Vlad cel Tânăr se enumără printre domnitorii Țării Românești care nu s-au bucurat, dintr-un motiv sau

altul, de o cunoaştere mai cuprinzătoare, din partea publicului român. A fost supranumit Vlăduț datorită
faptului că a luat domnia pe când era adolescent, El a guvernat Ţara Românească, din ianuarie (înainte
de 26) 1510 până în 23 ianuarie 1512.

Născut, în jurul anului 1494, el era cel dintâi născut dintre feciorii lui Vlad Călugărul (1481; 1482 –1495)
şi ai Mariei (Eupraxia, după numele monahal), cea de a doua consoartă a acestuia (văduva lui Basarab al
IV-lea cel Tânăr zis şi „Ţepeluş”, care a cârmuit Ţara Românească, în 1474, 1477-1481 şi 1481-1482). De
altfel, fratele său vitreg, Radu cel Mare (15 septembrie 1495 – aprilie 1508), l-a amintit în două dintre
hrisoavele sale emise, în martie şi respectiv septembrie 1497. Faptul demonstrează, o dată în plus, că
Vladuţ exista, deja, înainte de anul în care acestea fuseseră redactate.

Vlad cel Tânar a ajuns domn cu ajutorul boierilor Craioveşti, care fugiseră peste Dunăre din cauza
persecuţiilor la care fuseseră supuşi de către Mihnea cel Rău (aprilie 1508 – octombrie 1509). Sprijinit de
aceştia, în frunte cu cei doi fraţi, marele ban Barbu şi marele vornic Pârvu Craiovescu, el a obţinut de la
sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481 – 25 aprilie 1512)4, în toamna anului 1509, firmanul de domnie.

Și-au făgăduit unii altora credinţă, pecetluită prin jurăminte solemne, rostite chiar în faţa padişahului şi,
mai apoi, repetate şi dinaintea lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole, la trecerea
Dunării, când Craioveştii s-au legat că „de vom umbla noi cu hicleşug şi de nu vom sluji domnului nostru,
Vladului-vodă, cu dreptate să piiarză numele şi neamul nostru dintr-această ţară în veci”, La rândul său,
Vlăduţ, s-a arătat dispus ca „de voiu face eu acestui neam vreun rău sau vreun hicleşug sabiia ta (a lui
Mehmed beg ) să taie capul mieu cu mare ruşine şi să pierzi neamul meu dintr-această ţară”. Noul
voievod şi susţinătorii săi au pătruns în Ţara Românească, la începutul anului 1510, însoţiţi de oştile
turceşti dunărene comandate de Mehmed beg.

După ce l-a înfrâns pe Mircea al III-lea (1509-1510), fiul lui Mihnea cel Rău, în februarie 1510, lângă
mănăstirea Cotmeana, silindu-l şi pe el să se refugieze în Transilvania (tatăl lui făcând aceasta încă din
clipa în care aflase de faptul că Vlăduţ trecuse Dunărea), noul domn a urcat pe tronul Basarabilor,
începându-şi guvernarea, ce nu va dura, efectiv, decât „un an şi nouă luni şi jumătate”, aşa cum aflăm
din inscripţia de pe mormântul său. Probabil că el s-a încoronat, oficial, abia pe la mijlocul lunii martie
1510, primul hrisov redactat din porunca sa şi păstrat până în zilele noastre, un privilegiu comercial
acordat saşilor, fiind emis, la 1 aprilie 1510, din reşedinţa voievodală de la Târgovişte. El a trimis, de
asemenea, la Sibiu, printr-o solie, o scrisoare prin care anunţa conducerea orașului că „am venit în Ţara
Românească şi m-am aşezat în scaunul părintelui şi fratelui meu Radu voievod”.

In curând, însă, bunele relaţii dintre Vlăduţ Vodă şi boierii Craioveşti s-au deteriorat. Craioveștii au fost
scoşi din Sfatul domnesc. Principalul motiv a fost că marele vornic Bogdan, moldovean de origine,
cumnatul voievodului, i-a acuzat pe boierii olteni că urmăreau să impună la domnie pe ruda lor, marele
comis Neagoe, fiul lui Pârvu Craiovescu, cel care a condus, pe atunci în calitate de vătaf de vânători,
oastea boierilor răsculaţi împotriva lui Mihnea cel Rău, obţinând victoria, de la Cotmeana, asupra fiului
acestuia, Mircea.

La aceasta s-a adăugat şi preferinţa arătată de domn prinţului otoman, Selim (viitorul sultan Selim I, care
va guverna statul otoman, între 25 aprilie 1512 şi 21 septembrie 1520). Selim, având o fire foarte
energică, a fost supranumit „Yavuz” adică „cel Aspru” sau „cel Dur”. Acesta se revoltase împotriva tatălui
său, Baiazid al II-lea, nemulţumit de politica pacifistă promovată de el. Ori, atât Mehmed beg cât şi
puternicii boieri olteni îl susţineau, pe acesta din urmă, astfel că şi în această privinţă au apărut
neînţelegeri între foştii aliaţi.
De asemenea, datorită unei secete îndelungate, ce a pustiit ţara, şi a orientării politice impuse lui Vlăduț
de către Craioveşti, acesta aproape că a pierdut frâiele puterii, fiind nevoit, pentru a redresa situaţia, să
se recunoscă drept vasal al regelui Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516), aşa cum procedase şi fostul
domn.

Astfel, la 17 august 1511, Vlăduţ a depus jurământul de credinţă faţă de suveranul regatului ungar,
cerând, totodată, acestuia ajutor militar în vederea declanşării luptei antiotomane, aspect ce-i va
nemulţumi profund pe turci, dar fapt ce a demonstrat schimbarea orientării sale în politica externă.

Speriaţi de această „insubordonare” a domnitorului şi aşteptându-se la represalii, Craioveştii au fugit din

nou peste Dunăre (între 28 noiembrie – 27 decembrie 1511), punându-se sub protecţia paşei de la
Nicopole.

Profitând de haosul instaurat la Curtea sultanilor, spre finalul domniei lui Baiazid al II-lea, Mehmed beg l-
a „numit”, oferindu-i chiar şi însemnele domneşti, ca domn al Ţării Româneşti. Aceasta, bineînţeles, în
numele, dar fără acordul padişahului, pe Neagoe, viitorul domn Neagoe Basarab, ce a guvernat între
1512-1521). Mehmed beg a solicitat, abia ulterior, de la Inalta Poartă actul prin care Neagoe era investit
oficial.

Situarea lui Vlăduţ pe o poziţie contrară Craioveştilor şi lui Mehmed beg şi în conflictul dintre Selim şi
fratele său Ahmed, care îşi disputau tronul Imperiului Otoman, după detronarea tatălui lor, Baiazid al II-
lea, de către Selim – el plasându-se de partea lui Selim, iar ceilalţi de cea a lui Ahmed – a dus la
încălcarea jurământului de a nu face „vreun rău sau vicleşug” boierilor olteni. Prin urmare, în primele
zile ale anului 1512, Mehmed beg a trecut, în fruntea oştirii sale, la nord de Dunăre, ciocnindu-se, în
câteva rânduri, cu oastea lui Vlăduţ (ce număra cca 4.000-5.000 de oşteni şi era comandată de marele
ban Datco sau Deatco) .

Bătălia decisivă s-a dat în ianuarie 1512, între 8 ianuarie, când a fost redactat ultimul act, ce a parvenit
peste veacuri de la el şi 23 ianuarie, când a murit. Bătălia s-a dat în dealul Văcăreştilor, lângă Bucureşti
(„la Văcăreşti den jos de Bucureşti”), ea soldându-se cu înfrângerea voievodului-adolescent, care a fost
luat prizonier şi dus în cetatea de scaun a Bucureştilor şi decapitat, la 23 ianuarie 1512. „La văleat 7020
(la anul 1512), ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radul voievod,
fiul prea bunului şi marelui Io Vlad voievod (…) şi a venit domn Io Basarab voievod şi, fiind luptă au tăiat
capul lui Vlad voievod în cetatea Bucureşti”. Uciderea lui s-a realizat din porunca lui Mehmed beg sau a
noului domn Neagoe Basarab28, în această privinţă existând mai multe versiuni.

Astfel, vornicul Radu Popescu, în „Istoriile” sale, afirmă că, după ce a fost învins, Vlăduţ, încercând să
fugă „fu prins de oastea lui Mehmed paşa şi-l duseră în Bucureşti la paşa legat” şi „însuşi paşa, cu mâna
lui, i-au tăiat capul în oaraş în Bucureşti supt un păr”, iar Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei, într-un raport
din acea vreme, trimis pretendentului la sabia lui Osman, Selim, scria că Mehmed bei „a tăiat capul
voievodului Vlad, cel amintit, sub steagul pe care i-l dăduse măria sa padişahul, tatăl domniei voastre şi a
spart toba împăratului”30.

Din alte surse, cum ar fi Letopiseţul sârbesc de la Bjelo Polje, se află că Vlăduţ a pierit şi cu concursul lui
Barbu Craiovescu, care i-a „tăiat capul lui Vlad la vlahi” împreună cu „fiul lui Ali beg”, care nu era altul
decât Hasan, begul Vidinului, ce participase şi el la expediţia de la nord de Dunăre, din ianuarie 1512.

Executarea lui Vlăduţ se pare că a fost determinată şi de unii dintre boieri apropiaţi lui („iar nişte boieri
de-ai lui l-au viclenit şi i-au tăiat capul”), printre care s-au numărat până şi rude de-ale sale, cum ar fi
cumnatul său, vornicul Calotă, din Stoeneşti. Acesta din urmă a fost cel care, aşa cum ne informează o
variantă a cronicii interne a ţării, s-a aflat în fruntea trădătorilor.

Vlăduț și-a găsit odihna de veci în biserica mănăstirii Dealu (ctitoria fratelui său Radu cel Mare), în colţul
sud-vestic al pronaosului, situat în dreapta intrării, căci, după executarea sa, din porunca lui Neagoe
Basarab, slujitorii acestuia „luară trupul de-l duseră la mănăstirea din Deal care o făcuse frate-său Radu
Vodă, de-l îngropară”.

Mormântul i-a fost acoperit cu o placă din marmură albă, fără ornamente, cu inscripţia în limba slavonă
care precizează originea, durata domniei, data şi modul în care a pierit, Placa a fost pusă de Neagoe
Basarab, aşa cum rezultă chiar şi din epitaful de pe lespedea sa funerară pe care se poate citi numele
domnesc al rivalului său („Io Basarab voievod”).

Există, de asemenea, şi izvoare istorice care vorbesc despre căinţa lui Neagoe, care „după aceia tare s-au
căit Basarabă vodă pentru moartea lui Vlăduţ vodă şi au chemat patriarşi şi vlădici şi episcopi şi egumeni
şi tot cinul preuţăsc şi călugăresc şi au venit toţi în cetatea Târgoviştii, în sfânta mitropolie, de au făcut
rugăciuni şi slujbe dumnezăeşti şi au dat multă milostenii la mulţi oameni”.

Vlad cel Tânăr a avut doi fii, care au domnit şi ei peste Ţara Românească, şi anume pe Vlad (Dragomir)
Călugărul, ce a ocupat tronul Basarabilor, pentru o scurtă vreme, în septembrie-octombrie 1521, şi pe
Vlad Inecatul, care a stat, la rându-i, din mai 1530 şi până în septembrie 1532, în scaunul domnesc de la
Târgovişte.
Domn al Ţării Româneşti aproape doi ani şi nepot al lui Vlad Ţepeş, Vlad cel Tânăr a rămas în istorie
pentru faptul că în timpul domniei sale a fost tipărită una dintre primele cărţi româneşti.

Fiu al lui Vlad Călugărul, fratele lui Vlad Ţepeş, Vlad cel Tânăr a urcat pe tronul Ţării Româneşti la 22 de
ani, în februarie 1510. În primul an de domnie, Vlad cel Tânăr a căutat să îşi consolideze relaţiile cu
Regatul Maghiar punându-se sub suzeranitatea lui Vladislav al II-lea Jagiello, aşa cum reiese dintr-o
diplomă din 17 august 1511 în care se intitulează "Noi, Vlad, din mila lui Dumnezeu voievod transalpin,
recunoaştem că domnul nostru preaîndurător, Vladislav, s-au milostivit a ne întări în domnia noastră
părintească şi de moştenire". Acest lucru confirmă reluarea relaţiilor echilibrate în diplomaţia Ţării
Româneşti, asigurând, cel puţin pentru o perioadă, linişte la graniţă.

În interiorul Ţării Româneşti, domnitorul a făcut eforturi pentru a avea o relaţie strânsă cu puternica
familie a Craioveştilor care se presupune că deja pregăteau pe viitorul domn, Neagoe Basarab. În
încercarea de a elimina orice posibilă intervenţie a paşilor otomani de la Dunăre, Vlad cel Tânăr alege ca
jurămintele de credinţă să fie făcute în faţa lui Mehmet Beg, puternicul prinţ otoman urmaş el însuşi al
Basarabilor.

În timpul domniei acestui voievod s-a tipărit, în anul 1510, una dintre primele cărţi româneşti în istoria
literaturii române, numită Octoihul, de către ieromonahul Macarie. Cartea a fost tipărită la tipografia ce
funcţiona în mănăstirea Bistriţa din Oltenia.

După cum precizează profesorul de istorie Constantin Vasilescu, ”Octoihul este o carte voluminoasă,
numărând 200 de file, grupate în 25 de caiete, cu 22 de rânduri pe pagină. Ca şi în cazul Liturghierului,
meşterul tipograf ce realizează Octoihul din 1510 a fost acelaşi ieromonah Macarie ce aparţine grupului
de tineri transilvăneni plecaţi în străinătate să deprindă arta tiparului după cum adeveresc documentele
de epocă. Octoihul din 1510 este o lucrare deosebită ce aduce contribuţii însemnate la istoria
începutului tiparului românesc”.

În decembrie 1511, relaţiile dintre Vlad cel Tânăr şi familia Craioveştilor s-au stricat. Iar puternica familia
de feudali a cerut sprijinul armat al lui Mehmet Beg, invocând o presupusă tentativă de arestare şi
executare a lui Neagoe Basarab. În ianuarie 1512, trupele otomane au invadat Ţara Românească
îndreptându-se spre Bucureşti. Trupele otomane au câştigat bătălia de la Văcăreşti, iar Vlad cel Tânăr a
fost decapitat.

Trupul său a fost dus şi înmormântat cu fast la necropola domnească de la Mănăstirea Dealu de către
Neagoe Basarab, care va regreta acest episod tragic toată viaţa.
Vlad cel Tânăr s-a născut în 1488 şi a fost fiul domnitorului Vlad Călugărul, cel care a condus Țara
Românească între anii 1482 și 1495, și a celei de-a doua sa soții, Maria, care s-a călugărit mai târziu
luându-și numele Eupraxia.

Devenit domn în februarie 1510, la vârsta de 22 de ani, Vlad cel Tânăr a încercat să își consolideze
relațiile cu regatul maghiar, punându-se sub suzeranitatea lui Vladislav al II-lea Jagiello.

Conştient că nu poate rezista fără a avea şi sprijin intern, domnitorul a încercat să se apropie de
puternica familie a Craioveștilor care, însă, îl pregătea pe Neagoe Basarab pentru a deveni domn al Ţării
Româneşti. Boierii Craioveşti aveau o forţă economică şi, implicit, politică extrem de mare încă din
timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, deţinând 132 de sate și moșii, iar domnii aflați în scaun nu se
puteau menține în funcţie fără a face înţelegeri cu această dinastie de vechi boieri.

Chiar la începutul domniei lui Vlăduţ, în Ţara Românească s-a tipărit Octoihul, cea de-a doua carte a
spaţiului românesc, operă a strădaniei ieromonahului Macarie. Valorosul volum de 200 de pagini se află
astăzi în colecţia de carte românească veche a Bibliotecii Academiei Române.

Relațiile dintre domnul Vlad cel Tânăr și puternica familie a Craioveştilor au fot inițial bune, dar s-au
degradat spre sfârșitul primului an al domniei, iar aceștia din urmă trec Dunărea și solicită sprijinul armat
al lui Mehmet Beg Mihaloglu, un paşă otoman care provenea dintr-o familie de români turciţi, invocând
că domnitorul ar intenţiona să îl aresteze şi să îl execute pe Neagoe, protejatul lor.

În ianuarie 1512, trupele otomane invadează Țara Românească îndreptându-se spre București.
Voievodul Vlad le iese în întâmpinare, și, povesteşte stolnicul Constantin Cantacuzino, “s-au bătut la
Văcărești, den jos de București, și bătându-l, l-au prins viu și i-au tăiat pașa capul, supt un păr în
București[…]”.

După unele versiuni, cel ce l-a decapitat pe Vlad cel Tânăr a fost chiar viitorul voievod, Neagoe, tânărul
crescut şi educat în casa lui Pârvu Craiovescu.

Trupul domnului ucis a fost înmormântat cu mare fast la necropola domnească de la Mănăstirea Dealu,
ctitorită de Radu cel Mare şi terminată în timpul domniei lui Vlad. Neagoe Basarab a fost cel care a
condus convoiul funerar şi, conform mărturiilor, a regretat acest episod tragic toată viața sa.

Vlad cel Tânăr

Domnitorul Vlad cel Tânăr se căsătorise, înainte de 1508, cu doamna Anca, cu care a avut trei copii:
Moise, Vlad, născut chiar în 1508, rămas în istorie sub numele Vlad Înecatul (i s-a spus astfel pentru că în
1532, în timp ce era domn al Ţării Româneşti, s-a îmbătat şi a intrat călare în Lacul Snagov, murind înecat
atât el, cât şi animalul nevinovat), domn al Țării Românești între iunie 1530 şi septembrie 1532, şi
Dragoşina (sau Neagoslava), o fiică despre care nu s-au păstrat multe informaţii în afara faptului că s-a
căsătorit cu Barbu Craiovescu.

Vlad cel Tânăr a avut și un fiu nelegitim, pe Radu Vlad Dragomir, care a uzurpat pentru o lună, în toamna
anului 1521, tronul domnesc pe care se afla copilul Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, însă a fost
înlăturat în scurtă vreme, Teodosie redevenind domn datorită ajutorului otoman pe care îl solicitase
mama sa, destoinica doamnă Despina Miliţa.
Vlad cel Tânăr sau Vlăduț (n. 1488 – d. 23 februarie 1512, București, Țara Românească) a fost
domn al Țării Românești între februarie 1510 - ianuarie 1512, fiu al lui Vlad Călugărul și a celei de a
doua soții, Maria (călugărită sub numele de Eupraxia).
În primul an de domnie, Vlad cel Tânăr caută să își consolideze relațiile cu Regatul
Maghiar punându-se sub suzeranitatea lui Vladislav al II-lea Jagiello, așa cum reiese dintr-o diplomă
din 17 august 1511 în care se intitulează "Noi, Vlad, din mila lui Dumnezeu voievod transalpin,
recunoaștem că domnul nostru preaîndurător, Vladislav, s-au milostivit a ne întări în domnia noastră
părintească și de moștenire". Acest lucru confirmă reluarea relațiilor echilibrate în diplomația Țării
Românești, asigurând, cel puțin pentru moment, liniște la graniță.
În interior încearcă o apropiere de puternica familie a Craioveștilor care se presupune că deja
pregăteau pe viitorul domn, Neagoe Basarab. În încercarea de a elimina orice posibilă intervenție a
pașelor otomane de la Dunăre, Vlăduț alege ca jurămintele de credință să fie făcute în fața lui
Mehmet Beg, puternicul prinț otoman urmaș el însuși al Basarabilor. Astfel Craioveștii în frunte cu
Neagoe, vătaful de vânători, jurară că "De vom umbla noi cu vicleșug și de nu vom sluji domnului
nostru Vladului Voievod în dreptate, să piiarză neamul și numele nostru dintr-această țară în
veci[...]" ("Biografia patriarhului Nifon", în "Arhiva istorică", I, 2, p. 141). La rândul său voievodul îi
asigură că "[...]nu va face nici un rău acelui neam[...]".
În timpul domniei acestui voievod se tipărește în spațiul românesc a II-a carte românească în istoria
literaturii române, numită Octoihul, de către ieromonahului Macarie 1510-1512” (Sfânta Mânăstire
Bistrița aflată în satul Bistrița aparținând de comuna Costești din județul Vâlcea).
Cartea este scoasă de sub teascurile tiparului la 26 august 1510.
Octoihul este cea de a doua carte apărută în Țara Românească, “prin osârdia ieromonahului
Macarie”. Locul tipăririi cărții, este tipografia ce funcționa în mănăstirea Bistrița din Oltenia.
Octoihul este o carte voluminoasă,  numărând 200 de file, grupate în 25 de caiete, cu 22 de rânduri
pe pagină.
Ca și în cazul Liturghierului, meșterul tipograf ce realizează Octoihul din 1510 este același
ieromonah Macarie ce aparține grupului de tineri transilvăneni plecați în străinătate să deprindă arta
tiparului după cum adeveresc documentele de epocă.
Octoihul din 1510 este o lucrare deosebită ce aduce contribuții însemnate la istoria începutului
tiparului românesc.
Cu toate aceste frumoase jurăminte, relațiile dintre domn și puternica familie de feudali se
înrăutățesc spre sfârșitul anului, aceștia din urmă trec Dunărea și solicită sprijinul armat lui Mehmed
Beg, invocând o presupusă tentativă de arestare și executare a lui Neagoe. În ianuarie 1512, trupele
otomane invadează Țara Românească îndreptându-se spre București. Voievodul le iese în
întâmpinare, și "[...]s-au bătut la Văcărești, den jos de București, și bătându-l, l-au prins viu și i-au
tăiat pașa capul, supt un păr în București[...]" (Stolnicul Constantin Cantacuzino "Istoria Țării
Românești" în "Cronicari munteni", vol.III, București, 1984, p. 93-94). După unele versiuni din
cronicile muntene descriind viața patriarhului Nifon și după însuși spusele sale, cel ce l-a decapitat a
fost chiar viitorul voievod.
Trupul este dus și înmormântat cu fast la necropola domnească de la Mănăstirea Dealu de către
Neagoe Basarab care va regreta acest episod tragic toată viața. Pe piatra de mormânt, inscripția
laconică este rezumatul perfect al vieții și al domniei acestui voievod obscur: "În anul 1512, ghenarie
23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radu voievod, fiul prea bunului și
prea marelui Io Vlad voievod. Și într-al 26 (sau 16 n.t.) al vârstei șezu pe scaunul domnesc. Și a
venit domn Io Basarab voievod și, fiind luptă, au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea București".