DTP & Layout: Nicolae ALOMAN, Andrei MOTORA,

Volum publicat de:

• Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
• Centrul de Cercetări Interreligioase și de Psihopedagogie Creștină
• Școala Doctorală de Teologie din Alba Iulia
• Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei
• Episcopia Ortodoxă Română a Devei și Hunedoarei
• Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord

Referenți: Mihai Himcinschi, Lucian-Dumitru Colda Dumitru Vanca, Ovidiu Panaite

Director ISSTA 2020: Lucian-Dumitru Colda
Secretar ISSTA 2020: Alexandru Agignoaei
Lectori limba engleză: Mark Cherry, Andrei Dîrlău, Alexandru Ciucurescu

Coperta: Mater Ecclesia (Maica Biserică) dimpreună cu copiii ei, clerul (în
stânga) şi poporul (în dreapta). Imagine dintr-o psaltire din secolul al XI-lea,
aparţinând Abaţiei Montecasino

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Educaţia creştină într-o cultură pluralistă : cum creştem copiii în lumea de azi.
- Alba Iulia : Reîntregirea ; Stockholm : Felicitas, 2020
2 vol.
ISBN 978-606-509-468-0
Vol. 2 / Oliviu Botoi, Răzvan Brudiu. - 2020.
– ISBN 978-606-509-470-3. – ISBN 978-91-986478-4-6
I. Botoi, Oliviu (ed.)
II. Brudiu, Răzvan

© ISSTA 2020
International Symposium on Science, Theology and Arts
Autorii din acest volum își asumă exclusiv responsabilitatea și originalitatea
textelor publicate.
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)
ediția a XIX-a

ORGANIZAT DE
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

și partenerii săi
Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei
Episcopia Ortodoxă Română a Devei și Hunedoarei
Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord
Consiliul Județean Alba

COMITETUL ȘTIINȚIFIC
Mihai Himcinschi, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România
Porzia Quagliarella, Facultatea de Teologie, Bari, Italia
Lucian-Dumitru Colda, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România
Mark Cherry, Universitatea „St. Edward”, Austin, Texas, SUA
Ovidiu Panaite, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România
Corinna Delkeskamp-Hayes, Freigericht, Germania
Ivan Ivanov, Sofia Univ. „St. Kliment Ohridski”, Bulgaria
Dorin Opriș, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România
Dragoș Șușman, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România
Mihai Mitrea, Institutul de Științe Sud-Est European al Academiei Române
Răzvan Brudiu, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România
Oliviu Botoi, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, România
Andrei Dîrlău, cercetător, teolog, scriitor, editor, translator

COMITETUL ORGANIZATORIC
Mihai Himcinschi (președinte), Lucian-Dumitru Colda, Dumitru Vanca, Ovidiu Panaite,
Nicolae-Coriolan Dura, Dragoș Șușman, Răzvan Brudiu, Oliviu Botoi, Alexandru Agignoaei

Volum publicat cu sprijinul financiar al

Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei
 RITUL ÎNFIERII ÎN
MANUSCRISELE LITURGICE BIZANTINE

Mihail K. QARAMAH

Abstract: The Rite of filial adoption, in the byzantine liturgical

manuscripts. The Church manifested from the beginning a special
care toward orphans. In the Roman law adoption had a long
tradition, being used as a inheritance tool for political and financial
purposes. Christianity shifted the emphasis of this civil act on its
moral aspect. In the New Testament, to care for orphans is called
„pure and undefiled religion” (Jas 1, 27). Christian primary sources,
such as the First Apology of St Justin or the third century Didascalia
Apostolorum, talk about the responsibility of the bishop and of the
brethren to oversaw the care and education of orphans. Even the
christianized Imperial state has issued laws for the protection and
adoption of orphans. In this respect, in the ninth century, Leon VI
the Wise stated that the adoption of a son is recognized through a
church blessing performed by a priest. The first liturgical mention of
such a prayer is found in the tenth century Palestinian Euchologion
Sin. Gr. 958. Gradually, a liturgical rite of small dimensions has
emerged, which unfortunately has not retain enough the attention of
liturgists. In fact, there is little scientific literature on the liturgical
aspect of adoption. The purpose of the present paper is to draw the
evolution of this rite and to analyze its main components, according
to several byzantine liturgical manuscripts, dating from the 10 th to
the 16th century. Also, based on the information gained from this
research, we will suggest some revisions of the present form of the
rite of filial adoption, in order to reinforce the pastoral function of
this rite.
Keywords: Euchologion, τεκνοποίηση/υἱοθεσία, Communion,
orphans, adoptions, pastoral ministry.

 PhD Candidate, Doctoral School of Theology, University “1 Decembrie 1918” of

Alba Iulia, Romania.
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)

1. Introducere
În Molitfelnicul românesc actual, rânduiala înfierii este
descrisă astfel:
• Cel ce urmează a fi înfiat vine cu cel ce vrea să îl înfieze
înaintea preotului, stând cu fața spre răsărit și ținând făclii
aprinse;
• „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”; Trisaghion – Tatăl
nostru; Troparul zilei + Condacul hramului;
• R 1: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin iubitul Tău
prunc...”;
• Salutul păcii + R 2 (kefaloklisia): „Stăpâne, Doamne, Cel ce
ești Ziditor a toată făptura...”;
• Cel înfiat îngenunchează înaintea părintelui său, iar acesta îl
ridică, zicând Ps 2, 7b, și îl îmbrățișează, iar preotul îi
binecuvintează;
• Otpustul1.
Evhologhiul Mare grecesc prezintă o rânduială aproape
identică, singura diferență fiind aceea că cel înfiat stă pe tot
parcursul slujbei în interiorul ierationului, fiind luat de acolo de
părintele său după ultima rugăciune 2. Această practică,
confirmată, după cum vom vedea, de vechile manuscrise,
semnifică nașterea „din nou” a celui înfiat, nu din trup, ci din
duh, prin lucrarea și darul lui Dumnezeu.
Scopul prezentei lucrări este de a urmări evoluția acestui rit
de mici dimensiuni, care nu a atras până acum o atenție deosebită
din partea liturgiștilor, și de a analiza elementele sale constitutive.
Astfel, au fost consultate o serie de manuscrise bizantine, a căror
datare este cuprinsă între secolele X-XVI. De asemenea, pe baza
informațiilor obținute, vom enunța posibile revizuiri ale formei
actuale a ritului, pentru a-i întări caracterul pastoral și
soteriologic.

1 *** Molitfelnic, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2019,

p. 585-587.
2 *** Εὐχολογιὸν τὸ μέγα, Venetiia, 1862, p. 603-605.

352
Educația creștină într-o cultură pluralistă: cum cresc copiii în lumea de azi

2. Originea ritului înfierii

În lumea antică romană, adopția cunoștea o lungă tradiție ca
instrument legal pentru transmiterea moștenirilor, de cele mai multe
ori fiind motivată de obținerea și transmiterea unor privilegii
financiare, politice și sociale3. Biserica însă a arătat dintru început o
purtare de grijă specială pentru orfani. Psalmistul îl numește pe
Dumnezeu „Tatăl orfanilor” (Ps 67, 5), iar prorocii Vechiului
Testament au mustrat nedreptățile sociale față de aceștia (cf. Is 1, 23;
Ier 5, 29; Iez 22, 7). În Noul Testament, cercetarea orfanilor este
numită „cucernicie curată” înaintea lui Dumnezeu (Iac 1, 27). Dintre
documentele creștine primare, Apologia I a Sfântului Iustin dă
mărturie despre grija pe care episcopul o purta față de orfani, văduve
și de cei în nevoie, împărțindu-le din colectele duminicale4. În
Didascalia Apostolorum, un document de la începutul secolului al
III-lea, din Siria, citim următoarele:
Dacă vreunul din copiii creștinilor devine orfan, fie el băiat
sau fecioară, este bine ca, dacă unul din frați nu are copii,
acesta să îl ia și să îl aibă în loc de copil. Și oricine are un fiu
să adopte o fecioară și, când vine vremea să se mărite, să o
dea fiului său ca soție, ca lucrarea lui să fie desăvârșită în
slujirea lui Dumnezeu ... Episcopilor, purtați de grijă așadar
de creșterea lor, ca nimic să nu le lipsească. Și când unei
fecioare i-a sosit vremea măritișului, da-ți-o în căsătorie unuia
dintre frați. Iar referitor la educația unui băiat, să îl învățați o
meserie și când va ajunge la maturitate să îl lăsați să își
primească plata vrednică de meseria lui și să își cumpere cele
necesare meseriei, ca să nu fie de acum înainte o povară
pentru iubirea nefățarnică și fără părtinire a fraților, pe care
aceștia au arătat-o față de el5.

3 Pentru o privire de ansamblu asupra adopției în lumea romană a se vedea Hugh

LINDSAY, Adoption in the Roman world, New York, Cambridge University Press,
2009, 242 p.
4 SF. IUSTIN, Apologia I, în Apologeți de limbă greacă, col. PSB, 2, trad. T. Bodogae

et alii, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 1980, p. 71.
5 Hugh CONNOLLY, Didascalia Apostolorum, Oxford, Clarendon Press, 1929, „Early

Christian Writings”, http://www.earlychristianwritings.com/text/didascalia.html.

(accesat la data de 20.03.2020).

353
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)

Prescripții aproape identice au fost inserate și în Constituțiile

apostolice, compilație de la sfârșitul secolului al IV-lea (cca. 380),
din Antiohia6.
Bineînțeles, grija Bisericii pentru orfani a căpătat și statut
instituțional și s-a bucurat de susținerea socială a Imperiului creștin.
Un bun exemplu este celebrul Orfelinat din Constantinopol
(Orfanotrofeion), fondat de Sfântul Zotic în timpul domniei lui
Constantius al II-lea (337-361) și care a funcționat timp de nouă
secole, un sprijin deosebit primind din partea împăratului Alexie
Comnenul7.
Totodată, a fost reglementat și modul contractării adopțiilor.
Astfel, împăratul Leon al VI-lea (886-912) a prevăzut o
binecuvântare a adopției săvârșită în biserică de către preot, aceasta
fiind atestată într-un comentariu marginal de la sfârșitul secolului al
IX-lea din Epanagoga. Prin Novela 24, Leon al VI-lea a recunoscut
această binecuvântare eclesială drept o parte esențială a procesului de
adopție8. De asemenea, prin Novelele 26 și 27, împăratul Leon al VI-
lea a conferit dreptul de a adopta și femeilor fără copii, precum și
eunucilor9. Adopția era însă practicată destul de des în înalta
societate din Bizanț, fiind motivată adeseori de dorința de a obține
moștenitori, dar și de considerente politice și diplomatice, vârsta
celui înfiat fiind irelevantă10.

3. Ritul înfierii în vechile manuscrise bizantine

Primul manuscris în care întâlnim o rugăciune a înfierii este
evhologhiul prezbiterial palestinian, Sin. Gr. 958 (sec. X), f. 88r-v.
Aceasta poartă titlul „Εὐχὴ εἰς τὸ ἐπᾶραι παιδίον ἀπὸ ἐκκλησίας” și
este, de fapt, rugăciunea „Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ διὰ ἡγαπημένου σου

6 Ioan I. ICĂ jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Sibiu, Deisis, 2008, p. 663-664.
7 Pentru mai multe detalii despre Orfelinatul din Constantinopol a se vedea Ibidem,
p. 167-246.
8 Ibidem, p. 171.
9 Claudia RAPP, Brother-Making in Late Antiquity and Byzantium. Monks, Laymen

and Christian Ritual, New York, Oxford University Press, 2016, p. 13.
10 Ibidem p. 12-13. Rapp oferă ca exemple adoptarea lui Vasile de către împăratul

Mihail al III-lea „Bețivul” (842-867) pentru a-i moșteni tronul, precum și

adoptarea regelui Bela al III-lea al Ungariei de împăratul Manuil I Comnenul
(1143-1180).

354
Educația creștină într-o cultură pluralistă: cum cresc copiii în lumea de azi

παιδός Ἰησοῦ...”, întrebuințată și astăzi. O rugăciune pentru înfiere

(„Εἰς τεκνοποίησιν, εὐχὴ α'”) cuprindea și evhologhiul
constantinopolitan Coislin 213 (1027), însă din pricina unei lacune
nu cunoaștem conținutul exact al ritul11. Totuși, se păstrează finalul
rugăciunii „Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ διὰ ἡγαπημένου σου παιδός
Ἰησοῦ...”, și este posibil ca aceasta să fi fost singurul element al
rânduielii12.
În codexul calabrian Vat. Gr. 1811 (1147), ff. 54r-55v, aflăm o
rânduială propriu-zisă, intitulată „Ἀκολουθία πῶς δεῖ λαμβάνειν
παιδίον ἐκ τὴν ἐκκλησίαν (sic!)”. Cel ce urmează a fi înfiat intră în
biserică și face metanie înaintea preotului care rostește următoarea
rugăciune:
Dumnezeule cel veșnic, și nădejdea noastră, și scăparea, și
mântuirea, ocrotirea și acoperământul, Cel ce voiești ca toți
să facă binele, Însuți, Stăpâne, caută spre robul tău (N) care
cheamă numele Hristosului Tău și intră în sfânt locașul Tău
acesta întru urmarea sfinților celor bineplăcuți Ție, și acum –
cerem Ție, Iubitorule-de-oameni Doamne – plinește cererea
lui și dă cu inimă curată a dobândi prunc neprihănit la trup și
plin la duh, ca și întru acesta să slăvească numele Tatălui...
După aceasta, cel înfiat întinde mâna către altarul bisericii și
face din nou metanie preotului, iar acesta îl ia și îl duce în ieration13,
unde se închină înaintea altarului. Apoi, cel ce devine fiu îl

11 James DUNCAN, Coislin 213. Euchologe de la Grande Eglise, Dissertatio ad

Lauream, Roma, PIO, p. 2-3.
12 Tatiana AFANASYEVA, „The Slavic Version of the Euchologion of the Great
Church and its Greek Prototype”, în Orientalia Christiana Periodica, 81.1/2015,
p. 178.
13 Ducerea celui înfiat în interiorul ierationului este un act des întâlnit în diferite
versiuni ale ritului înfierii. Este firesc să ne întrebăm dacă acest act se mai
săvârșea în cazul unei fete? Este greu de oferit un răspuns sigur. De pildă, în
privința ritului „îmbisericirii” pruncilor la 40 de zile de la naștere, în secolul al
XIII-lea și pruncii de parte femeiască erau încă duși de preot în ieration (deși nu
se înconjura cu ei Sfânta Masă), după cum se menționează în ms. E.B.E. 662 (cf.
Miguel ARRANZ, „Les Sacrements de l’ancien Euchologe constantinopolitain (3).
IIe partie”, în Orientalia Cheristiana Periodica, 49/1983, p. 294). Acest fapt nu
este însă un argument suficient pentru tema noastră. Se poate însă ca acest aspect
masculin predominant al ritului înfierii să denote un număr redus al cazurilor în
care fetele erau adoptate.

355
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)

înconjoară pe tatăl său duhovnicesc de trei ori, face metanie înaintea

lui și îi sărută picioarele, iar preotul zice rugăciunea „Κύριε ὁ Θεὸς
ἡμῶν, ὁ διὰ ἡγαπημένου σου παιδός...”.
Mss. Vat. Gr. 1554, ff. 113r-114r, Barb. Gr. 329, ff. 113v-116r,
și Barb. Gr. 345, ff. 60r-64r (sec. XII) conțin un rit aproape identic cu
cel din cod. Vat. Gr. 1811, însă ultimele două documente au în plus o
rugăciune alternativă pentru facerea de fii:
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Fiul cel
împreună-fără-de-început al Tatălui celui fără-de-început,
Fiul cel binecuvântat Tatălui celui binecuvântat, al
adevăratului Dumnezeului nostru, Carele Te-ai pogorât din
ceruri și Te-ai întrupat din sfânta Născătoare-de-Dumnezeu și
pururea-fecioara Maria, în casa lui Iosif, și Te-ai făcut
ascultător lor și Te-ai supus lor ca prunc ascultător, până când
ai plinit plinirea vârstei trupului după lege; Cel ce ai primit și
pe Iosif „tată” a-l numi, și pe fii lui „frați” a-i chema, și, Cel
ce ai apucat de mână pe pruncul Ignatie și ai zis ucenicilor:
„De nu vă veți întoarce și vă veți face asemenea pruncului
acestuia, nu veți putea intra în Împărăția Cerurilor”, iar unul
zicând către Tine că tatăl Tău și maica Ta Te caută afară, Ți-
ai întins mâinile către ucenicii Tăi și ai zis: „Aceștia sunt tații
Mei și maicile Mele, frații și surorile și pruncii (Mei), care
împlinesc porunca Tatălui Meu Celui din ceruri. Și când pe
cruce mâinile Ți-ai întins și cu picioarele Ți-ai țintuit pentru a
noastră mântuire, maica Ta și ucenicul Tău stând de față, ai
zis: „Femeie, iată fiul tău”, apoi ai zis ucenicului: „Iată,
maica Ta”, Însuți, Hristoase Dumnezeul nostru,
binecuvintează pe robul Tău (N) și pe robul Tău (N) care
„naște”/face fiu întru numele Tău și în locașul Tău, dăruiește-
le lor cunoașterea Duhului Tău celui sfânt, călăuzește-i pe ei
întru frica Ta cea sfântă, bucură-i pe ei întru puterea Ta, ca
duhovnicești tată și fiu să se facă, mai presus de cei trupești,
și fără de sminteală și de ură să fie în toate zilele vieții lor. Că
Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și
Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii [vecilor]14.

14 Textul grecesc în Jacob GOAR, Εὐχολόγιον sive rituale graecorum, Editio

secunda, Venetiis, Ex Typographia Bartholomaei Javarina, 1730, p. 563.

356
Educația creștină într-o cultură pluralistă: cum cresc copiii în lumea de azi

Ms. ierusalimitean Sin. Gr. 973 (1152-1153), f. 122r-v, descrie

un rit alcătuit tot din două rugăciuni, rânduiala fiind intitulată însă
„Εὐχὴ ἐπὶ τεκνοποιουμένων”. Prima rugăciune are următorul
conținut:
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce păzești
pruncii și îi hrănești, și ai zis, ca un bun: „Nu îi opriți pe
aceștia să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția
cerurilor”, Însuți, Stăpâne, păzește-i și pe aceștia și pe cel
care i-a primit pentru numele Tău cel sfânt, cu purtarea Ta de
grijă cea părintească, acoperindu-i și călăuzindu-i pe ei să
păzească și să împlinească poruncile Tale, ca să dobândească
cereasca Ta Împărăție. Cu harul și cu îndurările și cu iubirea
de oameni ale U(nuia15...)16.
Urmează rugăciunea plecării capetelor folosită și în prezent:
„Δέσποτα, ὁ τῆς κτίσεως πάσης δημιουργός ὁ ἐν τῷ πρώτῳ Ἀδάμ...”.
Apoi cel înfiat îngenunchează la picioarele părintelui său
duhovnicesc. Rânduiala se încheie cu primirea Împărtășaniei („καὶ
λαβόντες τὴν κοινωνίαν ἐξέρχονται”) de către cei doi, fiind prima
mărturie a cuminecării în cadrul acestei rânduieli pe care o
cunoaștem17.
O altă mărturie a integrării cuminecării în acest rit aflăm în ms.
Barb. Gr. 393 (sec. XII), ff. 115v-117r; rânduiala conține cele două
rugăciuni de astăzi, după care cel înfiat și părintele său duhovnicesc
sunt împărtășiți cu sfintele Taine („λαβόντες τῶν θείων μυστηρίων”).
Ms. Bodl. Auct. E.5.13 (sec. XII), f. 165r-v, conține doar
rugăciunea „Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ διὰ ἡγαπημένου παιδός σου...”,
având titlul „Εὐχὴ εἰς τὸ ἐπᾶραι τέκνον ἀπὸ ἐκκλησίας”18. Ms. Vat.
Gr. 1552 (sec. XII), ff. 35v-36r, conține numai rugăciunea „Κύριε ὁ
Θεὸς ἡμῶν, ὁ διὰ ἡγαπημένου σου παιδός...”, după care tatăl

15 Ecfonisul acesta nu este potrivit rugăciunii care este hristologică.

16Textul grecesc în: Алексей Афанасьевич ДМИТРИЕВСКИЙ, Описание
литургических рукописей, хранящихся в библиотеках Православного
Востока, томь II, Киевь, Типография Императорского Университета Св.
Владимира, 1901, p. 122.
17 Aceată rubrică lipsește din ediția lui Dmitrievkij.
18 André JACOB, „Un euchologe du Saint-Sauveur in «Lingua Phari» de Messine. Le

Bodleianus Auct. E.5.13”, în Bulletin de l’Institut Historique Belge de Rome,

50/1980, p. 343.

357
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)

duhovnicesc și cel înfiat se închină înaintea Evangheliei și o sărută.

Apoi, poporul îi sărută pe cei doi, precum și ei își dau sărutare unul
altuia și ies din biserică în pace. Alt ms. din secolul al XII-lea, Paris
Coislin 362, ff. 153r-155v, descrie un rit foarte asemănător cu cel
prezentat în Evhologhiul Mare.
Manuscrisele otrantiene Ottob. Gr. 344 (1177), ff. 175v-177v
19
, Escurial X.IV.13 (sec. XII), ff. 50v-52v 20, Sin. Gr. 966 (sec. XIII),
ff. 77r-78v 21 și Barb. Gr. 443 (sec. XIII), ff. 54v-56v prezintă o
rânduială aproape identică. Preotul aduce pe cel ce urmează a fi înfiat
și pe părintele adoptor înaintea sfintei mese, între ușile sfinte, și zice
„Binecuvântată este împărăția...”. Diaconul (dacă este) rostește
litania, cerând ca Domnul să le dăruiască aplecare unul către altul în
Hristos („ἐν Χριστῷ διαθέσις”), bună petrecere („ἀγαθὴ
ἐπιτηδεύσις”), lucrare duhovnicească („ἔργον πνευματικὸν”), pace
(„εἰρήνη”) și înțelegere („ὁμονία”), după care preotul zice
rugăciunea „Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ διὰ ἡγαπημένου παιδός σου...”.
În afară de ms. Escurial X.IV.13, celelalte trei mss. prevăd în
continuare rugăciunea plecării capetelor (kefaloklisia) „Δέσποτα
Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ πάσης κτίσεως δημιουργός ὁ ἐν τῷ πρώτῳ
Ἀδάμ...”. Apoi, părintele își întinde mâinile către sfintele uși, iar
preotul îl ia de o mână pe cel înfiat și îl trage de trei ori de sub
brațele celui care îl înfiază, un act simbolic care probabil semnifica
„nașterea” fiului din părintele său. După aceasta, preotul rostea
rugăciunea „Κύριε Ἰησοῦ Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, ὁ διὰ σπλάγχνα
ἐλέους...”, a cărei traducere o redăm în continuare:
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care pentru
milostivirea milei Te-ai pogorât pentru mântuirea neamului
omenesc și pentru multă bunătatea Ta Te-ai smerit pe Tine
Însuți și ai arătat cale de mântuire neamului omenesc, și
pentru iubirea Ta Ți-ai întins cele fără-de-prihană mâinile
Tale pe Cruce, Însuți [întinde mâinile] și asupra feciorului

19 Valerio POLIDORI, L’Eucologio della Grande Chiesa di Otranto. Cod. Ottoboni

gr. 344 (AD 1177), col. Studi sui Cristianesimo Primitivo, 3, s.l., Amazon KDP,
2018, p. 213-215.
20 Stefano PARENTI, „Un eucologio poco noto del Salento El Escorial X.IV.13”, în

Studi sull’Oriente Cristiano, 15(2)/2011, p. 182.

21 А. А. ДМИТРИЕВСКИЙ, op. cit., p. 213.

358
Educația creștină într-o cultură pluralistă: cum cresc copiii în lumea de azi

sfințit de Tine prin preot și asupra robului Tău (N) care

adeverește poruncile Tale și îl înfiază pe el și împlinește
zicerea Ta cea către Nicodim «De nu se va naște cineva de
sus, nu va intra în Împărăția Cerurilor». Pentru aceasta,
mângâie-i, Doamne, și îi binecuvintează-i pe ei, născând de
sus prin Duhul Tău cel Sfânt [pe robul Tău]. Că Tu ești
luminătorul și mântuitorul sufletelor noastre și Ție slavă
înălțăm, împreună și Tatălui și Sfântului Duh, acum și...22

Apoi, fiul face metanie la picioarele tatălui său, iar preotul îl

prinde de mână și îl dă părintelui său duhovnicesc, zicând: „Slavă
Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin” și face apolisul.
Rânduiala înfierii este prezentă și în ms. E.B.E. 662 (sec.
XIII), (ce reprezintă o mărturie a Evhologhiului constantinopolitan
post-iconoclast), cuprinzând cele două rugăciuni de astăzi și o alta
alternativă: „Ὁ Θεὸς ὁ ὑπεράγαθος, καὶ ἀπερίγραπτος καὶ
δημιουργὸς τῶν ἁπάντων...”23. La urmă este redată o rugăciune după
cuminecare – „Κύριε ὁ Θεὸς ἡμῶμ ὁ ἐξ οὐρανοῦ καταβὰς ἄρτος...”.
Această rugăciune se află și în ms. Coislin 213 (f. 87r), fără a fi însă
în legătură cu ritul înfierii. Un rit asemănător cu cel din ms. E.B.E.
662 se află și în ms. ruso-slav Syn. 90024, copiat cândva între sec.
XIV-XV, dar care reprezintă versiunea slavă a Evhologhiului Marii
Biserici. Rânduiala debutează cu o scurtă rubrică, potrivit căreia cel
care este înfiat stă în sanctuar ieration înaintea Sfintei Mese, iar
părintele adoptor – înafara sanctuarului, amândoi purtând făclii
aprinse. Preotul rostește apoi trei rugăciuni: (1) prima de astăzi, (2)
echivalentul rugăciunii „Ὁ Θεὸς ὁ ὑπεράγαθος, καὶ ἀπερίγραπτος καὶ
δημιουργὸς τῶν ἁπάντων...” (întâlnite în ms. E.B.E. 662, ca
rugăciune alternativă) și (3) rugăciunea după cuminecare (amintită și

22 Traducerea s-a realizat după versiunea cuprinsă în ms. Ottob. Gr. 334; V.
POLIDORI, op. cit., p. 214-215.
23 Din nefericire nu am putut consulta manuscrisul, ci doar descierea schematică a
conținutului acestuia, disponibilă în extrasul disertației doctorale a lui P.
Kalaitzidis. cf. Panaghiotis L. KALAITZIDIS, Τὸ ὑπ' ἀριθμ. 662 χειρόγραφο -
εὐχολόγιο τῆς Ἐθνικῆς Βιβλιοθήκης τῆς Ἐλλάδος, Excerpta ex Dissertatione ad
Doctoratum, Roma, PIO, 2014, p. 56 et passim.
24 Acest ms. se păstrează în colecția sinodală a Muzeului Național de Istorie din
Moscova.

359
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)

în ms. E.B.E. 662)25. Putem astfel afirma că avem alte două mărturii
cu privire la împărtășirea părintelui adoptor și a celui înfiat.
Ms. Sin. Gr. 982 (sec. XIII) prezintă o rânduială deosebită;
preotul îi conduce înaintea altarului pe părintele adoptor și pe cel ce
va fi înfiat și dă celui dintâi făclii aprinse în mâini. Apoi, așază
Evangheliarul înaintea celor doi pentru a se închina, iar fiul pune
mâna dreaptă pe Evangheliar, preotul rostind rugăciunea:
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care pentru
milostivirea milei Te-ai pogorât pentru mântuirea neamului
omenesc și pentru multă bunătatea Ta Te-ai smerit pe Tine
Însuți și ai arătat cale de mântuire neamului omenesc, și
pentru iubirea Ta Ți-ai întins cele fără-de-prihană mâinile
Tale pe cinstita, de-viață-făcătoarea și fără-de-prihana Cruce;
Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, caută cu
bunătatea Ta spre robul Tău, spre feciorul Tău, cel din
pruncie sfințit prin preotul Tău, precum ai căutat, Doamne,
spre sfințită Maica Ta, stând de față Ioan, ucenicul Tău cel
iubit, zicând ei: «Femeie, iată fiul tău», apoi ucenicului: «Iată
maica ta», și din ceasul acela el a fost numit de ea «Iisus»;
Însuți, Stăpâne, Iubitorule-de-oameni, deschide urechile
inimii robului Tău (N) și luminează mintea și cugetul lui, ca
fără-de-prihană și înțelepțește să păzească și să țină cele
credincioase Ție, ca fiu iubit tatălui său, și să adeverească
poruncile Tale, Doamne, și, dumnezeiesc glasul Tău auzindu-
l, cel spus către căpetenia Nicodim, «De nu se va naște cineva
de sus, nu va intra în Împărăția Cerurilor», să îl împlinească.
Însuți și acum, Iubitorule-de-oameni Doamne, binecuvintează
pe robul Tău (N) de sus născându-l pe el prin Duhul Tău cel
Sfânt, spre lăsarea păcatelor și spre viață veșnică. Că a Ta
este împărăția și puterea...
Preotul îl ridică pe fiu și înconjoară cu el de trei ori Sfânta
Masă, iar părintele duhovnicesc își întinde mâinile către altar, preotul
întrebându-l întreit: „Ce primești?”, iar acela răspunzând: „Fiu înfiat
de la biserică”. Apoi, preotul îl dă pe fiu tatălui său, zicându-i:
„Astăzi primești pe fiul tău duhovnicesc, pentru solirile preasfintei
Născătoare-de-Dumnezeu, ale cinstitelor căpetenii ale puterilor
cerești, ale sfântului proroc Ioan Înainte-mergătorul și Botezătorul,
25 Cf. T. AFANASYEVA, op. cit., p. 178.

360
Educația creștină într-o cultură pluralistă: cum cresc copiii în lumea de azi

ale sfinților, slăviților, întru-tot-lăudaților apostoli și ale tuturor

sfinților Săi”, și îl așază pe fiu la sânul tatălui său, acesta acoperindu-
l cu mâneca hainei sale sau, dacă părintele este femeie, cu
acoperământul ei26. Preotul rostește apoi ecfonisul „Că Tu ești Cel ce
binecuvintezi și sfințești...”, iar fiul cade la picioarele părintelui său,
acesta ridicându-l și sărutându-l, ieșind apoi împreună din biserică,
slăvind pe Dumnezeu27.
Ieșită din tiparul obișnuit este și rânduiala descrisă în ms.
Metoc Sf. Mormânt 8 (182) (Constantinopol, sec. XV); cel ce
urmează a fi înfiat stă în ieration având două lumânări aprinse în
mâini. Preotul rostește „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”, iar
după rugăciunile începătoare (Trisaghion – Tatăl nostru) și troparul
zilei rostește rugăciunea:

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Tatăl îndurărilor și

Dumnezeule a toată mângâierea, Care ne-ai învrednicit pe noi
smeriții a ne face moștenitori ai veșnicelor Tale bunătăți prin
întruparea Unuia-Născut Fiului Tău și Dumnezeului nostru pe
Care L-ai trimis în lume, ajungând sub lege, ca pe cei de sub
lege să îi răscumpere, ca să dobândim înfierea prin baia
nașterii din nou și prin înnoirea Duhului Sfânt, și ai dat nouă
arvuna Hristosului Tău, hărăzindu-ne cunoștința Sfintelor
Tale Taine, Însuți, Stăpâne-a-toate, caută din cer asupra
sfântului Tău jertfelnic și binevoiește întru punerea-înainte pe
care am pus-o înaintea Ta și lucrurile mâinilor noastre
îndreptează-le, și pe feciorul ce vine la Tine spre a se naște
din nou din pântece – [adică] din sfânta Ta Biserică – și din
maică – [adică] din sfântul Tău jertfelnic –, și să afle
binecuvântarea duhovnicească a cinstitei, închinatei și celei
fără-de-prihană Evangheliei Tale și plata credincioșilor și
înțelepților iconomi în ziua cea înfricoșătoare a judecății Tale
celei drepte; că de la Tine se dă tot darul și Ție slavă
înălțăm...

26 Este singurul caz întâlnit în mss. studiate în care se precizează explicit

posibilitatea ca părintele adoptor să fie femeie, cu toate că legea permitea acest
lucru. Puternicul accent patern conferit ritului poate sugera un număr redus al
cazurilor în care femeile adoptau.
27 Textul grecesc în А. А. ДМИТРИЕВСКИЙ, op. cit., p. 238-239.

361
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)

Apoi, preotul îl ia de mâna dreaptă pe fecior, iar acesta se

închină de trei ori înaintea sfintei mese și sărută Evangheliarul și pe
preot. După aceasta, preotul rostește rugăciunea:

Pleacă, Doamne, urechea Ta și auzi-ne pe noi care ne rugăm

Ție, Cel ce ai primit a Te cuprinde în pântece fecioresc și a
Te naște în peșteră ca un prunc din Maria, sfântă Maica Ta, și
Te-ai adus în templul legii cu daruri – doi pui de porumbel,
după obicei –, și în brațele bătrânului Te-ai purtat și ne-ai dat
nouă harul și darul Sfântului Tău Duh, Însuți dar, nevăzutule
Împărate, caută spre rugăciunea noastră și spre feciorul adus
în sfântă biserica Ta, pe care Tu ai rânduit-o, daruri aducând
[el], nu după lege, pereche de turturele sau doi pui de
porumbel, ci după harul bunătății Tale, două făclii
împerecheate, în mâini ținându-le, ....28, ca să intre în cămara
Ta împreună cu cele cinci fecioare, sufleteasca făclie avându-
o, și să ia harul cel de la Tine și milă împreună cu toți sfinții
Tăi. Că Ție se cuvine...

Preotul ia apoi cele două făclii din mâna feciorului și le pune

de o parte și de alta a jertfelnicului, zicând rugăciunea:

Doamne Atotțiitorule, Împărate ceresc, Dumnezeule al

părinților noștri, Cel lăudat și slăvit, Făcătorule a toate și
Săditorul bunătăților, cu binecuvântarea Sfântului Duh
binecuvintează acum pe amândoi, împreună cu tatăl și pe fiul;
Cel ce ai descoperit părinteasca dragoste către Fiul, zicând:
«Eu astăzi Te-am născut», așa și [acesta] înaintea
înfricoșătorului ieration cu îndrăznire să zică: «Iată eu și fiul
pe care mi l-a dat Dumnezeu de la jertfelnicul Lui». Că
milostiv și iubitor-de-oameni Dumnezeu ești…

După aceasta, preotul face apolisul29.

Ms. Konstantimonitou 19 (20) (sec. XV) conține doar o
singură rugăciune pentru facerea de fii, diferită de cele prezentate
până acum:

28 Pasaj neinteligibil. A se vedea textul grecesc în Ibidem, p. 469.

29 Textul grecesc se regăsește în Ibidem, p. 468-470.

362
Educația creștină într-o cultură pluralistă: cum cresc copiii în lumea de azi

Doamne, Cel necuprins, Care cu puterea Ta cea atotțiitoare

faci toate și le iconomisești, prefăcându-le spre folos, Care
lui Iosif, slugii Tale, i-ai hărăzit să placă lui faraon și să
fie înfiat de el, și să îl moștenească pe el și toată bogăția
lui și pe preoți [? 30], trimite și acum harul Preasfântului
Tău Duh peste robul Tău (N), cel înfiat de robul Tău (N),
și împreună leagă-i unul de altul cu dragoste, ca împreună
moștenitori făcându-se întru dumnezeiască a doua venirea
Ta, slavă Ție să înalțe, totodeauna, acum, și pururea, și în
vecii vecilor... 31

Un ultim document pe care îl amintim este ms. Vatopedi

134 (745) (1538). Rânduiala înfierii din acest manuscris conține
cele două rugăciuni întrebuințate și în prezent. De interes este
rubrica finală potrivit căreia, după ce părintele îl ia pe fiu din
ieration și iar acesta cade la picioarele tatălui său, cei doi sunt
împărtășiți cu dumnezeieștile Taine, preotul făcând apoi apolisul.

4. Concluzii
Din cele prezentate în acest studiu, putem trage următoarele
concluzii:
1) Dezvoltarea unei rânduieli bisericești a înfierii a început la
sfârșitul secolului al IX-lea, ca urmare a oficializării acesteia
ca parte esențială a procesului legal de adopție prin Novela 24
a împăratului Leon al VI-lea;
2) Cea dintâi rugăciune a înfierii menționată este „Doamne,
Dumnezeul nostru, Cel ce prin iubitul Tău prunc...”,
întrebuințată și astăzi, fiind cuprinsă în ms. palestinian Sin. Gr.
958 (sec. X). Lipsa mai multor mărturii din mss. din sec. X-XI
face foarte dificilă stabilirea cu certitudine a originii
(palestiniene sau constantinopolitane) a acestei rugăciuni,

30 Această ultimă referință la preoți nu este deloc clară; să fie o aluzie la faptul că
Iosif a primit-o de soție pe Asineta, fiica marelui preot Poti-Fera (Fc 41, 45)? În
capitolul 47, 22 din cartea Facerii se spune că numai pământurile preoților nu au
fost cumpărate de Iosif pentru faraon în timpul foametei care a lovit Egiptul, fapt
ce intră în contradicție cu fragmentul din rugăciunea noastră. Nu trebuie să
excludem nici varianta unei greșeli a copistului.
31 Ibidem, p. 498.

363
 Simpozionul Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2020)

precum și a altora asemenea; astfel, această chestiune rămâne

deschisă pentru viitoare cercetări;
3) În cadrul mss. bizantine există o diversitate a rugăciunilor
întrebuințate, cât și a structurii ritului. Uniformitatea generală
se obține abia odată cu edițiile tipărite ale Evhologhiului32;
4) Dintre mss. amintite în acest studiu, mărturii cu privire la
cuminecarea părintelui adoptor și a fiului adoptat cu Sfintele
Taine regăsim în: Sin. Gr. 973 (1152-1153), Barb. Gr. 393
(sec. XII), Vatopedi 134 (745) (1538), EBE 662 (sec. XIII) și
Syn 900 (XIV-XV). Nu putem exclude posibilitatea ca această
practică să fi fost mai răspândită în trecut.

Considerăm că reintegrarea primirii Euharistiei în cadrul

ritului actual al înfierii ar avea o deosebită însemnătate pastorală și
teologică; împărtășirea părinților adoptori și a celui înfiat reprezintă
pecetluirea unirii lor duhovnicești, dar și a unirii lor într-un trup,
acela al Bisericii, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Astfel, s-ar redescoperi scopul eshatologic al slujbei înfierii, care
depășește dimensiunea socială a întregirii unei familii, și anume,
încorporarea acesteia în Biserică. Reincluderea cuminecării s-ar
putea face astfel: după a doua rugăciune a rânduielii actuale,
preotul rostește ecfonisul: „Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne...”,
zicându-se Rugăciunea Domnească; preotul exclamă apoi „Să luăm
aminte! Sfintele cele mai înainte sfințite sfinților”, iar după
răspunsul stranei, „Unul Sfânt...”, îi cuminecă pe părinți și pe
fiu/fiică din rezerva euharistică, în timp ce se cântă chinonicul
„Paharul mântuirii”.

Bibliografie
1. AFANASYEVA, Tatiana, „The Slavic Version of the Euchologion of
the Great Church and its Greek Prototype”, în Orientalia
Christiana Periodica, 81.1/2015, p. 169-194;
2. ARRANZ, Miguel, „Les Sacrements de l’ancien Euchologe
constantinopolitain (3). IIe partie”, în Orientalia Christiana
Periodica, 49/1983, p. 284-302;

32 A se compara, de pildă, rânduiala din *** Εὐχολογιὸν, Venetiia, 1602, p. 146-147

cu ediția lui S. Zervos: *** Εὐχολογιὸν τὸ μέγα, Venetiia, 1862, p. 603-605.

364
Educația creștină într-o cultură pluralistă: cum cresc copiii în lumea de azi

3. CONNOLLY, Hugh, Didascalia Apostolorum, Oxford, Clarendon

Press, 1929, „Early Christian Writings”, 20.03.2020,
http://www.earlychristianwritings.com/text/didascalia.html;
4. ДМИТРИЕВСКИЙ, Алексей Афанасьевич, Описание
литургических рукописей, хранящихся в библиотеках
Православного Востока, томь II, Киевь, Типография
Императорского Университета Св. Владимира, 1901;
5. DUNCAN, James, Coislin 213. Euchologe de la Grande Eglise,
Dissertatio ad Lauream, Roma, PIO, 1983;
6. *** Εὐχολογιὸν, Venetiia, 1602;
7. *** Εὐχολογιὸν τὸ μέγα, Venetiia, 1862;
8. GOAR, Jacob, Εὐχολόγιον sive rituale graecorum, Editio secunda,
Venetiis, Ex Typographia Bartholomaei Javarina, 1730;
9. ICĂ jr., Ioan I., Canonul Ortodoxiei, vol. I, Sibiu, Deisis, 2008;
10. JACOB, André, „Un euchologe du Saint-Sauveur in «Lingua Phari»
de Messine. Le Bodleianus Auct. E.5.13”, în Bulletin de l’Institut
Historique Belge de Rome, 50/1980, p. 283-364;
11. KALAITZIDIS, Panaghiotis. L, Τὸ ὑπ' ἀριθμ. 662 χειρόγραφο -
εὐχολόγιο τῆς Ἐθνικῆς Βιβλιοθήκης τῆς Ἐλλάδος, Excerpta ex
Dissertatione ad Doctoratum, Roma, PIO, 2014;
12. LINDSAY, Hugh, Adoption in the Roman world, New York,
Cambridge University Press, 2009;
13. *** Molitfelnic, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, 2019;
14. PARENTI, Stefano, „Un eucologio poco noto del Salento El Escorial
X.IV.13”, în Studi sull’Oriente Cristiano, 15(2)/2011, p. 157-197;
15. POLIDORI, Valerio, L’Eucologio della Grande Chiesa di Otranto.
Cod. Ottoboni gr. 344 (AD 1177), col. Studi sui Cristianesimo
Primitivo, 3, s.l., Amazon KDP, 2018;
16. MILLER, Timothy S., The Orphans of Byzantium. Child Welfare in
the Christian Empire, Washington, The Catholic University of
America Press, 2003;
17. RAPP, Claudia, Brother-Making in Late Antiquity and Byzantium.
Monks, Laymen and Christian Ritual, New York, Oxford
University Press, 2016;
18. SF. IUSTIN, Apologia I, în Apologeți de limbă greacă, col. PSB, 2,
trad. T. Bodogae et alii, București, Edit. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980.

365