Topografie 1

Cuprins:
Lista abrevierilor 22
Lista tabelelor 25
Lista figurilor 26
Cuvântul autorilor 37
I – Noțiuni generale 40
Capitolul 1 - Noțiuni generale privind realizarea planurilor și hărților 40
1.1 Reprezentarea pe plan a obiectelor de pe teren. Punct caracteristic 40
1.2 Plan, hartă 46
1.3 Elementele topografice ale terenului 47
1.3.1 Elementele topografice liniare ale terenului 47
1.3.2 Elementele topografice unghiulare ale terenului 48
1.4 Orientarea în topografie, coordonate absolute, coordonate relative,
coordonate polare 49
1.4.1 Orientarea în topografie 49
1.4.2. Coordonate absolute, coordonate relative, coordonate polare 50
1.5 Cerc topografic, cerc trigonometric 51
Capitolul 2 - Utilizarea planurilor și hărților 53
2.1 Domenii în care se utilizează planuri și hărți 53
2.2 Caracteristicile planurilor și hărților 54
2.2.1 Scara 54
2.2.1.1 Scara numerică 54
2.2.1.2 Scara grafică 55
2.2.1.3 Hărți scanate și puse în scară (georeferențiate) 55
2.2.2 Precizia de citire grafică de pe planuri și hărți 58
2.2.3 Semne convenționale utilizate la întocmirea planurilor și hărților
58
5
2.2.3.1 Semne convenționale pentru reprezentarea elementelor
planimetrice 59
2.2.3.2 Semne convenționale pentru reprezentarea altimetriei 61
2.3 Folosirea planurilor și hărților 68
2.3.1 Determinarea coordonatelor geodezice B și L de pe planuri și hărți
69
2.3.2 Determinarea coordonatelor rectangulare de pe planuri și hărți 71
2.3.3 Raportarea pe planuri și hărți a unui punct cu coordonate
rectangulare cunoscute 71
2.3.4 Determinarea distanțelor pe planuri și hărți 72
2.3.5 Determinarea orientării pe planuri și hărți 74
2.3.6 Orientarea pe teren a planurilor și hărților 74
2.3.7 Determinarea altitudinii punctelor de pe hărți și planuri în curbe
de nivel 74
2.3.8 Determinarea pantei liniei terenului între două puncte situate pe
planuri și hărți 75
2.3.9 Determinarea profilului topografic între două puncte de pe planuri
și hărți 76
2.3.10 Determinarea suprafețelor pe planuri și hărți 77
2.3.10.1 Planul sau harta este pe suport analogic 78
2.3.10.2 Planul sau harta este scanată și în coordonate teren (analogic)
80
2.3.10.3 Planul sau harta este vectorizată 80
Capitolul 3 - Noțiuni generale privind poziționarea 82
3.1 Generalități 82
3.2 Geoid, elipsoid, sisteme de coordonate tridimensionale 82
3.2.1 Sistemul de coordonate cartezian geocentric 83
3.2.2 Sistemul de coordonate elipsoidal global 84
3.3 Sisteme de coordonate plane 86
6
3.4 Sisteme de altitudini 86
3.5 Rețele geodezice 87
3.5.1 Generalități 87
3.5.2 Rețele geodezice planimetrice 88

3.5.2.1 Clasificarea rețelelor geodezice planimetrice funcție de aparatura
utilizată 88
3.5.2.2 Clasificarea rețelelor geodezice planimetrice funcție de scop 90
3.5.3 Rețele geodezice altimetrice 90
3.5.4 Rețeaua gravimetrică a României 91
3.5.5 Rețea geodezică locală 91
3.5.6 Concluzii 92
3.6 Marcarea și semnalizarea punctelor rețelelor geodezice planimetrice,
de nivelment și gravimetrice 92
3.6.1 Marcarea punctelor rețelelor geodezice planimetrice 92
3.6.1.1 Marcarea permanentă 93
3.6.1.2.Marcarea provizorie 94
3.6.2 Marcarea punctelor din rețelele altimetrice 94
3.6.3 Marcarea punctelor din rețelele gravimetrice 95
3.7 Semnalizarea punctelor rețelelor geodezice 95
3.7.1 Semnalizarea rețelelor geodezice planimetrice 95
3.7.2 Semnalizarea punctelor rețelei de nivelment 96
3.7.3 Semnalizarea punctelor rețelei gravimetrice 96
3.8 Descrierea punctelor rețelelor geodezice 97
Capitolul 4 - Noțiuni de cartografie matematică 99
4.2. Reprezentarea Gauss a suprafețelor oarecare 100
4.3. Deformațiile proiecțiilor cartografice 101
7
4.3.1. Deformația liniară 101
4.3.2. Modulul de deformație a suprafețelor 103
4.3.3. Deformațiile unghiulare 103
4.4 Clasificări ale proiecțiilor cartografice 104
4.4.1 Considerații generale 104
4.4.2 Clasificarea proiecțiilor cartografice în funcție de deformații 104

4.4.2.1 Proiecții echidistante pe anumite direcții 105
4.4.2.2. Proiecții echivalente 105
4.4.2.3. Proiecții conforme 105
4.4.3 Clasificarea proiecțiilor cartografice în funcție de latitudinea
polului proiecției 105
4.4.3.1. Proiecții drepte (normale) 105
4.4.3.2. Proiecții transversale (ecuatoriale) 105
4.4.3.3. Proiecții oblice,când 0° < B0< 90° 105
4.4.4. Clasificarea proiecțiilor cartografice după modul de reprezentare
a punctelor de pe suprafața terestră 105
4.4.4.1. Proiecții azimutale 105
4.4.4.2. Proiecții cilindrice 106
4.4.4.3. Proiecții conice 106
4.4.5. Clasificarea proiecțiilor cartografice după aspectul rețelei normale
107
4.4.5.1. La proiecțiile azimutale 107
4.4.5.2. La proiecțiile cilindrice 107
4.4.5.3. La proiecțiile conice 107
4.4.6 Reprezentarea plană a principalelor tipuri de proiecții 108
4.5 Tipuri de proiecții utilizate în România 108
4.5.1 Proiecția Gauss – Krüger 108
4.5.1.1Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate
8
rectangulare x, y folosind formulele generale 109
4.5.1.2 Transformarea coordonatelor plane Gauss în coordonate
geodezice pe elipsoidfolosind formulele generale 109
4.5.2 Sistemul de coordonate UTM. Proiecția UNIVERSAL
TRANSVERSAL MERCATOR (UTM) 111
4.5.2.1 Generalități 111
4.5.2.2Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate
rectangulare x, y 113
4.5.2.3 Transformarea coordonatelor plane UTM în coordonate
geodezice pe elipsoid 114
4.5.3 Proiecția Stereografică 1970 114
4.5.3.1. Definiție și caracteristici principale 114
4.5.3.2 Transformarea coordonatelor geodezice B, L în coordonate
rectangulare x, y 115
4.5.3.3 Transformarea coordonatelor plane Stereografic 1970 în
coordonate geodezice pe elipsoid 117
4.6 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss – Krüger 118
II - Posibilități de poziționare a punctelor caracteristice pe suprafața
pământului 124
II – 1 Generalități 124
II – 2 Poziționarea utilizând stația totală 126
Capitolul 5 - Studiul teodolitelor și al stațiilor totale 126
5.1 Istoric 126
5.3 Descrierea teodolitului și a stațiilor totale 129
5.3.1 Descrierea teodolitului 129
5.3.2 Descrierea stației totale 131
5.4 Părțile componente ale teodolitului 131
9
5.4.1 Luneta teodolitului 131
5.4.2 Cercurile teodolitului 134
5.4.2.1 Cercul orizontal 134
5.4.2.2 Cercul vertical 136
5.4.3 Dispozitivele de citire ale direcțiilor orizontale și unghiurilor
verticale 136
5.4.4 Dispozitive de calare și centrare 138
5.4.4.1 Nivelele teodolitului 138
5.4.4.2 Trepiede și dispozitive de centrare 139
5.4.4.3.Așezarea în stație a teodolitului 139
5.4.5 Verificarea și rectificarea teodolitului. Condiții de construcție ale

teodolitului 141
5.5 Măsurarea direcțiilor orizontale și a unghiurilor verticale sau zenitale.
142
5.6 Metode de măsurare a unghiurilor orizontale 147
5.6.1 Metoda turului de orizont 147
5.6.2 Metoda seriilor complete 147
5.6.3 Metoda sectoarelor 149
5.6.4 Metoda punctului de referință 150
5.6.5 Metoda cuplelor (Schreiber) 150
Capitolul 6 - Măsurarea distanțelor 152
6.2 Măsurarea directă a distanțelor 153
6.3 Măsurarea indirectă a distanțelor 155
6.3.1 Istoric. 155
6.3.2 Măsurarea distanțelor cu stația totală. 156
6.3.2.1 Istoric 156
6.3.2.2 Principiul măsurării distanțelor geodezice cu ajutorul undelor
10
electromagnetice 157
6.3.2.3 Lungimea drumului optic, lungimea traiectoriei și distanta
rectilinie 158
6.3.2.4 Indicele de refracție local al microundelor 160
6.3.2.4 Indicele de refracție local al undelor de lumină 160
6.4 Reducerea distanțelor la planul de proiecție 161
Capitolul 7 - Nivelment 162
7.2 Nivelmentul barometric 162
7.3 Nivelment hidrostatic 162
7.4 Nivelment trigonometric 163
7.5 Nivelment geometric 165

7.5.1.Structura instrumentelor de nivelment geometric 166
7.5.1.1. Nivelele de tip rigid 166
7.5.1.2 Nivelele cu orizontalizare automată 167
7.5.1.3 Nivele digitale (electronice) 167
7.5.2 Instrumente auxiliare necesare realizării nivelmentului geometric
168
7.5.2.1 Mirele electronice (cu cod de bare) 168
7.5.2.2 Suporți de miră 168
7.5.2.3 Broaște de nivelment 169
7.5.3 Nivelment geometric de mijloc 169
7.5.4 Nivelmentul geometric de capăt 171
7.5.5. Verificarea și rectificarea instrumentelor de nivelment geometric
172
7.6 Drumuirea de nivelment geometric 174
11
7.6.2 Condiții tehnice de executare a unei drumuiri 175
7.6.3 Clasificarea drumuirilor de nivelment 175
7.6.4 Măsurători și calcule la drumuirea de nivelment geometric 177
7.6.5 Drumuirea de nivelment cu punct nodal 179
Capitolul 8 - Calculul coordonatelor punctelor de sprijin și al punctelor de
detaliu determinate cu ajutorul stației totale 181
8.2 Metoda intersecțiilor 182
8.2.1 Intersecția înainte (directă) 183
8.2.2 Intersecția înapoi (retrointersecția) 184
8.2.3 Intersecția laterală (combinată) 188
8.2.4 Concluzii privind metoda intersecțiilor 188
8.3 Determinarea poziției punctelor când se măsoară și distanțe 189
8.3.1 Determinarea coordonatelor doar prin măsurători de distanțe 189
8.3.2 Determinarea coordonatelor prin măsurători combinate (direcții
și
distanțe) 189
8.3.2.1 Cazul în care se staționeazä punctul cu coordonate cunoscute
189
8.3.2.2 Cazul în care se staționează punctul nou 190
8.4 Determinarea coordonatelor prin metoda drumuirii 191
8.4.1 Clasificarea drumuirilor. Drumuirile se pot clasifica după mai
multe criterii 191
8.4.1.1 După forma traseului 191
8.4.1.2 După grad 193
8.4.2 Proiectarea traseului drumuirii 193
8.4.3 Operații de teren la drumuiri 193
8.4.4 Operații de calcul la drumuiri. Compensări 194
8.4.4.1 Calculul orientărilor 194
12
8.4.4.2 Calculul și compensarea creșterilor de coordonate în drumuire.
198
8.4.4.3 Calculul distanței reduse la orizontul aparatului 199
8.4.4.4 Calculul coordonatelor de lucru utilizând distanța redusă la
orizontul aparatului 199
8.4.4.5 Calculul distanței reduse la planul de proiecție Stereografic 1970
200
8.4.4.6 Calculul coordonatelor provizorii x și y ale punctelor noi 201
8.4.4.7 Calculul coordonatelor finale x și y ale punctelor noi 202
8.4.5 Verificarea compensării drumuirii 204
8.4.6 Drumuirea bazată pe tehnologia GNSS 204
8.4.7 Drumuiri executate cu busola topografică 205
8.5 Determinarea punctelor de detaliu (radiate). Metoda radierii
(coordonatelor polare) 207
II – 3 Poziționare utilizând tehnologia GNSS 211
Capitolul 9 - Poziționare utilizând tehnologia GNSS 211
9.2 Constelații 211

9.2.2 Constelații globale de sateliți. 213
9.2.2.1 Constelația GPS (Global Position System). 213
9.2.2.2 Constelația GLONASS 214
9.2.2.3 Constelația Galileo 215
9.2.2.4 Constelația Beidou (Carul Mare) 215
9.2.3 Constelații regionale (zonale) de sateliți 216
9.3 Posibilități de îmbunătățire a preciziei poziționării cu tehnologia GNSS
217
13
9.3.2 Îmbunătățire a preciziei poziționării cu tehnologia GNSS utilizând
spațiul aerian (SBAS) 217
9.3.2.1 Sistemul Satelit Quasi-Zenith (Sistemul Satelit Quasi-Zenith) sau
QZSS 217
9.3.2.2 WAAS (Wide Area Augmentation System) 218
9.3.2.3 EGNOS - Serviciul european geostaţionar mixt de poziționare
(European Geostationary Navigation Overlay Service) 218
9.3.2.4 Sistem de îmbunătățire a poziționării GPS – GAGAN (The GPS
Aided Geo Augmented Navigation or GPS and Geo Augmented Navigation
system 219
9.3.2.5 OmniSTAR Worldwide DGPS 220
9.3.3 Îmbunătățire a preciziei poziționării cu tehnologia GNSS de la sol
(GBAS). 220
9.3.3.1 Sistemul Local de Amplificare a preciziei GPS – LAAS (Local
Area Augmentation System) 220
9.3.3.2 Sistemul de aterizare de precizie (JPALS- Joint Precision
Approach and Landing System) 221
9.3.3.3 Sistemul de poziționare StarFire 221
9.3.3.4 GPS · C 221
9.3.3.5 Sistemul regional de îmbunătățire a preciziei GPS (GRAS -
Ground-Based Regional Augmentation System) 221
9.3.3.6 MSAT, prescurtarea pentru Mobile Satellite 222
9.4 Receptoare GNSS 222

9.4.2 Clasificări ale receptoarelor GNSS 222
9.4.2.1 Receptoare care operează cu codul C/A 222
9.4.2.2 Receptoare care operează cu codul C/A și măsurători de fază pe
14
unda purtătoare L1 223
9.4.2.3. Receptoare care operează cu codul C/A și măsurători de fază pe
L1 și L2 223
9.4.2.4 Receptoare care operează cu codul C/A, codul P (Y) și
măsurători de fază pe unda purtătoare L1 223
9.4.2.5 Receptoare care operează cu codul C/A, codul P (Y) și
măsurători de fază pe L1 și L2 223
9.4.3 Concluzii 224
9.5 Metode de măsurare cu receptoare GNSS 224
9.5.2 Clasificarea măsurătorilor GNSS după numărul de receptoare 225
9.5.2.1 Metoda single point (cu un singur receptor) 225
9.5.2.2 Metoda cu mai multe receptoare 225
9.5.3 Clasificarea măsurătorilor GNSS după poziția receptoarelor, tipul
lor și timpul de staționare 226
9.5.3.1 Măsurători statice 226
9.5.3.2 Metoda stop and go 226
9.5.3.3 Măsurători în timp real. 226
9.5.4 Concluzii 227
9.6 Prelucrarea observațiilor GNSS 227
9.6.2 Determinarea poziției ca single point. 228
9.6.3 Determinarea poziției în cazul măsurătorii cu mai multe
receptoare 228
9.6.4 Determinarea pozițiilor receptoarelor cu măsurători în timp real
229
9.7 Concluzii 229

II – 4 Poziționare cu ajutorul imaginilor aeriene și terestre 230
15
Capitolul 10 - Poziționarea utilizând fotogrammetria 230
10.1.1 După domeniile în care se aplică, fotogrammetria poate fi 231
10.1.2 După modul de preluare, fotogrammetria poate fi 231
10.1.3 După modul de exploatare a fotogramelor, fotogrammetria poate
fi 231
10.1.4 Stadiile dezvoltătii fotogrammetriei 231
10.1.5 Avantaje și dezavantaje ale fotogrammetriei 233
10.1.6 Principalele produse fotogrammetrice 235
10.2 Preluarea datelor fotogrammetrice 236
10.2.1 Fotograme analogice 236
10.2.1.1 Camera aerofotogrammetrică clasică Leica RC 20 237
10.2.2 Fotograme digitale 241
10.2.2.1 Camera aerofotogrammetrică digitală UltraCam Eagle 242
10.2.3 Anexele camerelor digitale aerofotogrammetrie 245
10.2.3.1 Platforma girostabilizatoare 245
10.2.3.2 Unitatea inerțială de măsurare 245
10.2.3.3 Dispozitive receptoare GNSS 246
10.2.3.4 Sistemul automat de compensare a trenării 247
10.2.4 Laser scanerul aeropurtat (LiDAR) 247
10.2.4.1 Principiul de funcționare 248
10.2.4.2 Principiul de măsurare 251
10.2.4.3 Laser scanerul aeropurtat Leica ALS60 251
10.2.5 Operațiuni apriorice efectuării zborului aerofotogrammetric 252
10.2.5.1 Reperajul fotogrammetric 252
10.2.5.2 Planificarea misiunii de aerofotografiere 253
10.3 Sisteme de coordonate în fotogrammetrie 255
16
10.3.1 Sistemul de coordonate al fotogramei 255
10.3.2 Orientarea interioară a fotogramei 256
10.3.3 Orientarea exterioară a fotogramei 256
10.3.4 Fotograma nadiral instantanee echivalentă 257
10.3.5 Scara fotogramei 258
10.3.6 Deformații pe fotogramă 258
10.3.7 Studiul și exploatarea stereogramei 258
10.3.7.1 Vederea stereoscopică directă 258
10.3.7.2 Vederea stereoscopică indirectă 259
10.3.7.2.1 Condițiile vederii stereoscopice 259
10.3.7.2.2 Separarea imaginilor 259
10.3.7.3 Orientarea exterioară a fotogramelor (modelului stereoscopic
al terenului) 260
10.4 Prelucrarea datelor fotogrammetrice 260
10.4.1 Aerotriangulaţia 260
10.4.2 Ortorectificarea imaginilor aerofotogrammetrie digitale 262
10.4.3 Realizarea Modelului Digital al Terenului (MDT) 263
10.3.3.1. Nor de puncte corelat 264
10.4.3.2. Nor de puncte LiDAR 264
10.4.3.3. Clasificarea norului de puncte și generarea Modelului Digital
al Terenului (MDT) 265
10.4.4. Draparea imaginii peste modelul digital al terenului 267
10.4.5 Mozaicarea ortoimaginilor digitale 268
10.5 Fotogrammetria terestră 270
10.5.1 Cazuri de preluare a fotogramelor în fotogrammetria terestră 271
10.5.2 Preluarea fotogramelor din baze orizontale amplasate la înălțime
deasupra solului 274
10.5.3 Preluarea fotogramelor din baze verticale 274
17
10.5.4 Preluarea fotogramelor cu axele de fotografiere înclinate 274
II – 5 Poziționare cu ajutorul tehnologiei LiDAR 275
Capitolul 11 - Poziționare utilizând tehnologia LiDAR (Light Detection and
Ranging) 275
11.2 Laser scan terestru cu poziție fixă, amplasat pe trepied 276
11.2.1 Stabilirea obiectului (obiectelor) de scanat 277
11.2.2 Stabilirea distanței optime față de obiect pentru a obține cea
mai
bună precizie conform scopului propus 278
11.2.3 Stabilirea stațiilor rețelei topografice din care se va scana
obiectul
astfel încât să nu rămână zone nescanate și stațiile să poată fi calculate ca
poziție într-un sistem unic de referință 279
11.2.3.1 Scanarea unei încăperi 279
11.2.3.2 Scanarea unei clădiri pe interior. 286
11.2.3.3 Scanarea integrală a unei clădiri (interior și exterior)
289
11.2.4 Marcarea punctelor de control (reperilor) pe zona de scanat
292
11.2.5 Scanarea obiectului din fiecare stație în parte 294
11.2.6 Măsurători pentru determinarea rețelei geodezice și a
reperilor
(puncte de control); calcule ale rețelei geodezice și a reperilor (punctelor de
control) 294
11.2.7 Calculul coordonatelor norului de puncte. Prelucrarea
datelor cu
programe speciale pentru obținerea obiectului scanat 294
11.2.8 Interpretarea rezultatelor 295
18
11.2.9 Tipuri de scannere terestre 297
11.3 Scaner terestru mobil 298
11.3.1 Posibilități de scanare cu scannerul mobil 298
11.3.2 Tipuri de scannere mobile 299
11.3.2.1 Laser scan amplasat pe un vehicul 299
11.3.2.1 Laser scan pus pe un jalon sau purtat pe rucsac 301
11.4 Scaner amplasat pe un vehicul zburător 303
11.5 Posibilități de scanare a unui obiect cu scanner fix, mobil și

aeropurtat 304
11.5.1 Scanarea cu scanner fix pe interior și o parte din exterior, pe
zona
în care scanerul fix dă rezultate bune, iar pe exterior în partea superioară și
pe terasă (acoperiș) cu un scanner montat pe dronă 304
11.5.2 Scanarea pe interior și exterior cu un scanner montat pe
dronă 304
11.5.3 Scanarea pe exterior și interior cu scanner mobil purtat pe
jalon 304
11.5.3.1. Utilizarea unui scanner mobil care are nevoie de puncte de
control 304
11.5.3.2. Utilizarea unui scanner mobil de tipul HERON – Gexel
304
11.6 Tehnologii de realizare a planurilor topografice utilizând metoda
FLI-MAP 305
11.6.1 Aplicații FLI-MAP 305
11.6.2 Descrierea sistemului 307
11.6.3 Coordonate LiDAR 310
11.6.4 Elicopterul 310
11.6.5 Procesarea datelor 311
11.6.6 Componentele lui FLIP7 311
19
11.6.7 Alte caracteristici FLIP7 313
11.6.8 Concluzii 314
11.6.9 Considerații practice privind sistemul FLI-MAP 315
11.6.10 Componenta aeropurtată 315
11.6.11 Componenta terestră 315
11.6.12 Produse rezultate 316
III - Întocmirea planurilor și hărților prin unirea punctelor caracteristice
318
Capitolul 12 - Întocmirea planurilor și hărților 318
12.2 Modul în care scara, preluarea datelor și planul de proiecție
influențează redactarea planului sau a hărții 322
12.2.1 Scara 322
12.2.2 Modul în care au fost preluate datele cu ajutorul cărora s-a

realizat planul sau harta 322
12.2.2.1 Hărți sau planuri vechi 322
12.2.2.2 Date preluate cu stația totală 322
12.2.2.3 Date preluate cu tehnologia GNSS 323
12.2.2.4 Date preluate de pe ortofotoplan 323
12.2.2.5 Date preluate din modelul digital al terenului 323
12.2.3 Planul de proiecție 324
12.3 Obținerea punctelor caracteristice care definesc obiectele și relieful
324
12.3.1 Prin digitizare de pe planuri sau hărți vechi sau de pe
ortofotoplan 324
12.3.1.1 Digitizarea obiectelor cu forme regulate 324
12.3.1.2 Digitizarea obiectelor cu forme neregulate 326
20
12.3.2 Prin măsurători la teren cu stația totală sau cu tehnologie
GNSS 328
12.3.3 Din norul de puncte obținut prin scanare 328
12.4 Alcătuirea obiectelor reprezentate pe planuri și hărți 328
12.4.1 Prin digitizare de pe planuri vechi sau imagini 328
12.4.2 Prin unirea punctelor obținute prin prelucrarea datelor
culese la
teren 328
12.4.2.1 Unirea punctelor obținute prin prelucrarea datelor culese la
teren, conform schiței 328
12.4.3 Prin utilizarea codurilor la preluarea datelor la teren 330
12.5 Conținutul planurilor și hărților 333
12.5.2 Cartușul (indicatorul) planului sau hărții 333
12.5.3 Cadrul hărții și cadrul geografic 333
12.5.4 Declinația magnetică 334
12.5.5 Legenda 334
12.5.6 Echidistanța curbelor de nivel sau tonurile de culoare 335
12.6 Tipuri de planuri ți hărți 335

IV – Utilizarea topografiei în alte domenii 339
Capitolul 13 - Utilizarea topografiei în alte domenii 339
13.2 Noțiuni de topografie minieră 339
13.2.2 Rețeaua geodezică minieră; modalități de materializare a
rețelei
geodezice în subteran 340
13.2.2.1 Rețeaua geodezică minieră 340
21
13.2.2.2 Modalități de materializare a rețelei geodezice în subteran
340
13.2.3 Metode de transmitere a rețelei geodezice miniere planimetrice în
subteran 341
13.2.3.1 Transmiterea rețelei geodezice planimetrice prin galerii
sau
planuri înclinate 341
13.2.3.2 Cazul transmiterii rețelei geodezice planimetrice prin
puțuri
verticale 342
13.2.4 Metode de transmitere a rețelei miniere altimetrice în subteran
346
13.2.4.1 Cazul transmiterii rețelei altimetrice prin galerii sau
planuri
înclinate 346
13.2.4.2 Cazul transmiterii prin puțuri 346
13.2.5 Transmiterea orientărilor în subteran utilizând giroscopul
348
13.2.6 Planuri topografice și tematice utilizate în subteran 349
13.3 Topografia utilizată în lucrări geologice și geofizice 350
13.3.1 Topografia utilizată în geologie 350
13.3.1.1 De obicei, un geolog caută un afloriment din care preia
anumite elemente 350
13.3.1.2 În lucrări necesare ingineriei geologice 351
13.3.2 Topografia utilizată în prospecțiuni geofizice 351
13.3.2.1 Topografia utilizată în prospecțiuni seismice 351
13.3.2.2 Topografia în determinări gravimetrice 353
13.4 Utilizarea topografiei în alte domenii 354
V – Prelucrarea datelor topografice și geodezice prin metode statistice
355
22
Capitolul 14 - Noțiuni de teoria erorilor. Transformări de coordonate 355
14.1 Noțiuni de teoria erorilor 355
14.1.1 Clasificarea erorilor 356
14.1.1.1 În funcție de mărimea lor, erorile pot fi 357
14.1.1.2 În funcție de modul de acționare, erorile inevitabile pot fi
358
14.1.1.3 În funcție de modalitatea de exprimare, erorile inevitabile
pot fi 361
14.1.1.4 În funcție de sursă, erorile inevitabile pot fi 361
14.1.1.5 În funcție de valoare de referință, erorile inevitabile pot fi
361
14.1.2 Clasificarea măsurătorilor 361
14.1.2.1 Clasificarea măsurătorilor în raport de condițiile de
efectuare 362
14.1.2.2 Clasificarea măsurătorilor în raport de precizia lor
362
14.1.2.3 Clasificarea măsurătorilor în raport de dependența lor
statistică 362
14.1.3 Măsurători directe 362
14.1.4 Măsurători indirecte 363
14.2 Transformări de coordonate 364
14.2.1 Transformări de coordonate în sisteme de coordonate
bidimensionale 364
14.2.2 Transformări de coordonate în sisteme de coordonate
carteziene
tridimensionale 371
14.2.3 Transformarea coordonatelor elipsoidale carteziene
tridimensionale X, Y, Z în coordonate elipsoidale latitudine și longitudine și
invers 375
23
24
Lista abrevierilor
ALS Airborne Laser Scanner

ANCPI Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară
AMSC American Mobile Satellite Consortium
APR Airborne Profile Recorder
ASCII American Standard Code For Information Interchange
ASE Agenția Spațială Europeană
B latitudine
Br brad
CAD Computer Aided Drafting
CCD Charge Coupled Device
CDGPS Canada-wide Defferential Global Positioning
CFR Căile Ferate Române
DC Deviation Correction
DGPS Differential Global Positioning System
DTM Digital Terrain Models
DTM Direcția Topografică Militară
DXF Drawing Exchange Format
EDM Electronic Distance Measurement
EGNOS European Geostationary Navigation Overlay Service
ESA European Space Agency
ETRS89 European Terrestrial Reference System 1989
Fa fag
FAA Federal Aviation Agency
FLI-MAP Fast Laser Imaging and Mapping Airborne Platform
GALILEO European Global Satellite Navigation System
GBAS Ground Based Augmentation System
GCP Ground Control Point
GDOP Geometric Dilution of Precision
GIS Geographic Informational System
GLONASS Globalnaya Navigazionnaya Sputnikovaya Sistema
GNSS Global Navigation Satellite System
Go gorun
GPS Global Positioning System
GRAS Ground-Based Regional Augmentation System
GRS 80 Geodetic Reference System
GSAT Geosynchronous Satellite
GSD Ground Sampling Distance
25
GSM Global System for Mobile (communications)
HD High Definition
HDR High Dynamic Range
ICAO Organizația Internațională a Aviației Civile
ILS Instrument Landing System
IMU Inertial Measurement Unit
INS Sistemul de Integrare Inertial
IRNSS Indian Regional Navigational Satellite System
JAXA Japan Aerosapce Exploration Agency
JPALS Joint Precision Approach and Landing System
kV kilovolt
L longitudine
LAAS Local Area Augmentation System
LiDAR Laser Imaging Detection and Ranging
LRK Long Range Kinematik
LTE Linii de transport a energiei electrice
MC Master Cone
MDT Modelul digital al terenului
MDSR Model Digital al Suprafeței de Reflectanță
MEO Medium-Earth Orbit
mg magnetic
MGRS Military Grid Reference System
MSAT Mobile Satellite
MSV Mobile Satellite Ventures
mmHg milimetri coloană de mercur
Mo molid
MPEG Motion Picture Experts Group
NATO North Atlantic Treaty Organization
NAVIC Navigation with Indian Constellation
NAVSTAR Navigational System Tracking and Range
NIR Near-InfraRed
OCPI Oficiilor de Cadastru și Publicitate Imobiliară
PAN Panchromatic
PEM Photo-Elastic Modulator
PUG Plan Urbanistic General
QZSS Quasi-Zanith Satellite System
R,G,B Red, Green, Blue
RTK Real Time Kinematik
SBAS Satellite-Based Augmentation System
26
SIG Sistem Informaţional Geografic
SIM Subscriber Identification Module
SIT Sistemelor Informaţionale ale Teritoriului
SLAM Simultaneous Localization And Mapping
Theo Theodolite
TIN Triangulated Irregular Network
UAT Unități Teritoriale Administrative
UAV Unmanned Aerial Vehicle
UPS Universal Polar Stereografic
UTM Universal Transversal Mercator
VHF Very High Frequency
WAAS Wide Area Augmentation System
WGS 84 World Geodetic System 1984
27
Lista tabelelor
Tabelul 1.5.1 Modul practic în care se calculează orientarea, funcție de

valorile diferențelor de coordonate 31
Tabelul 3.2.1 Elipsoizii folosiți în România 61
Tabelul 4.5.1 Valorile coeficienților constanți de transformare pentru
obținerea lui x' 95
obținerea lui y' 95
Tabel 4.5.1 Valorile coeficienților constanți de transformare pentru
obținerea lui x´ 101
obținerea lui y´ 102
Tabelul 5.5.1 Măsurarea direcțiilor orizontale și a unghiurilor verticale sau
zenitale
Tabelul 5.6.1 Calculul originii seriilor 124
Tabelul 7.5.1 Condiții la realizarea nivelmentului rețelei geodezice de stat 128
Tabelul 8.4.1 Valoarea erorii pe orientare funcție de distanță
Tabelul 10.2.1 Aspectul cantitativ al filmului fotogrammetric 148
Tabelul 10.2.2 Greutatea componentelor sistemului Leica RC 20 184
Tabelul 14.1.1 Șir de măsurători 217
Tabelul 14.1.2 Valoarea ecartului șirului de măsurători 219
335
Tabelul 14.1.3 Șir de valori măsurate
335
Tabelul 14.1.4 Valorile ecartului calculate cu noile valori
336
Tabelul 14.1.5 Șirul de măsurători după eliminarea măsurătorii eronate 337
337
28
Lista figurilor
Figura 1.1.1 Reprezentarea unui obiect punctual 19

Figura 1.1.2 Obiect liniar - o rețea de stâlpi pentru cabluri
electrice 20
Figura 1.1.3 Obiect poligonal – o construcție și locuri de
parcare. 21
Figura 1.1.4 Reprezentarea unui obiect poligonal de formă
geometrică
(a) și de formă sinuoasă (b). 21
Figura 1.1.5 Puncte caracteristice în plan orizontal (a) și în
plan
vertical (b) 22
Figura 1.1.6 a Reprezentarea unui oraș pe harta Europei
22
Figura 1.1.6 b Reprezentarea Bucureștiului pe harta
23
Figura 1.1.6 c Reprezentarea Bucureștiului la o sacră mai
mare 23
Figura 1.1.7 Reprezentarea aceleiași clădiri pe planuri la
diferite scări:
1:2000 (a) și 1:200 (b) 24
Figura 1.1.8 Sistem de coordonate bidimensional (a) și
tridimensional
(b). 24
Figura 1.1.9 Reprezentarea unui colț de clădire în
tridimensional. 25
Figura 1.2.1 Harta scara 1:25000 25
Figura 1.3.1 Elementele topografice liniare ale terenului
27
Figura 1.3.2 Unghi zenital, direcție orizontală, unghi
orizontal 27
29
Figura 1.3.3 Unghiul orizontal 27
Figura 1.3.4 Unghiul orizontal măsurat cu origini diferite
ale cercului 28
Figura 1.4.1 Unghiul de orientare al unei drepte,
coordonate absolute,
coordonate relative, coordonate polare 28
Figura 1.4.2 Orientarea topografică, orientarea geografică
și orientarea
magnetică 29
Figura 1.5.1 Cerc trigonometric (stânga), cerc topografic
(dreapta) 31
Figura 1.5.2 Legătura dintre axele de coordonate și funcțiile
trigonometrice 31
Figura 2.1.1 Plan cadastral cu limită de localitate, limită de
sector și
limită de imobil. 33
Figura 2.2.1 Punerea în scară (georefernțierea) pe baza a 2
puncte, 3
puncte, 4 puncte și 5 puncte. Zona optima este zona hașurată
35
Figura 2.2.1 a Georeferențierea. Legătura între imaginea
foii de hartă
și teren 36
Figura 2.2.1 b Georeferențierea. Selectarea metodei de
transformare 36
Figura 2.2.2 Semne convenționale pentru reprezentarea
elementelor
punctiforme 38
elementelor
liniare 39
30
elementelor
poligonale – pădure 39
Figura 2.2.5 Semne convenționale explicative 40
Figura 2.2.6 Harta Moldovei întocmită de voievodul
Dimitrie Cantemir
la 1716. 41
Figura 2.2.7 Reprezentarea curbelor de nivel 42
Figura 2.2.8 Curbe de nivel principale, normale, ajutătoare
și
accidentale 43
Figura 2.2.9 Linia de cea mai mare pantă 43
Figura 2.2.10 a – piscul b – mamelonul c – botul de deal
d - șaua 44
Figura 2.2.11 a – căldarea b - valea 44
Figura 2.2.11 Plan cotat 45
Figura 2.2.12 Modelul digital al terenului 45
Figura 2.2.13 Generarea curbelor de nivel utilizând
programul Global
Mapper 46
Figura 2.2.14 a – Reprezentarea curbelor de nivel
46
Figura 2.2.14 b – Trasarea curbelor de nivel din model
stereoscopic sau
model digital al terenului prezentat în figura 2.2.12 peste
modelul
digital. 47
Figura 2.2.14 c – Trasarea curbelor de nivel din model
stereoscopic sau
model digital al terenului prezentat în figura 2.2.12 fără
modelul digital
ca fundal. 47
31
Figura 2.3.1 Este colțul din sud est al hărții prezentată în
figura 1.2.1 49
Figura 2.3.2 Determinarea unei distanțe frânte 52
Figura 2.3.3 Determinarea altitudinilor pe planuri și hărți
54
Figura 2.3.4 – Detaliu de pe figura 1.2.1 cu punctele C și D
și cu curbele
de nivel dintre ele 55
Figura 2.3.5 Profilul topografic rezultat conform situației
din figura
2.3.4. 56
Figura 2.3.6 Profil topografic al terenului realizat cu
ajutorul modelului
digital al terenului 57
Figura 2.3.7 Descompunerea unui poligon în triunghiuri
57
Figura 2.3.8 Triunghiul 57
Figura 3.2.1 Sistemul de coordonate cartezian geocentric
62
Figura 3.2.2 Sistemul de coordonate elipsoidal 64
Figura 3.3.1 Sistem de coordonate plan 65
Figura 3.3.2 Sistem de coordonate plan si cu a treia
dimensiune:
altitudinea
65
Figura 3.4.1 Sisteme de altitudini. 66
Figura 3.5.1 Rețeaua geodezică de triangulație de ordinul I
a României 68
Figura 3.5.2 Rețeaua de nivelment de ordinul I din România
69
Figura 3.5.3 Rețeaua gravimetrică de ordinul I din

70
32
Figura 3.6.1 Tipuri de borne. 1 – borna propriu zisă din
beton armat, 2
– umplutură cu pământ, 3 – Pietriș, 4 – locul matematic al
punctului
geodezic 72
Figura 3.6.2 Borne de tip FENO 73
Figura 3.6.4 Marcarea provizorie în zone acoperite cu asfalt
sau beton 73
Figura 3.6.5 Reperi și mărci pentru rețeaua geodezică de
nivelment pe
ordine (I, II și III). A, B - mărci de nivelment de tipurile A,
B: a -
inscripția instituției executante; b - numărul de ordine; 1 -
beton armat;
2 – ciment 74
Figura 3.7.1 Semnale geodezice la sol și pe construcții: a -
baliza de
ordinul V; b - semnal geodezic de ordinul IV pe o
construcție; c -
piramida la sol de ordinul III. 75
Figura 3.8.1 Descrierea punctelor din rețeaua geodezică
76
Figura 3.8.2 Prezintă descrierea unui punct dintr-o rețeaua
geodezică
determinat cu tehnologie GNSS 77
Figura 4.2.1 Reprezentarea vectorială a unei suprafețe într-
un sistem
cartezian 79
Figura 4.3.1 Deformația liniară în proiecțiile cartografice a
– pe
suprafața de referință; b – pe plan 80
Figura 4.3.2 Indicatricea lui Tissot 81
Figura 4.3.3 Deformațiile unghiulare 82
33
Figura 4.4.1 Sistemul de coordonate sferice polare
83
Figura 4.4.2 Tipuri principale de proiecții azimutale
perspective 84
Figura 4.4.3 Reprezentarea punctelor în proiecția cilindrică
85
Figura 4.4.4 Reprezentarea punctelor în proiecțiaconică.
85
Figura 4.4.5 Principalele tipuri de proiecție 87
Figura 4.5.1 Proiecția Gauss – Krüger 89
Figura 4.5.2 Proiecția Universal Transversal Mercator
91
Figura 4.5.3 Deformațiile distanțelor în proiecția
Stereografică 1970 96
Figura 4.5.4 Delimitarea trapezelor 97
Figura 4.5.5 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss –
Krüger .
Scara 1: 1.000.000 98
Krüger .
Scara 1: 500.000 98
Krüger .
Scara 1: 200.000 99
Figura 4.5.8. Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss
– Krüger .
Scara 1: 100.000 99
Krüger
.Scara 1: 50.000 99
Figura 4.5.10 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss

– Krüger .
34
Scara 1: 25.000 100
– Krüger .
Scara 1: 10.000 100
– Krüger .
Scara 1: 5.000 100
Figura 5.1.1 Teodolit clasic, cu piesele componente la
vedere. 106
Figura 5.1.2 Tipuri de stații totale. a) Stație totală
TOPCON; b) Stație
totală Leica; c) Stație totală Nikon – Trimble 106
Figura 5.2.1 Elemente măsurate cu teodolitul 107
Figura 5.3.1 Axele teodolitului 108
Figura 5.3.2 Cercurile și axele teodolitului 108
Figura 5.3.3 Schema de construcție a unui teodolit clasic
109
Figura 5.3.4 Piesele componente ale stațiilor totale
110
Figura 5.4.1 Luneta teodolitului 111
Figura 5.4.2 Reticulul lunetei 111
Figura 5.4.3 Tipuri de reticule 112
Figura 5.4.4 Cerc orizontal 113
Fig. 5.4.5 Cerc vertical 115
Figura 5.4.6 Citirea în câmpul microscopului cu scăriță la
Theo 020
(citire centralizată) 116
Figura 5.4.7. Citirea în câmpul microscopului la Theo 010 -
a) cu
coincidența realizată; b) fără coincidență 116
Figura 5.4.8 Afișaj al datelor măsurate la teren la o stație
totală 117
35
Figura 5.4.9 Nivelele torice ale stației totale 117
Figura 5.4.10 Calarea teodolitului: a – nivela torică este în
poziția I,
nivela sferică este calată; b – nivela torică se află la 90o față
de prima
poziție, nivela sferică nu mai este calată; c - oricare ar fi
poziția nivelei
torice, ambele nivele rămân calate 118
Figura 5.4.11 Calarea și centrarea stației totale 119
Figura 5.4.12 Centrarea teodolitului 120
Figura 5.4.13. Calarea teodolitului: a – necalat; b – calat
120
Figura 5.4.14 Erori instrumentale. a – înclinarea axei
verticale (aparat
necalat); b – eroarea de index (cerc vertical
neorizontalizat); c –
eroarea de colimație (axa O-o nu este perpendiculară pe H-
H); d –
înclinarea axei orizontale 121
Figura 5.5.1 Punctarea obiectelor vizate: a – vizare
aproximativă; b –
punctare la baza jalonului; c- punctare pe verticala
punctului 122
Figura 5.5.2 Determinarea unui unghi orizontal 123
Figura 5.5.3 Determinarea unghiurilorzenitale 123
Figura 5.5.4 Măsurarea unghiurilor zenitale 124
Figura 5.5.5 Măsurarea direcțiilor prin metoda seriilor

125
Figura 5.6.1 Același unghi măsurat cu două origini diferite
127
Figura 5.6.2 Turul de orizont 127
Figura 5.6.3 Metoda sectoarelor 128
36
Figura 5.6.4 Metoda punctului de referință 129
Figura 6.2.1 Instrumente de măsurat distanțe: a) Bosch

GLM 80
Telemetru, distomat; b) Distomat Disto Leica D3aBT; c)
Distomat Leica
Disto D5 133
Figura 6.3.1 Măsurarea distanțelor cu mira Bala
a)Măsurare directă b)
Măsurare indirectă 134
Figura 6.3.2 Determinarea distantei cu teodolitul utilizand
procedeul
optic 135
Figura 6.3.3 Principiul măsurătorilor geodezice prin unde
136
Figura 6.3.4 Traiectoria propagării undelor în atmosfera
terestră 138
Figura 6.4.1 Reducerea distanțelor la orizont, elipsoid și
plan de
proiecție 140
Figura 7.4.1 Determinarea diferenței de nivel cu ajutorul
nivelmentului
trigonometric 142
Figura 7.4.2 Determinarea înălțimii unei clădiri 144
Figura 7.5.1 Schema de principiu a unui instrument de
nivelment
geometric de tip rigid; a- secțiune transversală; b-
imagine
generală 145
Figura 7.5.2 Nivele electronice 146
Figura 7.5.3 Miră clasică și miră electronică 147
Figura 7.5.4 Modul corect de verticalizare a mirei cu nivela
sferică 147
37
Figura 7.5.5 Suporți de miră 147
Figura 7.5.6 Broaște de nivelment 147
Figura 7.5.7 Nivelment geometric de mijloc 149
Figura 7.5.8 Nivelmentul geometric de capăt cu o mira
150
Figura 7.5.9 Nivelmentul geometric de capăt cu doua mire
151
Figura 7.5.10 Depistarea erorilor în nivelmentul geometric
(a – sus; b
jos) 153
Figura 7.6.1 Tipuri de drumuiri: a – izolate (sprijinite la
ambele
capete); b – sprijinite pe punctul de plecare; c – poligoane
de drumuire;
d – drumuire cu punct nodal; e – drumuire în vânt
155
Figura 7.6.2 Drumuirea de nivelment. 157
Figura 7.6.3 Drumuirea cu punct nodal. 159
Figura 8.1.1 Determinarea punctului topografic în spațiu
160
Figura 8.2.1 Intersecția a două drepte 161
Figura 8.2.2 Determinarea punctului nou P din trei drepte a
– teoretic;
b – practic 162
Figura 8.2.3 Intersecția înainte 162
Figura 8.2.4 Retrointersecția 164

Figura 8.3.1 Determinarea coordonatelor prin măsurători
de distanțe 168
combinate în
cazul în care se staționează punctul cu coordonate
cunoscute 169
38
combinate în
cazul în care se staționează punctul nou 169
Figura 8.4.1 Tipuri de drumuire 171
Figura 8.4.2 Clasificarea drumuirii – drumuiri principale,
secundare și
terțiare 171
Figura 8.4.3 Drumuirea 174
Figura 8.4.4 Calculul orientărilor la plecarea în drumuire
174
Figura 8.4.5 Calculul orientărilor la închiderea drumuirii
174
Figura 8.4.6 Unghiul de orientare al stației sau modulul
stației 176
Figura 8.4.7 Coordonate absolute, coordonate relative,
coordonate
polare 177
Figura 8.4.8 Realizarea unei ridicări topografice într-o
pădure cu
ajutorul tehnologiei GNSS 184
Figura 8.4.9 Triunghiul de eroare la transmiterea orientării
în drumuire 184
Figura 8.4.10 Orientarea magnetică 185
Figura 8.4.11 Calculul declinației magnetice 185
Figura 8.4.12 Zona de măsurat cu puncte vechi cu care se
determină
declinația magnetică: a – corect; b-incorect 186
Figura 8.5.1 Puncte radiate 187
Figura 8.5.2 Ridicarea punctelor de detaliu 188
Figura 8.5.3 Măsurători executate cu stația totală pentru
realizarea unui
plan topografic 188
39
Figura 9.2.1 Satelitul GPS Navstar 192
Figura 9.2.2 Un satelit GLONASS-K la CeBIT 2011
193
Figura 9.2.3 Sigla sistemului Galileo 194
Figura 9.2.4 Acoperirea sistemului Beidou în 2012
194
Figura 9.2.5 Acoperirea NAVIC 195
Figura 9.3.1 Traiectoria sateliților QZS văzută de la sol
196
Figura 9.3.2 Sistemul WASS – zonă de acțiune 197
Figura 9.3.3 Raza de acțiune a sistemului EGNOS
198
Figura 9.3.4 Zona acoperită de sistemul GAGAN 198
Figura 9.3.5 Funcționarea sistemului LAAS 200
Figura 9.4.1 Tipuri de navigatoare 202
Figura 9.4.2 Tipuri de receptoare GNSS profesionale
geodezice 203
Figura 9.5.1 Măsurători GNSS cu mai multe receptoare
207
Figura 10.1.1 Prima fotografie făcuta de Niépce în anul
1826 (stânga) și
prima fotografie realizată de L.J. Daguerre în anul 1838
(dreapta) 209
Figura 10.1.2 Etapele dezvoltării fotogrammetriei
211
Figura 10.1.3 Variația unghiului de elevație al Soarelui

214
Figura 10.2.1 Fotogramă scanată 215
Figura 10.2.2 Camera Leica RC 20 216
Figura 10.2.3 Unitatea de control PTW 30 216
Figura 10.2.4 Caseta filmului PKA-4 217
40
Figura 10.2.5 Platforma girostabilizatoare PAV 20
218
Figura 10.2.6 Rotațiile platformei girostabilizatoare în jurul
celor 3 axe 218
Figura 10.2.7 Luneta de navigație PSF 3 219
Figura 10.2.8 Imaginea din câmpul lunetei de navigație PSF
3 219
Figura 10.2.9 Camera digitală UltraCam Eagle 221
Figura 10.2.10 Dispunerea celor 8 obiective 221
Figura 10.2.11 Realizarea imaginii principale pe baza celor
9
subimagini 222
Figura 10.2.12 Dispunerea senzorilor CCD în cadrul celor 8
obiectivi ai
camerei UltraCam Eagle 222
Figura 10.2.13 Comparație între imaginea de tip:
pancromatic, color și
color compus 223
Figura 10.2.14 Corectarea traiectoriei IMU 224
Figura 10.2.15 Discordanța spațială 225
Figura 10.2.16 Discordanța în timp 226
Figura 10.2.17 Sistemul LiDAR aeropurtat 227
Figura 10.2.18 Sistemul de scanare cu oglindă oscilantă
228
Figura 10.2.19 Sistemul de scanare cu oglindă rotativă
poligonală 228
Figura 10.2.20 Sistemul de scanare cu baleiaj conic
229
Figura 10.2.21 Sistem cu fibră optică 229
Figura 10.2.22 Principiul de măsurare LiDAR 230
Figura 10.2.23 Sistemul Leica ALS60 230
41
Figura 10.2.24 Fișa de descriere a unui reper
fotogrammetric 232
Figura 10.2.25 Premarcarea reperilor la sol 233
Figura 10.2.26 Plan misiune de aerofotografiere 233
Figura 10.3.1 Sistemul de coordonate imagine: n – punctul
nadiral
imagine; m – punctul mijlociu; p – punctul principal; vv –
verticala
principală; 1, 2, 3, 4 – indici de referință; x'p, y'p –
coordonatele
punctului principal 234
Figura 10.3.2 Elementele de orientare exterioară ale
fotogramei 235
Figura 10.3.3 Fotograma nadiral instantanee echivalentă
236
Figura 10.3.4 Vedere streoscopică. Stereoscopul cu oglinzi
238
Figura 10.3.5 Procedeul slipirilor 239
Figura 10.4.1 Punctarea reperelor la sol în imagini
240
Figura 10.4.2 Norul punctelor de legătură rezultat pe baza
imaginilor 241
Figura 10.4.3 Proiecția centrală (stânga) și proiecția
ortogonală
(dreapta) 241
Figura 10.4.4 Deformația datorată diferenței de nivel din

spațiul obiect 242
Figura 10.4.5 Diferența dintre imaginea originală (stânga)
și imaginea
ortorectificată (dreapta) 242
Figura 10.4.6 Nor de puncte corelat cu densitatea de
aproximativ 350 de
42
punct pe metru pătrat 243
Figura 10.4.7 Nor de puncte LiDAR 244
Figura 10.4.8 Norul de puncte (corelat) clasificat (stânga) și
Modelul
Digital al Terenului (dreapta) 244
Figura 10.4.9 Reprezentarea terenului prin modelul digital
de tip grid 245
Figura 10.4.10 Reprezentarea terenului prin modelul digital
de tip TIN 245
Figura 10.4.11 Exploatarea Modelului Digital al Terenului
(MDT) 246
Figura 10.4.12 Aspectul unei fotograme clasice scanată
(stânga) și
drapată peste MDT (dreapta) 247
Figura 10.4.13 Editarea liniei de mozaicare în scopul
reducerii erorilor 248
Figura 10.4.14 Ortofotoplanul digital 248
Figura 10.5.1 Fototeodolit generația anilor 1980 249
Figura 10.5.2 Preluarea fotogramelor în fotogrammetria
terestră 251
Figura 10.5.3 Preluarea simultană multiplă a imaginilor
utilizând o
bază fixă 252
Figura 10.5.4 Reper fotogrammetric marcat pe zidul
construcției 252
Figura 10.5.5 A) Nor de puncte corelat B) Model 3D solid
cu textură 253
Figura 11.2.1 Scanarea unei camere simple și scanarea unei
camere de
formă geometrică complexă 256
Figura 11.2.2 Scanarea unei clădiri. 256
Figura 11.2.3 Scanarea unui cartier (cvartal de locuințe)
257
43
Figura 11.2.4 Posibilități de sisteme de axe de coordonate
locale. 258
Figura 11.2.5 Un sistem de axe tridimensional local într-o
încăpere 258
Figura 11.2.6 Conul rămas sub trepied după scanare.
259
Figura 11.2.7 Tipuri de puncte de control 259
Figura 11.2.7 a - Georeferențierea unui nor de puncte
obținut prin
scanarea laser în programul CloudCompare 260
Figura 11.2.8 Orientarea norului de puncte față de laturile
unei
încăperi, punctul 0 fiind un colț al camerei. 261
Figura 11.2.9 Scanarea unei camere în formă de L.
262
Figura 11.2.10 a și b pentru calculul orientărilor.
263
Figura 11.2.11 Scanarea unei încăperi în sistem de
coordonate
național 264
Figura 11.2.12 Scanarea unei încăperi în sistem de
coordonate
național 265
Figura 11.2.13 Scanarea unei clădiri pe interior 266
Figura 11.2.14 Scanarea unei clădiri pe interior 268
Figura 11.2.15 Scanarea integrală a unei clădiri (interior și
exterior). 269
Figura 11.2.16 Scanarea unei fațade de pe clădirile

alăturate 270
Figura 11.2.17 Scanarea unei fațade prin utilizarea unor
rampe 270
44
Figura 11.2.18 Scanarea unei clădiri cu acoperiș clasic.
271
Figura 11.2.19 Posibilități de marcare a punctelor de
control 271
Figura 11.2.20 Folosirea sferelor pentru corelarea norului
de puncte. 272
Figura 11.2.21 Un pod vizualizat: a-prin fotografiere; b-
prin scanare cu
laser terestru (nor de puncte); c-prin măsurători cu stația
totală; d-
rezultat finit prin procesarea datelor de la punctele a și c
274
Figura 11.2.22. Construcții inginerești scanate 274
Figura 11.2.23. Scanarea unei incinte industriale (nor de
puncte) 275
11.2.24 Tipuri de scannere terestre: a – Scanerul Riegl VZ-
1000, b –
scanner IMAGER 5006EX, c – Leica ScanStation P40 3D
Laser Scanner 276
Figura 11.3.1 Odometru 278
Figura 11.3.2 Vehicule prevăzute cu laser scan mobil
279
Figura 11.3.3 Nor de puncte obținut în urma scanării mobile
utilizând
un vehicul ca platformă 280
Figura 11.3.4 Tipuri de laser scan mobile 281
Figura 11.3.5 Nor de puncte obținut în urma scanării mobile
utilizând
un jalon sau rucsac 282
Figura 11.4.1 Scanner amplasat pe un vehicul zburător
282
Figura 11.6.1 – Albia unui râu în două momente diferite, cu
debite
45
diferite 285
Figura 11.6.2 Diferența dintre culoarul scanat de un scaner
montat pe
avion și unul montat pe elicopter 285
Figura 11.6.3 Autogir cu prototipul FLI-MAP 286
Figura 11.6.4 Unitate de computerizare în interiorul
elicopterului 286
Figura 11.6.5 Receptor GPS pentru determinarea poziției
receptoarelor
GPS de pe elicopter 287
Figura 11.6.6 Dispozitiv laser FLI-MAP 288
Figura 11.6.7 Video 288
Figura 11.6.8 Camera foto 289
Figura 11.6.9 Imagini foto de la diverse înălțimi 289
Figura 11.6.10 Imagini video cu timpul marcat 291
Figura 11.6.11 Imagini filtrate 291
Figura 11.6.12 Nor de puncte 292
Figura 11.6.13 Profile topografice 292
Figura 11.6.14 Rezultate 293
Figura 11.6.15 imagini foto de mare rezoluție 293
Figura 11.6.16 Modul de funcționare a sistemului laser
scan 295
Figura 11.6.17 Imagine de mare rezoluție preluată cu
metodologia FLI-
MAP. 296
Figura 11.6.18 Benzile de aerofotografiere pentru scanarea
văilor 296
Figura 12.1.1 – zonă cu relief frământat, în care

măsurătorile cu stația
totală sau GNSS nu dau rezultate bune 298
46
Figura 12.1.2 Interpolarea norului de puncte în zone în care
terenul nu
este vizibil pe fotogramă 299
Figura 12.1.3 a) Model digital obținut după prelucrarea
primară, b)
model digital obținut după completarea norului de puncte cu
puncte
măsurate la teren cu stația totală sau GNSS 300
Figura 12.2.1 Dimensiunea unui centimetru pătrat la scara
planului la
diverse scări 302
Figura 12.2.2 Dimensiunea unui pătrat ales la teren
303
Figura 12.3.1 Digitizarea obiectelor pentru a le reda cât
mai fidel 304
Figura 12.3.2 Reprezentarea aceleiași construcții la diverse
scări a)
304
scara 1: 1000 , b) scara 1:2000, c) scara 1:10 000
Figura 12.3.3 Reprezentarea unui lac la aceeași scară
diferind numărul
de puncte caracteristice 305
Figura 12.3.4 Reprezentarea unui lac la diverse scări
306
Figura 12.4.1 Puncte importate pentru a fi unite și a rezulta
planul
topografic în zona de reprezentat 307
Figura 12.4.2 Schița întocmită la teren pentru zona de
reprezentat 308
Figura 12.4.3 Planul topografic rezultat în urma unificării
punctelor
caracteristice, cu reprezentarea reliefului în curbe de nivel
308
47
Figura 12.4.4 Model digital al terenului 309
Figura 12.4.5 Realizarea unui plan topografic cu stația
totală utilizând
coduri 310
Figura 12.5.1 Plan topografic 311
Figura 12.5.2 Cadrul hărții și caroiajul geografic
312
Figura 12.5.3 Declinația magnetică 313
Figura 12.5.4 Un plan topografic și legenda 313
Figura 12.5.5 Echidistanța curbelor de nivel 314
Figura 12.5.6 Reprezentarea aceluiași relief prin curbe de
nivel și ca
model digital al terenului. 314
Figura 12.6.1 Plan cadastral 315
Figura 12.6.2 Plan cadastral cu rețele edilitare și fișa
imobilului 316
Figura 12.6.3 Hartă rutieră 317
Figura 13.2.1 Materializarea rețelei geodezice planimetrice
în subteran 319
Figura 13.2.2 Materializarea rețelei altimetrice în subteran
320
Figura 13.2.3 Transmiterea rețelei geodezice planimetrice în
subteran
prin galerii cu o singură intrare 321
subteran
prin galerii cu două intrări 321
subteran
prin două puțuri 322
Figura 13.2.6 Calculul coordonatelor în drumuirea
subterană 322
48
subteran
printr-un puț 324
Figura 13.2.8 Schema instrumentului PZL 325
Figura 13.2.9 Transmiterea rețelei altimetrice planimetrice
în subteran
printr-un singur puț 326
Figura 13.2.10 Giroscop, principiul giroscopului 327
Figura 13.2.11 Calculul convergenței 327
Figura 13.3.1 Zonă în care se efectuează prospecțiuni
seismice 331
Figura 13.3.2 Trasarea nodurilor prin pădure deasă
331
Figura 13.3.3 Trasarea nodurilor prin pădure îngrijită
332
Figura 14.1.1 Măsurarea unei distanțe cu ruleta greșit
etalonată 338
Figura 14.1.2 Constanta prismei – a – alegere din
programul stației
totale, b – mod de lucru 339
Figura 14.1.3 Curba clopot Gauss 339
Figura 14.2.1 Transformări de coordonate în sistem
bidimensional 344
Figura 14.2.2 O distanță măsurată pe teren și proiectată pe
două plane
diferite. a – cele două plane sunt paralele, b – cele două
plane nu sunt
paralele 345
Figura 14.2.2 Puncte cu coordonate comune în ambele
sisteme. a – două
puncte comune; b – trei puncte comune; c – patru puncte
comune bine
49
conformate; d - patru puncte comune prost conformate; Δ –
puncte cu
coordonate comune în ambele sisteme; x – puncte de
transcalculat 349
Figura 14.2.3 Transformări de coordonate în sistem
tridimensional 350
50
Cuvântul autorilor
În ultimele decenii asistăm la o schimbare semnificativă a

metodologiilor de realizare a planurilor topografice și cadastrale, a metodelor
de realizare a măsurătorilor terestre în general.
Dacă privim în trecut, la istoria măsurătorilor terestre, primul pas
important spre modernizare a fost apariția teodolitului, datată pe la 1720
(Capitolul 5.1).
Un alt eveniment important a fost construcția instrumentelor de
măsurat distanțe, în 1963, instrumentele de tip DISTOMAT (Capitolul 6.1).
După 1975 au apărut instrumente de măsurat distanțe pe bază de laser
sau de raze de lumină.
Din acest moment a fost foarte simplu de determinat direct direcții
orizontale, unghiuri zenitale și distanțe, chiar dacă distanțele se determinau cu
alt instrument. Poziția punctelor putea fi determinată mult mai ușor și mai
precis.
În anii 1980 – 1986 au apărut primele variante de stații totale care
puteau măsura cu același instrument toate cele trei elemente o singură dată:
direcții orizontale, unghiuri zenitale și distanțe.
Din 1990 stațiile totale s-au miniaturizat și au devenit mult mai
accesibile utilizatorilor obișnuiți (Capitolul 6.3.2.1).
Toate aceste îmbunătățiri au făcut ca un teodolit obișnuit să devină un
instrument modern și care să determine și distanțe.
Un pas cu adevărat major a fost și folosirea fotogrammetriei ca
tehnologie de obținere a planurilor topografice pe suprafețe mari (1915).
Desigur, precizia determinărilor nu era una potrivită pentru măsurarea
detaliilor. Abia după anii 1950 au apărut stereometrografele iar după 1980
primele stereoplanigrafe care utilizau și computere pentru prelucrarea datelor
(Capitolul 10).
Pasul decisiv a fost însă folosirea sateliților ca mijloc de determinare a
poziției punctelor. Respectiv prima constelație cunoscută, GPS. Ulterior a fost
completată cu alte constelații: GLONASS, Galileo, Compas, etc. (Capitolul 9).
S-a depășit problema cea mai spinoasă, vizibilitatea dintre două puncte în
momentul măsurătorilor. După cum se știe, în topografia clasică era imperios
necesară vizibilitatea între puncte și astfel trebuiau construite semnale pentru a
vizualiza punctele de vizat. Se construiau piramide la sol, cu poduri, semnale
în copaci, etc. Ducea la costuri mari și la probleme care nu țineau de
topografie.
În prezent este introdusă metodologia utilizării scanării terestre (statice
sau mobilă) sau din aer, rezultatul fiind un nor de puncte (Capitolul 11).
Sigur, tehnologia a luat un mare avânt în principal datorită apariției
tehnicii de calcul și a computerelor de capacitate foarte mare. Fără
posibilitatea prelucrării unei cantități mari dar date nu se punea problema
determinării poziției unui nor de puncte.
Orice tehnologie am folosi rămânem însă la problema pe care au avut-
o și romanii când împărțeau loturile de teren soldaților, la problema pe care a
avut-o Imperiul Habsburgic când s-a decis să măsoare toate proprietățile, la
problema pe care o are un constructor care vrea să traseze un canal de irigații
și apa trebuie să curgă într-un anumit sens, etc. Această problemă se reduce la
a determina poziția unui punct într-un sistem plan sau tridimensional de
coordonate. Punctul astfel determinat este caracterizat de o precizie care poate
fi calculată funcție de instrumentele utilizate, de programul de calcul, etc.
Aceste puncte pot fi folosite apoi în diverse lucrări sau aplicații. Se pot
reprezenta proprietățile prin unirea punctelor de contur, se poate reprezenta
relieful funcție de altitudinea fiecărui punct măsurat, se pot calcula pante
pentru a stabili dacă apa poate curge într-un anumit sens, etc. Mai nou, se pot
reprezenta clădirile în tridimensional, se pot face simulări în interior etc.
(Capitolul 11).
Mai trebuie avut în vedere faptul că în prezent tehnologia ne ajută să
interpretăm datele chiar dacă nu avem studii axate pe domeniul respectiv.
Astfel, determinările GNSS nu mai sunt un apanaj doar al topografului. Sunt și
alte specialități care utilizează frecvent tehnologia GNSS și care nu sunt
topografi. Un exemplu îl reprezintă geofizicienii, geologii, petroliștii, care au
nevoie de poziționarea forajelor, a sondelor, a zonelor de unde s-au preluat
probe, etc. Aceștia pot fi utilizatori de tehnologie GNSS deoarece este ușor de
folosit.
Acest mixaj poate fi aplicat și în sensul invers. Astfel, un specialist
topograf care are de realizat un plan al rețelelor subterane poate utiliza un
detector simplu sau un radar. De asemenea, dacă are de realizat o hartă a
fundului unui lac poate utilizat un batimetru.
Având în vedere cele expuse mai sus, am gândit structura cursului
astfel încât să ușureze înțelegerea fenomenului prin reducerea la determinarea
poziției unui punct și apoi la ce și cum poate fi utilizat.
Avem cinci capitole mari, numerotate cu cifre romane:
I – Noțiuni generale
II - Posibilități de poziționare a punctelor caracteristice pe suprafața
pământului.
II.-1 Generalități
II-2 Poziționare utilizând stația totală.
II-3 Poziționare utilizând tehnologia GNSS
II-4 Poziționare cu ajutorul imaginilor aeriene și terestre
II-5 Poziționare cu ajutorul tehnologiei LiDAR
III - Întocmirea planurilor și hărților prin unirea punctelor
caracteristice IV – Utilizarea topografiei în alte domenii
V – Prelucrarea datelor topografice și geodezice prin metode statistice
Capitolele sunt gândite astfel încât să ducă pas cu pas la înțelegerea
modului în care putem determina poziția unui punct într-un sistem de
coordonate plan sau tridimensional și apoi cum putem să folosim aceste
puncte pentru a ne atinge scopul.
Noțiunile generale familiarizează utilizatorul cu elementele de bază
care sunt folosite în topografie. De asemenea cu folosirea planurilor și hărților,
a elementelor care pot fi determinate de pe planuri și hărți. Tot aici sunt
prezentate sistemele de coordonate și noțiuni de cartografie matematică fără
de care nu se poate înțelege modul de întocmire a unui plan topografic,
cadastral, geologic, hidrografic, etc.
Capitolul II este foarte complex deoarece am încercat să prezentăm
tehnologiile care duc la determinarea poziției unui punct pe suprafața
pământului, într-un anumit sistem de coordonate. Am prezentat determinarea
poziției folosind:
- Stația totală;
- Tehnologia GNSS;
- Fotogrammetria; - LiDAR.
După ce am reușit să determinăm poziția unui punct sau a unui grup de
puncte (chiar nor de puncte), Capitolul III ne prezintă modul în care putem
întocmi un plan sau o hartă.
În Capitolul IV am prezentat folosirea unui punct determinat cu
ajutorul unei tehnologii, în alte domenii. Sigur că nu ne-am propus să
prezentăm toate domeniile deoarece sunt foarte multe, așa că ne-am limitat la
topografie minieră și la geologie – geofizică.
Capitolul V face o scurtă prezentare a modului de prelucrarea statistică
a datelor și transformări de coordonate dintr-un sistem în altul.
Sperăm că acest manual să poată fi înțeles de cât mai mulți utilizatori
și să le suscite interesul pentru a merge mai în amănunte.
I – Noțiuni generale
Capitolul 1. Noțiuni generale privind realizarea planurilor și hărților.
1.1 Reprezentarea pe plan a obiectelor de pe teren. Punct caracteristic.
Topografia are ca scop principal realizarea planurilor și hărților.

Planurile și hărțile sunt reprezentări ale terenului, cu tot ce se află pe suprafața
acestuia (construcții, drumuri, căi ferate, limite de proprietate, limite de
elemente fizice: păduri, livezi, lacuri, litoral, etc.). De asemenea, topografia
reprezintă și relieful, respectiv văile, dealurile, munții, câmpiile, etc.
Toate aceste elemente sunt reprezentări
matematice, pe contur. În cazul în care nu pot fi desenate la scară se reprezintă
prin semne convenționale.Astfel, dacă avem un obiect punctual, cum ar fi un
canal, un stâlp de iluminat în intravilan, o rigolă, un hidrant, un copac izolat,
etc, pe plan se reprezintă printr-un punct.
Figura 1.1.1 Reprezentarea unui obiect punctual

Stâlp din metal pentru lumină electrică
Gură de aerisire canalizare
Arbust ornamental
Legenda:
O rețea electrică de înaltă tensiune care face legătura între o

termocentrală și consumatori, este formată din stâlpi legați între ei. Fiecare
stâlp este un punct, dar fiind legați între ei, formează o rețea liniară. Rețeaua
de înaltă tensiune devine astfel un obiect liniar. Obiectul liniar este format din
puncte unite, care pleacă dintr-un punct și ajung în alt punct. Alt exemplu de
obiecte liniare pot fi rețelele de apă potabilă din localități. Fiecare canal de
vizitare al rețelei de apă potabilă devine un punct al obiectului liniar. Unind
aceste canale rezultă rețeaua de apă potabilă din localitatea respectivă. La fel
pot fi rețelele de alimentare cu gaze naturale, rețelele de apă menajeră, etc. Nu
întotdeauna aceste rețele sunt vizibile la suprafață. De exemplu conductele
îngropate care transportă petrol sau gaze naturale nu au multe elemente care să
le identifice la suprafață. În aceste cazuri este necesară o prospecțiune
geofizică de identificare a traseului. Abia după aceea pot fi trasate pe un plan
sau pe o hartă. Un loc aparte îl au cablurile îngropate care nu au la
suprafață canale. Aceste cabluri, dacă sunt îngropate de curând, ar trebui
să aibă poziția bine delimitată de la îngropare.
Dacă nu, este necesară detectarea.
(Linii de transport a energiei electrice (LTE) în zona neconstruită.

LTE de cablu aeriene de tensiune înaltă pe stâlpi de beton armat și lemn
(cifrele – tensiunea LTE în kV și numărul cablurilor. Scara 1:5 000, 1:2 000)
Figura 1.1.2 Obiect liniar - o rețea de stâlpi pentru cabluri
electrice
Cele mai multe reprezentări pe planurile topografice o reprezintă

obiectele poligonale. Obiectele poligonale sunt cele care sunt descrise de mai
mult de două puncte. Un triunghi este cel mai simplu obiect poligonal. La
polul opus sunt obiectele cu contur sinuos sau circular. Aceste obiecte, pentru
a fi reprezentate cât mai corect, trebuie să aibă un anumit număr de puncte
care îl descrie. Cu cât sunt determinate mai multe puncte, cu atât obiectul va
avea o reprezentare mai corectă.
În
cazul
obiectelor
poligonale
și în
special a
obiectelor
care nu
sunt forme
geometrice, apare noțiunea de punct caracteristic. Din figura 1.1.4 se poate

vedea diferența dintre reprezentarea unui obiect care are formă geometrică și
un obiect care are contur sinuos. Punctul caracteristic este punctul în care
conturul obiectul poligonal de reprezentat pe plan își schimbă direcția în plan
orizontal.
Figura 1.1.3 Obiect poligonal – o construcție și locuri de parcare.
La reprezentarea reliefului trebuie să ținem cont de schimbarea pantei.

Din acest motiv, tot punct
caracteristic, dar de data aceasta pe verticală, este și punctul în care se schimbă
panta. O reprezentare schematică a punctelor caracteristice se regăsește în
figura 1.1.5. Astfel, puncte caracteristice de schimbare a direcției (pe
orizontală) sunt: A, B, C, D, E, F, G, H, I, J și K. Între punctele K și A, deși nu
avem schimbare de direcție orizontală, avem schimbare de pantă. Dacă între
punctele A și K era o pantă constantă, atunci nu ar fi existat punctele 1, 2, 3 și
4, ar fi fost o linie continuă. În schimb, punctele 1, 2, 3 și 4 sunt puncte de
schimbare a pantei (Figura 1.1.5 b).
Figura 1.1.4 Reprezentarea unui obiect poligonal de formă geometrică
(a) și de formă sinuoasă (b).
Figura 1.1.5 Puncte caracteristice în plan orizontal (a) și în

plan vertical (b)
În cazul obiectelor cu contur sinuos, sau chiar a obiectelor poligonale,

dar de dimensiuni mari, se pune întrebarea câte puncte caracteristice descriu
mai bine obiectul respectiv. Să luăm ca exemplu reprezentarea municipiului
București pe planuri și hărți. Astfel, dacă dorim să reprezentăm Bucureștiul pe
un glob pământesc de dimensiuni mici, scara 1:10.000.000, reprezentarea va fi
doar un punct. La fel și pe harta Europei (Figura 1.1.6 a). Dacă dorim să
reprezentăm Bucureștiul pe harta României, scara 1:500.000 va avea un
număr de 20-30 de puncte caracteristice. Dacă reprezentăm
Bucureștiul pe o hartă mai detaliată, adică la scara 1:10.000, va avea un număr
mult mai mare de puncte caracteristice. Cu cât scara este mai mare, cu atât
numărul de puncte caracteristice este mai mare.
Figura 1.1.6 a Reprezentarea unui oraș pe harta Europei.

(httpswww.stiefel.roharta-de-pereteeuropa-fizico-geografica-160x120-cm)
Din figura 1.1.6 se poate observa modul în care municipiul București

este reprezentat pe planuri și hărți, la diferite scări.
Figura 1.1.6 Reprezentarea municipiului București pe planuri și hărți la
diferite scări – a ) – Harta Europei; b) – Harta României; c) – Harta
Bucureștiului
Figura 1.1.6 b Reprezentarea Bucureștiului pe harta României

(httpswww.stiefel.rohartade-perete-romania-fizico-geografica-200x140)
Figura 1.1.6 c Reprezentarea Bucureștiului la o sacră mai
mare
(httpswww.stiefel.roharta-ilfov-in-rama-de-aluminiu bucuresti.jpg)
Alegerea numărului de puncte caracteristice apare și la reprezentarea
clădirilor pe planuri. Astfel, dacă o construcție are niște intrânduri de 1 metru,
la reprezentarea construcției pe un plan scara 1:2000, aceste intrânduri nu pot
apărea deoarece la această scară 1 metru pe teren este 0.5 milimetri pe plan. În
schimb, aceeași clădire, pe un plan scara 1:200 va avea reprezentate aceste
intrânduri, deoarece 1 metru pe teren este 5 milimetri pe plan.
Figura 1.1.7 Reprezentarea aceleiași clădiri pe planuri la diferite
scări: 1:2000 (a) și 1:200 (b)
După cum rezultă din cele expuse, pe un plan topografic se reprezintă

obiectele de la suprafață și relieful. Obiectele de la suprafață pot fi punctuale,
liniare sau poligonale, deci sunt descrise de punctele care le definesc. Aceste
puncte au o poziție unică pe suprafața pământului. Această poziție unică este
dată de trei coordonate: latitudine, longitudine și altitudine. Atunci când
punctul are determinate printr-o anumită metodă cele trei coordonate, poziția
lui devine unică. Dacă se determină doar poziția planimetrică, respectiv
latitudinea și longitudinea, atunci obiectul este definit doar planimetric. În
momentul în care are determinată și altitudinea, atunci are poziția definită în
spațiu. Ca exemplificare putem avea o construcție cu mai multe etaje. Colțul
construcției are poziția planimetrică unică, dar cota colțului la sol, față de cota
colțului la vârf, este diferită. Punctul care definește construcția la sol este altul
față de punctul care definește construcția la vârf, deși latitudinea și
longitudinea sunt aceleași, diferă însă altitudinea (cota) – figura 1.1.9. Din
tabelul care însoțește figura 1.1.9 se poate observa că punctele de pe colțul
clădirii, la diferite niveluri, au aceeași coordonată x și y, diferă doar prin
altitudine, h.
Poziția punctului dată de latitudine și longitudine nu este utilizată în
practica topografică datorită faptului că latitudinea și longitudinea definesc
poziția pe o suprafață curbă, respectiv suprafața

pământului care este de fapt geoidul,
aproximat în lucrările practice cu un elipsoid de rotație sau chiar cu o sferă,
având în vedere turtirea foarte mică.
Figura 1.1.8 Sistem de coordonate bidimensional (a) și tridimensional (b).
Pentru a putea lucra în mod practic, suprafața pământului, pe suprafețe

mici, este asimilată cu un plan. Pe acest plan latura care duce spre nord devine
axa nord sau axa x, iar latura care duce spre est devine axa est sau axa y al
unui sistem plan, ortogonal de coordonate.
Acest plan se presupune că este amplasat la nivelul mării. Atunci când se
dorește o reprezentare tridimensională, perpendicular pa acest plan se alege
axa altitudinilor. În acest mod, un punct devine unic determinat – figura 1.1.8.
Den. Pct. x (m) y (m) h (m)
101 x101 y101 0
102 x101 y101 3
103 x101 y101 6
104 x101 y101 9
Figura 1.1.9 Reprezentarea unui colț de clădire în

tridimensional.
1.2 Plan, hartă.

Atât pe plan cât și pe hartă se reprezintă obiectele de pe teren.
D
if
er
e
nț
a
în
tr
e
pl
a
n
și
h
ar
tă
e
st
e
d
at
ă
d
e
s
c
ar
ă.
Î
n
f
u
n
cț
ie
d
e
s
c
ar
ă
s
e
re
p
re
zi
nt
ă
m
ai
m
ul
te
s
a
u
m
ai
p
uț
in
e
p
u
n
ct
e
c
ar
a
ct
er
is
ti
c
e
c
ar
e
d
e
s
cr
iu
o
bi
e
ct
el
e.
Figura 1.2.1 Harta scara 1:25000
Planurile
topografice sunt reprezentări ale terenului la scară mare, respectiv 1:500,
1:1.000, 1:
2.000, 1:5.000, 1:
10.000. Hărțile sunt reprezentări ale terenului la scară mică, respectiv
1:25.000, 1:50.000,
1:100.000, 1: 200.000, 1:500.000 și 1:1.000.000.
Scara 1:10.000 este
considerată de unii specialiști ca fiind plan iar de alții ca fiind hartă. Scările
mai mici de 1:500, respectiv 1:200, 1:100 sau 1:50 sunt utilizate la realizarea
releveelor sau în arhitectură, nu la reprezentarea terenului.
1.3 Elementele topografice ale terenului.
Elementele topografice ale terenului definesc baza pe care se

întocmesc planurile și hărțile. Fără aceste noțiuni fundamentale nu se poate
lucra pe planuri sau hărți și nu se pot întocmi corect planurile și hărțile.
Elementele topografice ale terenului pot fi liniare și unghiulare.
1.3.1 Elementele topografice liniare ale terenului.

Aliniamentele. Aceste drepte rezultă ca un profil topografic prin
secționarea terenului cu un plan vertical care trece prin puncte caracteristice.
În plan orizontal sunt linii drepte, în timp ce în plan vertical descriu linii
sinuoase, funcție de panta terenului între fiecare două puncte. Practic descrie
terenul pe verticală între fiecare două puncte caracteristice.
Distanța (lungimea) înclinată. Este linia care unește două puncte în
spațiu, sau aliniamentul dintre două puncte. Dacă terenul nu este plat, această
linie este înclinată față de un plan orizontal P0 care ar descrie nivelul mării.
Este notată de obicei cu D sau L și în figura 1.3.1 este segmentul AB.
Distanța (lungimea) redusă. Este distanța înclinată, proiectată pe
planul orizontal definit mai sus. Practic punctul A este proiectat în A’, iar
punctul B în B’. Este notată uzual cu D 0 sau L0 și în figura 1.3.1 este
segmentul A’B’ sau AB0.
𝐷0 = 𝐴′𝐵′ = 𝐴𝐵0
(1.3.1)
Între distanța înclinată și distanța orizontală, în plan vertical, se

formează unghiul de pantă α și complementul său, unghiul zenital z. În funcție
de aceste elemente, între distanța înclinată și cea orizontală se pot scrie
următoarele relații:
𝐷0 = 𝐷 𝑐𝑜𝑠𝛼 = 𝐷 sin 𝑧
(1.3.2)
Această formulă de reducere a distanței la orizont este valabilă numai

în cazul în care se lucrează într-un sistem de coordonate local. În cazul în care
se lucrează în sisteme de coordonate național, planul pe care se proiectează
distanțele măsurate la teren este altul. În aceste cazuri formula de reducere a
distanței la planul de proiecție este mult mai complexă și va fi dezvoltată în
Capitolul 6.
Diferența de nivel. Din figura 1.3.1 se observă că segmentul de
dreaptă dintre punctul A și A’ reprezintă altitudinea (cota) punctului A notată
cu hA. Este de fapt segmentul dintre planul P 0, considerat planul mării și
punctul de pe suprafața pământului. Similar, altitudinea punctului B este
segmentul BB’ notat cu hB. Diferența de nivel notată cu Δh este diferența
dintre cele două cote.
∆ℎ𝐴𝐵 = (ℎ𝐵 − ℎ𝐴) =
𝐵𝐵0
(1.3.3)
Diferența de nivel
poate fi pozitivă sau
negativă, funcție de cotele punctelor care o definesc. Din acest motiv
putem scrie relația:
∆ℎ𝐴𝐵 = −∆ℎ𝐵𝐴 (1.3.4)
Între diferența de nivel, distanța redusă și distanța înclinată se pot scrie

relațiile:
𝛥ℎ𝐴𝐵 = 𝐷 sin 𝛼 = D0tan 𝛼 (1.3.5)
𝛥ℎ𝐴𝐵 = 𝐷 cos 𝑧 = 𝐷0 cot 𝑧 (1.3.6)
Figura 1.3.1 Elementele topografice liniare ale terenului
1.3.2 Elementele topografice unghiulare ale terenului.

Unghiul zenital. Unghiul zenital se măsoară
între zenit și distanța înclinată, în plan vertical, la unul
din capetele distanței înclinate. Zenitul este dat de
prelungirea direcției firului cu plumb spre zenit (spre
bolta cerească) – figura 1.3.2. Unghiul zenital este
complementar cu unghiul vertical notat cu α și care a
fost utilizat în topografia clasică – figura 1.3.1. Unghiul
vertical este unghiul dintre distanța înclinată și planul
orizontal P0, sau dintre distanța înclinată și distanța
redusă. Din formulele 1.3.2, 1.3.5 și 1.3.6 se poate
observa legătura dintre ughiul zenital (vertical) și
elementele topografice liniare ale terenului.
Figura 1.3.2 Unghi zenital, direcție orizontală,
unghi orizontal
Direcția orizontală. Cercul orizontal al teodolitului este de fapt un

raportor circular, gradat. Punctul din care se măsoară direcția orizontală, S,
este centrul raportorului circular și punctul în care am amplasat teodolitul.
Punctul către care măsurăm direcția orizontală, sau punctul vizat, B, este
undeva în spațiu. Privind
din punctul de stație către
punctul respectiv, ducem
o dreaptă. Această dreaptă
va intersecta raportorul
circular pe o gradație.
Citind gradația se obține
direcția orizontală dintre
punctul S și punctul B.
În mod normal,
dintr-un punct de stație S se măsoară mai multe direcții pe cercul orizontal
gradat, obținând astfel câte o direcție pentru fiecare punct vizat.
Figura 1.3.3 Unghiul
orizontal
(Păunescu & al, Curs de Geodezie –
Topografie)
Unghiul orizontal. Unghiul orizontal măsurat din stația S, între
punctele vizate A și B, notat cu βS, este dat de relația:
βS = direcția SA − direcția SB
(1.3.7)
Unghiul orizontal între aceleași puncte vizate va avea aceeași valoare,

indiferent de originea cercului orizontal al teodolitului.
Din figura 1.3.4 se poate observa că dacă schimbăm originea cercului

orizontal, unghiul
𝛽𝑠 rezultat din diferența direcțiilor orizontale rămâne același.
Figura 1.3.4 Unghiul orizontal măsurat cu origini diferite ale cercului
1.4 Orientarea în topografie, coordonate absolute, coordonate relative, coordonate

polare
1.4.1 Orientarea în topografie

Din figura 1.1.8 se pot observa cele două axe de coordonate definitorii
pentru topografie, axa nord notată cu x și axa est notată cu y. Axa nord este
axa de referință a calculelor, așa că nu se poate determina poziția
(coordonatele) planimetrică a unui punct prin metode clasice fără să se
transmită orientarea topografică, adică unghiul pe care îl face axa nord cu
dreapta SB – figura
1.4.1. Unghiul de orientare se notează de obicei cu litera grecească teta: θ
Figura 1.4.1
Unghiul de orientare al
unei drepte,
coordonate absolute,
coordonate relative,
coordonate polare
Din figura 1.4.1 se poate observa că din triunghiul dreptunghic ABB’
se poate calcula orientarea dreptei AB.
𝛥𝑦𝐴𝐵
𝑡𝑎𝑛 𝜃𝐴𝐵 = = 𝛥𝑥𝐴𝐵 (1.4.1)
𝛥𝑥𝐴𝐵
=
𝑐𝑜𝑡 𝜃𝐴𝐵 = 𝛥𝑦𝐴𝐵 (1.4.2)
Orientarea nu este un
termen introdus în topografie, este
folosit și în geografie, cunoscut ca
azimut. În geografie orientarea este
calculată nu față de axa nord a
sistemului de coordonate utilizat ci
față de meridianul locului și se
numește azimut (orientare)
geografic.
Figura 1.4.2 Orientarea topografică,

orientarea geografică și
orientarea magnetică
Unghiul dintre orientarea topografică și orientarea geografică se

notează cu litera grecească gama (γ) și se numește convergența meridianelor.
Se știe că busola indică nordul magnetic. Orientarea magnetică are ca
referință nordul magnetic. Unghiul dintre orientarea geografică și orientarea
magnetică se notează cu litera grecească delta (δ).
Modul în care coexistă cele trei tipuri de orientări este redat în figura
1.4.2.
În lucrările topografice se lucrează doar cu orientarea topografică.
Atunci când se determină orientarea magnetică sau geografică (cazul busolelor
topografice sau al giroscopului), acestea sunt corectate cu unghiurile δ sau γ
pentru a deveni orientare topografică și abia apoi se trece la calcule.
1.4.2. Coordonate absolute, coordonate relative, coordonate polare

Coordonate absolute. Din figura 1.4.1 se poate observa poziția
punctelor A și B. Ducând o perpendiculară pe axa x, din punctul A, vom
obține coordonata absolută x a punctului A, respectiv distanța de la originea
sistemului de axe O, până unde perpendiculara din punctul A înțeapă axa x.
Coordonata x se mai numește și coordonata nord a punctului A. Ducând o
perpendiculară pe axa y, din punctul A, vom obține coordonata absolută y a
punctului A, respectiv distanța de la originea sistemului de axe O, până unde
perpendiculara din punctul A înțeapă axa y. Coordonata y se mai numește și
coordonata est a punctului A. De aici, coordonatele absolute ale punctului
A(xA,yA), iar ale punctului B(xB,yB).
Coordonatele relative se mai numesc și diferențe de coordonate
absolute și se notează cu litera grecească Δ:
𝛥𝑥𝐴𝐵 = 𝑥𝐵 − 𝑥𝐴
(1.4.3)
𝛥𝑦𝐴𝐵 = 𝑦𝐵 − 𝑦𝐴
După cum se observă, dacă se cunosc coordonatele absolute ale

punctului A și diferențele de coordonate față de punctul B, coordonatele
absolute ale punctului B vor putea fi determinate în funcție de aceste
elemente:
𝑥𝐵 = 𝑥𝐴 + ∆𝑥𝐴𝐵
(1.4.4)
𝑦𝐵 = 𝑦𝐴 + ∆𝑦𝐴𝐵
Coordonate polare se exprimă în funcție de o distanță și un unghi.

Din figura 1.4.1, se pot observa următoarele elemente: Orientarea 𝜃𝐴𝐵 este
egală cu unghiul ABB’. Segmentul B’B=ΔxAB, iar segmentul AB’= ΔyAB.
Segmentul AB este chiar distanța redusă la orizont sau la planul de proiecție
între punctele A și B. Această distanță fie se măsoară la teren ca distanță
înclinată și apoi este proiectată pe un plan orizontal sau pe panul de proiecție,
fie se determină din coordonatele punctelor A și B, dacă acestea se cunosc, cu
formula:
𝐷0𝐴𝐵 = √(𝑥𝐵 − 𝑥𝐴)2 + (𝑦𝐵 − 𝑦𝐴)2=√∆𝑥𝐴𝐵2 + ∆𝑦𝐴𝐵2

(1.4.5)
În triunghiul ABB’ se pot scrie relațiile 1.4.6 care este relația prin care
coordonatele relative se pot scrie în funcție de o distanță (distanța redusă la
planul de proiecție) și un unghi
(orientarea topografică a direcției AB) dintre :
𝛥𝑥𝐴𝐵 = 𝐷0𝐴𝐵𝑐𝑜𝑠𝜃𝐴𝐵
(1.4.6)
𝛥𝑦𝐴𝐵 = 𝐷0𝐴𝐵 sin 𝜃𝐴𝐵
Relația 1.4.4 poate fi scrisă funcție de relația 1.4.6 și devine:
𝑥𝐵 = 𝑥𝐴 + 𝐷0𝐴𝐵cos 𝜃𝐴𝐵 (1.4.7)

𝑦𝐵 = 𝑦𝐴 + 𝐷0𝐴𝐵 sin 𝜃𝐴𝐵
1.5 Cerc topografic, cerc trigonometric.
După cum se observă din relațiile de mai sus, pentru determinarea poziției
punctelor pe suprafața pământului se măsoară direcții orizontale, unghiuri
zenitale, distanțe înclinate. Funcție de aceste elemente se calculează poziția,
respectiv coordonatele rectangulare, prin relații matematice care implică și
funcții trigonometrice. Funcțiile trigonometrice se aplică diferit, în funcție de
cercul la care se referă. Astfel, între cercul topografic și cercul trigonometric
avem niște diferențe: -Sensul de măsurare al unghiurilor este în sens invers
acelor de ceasornic la cercul trigonometric și în sensul acelor de ceasornic la
cel topografic;
- Zero al cercului este în est la cercul trigonometric și la nord la
cel topografic; - Numerotarea cadranelor este cea din figura
1.5.1;
- Cercul trigonometric are 360 grade – sistem sexagesimal și se
notează 3600, iar cercul topografic are 400 de grade – sistem
centezimal și se notează 400G.
Sistemul centezimal este mai ușor de utilizat în practică, având în

vedere că 100 de secunde centezimale fac un minut centezimal, 100 de minute
centezimale fac un grad centezimal. În sistemul sexagesimal modul de
transformare a secundelor în minute și a minutelor în grade este mai complicat
deoarece 60 de secunde sexagesimale fac un minut sexagesimal, 60 de minute
sexagesimale fac un grad sexagesimal. Relațiile de transformare sunt date de
ecuațiile de mai jos:
100cc = 1c
100c = 1G
(1.5.1)
60” = 1’
60’ = 10
În prezent stațiile totale pot afișa direcțiile orizontale și unghiurile

zenitale (verticale) atât în grade centezimale cât și în grade sexagesimale,
funcție de preferințele utilizatorilor și în funcție de programele de prelucrare a
datelor.
În
figura
1.5.1 se
pot
observa
diferențele dintre cele două cercuri și modul în care pot fi utilizate
funcțiile trigonometrice.
Figura 1.5.1 Cerc trigonometric (stânga), cerc topografic (dreapta)

(Păunescu & al, Curs de Geodezie – Topografie)
Figura 1.5.2
Legătura dintre axele
de
coordonate și funcțiile
trigonometrice
Orientarea topografică
este o mărime dependentă
de semnul
diferențelor de
coordonate. Din figura 1.5.2
se poate observa legătura
dintre unghiul ω, calculat în funcție de Δx și Δy. Ca exemplu, dacă Δx este
negativ și Δy este pozitiv, orientarea este în cadranul II. Cu formula 1.4.1 se
calculează practic, în prima fază, unghiul ω2. Pentru a calcula orientarea vom
aplica formula:
𝜃 = 𝜔2 + 100𝐺
(1.5.2)
Tabelul 1.5.1 prezintă modul practic în care se calculează orientarea,

funcție de valorile
diferențelor de coordonate.
Tabelul 1.5.1 Modul practic în care se calculează orientarea, funcție

de valorile diferențelor de coordonate
Capitolul 2. Utilizarea planurilor și hărților.
2.1 Domenii în care se utilizează planuri și hărți.
Planurile și hărțile se utilizează în principal pentru a putea vizualiza o

anumită suprafață de teren. Funcție de mărimea suprafeței și de scară avem
plan sau hartă. În capitolul 1.2 am specificat care sunt scările la care se
reprezintă planurile și care sunt scările la care se reprezintă hărțile.
În prezent vizualizarea suprafețelor de teren se poate face și cu ajutorul
internetului care oferă mai multe variante. Cele mai cunoscute sunt Google
Earth, Google maps, Bing maps și altele. Pe aceste platforme se pot vizualiza
imagini ale terenului, preluate la o anumită dată și cu o anumită rezoluție. Pe o
hartă sau un plan avem niște explicații care fac mai simplă colectarea
informației. Planul sau harta se pot reprezenta în format raster sau vector.
La formatul raster reprezentarea grafică se face pe hârtie, iar informația
legată de elementele reprezentate se face prin semne convenționale și scrierea
denumirilor.
La formatul vector, punctele, liniile sau poligoanele sunt realizate într-
un program de tip CAD, informația legată de elementele reprezentate se face
prin semne convenționale și scrierea denumirilor. Tot la formatul vector, dacă
planul sau harta se realizează într-un GIS, atunci informația despre elementele
reprezentate se poate face mai simplu, prin facilitățile oferite de program.
Planurile și hărțile au ca principal scop reprezentarea reliefului și a
obiectelor de pe teren - planimetria (clădiri, drumuri, ape, canale, căi ferate,
rețele electrice, etc). Pe planuri și hărți se pot reprezenta însă și alte elemente:
geologia, bonitatea solurilor, etc. Acestea sunt de fapt hărți tematice.
Putem face o clasificare a hărților funcție de scop:
- Planurile de bază care în general sunt la scara 1:5000. Având în
vedere dezvoltarea tot mai accentuată a tehnologiei de
prelucrare și stocare a informației, scara de reprezentare
generală poate deveni mai mică.
- Planul topografic - se reprezintă atât altimetria prin curbe de
nivel sau model digital al terenului (MDT), cât și elementele de
planimetrie. Modelul digital al terenului mai este cunoscut și
sub denumirea în limba engleză, Digital Terrain Model (DTM).
- Planurile cadastrale derivă din planurile de bază. Pe aceste
planuri se reprezintă fiecare proprietate. De fapt planurile
cadastrale trebuie să conțină limita teritorială a localității,
limita sectoarelor cadastrale și limita fiecărei proprietăți din
sectoarele cadastrale (Figura 2.1.1). La finalizarea cadastrului
pe o localitate, nu ar trebui să mai existe nici 1𝑚2 de teren pe
care proprietarul să nu fie identificat.
- Planurile derivate pot avea beneficiari funcție de elementele
care se reprezintă pe acest plan: clase de arbori, geologia zonei,
bonitatea solurilor, etc.
- Hărți rutiere, hărți ale monumentelor istorice, etc.
- Alte tipuri de planuri și hărți
În Capitolul 1.2 am explicat care este diferența dintre planuri și hărți.
Figura 2.1.1 Plan cadastral cu limită de localitate, limită de sector și

limită de imobil.
Scara 1:2 000
2.2 Caracteristicile planurilor și hărților.
2.2.1 Scara
Scara planurilor și hărților este dată de raportul constant între distanța
măsurată pe plan sau hartă între două puncte și distanța corespunzătoare, între
aceleași două puncte, pe teren. Cele două distanțe trebuie să fie prezentate în
aceleași unități de măsură. Astfel, dacă am măsurat pe hartă distanța în
milimetri și cea de pe teren în kilometri, una din cele două distanțe trebuie
transformată în unitatea celeilalte.
2.2.1.1 Scara numerică

Raportul celor două distanțe:
𝑑 1
=
(2.2.1)
𝐷0 𝑁
d – distanța măsurată pe plan sau hartă
D0 – distanța măsurată pe teren
N – numitorul scării planului sau de câte ori distanța de pe teren a fost
micșorată. Nu depinde de unitatea de măsură a distanțelor.
Pentru a înțelege mai bine cum funcționează calculul scării planului,
putem împărți numitorul N al scării cu 1000. În acest mod se obține
corespondența unui milimetru de pe plan sau hartă pe teren. De exemplu
pentru scara 1:5000, putem calcula astfel: = 5, adică la 1 milimetru pe
hartă corespund 5 metri pe teren.
Scara planului sau hărții este cu atât mai mare cu cât N, numitorul
scării este mai mic. Practic, la scara 1:5000 de exemplu, reprezentăm mai
multe detalii și mai multe puncte caracteristice pentru un obiect decât la scara
1:25000, unde 1 milimetru pe hartă corespunde cu 25 metri pe teren.
2.2.1.2 Scara grafică

Scara grafică este
și ea de două
feluri: -
Scara
grafică simplă
(liniară); -
Scara
grafică
transversală.
Scara grafică simplă se găsește pe toate planurile editate înainte de
anul 2000. O dată cu posibilitatea desenării planurilor și a hărților cu programe
specializate, scara grafică a fost abandonată. Practic, cu ajutorul unui compas,
se prelua distanța între cele două picioare ale compasului și se compara cu
scara desenată în manșeta hărții. În acest mod se putea determina distanța cu o
precizie destul de slabă.
2.2.1.3 Hărți scanate și puse în scară (georeferențiate)

Pentru a putea utiliza în prezent planurile și hărțile realizate în trecut și
păstrate pe suport analogic (pe hârtie), este indicat ca acestea să fie scanate și
apoi puse în scară. Scanarea este o operație care nu trebuie descrisă aici. După
scanare, imaginea rezultată nu este adusă în scară. Pentru a o aduce în scară
este necesar să avem un număr de puncte identificate pe plan sau hartă și care
să aibă determinată poziția în coordonate absolute (Capitolul 1.4) la teren sau
printr-o altă metodă. Numărul minim de puncte comune este de două, dar
pentru a avea o punere în scară corectă, este nevoie de 4 sau chiar 5 puncte cu
coordonate cunoscute și care să asigure o acoperire bună a imaginii scanate.
În cazul în care avem doar două puncte cu coordonate absolute
cunoscute, punerea în scară este corectă doar pentru zona care se află pe linia
care unește cele două puncte sau în apropierea ei, restul zonelor vor avea
deformații și punctele din zona respectivă vor avea coordonate absolute mai
puțin exacte (precise) (Figura 2.2.1).
În cazul în care avem 3 puncte cu coordonate absolute cunoscute,
punerea în scară este corectă doar pentru zona care se află pe triunghiul descris
de cele 3 puncte, restul zonei va avea deformații și punctele din zona
respectivă vor avea coordonate absolute mai puțin exacte (precise) (Figura
2.2.1).
În cazul în care avem 4 puncte cu coordonate absolute cunoscute,
punerea în scară este corectă doar pentru poligonul descris de cele 4 puncte.
Dacă poligonul acoperă cât mai bine imaginea, adică punctele sunt amplasate
în margini, atunci toată harta sau planul este corect pus în scară (Figura
2.2.1.). Dacă poligonul descris de cele 4 puncte este amplasat defectuos,
atunci zona din afara poligonului va avea deformații și punctele din zona
respectivă vor avea coordonate absolute mai puțin exacte (precise).
Figura 2.2.1 Punerea în scară (georefernțierea) pe baza a 2 puncte, 3

puncte, 4 puncte și 5 puncte. Zona optima este
zona hașurată
Atunci când există 5 puncte cu coordonate absolute cunoscute, 4 pe

margini și unul în mijloc, este situația ideală deoarece punerea în scară este
cea mai corectă (Figura 2.2.1).
În teorie, cu cât sunt mai multe puncte cu coordonate absolute
cunoscute, cu atât ar trebui să fie mai corectă punerea în scară. În practică,
dacă avem 4 sau 5 puncte judicios alese, punerea în scară este corectă.
Precizia determinării punctelor pe planul sau harta scanată depinde în
mod direct de doi factori:
- Scara planului sau a hărții;
- Precizia cu care s-au determinat coordonate absolute ale punctelor
care au stat la baza punerii în scară.
Scara: cu cât scara planului sau hărții scanate este mai mică, cu atât
precizia punctelor determinate apoi de pe plan sau hartă este mai bună. Cu alte
cuvinte, dacă avem un stâlp de înaltă tensiune pe un plan la scara 1:5000 și pe
același stâlp de înaltă tensiune pe o hartă 1:25000, precizia coordonatei
stâlpului determinată pe plan va fi cu mult mai bună decât precizia
coordonatei determinată pe hartă.
Punctele pe care se face punerea în scară au determinate
coordonatele în mod diferit. Dacă precizia determinării coordonatelor
punctelor de punere în scară este de 1 metru, iar scara planului este 1:1000,
atunci precizia tuturor punctelor care vor fi determinate ulterior pe acest plan
scanat și pus în scară este de așteptat să fie de 1 metru.
Dacă precizia determinării coordonatelor punctelor de punere în scară
este de 1 metru, iar scara hărții este 1:25000, atunci toate punctele care vor fi
determinate ulterior pe acest plan scanat și pus în scară este de așteptat să fie
de ±7.5 de metri. Aceasta deoarece deși punctele au determinare precisă, scara
planului nu ne oferă o precizie mai bună de ±7.5 metri (capitolul 2.2.2). Dacă
precizia determinării coordonatelor punctelor de punere în scară este de 25 de
metri, iar scara hărții este 1:1000, atunci toate punctele care vor fi determinate
ulterior pe acest plan scanat și pus în scară este de așteptat să fie de 25 de
metri. Aceasta deoarece deși scara planului asigură o precizie de 1 metru,
punctele pe care s-a făcut punerea în scară au o precizie slabă.
Punerea în scară (georeferențierea) se face în programele de tip CAD
urmând pașii:
- inserarea imaginii foii de hartă în program,
- citirea coordonatelor carteziene rectangulare plane (x,y) pentru 4
puncte, dispuse în apropierea celor 4 colțuri de hartă,
- raportarea celor 4 puncte în funcție de coordonatele teren (x,y),
- stabilirea legăturii între imaginea foii de hartă și teren. Cele 4
puncte poartă denumirea de puncte comune deoarece cunoaștem
poziția acestora în ambele sisteme (poziția pe imagine și poziția în
teren).
Figura 2.2.1 a Georeferențierea. Legătura între imaginea foii de

hartă și teren
- aplicăm o metodă de transformare în vederea punerii imaginii în

coordonate absolute
Figura 2.2.1 b Georeferențierea. Selectarea metodei de
transformare
-verificăm georeferențierea: pe baza unui/unor punct/e pentru care

cunoaștem poziția pe imagine dar și coordonatele teren, măsurând
pe imagine lungimea unei laturi din rețeaua kilometrică
rectangulară și comparând-o cu cea din teren.
Distanțele între două puncte de pe harta scanată și pusă în coordonate
absolute se determină de asemenea direct de pe plan cu comanda: “DIST”
2.2.2 Precizia de citire grafică de pe planuri și hărți

De pe planuri și hărți este important de citit coordonate absolute și
distanțe. Cazul pe care îl prezentăm se referă la planurile și hărțile care sunt pe
suport analogic. În aceste cazuri se pornește de la ideea că aproximarea
(precizia) cu care putem citi cu rigla pe planuri și hărți este de 0.2 – 0.3
milimetri. Formula care ne dă precizia citirii pe planuri și hărți este:
𝑒 1
=
(2.2.2)
𝑃𝑝 𝑁
adică:
𝑃𝑝 = 𝑒 𝑁
(2.2.3)
sau:
𝑃𝑝 = 𝑒 𝑁 10−3
(2.2.4)
În care:
- Pp - Precizia de citire grafică de pe planuri și hărți.
- Cifra 10-3 este factorul de transformare a preciziei în metri; -
N – numitorul scării planului sau al hărții pe care se face
citirea;
- e - aproximarea (precizia) cu care putem citi cu rigla pe planuri
și hărți de 0.2 – 0.3 milimetri.
Vom exemplifica calculând precizia de citire grafică pentru harta

1:25000:
Pp = 0,3 × 25.000 × 10−3 = ±7,5 metri

(2.2.5)
De unde concluzia că o distanță sau o coordonată citită pe harta

1:25000 nu va putea avea o precizie mai bună de ±7.5 metri.
2.2.3 Semne convenționale utilizate la întocmirea planurilor și hărților

Pe planuri și hărți, după cum am prezentat mai sus, sunt desenate toate
elementele de pe teren, respectiv puncte, linii, poligoane, dar și relieful. În
funcție de scară, aceste elemente se pot reprezenta în mărime naturală, reduse
la scară, sau prin semne convenționale. Exemplul pe care l-am dat în capitolul
1.1 cu reprezentarea municipiului București pe hărțile la diferite scări este
concludent. Astfel, pe un glob pământesc va fi un punct (semn convențional),
pe harta României va avea mai multe puncte pe contur, deci va avea o
reprezentare a unei forme nu foarte apropiată de realitate. Cu cât scara este
mai mică, cu atât reprezentarea va fi mai aproape de realitate.
Un exemplu de reprezentare a unui obiect în mărime naturală sunt
pădurile. De obicei, pădurile în zone de munte sunt reprezentate la scară, în
mărime naturală.
Un drum european cu lățimea de 9 metri, dacă l-am reprezenta în
lățime naturală pe o hartă scara 1:100000, ar avea lățimea de 0.09 milimetri pe
hartă. Desigur, nu putem trage două linii paralele pe o hartă, la o asemenea
distanță. Din acest motiv drumul european pe o hartă scara 1:100000 se
reprezintă cu o linie groasă de 2 milimetri și pe această linie se scriu
caracteristicile drumului (lățime, tipul îmbrăcăminții, etc). Este un semn
convențional coroborat cu un semn convențional explicativ.
Semnele convenționale sunt diferite pentru reprezentarea elementelor
planimetrice și pentru altimetrie (relief).
2.2.3.1 Semne convenționale pentru reprezentarea elementelor

planimetrice.
Semnele convenționale propriu zise.
Semnele convenționale reprezintă obiectele de pe teren care nu pot fi
desenate la scară pe plan, așa cum am explicat mai sus că nu se poate
reprezenta un drum european la scară. După cum am prezentat în Capitolul
1.1, elementele de pe teren reprezentate pe plan pot fi punctiforme, liniare sau
poligonale.
Pentru fiecare scară există atlase de semne convenționale. În aceste
atlase de semne convenționale sunt descrise pe larg semnele și dimensiunile cu
care se reprezintă pe plan. În prezent există o bibliotecă de semne
convenționale, astfel încât atunci când se utilizează un semn convențional la o
anumită scară, acesta este apelat din bibliotecă și este poziționat pe locul
respectiv.
a) semne convenționale pentru reprezentarea elementelor punctiforme
(figura 2.2.2). Acestea pot fi:
- punct din rețeaua geodezică națională;
- punct al rețelei geodezice de ridicare sau îndesire;
- punct al rețelei de nivelment;
- rigolă;
- stâlp de înaltă tensiune;
- orice alt element punctiform;
Aici am putea da exemplu un stâlp de înaltă tensiune, din beton, care
pe teren are diametrul de 0.80 metri. Pentru a-l putea reprezenta pe harta la
scara 1:25000 ar fi un cerc cu diametrul de 0.032 milimetri, adică imposibil. În
acest caz se desenează un cerc cu diametrul de 2 milimetri cu semnul
convențional din figura 2.2.2. Pentru același stâlp reprezentat pe un plan la
scara 1:500, diametrul cercului la scara planului este 1.6 milimetri, aproape de
cercul de 2 milimetri.

elementelor punctiforme
Legendă: a – punct al rețelei
geodezice de stat, la sol b
– punct al rețelei topografice de
sprijin
c – gură de canal la rigola străzii, cu grătar
d – stâlp din beton pentru lumină electrică
b)semne convenționale pentru reprezentarea elementelor liniare. Acestea pot fi:

- drumuri, șosele, autostrăzi, etc;
- căi ferate normale, duble, înguste, etc.
- traseele conductelor supraterane sau subterane;
- cursuri de apă permanente, nepermanente, etc;
- canale de irigații;
- orice alt element liniar.
Am dat mai sus exemplul cu drumul european reprezentat la scara
1:100000. Același drum european reprezentat pe un plan la scara 1:1.000 ar
avea lățimea de 9 milimetri, adică se poate reprezenta la scară, în mărimea lui,
cu un semn convențional atașat și semne convenționale explicative.
elementelor liniare
Legendă: a – linie de troleibuz
b – conductă de
canalizare la suprafață
c – trecere deasupra căii ferate
c)semne convenționale pentru reprezentarea elementelor

poligonale. Acestea pot fi: - limita unei țări;
- limita unui județ;
- limita unei Unități Teritoriale Administrative (UAT) sau mai simplu,
o localitate; - limita unui sector cadastral sau a unei tarlale;
- limita unui imobil (o proprietate cu sau fără construcții), care este
împrejmuită;
- limita unei construcții – permanentă sau nepermanentă;
- orice alt obiect poligonal existent pe teren: pădure, livadă, vie, etc.
De obicei obiectele poligonale se reprezintă pe contur, la scara planului
sau a hărții. Atunci când scara nu permite reprezentarea la scară, se reprezintă
prin semnul convențional.
Figura 2.2.4 Semne convenționale pentru reprezentarea elementelor

poligonale – pădure
Semnele convenționale explicative.

Aceste semne convenționale se atașează semnului convențional propriu
zis, atunci când este nevoie de mai multe informații privind descrierea
obiectului respectiv.
Un exemplu de semn convențional explicativ se regăsește în figura
2.2.4, unde avem reprezentată o pădure. În interior sunt desenate două figuri,
respectiv un brad stilizat care reprezintă conifere și un fag stilizat care
reprezintă foioasele. De asemenea, alături de aceste figuri stilizate sunt scrise
fracții. La numărător este scrisă grosimea media a arborilor în metri, iar la
numitor este scrisă înălțimea medie a arborilor tot în metri. Tot în interiorul
poligonului descris de conturul pădurii se regăsesc și litere, care reprezintă o
abreviere a speciei din pădurea respective. Astfel, Mo reprezintă molid, Br
reprezintă brad, Fa reprezintă fag, Go reprezintă gorun, etc.
În figura 2.2.5 avem un alt semn convențional explicativ legat de un
pod peste o apă. Atașat semnului convențional de pod avem și cifre care dau
mai multe detalii. Astfel, putem ști lățimea podului, lățimea trotuarului,
înălțimea podului deasupra nivelului mediu al apei, etc.
Toate aceste elemente se regăsesc în atlasele de semne convenționale
pentru diferite scări.
Figura 2.2.5 Semne

convenționale explicative
Date caracteristice pentru

poduri: B=beton
- materialul de construcție; 8=înălțimea față de
nivelul apei în metri (la apele navigabile) la numărător – lungimea și lățimea
carosabilă a podului, în metri la numitor – rezistența la sarcină, în tone (1:25
000 - 1:200 000)
Semnele convenționale explicative au rolul de a oferi informații
suplimentare despre obiectul reprezentat pe planuri sau hărți. În acest mod se
pot vizualiza mai bine unele elemente de detaliu.
În prezent vorbim de Sisteme Informatice Geografice care pot descrie
toate aceste informații mai simplu și mai bine, fără a încărca în vreun fel
planul sau harta rezultată. În acest mod, se pot introduce pentru obiectul
respectiv toate detaliile pe care cartograful le consideră necesare și care pot fi
vizualizate doar printr-o apăsare pe buton.
2.2.3.2 Semne convenționale pentru reprezentarea altimetriei.

Altimetria este reprezentarea reliefului pe planuri și hărți, respectiv
câmpii, dealuri, munți, sau mai detaliat: văi, pante, căldări, mameloane,
piscuri, etc.
De-a lungul timpului relieful a fost reprezentat diferit. Astfel, dacă
privim prima hartă a Moldovei întocmită de voievodul Dimitrie Cantemir în
anul 1716 și tipărită în anul 1737, vom vedea munții reprezentați prin movile,
iar pădurile (din zonele extramontane) ca niște copaci stilizați – figura 2.2.6.
Ulterior, formele de relief s-au reprezentat prin hașuri sau umbre cu tente.
Acolo unde relieful era mai accidentat și mai înalt, hașurile erau mai
întunecate, iar acolo unde erau pante mai mici și înălțimi mai mici, hașurile
erau mai deschise la culoare.
Atunci când s-a reușit determinarea altitudinilor fiecărei forme de
relief, terenul s-a reprezentat la început pe planuri cotate (pe care era trecută
valoarea altitudinii), iar mai apoi prin curbe de nivel.
Pentru uzul didactic s-au realizat așa numitele planuri în relief prin
care, pe un celuloid, se imprimau în relief, prin turnare pe o matriță, munții,
dealurile și câmpiile, la o scară foarte mică. Aceasta deoarece pentru elevi era
sugestiv să vadă direct cum arată formele de relief, cum sunt amplasate
localitățile funcție de relief, etc.
Figura 2.2.6 Harta Moldovei întocmită de voievodul Dimitrie

Cantemir la 1716.
În prezent, datorită dezvoltării vertiginoase a programelor de

prelucrare a datelor topografice, relieful se reprezintă în sistem tridimensional,
așa numitul model digital al terenului Pentru a sintetiza cele expuse, vom
enumera câteva metode de reprezentare a reliefului:
- hașurilor;
- umbre cu tente;
- planul cotat;
- curbele de nivel;
- planurile în relief;
- modelul digital al terenului (MDT sau, mai cunoscut în
limba engleză, DTM – Digital Terrain Model).
Desigur, nu este cazul să mai descriem metodele utilizate cu mult
înainte, dar metoda curbelor de nivel, deși probabil nu mai este folosită atât de
des în practică, o vom descrie, deoarece toate planurile și hărțile nu foarte
vechi, au relieful reprezentat în curbe de nivel.
Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel. Curba de nivel este
definită ca locul geometric al punctelor de aceeași cotă. Curbele de nivel
rezultă în urma interpolării din punctele cotate. Punctele cotate rezultă în urma
determinării cotelor la teren printr-o anumită metodă care va fi studiată în
Capitolul 7, sau prin metode fotogrammetrice. În prezent, curbele de nivel
rezultă în urma prelucrării norului de puncte sau al modelului digital al
terenului. Modul de determinare al poziției unei curbe de nivel între două
puncte cotate este funcție de echidistanță și de cota celor două puncte.
Metoda curbelor de nivel mai este cunoscută sub denumirea de metoda
orizontalelor. Aceasta deoarece curbele de nivel rezultă din secționarea
terenului cu suprafețe de nivel perpendiculare pe direcția gravitației, la o
anumită distanță constantă una față de alta, pe verticală, denumită echidistanță.
Pe suprafețe mici, aceste suprafețe pot fi asimilate cu plane paralele, orizontale
– Figura 2.2.7.
Figura 2.2.7 Reprezentarea curbelor de nivel
Echidistanța este funcție de scara planului sau a hărții și de panta

terenului. Astfel, pentru harta la scara 1:100.000, E=20 metri, scara 1:50.000,
E=10 metri, scara 1:25.000, E=5 metri, etc.
După cum se observă din figura 2.2.7, distanța orizontală dintre două curbe de
nivel este mai mare sau mai mică funcție de panta terenului. Acolo unde panta
este mare, distanța orizontală este mică și invers.
Curbele de nivel, funcție de echidistanță, pot fi:
- normale – trasate la echidistanța normală și sunt reprezentat printr-o
linie subțire, continuă.
- principale – trasate la a V-a curbă normală. Sunt reprezentat printr-o
linie îngroșată, continuă.
- ajutătoare – sunt utilizate acolo unde terenul este șes și curbele de nivel
normale nu pot reprezenta bine anumite elemente de relief. Un exemplu este o
movilă la șes, care pe o hartă 1:100.000 cu echidistanța de 20 metri nu ar
apărea. Echidistanța curbelor ajutătoare este jumătate din echidistanța
normală. Sunt reprezentat printr-o linie întreruptă – Figura 2.2.8.
- accidentale – reprezintă terenul acolo unde nici curbele ajutătoare nu
mai reprezintă relieful plat. Se trasează la ¼ din echidistanță cu o linie
întreruptă și foarte mică – Figura 2.2.8.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează cu o linie punctată rară, la
jumătatea echidistanței normale. Curbele de nivel accidentale se trasează cu o
linie punctată deasă, la un sfert din echidistanța normală.
Curbele de nivel ajutătoare se trasează acolo unde relieful este foarte
plat și curbele de nivel normale nu redau fidel relieful. Cele accidentale au
același rol, atunci când nici curbele de nivel ajutătoare nu redau fidel relieful.
În schimb, în terenurile foarte accidentate, curbele de nivel normale
pot fi atât de dese, încât să se suprapună. În acest caz se reprezintă doar
curbele de nivel principale.
Figura 2.2.8 Curbe de nivel principale, normale, ajutătoare și

accidentale
Între două curbe de

nivel se pot duce oricâte linii
dorim, dar una singură este
foarte importantă și anume
linia de cea mai mare pantă.
Aceasta este linia cea mai
scurtă și care este perpendiculară pe ambele curbe de nivel – Figura 2.2.9 și
este linia 1 – 2.
Figura 2.2.9 Linia de cea mai mare pantă
Reprezentarea principalelor forme de relief. Formele de relief pot fi

pozitive, negative sau plate. Formele de relief pozitive cele mai cunoscute
sunt:
- piscul;
- mamelonul:
- botul de deal:
- șaua.
Acestea se regăsesc în Figura 2.2.10.

Creasta sau linia de despărțire a apelor este de asemenea o formă de
relief pozitivă. Este mai greu de reprezentat didactic, dar se regăsește pe
planuri și hărți, în zonele muntoase.
Figura 2.2.10 a – piscul b – mamelonul c – botul de deal

d - șaua
Forme de relief negative:

- căldarea (opusul mamelonului): - valea (opusul crestei).
Valea este
linia de împreunare
a apelor și este de
fapt o unire a doi
versanți. Valea are
definite izvorul
(originea văii),
firul văii și
vărsarea (gura
văii).
Reprezentarea
formelor de relief
negative sunt
prezentate în Figura 2.2.11.
În prezent există mai multe programe care generează cure de nivel din
puncte cotate determinate clasic sau cu tehnologia LiDAR. Ca programe
Figura 2.2.11 a – căldarea b - valea
Reprezentarea reliefului prin planul cotat. Pe planul cotat se

reprezintă toate punctele care au altitudinea determinată la teren sau prin alte
metode. Fiecare punct este reprezentat ca o fracție, în care la numărător este
trecută denumirea punctului, iar la numitor cota. Din acest plan rezultă curbele
de nivel prin interpolare. În Figura 2.2.12 avem reprezentat un plan cotat. Nu
este relevantă reprezentarea reliefului pe planul cotat deoarece nu se văd
formele de relief. Modelul digital al terenului va fi prezentat în Capitolul 11,
mai detaliat. În Figura 2.2.12 prezentăm modelul digital al terenului ca mod de
vizualizare.
Modul în care rezultă curbele de nivel din planul cotat este funcție de
cotele punctelor care îl definesc și de echidistanța aleasă. Astfel, dacă avem
situație din figura 2.2.12, și ne alegem echidistanța de 25 de metri, vom
proceda în felul următor:
- modelul digital al terenului este încărcat în program (Global
Mapper)
- selectăm opțiunea „analysis” și apoi „Generate contours” iar în
noua fereastră vom specifica denumirea (1), echidistanța curbelor de nivel
(2), frencvența curbelor de nivel principale (3) și intervalul altitudinilor
(4).
De asemenea, pentru o mai bună înțelegere a modului în care curbele
de nivel descriu terenul, în figura 2.2.14 b este prezentată trasarea curbelor de
nivel al modelului digital din figura 2.2.12.
Figura 2.2.11 Plan cotat

Figura 2.2.12 Modelul digital al terenului. Culorile reprezintă:
albastrul atitudinea cea mai mică, roșu cea mai mare din zona reprezentată.
Figura 2.2.13 Generarea curbelor de nivel utilizând programul

Global Mapper
Rezultatele sunt prezentat în figura 2.2.14 b.

Figura 2.2.14 a – Reprezentarea curbelor de nivel – este planul cotat
din figura 2.2.11 cu curbele trasate.
Figura 2.2.14 b – Trasarea curbelor de nivel din model stereoscopic

sau model digital al terenului prezentat în figura 2.2.12 peste modelul digital.
2.3 Folosirea planurilor și hărților.
În prezent hărțile și planurile au ală tehnologie de realizare, față de

metodele de acum 15 – 20 de ani. Computerele din ce în ce mai performante,
programele de prelucrare a datelor, programele de editare a informației au
schimbat total modul de realizare și de utilizare a planurilor și hărților.
Figura 2.2.14 c – Trasarea curbelor de nivel din model stereoscopic
sau model digital al terenului prezentat în figura 2.2.12 fără modelul digital
ca fundal.
Hărțile și planurile realizate în perioade anterioare pe suport analogic
(hârtie), sunt în prezent scanate și puse în scară. În acest mod se pot determina
elemente de pe hărți și planuri într-un mod mult mai simplu și mai precis.
În cele ce urmează vom prezenta atât modul clasic de folosire al
planurilor și hărților, cât și metodele moderne. Vom folosi noțiuni ca scanare,
punere în scară, vectorizare, plan vector, model digital, etc. Aceste noțiuni
sunt studiate în cazul altor cursuri.
Hărțile au două tipuri de caroiaje: geografic (geodezic) și rectangular.
Primul caroiaj reprezintă latitudinea și longitudinea. După cum se știe,
latitudinea reprezintă cercuri pe suprafața pământului, primul fiind ecuatorul,
celelalte paralele cu ecuatorul la o anumită distanță. Ele se numesc paralele.
Această distanță poate fi 1”, 1’, 1o sau oricare altă valoare. Longitudinea
reprezintă tot niște cercuri, tot pe suprafața pământului, dar care, toate, trec
prin polul sud și prin polul nord. Se numesc meridiane. Prin convenție
meridianul 0o trece prin Greenwich. După cum se observă, distanța între două
meridiane diferă funcție de latitudine, astfel că la ecuator distanța dintre două
meridiane este maximă, iar la pol distanța este 0, adică se intersectează.
Hărțile sunt reprezentări ale pământului pe suprafețe delimitate de paralele (la
nord și sud) și de meridiane (la est și vest). Hărțile sunt împărțite pe foi de
hartă, funcție de scara de reprezentare. De aici denumirea foilor de hartă:
trapeze, deoarece foile sunt mai mari spre ecuator și se îngustează spre pol
(Capitolul 3). În capitolul 3.6 este prezentată și nomenclatura foilor de hartă.
Caroiajul rectangular reprezintă paralele la sistemul de axe de
coordonate față de care a fost referită harta. Pe hărțile 1:25000 caroiajul
rectangular este kilometric și are dimensiunea de
40 de milimetri. Între caroiajul geografic și cel rectangular este un unghi
denumit convergența meridianelor (Capitolul 1.4.1).
2.3.1 Determinarea coordonatelor geodezice B și L de pe planuri și hărți
Ne propunem să determinăm latitudinea B și longitudinea L pentru
punctul A poziționat pe o hartă scara 1:25.000. Situația este prezentată în
figura 2.3.1. Figura 2.3.1 este un detaliu al hărții prezentate în figura 2.1.1.
Ne uităm pe caroiajul geografic (geodezic). Latitudinea are valoarea
minimă de 44050’, în colțul de sud est, respectiv stânga jos și valoarea maximă
de 54055’în colțul de nord est, respectiv stânga sus. Între aceste două valori
avem o diferență de 5’. Fiecare minut este marcat cu linii diferite, una subțire,
una groasă. Pe fiecare linie cu valoare de un minut sunt marcate cerculețe la
fiecare 10”, respective 6 cerculețe/minut.
Punctul A este amplasat undeva pe hartă. Se duce o perpendiculară din
punctul A pe caroiajul geografic: Această perpendiculară intersectează
caroiajul în minutul 50, iar în interiorul minutului, cerculețul 50 și linia care
marchează minutul 51, respectiv 60 de secunde pentru minutul 50. Prima
valoare citită este deci 440 50’ iar secundele sunt între valoarea de 50” și 60”.
Pentru a determina exact valoarea secundelor, se măsoară cu rigla
distanța între cele două cerculețe și se notează cu D = 11,9 (mm). Se măsoară
cu rigla și distanța dintre cerculețul 50 și piciorul perpendicularei din punctul
A și se notează cu d = 11 (mm). Secundele se calculează cu regula de trei
simple:
D
(mm) ......................
................. 10” d
(mm) ......................
.................. x”
de aici
𝑥" = 𝑑 (𝑚𝑚)∗10"
= 9", 2
(2.3.1) 𝐷 (𝑚𝑚)
Valoarea latitudinii este: 440 50’ 59”,2

Figura 2.3.1 Este colțul din sud est al hărții prezentată în
figura 1.2.1
Longitudinea pentru același punct A se calculează similar, cu o

perpendiculară dusă pe caroiajul geografic (figura 2.3.1). Longitudinea are
valoarea minimă de 25052’30”, în colțul de sud est, respectiv dreapta jos și
valoarea maximă de 260 în colțul de sud vest, respectiv dreapta jos. Între aceste
două valori avem o diferență de 5’30”. Ca și în cazul latitudinii, fiecare minut
este marcat cu linii diferite, una subțire, una groasă. Se observă că deși are
aceeași valoare, mărimea fizică diferă, respectiv minutul de longitudine este
mai mic (foaia de hartă este un trapez). Pe fiecare linie cu valoare de un minut
sunt marcate cerculețe la fiecare 10”, respective 6 cerculețe/minut.
Punctul A este amplasat undeva pe hartă. Se duce o perpendiculară din
punctul A pe caroiajul geografic: Această perpendiculară intersectează
caroiajul în minutul 58, iar în interiorul minutului, cerculețul 40 și cerculețul
50 secunde.
Prima valoare citită este deci 250 58’ iar secundele sunt între valoarea
de 40” și 50”.
Pentru a determina exact valoarea secundelor, se măsoară cu rigla
distanța între cele două cerculețe și se notează cu D = 9,3 (mm). Se măsoară
cu rigla și distanța dintre cerculețul cu valoare de 40 secunde și piciorul
perpendicularei din punctul A și se notează cu d =2,9 (mm). Secundele se
calculează cu regula de trei simple descrisă mai sus.
Valoarea longitudinii este: 250 58’ 43”,06
Aceste operații sunt valabile în cazul în care lucrăm cu harta desenată
pe o foaie de hârtie. În prezent, hărțile vechi se scanează, se pun în scară și
coordonatele se pot citi direct pe monitor sau se pot înregistra într-un fișier
prin programul utilizat.
Atunci când harta este scanată și pusă în coordonate geografice,
coordonatele se pot citi direct cu ajutorul programului. Programul AutoCAD
2D permite determinarea coordonatelor absolute plane x,y pentru orice punct
din proiect prin intermediul comenzii „ID”.
2.3.2 Determinarea coordonatelor rectangulare de pe planuri și hărți.

După cum am explicat în preambulul Capitolului 2.3, pe planuri și
hărți în afara caroiajului geografic este și reprezentat și caroiajul rectangular.
Vom reveni la figura (2.3.1) și pentru același punct A, vom duce
perpendiculare pe caroiajul geografic. Punctul A este situat în caroul 4968 și
4969 pe axa x (nord) și 5419 și 5420 pe axa y (est). Acesta înseamnă că
valoarea coordonatei x va fi cuprinsă între kilometrul 4968 și 4969 iar
valoarea coordonatei y va fi cuprinsă între kilometrul 5419 și 5420.
Ducând o perpendiculară din punctul A pe linia 4968 – 4969, o va
înțepa într-un punct. Coordonata x va avea valoarea în kilometri 4968, la care
trebuie adăugat segmentul dintre linia 4968 și locul în care perpendiculara din
punctul A a înțepat caroiajul rectangular. Ca și în cazul coordonatelor
geografice (geodezice), vom aplica regula de trei simplă. Distanța D, adică
distanța dintre linia 4968 și 4969 este de 40 mm. Distanța d se măsoară de la
linia de 4968 și locul în care perpendiculara din punctul A a înțepat caroiajul
rectangular.
40
(mm) ................................
....... 1000 (m) d = 33,3
(mm) ........... ....................
.... x (m)
de aici
𝑥
(2.3.2)
Valoarea coordonatei x în metri este: 4968833,33 metri.

Similar se calculează și coordonate y, cuprinsă între valoarea de 5419
și 5420 în kilometri.
Valoarea coordonatei y în metri este: 5419242,86 metri.
Ca și în cazul precedent, atunci când planul sau harta este scanată sau
în format vectorial, în coordonate planimetrice, poziția rezultă direct cu
ajutorul programului.
2.3.3 Raportarea pe planuri și hărți a unui punct cu coordonate rectangulare
cunoscute.
Să presupunem că avem un punct B, pe aceeași
figură, cu coordonatele: x (nord) = 4969583,33 m y
(est) = 5419821,43 m
Este drumul invers de la punctul 2.3.2. Punctul B va fi poziționat pe
nord între linia de 4969 și linia de 4970. Pe est va fi poziționat între linia de
5419 și 5420.
Pentru stabilirea poziției coordonatei x (nord), trebuie să știm unde
între linia de 4969 și linia de 4970 este punctul de 4969583,33 metri pe nord.
Vom calcula diferența dintre valoarea coordonatei x și linia de 4969, pe care o
vom nota cu d (m):
d = 4969583,33 – 4969000,00 = 583,33 m.
Pentru a stabili poziția punctului B pe axa x (nord), trebuie ca această
distanță să fie redusă la scară. Notăm cu D distanța dintre linia de 4969 și linia
de 4970 care are 1000 metri pe teren și 40 milimetri pe plan. Aplicăm regula
de trei simplă:
1000 m ....................................... 40 (mm)

583,33 m ...................................... x (mm)
de aici
𝑥
(2.3.3)
Valoarea lui d în milimetri este: 23,33

Se măsoară această distanță pe linia 4959 – 4970 și se marchează. De
acolo se duce o perpendiculară pe axa x (nord).
Pentru a stabili poziția punctului B pe est, se procedează identic.
Trebuie determinată diferența între linia de 5419 și coordonata y:
D = 5419821,43 – 5419000 = 821,43 m
1000 m ....................................... 40 (mm)

831,43 m ...................................... x (mm)
de aici
𝑥
(2.3.4)
Valoarea lui d în milimetri este: 32,8.

Se măsoară această distanță pe linia 5419 – 5420 și se marchează. De
acolo se duce o perpendiculară pe axa y (est).
La intersecția celor două perpendiculare se află punctul B.
În cazul în care planul este scanat și pus în coordonate sau în format
vectorial, punctul poate fi raportat cu ajutorul programului prin intermediul
comenzii „ID”.
2.3.4 Determinarea distanțelor pe planuri și hărți.
Presupunem că avem cele două puncte discutate în capitolele 2.3.2 și
2.3.3, respectiv A și B. Distanța dintre cele două puncte poate fi determinată în
două moduri:
se măsoară distanța cu rigla și se aplică formula:
𝑑 1
=
(2.3.5)
𝐷 𝑁
Distanța
𝐷 = 𝑑 ∗ 𝑁
(2.3.6)
Este de remarcat faptul că distanța D de pe teren va rezulta în aceeași

unitate de măsură cu care am măsurat distanța d de pe plan.
a) având coordonatele x (nord) și y (est), distanța poate fi
calculată cu formula:
𝐷𝐴𝐵 = √(𝑥𝐵 − 𝑥𝐴)2 + (𝑦𝐵 − 𝑦𝐴)2

(2.3.7)
Distanța rezultată în urma aplicării formulei este de 947,23 metri.
b) Aplicând formula 2.3.6, distanța măsurată cu rigla fiind de 37,3

milimetri, distanța pe teren este de 933,33 metri.
Conform formulei 2.2 5, precizia determinării unei distanțe pe harta
scara 1:25000 este ±
7,5 metri, adică o diferență de 15 metri între două măsurători. În cazul nostru
diferența este de 13,90 metri.
c) dacă harta este scanată și adusă în coordonate sau este în

format vectorial, distanța rezultă în urma comenzii „DIST”.
Dacă punctele A și B nu sunt în legătură directă ci este o linie frântă,
atunci distanța de la A la B va rezulta din suma distanțelor frânte (figura
2.3.2), respectiv:
𝐷𝐴𝐵 = 𝐷𝐴1 + 𝐴12 + 𝐷23 + 𝐷3𝐵

(2.3.8)
Figura 2.3.2 Determinarea unei distanțe frânte
Dacă punctele A și B sunt la capătul unei linii curbe, atunci distanța se

poate determina modern prin digitizare. Numărul de puncte digitizate depinde
de scara hărții sau a planului. De asemenea, de precizia cu care dorim să
determinăm distanța.
Procesul de digitizare sau vectorizare presupune realizarea trecerii de
la formatul raster (imaginea) la formatul vector (puncte, linii, poligoane).
Operatorul stabilește prin punctare poziția anumitor puncte
caracteristice, puncte ce definesc poziția punctiformă a unui obiect, traseul
liniar al unei entități sau conturul unui corp.
De regulă se lucrează utilizând: hărți în format analogic scanate și
georeferențiate, produse fotogrammetrice de tip ortofotoplan sau imagini
satelitare.
Înainte de a exista hărțile scanate sau vectorizate, distanța în aceste
cazuri se putea determina cu un sistem apropiat de sistemul de înregistrare a
kilometrajului la automobil.
2.3.5 Determinarea orientării pe planuri și hărți.

După cum am precizat în Capitolul 1.4, orientarea topografică este
unghiul pe care o direcție o face cu axa x (nord) a sistemului de coordonate. În
cazul punctelor determinate la subpunctele 2.3.2 și 2.3.3, orientarea se
determină în două moduri:
- prin măsurare cu un raportor,
- prin utilizarea formulelor 1.4.1 și 1.4.2:
𝑡𝑎𝑛 𝜃 = (𝑦𝐵−𝑦𝐴) = 𝛥𝑦𝐴𝐵 (1.4.1)

(𝑥𝐵−𝑥𝐴) 𝛥𝑥𝐴𝐵
𝑐𝑜𝑡 𝜃 = (𝑥𝐵−𝑥𝐴) = 𝛥𝑥𝐴𝐵

(1.4.2)(𝑦𝐵−𝑦𝐴) 𝛥𝑦𝐴𝐵
În cazul nostru concret, orientarea dintre cele două puncte A și B are

valoarea 41G 83C 06CC,14 în grade centezimale și 37º 38’ 51”,19 în grade
sexagesimale.
Este important ca la determinarea valorii să se specifice sistemul în
care s-a lucrat:
centezimal, sexagesimal sau radiani.
2.3.6 Orientarea pe teren a planurilor și hărților.

În prezent planurile și hărțile pot fi încărcate pe o tabletă sau pot fi
vizualizate pe un telefon mobil. Tot pe o tabletă se pot încărca și
ortofotoplanurile de pe zona în care se lucrează.
În trecut, se utiliza busola pentru orientarea hărților, în sensul că se
rotea harta sub busolă până când nordul hărții era paralel cu nordul indicat cu
busola (ținând cont și de declinația magnetică). Tot în cazul deplasării doar cu
o hartă, orientarea pe planuri și hărți se realiza prin compararea elementelor de
pe hartă cu cele de pe teren.
Utilizând aplicațiile moderne de identificare a poziției instalate pe
dispozitivele mobile, operatorul nu mai cunoaște problema orientării, întrucât
atât poziția sa cât și sensul și viteza de deplasare sunt determinate în timp real
prin intermediul sistemelor satelitare de navigație - GNSS (Global Navigation
Satellite System) integrate, a senzorilor ce înregistrează traiectoria
(giroscoape, accelerometre), magnetometru, barometru, etc.
2.3.7 Determinarea altitudinii punctelor de pe hărți și planuri în curbe de nivel.

Punctului A căruia i-am calculat poziția planimetrică la punctul 2.3.2,
îi vom determina și altitudinea (cota). Punctul A este amplasat între curba de
nivel de 110 metri și curba de nivel de 120 metri. Ducem linia de cea mai
mare pantă care unește cele două cure de nivel și trece prin punctul A. Se
măsoară linia de cea mai mare pantă și se notează cu D. Se măsoară, pe linia
de cea mai mare pantă distanța dintre curba de nivel de 110 metri și punctul A
și se notează cu d1. Se măsoară, pe linia de cea mai mare pantă distanța dintre
curba de nivel de 120 metri și punctul A și se notează cu d2. Condiția este:
𝑑1 + 𝑑2 = 𝐷
(2.3.9)
Aplicăm regula de trei simplă:

D (mm) ....................................... 5
(echidistanța E) (m) d1
(mm) ....................................... h1
(m)
D (mm) ....................................... 5 (echidistanța) (m)
d2 (mm) ....................................... h2 (m)
Figura 2.3.3 Determinarea altitudinilor pe planuri și
hărți
Control:
ℎ1 + ℎ2 = 𝐸 = 5 𝑚𝑒𝑡𝑟𝑖
(2.3.10)
Cota punctului A se poate determina în două moduri:
ℎ𝐴 = 𝑥𝑥𝑥𝑥 + ℎ1 = 𝑦𝑦𝑦𝑦 𝑚𝑒𝑡𝑟𝑖
(2.3.11)
ℎ𝐴 = 𝑥𝑥𝑥𝑥 − ℎ2 = 𝑦𝑦𝑦𝑦 𝑚𝑒𝑡𝑟𝑖
(2.3.12)
În același mod se poate determina și cota punctului B. Cota punctului

B = xxxxx metri.
În cazul în care avem un model digital al terenului, cota punctului
rezultă prin simpla marcare a punctului. Cota se poate determina grafic prin
punctare pe modelul digital al terenului sau analitic, folosind coordonatele
planimetrice al punctului putem obține altitudinea în funcție de acestea.
2.3.8 Determinarea pantei liniei terenului între două puncte situate pe

planuri și hărți.
Panta terenului între punctele A și B cărora le-am determinat cotele în
subcapitolul anterior, se poate calcula cu formula cunoscută:
𝛥ℎ𝐴𝐵
𝑝 = tan 𝛼 =
(2.3.13)
𝐷0 𝐴𝐵
în care:
- α este unghiul de pantă al terenului;
- ΔhAB este diferența de nivel dintre punctul A și B; -
D0 AB este distanța redusă între cele două puncte.
Panta se poate exprima și în procente:
𝑝% = 𝑝 ∗ 100
(2.3.14)
În cazul hărților digitale care au și modelul digital atașat, se poate

determina direct panta terenului între cele două puncte, folosind profilul
topografic al terenului cuprins între cele 2 puncte.
Figura 2.3.4 – Detaliu de pe figura 1.2.1 cu punctele C și D și cu
curbele de nivel dintre ele.
2.3.9 Determinarea profilului topografic între două puncte de pe planuri și hărți

Profilul topografic al terenului între două puncte se obține prin
secționarea terenului cu un plan vertical care trece prin cele două puncte.
Practic este reprezentarea reliefului, cu toate elementele care îl compun
(dealuri, văi, platou, etc.). În cadrul profilului topografic punctele
caracteristice sunt date de intersecția planului cu fiecare curbă de nivel și cu
capetele profilului.
Profilul topografic poate fi comparat cu un grafic bidimensional în care
axa orizontală este dată de distanță, iar axa verticală de altitudine. Pentru a
explicita mai bine, vom alege două puncte, C și D pe figura 2.1.1. Pentru a
înțelege mai bine, vom detalia zona de hartă în figura 2.3.4, pe care am
identificat ca puncte caracteristice C, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, D. Punctele 1 ... 8
sunt punctele în care dreapta CD intersectează curbele de nivel și râul. Se
interpolează altitudinile punctelor C și D și rezultă ℎ𝐶 = 162 𝑚, iar ℎ𝐷 = 148,5
𝑚.
Este obligatoriu de ales scara profilului topografic. Scara distanțelor se
alege astfel încât profilul să fie vizibil, să se distingă datele importante. Scara
altitudinilor se alege funcție de relieful terenului și este de 10, 20 sau 25 de ori
mai mare decât scara distanțelor. Aceasta deoarece în raport cu distanța,
diferența de nivel este mult mai mică exprimată în aceleași unități de măsură.
Am putea face comparație la reprezentarea Everestului față de globul
pământesc. Altitudinea Everestului este de 8848 metri, iar raza pământului
este de 6368000 metri. Dacă am reprezenta relieful pe globul pământesc la
aceeași scară pe distanță și pe altitudine, Everestul ar fi de nivelul unui fir de
praf pe o minge de fotbal. În acest caz nu am putea vedea nici un munte mai
înalt, deoarece diferența lui față de terenul plat nu se poate observa.
În cadrul unui profil topografic se disting mai multe elemente care îl
definesc.
Denumirea punctului. În cazul nostru denumirile sunt: C, 1, 2,
3, 4, 5, 6, 7, 8, D.
Cota punctului. Este altitudinea absolută a punctului de reprezentat.
Distanța parțială. Este distanța dintre două puncte caracteristice (ex:
distanța dintre C și 1, dintre 1 și 2, etc).
Distanța cumulată. Este distanța pornind de la punctul origine al
profilului, în cazul nostru de la punctul C (ex: distanța cumulată în dreptul
punctului 4 este distanța adunată dintre C și 1, 1 și 2, 2 și 3 și 3 și 4. Atenție:
distanța măsurată dintre C și 4 trebuie să fie egală cu distanțele cumulate!!).
Panta terenului. Reprezintă panta terenului între două puncte
caracteristice, calculată cu formula 2.3.11.
Figura 2.3.5 Profilul topografic rezultat conform situației din

figura 2.3.4.
În cazul în care există model digital al terenului, profilul topografic se

generează automat, cu comenzi speciale. În programul Global Mapper vom
selecta butonul „Path Profile” și vom specifica apoi grafic 2 sau mai multe
puncte ce definesc profilul.
2.3.10 Determinarea suprafețelor pe

planuri și hărți
În principiu putem avea trei situații:
- Planul sau harta este pe suport analogic (hârtie sau hârtie lipită pe
suport tare); - Planul sau harta este scanată și în coordonate teren
(analogic);
- Planul sau harta este vectorizată.
Figura 2.3.6 Profil topografic al terenului realizat cu ajutorul
modelului digital al terenului
2.3.10.1 Planul
sau harta este pe suport

analogic. În acest caz pot
fi mai multe soluții: -
Metoda numerică.
Această metodă stă la baza
programelor care dau
suprafața în mod automat.
Practic, orice poligon poate
fi împărțit în triunghiuri și
fiecărui triunghi i se
determină suprafața în mod
independent. La final
suprafața totală rezultă din
însumarea fiecărui triunghi
în parte.
Figura 2.3.7 Descompunerea unui

poligon în triunghiuri
Figura 2.3.8 Triunghiul
Suprafața triunghiurilor poate fi

determinată cu ajutorul mai multor formule.
- Formula lui Heron:
𝑆 = √𝑝(𝑝 − 𝑎)(𝑝 − 𝑏)(𝑝 − 𝑐)

(2.3.15)
În care:
- p – este semiperimetrul;
- a, b, c – laturile triunghiului.
Formula clasică de determinare a suprafeței triunghiului:
𝐵∗𝑖
𝑆
(2.3.16)
În care:
- B este baza triunghiului;
- i este înălțimea corespunzătoare bazei.
Formule trigonometrice:
𝑏∗𝑐 𝑎∗𝑏 𝑎∗𝑐

𝑆 𝑠𝑖𝑛𝐴 𝑠𝑖𝑛𝐶 𝑠𝑖𝑛𝐵
(2.3.17)
În care:
- a, b, c – laturile triunghiului; - A, B, C – unghiurile triunghiului.
- Metoda analitică. Revenim la figura 2.3.7. Poligonul definit de

punctele 1, 2, 3, 4 și 5 este împărțit în trei triunghiuri, respectiv I, II și
III. Punctele de pe contur au determinate coordonatele planimetrice x
și y. Având coordonatele punctelor de contur se poate scrie formula de
calcul a suprafeței fiecărui triunghi în parte, ca un determinant:
𝑥1 𝑦1 1
2𝑆𝐼 =𝑥2 𝑦2 1= 𝑥1𝑦2 + 𝑥2𝑦3 + 𝑥3𝑦1 − 𝑥3𝑦2 − 𝑥1𝑦3 − 𝑥2𝑦1
𝑥3 𝑦3 1
𝑥1 𝑦1 1
2𝑆𝐼𝐼 =𝑥2 𝑦2 1 = 𝑥1𝑦3 + 𝑥3𝑦3 + 𝑥3𝑦1 − 𝑥5𝑦3 − 𝑥1𝑦5 − 𝑥3𝑦1 (2.3.18)
𝑥3 𝑦3 1
𝑥3 𝑦3 1
2𝑆𝐼𝐼𝐼 =𝑥4 𝑦4 1= 𝑥3𝑦4 + 𝑥4𝑦5 + 𝑥5𝑦3 − 𝑥5𝑦4 − 𝑥3𝑦5 − 𝑥4𝑦3
𝑥5 𝑦5 1
Se grupează și se însumează termenii funcție de x:
(2.3.19)
De asemenea grupând termenii funcție de y:
(2.3.20) Formula poate fi astfel utilizată la computer. Pentru fiecare

punct i, există un punct 1+1, cel de după și un punct i-1, cel dinainte.
Astfel, pentru punctul 5, termenul i + 1 este punctul 1 (punctul de
după). De asemenea pentru punctul 1, termenul i - 1 îl reprezintă
punctul 5 (punctul precedent).
-Metoda paralelelor echidistante, metoda pătratelor module și mecanică.
Se utilizau anterior epocii computerelor.
Metoda paralelelor echidistante se folosea pentru determinarea
suprafețelor care aveau o formă curbă, gen minge de ragby. Practic se desenau
niște linii paralele și echidistante pe o foaie transparentă. Această foaie se
suprapunea pe obiectul căruia dorim să îi determinăm suprafața. Fiecare
suprafață între două paralele echidistante era aproximată cu un trapez căruia i
se putea determina suprafața. La final se însumau suprafețele care defineau
obiectul respectiv.
Metoda pătratelor module este asemănătoare cu metoda anterioară,
numai că de data aceasta nu sunt paralele echidistante ci pătrate. Se numărau
pătratele întregi și se aproximau pătratele de pe conturul obiectului căruia
dorim să îi determinăm suprafața.
Metoda mecanică se baza pe un instrument mecanic, denumit
planimetru. Planimetrul avea două brațe, capătul unuia rămânea fix pe timpul
planimetrării, capătul celuilalt descria conturul obiectului de determinat. Cu
ajutorul unor formule se determina suprafața. Era obligatoriu de determinat cel
puțin de două ori.
2.3.10.2 Planul sau harta este scanată și în coordonate teren

(analogic). În acest caz obiectul de determinat se vectorizează. Funcție de
conturul obiectului putem avea două situații:
- obiectul are un contur regulat, gen poligon. În acest caz
vectorizarea se face punct cu punct pe punctele care definesc
obiectul. Planul fiind deja în coordonate teren, suprafața rezultă
direct în urma încheierii vectorizării pe punctul de plecare.
Comanda prin care se determină suprafața în programul
AutoCAD este „Area”.
- obiectul are o formă curbă. Vectorizarea se face prin
parcurgerea conturului și punctarea cu un anumit pas, funcție
de precizia cu care dorim să determinăm suprafața obiectului și
de scara la care se va printa planul. Dacă se dorește ca
suprafața să nu fie foarte precisă, numărul de puncte digitizate
este mai mic, pasul este mai mare. Atunci când se dorește ca
suprafața să fie determinată cu precizie mai mare, numărul de
puncte digitizate pe contur să fie mai mare iar pasul mic.
Punctele trebuie alese cât mai aproape unul de altul pentru a
reda forma originală a obiectului cât mai fidel.
2.3.10.3 Planul sau harta este vectorizată. În general hărțile de acest

tip au un nor de puncte definite în coordonate absolute într-un anumit sistem
de proiecție (coordonate). Punctele sunt unite astfel încât să recompună
obiectele de la teren. Poziția punctelor poate rezulta în mai multe moduri:
- după prelucrarea datelor din stația totală (direcții, distanțe și
unghiuri zenitale);
- în urma utilizării tehnologiei GNSS (GPS, GLONASS,
GALILEI, COMPASS); - în urma unui zbor fotogrammetric și
ulterior prelucrarea imaginilor și digitizarea pe obiecte;
- în urma obținerii unor imagini de teledetecție și ulterior
digitizarea lor pe obiecte; - digitizarea unor hărți sau planuri
mai vechi, aduse în coordonate teren.
În acest caz suprafețele rezultă direct din selectarea obiectului căruia
dorim să îi determinăm suprafața. Condiția este ca acest obiect să fi fost
vectorizat în mod corect, adică acesta să fie de tip poligon.

Topografie 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Topografie 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins:

3.5.2 Rețele geodezice planimetrice 88

4.4.2 Clasificarea proiecțiilor cartografice în funcție de deformații 104

5.4.5 Verificarea și rectificarea teodolitului. Condiții de construcție ale

7.5 Nivelment geometric 165

9.2.1 Generalități 211

9.4 Receptoare GNSS 222

9.7 Concluzii 229

10.3 Sisteme de coordonate în fotogrammetrie 255

11.5 Posibilități de scanare a unui obiect cu scanner fix, mobil și

12.2.2 Modul în care au fost preluate datele cu ajutorul cărora s-a

12.6 Tipuri de planuri ți hărți 335

ALS Airborne Laser Scanner

Tabelul 1.5.1 Modul practic în care se calculează orientarea, funcție de

Figura 1.1.1 Reprezentarea unui obiect punctual 19

Figura 3.5.3 Rețeaua gravimetrică de ordinul I din

Figura 4.5.10 Nomenclatura foilor de hartă în sistem Gauss

Figura 5.5.5 Măsurarea direcțiilor prin metoda seriilor

Figura 6.2.1 Instrumente de măsurat distanțe: a) Bosch

Figura 8.2.4 Retrointersecția 164

Figura 10.1.3 Variația unghiului de elevație al Soarelui

Figura 10.4.4 Deformația datorată diferenței de nivel din

Figura 11.2.16 Scanarea unei fațade de pe clădirile

Figura 12.1.1 – zonă cu relief frământat, în care

În ultimele decenii asistăm la o schimbare semnificativă a

Capitolul 1. Noțiuni generale privind realizarea planurilor și hărților.

1.1 Reprezentarea pe plan a obiectelor de pe teren. Punct caracteristic.

Topografia are ca scop principal realizarea planurilor și hărților.

Figura 1.1.1 Reprezentarea unui obiect punctual

O rețea electrică de înaltă tensiune care face legătura între o

(Linii de transport a energiei electrice (LTE) în zona neconstruită.

Cele mai multe reprezentări pe planurile topografice o reprezintă

geometrice, apare noțiunea de punct caracteristic. Din figura 1.1.4 se poate

Figura 1.1.3 Obiect poligonal – o construcție și locuri de parcare.

La reprezentarea reliefului trebuie să ținem cont de schimbarea pantei.

Figura 1.1.5 Puncte caracteristice în plan orizontal (a) și în

În cazul obiectelor cu contur sinuos, sau chiar a obiectelor poligonale,

Figura 1.1.6 a Reprezentarea unui oraș pe harta Europei.

Din figura 1.1.6 se poate observa modul în care municipiul București

Figura 1.1.6 b Reprezentarea Bucureștiului pe harta României

După cum rezultă din cele expuse, pe un plan topografic se reprezintă

poziția pe o suprafață curbă, respectiv suprafața

Figura 1.1.8 Sistem de coordonate bidimensional (a) și tridimensional (b).

Pentru a putea lucra în mod practic, suprafața pământului, pe suprafețe

101 x101 y101 0

102 x101 y101 3

103 x101 y101 6

104 x101 y101 9

Figura 1.1.9 Reprezentarea unui colț de clădire în

1.2 Plan, hartă.

Figura 1.2.1 Harta scara 1:25000

1.3 Elementele topografice ale terenului.

Elementele topografice ale terenului definesc baza pe care se

1.3.1 Elementele topografice liniare ale terenului.

Între distanța înclinată și distanța orizontală, în plan vertical, se

Această formulă de reducere a distanței la orizont este valabilă numai

Între diferența de nivel, distanța redusă și distanța înclinată se pot scrie

𝛥ℎ𝐴𝐵 = 𝐷 sin 𝛼 = D0tan 𝛼 (1.3.5)

𝛥ℎ𝐴𝐵 = 𝐷 cos 𝑧 = 𝐷0 cot 𝑧 (1.3.6)

Figura 1.3.1 Elementele topografice liniare ale terenului

1.3.2 Elementele topografice unghiulare ale terenului.

Direcția orizontală. Cercul orizontal al teodolitului este de fapt un

Unghiul orizontal între aceleași puncte vizate va avea aceeași valoare,