile şi ochii deschişi şi gura închisă!”
– Membrii organizaţiei trebuie să suporte fără crâcnire frustrarea şi
ameninţările, să demonstreze curaj şi abilitate.
5. „Demonstrează-ţi clasa!” – O dată intrat în acţiune, individul
trebuie să dovedească hotărâre, profesionalism şi stăpânire de sine.

314
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Petre Buneci, Ioana-Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Elemente socio-juridice de
control social pe terenul devianţei speciale, (curs), Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2002.
Petre Buneci, Tudorel Butoi, Sociologia juridică şi devianţa specială, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001.
Ioana-Teodora Butoi, Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia judiciară, ediţia
a II-a, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1998.

315
 PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Prof.. univ. dr. TUDOREL BUTOI

OBIECTIVE
Ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magis-
tratului în statul de drept, psihologia judiciară orientează studentul în for-
mare către ideea şi spiritul etic-deontologic al desfăşurării procesului penal,
cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii
psiho-morale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la apărare şi
protecţie a fiinţei umane implicată în drama judiciară.

1. PSIHOLOGIA JUDICIARĂ PE TERENUL DREPTULUI

1.1. Argumente privind necesitatea studiului psihologiei judiciare
în contextul problematicii dreptului
Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului
este demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturile de drept, în
societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi motivaţie
psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi scopuri,
energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept,
precedate sub aspect cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese
de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.
În sens exemplificativ ne vom opri asupra instituţiei cardinale a
raporturilor de drept şi anume voinţa (a cărei sorginte primordial
psihologică este dincolo de orice comentariu).
Voinţa juridică, exprimată în acte juridice consensuale de formă
autentică (scrisă), trebuie să se manifeste în afara oricăror vicii de
consimţământ. Problema este de a şti dacă realmente voinţa exprimată în
actele juridice este neviciată, dacă voinţa liber exprimată este conformă cu
cea internă.
Vinovăţia, din punct de vedere psihologic, este o atitudine
rezultantă a interacţiunii conştiinţei cu voinţa (factorul cognitiv şi
volitiv). Voinţa – pentru a exista – cere o atitudine conştientă în sensul că
făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, al
rezultatului acestora (ca urmare socialmente periculoasă în raport cu
316
valorile ocrotite de lege) şi săvârşite cu voinţă, aceste acţiuni mobilizându-i
energia fizică şi psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite.
În esenţă, voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după
reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor socialmente periculoase ale
faptei. (Vinovăţia nu poate exista, cu alte cuvinte, la săvârşirea unei fapte dacă
făptuitorul nu a voit aceea faptă – constrângere – ori nu a putut avea
reprezentarea rezultatului din cauze neimputabile lui – lipsa discernământului).

1.2. Obiectul psihologiei judiciare şi conexiunile interdisciplinare

Coordonatele majore care definesc preocupările şi conturează
obiectul psihologiei judiciare se profilează a fi următoarele:
A. Definirea domeniului de referinţă, din perspectiva:
a) preocupărilor teoretice;
b) preocupărilor practic-aplicative.
B. Analiza psihologică a actului infracţional – algoritmul
infracţional – din perspectivă exploratorie (scena crimei – perspectiva
psihologică asupra interpretării comportamentelor umane cu finalitate
criminogenă – personalitatea făptuitorului şi amprenta sa psiho-
comportamentală –profiler crime);
C. Problematica psihologică a mărturiei şi martorului – abordare
complexă care debutează reliefând premisele psihologice ale mărturiei,
legile recepţiei senzoriale în formarea depoziţiilor testimoniale, limitele
psihofiziologice ale sensibilităţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi
în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în
potenţialele de reproducere şi recunoaştere, aprecierea mărturiei în raport
cu personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica
bunei-credinţe.
D. Analiza psihologică a interogatoriului judiciar, din perspectiva
relaţiei interpersonale de tip special care opune parametrii ecuaţiei anchetat-
anchetator, pleacă de la psihologia infractorului, evidenţiind ample aspecte
psihocomportamentale şi de contact interpersonal, oglindite în atitudini şi
forme de manifestare ale conduitei (sincere sau simulate) persoanei care
face obiectul interogatoriului judiciar.
E. Domeniul investigării erorii judiciare care insistă asupra
delictului etiologic şi asupra mecanismelor complexe implicate în eroarea
judiciară (disfuncţii psihologice în prelucrarea şi interpretarea elementelor
probaţiunii, în formarea mărturiei judiciare, în derularea duelului judiciar,
în deliberarea completului şi sentinţei etc.).
F. Psihologia judecăţii pe coordonatele a patru mari direcţii: duelul
judiciar (acuzare, apărare, testare intersubiectivă etc.), psihologia intimei
317
convingeri (evaluarea şi coroborarea probelor, psihologia deliberării,
opinia separată etc.), personalitatea magistratului (integritatea senzorio-
perceptivă, gândirea, capacitatea empatică, intuiţia, buna-credinţă etc.) şi
psihologia apărării din perspectiva apărătorului.
G. Comportamentul simulat – indicii orientativi asupra credibi-
lităţii rezonabile vizând sentimentul de vinovăţie, detectarea ştiinţifică a
conduitelor simulate.
H. Psihologia detenţiei penitenciare, consecinţele psihologice ale
privării de libertate – frustrarea penitenciară – comportamente generate de
izolarea penitenciară, tipologii şi caracteristici ale deţinutului încarcerat,
perspective moderne asupra retuşării personalităţii şi reinserţiei sociale.
I. Conduitele dizarmonice din perspectiva expertului psiholog şi a
psihologiei judiciare. Domeniu deosebit de complex care debutează cu
simularea şi care, după investigarea principalelor disfuncţii ale proceselor şi
funcţiilor psihice, reiterează norma de periculozitate a conduitelor hetero- şi
autodistructive din perspectiva instituţiei discernământului şi respon-
sabilităţii.
J. Problematica psihologică a actului de administraţie publică
pune funcţionarul statului în slujba cetăţeanului şi a intereselor sale private.

2. ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE

2.1. Actul infracţional din perspectivă exploratorie (scena crimei
– perspectiva psihologică asupra interpretării comportamentelor
umane cu finalitate criminogenă – personalitatea făptuitorului şi
amprenta psihocomportamentală – profiler crime – serial killers)
Dincolo de identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite
în câmpul faptei – preocupare ce intră predilect în sfera criminalisticii –
suntem de părere că eforturile „anticrim” ale mileniului trei vor fi orientate
către „interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă”.
Dacă „câmpul faptei” – expresie consacrată în criminalistica
clasică – conduce către materialitatea obiectuală a urmelor clasice apte
să permită conturarea probaţiunii şi identificarea autorilor, noile
concepte între care: „scena crimei”, scena del crimen sau în alt sens
profiler crime, provoacă în direscţia acceptării unei realităţi dinamice
în derulare, a secvenţelor comportamentale, forţând componenta
psihologică a omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de
urmărire penală etc.) să interpreteze motivaţiile, intenţiile, habitu-
dinile, raţionamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor crimino-
gene, în ideea conturării profilului psihologic, „amprenta comporta-
318
mentală” aptă schiţării unei galerii de potenţiale portrete ale persona-
lităţii pretabililor incluşi în cercurile de bănuiţi.
Profesionistul investigator – expertul psiholog – este chemat ca, în
virtutea celor sus-menţionate:
1) să reproducă prin propria-i imaginaţie împrejurările şi
acţiunile derulate de făptuitor, oferind organelor de urmărire penală „filmul
crimei în dinamica sa”;
2) să-şi imagineze profilul făptuitorului, oferind organelor de
urmărire penală, „amprenta sa psihocomportamentală”;
3) să anticipeze „comportamentul următor pretabil”
contracarând pentru viitor „mişcările” autorului prin intuirea versiunilor
optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia.
Toate acestea fac obiectul psihologiei judiciare din perspectiva
impactului interdisciplinarităţii sale cu criminalistica clasică, pe
coordonatele unei idei îndrăzneţe: „psihocriminalistica”.
Din aceste considerente, actul infracţional ca expresie dinamică a
comportamentelor criminogene suferă impactul interpretării sale din
perspectivă psihoexploratorie.
Literatura de specialitate în sens clasic, de exemplu pentru omoruri, a
evidenţiat o grilă de exigenţe căreia trebuie să-i răspundă investigarea
ştiinţifică a acestui gen de infracţiune:
1. Ce s-a petrecut la locul faptei şi care sunt motivele crimei?
– sens juridic – încadrarea juridică a faptei (viol, omor, suicid etc.);
– sens psihologic (satisfacţie sexuală, suprimarea vieţii, însuşirea
bunului, răzbunare, premeditare, jaf, interes material etc.).
2. Omorul s-a comis pe locul unde s-a găsit cadavrul?
– sens criminalistic (interpretarea urmelor traseologice şi dinamice).
3. Cine este cel ucis?
– sens juridic;
– sens criminalistic (identitatea victimei).
4. Când a fost comisă crima?
– sens criminalistic (verificarea eventualului alibi);
– sens medico-legal (modificări cadaverice etc.).
5. În ce fel s-a comis crima?
– sens juridic;
– sens psihologic (sub aspectul laturii subiective: intenţie, culpă,
legitimă apărare etc.).
6. Criminalul a luat măsuri pentru ascunderea omorului şi în ce
constau aceste măsuri?
– sens psihologic (profilul psihologic al autorului, experienţa
infracţională, duplicitatea, inteligenţa, simularea etc.).
319
 7. Crima a fost comisă de o singură persoană sau de mai multe?
– sens juridic (autorat, coautorat, complicitate etc.);
– sens medico-legal (numărul şi felul leziunilor, raportul de
cauzalitate leziune-arma de apărare sau atac, rezistenţa victimei, dinamica
şi dispunerea leziunilor etc.).
8. Care sunt căile de acces ale criminalilor în câmpul faptei, în ce
mod au părăsit câmpul faptei, cât timp au rămas acolo şi ce acţiuni au
săvârşit?
– sens criminalistic (interpretări dinamice şi traseologice);
– sens psihologic (siguranţa, precipitarea, logica comportamentelor în
derularea scenei crimei).
9. Cine este făptuitorul?
– sens juridic (stabilirea răspunderii şi a pedepsei);
– sens criminalistic (identificarea autorului).
10. Care sunt experienţele pozitive şi limitele investigaţiei
ştiinţifice desprinse din soluţionarea cauzei?
– sens juridic;
– sens criminalistic;
– sens psihologic (interpretarea modului de operare; ex: dacă este
vorba de un criminal în serie?).
O problemă deosebită în perspectiva viitorului va fi, fără îndoială,
abordarea psihoexploratorie a „scenei crimei” în cazurile care presupun
investigarea omuciderilor de natură sexuală.
2.2. Infractorii organizaţi (cei care îşi premeditează acţiunea –
predilect finalizată de psihopatul sexual)
Infractorul care îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa
peste medie, este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu
atenţie plănuite. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte
sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate şi călătoreşte mai mulţi
kilometri decât o persoană obişnuită.
Fantezia şi ritualul sunt importante pentru acest tip de personalitate.
Victimele sunt oameni pe care el îi consideră tipul „corect”, pe care el îi
poate controla (fie prin manipulare sau dominare), de obicei străini, cu care
are ceva trăsături comune.

320
 Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte abilităţile verbale
pentru a-şi manipula victimele şi a prelua controlul asupra lor. El este pe
deplin conştient de gravitatea criminală a actului său şi este încrezător în
abilităţile sale în confruntarea cu ancheta poliţiei. Probabil că urmăreşte
reportajele de ştiri privind crima şi frecvent poate lua un obiect personal al
victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau pentru a-şi
continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului său şi poate declanşa
torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important
în scenariul său. El evită să lase dovezi în urma sa şi, de obicei, îşi aduce
propria armă.
Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei.
Autorul face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior” poliţia sau
pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea într-un loc unde poate fi
bine ascuns.

2.3. Infractorii dezorganizaţi (cei care nu-şi premeditează

acţiunea – predilect finalizată de psihotici)
Infractorul care nu îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa
sub medie, singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în
imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăţi în a stabili relaţii
interpersonale şi este descris ca un inadaptat social. Infractorul acţionează
impulsiv sub stres şi, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă
geografică. Este, de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere
sexual şi nu are relaţii sexuale în adevăratul sens al cuvântului. Locul
crimei va fi dezorganizat.
Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac
„fulger”, luându-şi victima prin surprindere. Această acţiune este spontană,
agresorul acţionând brusc în afara fanteziei sale şi nu are un „plan de joc”,
nu se gândeşte că poate fi prins.
Agresorul dezorganizat, de obicei, îşi depersonalizează victima prin
mutilare facială sau o răneşte în exces. Alte acte sexuale sadice sunt
îndeplinite după moartea victimei.
Locul morţii şi locul crimei coincid în general, şi, de obicei, nu există
nici o încercare de a ascunde cadavrul. Dacă cadavrul a fost mutilat, este
posibil ca el să poziţioneze cadavrul într-o manieră specială care are
semnificaţie pentru el. Arma crimei este adeseori lăsată la locul faptei.
Comportamentul uman, deşi imprevizibil, este de multe ori repetitiv.
Anumite acţiuni desfăşurate la locul crimei de anumite tipuri de
personalităţi vor fi repetate şi în alte cazuri de omor investigate.

3. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ALGORITMUL INFRACŢIONAL

321
 3.1. Conceptul de „personalitate” în psihologia judiciară.
Jean Pinatel – „nucleul personalităţii criminale”
Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt
în mod constant pluridisciplinare şi nu bidisciplinare, aşa cum s-ar putea
crede din enunţurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează
termenul de „psihosociologie a comportamentului deviant”. În realitate
există mai degrabă o tendinţă de cercetare de „tip sinergic” a infracţiunii,
atunci când se pune în discuţie geneza ei sau, altfel spus, când se determină
„criminogeneza”.
O analiză strict psihologică a actului infracţional, fundamentată
exclusiv pe cerinţele determinării conţinutului juridic al infracţiunii, constă
în analiza modului în care în pregătirea, săvârşirea şi atitudinea post-
infracţională se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligenţa,
afectivitatea şi voinţa.
Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergică,
implicând:
a) cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor
personale şi patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea
simulării prin testul de biodetecţie);
b) examinările paraclinice având ca rol principal probarea şi
obiectivarea diagnosticului clinic, precum şi de aprofundare a
etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigaţii de
laborator, radiologice, electroencefalografice etc.);
c) investigările biogenetice având ca premisă rolul factorilor
ereditari în structurarea personalităţii, iar ca scop identificarea
concretă a factorilor de ereditate;
d) interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea
cauzalităţii manifestărilor agresive de comportament cu răsunet
antisocial, legate de condiţiile biopsihologice care le
exacerbează sau declanşează;
e) cercetarea sociologică vizând două obiective: în primul rând,
reconstituirea structurii personalităţii delicventului şi a modului
în care au fost soluţionate şi, în al doilea rând, orientarea asupra
posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie socială;
f) rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale
obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de
imputabilitate (conştiinţă, discernământ).
O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:
1. Aprecierea corectă asupra stării psihice a personalităţii
deviante, prin precizarea diagnosticului şi excluderea simulării sub toate
322
formele în care aceasta se poate manifesta (biodetecţia este, prin urmare,
esenţială);
2. Determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii
analizate din perspectivă sinergetică;
3. Natura şi evoluţia tulburărilor care au însoţit sau precedat
săvârşirea actului deviant şi dacă acesta prezintă riscul de cronicizare sau
agravare;
4. Aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate
şi a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoţit
comportamentul deviant.
Din punct de vedere juridic, actul infracţional este rezultatul
comportării negative a fiinţei umane responsabile, în raport cu cerinţele
normelor penale pozitive. În orice definiţie dată infracţiunii – definiţie
legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiţii minime ce se cer unui
act antisocial pentru a fi considerat infracţiune.
O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel,
care subliniază că ceea ce numeşte el „personalitate criminală” nu este un
tip antropologic, vreo variantă a speciei umane, ci este un model de care
analiza criminologică se serveşte în cercetările sale.
Ideile avansate de J. Pinatel duc, în mod firesc, la concluzia că „în
circumstanţe excepţionale, orice om poate deveni delicvent”. Diferenţa
dintre nedelicvenţi şi delicvenţi trebuie căutată în „pragul delicvenţial”, în
sensul că unii dintre nedelicvenţi au nevoie de evenimente, de presiuni
grave pentru a le provoca o reacţie delicvenţială, alţii trec la act dintr-o
incitaţie exterioară foarte uşoară. Spre deosebire de aceştia, delicventul
format – în opoziţie cu nedelicventul – nu aşteaptă ivirea unei ocazii
propice, unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi
operează. Ceea ce permite cert distingerea nedelicventului de delicvent, dar
chiar şi a delicvenţilor între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puţin
pronunţată de trecere la act.
J. Pinatel constată că în criminologie este esenţial să se studieze
personalitatea în situaţie. Actul criminal care rezultă dintr-o situaţie
specifică constituie răspunsul unei personalităţi la această situaţie. Rezultă
că „mediul poate fi criminogen”.

3.2. Personalitatea infractorului recidivist – „paradoxul

criminal” – Eysenck - Mawrer
Interesante idei în materia recidivei dezvoltă Eysenck. Problema
psihologică pe care acesta vrea s-o lămurească pe acest plan este cea a
„paradoxului criminal”. De ce infractorul – şi mai cu seamă recidivistul –
comite actele sale când ştie că în cele din urma va fi pedepsit?

323
 În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la „legea secvenţei
temporale” stabilită de psihologul american O. H. Mawrer, după care: „un
anumit act (infracţional) uman este determinat nu numai de consecin-
ţele lui, ci şi de apariţia în timp a respectivelor consecinţe”. Cu alte
cuvinte „când o acţiune are două consecinţe, una premială (pozitivă) şi
alta de sancţiune (negativă), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca
pondere (echiprobabile), atunci situaţia (conflictuală) se rezolvă în func-
ţie de consecinţa probabilă cea mai apropiată (ca apariţie în timp). În
cazul unui act infracţional, consecinţa imediată este premial pozitivă, în
sensul că dă o satisfacţie imediată morală sau materială, câtă vreme
sancţiunea legală este mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de
incertitudine”
Alături de egocentrismul marcat, personalitatea delicventului mai
este caracterizată şi printr-o imaturitate persistentă. Înseşi actele antisociale
sunt semne evidente ale unei imaturităţi, ale faptului că infractorul este
imatur, fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv.
Imaturitatea intelectuală nu trebuie înţeleasă ca fiind identică cu un
coeficient de inteligenţă (I.Q.) scăzut. Imaturitatea intelectuală înseamnă
capacitatea redusă de a stabili un raport raţional dintre pierderi şi câştiguri
în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.

3.3. Cuplul penal victimă – agresor (identificarea agresorilor şi

autoprotecţia victimală)
3.3.1. Psihologia victimei – sursă orientativă în conturarea de
versiuni, ipoteze şi cerc de bănuiţi
Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi
membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii iniţiativei în a comite o
faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată
corporal, violată etc., apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a
vătămat corporal sau a violat, apare în calitate de infractor.
Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici
un fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict
psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită
răspundere legată de actul infracţional.
În cazul în care între victimă şi infractor există anumite legături
anterioare, plecându-se de la cunoaşterea victimei (modul său de viaţă,
preferinţe, habitudini, trăsături psihomorale şi psihocomportamentale) se
poate „reconstitui” fizionomia particulară a relaţionării interpersonale infrac-
tor-victimă şi, în felul acesta, se poate identifica cel ce a comis fapta
criminală.

324
 În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care
ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaşte pe infractor. Din
marea varietate a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor,
T. Bogdan a făcut o selecţie a celor pe care le-a apreciat ca având o
semnificaţie deosebită în procesul identificării autorilor, şi anume:
datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru
a stabili dacă în speţă este vorba de un omor, sinucidere ori moarte
accidentală;
datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii
infracţiunii;
datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale
evenimentului (de loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori
acceptarea pătrunderii autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative
(tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);
datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele
privind concepţia şi modul de viaţă, materializarea în nivelul de cultură şi
educaţie, atitudini, calităţi temperamentale şi caracteriale, credinţe şi
obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic
ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială ori
depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv
de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);
cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de
serviciu, de distracţie) mediile şi locurile sau localurile publice frecventate.
De o importanţă deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor
victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi
conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute
recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire, motive de
răzbunare sau gelozie etc.), precum şi a celor care privesc legături cu
persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de
infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor
venituri pe căi ilicite;
informaţiile privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu
accent deosebit pe perioada imediată a evenimentului, care pot avea
relevanţă deosebită;
datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales a celor de
valoare şi cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente;
informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi
contravenţionale ale victimei.
Există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în
special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia
victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante
posibile, precum:
325
 a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi,
nu de puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;
b) victime ce nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) care „oferă”, în
principal, informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în care a
procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere
urmele, jefuind sau nu victima etc.);
c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica
infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul
era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.).
În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele
caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte
vestimentare – haină aspră sau lucioasă, nervozitate, precipitare etc.);
d) victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă
nu-l denunţă din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de
exemplu: victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va
fi denunţat, se va răzbuna pe copii);
e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
pe care însă nu-l denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de
exemplu: agresorul este concubinul victimei căsătorite);
f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
care, în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv
autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor (este cazul, desigur mai
rar, a victimei care, în acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste”
infractorului pe care-l iubeşte);
g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc
infractorul adevărat, acuză o altă persoană pe care vrea să se răzbune;
h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul,
însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe
care nu le-a comis (de exemplu: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare
sau bani pe care în mod real infractorul – care s-a rezumat numai la violarea
ei – nu şi le-a însuşit);
i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o
„infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de
a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntară şi regizarea
corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol).
3.3.2. Strategii preventive şi de contracarare a victimizării
Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, creşterea ratei
criminalităţii determină intensificarea sentimentului de insecuritate.
Măsurile ce se pot lua şi care trebuie să fie luate în vederea evitării
riscurilor victimale pot fi clasificate în:
a) măsuri de protecţie socială;
b) măsuri de autoprotecţie.
326
 Examinând prevenirea într-o accepţiune restrânsă la identificarea şi
predicţia victimelor potenţiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să
favorizeze, mai mult sau mai puţin săvârşirea unor infracţiuni, T. Bogdan
propune ca acesta să urmărească obiectivele mai importante:
educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor
şi a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute;
pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte
normele de convieţuire socială, cerinţele comportamentele generale de
evitare a situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar putea deveni
victime ale unor infracţiuni;
sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind conduita
ce se recomandă a fi urmată – în cazuri concret determinate – pentru a
împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţie
de victime;
identificarea din timp a unor victime potenţiale – îndeosebi prin
posibilităţile de cunoaştere ale organelor judiciare – şi promovarea unor
măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora.

4. PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI MĂRTURIEI

Eveniment judiciar. Element testimonial.
Mărturia ca proces psihologic

4.1. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar

S-a apreciat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor
unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi
conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice care stau la baza
mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui
proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de
reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de
urmărire penală sau a instanţelor de judecată.
Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat
pe patru faze, şi anume:
– recepţia (percepţia) informaţiilor;
– prelucrarea lor logică;
– memorarea;
– reproducerea/recunoaşterea/reactivarea.
Mărturia – proces sau act de cunoaştere a realităţii – depinde
de capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în
funcţie de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora,
de capacitatea sa de a reţine şi memora doar acele elemente necesare
327
şi importante, deci esenţialul şi, nu în ultimul rând, aptitudinea sa de a
le reda.
Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare
prin intermediul simţurilor sale, iar acestea acţionând asupra organelor de
simţ dau naştere la procese psihice cunoscute sub numele de senzaţii şi
percepţii . Recepţia senzorială a unor evenimente este prima etapă a
formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaştere.
Aprecierea mărturiei se va face în funcţie de existenţa senzaţiilor care pot
fi: cutanate (tactile, termice, algice), olfactive şi gustative, de recepţie auditivă,
senzaţiile vizuale. Perceperea timpului, localizarea în timp a infracţiunii, a
faptei săvârşite reprezintă o cerinţă a principiului aflării adevărului.

4.2. Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare.

Atribuire de sens
Între momentul perceptiv al mărturiei şi cel al reproducerii în faţa
organelor judiciare a faptelor percepute, se interpune momentul conservării,
al păstrării pentru o anumită perioadă a informaţiilor dobândite – deci
memorarea – forma de reflectare a experienţei acumulate şi funcţie a
creierului. Din momentul percepţiei – a existenţei informaţiei – şi până la
reactualizarea lor există un alt moment şi anume decodarea sau prelucrarea
informaţiilor. Informaţiile emise, recepţionate integral sau parţial sunt
decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este
fixat în cuvânt şi este purtător de cuvânt. Decodarea informaţiilor efectuată,
găsirea şi selectarea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al
procesului de prelucrare. Fiecare cuvânt este purtător de sens, acest sens
este apropiat la toţi cunoscătorii acelui limbaj – un anume dialect.
Cunoaşterea conotaţiilor de către ofiţerul de poliţie este importantă în
descifrarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le exprimă un
martor în depoziţiile sale.
În procesul de decodare se conştientizează calităţile spaţio-temporale
şi se estimează valoarea lucrurilor, fiinţelor, deplasarea lor. În acest
moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea
timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin interacţiunea mai multor
organe de simţ, fapt care potenţează relativitatea lor. Însă, alături de
informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în psihicul
nostru şi prin procesele gândirii, deoarece la om participă la orice fenomen
de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.

4.3. Memorarea evenimentului judiciar

– Stocarea informaţiei în raport cu dinamica uitării –
328
 Mărturia – actul final – implică trei momente, şi anume: percepţia,
memoria şi reproducerea.
Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic care nu
se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput
nemijlocit şi involuntar, de regulă, fapte şi împrejurări legate de comiterea
unei infracţiuni este capabil să le reproducă fără a le denatura.
Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei
care poate fi apreciată prin cunoaşterea mecanismelor fiziologice şi
legităţilor generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea
involuntară. Totodată, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că
memorarea este influenţată de diverşi factori – starea emoţională, interesul,
ocupaţia, gradul de înţelegere a fenomenului perceput, şi altele, care se
exprimă diferenţial în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de
martor.
Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul
procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaştere şi
reproducere a experienţei dobândite anterior.
Procesul de memorare cuprinde trei faze:
a) de achiziţie (memorare);
b) de reţinere, de păstrare;
c) de reactivare, reactualizare
şi se caracterizează prin:
• Selectivitate, adică ceea ce o persoană umană memorează
mai repede, va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând ca acele
evenimente au o anumită semnificaţie.
• Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conţinut
şi condiţiile activităţilor omului şi mijloacele utilizate pentru realizarea
finalităţii dorite.
• Caracter inteligibil – evidenţiază legătura dintre procesele de
întipărire, conservare, evocare şi gândire.
Între memorare (întipărire) şi păstrare (conservare) nu va exista o
identificare a însuşirilor de a întipări şi conserva faptele percepute care sunt
variabile, diferind de la o persoană la alta.
Totodată, memorarea poate fi voluntară sau involuntară potrivit
atitudinii interesului manifestat de martor în reţinerea aspectelor percepute.
Memorarea voluntară presupune prelucrarea şi ordonarea
informaţiilor, martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru
alţii fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite,
face însemnări, notează anumite date, şi toate acestea pentru a face
mărturia cât mai exactă şi completă.

329
 Memorarea involuntară nu presupune existenţa scopului, ci
intenţia de a memora, dar nu prezintă nici o activitate pasivă,
mecanică a informaţiilor dobândite. Ea atribuie mărturiei un caracter
lacunar, deformat şi imprecis, iar eficienţa acesteia este dată de două
legităţi, şi anume:
• Semnificaţia pe care o prezintă faptele percepute în raport cu
experienţa anterioară a subiectului.
• Eficienţa mărturiei involuntare este condiţionată de factori
emoţionali ce stau la baza ei, interese, aptitudini, stări emoţionale.
Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de
a-şi întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor
şi obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, şi anume
memorarea vizuală şi auditivă prezintă importanţă pentru că marea
majoritate a aspectelor legate de o infracţiune, care sunt mai bine percepute,
este formată din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul
analizatorilor vizuali şi auditivi.
În funcţie de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă
durată, de durata medie şi de lungă durată.
În cazul în care conţinutul memorial este de minimă importanţă
putem vorbi de memorie de scurtă durată (short term memory) sau
memorie primară întâlnită la reţinerea unui număr de telefon
nesemnificativ sau sumele parţiale la o adunare.
Asupra memoriei acţionează „uitarea”, ce constituie reversul
păstrării şi se manifestă sub forma neputinţei reconstituirii unor date
memorate, ori în imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite
la o nouă confruntare cu acestea ori reproducerea sau recunoaşterea
lor eronată. Uitarea atrage după sine pierderea detaliilor, amănuntelor,
nuanţelor a căror reactivare devine anevoioasă şi chiar imposibilă. Uitarea –
condiţie a memoriei – elimină tot ceea ce este secundar, ce îngreunează
capacitatea de reţinere, lăsând loc arhitecturii generale, structurii întregului.
Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea reproducerii
amânată în raport cu reproducerea imediată este cunoscută sub numele de
reminiscenţă. Factorii care pot influenţa reminiscenţa sunt: atitudinea, interesul
subiecţilor în raport cu materialul memorat, vârsta acestora.
4.4. Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul
testimonial
Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul
moment al formării mărturiei. Este momentul în care, cel care a perceput
desfăşurarea faptelor compare în faţa organelor judiciare în calitate de martor.
În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor,
modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală,
330
care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere,
spontane a faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la
întrebările adresate de organul judiciar – interogatoriul.
Reproducerea poate îmbrăca forma depoziţiei scrise personal de
către martor. Reproducerea fidelă a faptelor este condiţionată atât de
fidelitatea percepţiei şi a memoriei, dar şi de capacitatea de verbalizare, de
modalitatea de exprimare a informaţiilor. Momentul reproducerii este
puternic marcat de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de
ambianţa în care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod
inhibitor asupra capacităţii de exprimare. Martorul animat de dorinţa de a
ajuta organul judiciar la soluţionarea cauzei va fi tentat să atribuie mărturiei
sale o imagine supradimensională.
Un alt element perturbator al depoziţiilor martorilor fie că sunt
obţinute sub forma relatării libere, fie că sunt sub forma interogatoriului,
este sugestia, de această dată venită din partea organului judiciar. Influenţa
ei este puternic resimţită dacă percepţia evenimentului a fost lacunară,
faptele au fost slab memorate sau martorul este supus unor influenţe
exterioare.
Reproducerea este influenţată de mai mulţi factori ca imaginaţia,
gândirea, limbajul, atenţia.
Ca şi în celelalte etape ale formării mărturiei, unde se pot întâlni
diferiţi factori perturbatori şi reproducerea este supusă unor asemenea
factori printre care se numără eroarea, alte denaturări, distorsiuni datorate
situaţiilor ce preced momentului comunicării, având ca efect o degradare, o
deviere de la forma iniţială a informaţiilor. Denaturările, deci erorile,
cuprind toate posibilităţile umane bazate pe simţuri de a înregistra
informaţiile.
O altă distorsionare este dată de „fenomenul repetiţiei”.
Reproducerea poate apărea fie sub forma relatării spontane a
faptelor şi prezintă avantajul că martorul va evoca numai acele fapte sau
împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie, pe care şi le aminteşte
cu uşurinţă, dar prezintă şi dezavantajul că întinderea informaţiilor este
redusă, lucru care se poate datora atât unor reale dificultăţi de reamintire,
cât şi ignorării martorului a unor aspecte importante. Dar şi sub forma
interogatoriului, care va succeda relatarea liberă. Se constată o extensie a
mărturiei datorită interogatoriului care are un efect stimulator asupra
memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări care păreau uitate.
Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a amintirii sale.
În subsidiar, reproducerea poate apărea sub forma scrisă – declaraţia
consemnată personal de martor, la care se va apela numai în condiţii

331
improprii în care se va desfăşura reproducerea, ce pot afecta capacitatea de
reproducerea orală a martorului.
Ca şi celelalte etape ale mărturiei şi reproducerea este supusă
erorilor ce se pot datora diferitelor cauze: denaturări prin audiţie, prin
omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denaturări
constă în faptul că pot fi întâlnite şi în depoziţiile martorului de bună
credinţă, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind că
depoziţia sa este conformă adevărului. (Vezi efectul iluziilor).
Reproducerea faptelor, împrejurărilor poate fi influenţată în mare măsură şi
de atitudinea martorului faţă de anchetator.
Reactivarea – sub cele două forme reproducerea şi recunoaşterea –
are loc în condiţiile forţării memoriei. La toate acestea se mai poate adăuga
schimbarea de rol ce contribuie la distorsionări regretabile precum şi
presiunile din partea publicului.
Cea de-a doua etapă a reactualizării – recunoaşterea – reprezintă o
modalitate secundară de comunicare a informaţiilor. Recunoaşterea este
realizată de organele de urmărire penală în cadrul căreia persoanele şi
obiectele având o identitate necunoscută sunt înfăţişate martorului cu
scopul de a le identifica. Fiind un procedeu tactic, se încearcă reactualizarea
acelor informaţii mai slab consolidate sau temporar reţinute sau pierdute în
neant. În cadrul mărturiei, recunoaşterea se va face în condiţiile contactului
repetat cu persoanele şi obiectele care se înfăţişează în confruntarea cu
imaginea percepută şi stocată de către persoanele care au venit în legătură
cu aceste obiecte sau de persoane în condiţiile săvârşirii infracţiunii sau
anterior acesteia.
Recunoaşterea este precisă, când impresiile percepute de la
persoane, privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se
suprapun sau coincid în mare parte cu cele anterioare. Este imprecisă când
se constată diferite deosebiri.
Toate aceste etape în care mărturia se formează cu avantajele şi
dezavantajele lor, prezintă interes şi constituie o importantă sursă de
descoperire a infractorului şi poate până la descoperirea altor metode,
rămân totuşi singurele modalităţi, chiar dacă pot crea şi o falsă
recunoaştere, de descoperire a celor care încalcă legea.
4.5. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forţei probante a
mărturiei
4.5.1. Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei
Din punct de vedere al mijlocirii faptelor aduse la cunoştinţa
organelor judiciare şi sursa – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se
poate vorbi atât în literatura cât şi în practica juridică despre mărturia nemijlo-
cită/mijlocită, imediată/indicată, derivată, „din auzite”, din „zvon public”.
332
 Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepţia imediată,
originară a faptelor şi împrejurărilor de fapt legate de infracţiune sau de
făptuitor sau sunt dobândite personal de martor. La mărturia nemijlocită,
între sursa din care provin şi sunt transmise informaţiile şi martorul care le
percepe şi le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepţia
nemijlocită implică prezenţa martorului în timpul şi la locul producerii
faptelor.
Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece
martorul indirect furnizează informaţii nu asupra unor fapte şi împrejurări
percepute din sursa originară, ci o sursă mediată, derivată – ex auditu
alieno. Între sursa primară şi cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse
la cunoştinţa organelor judiciare se interpun verigi intermediare.
Izvorul mărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum
spune lumea”, derivă dintr-o sursă nedeterminată şi indeterminabilă,
constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o
anumită notorietate a cărei provenienţă nu poate fi precizată.
Între sursa originară şi cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la
cunoştinţa organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente
intermediare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în
care se constată mai întâi o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta
circulă pentru a putea fi mai uşor de povestit, apoi o accentuare a unor
impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste şi, în sfârşit,
asimilarea, prelucrarea informaţiilor în raport cu deprinderile, interesele,
sentimentele celui care primeşte informaţia.
Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare şi
apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers propor-
ţional cu numărul verigilor ce separă percepţia iniţială de martor ca subiect
cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoştinţa organelor
judiciare.
În procesul de confruntare a informaţiilor provenite din sursa iniţială cu
cele provenite din sursa derivată se poate constata existenţa unei depline
concordanţe între acestea, dar şi o neconcordanţă asupra unor elemente care,
considerându-se lipsite de importanţă, nu au fost comunicate martorului.
Neconcordanţa informaţiilor poate fi consecinţa unei denaturări
involuntare a informaţiilor atunci când acestea, deşi fidel transmise, au
suportat distorsionări datorită unor cauze subiective, nemijlocit legate de
personalitatea martorului mediat: prelucrarea şi interpretarea denaturată a
informaţiilor, raţionalmente subiective sau a unor cauze voluntare care
rezidă din persoana martorului derivat sau datorită relei sale credinţe
denaturând în mod deliberat faptele. Alteori, cauza nepotrivirii informaţiilor

333
din sursa primară cu cele din cea derivată este rezultatul faptului că
martorul ocular, învinuitul, inculpatul, partea vătămată în special,
furnizează organului judiciar informaţii false, iar martorul mediat,
informaţii exacte, situaţie în care este necesară cunoaşterea motivelor care
produc asemenea neconcordanţe.
Cunoaşterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla informaţiile
reale şi necesare pentru aflarea cauzei. Toate această activitate revine
anchetatorului .- procuror sau organ de poliţie, care trebuie să navigheze
printr-o mare de informaţii, de zvonuri, de persoane care declară acele
lucruri compatibile cu persoana lor şi situaţia avută.
4.5.2. Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina şi cu
părţile în proces
Martorul trebuie privit în raport cu poziţia pe care o ocupă în
complexa împletire a relaţiilor şi faptelor care constituie obiectul litigios, în
raport de dispoziţiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză,
adică situaţia reală a martorului faţă de pricină şi faţă de ceilalţi participanţi
în procesul penal.
Prima latură a acestei probleme – legătura şi atitudinea martorului
faţă de pricină – reprezintă un moment important în ceea ce priveşte
interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluţionată
într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o
anumită nesinceritate sau parţialitate care se va reflecta şi în mărturie.
Cea de-a doua latură – legătura cu părţile în proces – vizează poziţia
subiectivă a martorului faţă de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente – adică acele raporturi de rudenie, amiciţie,
duşmănie, afecţiune, răzbunare, teamă, sentimente de antipatie sau simpatie.
În cazul în care participarea sa la procesul penal este de natură să
servească la aflarea adevărului, din necesitatea de aduce la cunoştinţa
organului judiciar săvârşirea unei fapte, date şi împrejurări legate de acesta,
pe care de cele mai multe ori le-a perceput accidental, atunci persoana
respectivă – apare în calitate de martor care nu are vreun interes propriu de
apărat. Dar în cazul în care participarea sa are în vedere apărarea unui
interes propriu atunci persoana respectivă încetează de a mai fi martor şi va
avea calitatea procesuală necesară apărării intereselor în cauză, şi anume,
aceea de parte.
Această situaţie a rezultat din incompatibilitatea între calitatea de
parte în proces şi calitatea de martor, deoarece va exista o prezumţie de
nesinceritate. Pentru a înlătura această consecinţă negativă, art. 82 Codul de
Procedură Penală instituie incompatibilitatea între martor şi parte în proces.

334
 O altă situaţie care ar putea să creeze o prezumţie de interesare
materială sau morală în rezolvarea cauzei, este cea dată de suprapunerea
celor două calităţi – martor şi soţ, sau raport de rudenie cu învinuitul sau
inculpatul sau cu celelalte părţi.
În situaţia în care este rudă apropiată cu învinuitul/inculpatul sau cu o
parte în proces, acesta va fi absolvit de obligaţia de a depune mărturie. Este
însă o excepţie relativă, deoarece rudele sau soţul pot depune mărturie
rămânând la latitudinea lor dacă-şi manifestă acest drept sau nu.
O altă posibilitate de perturbare a mărturiei poate veni din situaţia
reală în lanţul împrejurărilor cauzei, al raporturilor în care se află cu ceilalţi
participanţi în proces, al poziţiei sale subiective faţă de cei care au o
anumită calitate în proces. În acest punct interesează personalitatea
martorului din punctul de vedere al relaţiilor cu ceilalţi, cu părţile în proces.
Calitatea de martor implică şi anumite obligaţii, şi anume, de a se
înfăţişa în faţa organului judiciar ori de câte ori este chemat. Martorul,
pentru a se elibera de această obligaţie, poate trece sub tăcere anumite fapte,
evenimente legate de săvârşirea infracţiunii.

4.6. Repere particulare vizând mărturia şi martorul

4.6.l. Martorul persoană minoră. Aspecte psihologice ale etiologiei
minciunii în comportamentul juvenil
La copii, minciuna apare odată cu structurarea planului raţional.
Primele neconcordanţe dintre fapte şi relatarea lor pot fi considerate
pseudo-minciuni, deoarece copilul „brodează”, imaginează din plăcere, din
opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii.
Dintre categoriile de minciună ale marii copilării se vorbeşte mai ales
despre minciuna ce gravitează în jurul simbolului „fructului oprit”, trăit
ca atare datorită dezvoltării conştiinţei morale. Minciuna de imitaţie
constituie o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a spus un
băiat mai mare, minciuna ce încearcă să devalorizeze sau să compromită
(asociată cu denigrarea) şi/sau chiar aceea de consimţire a afirmaţiei mamei
care cere să se spună că nu este acasă dacă este chemată la telefon,
constituie alte categorii de minciună. Spre 11 – 13 ani, se minte pentru a se
face plăcere sau a evita o neplăcere, pentru a părea mai puternic sau mai
bun, priceput etc. Aceasta este categoria minciunii ce trebuie avută în
atenţia educativă; la copii de 7 – 9 ani, această minciună pune în evidenţă
insatisfacţii privind mediul înconjurător, modul de viaţă.
Forma cea mai benignă prin consecinţele sale este mitomania
vanitoasă, dar există şi o formă malignă şi perversă de mitomanie. Această

335
tendinţă morbidă de a altera adevărul ar ţine, după E. Dupre, de constituţia
individului.
4.6.2. Psihologia martorului minor
Dezvoltarea psihicului fiinţei umane este condiţionată şi de vârsta sa,
astfel că nu ar trebuie să se vorbească de psihologia minorului, adică a
persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui să se
aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorităţii, cunoscute fiind
desigur, diferenţele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente
între un minor de 4 – 5 ani şi un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui
să se comporte faţă de minori şi să le aprecieze declaraţiile ţinând seama de
toţi factorii care influenţează psihicul lor şi, în special de vârstă, de gradul
de dezvoltare fizică, psihică şi intelectuală, inteligenţa, capacitatea de
percepere, de înţelegere a evenimentelor, de memorare şi de redare,
sugestibilitate, înclinaţie spre fantezie. Aprecierea declaraţiilor (în lumina
acestor atitudini) se va face distinct, de la caz la caz, în funcţie de persoana
de la care emană.
Teama de a nu fi descoperit şi sancţionat îl determină pe minorul
infractor să aibă o atitudine de neîncredere şi ostilitate faţă de organele de
justiţie. Lipsa conştiinţei vinovăţiei pentru anumite infracţiuni, pe care
uneori minorul dat fiind cultura, vârsta, experienţa, nu le consideră ca atare
(furtul de fructe sau alimente de mică cantitate, neplata biletului de tren) îl
determină a se considera nedreptăţit.
Minorul recidivist, fiind nevoit să se conducă singur în viaţă, are un
spirit practic foarte dezvoltate, precocitate, perfidie, neîncredere şi atitudine
defensivă permanentă faţă de semeni şi, mai ales, faţă de justiţie, precum şi
tendinţa de simulare. E de remarcat că, în general, are o atitudine de respect
faţă de superioritatea fizică, intelectuală, morală, care îl determină la
schimbarea atitudinii de neîncredere, devenind mai sincer, mai bun.
Anchetatorul va trebui să reţină acest fapt.
Minorul victimă a unei infracţiuni are, în general, aceleaşi trăsături
ca şi majorul, cu tendinţa de a exagera mai mult faptele a căror victimă a
fost, atât din cauza emoţiei, fricii care i-au alterat perceperea, cât şi din
interesul de a obţine avantaje materiale şi de a se răzbuna pe infractor.
Sugestibilitatea şi teama îl fac deseori instrumentul celor sub a căror
autoritate se află şi care uneori încearcă să profite în urma infracţiunii a
cărei victimă a fost minorul.
Martorul minor are aceleaşi trăsături psihice caracteristice care
influenţează declaraţiile sale. Tendinţa spre fantezie şi sugestibilitate sunt
cei mai importanţi factori care determină neîncrederea, deseori justificată,
în declaraţiile sale.
336
 4.6.3. Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor
A. Dispoziţii legale: probleme procesuale în legătură cu
ascultarea minorilor
Pentru realizarea reglementărilor din dreptul penal cu privire la
minoritate, a fost necesar să se înfiinţeze pe linia procesual penală o
procedură specială cu privire la minorii care, într-un fel sau altul, iau
contact cu organele însărcinate cu înfăptuirea justiţiei. Această procedură se
justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea
intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor
procesuale acordate de lege.
Minorul indiferent de calitatea sa procesuală, beneficiază de o
anumită ocrotire în desfăşurarea activităţilor procesuale. Astfel, „minorul
nu poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face
în prezenţa unuia din părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este
încredinţat minorul spre creştere şi educare”. Legea nu fixează limita
minimă de vârstă de audiere a unui minor, dar trebuie avut în vedere dacă
gradul lui de dezvoltare psihică îi dă posibilitatea de a percepe, memora şi
reda evenimentele la care a asistat.
Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este
minor. În această situaţie „organul de urmărire penală va asigura prezenţa
apărătorului la interogarea inculpatului”. Mai mult decât atât, în cauzele cu
infractori minori, apare condiţia obligatorie a efectuării anchetei sociale.
B. Pregătirea ascultării. Ascultarea. Procedee tactice ale
ascultării.
Faţă de particularităţile prezentate anterior, apare ca evidentă
necesitatea aplicării unor procedee adecvate cu ajutorul cărora să se poată
obţine declaraţii fidele, cât mai apropiate de realitatea faptică.
Tactica care trebuie aplicată este cea asemănătoare tacticii aplicate la
ascultarea învinuitului şi a martorilor majori, cu unele modificări impuse de
particularităţile psihice ale minorilor, ţinându-se seama de vârstă, dar şi de
particularităţile persoanei audiate.
* Pregătirea ascultării: limita iniţială este marcată de culegerea de
informaţii (cât mai amănunţite) cu privire la minor şi familia sa, cu privire
la eveniment, la interesul pe care aceştia îl au în soluţionarea cauzei precum
şi asupra legăturilor cu părţile.
În raport cu aceste informaţii şi de particularităţile cauzei care trebuie
minuţios studiate, anchetatorul stabileşte persoanele care urmează să asiste
la audierea minorului. De asemenea, se va stabili dacă minorul va fi audiat
mai întâi singur, iar apoi în prezenţa persoanei respective sau invers. Se va
ţine seama şi de natura cauzei; de cele mai multe ori, la infracţiunile contra
337
pudoarei, minorului îi va fi ruşine să facă declaraţii în prezenţa părinţilor
sau a altor persoane.
Modul în care va fi audiat, întrebările ce i se vor pune, formularea şi
ordinea lor sunt de mare importanţă pentru obţinerea unor declaraţii
sincere, cât mai apropiate de realitate.
* Procedeele tactice sunt, în general, aceleaşi ca şi la ascultarea
majorilor, cu unele particularităţi specifice trăsăturilor caracteristice ale
minorilor.
Stabilirea contactului psihologic – deseori dificil de realizat din cauza
neîncrederii, fricii de necunoscut a minorului care nu-şi dă seama de ceea
ce va urma, chiar şi atunci când este chemat doar ca martor – este foarte
importantă. Atunci când anchetatorul are unele îndoieli asupra stării psihice
a minorului sau asupra dezvoltării sale intelectuale, poate recurge la
serviciile unui medic psihiatru, care să asiste la ascultare sau, eventual,
poate să ordone o expertiză medicală.
Formularea procesuală a declaraţiilor se va face în aceleaşi condiţii ca
şi la audierea persoanelor majore. Este recomandabil să se facă
consemnarea declaraţiilor minorului la sfârşitul audierii, întrucât dacă
aceasta se face în timpul audierii, minorul văzând că cele declarate sunt
scrise, poate avea unele reticenţe, temeri, care influenţează defavorabil
declaraţiile pe care le face.
4.6.4. Mărturia între bună şi rea-credinţă
4.6.4.1. Martorul de bună-credinţă. Consecinţele disfuncţionale din
perspectiva factorilor psihologici – Iluziile. Martorul în eroare. Martorul
mincinos
Martorul de bună-credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin
faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului
material necesar pentru rezolvarea proceselor.
Trebuie să facem distincţie între cazul mărturiei unui om ce relatează
fapte şi evenimente care s-au desfăşurat într-un timp îndelungat (ex. un
martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viaţă al
infractorului) şi cazul mărturiei persoanei ce relatează o împrejurare la care
a asistat (ex. accident de maşină, scandal pe stradă), unde acţiunea s-a
desfăşurat într-un timp foarte scurt. În primul caz, martorul poate greşi prin
doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare şi elemente de
apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii care îşi găseşte
explicaţia în psihologie.
Stern, referindu-se la erorile care apar în mărturie, susţine că sunt de
două feluri:

338
 Erorile substanţiale – pot îmbrăca mai multe forme începând de la
omisiuni de elemente şi până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii
poate apare în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului vorbim
de negare. Erorile substanţiale apar şi sub aspectul adăugirilor, de regulă de
oameni, de fapte, la relatările spontane şi sunt în funcţie de fantezia
martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.
Erorile accidentale nu se referă la existenţa, poziţia sau negarea
obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporţii a calităţilor
(culoare, formă), a cantităţilor şi a relaţiilor lor.
Procesul psihic al recunoaşterii – aşadar cea de-a treia treaptă a
mărturiei – este supus şi el erorii, atât în ceea ce priveşte recunoaşterea şi
identificarea persoanelor care au comis fapta sau care au participat la
comiterea ei, cât şi recunoaşterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a
săvârşit fapta.
Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus şi el unor
erori. Reproducerea – constă în verbalizarea orală sau scriptică a unor
evenimente care s-au receptat de cele mai multe ori la nivel senzorial.
Relatările martorului de bună-credinţă pot conţine patru feluri de
denaturări, şi anume: denaturarea prin audiţie (adaugă ceva realităţii), prin
omisiune, prin substituţie şi transformare.
Este rolul magistratului care trebuie să intervină pentru a stabili şi
cerceta, în conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării
mărturiei judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de expertize,
experimente, testări intersubiective şi biodetecţie.
Din perspectiva psihologică, martorul de bună-credinţă este acea
persoană care dorind să contribuie la aflarea adevărului, depoziţia sa va fi
supusă unor disfuncţionalităţi ce se datorează atât erorilor şi denaturărilor
din relatările subiecţilor sau consecinţa percepţiei eronate sau lacunare, fie a
unei atitudini ce poate orienta, atât percepţia cât şi reproducerea într-o
anumită direcţie.
O altă cauză ar putea fi intervalul de timp care se interpune între
percepţie şi relatare sau apariţia unor întrebări sugestive sau acele discuţii
ce pot interveni între martori. Mărturia de bună-credinţă poate fi alterată de
diverse cauze, printre care se numără şi „unghiul de deviere”.
Un alt factor care poate influenţa şi crea o disfuncţionalitate a
mărturiei de bună-credinţă este „efectul de halo”. Acest efect poate genera
distorsiuni ale percepţiei reale a evenimentului care reprezintă obiectul
mărturiei. Efectul de halo constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod
necritic, neadevărat asupra întregului.

339
 În categoria indicilor pozitivi se pot încadra: atitudinea francă,
deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări,
regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea
că, dacă ar fi ştiut că asemenea împrejurări interesează justiţia, ar fi depus
stăruinţă să le reţină, expunerea riguroasă, precisă, însoţită de o mimică
adecvată, caracterul emotiv al amintirilor. La celălalt capăt se află
atitudinea de prudenţă exagerată, rezervată, expunere şovăielnică, obscură,
sinuoasă, contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea
activităţii glandelor sudoripare, gestica forţată, imprecizia în răspunsuri,
vocea coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc.
Însă aceştia nu trebuie să fie consideraţi indici probabili ai unei
conduite simulate sau ai unei manifestări naturale, fără a avea în vedere că
omului îi este proprie capacitatea de disimulare, de contrafacere. Aceste
constatări pot fi considerate indici cu valoare psihologică orientativă, că
sunt desprinse din observarea atitudinii şi a comportamentului expresiv al
martorului aflat în faţa organelor judiciare.
Magistratul, anchetatorul utilizând aceste modificări psihofiziologice în
aflarea adevăratei atitudini a martorului, completându-le cu întrebări adecvate şi
cerute de situaţia respectivă, îşi pot forma intima convingere – finalitatea acestui
proces – ce reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.

4.7. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului şi

a mediului de provenienţă. Mentalităţi. Cutume. Obiceiuri
Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice şi de cercetare
penală, reprezintă o posibilitate de a afla mai multe informaţii despre
condiţiile săvârşirii unei fapte, despre persoanele care au participat, dar şi
mijlocul prin care făptuitorul este adus în faţa justiţiei pentru a fi tras la
răspundere penală.
Mărturia nu poate exista fără martor. Mărturia pentru a se obţine,
necesită o anumită procedură, care implică la rândul ei cunoaşterea fiinţei
umane, aşadar, bazată pe psihologie.
Noţiunile de psihologie deţinute de organul de cercetare penală, de
organul juridic, îl ajută în cunoaşterea martorului, dar nu ca persoană
implicată într-un cerc vicios, ci ca fiinţă umană – cu trăsăturile sale
caracteriale sau morale, reputaţia sa, educaţia primită şi raportul trăsăturilor
sale temperamentale.
Prin caracter se înţelege suma acelor însuşiri ale persoanei care-şi
pun amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăşi şi
care o deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane.

340
 Ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al
martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea,
corectitudinea, modestia, generozitatea. La polul negativ aflându-se:
necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea, egocentrismul. Atât
trăsăturile negative cât şi cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere
a credibilităţii personale a martorului.
Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăieşte,
fiind un produs social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea
mărturiei trebuie luat în considerare mediul deoarece oferă organelor
judiciare, preţioase informaţii asupra poziţiei de parţialitate sau
imparţialitate pe care martorul se situează.
În literatura psihologică s-au făcut diverse clasificări ale martorilor în
raport cu tipul psihologic căruia aparţin.
Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, bun observator,
descrie lucrurile după însuşirile lor exterioare, nu este preocupat de
semnificaţia scenei la care a participat, iar percepţia se desfăşoară în
absenţa unei participări afectiv-emoţionale. Martorul obiectiv este acela
care înregistrează corect şi memorează fidel faptele atât timp cât nu i se cer
date care depăşesc aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv cuprinde o mărturie descriptivă caracterizată printr-o
largă extensie, printr-o observaţie minuţioasă şi o fidelă fixare în memorie.
Poate cuprinde o depoziţie interpretativă, datorită afectivităţii pe fondul
căreia se realizează percepţia, a căutării semnificaţiei şi a cauzei care a
determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în una din aceste două tipuri
şi în funcţie de ele îşi poate da seama de modul său de a se manifesta.

4.8. Mărturia şi concordanţa conţinuturilor

Mărturia, în funcţie de cum este percepută, poate constitui în
ansamblul probelor o verigă, un element sau în lipsa celorlalte probe, poate
fi unicul material probator. În situaţia în care ea reprezintă un element, o
verigă probatoare este necesară o apreciere a probelor în care se impune
evaluarea mărturiei în raport cu celelalte probe pentru a se constata dacă
concordă sau nu. Iar când este singurul material probator, dacă există mai
multe mărturii simultane care-l contrazic, evaluarea critică a acestora dacă
constituie o probă exclusivă, atunci aprecierea presupune luarea în calcul a
factorilor de credibilitate legaţi de persoana martorului.
Prin mărturii simultane se înţeleg mărturiile persoanelor care au
perceput în mod nemijlocit, în condiţii similare de loc şi timp, aceleaşi fapte
sau împrejurări de fapt.
341
 În depoziţiile succesive ale martorilor, secvenţele activităţii infracţionale,
principalele momente întreprinse de infractor sau de cel spre care se îndreaptă
infracţiunea şi alte aspecte, se regăsesc reproduse fidel în depoziţiile lor în
condiţiile în care au perceput faptele în aceleaşi împrejurări.
Când există concordanţă sub aspectul împrejurărilor esenţiale a
mărturiilor simultane, cauza trebuie căutată în caracterul unitar până la un
anumit punct, în identitatea proceselor psihice, în reflectarea corectă în
psihicul martorilor a faptelor esenţiale, în similitudinea condiţiilor de
percepţie sau în absenţa unor cauze subiective de distorsionare a faptelor.
Acesta este aspectul pozitiv, deoarece concordanţa mărturiilor
similare se poate datora şi unui cerc fraudulos realizat între martori şi cel în
favoarea căruia urmează a se depune mărturia, aşadar aspectul relei-
credinţe. Atât concordanţa cât şi nepotrivirile îşi găsesc cauza în condiţii
obiective şi subiective ale percepţiei.
Fie că există o concordanţă între depoziţiile simultane ale persoanelor
care au perceput un anumit fapt, fie că este rezultatul unui cerc fraudulos
(acea punere de acord între depoziţiile martorilor, sau între cel care depune
mărturie şi învinuit sau inculpat), organul judiciar trebuie să adopte o
atitudine corectă, având în vedere că o concordanţă perfectă de percepere
nu există, dar dacă totuşi există, este rezultatul unei înţelegeri.
Tactica aplicată în aceste condiţii este luarea la anumite intervale de
timp a depoziţiilor aceloraşi martori pentru a se vedea în ce măsură
fidelitatea este păstrată, avându-se în vedere factorii care perturbă memoria
şi implicit reproducerea. În faza urmăririi penale, anchetatorul poate folosi
diverse procedee tactice, specifice ascultării învinuitului sau inculpatului.
Astfel sunt întrebările de detaliu pentru a se obţine amănunte referitoare la
diferite împrejurări ale faptei săvârşite, pentru a se verifica informaţiile. Pot
fi folosite mai ales în cazul depoziţiilor simultane pentru a se dovedi
omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub tăcere:
* Ascultarea repetată – reaudieri ale martorului pentru a se putea
evidenţia, inevitabil acele necontraziceri în cazul în care există motive să se
creadă că pot apărea, sau acele concordanţe care trebuie să subziste.
* Tactica complexului de vinovăţie – prin adresarea unor întrebări
care conţin cuvinte afectogene privitoare la faptă, apelul la credinţa
martorului, la trezirea unor sentimente care să înfrângă sistemul de apărare
al martorului – fie că îi este teamă, fie că nu doreşte să se implice într-un
proces.
4.9. Mărturia şi contradictorialitatea conţinuturilor

342
 Ca şi concordanţa conţinuturilor, care reiese din repetarea audierii
martorilor în faţa organului judiciar la intervale de timp,
contradictorialitatea conţinuturilor poate rezulta din reascultarea martorilor.
Aceste două procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar să fie
convins, să aibă intima convingere că depoziţiile martorilor sunt conforme
cu derularea faptelor.
Pentru a-şi forma însă intima convingere anchetatorul/magistratul
trebuie să cerceteze depoziţiile martorilor de eventuale contradicţii, din care
una este falsă, iar alta confirmă realitatea. O primă contradicţie în depoziţia
martorului va fi rezultatul unei emotivităţi sporite, datorate ascultării
imediat după săvârşirea infracţiunii. Contradicţiile nu sunt rezultatul numai
a relei-credinţe, ele se pot datora şi bunei-credinţe. Problema care apare în
această situaţie vizează efectele erorii. Cauza erorii în această situaţie
trebuie căutată în situaţiile fireşti – uitare, trecerea unui interval de timp de
la producerea faptelor etc. Martorul poate greşi asupra unor împrejurări, dar
poate spune adevărul cu privire la celelalte părţi.
La aprecierea mărturiilor succesive trebuie luate în calcul atât
întinderea şi caracterul erorii, cât şi aspectul cantitativ, adică numărul lor.
Existenţa unei singure erori parţiale, în general, nu este în măsură a se
răsfrânge asupra întregii mărturii, existenţa unui număr mai mare de
contradicţii chiar având un efect limitat la anumite împrejurări, este în
măsură să pună sub semnul întrebării vericitatea întregii mărturii.
Situaţia va deveni sensibil modificată când martorul revine,
retractează una din depoziţiile sale contradictorii – martorul revine asupra
depoziţiilor iniţiale, le retractează, făcând noi depoziţii care le contrazic, le
anulează pe cele dintâi. Va fi necesar să se cunoască dacă au avut loc
influenţe asupra acestuia. Organul judiciar aflat într-o asemenea situaţie va
trebui să determine motivele retractării, dar şi poziţia pe care o ocupă
martorul în raport cu părţile.
În urma identificării adevăratului motiv al retractării, a confruntării
factorilor de credibilitate şi de incredibilitate circumscrişi celor două
declaraţii succesive contrarii, a confruntării lor cu ansamblul probelor
administrate, organul judiciar reţine depoziţia considerată sinceră şi înlătură
pe cea mincinoasă, indiferent în faţa cărui organ a fost dată.
4.10. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor
Strategii şi atitudini în identificarea şi contracararea martorului
de rea-credinţă
În vederea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se
pregătească atât pe sine, cât şi mediul audierii.

343
 Din punct de vedere psihologic, anchetatorul va trebui să adopte o
atitudine de calm, de evitare a unor reacţii care să trădeze o anumită gândire
faţă de declaraţiile martorului.
Anchetatorul va trebui să înregistreze toate schimbările
psihofiziologice ale martorului la întrebările puse pentru a le corobora cu
răspunsurile acestuia, dar fără a rezulta ostentaţia sau martorul să realizeze
că este supus unei inspecţii exterioare.
Familiarizarea dintre martor şi anchetator se va face printr-un ton
adecvat prin întrebări, discuţii exterioare obiectului cauzei.
O atitudine pasivă, de dezinteres faţă de martor, de depoziţia sa, de
impresie că ceea ce relatează este cunoscut, necunoaşterea materialului
cauzei constituie indicii că organul judiciar duce o muncă formală şi, deci,
poate fi uşor indus în eroare. Consecinţa – efectul negativ rezultat ce se va
răsfrânge asupra plenitudinii şi fidelităţii mărturiei.
Anchetatorul poate conduce şedinţa în direcţia dorită fără a lăsa să se
vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul
anchetatorului, va ajusta şi adapta informaţiile deţinute la ceea ce
anchetatorul vrea să ştie.
Audierea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape distincte pe
parcursul cărora se vor evidenţia regulile şi procedeele criminalistice.
Aceste trei etape sunt:
1. – identificarea martorilor;
2. – relatarea liberă;
3. – formularea de întrebări şi răspunsurile date de martor.
Martorul adoptă fie o poziţie de sinceritate, de bună-credinţă,
manifestată în dorinţa de a face declaraţii sincere şi complete, fie o poziţie
de rea-credinţă manifestată în tendinţa de denaturare, de contrafacere a
faptelor.
Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite şi în
funcţie de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziţie pentru
a preveni sau determina martorul să renunţe la atitudinea de rea-credinţă.
Martorul trece sub tăcere împrejurări esenţiale sau denaturează
împrejurări în defavoarea învinuitului/inculpatului, datorită resentimentului
faţă de acesta, sentimentele de ură, invidie ce apar sub forma răzbunării.
Atitudinea negativă se va reflecta în depoziţia sa prin aprecierile pe care le
va face la adresa părţilor, îngroşarea şi exagerarea voită a împrejurărilor
care vin în defavoarea inculpatului. Anchetatorul, observând acest lucru, va
trebui să-l determine pe martor să renunţe la această atitudine.
Martorul nu declară tot ce ştie sau prezintă faptele denaturat pentru că
dacă ar face depoziţii sincere, ar putea fi implicat ca învinuit sau inculpat în

344
cauză sau din teama de a nu fi tras la răspundere penală pentru o faptă
săvârşită anterior. Anchetatorul, presupunând că acestea sunt motivele
atitudinii de rea-credinţă, îl va convinge pe martor că, mai devreme sau mai
târziu, faptele vor fi dovedite, iar declaraţiile sale sincere, ajutorul acordat îi
va uşura situaţia. Nu i se va promite că nu va fi tras la răspundere penală
dacă va coopera.
Tendinţa de mărturie mincinoasă mai poate fi cauzată şi de
resentimente, de antipatie faţă de organul judiciar, datorită unor raporturi
avute anterior. În această situaţie va adopta o atitudine de calm, plină de
respect, de consideraţie.
Sentimentele de frică, teamă, inspirate martorului de presiuni,
ameninţări exercitate împotriva sa sau a familiei sale, nefiind convins că
organul judiciar îl poate proteja, pot determina adoptarea unei astfel de
atitudini. Martorul va fi convins de protecţia organelor abilitate, că se vor
lua măsurile necesare.
Martorul poate fi interesat material sau moral de rezultatul cauzei
datorită raporturilor apropiate în care se afla învinuitul/inculpatul sau cu
una din părţi. Anchetatorul trebuie să cunoască aceste relaţii pentru a putea
atrage atenţia martorului asupra consecinţelor negative ce pot apărea în
situaţia în care va depune mărturie mincinoasă.
Dacă toate aceste procedee tactice nu au dat rezultatele scontate şi
există temei a considera de rea-credinţă declaraţia martorului, când acestea
sunt contrazise de probele existente în cauză, din punct de vedere tactic, nu
se recomandă dezvăluirea contradicţiilor, a inexactităţilor, ci trebuie
consemnate exact şi păstrate în regulă pentru găsirea momentului
psihologic de demascare a poziţiei de nesinceritate.
Procedeul tactic în vederea demascării caracterului mincinos al
depoziţiei, îl constituie adresarea unor abile întrebări cu privire la
împrejurări de detaliu, accesorii, referitoare la fapte, acţiuni, persoane care
se află într-un anumit raport cu infracţiunea săvârşită sau cu făptuitorul
acesteia.
Se poate ivi şi situaţia ce are în vedere participarea mai multor
persoane în calitate de martori la săvârşirea unei infracţiuni. Ascultarea
acestora evidenţiază o punere de acord, o reproducere a împrejurărilor în
care s-a produs fapta. În cazul în care organul judiciar are temeiuri să
creadă că există o punere de acord, atunci se impune alcătuirea judicioasă a
unei liste de întrebări privitoare la detaliu, la demascarea acestora, fără a se
da posibilitatea unei puneri de acord între cei ascultaţi şi cei care urmează a
fi ascultaţi.
La toate acestea se va adăuga procedeul de ascultare repetată a
martorilor la intervale diferite de timp prin care se urmăreşte completarea şi

345
precizarea depoziţiilor iniţiale, deci obţinerea de noi informaţii, constanta
menţinere a declaraţiilor cu factori fireşti perturbatori.
Procedeele tactice diferă în funcţie de personalitatea martorului, a
anchetatorului. Ele vor fi adoptate în funcţie de aceste criterii, de natura
cauzei, iar coroborate cu celelalte probe ale cazului, pot contribui la
obţinerea unui rezultat conform cu adevărul.

4.11. Raţionamente (deducţii/inducţii). Analogii.

Interpretări asupra conţinutului mărturiei
În momentul în care s-a obţinut de la martor o depoziţie, operaţia nu
va fi oprită aici. Depoziţia va fi analizată în ansamblul celorlalte probe,
dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, dar, individual, va fi
analizată sub trei aspecte:
1. Extinderea mărturiei;
2. Fidelitatea;
3. Gradul de certitudine subiectivă.
Primul aspect – extinderea mărturiei – vizând elementele
componente ale depoziţiei, dacă acoperă total sau parţial toate elementele
evenimentului la care mărturia se referă.
Elementele componente ale depoziţiei cuprind atât condiţiile
obiective în care martorul a asistat la evenimentul incriminat, adică locul de
unde a privit, auzit, apoi capacitatea sa de a reţine în funcţie de timp, de
starea afectivă din momentul percepţiei.
Al doilea aspect – fidelitatea – condiţionată de o recepţie optimă şi
de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a
faptelor memorate implică procese psihologice. Persoanele cu o anumită
cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru exprimarea
exactă a celor văzute sunt poate puţine.
Al treilea aspect – gradul de credibilitate subiectivă – joacă un rol
important în mărturie. În momentul înşiruirii la interogatoriu, faptele
urmărite de anchetator încep să se înşire de-a lungul unui drum fără capăt,
pentru moment, care merge de la o totală certitudine (subiectivă) până la o
totală incertitudine exprimată în „nu ştiu”. Un subiect se găseşte în stare de
incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una
nu este dominantă, gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul
de soluţii cât şi cu forţa relativă a reacţiilor faţă de alternative.
Din practica interogatoriilor se cunoaşte că martorul, în relatarea
spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar,
dacă i se pun întrebări care vor evidenţia posibilitatea unor alternative
plauzibile, va pierde certitudinea iniţială.
346
 În ansamblul mărturiei pot apare contradicţii determinate atât de
existenţa declaraţiilor succesive, dar şi de cele simultane.
S-a putut constata că se pot ivi şi contradicţii între depoziţiile
martorilor aflaţi de aceeaşi parte – apărare-acuzare. Martorul a dobândit
această calitate la propunerea părţilor. Existenţa contradicţiei poate indica
faptul că eroarea sau buna-credinţă se află de partea pentru care martorii au
depus mărturii contradictorii.
Cel de-al doilea aspect – contradicţii între mărturiile martorilor aflaţi
de părţi opuse – se va deduce că una din mărturii este falsă sau eronată, dar
nu se va şti de care parte se află eroarea sau minciuna.
Mărturia – declaraţia scrisă a persoanei ce a participat accidental sau
voluntar la săvârşirea unei fapte penale, dată în faţa organului judiciar sau a
magistratului – pentru a putea fi aşezată la baza convingerii organelor
judiciare trebuie să satisfacă două cerinţe imperative:
Sinceritatea – să emane de la un martor de bună-credinţă;
Fidelitatea – să constituie o exactă reflectare a realităţii faptului
perceput.
În verificarea şi interpretarea mărturiei se va porni de la analiza celor
două imperative:
Sinceritatea – însuşirea mărturiei, materializată în dorinţa martorului
de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în faţa
organului judiciar. Însuşire însoţită de o manifestare spontană – francheţe –
ce conferă martorului de bună-credinţă note fizionomice particulare.
Fidelitatea – însuşire subiectivă ce constă în capacitatea martorului
de a-şi aminti şi reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul depoziţiei
se traduce printr-o exactă corespondenţă între faptele comunicate şi modul
în care acestea s-au petrecut în realitate.
Se utilizează, cu precădere în literatura de specialitate, termenul de
veridicitate, deoarece acesta are o arie mult mai largă şi cuprinde atât
sinceritatea cât şi fidelitatea. Sunt două însuşiri diferite care nu se suprapun
şi nu se identifică. În cele mai multe cazuri sinceritatea martorului îşi
găseşte corespondent în veridicitatea depoziţiei, făcând anevoioasă
aprecierea fidelităţii care aparent este confundată cu sinceritatea.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de
rezultatul la care se ajunge în urma verificării primei însuşiri – sinceritatea.
Primul element al verificării mărturiei – sinceritatea – este unul
subiectiv, deci semnele întrebării vor exista, deoarece va trebui să se aducă
în centrul cercetării sursa din care provin faptele.
Sinceritatea, în legislaţia română, este prezumată până la proba
contrarie, neputând fi desprinsă în mod unilateral dintr-o unică manifestare,

347
ci va fi necesar să se aibe în vedere un complex de factori care să delimiteze
parametrii în care se circumscrie personalitatea celui analizat.
Se va verifica credibilitatea martorului sub raportul condiţiei sale morale şi
temperamentale, necesară în furnizarea unor elemente de cunoaştere a
personalităţii acestuia, independent de raporturile existente cu pricina, dar şi sub
raportul cu pricina, cu ceilalţi participanţi la procesul penal.
Veridicitatea mărturiei reclamă constatarea unei depline concordanţe
între depoziţie şi realitatea faptului produs, presupunând atât cunoaşterea
martorului sub raportul însuşirilor subiective de percepţie, memorare şi
reproducere, dar şi cunoaşterea modului în care s-a format întregul proces
psihologic al mărturiei, succesiunea momentelor care îl alcătuiesc, precum
şi complexul de factori subiectivi şi obiectivi în care s-au petrecut cele trei
momente ale mărturiei.
Verificarea sincerităţii, a veridicităţii mărturiei se poate face prin
desfăşurarea unei activităţi de probaţiune adiacentă celei efectuate în
vederea probării fondului cauzei. Acest control declanşează o activitate
proprie de probaţiuni ce poate fi efectuată prin intermediul tuturor
mijloacelor de probă prevăzute de lege. În cazul unei mărturii discutabile, dar
care are o importanţă decisivă pentru soluţionarea pricinii (proba exclusivă în
cauză, dar şi în alte împrejurări), controlul aptitudinilor de percepţie, memorare
şi reproducere a martorului se poate realiza pe calea dispunerii unei expertize
psihologice sau prin participarea expertului psiholog la efectuarea unor
experimente sau activităţi de urmărire sau judecată.
Mărturia, declaraţiile de martor reprezintă un mijloc de probă care vine
să soluţioneze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe – acte,
interogatorii. Mărturiile trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar
trebuie să fie concordate în ansamblul probelor, să nu fie contrazise de fiecare
probă în parte şi, implicit, de probele constituite în ansamblu.

5. INTEROGATORIUL JUDICIAR (ANCHETA) DIN PERSPECTIVĂ

PSIHOLOGICĂ
5.1. Noţiuni introductive – distincţii şi conotaţii asupra
interogatoriului judiciar din perspectiva adunării dovezilor (urmări-
rea penală din perspectivă psihologică)
A. DEFINIŢIA INTEROGATORIULUI
Una din modalităţile de abordare a persoanei de-a lungul procesului
penal este indubitabil ascultarea: „Desfăşurarea procesului penal, atât în
cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii este de neconceput fără ascultarea
celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a organelor judiciare
348
şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile informaţii – învinuitul sau
inculpatul”.
Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane,
învinuitul sau inculpatul, celelalte părţi, martorii, cu privire la care există o
presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul
acesteia sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare
penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează şi termenul de
audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când
această activitate îl are în vedere pe învinuit sau inculpat este denumită intero-
gatoriu. Reproducerea orală este principala modalitate de obţinere a infor-
maţiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calităţi. Aceas-
tă reproducere orală într-un proces judiciar poate să apară sub două forme:
• relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute;
• răspunsurile la întrebările adresate de organul judiciar – ancheta,
interogatoriul.
Din perspectivă strict psihologică câteva comentarii se impun:
a) ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiaţi
verificării unor cunoştinţe şcolare sau schimbului unilateral de informaţii,
conotaţiile ambilor termeni, având caracter contemplativ-static ori această
semnificaţie este departe de relaţia de opozabilitate interpersonală de tip
special specifică urmăririi penale;
b) termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece
trimite către domeniile sociologiei pe de o parte, iar pe de altă parte acest
termen prin specificul consacrării sale în trecut se asociază relelor
tratamente şi abuzului specific anchetatorului de tip torţionar;
c) deşi părerile continuă să fie împărţite, opiniem pentru termenul de
interogatoriu şi respectiv interogarea judecătorească, drept fiind cele
mai nimerite realităţi pe care în fond o vizează.
În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de
interogatoriu este impropriu folosit şi îi este redus sensul, aria sa de
activitate.
În ceea ce ne priveşte continuăm să credem că definind
interogatoriul ca „fiind contactul interpersonal verbal, relativ
tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care
îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în
scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă infracţională în
vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta,
a identifica făptuitorii şi în funcţie de adevăr a stabili răspunderile”, ne
apropiem cel mai mult de realitatea pe care urmărirea penală o reclamă.

349
 B. CARACTERISTICILE INTEROGATORIULUI
Practica judiciară a impus evidenţierea câtorva caracteristici distincte
proprii interogatoriului judiciar:
1. Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de
standardele sale profesionale, aflarea adevărului cu privire la făptuitor şi
faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul
este motivat de diminuarea responsabilităţii sale în cauză; – pe unul îl
animă prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preţ a
libertăţii sale.
2. Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în poziţia
celui ce a săvârşit infracţiunea, în poziţia celui care a nesocotit legea, iar în
cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecinţele
faptei comise; organul judiciar ocupă o poziţie opusă, el este învestit cu
autoritatea de stat, cu prerogative proprii funcţiei pe care o exercită în
vederea tragerii la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului.
3. Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului
sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana
autoare a infracţiunii îşi dirijează comportarea în mod conştient, ţinând
seama de situaţia reală prezentă şi prevăzând şi urmările actelor sale.
4. Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag” – De cele
mai multe ori infractorul „merge în zig-zag” (rectiliniu), recunoscând o
parte la început, negând apoi cu înverşunare, revenind câteodată asupra
celor declarate, pentru ca în cele din urmă să facă mărturisirea finală, dar şi
aceea, de foarte multe ori incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor
poziţii tactice ale infractorului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt
determinate numai de gradul de vinovăţie a lui, ci şi de poziţia relativă pe
care o are faţă de anchetator.
5. Intimitatea, stresul şi riscul – sunt specifice derulării
interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci
concomitent psihologică. Pentru ca aceasta să se pună în fapt, relaţia
interpersonală devine specială prin intimitate. Nu o dată învinuitul trebuie
să treacă peste sentimentul de ruşine, peste starea de teamă, ştiut fiind că
este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă
etc., în prezenţa unor persoane, altele decât anchetatorul. În acelaşi timp,
mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câştigarea încrederii, cu trăirea
sentimentului de înţelegere, cel puţin umană, a dramei judiciare pe care
învinuitul o trăieşte. Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturile de
confruntare nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire
penală poate avea în faţă o personalitate cu un mental disfuncţional,
disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- şi

350
autoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul
consimte liber şi pe care şi-l asumă din perspectiva profesionistului.
C. PLANURILE SITUAŢIONALE
Activitatea profesională a organelor de urmărire şi cercetare penală
constă într-o confruntare permanentă pe care o poartă în calitate de
anchetator cu persoanele bănuite, concretizată în contextul unor relaţii
interpersonale primare. Pe de o parte anchetatorul cu tehnica şi
imaginaţia sa, iar pe de altă parte infractorul care speculează orice amănunt,
creîndu-se o tensiune care se desfăşoară pe mai multe planuri, oferind
diferite situaţii în care rolul primordial în descoperirea adevărului îl are
anchetatorul.
Din perspectiva experienţei practice se disting următoarele patru
situaţii (planuri situaţionale):
a) planul situaţional deschis, este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute de ambele părţi (ex.
infracţiunile flagrante);
b) planul situaţional orb, este caracterizat de situaţia în care datele
despre comiterea infracţiunii, probele materiale şi informaţionale sunt
cunoscute numai de anchetator (ex. denunţurile, exploatarea mijloacelor
speciale etc.);
c) planul situaţional ascuns, este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute numai de către persoana
interogată;
d) planul situaţional necunoscut, este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator,
nici de infractor (ex. tipic pentru suspecţii cercetaţi cu ocazia unor razii,
scotociri, filtre de circulaţie etc.).
O deosebită importanţă în cadrul relaţiilor interpersonale o are
autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său
expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoţională,
simpatie sau antipatie faţă de persoana interogată etc.). Autocontrolul nu
este un exerciţiu în sine, gratuit, ci dimpotrivă este o necesitate menită a
contracara studierea anchetatorului de către persoana suspectă.
5.2. Etape şi strategii de interogare a învinuitului sau
inculpatului
5.2.1. Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului
Atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti,
audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte:

351
 • verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului, adică
cunoaşterea statutului de persoană fizică a învinuitului sau inculpatului, în
sensul legii civile;
• ascultarea relatării libere;
• adresarea de întrebări, din partea anchetatorului în faza de
urmărire penală; a procurorului şi a părţilor în faza cercetării judecătoreşti,
prin intermediul preşedintelui completului de judecată şi de către preşedinte
sau membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui de complet.
a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă
persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă
în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,
numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de
muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care
pot contura situaţia civilă a învinuitului.
Verificarea identităţii nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un
bun prilej de a studia comportamentul învinuitului.
b) Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea
unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să
declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În
acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a
declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor
firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor
întrebări. În acelaşi timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe
învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire
la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să-şi
stabilească procedeele tactice ce le va adopta în ascultare. În timpul
ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi
manifeste satisfacţia sau nemulţumirea.
Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator de a cunoaşte şi
de a analiza poziţia învinuitului prin compararea celor prezentate cu
materialul probator existent la dosarul cauzei.
c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea
adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul
cauzei şi învinuirii.
În această etapă se adresează întrebări prevăzute în planul de
ascultare care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul

352
ascultării, în funcţie de răspunsurile învinuitului, de poziţia sa, de
problemele nou apărute în timpul ascultării.
Întrebările folosite în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe
categorii, în raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a
aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel:
• întrebări „temă” (cu caracter general), care vizează fapta –
învinuirea în ansamblul său;
• întrebări „problemă” prin care se urmăreşte lămurirea unor
aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei;
• întrebări „detaliu”, având caracter strict limitat la anumite
amănunte prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate.
Aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control, prin
adresarea cărora se urmăreşte determinarea cu exactitate a unor împrejurări,
pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru
verificarea siguranţei şi constanţei în declaraţii a persoanei ascultate.
Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde,
în primul rând, de poziţia învinuitului cu privire la învinuire. Dacă se
apreciază că declaraţia nu este completă sau unele probleme sunt neclare,
se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare şi de
control. Întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete,
evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să
exprime opinii personale. În condiţiile când învinuitul încearcă să nege
faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare şi de control,
trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările detaliu. O situaţie
aparte o prezintă aceea că învinuitul refuză să facă declaraţii. Cunoscând
personalitatea şi psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabilească
motivele pentru care el refuză colaborarea.
5.2.2. Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului
(bănuitului)
Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi
stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc
anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.
Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi mijloace
legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor declaraţii
complete şi veridice, care să contribuie la aflarea adevărului şi clarificarea
tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice criminalistice
reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată
presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la
personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului (inculpatului).

353
 Procedee tactice de ascultare a învinuitului cunoscute în practica
autorităţilor judiciare:
a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu;
b) Strategii de interogare repetată;
c) Strategii de interogare sistematică;
d) Strategii de interogare încrucişată;
e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de
vinovăţie;
f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie;
g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea
celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii;
h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului sau justificarea
timpului critic;
i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic;
j) Coordonatele psihologice ale instituţiilor confruntării, prezentării
pentru recunoaştere şi reconstituirii ca activităţi ale urmăririi penale.

6. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT – VINOVĂŢIA

CA TRĂIRE PSIHICĂ ŞI REALITATE JUDICIARĂ

6.1. Matricea infracţională (culpabilizatoare). Matricea morală

din perspectiva contradictorialităţii
Procesele psihice ce preced şi însoţesc săvârşirea infracţiunii, precum
şi cele ce succed acesteia sunt integrate conştiinţei infractorului sub forma
unui pattern infracţional stabil, cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoţională
specifică şi cu o caracteristică fundamentală – psihosensibilitatea – în
virtutea căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei
realităţi psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă
(inclusiv substratul ei afectiv-emoţional).
Structurile informaţionale reprezentând matricea infracţională, rămân
implementate în neuronii scoarţei cerebrale datorită psihosensibilităţii latente ce
poate fi reactivată, dislocată şi exteriorizată (monitorizată) în biodiagramele
specifice investigaţiei conduitelor simulate fiind identificabilă (exclusiv la
autorii faptelor infracţionale) sub impactul stimulilor de natură psihologică.
Definită strict, matricea infracţională este o realitate a conştiinţei
infractorului, filmul netrucat şi netrucabil al derulării infracţiunii,
autoimplementat secvenţă cu secvenţă în memoria infractorului.
6.2. Indicatorii fiziologici, semnificaţia şi sensul stimulilor
declanşatori de emoţie în simulare

354
 După 1900, cercetările întreprinse în direcţia „detectării simulării”, a
„minciunii”, au fost tot mai numeroase, specialiştii plecând de la faptul că
stările de tensiune psihică, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt
şi cele specifice învinuitului sau inculpatului care caută să ascundă
adevărul, determină o serie de modificări fiziologice. Unele dintre aceste
modificări (răguşeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei,
dereglarea ritmului respiraţiei şi a celui cardiac etc.), pot fi sesizate direct de
către cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoştinţe de psihologie,
fiziologie şi, bineînţeles, spirit de observaţie adecvat profesiunii.
Tehnicile de investigare, care detectează emoţia şi nu cauzează
acesteia, se bazează, în esenţă, pe următoarele elemente:
– în momentul simulării, individul prezintă o serie de manifestări
emoţionale;
– persoana ascultată nu-şi poate controla în întregime aceste
manifestări emoţionale.
Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii
emoţionale folosiţi în actualele tehnici de detecţie a simulării, a sincerităţii
sau a nesincerităţii, sunt consecinţa unor procese fiziologice (cauzate de
tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ), cum ar fi:
1) modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în
ritmul şi amplitudinea pulsului, precum şi în tensiunea arterială;
2) modificarea caracteristicilor normale ale respiraţiei care, în
prezenţa emoţiei, devine neregulată şi mai grea;
3) modificarea rezistenţei electrice a pielii, denumită reacţia
electrodermică (R.E.D.);
4) modificarea caracteristicilor normale ale vocii, funcţiei
fonatorie influenţată de schimbarea tremurului fiziologic al muşchiului
aparatului fonorespirator;
5) modificarea caracteristicilor scrierii, îndeosebi în privinţa
vitezei de execuţie şi a presiunii, care se poate accentua sau reduce.
Alţi indicatori fiziologici sunt:
– tensiunea musculară (crisparea);
– temperatura corpului;
– comportamentul ocular;
– activitatea electronică a scoarţei cerebrale, înregistrată prin
intermediul electroencefalografului sub forma electroencefalogramei
(EEG), fiind un indicator important al tensiunii psihice.

7. JUDECATA

7.1. Instituţia judecăţii

355
 Noţiunea de judecată semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de
logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă
jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost învestit.
Prin judecată – ca fază a procesului judiciar – se înţelege acea etapă
procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor judecătoreşti din
momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Judecata are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau
civile şi este considerată faza centrală şi cea mai importantă a procesului
penal. Ea constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece
numai pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se poate
întemeia convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi concretizată
în hotărârea judecătorească.
Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că
instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi
participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul ei.
În faza de judecată îşi găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu
pot fi întâlnite în celelalte faze procesual penale. Aceste principii sunt:
publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea. Ele au fost
instituite în scopul realizării judecăţii în condiţii de obiectivitate şi
imparţialitate, fiind în acelaşi timp garanţii pentru întreaga fază de judecată.
Pe lângă principiile specifice fazei de judecată, procesul penal român se
desfăşoară în baza unor principii fundamentale care contribuie, în final, la
aflarea adevărului, şi de la care instanţa de judecată nu se poate abate.
Publicitatea – ca principiu al şedinţei de judecată – constă în
desfăşurarea judecăţii într-un loc accesibil publicului, altfel spus „cu
uşile deschise”.
În vederea asigurării publicităţii, şedinţele de judecată se ţin, de
regulă, la sediul instanţei, în zilele şi la orele anume fixate.
Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a îndeplini în mod
direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinut şedinţei
de judecată. Prin nemijlocire, instanţa intră în contact direct cu toate
probele.
În ce priveşte contradictorialitatea, ea este caracterizată ca „mijloc
de chezăşie” pentru aflarea adevărului şi constă în aceea că toate probele
administrate sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi
apărătorului. Contradictorialitatea opune, dar şi reuneşte părţile în proces,
deoarece nici una din părţi nu poate face nimic în instanţă decât sub
privirile celeilalte. Principiul contradictorialităţii guvernează atât
comportamentul părţilor, cât şi pe cel al judecătorului, deoarece asigură şi
drepătul de apărare şi stabilirea adevărului. Nerespectarea acestui principiu
este sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti.
356
 Oralitatea, ca regulă a fazei de judecată, este strâns legată de
contradictorialitate. Aceste două reguli se integrează una în cealaltă şi
ambele se încadrează în publicitate.
Publicitatea şi contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate,
ele aflându-se într-o puternică interdependenţă şi formând aşa-numitul
triumvirat al principiilor tipice şedinţei de judecată.
Judecata – fază importantă a procesului judiciar – se desfăşoară pe
parcursul mai multor etape: începutul judecăţii, cercetarea
judecătorească, dezbaterile şi deliberarea.
Una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată este
cercetarea judecătorească (denumită şi ancheta judiciară), care are ca
obiect administrarea probelor şi rezolvarea cauzei.
Utilizând termenul de anchetă judiciară, avem în vedere activitatea
exponenţilor autorităţilor judiciare (ofiţerii de poliţie învestiţi cu asemenea
competenţe, reprezentanţii Ministerului Public – procurorii din cadrul
parchetelor, magistraţii), adică cei care activează în sfera urmăririi penale şi
a activităţii judecătoreşti de fond, căreia îi este specifică ancheta judiciară.
În conformitate cu art. 200 din Codul de Procedură Penală.,
procurorii vor strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor,
la identificarea făptuitorilor şi la răspunderea acestora pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să judece ca instanţe de fond.
Desfăşurarea anchetei judecătoreşti, în sensul de cercetare
judecătorească, are loc în limitele stabilite de art. 322–339, Codul de
Procedură Penală.
În faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului
cuprinde trei etape distincte:
1. Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului,
adică cunoaşterea statutului de persoană fizică a acestuia, în sensul
legii civile;
2. Ascultarea relatării libere;
3. Adresarea de întrebări, din partea procurorului şi a părţilor
prin intermediul preşedintelui completului de judecată şi de către
preşedinte sau membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui
de complet.
1. Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este necesară şi obligatorie pentru a nu fi
învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea
identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia

357
militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi
la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului.
Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în
atmosferă a învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au
legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare,
se aduce la cunoştinţa învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-
i-se în vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea ce i
se aduce în legătură cu aceasta.
2. Ascultarea relatării libere începe prin adresarea unei întrebări
cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce
are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel i se oferă
învinuitului posibilitatea să declare tot ceea ce consideră că interesează
cercetarea. În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite
întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor
acestuia, să-şi manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia
celui ascultat, trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi o
atitudine prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.
3. Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. După relatarea liberă a învinuitului, acestuia i se
adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi
învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor
cauzei, reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului,
etapă în care se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită
această activitate.
În raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a
aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării
pot fi: întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu.
Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul cercetării depinde
de poziţia învinuitului cu privire la învinuire, poziţie ce poate consta în
recunoaşterea faptei şi a învinuirii, negarea, respingerea învinuirii,
diminuarea învinuirii prin recunoaşterea parţială a unor aspecte mai puţin
grave ale activităţii ilicite desfăşurate, refuzul de a face declaraţii.
Cercetarea judecătorească este urmată de etapa dezbaterilor.
În urma dezbaterilor va avea loc deliberarea, actul final al judecăţii,
care va fi urmată de pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către instanţă.
Hotărârea judecătorească este fundamentată pe convingerea intimă a
membrilor completului de judecată.
Intima convingere reprezintă starea psihologică a persoanelor
răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credinţă, care sunt
împăcate cu propria lor conştiinţă morală care i-a călăuzit în aflarea

358
adevărului prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea măsurilor
legale consecutive stărilor de fapt stabilite.
Validarea acestei convingeri intime operează în momentul rămânerii
definitive a hotărârii ce o încorporează.
7.2. Implicaţiile psihologice ale duelului judiciar
Şedinţa de judecată este arena unde se încinge lupta între adevăr şi
minciună, just şi injust, legal şi ilegal etc.
Raportul juridic de drept penal substanţial generat de săvârşirea unei
infracţiuni reprezintă punctul de plecare al relaţiei procesual penale dintre
acuzatorul public şi apărător. Această relaţie s-a concretizat într-un concept
judiciar mai puţin utilizat în literatura de specialitate din ultimii 45 de ani, şi
anume conceptul de „duel judiciar”, fundamentat pe principiile
publicităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii şi oralităţii.

7.3. Intima convingere – realitate mentală, cognitiv afectivă,

energizată volitiv
7.3.1. Definiţii. Consideraţii.
Din perspectiva juridică, garanţia intimei convingeri este dublă,
pornind de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, care
trebuie prevăzut expres în orice constituţie democratică şi terminând cu
principiul independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii.
Convingerea intimă a judecătorului, baza sentinţelor pe care el le
pronunţă, este un element esenţial care se cuvine studiat şi din punct de
vedere psihologic. Această convingere se bazează la rândul ei pe ceea ce se
cheamă „conştiinţă juridică”. Aceasta nu este o noţiune abstractă. Orice
membru al corpului magistraţilor şi în special, judecătorul chemat să
soluţioneze o cauză concretă se conduce în activitatea sa de principiile
conştiinţei juridice.
În condiţiile de astăzi, chiar şi această convingere intimă se formează
în baza unor legităţi stabilite, legităţi care nu admit principiul aprecierii
probelor după criterii formale. Legile procedurale lasă probele la aprecierea
exclusivă a instanţei, stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri
convingerea intimă a judecătorului sprijinită pe cercetarea circumstanţelor
cauzei, considerate în totalitatea lor. La acest punct nodal intervin factorii
psihologici.
Într-adevăr, convingerea intimă a judecătorului va reflecta realitatea
cu atât mai fidel, cu cât judecătorul va fi în stare să reconstituie faptele ce i
se relatează (de acuzaţi, de martori, de organele judiciare, prin declaraţii,

359
probe materiale etc.), după criterii obiectiv ştiinţifice, dând soluţiile cele
mai potrivite.
În aprecierea probelor (directe şi indirecte), judecătorul se bazează pe
experienţa şi cunoştinţele asimilate. Toate acestea fac ca judecătorul să
caute şi să găsească analogii în alte cazuri similare pentru a putea vedea mai
clar cazul de judecat. Acest procedeu ajută până la un punct lămurirea
problemelor, dar totodată, poate constitui un izvor de greşeli, de erori
judiciare regretabile.
Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi
calificator decât după epuizarea duelului judiciar şi ascultarea ultimului
cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, în
înţelepciunea sa, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă
magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere.
Din punct de vedere psihologic, convingerea intimă este acea
trăire psihică interioară a judecătorului că o anumită stare de fapt este
aşa şi nu altminteri, fundamentând după sine echivalenţa stării de fapt
cu situaţia din drept. Psihologic, intima convingere este o încărcătură
mentală şi afectivă care-l echilibrează sufleteşte pe judecător, dându-i
sentimentul că nu a greşi în apreciere şi, respectiv, judecată.
În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală diferenţele
individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice
ştiinţifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai
analiza detaliată şi severă a realităţii poate să-l conducă pe judecător la
evidenţă, singurul criteriu obiectiv pe care apoi va trebui să se bazeze
convingerea intimă şi apoi soluţia procesului.
Din noianul de amănunte contradictorii, care se etalează în faţa
magistratului, acesta va trebui să facă o selecţie migăloasă şi să
construiască, să reconstituie faptul infracţional cu toate mobilele sale
economico-sociale şi psihologice, cu toate consecinţele faptului.
Care este garanţia ultimă a intimei convingeri pe care se
fundamentează o soluţie judiciară? Din perspectiva psihologică, această
garanţie nu poate fi alta decât respectarea de către magistrat (judecător) a
principiilor şi legilor de formare a probelor, a utilizării criteriilor
psihologice, iar din perspectiva etică, garanţia este moralitatea judecătorului
şi buna sa credinţă.
Garanţia intimei convingeri este dublă, o dată pornind de la principiul
constituţional al separaţiei puterilor în stat, iar pe de altă parte, principiul
independenţei magistraţilor şi impunerii lor numai legii.

360
 În ultimă analiză, există un drept la intimă convingere pe care se
fundamentează posibilitatea magistraţilor ce constituie un complet de
judecată, de a avea opinie separată.
Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a face
deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea
dezbaterilor şi se va face în secret. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra
aspectelor de fapt din cele strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor
de drept (calificarea faptei şi aplicarea pedepsei).
Oricum, procesele psihologice ale deliberării pot fi surprinse în
motivarea hotărârilor judecătoreşti care încorporează şi psihologia lor.
Putem defini, aşadar, intima convingere ca fiind o stare psihologică
comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de
neclintit despre anumite fenomene, evenimente, situaţii.
Având în vedere procesul penal, putem afirma că acuzatorul şi
apărătorul îşi formează o convingere intimă proprie asupra cazului,
încercând fiecare cu prilejul dezbaterii cauzei să-l convingă pe magistrat de
justeţea punctului său de vedere. Duelul judiciar constituie pentru magistrat
stimulul ce acţionează corelat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile
rezultate din probele administrate.
Intima convingere a magistratului nu se realizează decât după
epuizarea duelului judiciar şi audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar
uneori nici după aceea, situaţie pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza
repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reuşit să-şi formeze intima convingere.
Deliberarea este concepută să se realizeze într-o stare de relaxare
psihică din partea magistratului prin care să aprecieze corect probele şi
argumentele, tentante intersubiectiv în duelul judiciar, ca şi ultimul cuvânt
al inculpatului.
Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare de
presiune vor influenţa intima convingere, subordonând-o, atunci duelul
judiciar ne apare ca inutil.

8. EROAREA JUDICIARĂ. MECANISME ŞI IMPLICAŢII

PSIHOLOGICE
8.1. Surse de distorsiune psihologică implicate în erorile judiciare
Elementul esenţial în producerea erorii judiciare este intima
convingere a judecătorului în aprecierea cauzei. Dar în mecanismul său de
formare pot interveni diverşi factori de distorsiune, care apar ca surse
indirecte ale erorii judiciare.

361
 a) Un asemenea factor îl poate constitui în primul rând, proba
testimonială administrată în cauza respectivă care este adesea o probă
esenţială în clarificarea situaţiei de fapt, şi care, coroborată cu alte probe
administrate, poate duce la aflarea adevărului şi la stabilirea vinovăţiei
inculpatului.
b) Un alt posibil izvor direct al erorii judiciare îl constituie exigenţele
de competenţă, mai sus amintite, care presupun adaptarea pregătirii de
specialitate a magistratului la cerinţele tehnologiei judiciare moderne,
aceasta însemnând în primul rând capacitatea lui psihică de a înţelege
caracterul de noutate al acestei tehnologii şi importanţa sa în soluţionarea
cauzelor judiciare, solicitând contribuţia expertizelor de specialitate în
procesul penal, sub formă de probe, ale căror concluzii să fie apreciate la
valoarea lor reală şi coroborate cu alte mijloace de probă revelatoare pentru
aflarea adevărului. În al doilea rând, trebuie să ţinem cont şi de răspândirea
tehnologiei respective din punct de vedere al utilizării ei în practică, de
impunerea ei ca o probă serioasă în procesul penal, ale cărei rezultate să fie
recunoscute şi apreciate la justa lor valoare, să capete, cum s-ar spune în
limbajul juridic, opozabilitate erga omnes.
c) Cât despre exigenţele moral-juridice şi etice ca posibile surse de
distorsiune implicate în erorile judiciare, ele raportează activitatea
magistratului la valorile morale general acceptate de societate, la valorile
morale acceptate de propria conştiinţă şi impuse în practică, la ansamblul
drepturilor şi îndatoririlor prescrise de profesia sa şi aplicabile în fiecare
cauză judiciară în parte. Existenţa unor lacune în ceea ce priveşte aceste
exigenţe, se subsumează conceptului de „rea-credinţă” a magistratului, pe
care le-am folosit până acum, ca un concept operaţional generic pe care l-
am identificat ca o sursă directă principală a erorii judiciare, care excede
sfera convingerii intime.

9. PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE

9.1. Consecinţele sociopsihologice ale privării de libertate

Ca fenomen social criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei
care încalcă regulile sunt etichetaţi ca atare. Sancţiunea pentru aceştia este
privarea de libertate, unde deţinutul este supus efectelor coercitive ale vieţii
de penitenciar, având un statut de subordonat faţă de lege.
Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om
o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de viaţă atât pe durata detenţiei,
cât şi după aceea în libertate.

362
 Restrângerea acută a libertăţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa
informării, regimul autoritar, mediul închis şi activităţile monotone, toate
acestea resimţite de către deţinut drept atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă
umană.
În multe cazuri impactul privării de libertate asupra componentelor
personalităţii este dramatic, generând şi permanentizând conduite diferite
faţă de cele avute anterior în mediul liber.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru este nevoie să analizăm grupul
de oameni privaţi de libertate. Viaţa în închisoare este o viaţă grea, aici este
anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalţi. Un loc important
îl ocupă relaţiile interpersonale din cadrul grupurilor de deţinuţi care sunt
grupuri eterogene. Apar relaţiile de atracţie – respingere – indiferenţă şi a
liderilor informali.
Relaţiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poţi
ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, dar mai rău, posibilităţile de
schimbare aproape că nu există.
Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un
conţinut dinamic şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare.
Doi sunt factorii care determină aceste relaţii interpersonale:
• Cadrul specific al penitenciarului:
a) Mod de organizare;
b) Genuri de activităţi;
c) Supraveghere permanentă.
• Specificul populaţiei penitenciare:
Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea
psihică şi psihosocială, pe de o parte, şi privarea de libertate prin executarea
unei pedepse penale într-un loc de detenţie, pe de altă parte, vom constata
că între ele există o multitudine de diferenţe ce prezintă aspecte specifice şi
manifestări complexe.
Deosebirile sunt de ordin fundamental şi vizează atât latura
cantitativă , cât şi pe cea calitativă:
a) Din punct de vedere cantitativ – privarea de libertate se întinde pe
perioade mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul
factor stresor;
b) Din punct de vedere calitativ – privarea de libertate dă naştere
unei game complexe de frământări psihice şi psihologice începând cu criza
de detenţie.
Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate şi mai
înseamnă închisoare şi deţinut.

363
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
N. Mitrofan, Psihologia judiciară, Bucureşti, Editura Şansa, 1992.
T. Butoi, I. Teodora Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003.

364
 DOCTRINE ŞI INSTITUŢII POLITICE
Prof.univ.dr. FLORIAN TĂNĂSESCU

OBIECTIVE
Noţiunile şi cunoştinţele pe care le conferă cursul se înscriu atât
în sfera de preocupări educaţionale, cât şi în orizontul creării unui
spaţiu mai activ de interes pentru zona politică, hotărâtoare în
funcţionarea unei societăţi. Astfel, se au în vedere: dezvoltarea
cadrului teoretic de înţelegere a aspectelor generale şi specifice ale
ştiinţelor sociale; utilizarea corectă a aparatului conceptual; exersarea
abilităţilor analitice, în corelaţie cu diversitatea fenomenelor şi
proceselor politice; discernerea cadrului actual şi de perspectivă al
demersurilor politice ale societăţii româneşti, în corelare cu evoluţia
general-europeană şi extraeuropeană; procesul multidimensional de
globalizare şi de apariţie a unor noi articulaţii şi polarizări a puterii în
sistemul relaţiilor internaţionale; însuşirea corectă a pachetului de
cunoştinţe referitoare la evoluţia formelor istorice şi actuale ale
doctrinelor şi instituţiilor politice, precum şi a principiilor şi normelor
care stau la baza organizării şi funcţionării instituţiilor politice, a
raporturilor statornicite între acestea şi a rolului lor în ansamblul vieţii
social-politice.

I. SOCIETATEA ŞI POLITICA
Politica la nivelul cunoaşterii comune şi a celei ştiinţifice
Componentă esenţială a sistemului social global, politica, înainte
de a deveni obiect de studiu şi analiză ştiinţifică, este precedată de
perceperea şi interpretarea ei vulgară de către oamenii simpli,
exprimate prin intermediul limbajului comun. Simţul comun este vioi
şi prompt în reacţii faţă de tot ceea ce se petrece în sfera politică,
acţiuni, manifestări, relaţii etc., fiind codificate şi convertite în
expresii sau termeni foarte diferiţi, în raport de nivelul şi forţa de
percepţie şi interpretare a individului, grupului sau comunităţii.

365
 Limbajul comun, din care nu lipsesc termeni precum: politică,
popor, adunare, lege, înţelegere, pace, conflict, război, sol, tron, rege
(rex), conducător (militar sau religios), împărăţie etc., este anterior
inventării scrisului şi există paralel cu cel ştiinţific, după apariţia
acestuia din urmă.
În limbajul ştiinţific, termenii preluaţi din limbajul comun îşi
pierd învelişul ambiguu, convenţional sau deformat (uneori) în raport
cu realităţile politice. Conceptele exprimă, astfel, în forme concise,
explicite şi ştiinţifice, varietatea formelor şi manifestărilor politice,
eliminându-se confuziile, interpretările simpliste şi neconcordanţele cu
spaţiul social căruia îi sunt destinate.
Limbajul ştiinţific cuprinde şi concepte datorate unor
personalităţi ştiinţifice şi politice care s-au impus, au primit
recunoaştere şi s-au înscris în patrimoniul ştiinţelor politice.
În viziune ştiinţifică, politica este interpretată ca fiind fie ştiinţă,
fie artă. Specialiştii care o consideră ştiinţă o definesc în mai multe
variante: ştiinţă a politicii, ştiinţă a puterii, ştiinţă a statului,
politologie, filosofie politică etc. Alţii o consideră artă, pornind de la
ideea că politica exclude rezolvarea conflictelor prin forţă. Atunci
când raţiunea este înlocuită cu armele, susţin aceşti specialişti, politica
încetează. Pornind de la acest considerent, politica este asociată artei,
o artă care are, însă, un caracter deosebit. Este apreciată ca fiind „artă
politică” şi datorită faptului că imaginarea şi, mai ales, provocarea ei
presupune intuiţie, forţă creativă şi prospectivă, prudenţă, dar şi curaj,
o cultură solidă, mobilitate şi viteză de reacţie etc.

Geneza politicii, a instituţiilor şi a instrumentelor sale de

promovare. Apariţia şi tipologia sistemelor politice
Fiinţa umană percepe de timpuriu că dezordinea, anarhia,
conflictele interminabile ameninţă coeziunea şi perpetuarea grupului
din care face parte. Chiar dacă multor indivizi nu le-a fost uşor să
accepte „tutela” celor puternici şi apoi să se supună unor norme şi
reguli de convieţuire socială, ordinea realizată prin forţă a fost
preferată dezordinii. Astfel se naşte politica, asociată puterii încă de la
începuturile sale. Simbioza politicii cu puterea este singura în măsură
să asigure autoritatea actului decizional, chiar dacă acesta întruneşte
elemente constrângătoare (coercitive).
Conceptul de politică îşi are originile îndepărtate în termenul de
polis, pe care vechii greci îl utilizau atunci când desemnau o cetate-
stat şi comunitatea ce vieţuia în acel spaţiu, ca tip distinct de
organizare socio-politică. „Împrumutul” lingvistic din antichitate are o
dublă semnificaţie: relevă vechimea politică şi exprimă o nouă
366
realitate socio-politică. Vechimea este atestată etimologic, dar ea este
considerabil mai mare decât antichitatea, politica germinând încă din
fazele apropiate apariţiei fiinţei umane. Noua realitate socio-politică,
polisul, reprezintă, în esenţă, evadarea vechilor greci din imperiul
dictatului puterii, prin conceperea unui nou mod de promovare a
politicii: statornicirea unei ordini sociale şi politice bazate pe
înţelegere şi armonie. „Evadarea” nu este întâmplătoare. Experienţa în
materie politică de până atunci a umanităţii demonstra că normele şi
instituţiile cu funcţii de organizare şi disciplinare a comportamentului
individual şi colectiv au avut, pe lângă efecte pozitive şi consecinţe
negative.
Efectele pozitive erau importante, deoarece:
– acţiunile indivizilor şi grupurilor s-au aflat sub semnul
autorităţii unui conducător, ceea ce constituia elementul forte în
depăşirea dezordinii, care ar fi ameninţat coeziunea şi perpetuarea
existenţei grupurilor şi, foarte probabil, ar fi încurajat întoarcerea la
„barbarie”;
– angrenarea unor mari grupuri umane în forme de organizare
politico-militaro-religioasă, cum au fost, de pildă, despoţiile orientale,
care au împiedicat, cel puţin temporar, conflictele intergrupale sau
intercomunitare, care ar fi avut urmări serioase, inclusiv asupra
perpetuării existenţei unor colectivităţi.
Efectul negativ major constă în faptul că aceste forme de
organizare, care premerg polisului, inclusiv statele despotice orientale,
sacrifică libertatea de exprimare, de iniţiativă şi de acţiune a oamenilor
pe altarul ordinii şi „respectului” autorităţii discreţionare a puterii
politice (bazileu, rege, împărat etc.).
Spre deosebire de despoţiile orientale, în polisul grecesc ordinea
nu era impusă prin forţă, ci se baza pe lege (nomos), ca proiecţie a
ordinii naturale (phisis) şi a armoniei cosmice (kosmos). Grecii au,
astfel, un cadru normativ de comportament raţional şi civilizat, pe care
îl creează mari legislatori de talia lui Lycurg (sec.10-9 î.Hr.), Solon
(c.640-c.588 î.Hr.), Dracon (sec.7 î.Hr.)–primul la Sparta, ceilalţi la
Atena.
Rezultă, astfel, că politica exprimă şi defineşte activitatea de
guvernare sau de management politic a societăţii, având ca obiectiv
esenţial exercitarea puterii. Ea are un caracter istoric şi este
direcţionată spre conducerea societăţii prin alocarea, mobilizarea şi
gestionarea resurselor necesare dezvoltării, promovarea schimbării,
asigurării păcii sociale, reglementării raporturilor cu străinătatea etc.
Politica are o sferă mai largă de aplicabilitate şi de manifestare
decât politicul, care reprezintă modul în care este concepută
367
organizarea şi funcţionarea ansamblului relaţiilor sociale, astfel încât
să se asigure dezvoltarea şi perpetuarea existenţei unei comunităţi sau
societăţi. Acest ansamblu de relaţii este rezultanta politicii, a acţiunii
centrate pe problematica puterii în stat.
Apariţia şi manifestarea politicii a condus şi conduce la crearea
unor instituţii specializate, instituţiile politice, care sunt dotate cu
instrumente adecvate pentru promovarea acesteia. Charles Bouglé
aprecia că formele de promovare a politicii se relaţionează instituţiilor
abilitate să le pună în aplicare, o astfel de relaţionare manifestându-se
atât în trecut (de la primele şi rudimentarele instituţii din epocile
îndepărtate), cât şi în prezent (în condiţiile unui sistem instituţional
complex, modern şi funcţional).
Prin sistem politic se înţelege un ansamblu stabil de relaţii şi
roluri sociale instituţionalizate, care concură şi asigură exercitarea
puterii în societate.
Structura sistemului politic, în raport de părerile exprimate de
unii specialişti, este mai restrânsă (viziunile reducţioniste) sau mai
cuprinzătoare. În viziune reducţionistă, cuprinde fie numai sistemul de
guvernare, fie numai instituţiile şi organizaţiile politice. Potrivit celei
de a doua poziţii, structura sistemului politic ar cuprinde (după Gabriel
Almond): relaţii politice, instituţii politice, cultura şi conştiinţa
politică, valori şi norme politice.
Natura specifică a componentelor sistemului politic determină
rolul său distinct în viaţa socială, rol care este asigurat prin funcţii
adecvate cerinţelor organizării şi conducerii societăţii.
Principalele funcţii ale sistemului politic sunt:
– asigură dezvoltarea societăţii prin acte decizionale la nivelul
puterii;
– susţine stabilitatea internă, integritatea societăţii şi a statului
prin prevenirea, contracararea şi anihilarea tendinţelor sau mani-
festărilor anarhice, antisociale sau a pericolelor care ameninţă cu
dezintegrarea acestora;
– determină adaptarea puterii şi, implicit, a întregului sistem
social la schimbările care se produc în plan intern sau extern, prin
înnoirea structurilor, modelarea sau schimbarea rolurilor politice etc.,
adaptare care presupune dezvoltarea unor capacităţi manageriale
importante (capacitatea de a mobiliza resurse, capacitatea de a asigura
alocarea de bunuri, servicii, recompense membrilor societăţii,
capacitatea de a reacţiona prompt şi adecvat la provocările mediului
social etc.).
Sunt propuse mai multe tipuri de clasificare a sistemului politic,
cele mai cunoscute (şi operaţionale, de altfel) fiind tipologiile
368
elaborate de Max Weber (care au la bază legitimarea autorităţii: sistem
politic tradiţional, carismatic şi respectiv raţional-legal), Eisenstadt
(sistemul primitiv; sistemul impus de imperiile patrimoniale; sistemul
impus de imperiile nomade; statele-cetăţi greceşti; sistemele politice
feudale; monarhiile birocratice şi centralizate; sistemele moderne, care
pot fi democrate, autocrate, totalitare) şi G. Almond (sisteme oligar-
hice-modernizatoare sau totalitare; sisteme democratice moderne –
democraţie tutelară sau democraţie politică etc.).

II. MATRICEA, ÎNCEPUTURILE ŞI EVOLUŢIA

GÂNDIRII POLITICE
Factori, condiţii şi contexte istorice care favorizează emergenţa
şi dezvoltarea gândirii politice
Politica, precum oricare alt tip de activitate socio-umană,
suscită de timpuriu interes, nu numai în perspectiva promovării
ei, ci şi în orizontul studierii sale, care se sistematizează progresiv.
Cei care purced la studiul politicii se străduiesc să-i identifice şi
explice geneza, natura şi esenţa, condiţiile şi factorii care o
favorizează sau, din contră, îi restrâng sfera de acţiune, funcţiile şi
importanţa ei, ca una din componentele fundamentale ale
sistemului social global.
Deschiderea tot mai accentuată spre politică este generată, în
principal, de:
a. extinderea spaţiului politic, creşterea rolului şi importanţei
politicii în ansamblul vieţii sociale;
b. perceperea şi conştientizarea importanţei funcţiei sale
esenţiale de organizare şi conducere a societăţii;
c. complexitatea sferei politice, care cuprinde o reţea de relaţii,
instituţii, cultură, conştiinţă, valori şi norme politice etc., ce îi
determină funcţia sa primordială (de organizare şi conducere a
societăţii);
d. depăşirea permanentă a graniţelor cunoaşterii, în general, a
cunoaşterii sociale, în particular.
Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a atracţiei faţă de
politică, mai ales după apariţia unora dintre ştiinţele sociale, precum
istoria, filosofia etc., nu a presupus că problema cunoaşterii ştiinţifice
a politicului şi a politicii era soluţionată. De la cunoaşterea spontană
(comună) la cunoaşterea ştiinţifică este un drum lung, marcat de
avansuri, dar şi de stagnări, de deschideri, dar şi de ermetizări, de
tensiuni intelectuale, dar şi de concilieri.
369
 Reflecţia politică se naşte şi exprimă politicul într-un proces de
lungă durată, în care s-au căutat şi s-au îngemănat mereu. Politicul, ca
şi politica de altfel, sunt inseparabile reflecţiei (gândirii) umane,
centrată pe identificarea soluţiilor pentru organizarea şi conducerea
colectivităţilor, care devine gândire politică. Mai expresiv, gândirea
reprezintă ideile, conceptele, teoriile etc., iar politicul acţiunea, care se
împletesc în viaţa politică.
Gândirea politică apare şi se exprimă atunci când, într-un mediu
de viaţă socială, unii indivizi conştientizează răspunderea lor publică
şi meditează asupra căilor, mijloacelor sau soluţiilor ameliorării,
organizării sau conducerii colectivităţii din care fac parte. Asemenea
condiţii se configurează de timpuriu în unele spaţii extraeuropene, dar
există numeroase poziţii care stabilesc ierarhii distincte şi în ce
priveşte momentul/momentele apariţiei gândirii politice.
Reflecţia politică câştigă în consistenţă, forţă interpretativă şi
prospectivă o dată cu apariţia ştiinţelor socio-umane, începând cu
antichitatea şi continuând cu epocile ce i-au urmat. În paralel însă cu
efectele benefice ale aportului ştiinţelor la progresul gândirii politice,
ca univers al conceptelor, teoriilor, ideilor, ideologiilor şi doctrinelor
politice, presiunile şi constrângerile la care aceasta este supusă se
accentuează progresiv, deturnând-o, mai mult sau mai puţin, de la
obiectivele şi funcţiile sale.

Evoluţia gândirii politice universale

Începuturile gândirii politice sunt încurajate de cumulul
progresiv de experienţă a colectivităţilor în exersarea puterii şi de
apariţia unor preocupări explicite pentru studiul politicului.
Preocupările sunt generate şi stimulate de interesul şi curiozitatea
fiinţei umane de a avea un orizont cât mai cuprinzător de cunoştinţe
noi şi, deopotrivă, de a adecva, într-un spirit cât mai raţional posibil,
funcţionalitatea societăţii la propriile sale aspiraţii şi deziderate. Dacă
motivaţiile reliefării tot mai pregnante a acestor preocupări au un
caracter general, manifestările concrete ale începuturilor reflecţiei
politice sunt distanţate în timp şi spaţiu şi deopotrivă distincte în
conţinut şi în contribuţiile pe care le aduc la patrimoniul gândirii
politice universale. Forme incipiente ale gândirii politice se identifică
în texte sumeriene, sumero-akkadiene şi babiloniene (sfârşitul
mileniului III î.Hr.–sec.6 î.Hr.). Textele, de natură juridică sau literară,
între altele, invocă autoritatea de sorginte divină a monarhului
(Ur-Namu, rege în Ur, este împuternicit al zeilor pe pământ), sau îl
370
identifică cu un înţelept care prin atotcuprinzătoarele lui cunoştinţe
este îndreptăţit să conducă (Epopeea lui Ghilgameş).
Originea divină a faraonului este invocată şi în scrieri egiptene
Învăţătura lui Patahotep, Istorisirea lui Ipuser), care nuanţează însă
raporturile cu supuşii („oameni simpli”), pledând pentru cunoaşterea şi
satisfacerea unor exigenţe ale „poporului”. Un prim „tratat politic”,
conţinând reguli de comportament ale monarhului (faraonului) faţă de
supuşi – Învăţăturile lui Achtoes III (mileniul II î.Hr.) – poate fi
considerat şi un ghid în arta guvernării, asemănător întrucâtva cu
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.
În China, în timpul dinastiei Zhon de vest (sec.18-12 î.Hr.),
forme incipiente de gândire politică sunt sesizabile în reflecţiile de
factură filosofică şi morală (daoiste, confucianiste, legiste), fie din
perspectiva intereselor straturilor sociale „de jos”, fie ale vechii
aristocraţii chineze. Daoiştii susţin reîntoarcerea la vremurile
pregentilice, când indivizii nu manifestau preocupări de îmbogăţire şi
când nu existau diferenţieri sociale. Confucioniştii pretind că
societatea este rezultanta unui contract, monarhul fiind ales dintre
contractanţi (puterea lui este dată de „popor”), iar legiştii sunt adepţii
egalizării tuturor indivizilor în faţa legii (care devine obligatorie şi
aplicabilă întregii societăţi). După legişti, principiul optim al cârmuirii
politice îl reprezintă noncârmuirea, conducătorul statului guvernând în
mod natural, aşa după cum decurg toate în natură.
Legile lui Manu şi Arthaşastra (sec.IV î.Hr.) sunt scrieri cu
semnificaţie socio-politică în gândirea indiană, chiar dacă în esenţă
reprezintă coduri de legi. Sistemul de caste, sancţionarea lor juridico-
politică, atribuţiile şi locul acestora în cadrul sistemului (prima
scriere) şi organizarea statului despotic (a doua) reprezintă elementele
lor de noutate şi de atractivitate.
Europa intră în competiţia investigării politicului, mai întâi prin
vechii greci, apoi prin romani şi Bizanţ. Primele preocupări care atestă
interes pentru sfera politică sunt identificabile în scrierile unor filosofi
şi poeţi greci începând cu secolul 18 î.Hr. Dacă grecilor li se datorează
denumirea acestei preocupări, tot lor li se datorează şi întâile scrieri
care plasează sfera politicului şi a politicii în spaţiul de cercetare,
analiză şi interpretare ştiinţifică. Socrate (469-399 î.Hr.), Platon
(427-347 î.Hr.) şi Aristotel (384-322 î.Hr.), consacră definitiv
gândirea politică ca domeniu distinct al gândirii umane. În perspectiva
primului dintre aceştia: obiectivul principal al cunoaşterii umane îl
reprezintă nu natura înconjurătoare, ci omul (iniţiind astfel studiul

371
problematicii omului, a universului uman – fundamental pentru
demersurile ştiinţifice ale ştiinţelor sociale); politica este arta de a
comanda, de a conduce indivizii pe calea autoperfecţionării, artă pe
care numai înţelepţii sau iniţiaţii (politica ar fi, prin urmare, un apanaj
al unei minorităţi) o posedă; morala are un foarte mare rol în creşterea,
sub raport valoric, a însemnătăţii politicii în societate.
Preocupat de ideea imaginării unui stat ideal, Platon analizează
raporturile dintre politică şi norme (cadrul legislativ). Potrivit
concepţiei sale, într-un astfel de stat trebuie să coexiste trei caste:
a. filosofii, care au rol de conducători (inclusiv sub raport
politic);
b. gardienii, cu atribuţia apărării statului (de pericole interne şi
externe);
c. agricultorii şi meseriaşii, care reprezintă forţe de susţinere a
statului.
Pentru evitarea tensiunilor şi conflictelor sociale, Platon
propunea instituirea unui mecanism economic de tip egalitarist, anume
comunitatea averilor.
Concepţia lui Aristotel despre stat şi morală se concentrează
îndeosebi în lucrarea Politica, dar importante deschideri interpretative
se regăsesc şi în altele precum: Etica nicomahică, Constituţia
ateniană, Etica eudemică, în care se referă la forme de guvernământ,
la „omul politic” (zoon politikon, care, în traducere, înseamnă animal
politic), constituţie etc.
Aristotel susţine că individul manifestă înclinaţie pentru o viaţă
socială organizată politic, deoarece „calitatea” lui de „zoon politikon”,
precum şi natura lui de fiinţă sociabilă, predispusă să vieţuiască în
grupuri organizate şi ierarhizate, sunt impulsuri lăuntrice care-l fac apt
să adopte un astfel de comportament. Caracterul politic al vieţii
sociale îl deduce din necesităţile psihice ale fiinţei umane.
Aristotel, ca şi Platon, nu este adept al democraţiei, întrucât
aceasta ar fi servit unor scopuri egoiste, care conduceau la haos,
urmat, fatalmente, de despotism. Pentru Aristotel, politeia este
regimul politic superior celui democrat, întrucât combină elemente ale
guvernării celor puţini (minoritatea) cu elemente ale guvernării celor
mulţi (majoritatea), permiţând, astfel, supravegherea lor reciprocă.
Idealul comun, prin reprezentanţii minorităţii şi ai majorităţii, devine
factorul care asigură şi apără binele comunitar.
O formă de guvernământ mixt o reprezintă şi Republica
Romană, dar superioară politicii, întrucât combina şi echilibra trei

372
forme de guvernământ: unipersonală, a mai multor persoane şi a
majorităţii. Polybos (sec. I î.Hr.), care studiază organizarea politică a
Romei republicane, consideră că împărţirea puterii între cei trei factori
politici (consuli, Senat şi Adunarea bărbaţilor liberi) asigură o formă
de guvernământ liberă, stabilă şi de durată.
Bizanţul, civilizaţia islamică şi cea ebraică se înscriu cu unele
contribuţii importante în spaţiul gândirii politice, cum sunt între altele:
Codul lui Justinian (tipărit în 533); Strategicónul, datorat lui
Kekaumenos (sec.11); Călăuza solitarului, lucrare realizată de Ibn
Roşd (Averroes) în sec.XII; Îndreptarul şovăielnicilor, scrisă
(sec. XII) de medicul evreu Maimonide.
Evul Mediu, inclusiv în planul gândirii politice, este marcat încă
de transferul preocupărilor ştiinţifice în sfera teologiei. Un exponent al
noului tip de gândire, căruia i se datorează elaborarea doctrinei
politice oficiale a catolicismului, este Toma d'Aquino (1225-1274). În
Summa theologiae („Sinteza teologiei”), cel mai de seamă
reprezentant al scolasticii catolice oficiale realizează conexarea
gândirii politice aristotelice cu creştinismul.
Renaşterea (sec.14-16) şi Reforma (sec.16) tind să emancipeze
gândirea politică de teologie şi de morală. Operele lui Nicoló
Machiavelli (1469-1527), Jean Bodin (1530-1596), Thomas Hobbes
(1588-1679), Spinoza (1632-1677), precum şi ale altor reprezentanţi
de marcă ai cercurilor intelectuale europene dau sens şi consistenţă
tendinţei de emancipare a gândirii politice şi contribuie cu noi
deschideri interpretative la dezvoltarea acesteia. Machiavelli, ca şi
antecesorul său îndepărtat, Aristotel, pune temei în cercetarea
politicului şi a politicii pe observaţie şi comparaţie. El abordează
faptele sociale în înlănţuirea lor cauzală, relevând rolul interesului ca
factor propulsor al societăţii. Astfel, în politică dictează interesele şi
forţa. În viziunea sa, politicul constituie un domeniu de reflectare şi
manifestare a conflictului de interese dintre indivizi (personalităţi)
şi/sau dintre diverse grupuri sociale. Machiavelli, iniţiind teoria laică
asupra statului, dă lovitura de graţie doctrinelor teologice.
Teoriile, îndeosebi, dar şi ideologia şi doctrina politică, deşi
conferă noi dimensiuni şi suplimente de forţă gândirii politice, aceasta
nu apare încă deplin desprinsă de alte domenii ştiinţifice. Contribuţia
lui Montesquieu (1689-1755) ca şi a enciclopediştilor francezi
(Rousseau, D'Alembert, Voltaire, Diderot, Helvetius, Holbach) este
importantă, dar nu se reuşeşte încă detaşarea teoriei politice ca
domeniu autonom al cunoaşterii umane.

373
 În secolul al XIX-lea se produce autonomizarea teoriei politice
şi, implicit, configurarea unui spaţiu distinct al gândirii politice.
Detaşarea se produce concomitent cu desprinderea sociologiei de alte
domenii ştiinţifice (inclusiv din sfera ştiinţei politice, aflată în fază
avansată de constituire), care are o importanţă cu dublu efect în planul
evoluţiei gândirii politice: îi fixează definitiv cadrul de manifestare în
sfera politică, înţeleasă ca o componentă esenţială a sistemului social
global şi îi furnizează instrumente de investigare noi şi performante,
care deschid orizonturi largi analitice şi interpretative ştiinţei politice.
O dată cu delimitarea zonelor de cercetare ale ştiinţei sociale şi
politice, stabilirea obiectivelor, metodelor şi tehnicilor de investigare
ale realităţilor lumii umane, dispar principalele bariere care estompau
dezvoltarea gândirii, în general şi a celei politice, în particular.
Contribuţiile individuale ale unor personalităţi ştiinţifice confi-
gurează, cu timpul, şcoli naţionale, care au propria lor identitate ştiinţifică
şi, deopotrivă, propriul lor aport intelectual la dezvoltarea gândirii politice
şi implicit a ştiinţelor care studiază sfera politicului. În Germania, George
Jellinek contribuie la fundamentarea unei teorii generale a statului (sau a
unei ştiinţe a statului), Karl Marx pune bazele doctrinei comuniste pe
temeiuri filosofice, economice şi politice, generând o mişcare revoluţionară
de idei în planul gândirii şi acţiunii politice, iar Max Weber are un aport
esenţial la întemeierea sociologiei politice; în Franţa, Émile Durkheim este
cel care dă viaţă sociologiei şi generează adâncirea cercetării asupra naturii
şi cauzelor evoluţiei societăţii moderne, fiind urmat de o pleiadă de
intelectuali care au contribuţii remarcabile în planul investigării şi
interpretării fenomenelor politice (Leon Duguit, Pierre Bourdieu, Maurice
Duverger, Raymond Aron, Michel Crozier, Alain Touraine etc.); în Italia,
Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca şi Robert Michels, fiecare are aportul
propriu la dezvoltarea sociologiei politice (îndeosebi în planul elitelor
politice), iar împreună demonstrează caracterul inegal al societăţilor,
dominate de o clasă politică ce acaparează puterea politică. Şcolile engleză
şi americană au, la rândul lor, substanţiale contribuţii la promovarea şi
dezvoltarea gândirii politice (Bryce, Sumner, Giddings, Cooley, Mead).

III. GÂNDIREA POLITICĂ ÎN SPAŢIUL

ROMÂNESC
Originile gândirii politice româneşti trebuie căutate în vremurile
îndepărtate ale statului dac din antichitate. Organizarea politică şi
administrativă, mecanismele de funcţionare ale instituţiilor, atributele
puterii, metodele de guvernare, raporturile dintre putere şi religie etc.,
le aflăm indirect fie din scrieri străine din epocă, fie de mai târziu.
374
 Scrierile autorilor străini (greci, romani, bizantini etc.),
dezvăluie un univers politic original şi comparabil, în unele privinţe,
cu cel din spaţiul marilor civilizaţii ale antichităţii. Guvernarea,
impregnată cu puternice accente teocratice, avea un caracter dual:
regele (Burebista şi Deceneu) îl asocia la putere pe pontif, al cărui
nume se găsea alăturat de cel al suveranului în actele decizionale
importante. Dualitatea guvernamentală era expresia credinţei supuşilor
că marele preot exprima însăşi zeitatea încarnată, a cărei continuitate
era neîntreruptă, în timp ce regele era un suveran temporar, trecător.
Consolidarea statală se manifestă ca o coordonată politică a
puterii din acele vremuri îndepărtate, obiectiv realizat prin coroborarea
unor demersuri interne cu acţiuni diplomatice sau militare în exterior.
Până la apariţia primelor scrieri autohtone care tratează în termeni
ştiinţifici politicul şi politica, cancelariile domneşti sunt cele care ne
dezvăluie idei, raţionamente sau strategii politice. Însăşi titulatura generică
a suveranilor români medievali „Domn a toată Ţara Românească” (şi,
respectiv, a Moldovei sau a Ardealului) dovedeşte, după cum interpretează
Nicolae Iorga, o gândire politică pragmatică, impregnată cu elemente de
originalitate. Voi face să se observe de la început, în ce priveşte acest debut
al vieţii noastre politice, care este şi viaţă constituţională, două lucruri: întâi
însuşi acest titlu de «Domn a toată Ţara Românească» dovedeşte cele trei
lucruri care ne pun într-o situaţie cu mult mai bună decât pe vecinii noştri
din Peninsula Balcanilor, care în vremea aceea umblau după un ideal
medieval, căutând să cucerească Constantinopolul, să întemeieze acolo o
Împărăţie şi au murit din neputinţa de a purta o sarcină atât de grea. Statul
românesc, cel întemeiat la Argeş pe la 1300, s-a sprijinit, mai întâi, pe
concepţia că statul nou este un stat naţional, a «toată Ţara Românească»,
ideea de naţiune este cuprinsă, am spus-o, în chiar acest titlu; al doilea, că
nu este vorba de o naţiune în afară de limitele bine definite ale unui
teritoriu: se vorbeşte de români, dar nu e un stat al românilor, ci unul al
Ţării Româneşti, definit teritorial pe baza ideii naţionale. În privinţa
acestora suntem înaintea altor naţiuni de la sfârşitul Evului Mediu: am intrat
în istoria modernă prin idea esenţială a întemeierii celui dintâi stat
românesc înaintea altor naţiuni, sub atâtea raporturi mai avansate decât
noi”.
Literatura orală, apoi cea scrisă relevă alte aspecte interesante şi
originale în planul gândirii româneşti.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scriere
din primul pătrar al veacului al XVI-lea, este parţial şi un manual de
politică, prin maniera didacticistă de prezentare a normelor şi regulilor
de comportament ale unui domnitor în relaţiile interne şi externe, a

375
cărui desemnare în înalta demnitate are drept fundament meritele
personale şi nu manevrele politice sau legăturile de rudenie.
Seria cronicarilor (Miron Costin, Grigore Ureche, Radu
Greceanu, Radu Popescu, Ion Neculce ş.a.) şi cronicile anonime (ale
Bălenilor, Buzeştilor, Ghiculeştilor etc.) sunt importante repere în
surprinderea evoluţiei politicii româneşti în veacurile XVI-XVIII.
Contribuţii la descifrarea unor zone ale politicului, care constau în
analize, interpretări (interesante şi riguroase) şi supliment substanţial
de cunoaştere, aduc Nicolae Milescu (1636-1708), ale cărui scrieri
sunt suficient exploatate (avem în vedere, între altele, susţinerea
teoretică a doctrinei ortodoxe, rigurozitatea cu care surprind esenţa,
conţinutul şi sensul reformelor politice iniţiate în Rusia de Petru cel
Mare ş.a.) şi Dimitrie Cantemir (1673-1723). Acesta din urmă este şi
primul intelectual român care teoretizează o problemă explicită din
câmpul gândirii politice: monarhia ereditară, pe care o consideră drept
o soluţie la dubla cerinţă a societăţii româneşti: unitatea naţional-
statală şi independenţa.
Când semnele modernismului devin vizibile, urmate fiind de
trendul tot mai accelerat spre modernizare a societăţii româneşti,
gândirea politică înscrie în palmaresul său idei, concepte şi teorii,
secondate de apariţia unor ideologii, doctrine şi programe politice.
Dacă acţiunea politică depăşea până în pragul secolului al XIX-lea, în
multe privinţe, contribuţiile efective în planul aportului ştiinţific la
generarea şi dezvoltarea gândirii politice româneşti, o dată trecut acest
prag se produce treptat o egalizare a celor două dimensiuni ale
politicului. Unele puncte programatice, dar şi revoluţia însăşi de la
1821, „Constituţia cărvunarilor” (1822) şi revoluţia de la 1848 din
ţările române, căreia îi datorăm configurarea unui program de esenţă
liberală pentru modernizarea societăţii româneşti, se înscriu în această
nouă direcţie de înaintare a gândirii şi acţiunii politice româneşti.
În contextele prerevoluţionare şi postrevoluţionare se dezvoltă un
orizont ideatic de o mare varietate şi bogăţie de conţinut, elaborându-se şi
vehiculându-se idei, concepte, teorii şi mai ales – şi foarte important,
desigur – elemente substanţiale doctrinare. Înregistrăm şi definiţii, cum este
şi cea a lui Ioan Heliade-Rădulescu referitoare la politică („Ştiinţa care se
ocupă despre binele material şi moral al societăţii”), analize asupra rolului
politicului şi politicii în viaţa unei naţiuni, teoretizări asupra ştiinţei politicii
(Bărnuţiu: ştiinţă a statului, produs al epocii moderne), formularea unor
teorii originale inspirate din realităţile social-politice autohtone (teoria
„formelor fără fond” – Titu Maiorescu, teoria „păturii superpuse” –Mihai

376
Eminescu, teoria „poporaţiei” –A. C. Cuza, teoria „orbitării ţărilor înapoiate
în jurul ţărilor dezvoltate” şi teoria „neiobăgiei” –Constantin Dobrogeanu-
Gherea etc.).
Problematica naţională şi agrară, care domină întreaga evoluţie a
societăţii româneşti, influenţează gândirea politică, răspunsurile sale la
provocările socio-politice fiind pe măsură: programe politice, doctrine
şi ideologii (poporanistă, semănătoristă, liberală, socialistă, ţărănistă,
naţionalistă ş.a.m.d.) care avansează soluţii şi strategii, argumentate
teoretic, căi şi mijloace de acţiune etc.
Schimbările geopolitice care se produc după primul război mondial
deschid noi orizonturi gândirii politice româneşti, care traversează poate
cea mai fastă perioadă a evoluţiei sale, când „cantitativ” şi calitativ produce
un univers intelectual de anvergură europeană, care se înscrie în
patrimoniul gândirii contemporane. Dimitrie Gusti, în primul rând, dar şi
Constantin Stere, Petre Andrei, Ştefan Zeletin, Dimitrie Drăghicescu, Virgil
Madgearu, Mihail Manoilescu, Petre Ghiaţă, Mircea Djuvara, Anton
Galopenţia, Constantin Titel-Petrescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ion Clopoţel,
Lotar Rădăceanu şi numeroşi alţii contribuie substanţial şi cu numeroase
elemente de originalitate la afirmarea gândirii şi teoriei politice,
configurând şi legitimând existenţa ştiinţelor politice în România.
„Gândirea captivă” din epoca dictaturii comuniste (după expresia
polonezului Czeslaw Milosz) este produsul regimului totalitar care o
generează şi susţine şi, în acelaşi timp, garanţia pentru ideologia oficială că
nu va intra în coliziune devastatoare cu oponenţii ei. Eliberarea din 1989
deschide gândirii politice din spaţiul românesc accesul la valorile perene ale
creaţiei ştiinţifice universale din acest domeniu şi, deopotrivă, un câmp de
acţiune practic nelimitat.

IV. DOCTRINĂ ŞI IDEOLOGIE POLITICĂ

Delimitări conceptuale, definiţii, elemente constitutive,
funcţii, origini
Doctrina politică este una din componentele esenţiale ale
gândirii politice, care ar mai cuprinde, după unii autori, idei, concepte,
programe, teorii şi ideologii. Între doctrină şi ideologie nu trebuie
aşezat semnul egalităţii, chiar dacă au unele elemente comune, motiv
pentru care, în trecut ca şi în prezent, generează confuzii. Doctrina
politică este un corpus coerent de concepţii, principii şi teze, care
interpretează şi definesc realităţile socio-politice ale unui sistem
politic şi, deopotrivă, proiectează modalităţi de acţiune în raport de
377
scopurile, aspiraţiile şi opţiunile ideologice ale unei personalităţi sau
grup social (doctrina Monroe, doctrina Ceauşescu, doctrina Brejnev,
doctrina liberală, doctrina ţărănistă etc.).
Ideologia politică, în interpretarea cea mai simplistă, ar reprezenta
studiul ideilor politice. Într-o altă interpretare se consideră că este un
ansamblu de idei proprii unei epoci, unui grup social etc. (ideologia
veacului al XIX-lea, ideologia germană, ideologia burgheză etc.).
Terence Ball şi Richard Dagger consideră că ideologia, în
general, este un ansamblu coerent şi comprehensiv de idei care explică
şi evaluează condiţiile sociale, ajută oamenii să-şi înţeleagă locul în
societate şi oferă un program pentru acţiune socială şi politică.
Prin ideologie politică se înţelege, astfel, un set de idei,
reprezentări, imagini etc. construite de o mişcare politică, şi care au un
caracter mai mult sau mai puţin sistematic şi structurat şi răspund
intereselor, aspiraţiilor şi aşteptărilor unui grup social (etnic, religios
sau naţional), orientându-i acţiunile politice spre împlinirea lor prin
cucerirea puterii sau prin menţinerea ei. Ideologia are, în acest sens,
un relativ caracter pragmatic şi aplicativ, în raport de interesele
imediate ale unui grup social, fiind expusă modificărilor în relaţie de
dinamica şi dimensiunile schimbărilor socio-politice, pentru a servi
interesele aceluiaşi grup într-o largă perspectivă temporală.
Ideologia orientează comportamentul indivizilor în viaţa socio-
politică în probleme esenţiale ale dezvoltării societăţii, cum sunt:
sistemul de guvernare (natura, esenţa, mecanisme de funcţionare,
metode), obiectivele sectoriale sau generale ale dezvoltării societăţii,
structurile statale, regimul politic, formele şi metodele acţiunii politice
etc. Metodele şi formele de luptă politică pot fi paşnice sau violente.
Ideologia poate exprima interesele unei minorităţi sau ale
majorităţii politice care guvernează (este instalată la putere),
legitimându-le pe fiecare, dar în formulă opozabilă (ideologia
reprezentând aspiraţiile unei minorităţi politice condamnă, atacă şi
critică ideologia majorităţii şi invers).
Funcţiile oricărei ideologii sunt: explicativă (situaţia socio-
politică este rezultanta acţiunii convergente sau separate a unor
factori, contexte etc.), evaluativă (trebuie să ofere standarde de
evaluare a condiţiilor sociale), orientativă (sprijină perceperea şi
înţelegerea corectă a locului pe care îl ocupă individul şi grupul social
din care face parte în societate), programatică (precizează cum, cu ce
şi în ce mod trebuie să acţioneze cei care au adoptat o ideologie).

378
 Atât doctrina, cât şi ideologia politică motivează şi dau sens
acţiunii politice prin programe şi platforme politice, care sunt utilizate
de personalităţi, organizaţii etc.
Doctrina oferă un pachet de concepţii, principii şi teze care se
înscriu în direcţia soluţionării problemelor fundamentale privind
organizarea şi conducerea politică a societăţii, raporturile care trebuie
statornicite între politic şi economic, sistemul de norme şi valori care
trebuie să guverneze societatea (Sergiu Tămaş).
Elementele constitutive ale doctrinei politice, într-o viziune mai
veche (Virgil Madgearu), ar fi: concepţia privind evoluţia sub raport
social a unei societăţi (a) şi formularea unui ideal social (b), viziune
care era particularizată la doctrina ţărănistă, dar care, prin extrapolare,
poate fi aplicată şi altor doctrine politice.
Doctrina politică, dincolo de variantele teoretice individuale ale
diverşilor autori, reflectă aspiraţiile şi interesele unui grup social în
relaţie cu o epocă istorică şi, deopotrivă, defineşte poziţia acestuia faţă
de problemele esenţiale ale organizării politice a societăţii.
Doctrina politică poate avea un spaţiu de cuprindere ideatică mai
îngust sau mai larg şi, de asemenea, poate juca roluri diferite în evoluţia
unei societăţi – progresist, conservator sau retrograd – în raport de
interesele pe care le exprimă şi de obiectivele pe care le urmăreşte.

Istoricitatea doctrinelor politice

Atât doctrinele, cât şi ideologiile politice au un caracter istoric.
Ele sunt rezultatul unei îndelungi evoluţii socio-politice, economice şi
culturale a umanităţii, a transformărilor care s-au produs şi se mai
produc în aceste zone.
Ruptura care se instituie în modernitate în sistemele de
reprezentare a lumii este radicală şi ireversibilă. Lumea nouă, a
libertăţii de gândire şi acţiune, lumea societăţii capitaliste în naştere şi,
apoi, în consolidare rupe cu trecutul dominat de religie şi
obscurantism, ridicând steagul raţionalismului. Naşterea burgheziei a
însemnat, în esenţă, apariţia agentului social transformator care îşi
elaborează propria doctrină şi ideologie – liberalismul.
Când societatea face saltul de la manufactură la industrie maşinistă şi
când capitalul în formare tinde şi apoi se eliberează de corsetul fostei
societăţi, apare şi se dezvoltă gândirea politică modernă, articulată din ce în
ce mai pregnant pe noile realităţi socio-politice.
Ca o contrareacţie la apariţia liberalismului, aristocraţia feudală
pune bazele doctrinei şi ideologiei conservatoare. Ulterior, doctrinele
379
proliferează, fie prin divizarea liberalismului şi conservatorismului, fie
prin apariţia altora noi. În genere, doctrinele lumii moderne şi
contemporane sunt: liberalism (neoliberalism), conservatorism,
socialism (marxist, reformist), comunism, fascism, ecologism.
Sensul esenţial al evoluţiei gândirii politice este dat de
permanenta şi mereu reînviata sa deschidere, refuzul de a se izola,
închista, ermetiza. Această trăsătură fundamentală a gândirii politice
se regăseşte, la fiecare din componentele sale.
Studierea acestei sinteze permite noi interpretări şi abordări
analitice într-o viziune coerentă a unităţii procesului gândirii umane,
în diversitatea formelor sale. Desigur, operaţia în sine este foarte
dificilă şi complexă, dar, în acelaşi timp, este o provocare la care
merită să se răspundă. Este dificil, recunoaştem, să supunem analizei
geneza gândirii politice, apariţia şi evoluţia politicului, a limbajului şi
comunicării politice, formelor doctrinare ale gândirii politice având ca
principiu tutelar demersul spre sinteză. Cu atât mai mult când această
operaţie de vaste proporţii presupune şi recomandă cu prioritate o
abordare sistematică şi interdisciplinară a universului gândirii politice.
O astfel de operaţie se propune să fie aplicată şi studiului doctrinelor
politice, căreia i s-a dat şi o denumire: doctrinologia politică. În viziunea
profesorului ieşean Anton Carpinschi, interfeţele ce se pot stabili în lumea
doctrinelor politice şi diversitatea formelor sale de manifestare de-a lungul
evoluţiei istorice pot fi cercetate unitar având în obiectiv identificarea
zonelor de conflict, cunoaşterea şi exploatarea articulaţiilor dintre conexiuni
şi istoricitatea formelor. Istoricitatea are semnificaţie de evoluţie, de
devenire istorică a societăţii.
Plasarea doctrinelor politice în câmpul istoriei permite nu numai
identificarea interferenţelor, ci şi a legăturii ce se statorniceşte între
diversitatea formelor gândirii politice şi realităţile socio-politice ale
epocilor istorice pe care le traversează.

V. GENEZA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINELOR POLITICE (I)

Sunt configurate mai multe modalităţi de abordare, în
perspectivă istorică, a doctrinelor politice. Două dintre acestea sunt
mai uzitate: prima analizează doctrinele în succesiunea lor, cu
obiectivul evidenţierii influenţei pe care o exercită asupra
epocii/epocilor istorice şi contribuţiei ce o aduc la înţelegerea
realităţilor politice ale perioadei/perioadelor la care este raportată; a
doua, le integrează în sistemele de gândire ale timpului pentru a da
conturul demersurilor spiritului uman în devenirea lui istorică. În
perspectiva obiectivelor noastre, prima dintre acestea este preferabilă.
380
 1. Doctrina liberală germinează şi se dezvoltă ca expresie a noii
clase în formare– burghezia, care trebuie să argumenteze teoretic
necesitatea schimbării socio-politice, să convingă indivizii şi grupurile
sociale de temeiurile viziunii sale politice şi să ofere soluţii credibile
pentru a pune în mişcare „mecanismele” schimbării. Sursele sale
teoretice se identifică în gândirea omului politic şi filosofului englez
John Locke (1632–1704), în unele puncte programatice ale revoluţiei
engleze din veacul al XVII-lea (inspirate din scrierile lui Locke) şi în
reflecţiile politice ale unor gânditori şi oameni politici din veacul
al XVIII-lea şi începutul celui următor (Montesquieu, A. Smith,
Th. Malthus, B. Constant, D. Ricardo, John S. Mill).
Până la începutul veacului al XIX-lea, noile idei şi concepţii
politice, care combat monarhia absolutistă, susţinând un regim
monarhic constituţional, în care să funcţioneze separarea puterilor în
stat şi să se asigure protejarea vieţii, libertăţii şi proprietăţii indivizilor,
nu au o nominaţie proprie, care să le confere o identitate distinctă în
peisajul gândirii politice. Din 1800, când o componentă a Cortesurilor
(legislativului spaniol) se autodefineşte ca fiind liberală (Liberales),
grupare care are un rol important în iniţierea unor reforme cu pregnant
caracter burghez, iar o parte a ei (liberalii moderaţi) deţine pentru
scurtă vreme puterea (august 1822 – septembrie 1823), doctrina se
impune relativ rapid cu această denumire. Franţa, Anglia şi apoi alte
state europene „importă” de la spanioli denumirea şi o impun în
spaţiile politice naţionale, inclusiv prin constituirea unor formaţiuni
politice de esenţă şi cu titulatură liberală.
Doctrina liberală îşi îmbogăţeşte considerabil patrimoniul ideatic
şi teoretic în secolul al XIX-lea, concomitent cu expansiunea sa în noi
spaţii geo-politice. Unele evenimente istorice (revoluţiile americană şi
franceză) conferă liberalismului un caracter revoluţionar. Noua
construcţie socială, pe care o concep gânditorii liberali, proclamă
libertatea individului drept principiu fundamental de organizare şi
funcţionare a societăţii. Individul poate gândi şi acţiona liber într-o
societate democrată, fără a leza însă interesele şi libertatea altor
indivizi. Este liber să-şi exprime în public propriile opinii, fie oral, fie
în scris; este liber să se asocieze şi să desfăşoare activitate politică; nu
are restricţii în promovarea propriilor interese economice, întrucât
sistemul îi garantează şi apără proprietatea, susţine libera concurenţă
şi circulaţie (a capitalului, mărfurilor şi mâinii de lucru). Statul este cel
care îi garantează libertăţile şi drepturile de care se bucură (inclusiv de
natură confesională şi etnică) împotriva pericolelor interne sau

381
externe. Supremaţia legii, separaţia puterilor în stat şi guvernarea
reprezentativă conferă libertăţii individului siguranţa perpetuării şi
deopotrivă a lărgirii terenului ei de manifestare.
Paradoxal, doctrina liberală care proclamă libertatea individuală
o restricţionează în practica politică prin menţinerea sistemului de vot
cenzitar. Teama că lărgirea cadrului de manifestare politică a
„cetăţeanului” – prototipul uman al noii societăţi în consolidare –
poate afecta ordinea şi stabilitatea este motivul esenţial al reţinerilor în
materie de sistem electoral. Este, deci, o contradicţie între principiile
şi tezele pe care le proclamă cu privire la libertatea individului şi
demersul practic în viaţa politică, contradicţie care generează apariţia
unor tendinţe şi orientări noi în câmpul liberalismului.
În secolul al XIX-lea doctrina liberală dobândeşte un caracter tot mai
eterogen. Împotriva individualismului, ca principiu intangibil şi suveran şi a
proclamării proprietăţii private, ca valoare supremă a societăţii burgheze
(susţinute teoretic îndeosebi de B. Constant, în Franţa şi J. Benthan, în
Anglia), iau poziţie o seamă de gânditori, care generează importante
deplasări în zona liberală. De liberalismul clasic se detaşează liberalismul
neoclasic (statul trebuie să aibă un rol şi mai redus) şi diverse variante ale
neoliberalismului, apărute în perioada interbelică (ca răspuns la accederea
la putere a bolşevismului şi/sau a unor formaţiuni de esenţă socialistă şi
social-democrată). Doctrina neoliberală atribuie un mai mare rol statului,
inclusiv în probleme economice şi sociale şi acuză liberalismul clasic de
lipsă de fermitate în acţiunea politică de împiedicare a accederii partidelor
de stânga la putere.
Tipuri de neoliberalism:
– neoliberalism conservator (Philippe Benton: renunţarea la
protecţia socială a statului-providenţă şi la redistribuirea veniturilor,
întoarcerea la politica „realistă” liberală);
– neoliberalismul social (Valery Giscard D’Estaing: statul îşi
justifică existenţa prin funcţia de corectare a exceselor individualis-
mului şi puterii private).
2. Doctrina conservatoare îşi are originile în atitudinea politică
a aristocraţiei feudale, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul
celui următor, care respinge ideile revoluţiilor burgheze, îndeosebi ale
celei franceze din 1789. „Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa” –
lucrarea-pamflet a englezului Edmund Burke, tipărită la un an după
evenimentele revoluţionare de la Paris, deschide seria criticilor ideilor
revoluţionare liberale în care se înscriu Joseph de Maistre, Louis de
Bonald, Friederich von Gentz, Karl Ludwig von Holler ş.a.

382
Concepţiile acestora, precum şi ale altor autori, configurează, cu
timpul, un set de teze şi principii ce formează doctrina conservatoare,
a cărei esenţă constă în următoarele: „ordinea naturală”, tradiţiile şi
continuitatea trebuie apărate cu prioritate într-o societate în care
puterea este bazată pe forţă şi dominaţie autoritară; „organismul
social” este superior oricărei individualităţi, motiv pentru care
individul trebuie să se supună forţei puterii şi ordinii ierarhice
statornicită de aceasta; proprietatea privată are un rol primordial în
generarea libertăţii individuale şi apărarea ordinii şi stabilităţii sociale;
reformele şi nu revoluţia este calea ce conduce la schimbări
„organice”; valoarea libertăţii individuale nu este absolută, ci este
supusă unei alte valori etc.
Doctrina conservatoare, ca şi liberalismul politic, are o dinamică
proprie sub raportul conţinutului teoretic, cadrului de manifestare şi
influenţei pe care o exercită în societate. Ca reflex al apariţiei
fascismului, reprezentanţii conservatorismului, în anii ’20–’30, se
opun societăţii de masă, acuzând-o că excesele democratice au
favorizat apariţia fascismului şi instalarea lui la putere în Italia,
Germania, Spania şi în alte ţări. Ceva mai târziu, prin anii ’29 –’33, în
S.U.A. se dezvoltă un nou conservatorism, care este cunoscut sub
denumirea de neoconservatorism şi care are „cicluri” evolutive ce se
relaţionează societăţii industrializate.
Critica neoconservatoare în perioada interbelică este îndreptată
spre liberalism care, susţin teoreticienii conservatori, ar fi alunecat
spre totalitarism. De aici, argumentarea necesităţii ca societatea să fie
reorientată spre valorile liberale ale secolului al XIX-lea.
Reprezentanţii acestui curent acuză pe liberali că sunt vinovaţi de
eşecul în faţa comunismului şi socialismului, care ar fi condus la aşa
numita „contracţie” a Occidentului.
Alţi teoreticieni neoconservatori revendică revenirea la sursele
de inspiraţie originare ale conservatorismului (Burke), care afirmau, la
vremea respectivă, credinţa într-o lege divină ce conduce societatea şi
conştiinţa umană; preferinţa pentru sistemele politice tradiţionale şi
divizarea societăţii în clase etc.
După refluxuri teoretice, urmate de căderi libere ale influenţei
politice, neoconservatorismul revigorează începând cu anii '70 ai
secolului trecut. Resurecţia neoconservatoare este, într-un fel,
favorizată şi de recrudescenţa doctrinară neoliberală precum şi de
virulenţa criticismului practicat de „noua stângă”. Erijându-se în
apărător al valorilor Occidentului, neoconservatorismul ultimelor

383
decenii ale veacului trecut încearcă să se plaseze la confluenţa cu
liberalismul, promovând o politică ce are accente reformatoare, dar
limitate şi puse în subordinea ideii de ordine şi autoritate. Noii
conservatori încearcă, de asemenea, o reconciliere între tradiţie şi
modernism, între autoritarism şi democraţie etc.
Conservatorismul actual are înfăţişare doctrinară şi evidenţiază o
varietate relativ întinsă, fiecare dintre variante având valori şi
influenţe politice distincte: conservatorismul tradiţional, conser-
vatorismul individualist, neoconservatorismul şi dreapta religioasă
(ultima variantă apărută imediat după al doilea război mondial este
orientată împotriva „comunismului ateist” şi se dezvoltă considerabil
după 1970 în S.U.A. proclamând drept obiectiv esenţial reîntoarcerea
la moralitate în sfera puterii şi în societate).
3. Doctrina socialistă, asemănător doctrinelor liberală şi
conservatoare, are origini ce se plasează în epoca destrămării
feudalismului şi debuturilor capitalismului şi e încărcată de
contradicţii (revizuiri şi reconstrucţii teoretice succesive, urmate de
apariţia, fie în cadrul doctrinei, fie în afara ei, a unor noi variante care
conduc sau nu la disidenţe).
Teoria socialistă clasică este precedată de socialismul utopic,
care reprezintă un ansamblu de concepţii politice care caută să dea
răspuns la problemele sociale, economice, politice care apar şi se
dezvoltă în contextul agoniei feudalismului, imaginând un mod nou de
organizare şi conducere a societăţii ale cărui fundamente le
reprezentau libertatea şi „lipsa exploatării”. Conceptul de socialism
utopic este introdus de Thomas Morus (1478 –1535) în lucrarea
Utopia şi dezvoltat în secolele XVII –XVIII de Campanella, Mably,
Babeuf ş.a. o dată cu edificarea unui set de concepţii, teze şi principii
ce îi conferă un cadru teoretic reprezentativ şi ale cărei proiecţii se
substanţializează prin contribuţiile lui Saint-Simon, Fourier şi Owen.
Ultimii trei socialişti utopici, dar şi Dezamy, Cabet ş.a., care critică
virulent realităţile noului edificiu social în construcţie – capitalismul –,
sunt şi precursorii unei variante noi a socialismului, marxismul sau
socialismul revoluţionar, îndeosebi prin definirea unor trăsături
esenţiale ale unei prezumtive societăţi a viitorului (desfiinţarea
proprietăţii private şi înlocuirea ei cu proprietatea colectivist – etatistă,
planificarea dezvoltării economice, lichidarea deosebirilor dintre sat şi
oraş, obligativitatea muncii şi un nou sistem de repartiţie a produsului
social, desfiinţarea claselor ş.a.m.d.). Socialismul revoluţionar
(denumit şi comunism sau socialism ştiinţific) a fost pregătit de o

384
pleiadă de teoreticieni şi închegat într-o formulă coerentă, sistematică
şi expresivă de către Karl Marx şi Friedrich Engels.
Deosebirile esenţiale dintre socialismul utopic şi socialismul
revoluţionar constau în formularea obiectivelor finaliste ale doctrinei: în
timp ce prima variantă doctrinară aprecia socialismul drept un produs al
raţiunii sau ideal moral, a doua formula, fără echivoc, cerinţa „obiectivă” a
schimbării sociale pe calea revoluţiei pentru eliminarea capitalismului şi
edificarea unei noi societăţi, societatea socialistă.
Socialismul revoluţionar este o construcţie teoretică realizată prin
decuparea unor idei şi teze din economia politică engleză (ideea valorii –
muncă), filosofia clasică germană şi socialismul utopic francez, care se
transferă pe terenul acţiunii politice prin incitarea muncitorimii
(proletariatului) la „lupta de clasă” pentru cucerirea puterii politice (prin
revoluţie socialistă), instituirea dictaturii şi construirea orânduirii socialiste
şi comuniste. În felul acesta, lupta de clasă, revoluţia socialistă şi dictatura
proletariatului (exercitată prin organisme statale) reprezintă suportul
teoretic esenţial al noii doctrine şi totodată mijloacele politice care sunt
preconizate pentru aplanarea conflictului dintre muncitorime (în calitate de
masă salarială) şi burghezie (în postură de beneficiar al plus-valorii
rezultată din producţie).
Integrat în doctrina socialist-revoluţionară, materialismul istoric
are ca obiect de studiu societatea, legile generale şi forţele motrice ale
dezvoltării istorice, inclusiv evoluţia acestuia sub raport politic. Teoria
politică în viziunea socialismului revoluţionar trebuie orientată spre
cercetarea esenţei şi interacţiunii politicului cu structura socio-
economică a societăţii şi, deopotrivă, revizuită în relaţie cu unele
concepte noi (suprastructură politică) sau reformulate (putere politică,
partid, stat, dictatură, democraţie, libertate, egalitate etc.)
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor,
doctrina socialistă se scizionează mai întâi în socialismul reformist,
apoi în bolşevism, care au evoluţii paralele şi distincte.
Socialismul reformist pledează pentru înlocuirea acţiunii
revoluţionare prin reforme parţiale, eşalonate în timp şi realizate într-
un cadru democratic, prin efortul partidelor socialiste şi/sau social-
democrate, care se pot conjuga cu demersurile unor partide democrate,
respectându-se legalitatea şi condiţiile reclamate de funcţionarea
statului de drept.
Bolşevismul, definit artificial drept marxism-leninismul epocii
contemporane, se dezvoltă la început în interiorul doctrinei socialist-
revoluţionare (marxiste), după care, în condiţiile izbucnirii primului

385
război mondial, se desprinde de matcă, afirmându-se ca doctrină şi
ideologie distincte.
Doctrina şi mai ales acţiunea politică a bolşevicilor (datorate, în
principal, lui Vladimir Ilici Lenin) provoacă o vreme confuzii în mass-
media şi serioase precipitări în formaţiunile politice de esenţă
socialistă şi social-democrată, îndeosebi în perioada interbelică. Apar
nuanţe interpretative ale doctrinei socialist-revoluţionare, unele care
tind şi reuşesc în final să genereze un curent de gândire intermediar
între fondul originar socialist (exprimat în plan politic de partide
social-democrate şi socialiste) şi doctrina bolşevică: socialismul
radical (care respinge mijloacele şi metodele de luptă ale
„socialismului clasic” şi a celui reformist şi recomandă acţiuni în
forţă, aşa cum preconizează bolşevicii).
Ideologia şi doctrina social-democrată, după al doilea război
mondial, se caracterizează prin respingerea comunismului şi prin
readaptarea progresivă la noile faze evolutive ale umanităţii, una
dintre acestea şi cea mai semnificativă, care are loc începând cu
ultimul deceniu al secolului trecut, o constituie abandonarea ideilor
marxiste şi recurgerea, într-o manieră tot mai explicită, la împrumuturi
teoretice din corpusul doctrinar liberal (neoliberalismul). „Cea de a
treia cale”, în versiune doctrinară social-democrată, presupune, în plan
economic, o sinteză între acţiunea liberă a economiei de piaţă şi
intervenţionismul statului (fără excese însă şi într-o formulă raţională),
iar în plan politic, promovarea, în continuare, a democraţiei şi a
valorilor ei, indispensabile în demersurile politice ale socialiştilor şi
social-democraţilor.

VI. GENEZA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINELOR

POLITICE (II)
4. Doctrina comunistă îşi revendică originile în socialismul
revoluţionar marxist, care este cunoscut şi sub denumirea de comu-
nism. Unele concepte, teze şi principii sunt împrumutate din arsenalul
teoretic şi metodologic al socialismului marxist, dar, cu timpul,
acestea îşi găsesc alte interpretări şi mai ales concretizări în acţiunea
politică.
Marxism-leninismul, cum a fost denumită doctrina comunistă,
prin conexarea marxismului cu leninismul, vrea să exprime
continuitatea uneia şi aceleiaşi ideologii şi doctrine. De fapt, între
marxism şi leninism apare o linie de demarcaţie, care se conturează
înainte de primul război mondial şi se adânceşte până la despărţire

386
spre finalul acestuia, în condiţiile accederii la putere a bolşevicilor
(noiembrie 1917). Partidul Comunist (bolşevic) Rus devine
exponentul doctrinei bolşevice şi deopotrivă instrumentul politic care
o exersează în planul vieţii politice.
V. I. Lenin este apreciat drept principalul teoretician al
comunismului rus, însă, fără aportul de substanţă al gândirii
filosofului marxist rus Gheorghi Plehanov, ar fi navigat într-un ocean
de contestări şi interogaţii.
Doctrina comunistă leninistă fundamentează teza izbucnirii şi
victoriei revoluţiei socialiste într-o singură ţară sau în câteva ţări, în care
rolul de hegemon revine proletariatului, care, după accederea la putere,
instituie propria sa dictatură, dictatura proletariatului. Atât revoluţia, cât şi
dictatura nu pot să fie decât sângeroase, deoarece trebuie îndepărtată orice
opoziţie, oricât de firavă ar fi aceasta. Revoluţia socialistă este dură,
murdară, josnică şi presupune multe victime (aşa cum s-a întâmplat şi în
Rusia), conducerea ei fiind încredinţată Partidului Comunist, care este
conceput şi creat ca un partid de cadre –de mici dimensiuni, exclusivist,
bine organizat, pe baza aşa-zisului „centralism democratic”, disciplinat şi
conspirativ, înainte de revoluţie şi puternic şi de mari dimensiuni după
victoria acesteia.
Doctrina comunistă-leninistă a acordat o mare importanţă
politicului, precum şi „ştiinţei şi artei politice”. În viziunea acesteia,
politica este expresia concentrată a economicului, iar politicul
primează faţă de toţi ceilalţi factori sociali. Politica îşi are propria sa
logică, care se dezvoltă şi acţionează independent de dorinţele
subiective ale indivizilor, grupurilor, societăţii. Obiectivele doctrinei
comuniste sunt, în această perspectivă, „juste”, întrucât încorporează
această logică.
Un important loc în cadrul doctrinei comuniste-leniniste îl ocupă
problematica complexă a construcţiei noului tip de societate,
societatea socialistă, cu cele două faze ale sale – socialismul şi
comunismul, la care şi-a adăugat propriile aserţiuni I. V. Stalin (lipsite
de originalitate şi fiind, de fapt, „platitudini triviale”, după cum
remarcă istoricul rus R. Medvedev) şi, de asemenea, partide comuniste
europene sau de pe alte continente. Aceste contribuţii conturează
detaşări teoretice în cadrul doctrinei comuniste („doctrina maoistă”,
„doctrina Brejnev”, euro–comunismul, „doctrina ceauşistă” etc.) care
dilată spaţiul sferei politice comuniste.
Prăbuşirea „sistemului socialist” la sfârşitul anului 1989
semnifică eşecul ideologiei, doctrinei şi acţiunii politice comuniste,

387
incapabile să renunţe la dogme şi să se adapteze dinamicii sociale şi,
deopotrivă, o reconfirmare a faptului că libertatea şi democraţia sunt
indispensabile individului şi colectivităţilor umane.
5. Doctrina fascistă apare imediat după primul război mondial,
în condiţiile ascensiunii mişcărilor sociale, ca efect al dezastrelor
umane şi economice pe care le produce, mişcări încurajate deopotrivă
şi de prăbuşirea imperiilor multietnice europene şi de orgoliile rănite
ale statelor învinse ce nasc aspiraţii revanşarde şi revizioniste.
Ungaria (1920) şi Italia (1922) sunt primele state ce se „confor-
mează” ordinii politice fasciste, urmate mai târziu de Germania
(1933), Spania (1939) etc. „Fascius”, de la care derivă denumirea
doctrinei şi a mişcării politice fasciste, în latină are înţeles de
mănunchi de nuiele de jur împrejurul unei securi, pe care o purtau, ca
semn distinctiv al puterii, consulii, dictatorii şi alţi înalţi demnitari
romani. Denumirea sugerează că doctrina şi acţiunea politică aspiră la
un sistem de organizare şi conducere a societăţii bazat pe forţă şi
subordonare totală faţă de autorităţile statale. Doctrina se mate-
rializează în plan politic printr-o dictatură totală (totalitarism fascist)
promovată de partidul-stat aflat la putere şi îndreptată împotriva
societăţii civile şi statului de drept.
Totalitarismul este ridicat la rang de principiu atotcuprinzător de
către fascism, ca reacţie la liberalism şi socialism: faţă de liberali,
pentru atenţia, rolul şi importanţa acordate individului, ca cetăţean
liber într-o societate democrată, iar faţă de doctrinele de stânga
(socialiste, social-democrate şi comuniste) pentru declararea făţişă a
războiului împotriva dominaţiei burgheze (lupta de clasă). În replică,
fascismul concepe o nouă formă de organizare a societăţii, în care
indivizii şi clasele sociale sunt trecuţi sub controlul total al unui
partid-stat şi al liderului său. Această concepţie îl apropie de doctrina
comunistă, care, la rândul ei, promovează totalitarismul.
Schimbarea socială se face pe cale violentă, prin revoluţia
fascistă, identică în scopuri cu cea socialistă (instaurarea unei noi
ordini politice şi sociale) şi asemănătoare cu aceasta prin violenţa şi
teroarea ce se instalează după „victoria” ei. Din acest punct de vedere,
atât fascismul, cât şi comunismul se deosebesc de conservatorism,
care, de asemenea, respinge guvernarea nondemocratică şi cu atât mai
mult pe cea întemeiată pe dictat şi violenţă.
Doctrina fascistă, indiferent de formele ei (mussoliniană,
hitleristă, franchistă, gardistă etc.) exultă sentimentele naţionale şi
promovează intoleranţa faţă de grupurile etnice minoritare, mergând

388
până la practicarea genocidului împotriva acestora (nazismul,
horthysmul etc.); teoretizează şi practică elitismul (o societate este
funcţională numai în condiţiile în care puterea este concentrată în
mâinile unui grup restrâns de oameni – oligarhie) şi iraţionalismul
(fiinţa umană trebuie să se reîntoarcă la instinctele primare; o rasă este
ereditar superioară altora, motiv pentru care este investită natural cu
atributul conducerii – rasa ariană; această rasă devine sursă creatoare de
civilizaţie şi cultură şi are menirea de a salva umanitatea de duşmanii ei –
iluminiştii, liberalii şi marxiştii, indiferent de poziţia lor –, care trebuie
dezrădăcinaţi şi distruşi; popoarele sau populaţiile „inferioare” trebuie
tratate ca animalele şi trebuie decimate fără milă sau cruţare etc.).
Doctrina fascistă prezintă diferenţieri locale (Mussolini n-a
agreat rasismul, dar a fost forţat să-l practice, la presiunile exercitate
de Germania nazistă, de aici şi viziunea distinctă asupra sursei primare
a apartenenţei unui individ: fasciştii italieni la naţiune, hitleriştii la
„naţiunea pură”, ariană).
În condiţiile înfrângerii puterilor fasciste în al doilea război
mondial şi a acţiunilor de forţă îndreptate împotriva adepţilor sau
susţinătorilor formaţiunilor de esenţă fascistă, asistăm la un recul
profund al doctrinei totalitare fasciste. De la o doctrină care reuşise să
stăpânească zeci de milioane de oameni înainte şi în timpul celui de al
doilea război mondial, pentru unii analişti fenomen greu de înţeles,
fascismul îşi restrânge, după 1945, sfera de influenţă, practicat fiind de
grupuscule sau grupuri mai mult sau mai puţin organizate, care
acţionează prioritar subteran şi care îşi exprimă în plan politic
identitatea prin formule limitate la rasism, anticomunism etc. (Partidul
Naţionalist din Africa de Sud care practica apartheid-ul, Mişcarea
Socială Neofascistă din Italia, Partidul Nazist din S.U.A., organizaţii
neonaziste din Germania, Franţa, Austria etc.).

VII. INSTITUŢII POLITICE (I)

Definire, elemente constitutive, trăsături, funcţii, tipologie
Conceptul de instituţie politică sugerează fie entităţi politice
concrete (stat, parlament, partid etc.), fie „ceva” nedefinit, dar care are
un caracter oficial sau se află în relaţie cu oficialităţile. În limbajul
comun se păstrează, astfel, sensul juridic iniţial al termenului
institutio, preluat din latină („aşezământ”, „regulă de purtare”), în timp
ce în sociologie şi în alte ştiinţe sociale conceptului i se atribuie
înţelesuri mai complexe. În primul rând şi esenţial, instituţia politică
389
este integrată în sistemul instituţiilor sociale (între care se numără şi
cele economice, educative, culturale etc.), care, în raport de natură,
funcţii şi obiective, corespund nevoilor şi intereselor fundamentale ale
grupurilor sau colectivităţilor sociale.
Instituţiile politice sunt componente esenţiale ale sistemului
politic, interpretat ca parte inseparabilă şi foarte importantă a
sistemului social global. Fiecare dintre acestea constituie în sine un
model de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor dintre indivizi,
care exprimă raporturi concrete ce dobândesc un caracter de stabilitate
şi coeziune, pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp. În acelaşi
timp, instituţiile politice sunt şi reprezentări ale unui sistem (sau
sisteme) de valori, concepţii etc. ceea ce le conferă caracter de
legitimitate, fiind astfel acceptate de majorităţi sociale a căror
dinamică este însă schimbătoare.
Când legitimitatea instituţiilor intră în impact cu aspiraţiile şi voinţa
majorităţii sociale, relativa lor autonomie le permite să nu fie înlocuite în
bloc şi concomitent, ci succesiv şi eşalonat într-o perioadă rezonabilă de
timp. În condiţiile unor mari tulburări sociale, formele instituţionale politice
rigide pot dispărea o dată cu prăbuşirea sistemului politic, fiind înlocuite cu
altele noi, corespunzătoare exigenţelor şi intereselor noii puteri şi
aşteptărilor unei majorităţi sociale.
Instrumente importante şi indispensabile sistemului politic,
instituţiile politice au atât funcţii organizatorice, cât şi reglatoare a
relaţiilor politice şi, deopotrivă, a celor sociale, rolul lor fiind triplu:
de recrutare, de socializare şi de comunicare politică. Cu alte cuvinte,
rolul major pe care îl au constă în plasarea lor în fluxul bidirecţional
dintre guvernanţi şi guvernaţi, ceea ce le oferă prestigiu şi autoritate
(în sistemele politice democrate) sau dezavuare şi respingere (în
regimurile totalitare).
Instituţiile politice, potrivit diversităţii vieţii sociale, sunt relativ
numeroase, fiecare având structuri, trăsături, roluri, funcţii şi relevanţă
distincte. Cele mai importante instituţii politice sunt: statul, care este
instituţia politică fundamentală a oricărei societăţi; parlamentul; insti-
tuţia prezidenţială sau monarhică; guvernul (autorităţile publice);
administraţia publică (centrală, locală, specială); autoritatea jude-
cătorească; partidele politice, grupurile de interese şi/sau de presiune,
alte organizaţii.
Statul. Noţiunea de stat are o diversitate de accepţiuni şi sensuri.
Frecvent, termenul este relaţionat unei comunităţi politice, care de-a lungul
timpului, a luat o diversitate de forme, exprimând, în esenţă, modalităţi de
390
organizare a comunităţilor în orizont politic. Prin urmare, mijlocul prin care
se asigură perpetuarea existenţei unei colectivităţi umane, ordinea şi
coeziunea sa este puterea politică, instrumentată prin stat. Puterea politică
se deosebeşte însă de alte forme de putere (economică, juridică, militară
etc.), în primul rând prin caracterul ei teritorial (Jean Bechler), caracter care
este transferat şi statului. Prin aceasta, statul determină apartenenţa
indivizilor la un anumit teritoriu, înlocuind legătura de sânge, ce unea pe
membrii comunităţilor primitive, cu puterea politică, bazată, spre deosebire
de puterea socială, pe autoritate şi coerciţie, pe impunerea voinţei „celor
tari” celorlalţi membri ai comunităţii (nu neapărat şi numai „celor slabi”).
Statul, ca instituţie fundamentală a sistemului politic are un
caracter istoric, tipurile şi formele istorice de stat fiind următoarele:
formaţiunile statale ale Orientului antic (statele sumerian, constituit cu
aproximativ 4.000 de ani î.Hr., babilonian, asirian, egiptean, persan,
indian, chinez); polisurile greceşti şi statul roman; statele feudale şi
moderne.
O dată cu intrarea în modernitate, perspectiva interpretativă a
tipurilor şi formelor de stat se modifică în raport de parametrii socio-
economici şi politici, care definesc conţinutul nou atât al epocii, cât şi
al instituţiilor statale. În acest context, se configurează:
a) Statul modern liberal, care înlătură absolutismul de tip feudal
(laic sau religios) şi îşi asumă atribuţii corespunzătoare noii faze de
evoluţie a societăţii (protejarea capitalului financiar şi comercial,
asigurarea liberei concurenţe între producători, respectarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti etc.). Statul încurajează cristalizarea şi
consolidarea unor noi instituţii şi relaţii socio-politice, în conformitate
cu doctrina liberală, având drept principiu director individualismul şi
raţionalitatea (de sorginte iluministă), cu alte cuvinte, a societăţii
civile, ca partener social.
b) Statul de drept este rezultanta evoluţiei statului liberal
modern, în cadrul căruia s-au creat condiţiile transformării lui în stat
de drept prin: consacrarea supremaţiei legii, a legalităţii actelor
administrative, a separării puterilor în stat şi garantării drepturilor şi
libertăţilor individuale. În acelaşi timp, este şi rezultanta postulării
drepturilor individului (ale cetăţeanului) în cadrul separaţiei între stat
şi societatea civilă.
Respectul persoanei şi al demnităţii sale, ca efect al libertăţii
politice, precum şi limitarea statului numai la funcţia de garantare şi

391
apărare a individului sunt cele două elemente fundamentale ale cons-
trucţiei statului de drept.
Pentru ca statul de drept să se constituie într-un garant al
libertăţilor individuale şi, deopotrivă, pentru înfrânarea tendinţelor
transformării lui într-o instituţie politică de tip absolutist (şi deci
arbitrar), au fost elaborate, sancţionate şi recunoscute mai multe
principii care stau la baza funcţionării sale (controlul constituţio-
nalităţii legilor şi a actelor administraţiei publice; separarea puterilor
în stat; respectarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor individuale,
precum şi a grupurilor etnice şi culturale minoritare etc.).
c) Statul social este acea formă de stat care recunoaşte şi aplică
una din funcţiile esenţiale ale statului: funcţia socială. Aceasta
presupune un intervenţionism etatic, atât în economie, cât şi în viaţa
socială, cu scopul limitării inegalităţilor, repartizării cât mai echitabile
a P.I.B-ului, reducerii şomajului, aplicării unei politici sociale
eficiente, controlul profiturilor, realizarea personalităţii umane pe baza
meritelor şi capacităţilor personale etc.
Experienţa dobândită în construcţia statului de drept a condus la
operarea unor importante rectificări în doctrina politică liberală în
sensul că acesta (statul social) nu mai este considerat drept rezultantă a
unui ansamblu de intervenţii succesive sau doar un instrument al
asistenţei sociale. În noua viziune, acesta este expresia unei noi
gândiri politice, a unui nou şi important proiect reformist (de
schimbare socială) având ca obiective principale identificarea şi
statornicirea unor raporturi noi şi echitabile între patronat şi muncă.
d) Statul totalitar controlează autoritar toate aspectele vieţii
sociale şi individuale prin constrângere, arbitrar, violenţă. Principalele
sale trăsături sunt: rolul important al partidului unic; ideologizarea
excesivă a întregii vieţi; anularea separării puterilor în stat; suprimarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului şi ale omului;
instituirea unui regim de teroare, de supunere oarbă a omului faţă de
autorităţile politice etc.
Tipuri de state totalitare: U.R.S.S. (1917-1990), statul fascist
italian (1922-1943), statul fascist german (1933-1945), Spania
franchistă (1939-1947), statele comuniste din Centrul şi Răsăritul
Europei (1945-1989) ş.a.
Statul, potrivit altor criterii de apreciere, poate fi unitar sau
federal, naţional sau multietnic.

392
 e) Statul modern: principii de organizare şi rol socio-politic.
Definirea statului modern se realizează într-un proces socio-politic de
anvergură şi de durată. Cu alte cuvinte, acesta îşi defineşte structurile,
mecanismele şi funcţiile sale din mers, pe care le testează, cu rezultate
diferite de la o zonă geo-politică la alta, de la o societate la alta.
Esenţial este, însă, că în acest proces s-au cristalizat şi apoi s-au impus
norme şi principii care, în prezent, sunt universal recunoscute,
conferind o inconfundabilă identitate statului modern.
În linii esenţiale, aceste principii sunt:
– principiul suveranităţii naţionale, potrivit căruia puterea de
comandă a statului se manifestă pe întreg teritoriul naţional;
– principiul guvernării reprezentative, care constă în
delegarea unor reprezentanţi sau puteri de către „popor”, care să
exercite puterea în numele său şi pentru sine;
– principiul separării şi echilibrului dintre puteri, care
presupune o dublă calitate: separarea organică şi separarea
funcţională;
– principiul supremaţiei legii;
– principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor
democratice.
Încă de la finele celei de a doua conflagraţii mondiale, dar mai
ales în ultimele decenii, s-au intensificat dezbaterile asupra rolului
statului în societatea modernă şi, deopotrivă, s-au iniţiat reforme care
vizează poziţionarea lui în sistemul social global. Unele curente socio-
politice şi ideologice consideră că rolul statului trebuie diminuat
progresiv şi limitat la câteva atribuţii esenţiale. Altele, încearcă să
acrediteze ideea că, din contră, rolul statului rămâne valabil în
parametrii lui tradiţionali sau chiar trebuie să crească în anumite
circumstanţe.
În cadrul fiecăruia din cele două mari curente de gândire socio-
politică există delimitări, care îmbracă nuanţe, uneori importante, cum
sunt, de exemplu, partizanii „liberalismului rafinat şi îndrăzneţ”.
Aceştia au iniţiat mişcarea cunoscută sub numele de „libertariană”.
În viziunea lor, libertarianismul este un curent de gândire
ultraradical în cadrul liberalismului modern, a cărui esenţă constă în
căutarea soluţiilor de organizare socială care să permită indivizilor să
beneficieze de cea mai mare libertate posibilă în cadrul societăţii şi,
implicit, în cadrul statului. Libertatea maximală, după părerea lor, nu
poate fi atinsă decât în cadrul economiei de piaţă şi a statului minimal,
393
adică a unui astfel de stat care să aibă ca funcţie esenţială asigurarea
ordinii şi justiţiei, eliminându-se astfel violenţa şi asigurându-se
deplin dreptul la proprietate.
O altă doctrină socio-politică este cea care proclamă, pentru
unele din statele Europei occidentale, apariţia statului bunăstării
generale. Această doctrină plasează statul deasupra structurilor
(claselor) sociale, susţinând că aparatul de stat din ţările cele mai
dezvoltate ar fi ajuns la situaţia de a asigura potenţialităţile
stabilizatoare. Ce înseamnă, în esenţă, aceasta? Înseamnă că aceste
potenţialităţi devin factor de echilibru şi dezvoltare a întregii societăţi
şi, deopotrivă, al reglementării şi armonizării sociale. Statul apare ca
un arbitru, dar un arbitru activ şi integrator al voinţelor de dezvoltare
economică şi socială, devenind, el însuşi, agent al dezvoltării.
În prezent, în S.U.A., Europa Occidentală, Japonia etc. „statul
bunăstării generale” se caracterizează prin deplasarea activităţii
sectoarelor principale ale economiei spre producerea bunurilor de
consum de folosinţă îndelungată şi spre servicii, creşterea venitului
real pe locuitor la nivelul unui consum care depăşeşte necesarul de
hrană, locuinţă şi îmbrăcăminte etc.

VIII. INSTITUŢII POLITICE (II)

Parlamentul reprezintă puterea legislativă într-un stat, de aici şi
denumirea frecventă de legislativ. În regimurile democrate are un rol
central, iar în cele autoritare sau totalitare este o instituţie formală,
privată de atribute şi funcţii reale.
Sociologii îl includ în rândul instituţiilor sociale, considerat fiind
element definitoriu al sociabilităţii în sfera politică. În această
perspectivă, Parlamentul este analizat fie în orizontul instituţiilor
politice ca instituţii sociale (în general), fie în perspectiva unei
organizaţii, ca parte a ansamblului instituţional (distinct, parti-
cularizat).
Originile îndepărtate ale parlamentului se identifică în practica
comunităţilor arhaice de a lua, la nivelul întregii adunări a obştii sau,
ceva mai restrâns, la nivelul adunării bărbaţilor sub arme, adunării
bătrânilor („Sfatul”, „Consiliul”) etc., hotărârile cele mai importante
care priveau întreaga colectivitate. Procedura devine cu timpul
incomodă şi din ce în ce mai greu de realizat, motiv pentru care se
trece la investirea unor reprezentanţi ai colectivităţii cu mandatul de a
lua deciziile cele mai importante în numele şi pentru aceasta.
394
 Parlamentele moderne sunt rezultanta unor îndelungi şi uneori
aprige dispute între apărătorii „lumii vechi” (absolutismul feudal) şi
„lumii noi” în devenire (liberalismul burghez). Disputele încep şi se
desfăşoară în spaţiul adunărilor de stări sau statelor generale – cum
erau denumite parlamentele începând cu secolele al XIII-lea, în
Anglia, şi al XIV-lea, în Franţa, dispute care continuă cu intensitate în
Marea Britanie, şi se diminuează progresiv, până în veacul al XVII-lea în
celelalte state europene. Monarhia engleză, la începutul secolului
următor, se vede forţată să cedeze parlamentului prerogativa
legislativă (1707), urmată fiind de cea franceză precum şi de cele din
alte state.
Denumirea parlamentului, pe lângă cea care are circulaţie
universală (legislativ sau adunare legiuitoare), cunoaşte numeroase
variante „locale”: Althing (Islanda, apreciat ca fiind cel mai
vechi, începuturile sale datând din anul 930), Riksdag (Suedia), Dumă
(Federaţia Rusă), Seim (Polonia), Dietă (Japonia), Congres
(S.U.A.) etc.
Structura instituţiei parlamentare este monocamerală (Finlanda,
Suedia, Danemarca, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria, Bulgaria,
Grecia) sau bicamerală („Camera” şi Senatul, Adunarea Deputaţilor şi
Senatul, Camera Inferioară şi Camera Superioară), majoritară în
sistemele legislative europene şi extraeuropene, în care se includ şi
statele federale (Argentina, Brazilia, S.U.A., Canada, Rusia,
Germania, Australia etc.). Rolul şi importanţa celor două „camere”
sau „adunări” ale parlamentului diferă de la o epocă la alta şi de la un
sistem politic la altul, generând un fel de competiţie între acestea.
Diferită este şi componenţa lor numerică (reprezentarea), structura
celor două „adunări”, potrivit constituţiei şi regulamentelor de funcţionare
ale „camerelor”, raporturile cu celelalte puteri în stat etc.
Funcţiile esenţiale ale puterii legislative constau în: a) dez-
baterea şi votarea proiectelor de legi, fie din iniţiativă parlamentară,
fie depuse la birourile adunărilor (funcţia legislativă); b) dezbaterea şi
aprobarea bugetului (funcţia bugetară şi financiară); c) exercitarea
controlului asupra actelor guvernamentale (funcţia de control a
executivului); d) votarea numirii şi, uneori, a demiterii guvernului;
e) reprezentarea aspiraţiilor şi intereselor comunităţii-societăţii
(funcţia de reprezentare). În afara acestora, parlamentul ar mai avea şi
următoarele funcţii: expresivă (în sensul că exprimă opiniile
cetăţenilor); pedagogică (contribuie la educarea naţiunii); informativă
395
(comunică cetăţenilor informaţii importante), în viziunea lui Walter
Bagehot.
Constituirea, funcţionarea şi dizolvarea legislativului. În urma
scrutinului (alegerilor parlamentare generale), deputaţii şi senatorii
procedează la desemnarea organelor de conducere ale celor două
adunări (preşedinte, secretar, birou permanent), a comisiilor perma-
nente, de anchetă, speciale şi de mediere (între cele două camere, când
este cazul), la fixarea normelor şi statutului de funcţionare a admi-
nistraţiilor proprii, precum şi a regulamentului de ordine interioară,
apoi la validarea alegerilor şi verificarea legalităţii mandatelor depu-
taţilor şi senatorilor.
După constituirea sa, parlamentul îşi începe activitatea propriu-
zisă prin convocarea adunărilor în sesiuni (ordinare pe an sau
extraordinare) şi şedinţe (separate sau comune). Şedinţele comune
sunt convocate numai în urma votului majorităţii celor două camere şi
potrivit normelor constituţionale.
Procedura (sau procedurile) de dizolvare a parlamentului diferă
de la un sistem politic la altul şi este/sunt mai simplă/e sau mai
complexă/e. (Prevederile Constituţiei României, de exemplu, specifică
că dizolvarea acestuia se produce în condiţiile în care parlamentul nu
acordă vot de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de
zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări pentru învestitură). Dizolvarea parlamentului este o prero-
gativă exclusivă a preşedintelui, după consultarea preşedinţilor celor
două „camere” şi a liderilor grupurilor parlamentare.
Deprecierea rolului şi imaginii publice a parlamentului a
început de mai mult timp, dar s-a accentuat îngrijorător în ultimele
decenii. Contradicţiile (şi, uneori, chiar competiţia) dintre parlament şi
guvern au un sens ascendent şi mai alert în perioada interbelică, atunci
când „executive tari” impun propria voinţă legislativului, care se vede
în situaţia de a valida, în ritmuri mult mai rapide, pachete legislative
substanţiale şi, în acelaşi timp, să lase spaţiu tot mai întins de
manifestare iniţiativei guvernamentale în materie legislativă.
Deprecierea rolului şi imaginii publice a parlamentului se
datorează şi erodării acestuia din interior, cauzată de comportamente
individuale sau chiar de grup, care încalcă principii şi reguli ale vieţii
parlamentare, precum şi raporturilor dintre parlament şi alte instituţii
care eludează norme şi principii etc. Parlamentarii se depărtează tot
mai mult de condiţia lor de reprezentanţi ai „naţiunii”, trădând
396
încrederea şi speranţele alegătorilor prin promovarea cu prioritate a
propriilor interese, sprijinirea unor grupuri de presiune, participarea la
distribuirea unor resurse ilicite cu scopuri politicianiste subterane etc.
Instituţii parlamentare transnaţionale. Tendinţele de inter-
naţionalizare a instituţiilor politice au o vechime considerabilă. Încă
din 1889 este creată Uniunea Interparlamentară (U.I.P.), organism
internaţional cu dublu obiectiv: să favorizeze contactele personale
între membrii parlamentelor şi să contribuie la realizarea unor acţiuni
de cooperare între acestea, cu intenţia mărturisită de a conduce la
consolidarea şi dezvoltarea instituţiilor politice democrate.
Un organism similar reuneşte reprezentanţi ai parlamentelor
arabe – Uniunea Interparlamentară Arabă, constituită în 1974.
În prezent, fiinţează mai multe organisme internaţionale ce
promovează interrelaţiile dintre parlamente, care, după modul lor de
constituire, sunt de două tipuri: adunările parlamentare şi parlamentele
internaţionale. Din prima categorie fac parte: Adunarea Parlamentară
a Consiliului Europei (creată în 1949), Adunarea Parlamentară –
N.A.T.O. (înfiinţată în 1955), Adunarea Parlamentară a O.S.C.E.
(constituită în 1975) şi Adunarea Parlamentară a Cooperării
Economice la Marea Neagră (care datează din 1993), iar din a doua,
Parlamentul Europei (creat în 1957).

IX. INSTITUŢII POLITICE (III)

4. Partidul (de la pars, în limba latină = parte) este o instituţie
politică relativ nouă (Partidul Democrat din S.U.A. –1828, Partidul
Conservator din Marea Britanie –1832 etc.), deşi geneza acestora
începe încă din antichitate (grupări politice în polisurile greceşti şi în
oraşele romane).
Mai multe partide politice alcătuiesc un sistem de partide, care
diferă sub raport numeric, doctrinar şi valoric de la o comunitate la
alta. Sub raportul numărului de partide, sistemul politic poate fi
monopartidist (unipartidist), cum au fost sau sunt regimurile autoritare
(regimul carlist din România din perioada 1938 –1940) sau totalitare
(regimurile comuniste şi fasciste) sau pluripartidist, cum sunt
regimurile democrate.
Constituirea partidelor este expresia reprezentării intereselor
individuale şi de grup în sfera politică, posibilă într-un sistem
democrat. Între partidism şi democraţie se manifestă, astfel, un raport
397
biunivoc, în sensul că democraţia începe să se manifeste autentic o
dată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor, iar partidul şi sistemul de
partide au condiţii de formare şi de manifestare într-un sistem politic
democrat.
Democraţia directă, ca tip ideal de legiferare a normelor, de
stabilire a orientărilor, direcţiilor de evoluţie etc. ale unei societăţi,
oricât de argumentat a fost demonstrată de Montesquieu şi Rousseau
în teoria suveranităţii poporului, s-a dovedit şi se dovedeşte a fi o
imposibilitate politică. Partidul şi sistemul de partide, deşi nu
împlinesc un astfel de ideal, oferă un supliment substanţial de
reprezentativitate în comparaţie cu sistemele politice premoderne şi
chiar moderne, bineînţeles când nu toate societăţile se bucurau de
deliciile existenţei partidelor.
Partidul apare, astfel, în ipostaza de instituţie politică, la fel ca şi
statul, având înfăţişarea, caracteristicile şi funcţiile unei organizaţii,
dar de un tip deosebit. Este acea organizaţie, relativ stabilă şi relativ
durabilă, alcătuită din indivizi care sunt uniţi prin aceeaşi concepţie
ideologică, subscriind la un set comun de valori şi care acţionează
pentru cucerirea puterii şi aplicarea în actul de guvernare a propriei
lor politici (interne şi externe).
Partidul, în unele situaţii, nu are o delimitare strictă faţă de alte
organizaţii, deoarece nu puţine organizaţii sunt angrenate în demersuri
politice, fiind forme intermediare între organizaţiile propriu-zise şi
formaţiunile politice. În general, însă, un partid se detaşează de alte
organizaţii, prin: a) gradul său mai mare de reprezentativitate socială,
chiar la scara întregii societăţi); b) afirmarea unei filosofii politice
proprii (liberală, conservatoare, social-democrată etc.); c) organizarea
sa formală (statut, program, structură centrală şi teritorială, disciplină
de partid etc.); d) obiectivul socio-politic fundamental: preluarea
puterii (sau menţinerea ei).
Un partid şi un sistem de partide îşi exprimă reprezentativitatea
numai într-un sistem politic democrat. Într-un astfel de sistem,
funcţiile pe care poate să le îndeplinească un partid politic sunt, în
esenţă, următoarele:
a) avansează programe pentru soluţionarea problemelor cu care
se confruntă societatea, a căror viabilitate este testată în confruntările
electorale şi în actul de guvernare;
b) acţionează ca factori de socializare politică, generând afilieri
politice şi distribuţia voturilor exprimate de electorat;
398
 c) constituie surse de regenerare a elitelor politice sau de
reproducere a acestora;
d) articulează şi dau coerenţă intereselor majorităţii prin
convertirea lor în acte sau politici publice;
e) asigură conducerea politică a societăţii prin actul de guvernare
(în condiţiile obţinerii victoriei în scrutinurile electorale);
f) se preocupă de diminuarea tensiunilor sau contradicţiilor
sociale şi de realizarea unui consens socio-politic cât mai larg şi stabil.
Clasificarea (tipologia) partidelor şi a sistemelor de partide se
realizează în raport de numeroase criterii, care diferă de la un autor la
altul, de la un sistem politic la altul, de la o societate la alta.
Cea mai veche tipologizare a formaţiunilor politice le împarte
(în raport de vârstele omului) în partide radicale, liberale,
conservatoare şi absolutiste (F. Rohmer). În relaţie de criteriul de
organizare, partidele sunt de două tipuri: partide de cadre (număr
restrâns de membri, dar selectaţi din personalităţi influente) şi partide
de mase (număr mare de aderenţi), iar în raport de coloratură politică,
ideologie şi doctrină politică, se identifică partide liberale
(neoliberale), conservatoare (neoconservatoare), socialiste, social-
democrate, comuniste, fasciste, ecologiste etc.
O anume departajare a partidelor se face şi după plasamentul pe
care îl au în sistemul de partide: partide de extreme (de dreapta –
fasciste, de stânga –comuniste), de dreapta (conservatoare, creştin-
democrate etc.), de centru-dreapta (unele partide liberale, populare,
agrariene etc.), de centru, de centru-stânga (unele partide socialiste,
social-democrate, naţionaliste etc.) şi de stânga (unele partide
socialiste, social-democrate, radicale etc.).
Sistemele de partide pot fi: unipartidiste (monopartidiste) şi
pluripartidiste, care se divid în: bipartidiste (sistem cu două partide)
sau multipartidiste (cu mai mult de două partide).
Partidele politice nu se implică oricum în viaţa politică.
Participarea lor este reglementată prin lege (constituţie, legi organice,
regulamente etc.) şi se desfăşoară potrivit unor reguli şi proceduri bine
precizate, care, în esenţă, constau în: înregistrarea şi recunoaşterea
existenţei legale a partidelor; participarea la campaniile şi scrutinurile
electorale şi la constituirea noilor parlamente şi guverne; implicarea
în opera de guvernare (sau de combatere a acesteia, în special de către
partidele de opoziţie) şi de promovare a relaţiilor externe ale
statului etc.
399
 Guvernul (Consiliul de Miniştri) reprezintă puterea executivă,
fiind împuternicit, potrivit normelor constituţionale, să gestioneze, pe
durata mandatului său, demersurile interne şi externe ale societăţii şi
statului. Dacă l-am raporta strict la funcţia sa esenţială ce derivă din
separaţia puterilor în stat, un cabinet (guvern) este investit să aplice
legile (votate de parlament).
Constituţia României din 1991 pune în sarcina executivului
următoarele atribuţii: asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, în
conformitate cu programul guvernamental aprobat de parlament.
De regulă, guvernul este rezultatul exprimării prin vot a
electoratului, în urma unui scrutin electoral, primind investirea fie
direct, în urma votului popular, fie de la un partid (sau coaliţie de
partide) care a câştigat alegerile. Un guvern, în raport de sistemul
politic sau de unele evoluţii socio-politice, poate fi: a) monocolor
(alcătuit numai din reprezentanţi ai partidului care a obţinut
majoritatea mandatelor parlamentare); b) de coaliţie (format din
reprezentanţi a două sau mai multe partide politice); c) majoritar sau
d) minoritar (când deţine/sau nu majoritatea parlamentară); e) civil sau
f) militar (în raport de lipsa sau de prezenţa majoritară a
reprezentanţilor armatei); g) legitim (de drept) sau h) ilegitim (în
relaţie cu prevederile constituţionale şi voinţa populară); i) interimar
(care asigură conducerea societăţii pe o perioadă limitată între
demiterea unui executiv şi constituirea unui nou guvern).
Structura guvernului are ca numitor comun: ministerele,
secretariatele de stat şi/sau departamentele (al căror număr diferă în
raport de sistemele politice, de interese de moment, tranzitorii sau de
durată), în afara acestora existând şi alte componente care, de
asemenea, diferă mai mult sau mai puţin în ce priveşte numărul,
atribuţiile lor etc. În subordinea unui guvern se află administraţia
publică.
Răspunderea guvernului este precizată în normele constituţionale şi
în alte reglementări, care stabilesc instanţele politice ce apreciază prestaţia
unui guvern şi decid în consecinţă. Guvernul român, o dată investit, este
răspunzător pentru actele sale numai în faţa parlamentului. Fiecare membru
al executivului răspunde solidar cu ceilalţi membrii pentru activitatea
acestuia (a guvernului). Premierul (care conduce cabinetul) precum şi
ceilalţi membrii (miniştrii, miniştrii secretari de stat, consilieri etc.) au acces
la lucrările celor două „camer”, iar dacă li se solicită participarea la
400
dezbaterile parlamentare, prezenţa lor este obligatorie (trebuie să răspundă
la interpretări sau întrebări, să dea lămuriri asupra unor probleme
curente etc.)
Guvernul poate fi demis în condiţiile în care Parlamentul, în
plenul său, votează favorabil o moţiune de cenzură.
Raportul între executiv şi legislativ denotă o tendinţă tot mai
accentuată de subordonare a parlamentului de către guvern, inclusiv
prin preluarea unora din atributele sale legislative.

X. INTEGRAREA EURO-ATLANTICĂ .
EFECTE ÎN PLAN DOCTRINAR ŞI INSTITUŢIONAL
Doctrinele şi instituţiile politice, cum s-a precizat în sinteză şi
cum este pe larg prezentat în curs, traversează în prezent o perioadă
revolută, mai intensă şi mai dinamică în metamorfoze decât perioadele
anterioare. Cauzele sunt numeroase, dar unele dintre acestea se pare că
exprimă cursul evoluţiei generale sau regionale, între care se detaşează
procesele integrării comunităţilor în structuri transnaţionale, care tind
să-şi armonizeze obiectivele, deşi antagonisme se manifestă încă sau
refulează cu virulenţă episodic.
Într-o lume în schimbare şi care este orientată să evolueze în
sistem integrat din ce în ce mai pregnant, potrivit strategiei
mondializării şi a demersurilor întreprinse în acest sens, doctrine şi
ideologii mai vechi se readaptează schimbărilor, altele se prăbuşesc,
iar cele mai noi, care ocupă spaţiile rămase libere, tind să reflecte noul
trend al evoluţiei umanităţii. În acest context, noi doctrine concep alte
direcţii evolutive regionale sau universale, doctrine care se exprimă în
prezent inclusiv în planul concretului politic prin structuri politice deja
instituţionalizate.
Desigur, noile tendinţe nu sunt atât de noi cum par la prima
vedere. Există trimiteri îndepărtate ale acestora la iniţiative de
federalizare sau internaţionalizare a unor structuri politice (Uniunea
Interparlamentară, Societatea Naţiunilor etc.), ceea ce denotă că în
viziunea oamenilor politici integrarea, ca proces politic cu valoare
internaţională, reprezenta nu numai un deziderat sau o aspiraţie
asumată, ci chiar mai mult, o comandă socială inevitabilă.
După al doilea război mondial, divizarea lumii în blocuri politice
şi militare părea să împieteze procesul început cu mai multe decenii în
urmă, care va cunoaşte însă o viguroasă ascendenţă după prăbuşirea
regimurilor comuniste din Centrul şi Răsăritul Europei. Revenirea
401
statelor foste comuniste în familia democraţiilor de tip occidental
regenerează procesele integraţioniste, care tind să cuprindă noi spaţii
geo-politice.
Cadrul instituţional „vechi” se lărgeşte considerabil, prin
absobţia de noi membri (Consiliul Europei, N.A.T.O.etc.), în paralel
cu apariţia unor noi instituţii politice şi implicit a unor noi doctrine
(Partidul Socialiştilor Europeni, creat în noiembrie 1992, la Congresul
Confederaţiei Partidelor Socialiste din C.E.E., care a avut loc la Haga,
pentru a oferi un exemplu în acest sens).
Obiectivele acestor instituţii converg prioritar spre crearea unui
sistem integrator de raporturi (regionale, continentale, mondiale).
Socialiştii şi social-democraţii europeni sunt pe deplin angajaţi în
procesul de integrare europeană. Comunitatea Europeană este un
stimulent pentru promovarea păcii, prosperităţii, bunăstării şi dreptăţii
sociale. Ea este o ancoră a „stabilităţii în Europa” – se relevă în
Declaraţia Partidului Socialiştilor Europeni din 1992, a cărei orientare
şi concepţie este astfel sintetizată de Rudolf Scharping, în 2002, în
şapte teze privind responsabilitatea globală a Europei: 1) Europa: un
model de civilizaţie al lumii întregi. 2) Europa: responsabilitate
globală datorită intereselor globale. 3) Europa: contribuţie la
soluţionarea principalelor probleme cu care se confruntă omenirea.
4) Europa: o singură voce. 5) Europa: cooperare regională şi cooperare
între regiuni. 6) Europa: organizaţii internaţionale şi cooperarea între
ele. 7) Europa: asumarea unui rol activ în lumea globalizată.
Un proces asemănător se produce şi în sfera organizaţiilor
internaţionale cu atribuţii militare, care, în ultimul deceniu, au
accentuat semnificativ şi rolul lor politic. În acest sens, Alianţa
Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată în urma semnării Tratatului de
la Washington din 4 august 1949, îşi modifică politica corespunzător
noilor situaţii.
Vechiul proiect al Statelor Unite ale Europei îşi regăseşte astfel
materializarea într-o formulă care evidenţiază intenţia creării unui
spaţiu comunitar care să gestioneze resursele, să dirijeze politicile
economico-financiare, sociale, educaţionale etc., să coordoneze
orientările externe ale statelor membre, inclusiv în probleme de
securitate colectivă. Întregul angrenaj instituţional şi politicile pe care
le promovează conferă un alt înţeles şi are alte efecte asupra relaţiei
dintre statele membre ale U.E. sau candidate la admiterea în Uniunea
Europeană. Fiecare dintre acestea trebuie să se conformeze exigenţelor
402
Comunităţii Europene, inclusiv sub raport instituţional. În acest sens,
structurile politice se modifică pe relaţia cu U. E. astfel încât să
asigure integrarea (ministere, departamente, agenţii cu atribuţii
exprese în această direcţie – Ministerul Integrării Europene, spre
exemplu, sau departamente de integrare la nivel ministerial) şi
deopotrivă să orienteze întregul set de politici interne în direcţia
adaptării din mers a societăţilor la exigenţele integrării. În acelaşi
timp, funcţionează şi îşi dezvoltă atribuţiile instituţiile europene de tip
comunitar (Parlamentul European, Consiliul Europei, Consiliul de
Miniştri, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie Europeană, Curtea de
Conturi, Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor,
Consiliul de Asociere, Comitetul Parlamentar Mixt şi de Asociere).
Schimbările care se produc în sistemul instituţiilor politice generează,
firesc, şi un proces de evaluare a doctrinelor, de modificare a lor în
raport de contextele socio-politice sau de apariţie a altor doctrine, ca
efect al promovării unor politici cu obiective şi construcţii ideatice
renovate sau noi. „Comunitarismul”, „euro-regionalismul”,
„mondialismul” sunt noi configuraţii doctrinare, care se află în diverse
faze de evoluţie şi consacrare, căutând încă răspunsuri la provocările
proceselor integraţioniste atât în planul raporturilor internaţionale, cât
şi al schimbărilor în plan intern.
Ca doctrină „compozită” a epocii „post-ideologice”, ce
împrumută elemente teoretice din conservatorismul clasic (tezele lui
Burke despre comunitate şi altele) şi neoliberalismul american,
comunitarismul susţine teza transformării statului din „mare capitalist”
în manager care să determine racordarea pieţii la cerinţele societăţii şi
nu invers. Adepţii noii doctrine nu susţin însă minimalizarea rolului
statului în plan economic („statul minimal”), ci plasează o parte din
responsabilităţi comunităţilor locale, ale căror atribuţii sporesc
considerabil. Comunitarismul consideră că societatea şi statul liberal
pot fi reformate prin întărirea ideii de comunitate, care în viziunea
teoreticienilor acesteia reprezintă un dat natural al indivizilor, locul
specific existenţei lor politice şi economice. Prin apartenenţa la
comunitate se realizează o corelare între scopul şi mijloacele de
înfăptuire sau dezvoltare a democraţiei. În acest sens, se reconsideră
locul şi rolul pe care comunitatea trebuie să îl aibă în adoptarea
deciziilor şi subordonarea acestor decizii intereselor membrilor săi şi
nu intereselor abstracte ale statului. Comunitarismul se pronunţă
pentru o descentralizare a politicilor până la nivel local şi implicarea
cetăţenilor în aceste decizii. Numai cetăţenii sunt cei care trebuie şi
403
pot să rezolve problemele comunităţii şi să se implice în luarea
deciziilor ce îi privesc. Statul democratic devine, astfel, un stat al
comunităţilor ce îşi orientează şi desfăşoară activitatea în direcţia
implicării comunităţilor într-o reţea bine organizată şi structurată
(devenind un stat pe orizontală), cât şi în direcţia soluţionării
problemelor specifice fiecărei comunităţi, dar care nu pot fi rezolvate
doar de acestea.
Interacţiunea dintre guvernarea naţională şi structura de
conducere a U.E. a fost considerabil îmbunătăţită în ultimul deceniu.
Coordonarea la nivel macroeconomic, politicile sociale şi reformele
structurale dau un contur cât mai clar procesului de guvernare
europeană, în care demersurile naţionale coordonate şi cele
comunitare se completează şi se sprijină reciproc. Marile provocări ale
noului secol, cum ar fi şi globalizarea, reclamă intensificarea acestui
proces. Pentru o guvernare cât mai eficientă a Europei este nevoie de
instituţii puternice, o viziune colectivă, un control democratic şi o
implicare cât mai activă şi eficientă.
Globalizarea deschide noi perspective pentru comerţ, investiţii
şi dezvoltarea tehnologică, dar are şi efecte secundare negative.
Procesul se dovedeşte a fi mai degrabă unul care exclude, decât unul
care include, încurajând inegalităţile între state, categorii sociale şi
regiuni. Actori internaţionali importanţi pot generaliza efecte de
marginalizare a mecanismelor democratice şi deopotrivă pot periclita
politicile de dezvoltare economică viabilă.

XI. CONFRUNTĂRI DOCTRINARE ÎN SPAŢIUL

POLITIC ROMÂNESC
Gândirea politică românească a apărut cu mult timp înaintea
zorilor modernismului, aşa după cum s-a relevat anterior. Europa
modernă, însă, imprimă un ritm mult mai alert schimbărilor, generează
apariţia unei noi concepţii despre organizarea, conducerea şi
managementul societăţii ce implică crearea altor instituţii politice, care
le înlocuiesc pe cele vechi, determină deplasări în conştiinţa socială,
modifică comportamente, atitudini şi manifestări fie individuale, fie de
grup.
Societatea românească, tradiţional agrară, are o perioadă mai
îndelungată de adaptare la exigenţele trendului modernizator,
schimbările fiind mai alerte şi mai consistente după 1859 şi, îndeosebi,
după 1918, când reunirea tuturor provinciilor româneşti implică nu
numai reorganizarea statului şi a celorlalte instituţii politice, ci şi
404
afirmarea unor puncte de vedere noi care să reflecte atât în planul
gândirii politice, cât şi pe alte planuri importantele schimbări care au
loc în cadrul societăţii româneşti, începând cu Unirea cea Mare.
Condiţiile specifice ale evoluţiei societăţii româneşti
influenţează gândirea politică, proces inevitabil dacă ne raportăm la
divizarea ei sub aspect teritorial şi la statutul juridic pe care l-a avut
atât înainte de momentul 1918, cât şi după această dată. Dominaţia
străină, care s-a exercitat vreme de secole, a condus la apariţia unor
diferenţieri zonale, mai mult sau mai puţin accentuate, dar, în pofida
unor eforturi disperate ale dominatorilor străini de a le sparge şi diviza
unitatea de neam, de limbă, viaţă spirituală etc., reacţia românilor
anihilează aceste tentative prin afirmarea conştiinţei apartenenţei din
totdeauna la una şi aceeaşi etnie. Unitatea de geneză şi de evoluţie
etnică, unitatea lingvistică, spirituală, culturală etc., permanenţa şi
continuitatea în spaţiul originar devin elemente esenţiale ale cons-
trucţiei unor concepţii şi teorii cu pregnant conţinut naţional care
îmbracă şi forme doctrinare: naţionalismul.
Originile îndepărtate ale „ideii naţionale”, dacă acceptăm
supoziţiile avansate de N. Iorga şi C. Popovici, le aflăm în gândirea
politică a unor domnitori, în scrierile cronicarilor sau ale
reprezentanţilor şcolii latiniste. Pentru Constantin Popovici, autor al
lucrării Naţionalism şi democraţie, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi
Samuel Micu Klein sunt „latinişti naţionali” şi nu doar „simpli” autori
ai purificării limbii române, prin eliminarea termenilor proveniţi din
limbile ungară, rusă şi slovenă.
Pe acest teren încep să se configureze şi alte teme de meditaţie,
care au ca punct central „neamul”, „poporul” sau naţiunea. Vechea
ideologie daco-românistă se metamorfozează treptat într-o ideologie
naţională, ce se va manifesta pe teritoriul tuturor partidelor politice
româneşti create în a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi mai
târziu, fie în termeni moderaţi, fie mai accentuaţi. Ideile esenţiale ale
naţionalismului românesc constau în: realizarea unităţii naţional-sta-
tale, dobândirea independenţei de stat şi a suveranităţii, elaborarea şi
promovarea unei politici interne şi externe care să valorifice resursele
şi potenţialul creator românesc.
În orizont doctrinar şi instituţional, apariţia formaţiunilor
politice detaşează treptat poziţii, atitudini, concepţii, puncte
programatice diferenţiate de la o formaţiune politică la alta, de la o
epocă istorică la alta. Chiar dacă Partidul Naţional din Transilvania
405
(până în 1918), Partidul Liberal sau Partidul Naţional Democrat
(N. Iorga, A.I.Cuza) – tot până în 1918 – includ în programele lor
importante elemente doctrinare de esenţă naţionalistă, doctrina
naţionalistă nu reprezintă încă un corpus unitar de idei, teze, concepte
sau teorii, acestea fiind dispersate şi regăsindu-se fie la partidele
menţionate, fie la altele.
Situaţia se schimbă după 1918, în condiţiile împlinirii idealului
naţional de unitate teritorial-etnică şi creşterii considerabile a
populaţiei aparţinând unor grupuri etnice minoritare (maghiari,
germani, ruşi, ucraineni, evrei etc.). Pentru susţinătorii ideologiei şi
doctrinei naţionaliste, prioritare au devenit: apărarea statu-quo-ului
teritorial, protejarea muncii româneşti, armonizarea raporturilor dintre
majoritatea românească şi minoritarii din altă etnie.
Reconstrucţia statală, reformele instituţionale, noile politici
administrative, sociale, educaţionale, ş.a.m.d. nu pot să eludeze însă o
realitate postbelică apărută o dată cu finalizarea procesului unităţii
naţionale şi anume: manifestarea unor disproporţii, unele serioase în
raport de poziţiile deţinute de români şi de minoritari în sistemul
bancar, în consiliile de administraţie ale unor societăţi pe acţiuni, în
sectorul editorial-publicistic, în unele instituţii de învăţământ superior
(medicină, farmacie, drept) etc. Disproporţiile nu se atenuează nici
după un deceniu de la Marea Unire, motiv pentru care se resuscită
unele idei vehiculate imediat după 1918 cu privire la necesitatea
introducerii unor măsuri restrictive faţă de accesul minoritarilor în
zonele deficitare de elemente româneşti. Se reclamă, astfel,
introducerea proporţionalităţii etnice („numerus valachorum”), urmată
apoi de idei şi teze care depăşesc limitele manifestării democratice,
generând tensiuni şi dispute aprige politice. Doctrina naţionalistă
suportă efectele: pe un plan, se configurează o substanţializare
teoretică, ce poate certifica existenţa şi manifestarea unui naţionalism
românesc, raţional şi european, pe un altul, acelaşi fenomen se
produce la nivelul unor formaţiuni politice, care îi accentuează
progresiv radicalismul. Detaşările sunt evidente.
Nicolae Iorga, într-un fel „părinte” al naţionalismului românesc,
atrăgea atenţia încă din 1919: „Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte
naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui
românul să-şi aibă toate drepturile, fără a nedreptăţii pe nimeni, dar
fără a se lăsa nedreptăţiţi de nimeni. Îl înţelegem ca un sprijin dat
românilor celor mai harnici şi mai trecuţi cu vederea, ţăranii, care au
fost pentru întregirea României neîntrecuţii noştri ostaşi ai Marelui
406
război. Noi înţelegem şi azi, ca şi mai înainte, democraţia nu numai ca
dreptul poporului de a lua parte la cârmuirea ţării sale, dar ca şi datoria
celor chemaţi de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina
pentru el, în loc de a-l întuneca pentru el …” (Discursuri
parlamentare, vol. I, 1939-1940, p. 375).
Reacţia profesorului Iorga prefigura detaşarea naţionalismului
„cuminte”, de variantele sale doctrinare de mai târziu, care îşi găsesc
corespondent instituţional în partidele politice care îl promovează.
În concluzie, doctrina naţionalistă, ale cărei elemente
constitutive, este adevărat fragile şi primitive, apar în epocile
premoderne, în modernism îşi configurează tot mai clar atât conţinutul
ideatic şi teoretic, precum şi spaţiul politic de manifestare, treaptă cu
treaptă, prin aportul unor gânditori sociali şi politici de marcă precum:
Simion Bărnuţiu („societatea juridică”, ca fundament al statutului
naţional), George Bariţiu (societatea modernă democratică naţională
se creează pe formula „libertate şi naţionalitate”), Mihail Eminescu
(rasa este o categorie istorică şi nu biologică), A. C. Popovici
(principiul naţionalităţii, cel mai important principiu al veacului
al XIX-lea sub raport social, politic şi moral care marchează evoluţia
naţiunilor), A. C. Cuza (legea naţionalităţii domină umanitatea şi face
ca aceasta să existe prin naţii, care îi împlinesc destinele prin cultură),
Nichifor Crainic („naţionalismul” sau „românismul integral” este
o doctrină care are trei dimensiuni: creştină, corporatistă şi
etnocratică) ş.a.
Variantele doctrinare naţionaliste intră în impact cu alte doctrine
(socialistă, social-democrată, comunistă), amplificând spectrul
disputelor doctrinare din perimetrul politic românesc. Dacă înainte de
1918, duelurile teoretice dintre liberalism, conservatorism şi social-
democraţie monopolizau dezbaterile din spaţiul gândirii politice şi
sociale româneşti, sau dintre acestea şi poporanism sau semănătorism,
după această dată în câmpul disputelor intră naţional-ţărănismul,
neoliberalismul, comunismul, corporatismul, fascismul, dispute care
sunt anihilate de dizolvarea partidelor politice de către regimul
autoritar carlist, dictatura antonesciană şi cea comunistă, pentru a fi
reluate pe o nouă formulă, cu alte argumente şi în alte condiţii socio-
politice după decembrie ’89.

XII. ORGANIZAREA POLITICĂ A SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI.

SISTEMUL INSTITUŢIONAL

407
 Vechimea societăţii româneşti are corespondent şi în planul
organizării sale politice. Fiecare epocă îşi aduce aportul propriu de
originalitate, iar toate la un loc conturează demersul politic al
românilor din cele mai vechi timpuri şi până în prezent.
Sistemul politic românesc, în evoluţia lui istorică, are numeroase
elemente de originalitate, dar şi de împrumut. Aportul local dă o
anume notă sau culoare actului politic profesionist, care reflectă
inclusiv valenţele gândirii politice româneşti. Cu cât ne apropiem mai
mult de epoca modernă influenţele spaţiului politic european care se
exercită asupra celui românesc sporesc considerabil, astfel încât
structurile politice se modernizează rapid (îndeosebi din a doua
jumătate a veacului al XIX-lea), dar practica politică şi mai ales
moravurile politice rămân ancorate într-un localism bizantin,
anacronic şi contraproductiv. Gândirea politică este însă vioaie, minţi
luminate de intelectuali aducând un aport original şi de substanţă la
îmbogăţirea patrimoniului naţional şi european al gândirii politice.
Dacă în planul gândirii politice majoritatea contribuţiilor atestă
poziţii democrate, reflectând de fapt predispoziţiile afective ale
românilor, în orizontul manifestărilor politice efective, evoluţia are un
curs distinct. Sistemul politic democrat alternează cu regimuri
autoritariene sau cu dictaturi de dreapta sau de stânga, generate de
presiunea factorilor externi sau imixtiunea brutală a unor mari puteri
în viaţa politică românească.
Analiza comparată a celor două tipuri de sisteme politice care se
realizează în curs (cum sunt, de exemplu, sistemul democrat pluralist
ante şi postbelic, regimul autoritar carlist–1938-1940, regimul
antonescian, dictatura comunistă–1945-1989, regimul democrat
postdecembrist) reflectă nu numai o realitate politică incontestabilă, ci
şi o manieră de abordare şi apreciere a realităţilor politice româneşti
actuale şi de perspectivă.
Sistemul politic actual, preluând elemente ale exerciţiului
democratic din perioada interbelică, dar şi din modul cum sunt
concepute, organizate şi cum funcţionează democraţiile consolidate
actuale, apare ca un hibrid pe cale de consolidare, care se apropie, cu
voia sau fără voia clasei politice, de exigenţele Consiliului Europei sau
N.A.T.O. Structurile sistemului reproduc atât pe cele „clasice”
(parlament, guvern, partide politice etc.), cât şi pe cele în vogă astăzi
(ministere şi departamente cu funcţii de integrare etc.), favorizând o

408
politică cu suficiente elemente contradictorii, atât în conţinut cât şi în
manifestări.
În mod necesar şi prioritar, în exercitarea funcţiilor politice ale unui
sistem democrat existenţa şi funcţionarea statului de drept, a societăţii
civile şi separaţia puterilor se constituie în elemente fundamentale de
construcţie ale spaţiului politic românesc după 1989, care se regăsesc
stipulate şi în pactul fundamental elaborat şi votat în 1991. Potrivit
Constituţiei, statul român este un stat naţional, unitar şi suveran, în care
puterea se exercită de către popor fie direct (prin referendum), fie indirect
(prin organele sale reprezentative). În această relaţie, Parlamentul este
instituţia politică cu cea mai largă reprezentativitate, fiind deopotrivă şi
unicul for politic investit cu autoritate legislativă. Parlamentul României
este compus din două camere (Senat şi Adunarea Deputaţilor sau
„Camera”), fiind ales prin vot universal egal, direct, secret şi liber exprimat
(o dată la 4 ani, în condiţiile epuizării unui ciclu electoral normal sau în
situaţii de criză guvernamentală).
Prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat este ales
şi Preşedintele României, ale cărui funcţii executive sunt prevăzute în
Constituţie şi a cărui demitere (când şi dacă este cazul) poate fi făcută
numai prin referendum, modalitate foarte răspândită de exprimare a
suveranităţii naţiunii.
Organizarea democraţiei româneşti actuale se întemeiază şi pe
principiul pluralismului, care este efectiv şi se manifestă prin
pluripartidism şi prin libera iniţiativă de constituire a unui partid sau
a unor organizaţii politice. În acest sens, după 1989 au fost înfiinţate
zeci de partide politice, cu programe şi forţă electorală extrem de
diferenţiată, care au trecut prin filtrul confruntărilor electorale,
numărul lor fiind considerabil redus în prezent.
Din construcţia constituţională a sistemului politic actual (în
plină „campanie europeană” de restructurare ) separarea puterilor este
astfel gândită încât activitatea fiecăreia din ramurile puterii să nu
conducă la dereglarea echilibrului care trebuie să se menţină între
acestea. Delimitările creează cadrul de „separaţie” între puteri care se
întemeiază pe: structura bicamerală a Parlamentului, ce funcţionează
însă unitar, funcţia legislativă exercitându-se conjugat, activitatea
Preşedintelui, Guvernului şi Administraţiei Publice, care îndeplinesc
funcţii executive şi pe autoritatea puterii judecătoreşti ale cărei
atribuţii sunt îndeplinite de Curtea Supremă de Justiţie, Ministerul
Public, Consiliul Superior al Magistraturii şi alte instanţe.

409
 Analiza elementelor structurale, a modului cum funcţionează şi a
percepţiei publice actuale a sistemului politic românesc relevă
trăsături şi manifestări contradictorii, atipice în raport cu unele
standarde democrate, care, studiate şi analizate, conduc la unele
concluzii nu numai sugestive, dar şi importante pentru factorii
decizionali politici, în orizontul evoluţiei politice a societăţii noastre şi
a proceselor de integrare în organismele euroatlantice.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Tănăsescu, Florian, Doctrine şi instituţii politice (curs), Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2004.
Constantinescu, Mihai; Nicolae, Şerban; Amzulescu, Marius, Instituţii
parlamentare internaţionale, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
mâine, 2005.
Ball, Terence, Dagger, Richard, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi,
Polirom, 2000.

410