CUPRINS

Pag

• Introducere (defini ia, obiectul ẟi scopul fotogrammetriei) 2

Capitolul 1 – Istoricul dezvoltării fotogrammetriei 9
Capitolul 2 – Elemente de fotogrammetrie 26
2.1 Baze optice ẟi fotografice 36
2.2 Materiale fotosensibile ẟi elemente de sensitometrie 38
2.3 Fotograma 47
2.3.1 Elemente de orientare interioară 50
2.3.2 Elemente de orientare exterioară 53
2.3.3 Clasificarea fotogramelor 56
2.3.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor 60
2.3.5 Deformări pe fotogramă 61
Capitolul 3 - Fotointerpretarea 64
3.1 No iuni ẟi principii de fotointerpretare 64
3.2 Aparatura ẟi metodele de fotointerpretare 74
Capitolul 4 – Ridicări fotogrammetrice 83
4.1 Proiectul de aerofotografiere 91
4.1.1 Condi iile metereologice ẟi optico-atmosferice ale aerofotografierii 93
4.1.2. Hăr ile pentru ridicare fotoaeriană 95
4.1.3. Calculele principale necesare proiectului de înregistrare fotogrammetrică 99
4.1.4. Influen a elementelor de aeronaviga ie ẟi a reliefului asupra preciziei 106
înregistrărilor
4.2 Reperajul fotogrammetric 116
4.3 Sistemul de aerofotografiere ASCOT 122
Capitolul 5 - Fotogrammetria planimetrică 137
5.1 Restitu ia planimetrică / Aparate de restitu ie planimetrică 137
5.2 Efectul reliefului terenului asupra redresării 139
5.3 Redresarea diferen ială. Ortofotoplanul 141
Capitolul 6 - Stereofotogrammetria 143
6.1 Generalită i 143
6.2 Baza de fotografiere 143
6.3 Orientarea stereogramelor 154
6.4 Aerotriangula ia 160
6.5 Stereorestitu ia / aparate de stereorestitu ie 163
Capitolul 7 - Modelul digital al terenului ob inut prin metode 179
fotogrammetrice
• Bibliografie 190

1
INTRODUCERE
(defini ia, obiectul ẟi scopul fotogrammetriei)

O prezentare sintetica a stadiului actual de dezvoltare a

fotogrametriei ẟi teledetectiei, pe baza realizarilor cunoscute
pâna în prezent, permite aprecierea realistă a posibilită ilor ẟi
limitelor acestui mijloc de investigare. Revista americana de
specialitate "Photogrammetric Engineering and Remote
Sensing" defineste fotogrametria astfel : "Fotogrametria este
arta, stiinta ẟi tehnologia de obtinere a informatiilor sigure
despre obiectele fizice ẟi mediul inconjurator prin prelucrarea
inregistrarilor, măsurarea ẟi interpretarea imaginilor
fotografice, a modelelor de energie radiantă electromagnetică
ẟi alte fenomene".

Fotogrammetria este ẟtiin a ẟi tehnica ce se ocupă cu

ob inerea datelor de bază sub forma fotogramelor,
recunoaẟterea ẟi identificarea înregistrărilor obiectelor,
determinarea formei ẟi dimensiunilor acestora ẟi
materializarea rezultatelor sub formă analogică ẟi/sau digitală.

Denumirea de fotogrammetrie provine de la cuvintele

greceẟti: πηωτωσ (photos=lumină), γραµα (gramma = a
înregistra) ẟi µετρω {metro=a măsura).

Obiectivul fotogrammetriei constă în studiul proprietă

ilor geometrice ẟi fizice ale reprezentărilor metrice, folosind

2
fotogramele exploatate separat sau în cuple stereoscopice
(stereograme).

Scopul fotogrammetriei este efectuarea determinărilor

metrice riguroase, în plan ẟi spa iu, asupra unui obiect
oarecare, cum ar fi: suprafa a Pământului ẟi a altor corpuri
cereẟti, un fenomen meteorologic sau morfologic, o
construc ie sau un element al construc iei supus deformării,
o plantă, un nor, etc. , folosind înregistrările acestora.

Apari ia fotogrammetriei a fost impusă la începutul

acesteia de nevoia ob inerii rapide ẟi precise a planurilor ẟi
hăr ilor topografice pe zone geografice cât mai mari. Astfel,
în aproape un secol de evolu ie, fotogrammetria generală
contemporană numără foarte multe ramuri de aplicare,
fiecare la fel de importantă în domeniul ei de folosire. În
domeniul cartografierii terestre, marea majoritate a
planurilor ẟi hăr ilor sunt realizate pe cale fotogrammetrică
(90% pe plan mondial ẟi 95% în ara noastră). Merită, de
asemenea, să fie men ionată utilizarea fotogrammetriei în
spa iul circumterestru ẟi pe alte corpuri cereẟti.

O aplica ie conventionala a fotogrametriei este elaborarea

de harti topografice cu curbe de nivel, bazate pe masuratori ẟi
informatii obtinute de pe fotografii aeriene ẟi spatiale cu
instrumente analogice optice ẟi/sau calculatoare analitice. În
mod similar, principiile topografice de masurători de precizie

3
sunt aplicate in fotogrammetria la mică distantă pentru
reprezentarea obiectelor a căror studiere pe alte căi
întâmpină dificultă i pentru înregistrarea deforma iilor
măsurabile în modelele inginereẟti, pentru studierea
medicală a formelor de viată, etc.

O alta aplicatie importanta a fotogrammetriei, de mare

actualitate ẟi mai ales de mare viitor, este utilizarea laser
scannerului, în care imaginile sunt ob inute cu un alt sensor
decât (sau pe lânga) camera fotogrammetrică conven ională,
în care o imagine este înregistrată ca o baleiere electronică în
vizibil sau folosind radia ii din afara domeniului vizibil pe film,
cu microunde, radar, în infrarosul termic sau ultraviolet.

O imagine reprezintă în sens larg o distribu ie

bidimensională de câmp luminos. În această clasă intră atât
imaginile fotografice cât ẟi orice alte inregistrari de func ii
bidimensionale sau monodimensionale multicanal. Distribu
ia de câmp poate fi ab inută prin iluminarea unei pelicule
fotografice pe care este înregistrată această imagine, dar
acest procedeu nu este restrictiv. Prelucrarea unei imagini
este o operatie efectuată asupra func iei bidimensionale
reale f(x,y) ce reprezinta imaginea in scopul:
- reconstituirii imaginii initiale;
- scoaterea sau accentuarea unor caracteristici particulare;
- codificarea imaginii in scopul transmiterii sau stocarii ei
in mod eficient.
4
 In procesul de transmitere ẟi inregistrare a imaginilor,
acestea sufera degradari determinate de imperfectiunile inerente
sistemelor respective. Astfel, imaginea originala poate suferii
transformari in procesul de propagare prin atmosfera, in sistemul
optic de formare a unei imagini secundare, in procesul de
expunere ẟi prelucrare a placii fotografice, etc. Se consideră că
cele mai importante surse ce contribuie la degradarea imaginii
sunt limitarea benzii sistemului de formare ẟi transmitere a
imaginii, abera iile lentilelor, miẟcarea relativă a sistemului optic
fată de obiect, turbulen a atmosferei, etc.

Dacă f(x,y) reprezintă imaginea originală ẟi g(x,y)

imaginea degradată de una sau mai multe din cauzele
enumerate, problema care se pune în fata sistemului de
reconstituire este aceea de a forma o imagine f^(x,y) "cit
mai apropiată" de imaginea originală.
În cazul în care sistemul ce a produs degradarea
imaginei este descris de o functie de pondere h(x,y),
raspunsul la o intrare f(x,y) este dat de relatia:
g(x,y) = f(x,y)*h(x,y) = { F(u,v)*H(u,v) }

în care H(u,v)= { h(x,y) } este func ia de transfer a sistemului

prin care s-a format imaginea.

În consecin ă prelucrarea printr-un sistem având o func

ie de transfer H (u,v) va reconstitui imaginea originală.

5
 f^(x,y) = { F^(u,v) } = { [ F(u,v)*H(u,v) ]*H (u,v) } = f(x,y)

Această prelucrare, experimentată in mod intensiv de fizicianul

Stroke, a fost denumita convolutie. Convolu ia ẟi corela ia sunt

opera ii de bază in calculatoarele optice, derivate din două

transformări Fourier, ele fiind folosite în special în
prelucrarea video-informatiilor (de televiziune) obtinute prin
metode de teledetectie.

Fotogrammetria este o disciplină a ẟtiin ei

măsurătorilor terestre. Fotogrammetria cuprinde un
ansamblu de metode matematice, tehnici ẟi tehnologii de
utilizare a fotografiei în domeniul măsurătorilor terestre.

Pe lângă aplica iile în domeniul măsurătorilor terestre,

fotogrammetria poate fi aplicată ẟi în alte domenii: arhitectură,
construc ii, geologie, geofizică, transporturi, meteorologie,
agricultură, îmbunătă iri funciare, ingineria mediului, ẟ.a.

Din punct de vedere tehnologic, procesul fotogrammetriei ẟi

teledetec iei se desfăẟoară conform etapelor cunoscute. Astfel,
prima etapa a procesului tehnologic o reprezintă ansamblul

opera iunilor de captare ẟi înregistrare a datelor. Pentru

inregistrari se folosesc camere speciale terestre sau aeriene
montate pe platforme aeriene sau spatiale purtatoare ale
sensorilor de înregistrare.
Pornind de la schema spectrului electromagnetic al luminii
naturale, prezentată în figura de mai jos, în principiu, categoriile
6
de sensori care se folosesc sunt aceleasi ẟi anume sensori care
inregistreaza în diferite zone ale spectrului electromagnetic dar ei
difera din punctul de vedere al conceptiei de construc ie,
corespunzător specificului inregistrarilor la diferite distante sau
inaltimi, în diferite conditii aeriene ẟi spatiale. Se folosesc
camere fotografice normale, metrice, multispectrale, sensori de
baleiere cu înregistrare simultana în diferite benzi spectrale în
domeniul vizibil ẟi infrarosu, sensori de înregistrare cu
microunde, în sistem de televiziune, radar ẟi altele.

Putem clasifica fotogrammetria propriu-zisă după

următoare-le două criterii: după modul de ob inere a
fotogramelor ẟi după modul de exploatare a fotogramelor.

7
 După modul de ob inere a fotogramelor, fotogrammetria
se împarte în:

• fotogrammetria terestră sau geofotogrammetria, care

se ocupă cu tehnica ob inerii ẟi exploatării fotogramelor
terestre, adică a fotogramelor ob inute cu ajutorul
fototeodolitului sau cu stereo-camere (camere duble), din
sta ii terestre marcate în teren ale căror coordonate spa iale
pot fi determinate riguros prin metode topo-geodezice.

• fotogrammetria aeriană sau aerofotogrammetria, care se

ocupă cu tehnica ob inerii ẟi exploatării fotogramelor aeriene,
adică a fotogramelor ob inute cu o cameră aero-fotogrammetrică
ce se instalează pe un vehicul aerian (avion, elicopter, balon
etc). În acest caz, până la dotarea avioanelor cu sisteme
moderne DGPS, punctele de sta ie din care se execută
fotografierea nu pot fi materializate ẟi determinate în prealabil.

• fotogrammetria cosmică, care a apărut ca urmare a

problemelor specifice în prelucrarea fotogramelor cosmice
ob inute din spa iul cosmic.

Există preocupări de abordare generală a problemelor

fotogrammetriei la nivel global. Tratarea la nivel general permite
particularizarea din diverse puncte de vedere ẟi ob inerea rela
iilor specifice fotogrammetriei cosmice, aeriene ẟi terestre.

După modul de exploatare a fotogramelor,

fotogrammetria se împarte în:
8
 • Fotogrammetria planimetrică, în care exploatarea
fotogramelor se face independent (fotogramă cu fotogramă).
Măsurătorile se execută în plan ob inându-se pozi ia planimetrică
a elementelor prin coordonatele X ẟi Y. Rezultatul principal al

fotogrammetriei planimetrice îl constituie fotograma

redresată - sub formă analogică sau digitală.

• Stereofotogrammetria (fotogrammetria spa ială), în care

exploatarea fotogramelor se face în cuple stereoscopice

(stereograme). În acest caz, măsurătorile se execută în trei

dimensiuni (X, Y, Z). Rezultatul principal al măsurătorilor
spa iale îl constituie harta topografică, având reprezentate
atât detaliile de planimetrie, cât ẟi relieful terenului prin
curbe de nivel. Este domeniul cel mai răspândit al
fotogrammetriei topografice.

Capitolul 1 – Istoricul dezvoltării fotogrammetriei

Între anii 1480 – 1492, Leonardo da Vinci a introdus no

iunile de proiec ie ẟi perspectivă centrală. În 1525, Albrecht
Durer ẟi mai târziu în 1759 Johan Heinrich Lambert au continuat
munca lui Leonardo dezvoltând principiile matematice ale
imaginii perspective preluate dintr-un punct din spatiu.

Primele ridicări fotogrammetrice datează de la mijlocul

secolului trecut, fiind condi ionate de apari ia ẟi dezvoltarea
fotografiei. Odată cu publicarea, în 1851, de către Skott Archer a
9
modului de ob inere a imaginii fotografice prin procedeul
coloidului umed (stratul fotosensibil se prepară ẟi se întinde
pe placa de sticlă înainte de fotografiere, iar expunerea ẟi
developarea se face în timpul cât stratul sensibil este umed)
s-a deschis posibilitatea de aplicare a fotografiei în
numeroase ramuri ale ẟtiin ei ẟi tehnicii, inclusiv în
domeniul măsurătorilor terestre.

Rela ia dintre geometria proiectivă ẟi fotogrammetrie a

fost dezvoltată de R. Sturms ẟi Guido Hauck în anul 1883 în
Germania. Legile perspectivei fotogrammetrice ale lui
Hauck sunt prezentate în imaginea următoare.

10
 La început s-au făcut experien e pentru aplicarea
fotografiei la ridicări terestre cu fototeodolitul, iar după
aceea la ridicări fotoaeriene.

Inginerul militar francez Aimé Laussedat este primul

care în 1851 a folosit un aparat fotografic anume construit
(fototeodolit), făcând experien e de folosire a fotografiei în
scopuri topografice, folosind o nouă metodă de ridicare
terestră pe care a denunit-o "metrofotografie". Aimé
Laussedat este considerat părintele fotogrammetriei,
existând ẟi o medalie care-i poartă numele.

Folosirea acestui procedeu în aer s-a dovedit mai

complicată decât pe pământ ẟi de aceea dezvoltarea
aerofotogrammetriei s-a produs abia după o jumătate de secol.

11
 În timp se dezvoltă tehnicile ẟi tehnologiile fotografice
atât pe linia fixării imaginii cât ẟi a opticii fotografice.

În 1871 se descoperă metoda de fabrica ie a emulsiei

sensibile cu strat uscat de bromură de argint ẟi gelatină.
Aceasta putea fi folosită pentru fotografii instantanee ẟi nu
necesita o expunere îndelungată, lucru important în cazul
fotografiei aeriene.

În 1887 - 1889 s-au crerat posibilită i ca suportul emulsiei

să nu mai fie sticla ci peliculele de celuloid, cu impact direct
asupra dezvoltării fotografiei aeriene ẟi a aerofotogrammetriei.

La sfârẟitul secolului XIX s-au construit camere

fotografice multiple de preluare a fotografiilor aeriene din
baloane dirijabile denumite panoramograf printre care cele
construite de Thiele, Cailletet ẟi Tribaule, Scheimpflung,
Templer etc.

Începutul fotogrammetriei este marcat prin descoperirea

legilor perspectivei ẟi utilizarea lor în pictură. Primul care a folosit
imaginile perspective în scopuri topografice a fost elve ianul
M.A.Kappler în anul 1726 la întocmirea hăr ii masivului muntos
Pilatus după imagini desenate ale terenului. În cartea „Perspectiva
liberă” a matematicianului I.H. Lambert apărută în 1759 la Zurich,
sunt expuse solu ii geometrice privind reconstituirea perspectivei
centrale.Folosirea pentru măsurători a imaginilor desenate din
vedere nu puteau găsi o largă răspândire.

12
 Ideea folosirii fotografiei în tehnica măsurătorilor
terestre apar ine fizicianului Arago care în anul 1839
descoperă metoda de fixare a imaginii fotografice ẟi
stabileẟte primele elemente teoretice de aplicare.

Prima cameră fotografică metrică a fost construită de

inginerul militar francez Aimé Laussedat în anul 1851 ẟi
folosită în cadrul procedeului de ridicare denumit de el
metrofotografia (Figura 1.1). Lucrările lui au fost
recunoscute la timpul lor ẟi sunt considerate ca primele
aplica ii ale fotografiei în scopuri de cartografiere.

Figura 1.1 – Primele fototeodolite

Ideea folosirii fotografiilor aeriene ale suprafe ei terestre în

scopuri topografice apar ine fotografului francez Gaspar Felix
Tauranchon cunoscut ẟi sub numele de Nadar care în anul 1858
ob ine prima fotografie aeriană de la înăl imea de 80 m deasupra
Parisului, folosind pentru aceasta un balon captiv (figura 1.2).
Prima fotografie din avion se ob ine în anul 1909 tot în Fran a.

13
 Figura 1.2. Ob inerea primei fotografii aeriene.

Relativ la aparatura de exploatare a fotogramelor ,la

începutul secolului nostru prin construirea stereocomparatorului
în anul 1901 de către C.Pulfrich apare noul principiu de măsurare
care foloseẟte numai imaginea fotografică,fără a face apel la
măsurări de direc ii cu teodolitul.Acest principiu de măsurare
stereoscopică este folosit ẟi în prezent.

În continuare un pas important l-a constituit

construirea de către uzinele Zeiss din Jena în anul 1911 a
stereoautografului, la propunerea austriacului Orel. Acest
aparat a apărut ca o perfec ionare a stereocomparatorului
asigurând o dată cu măsurătorile stereoscopice, ob inerea
automată a cotelor precum ẟi desenarea planului topografic.

Datorită posibilită ilor limitate de folosire a

fotogrammetriei terestre în scopuri topografice, dezvoltarea

14
fotogrammetriei ẟi folosirea ei pe scară largă începe o dată
cu dezvoltarea avia iei.
Construirea primei camere aerofotogrammetrice
automate (figura1.3) de către O. Messter în anul 1915 a
permis executarea aerofotografierii pe benzi.

Figura 1.3 Camera aerofotogrammetrică

Cu toate experien ele izolate, mai mult sau mai pu in

reuẟite, aerofotografierea nu s-a dezvoltat până la apari ia
avionului, care a permis transportul rapid, comod ẟi ieftin a
camerei fotoaeriene deasupra suprafe ei de ridicat.

Dezvoltarea avia iei în al doilea deceniu al secolului

XX a dus la succese în aerofotogrammetrie. Experimentările
în folosirea avionului la ridicări fotoaeriene încep înainte de
primul război mondial, când este folosită fotografia aeriană
în opera iunile militare de recunoaẟtere.

15
 După primul război mondial metodele de ridicare
fotoaeriană se extind continuu. Folosirea avionului a impus
folosirea unui timp de expunere mic. Aceasta a impus la
rândul său construirea unor obiectivi cu luminozitate mare,
lipsi i pe cât posibil de distorsie, cu obturatoare care să func
ioneze rapid ẟi sigur, precum ẟi a unor dispozitive mecanice
de ac ionare a camerei în timpul lucrului.

Într-o perioadă scurtă, aerofotogrammetria devine

principala ramură a fotogrammetriei în domeniul măsurătorilor
terestre. Prin construirea dublu proiectorului de către
M.Gasser în anul 1915 după principii stabilite de Scheimpflug,
apare primul aparat de stereorestitu ie, precum ẟi primele
procedee de orientare ẟi exploatare a fotogramelor preluate
cu camerele aerofotogrammetrice. Prin această descoperire a
fost deschisă calea dezvoltării în continuare a fotogrammetriei.

Dintre principalele camere aeriene construite ẟi folosite,

cele mai importante sunt RMK, MRB (Germania), RC-5 (Elve ia),
AFA (U.R.S.S.), Santoni (Italia), T 11 (S.U.A.) ẟi SOM (Fran a).
Aceste aparate construite în prezent în variante moderne,
reflectă orientarea către folosirea tehnicilor ẟi tehnologiilor
moderne digitale pentru determinarea pe cale automată a datelor
necesare prelucrării fotogramelor, precum ẟi realizarea unor
mecanisme automate de transmisie ẟi comandă.

Printre pionierii fotogrametriei analitice, cu contribu ii

esen iale în dezvoltarea acestui domeniu, îi putem men iona:
16
Otto von Gruber (1884–1942), Prof. Earl Churh (1890–1956),

Dr. Hellmut Schmid Prof. Mahmoud (Sam) Karara

(1928-1992)

Uuvo (Uki) Vilho Helava (1923-1994)

În anul 1923, firma Cal Zeiss Jena a construit primul

aparat universal de stereorestitu ie după proiectul lui
W.Bauersfeld folosind principiul proiec iei optice. Pornind de la
principiul de reconstruire pe cale optică, optico-mecanică ẟi
mecanică a fasciculului fotogrammetric existent în momentul
fotografierii încep să se construiască tot mai multe tipuri de

17
aparate de restitu ie stereoscopică. Realizări deosebite în
acest domeniu au avut constructorii de aparate cunoscu i pe
plan mondial: U. Nistri, E. Santori, H. Wild ẟi G. Poivilliers.

Lucrările teoretice ale lui O. Gruber, Th. Scheimpflug

ẟi S. Finsterwalder au constituit un aport important la
fundamentarea metodelor de restitu ie fotogrammetrică ẟi la
dezvoltarea metodelor de aerotriangula ie instrumentală.

În ultimul deceniu, pentru toate domeniile stiin ei ẟi

tehnicii au fost create posibilită i nebănuite prin prelucrarea
automată a datelor cu ajutorul calculatoarelor electronice.În
fotogrammetrie, acest procedeu a deschis calea dezvoltării
metodelor analitice de exploatare a fotogramelor, iar cuplarea
stereocomparatorului cu un calculator electronic a dus la apari
ia aparatelor de restitu ie analitică de tip Helava, care sunt
construite pe principiul proiec iei matematice. Este pentru
prima dată când se părăseẟte principiul de simulare în
construc ia aparatelor fotogrammetrice. Ultima realizare în
folosirea sistemelor electronice o reprezintă automatizarea
completă a procesului de exploatare fotogrammetrică de la
fotogramă la hartă, la inventarul de coordonate ale punctelor
sau la modelul digital al terenului. Drumul în această direc ie a
fost deschis de specialiẟtii S.U.A. ẟi Canada, iar primul aparat,
stereomatul realizat în anul 1958 de către G. L. Hobrough
marchează începutul exploatării automate a fotogramelor.

18
 În ara noastră, primele încercări de folosire a fotografiilor
terestre pentru întocmirea unor schi e topografice s-au făcut în
timpul războiului de independen ă din anul 1877. Realizările în
domeniul mijloacelor de zbor au permis ob inerea primelor
fotografii din balon executate de către Văitoianu în anul 1889 ẟi
din avion de către Aurel Vlaicu,în anul 1911 (figura 1.4).

Figura 1.4 Primele fotografii aeriene în România

În ara noastră, dezvoltarea ridicărilor aerofotogrammetrice

este legată de apari ia avia iei. Între anii 1910 - 1914 s-au făcut

19
experimentări ale fotografiei din avion folosind avioanele
construite în ara noastră ẟi cele cumpărate din străinătate.
Pregătirile pentru primul război mondial orientează ẟi
fotografia aeriană pentru folosirea în scopuri militare.

Astfel primele lucrări de ridicare fotoaeriană din avion

s-au făcut în aprilie 1916, de către serviciul fotoaerian creat
în cadrul flotilei de avia ie de la Cotroceni, utilizând la
început camere fotoaeriene simple, construite din lemn, de
formatul 9x12 cm.

În august 1916 acest serviciu s-a dezvoltat prin înfiin

area a 6 sec ii fotoaeriene afectate escadrilelor de avia ie
care erau dislocate la Tâlmaci, Braẟov, Murfatlar, Piatra
Neam , Cotroceni ẟi una mobilă. La început nu s-au ob inut
rezultate notabile datorită lipsei de experien ă. Ulterior, în
timpul refacerii trupelor din Moldova, s-au adus aparate ẟi
materiale fotografice noi, precum ẟi un laborator cu care au
fost înzestrate sec iile fotoaeriene.
S-a început o activitate intensă al cărei randament a fost
apreciat în luptele de la Mărăẟeẟti, când s-au cunoscut înainte
de începerea luptelor tipul ẟi felul organizării inamice.

În timpul primului război mondial, Serviciul Geografic al

Armatei ẟi celelalte sec ii fotoaeriene trimiteau pe front hăr ile
topografice completate cu date despre inamic folosind în acest
scop fotografiile aeriene. În perioada primului război mondial, s-
au executat de către cele ẟase sec iuni fotoaeriene ale avia iei
20
militare, fotografii aeriene în scopuri de recunoaẟtere ẟi de
actualizare a hăr ilor prin metode expeditive. În mod
sporadic ẟi pe por iuni mici s-au efectuat încercări de
aplicare a ridicărilor fotogrammetrice ẟi în scopuri civile.

În urma experien ei căpătate, ofi erii ingineri silvici în

rezervă Aurel Cernătescu ẟi Victor Ivănceanu întocmesc în
1918 un "Studiu asupra restituirii fotografiilor aeriene" în
care se prezentau mijloacele folosite în exploatarea con
inutului fotografiilor aeriene.

Astfel, în anul 1924 a fost creat serviciu de cadastru

aerian pe lângă Direc ia Avia iei Civile, care a folosit, pentru
prima dată în ara noastră fotogrammetria în lucrări de
măsurători terestre. Din primele lucrări se men ionează
aerofotografierea oraẟelor Bacău ẟi Curtea de Argeẟ de
către căpitan aviator Constantin Gon a ẟi întocmirea unor
fotoscheme. Rezultatele foarte bune date de fotoplanul la
scara 1:5000 a oraẟului Bucureẟti întocmit de o companie
aeriană franceză au contribuit la aplicarea metodelor
fotogrammetrice în lucrări de sistematizare a localită ilor.

Tot în anul 1924 a luat fiin ă o sec ie fotogrammetrică la

Serviciul Geografic al Armatei, care era dotat cu un aerocartograf
ẟi alte aparate de laborator de strictă necesitate, ce au executat
lucrări de întocmire a hăr ilor topografice militare. Prin conferin e
ẟi publica ii este propagată ideea aplicării ridicărilor

21
fotoaeriene în întocmirea de planuri ẟi hăr i. În unele institu ii de
învă ământ superior sunt introduse no iuni de fotografie aeriană.

În anul 1929, a luat fiin ă un serviciu fotogrammetric în

cadrul Direc iei Cadastrului Minier. Începând cu anul 1933 ẟi
până la cel de al doilea război mondial,serviciile
fotogrammetrice existente au fost unificate sub denumirea
”Oficiul Hidrografic ẟi Aerogrammetric”, dotat cu
stereoplanigrafe C5, fotoredresoaere SEG IV, aeroproiectoare
multiplex, camere aero-fotogrammetrice, cât ẟi avioane
amenajate în scopul ridicărilor aerofotogrammetrice.

În paralel cu aceste realizări tehnice, au existat

preocupări de elaborare a unor lucrări ẟtiin ifice de către C.
Gon ă, Gh. Iacobescu, I. Gh. Vidraẟcu, V. Ivănceanu, Anton
Marin, Gh. V. Nicolau-Bârlad ẟ.a. Dintre lucrările de bază care
îẟi păstrează ẟi astăzi valoarea lor ẟtiin ifică se men ionează:
”Fotogrammetria”(1925) de I. Vidraẟcu, ”Fotografia aeriană”
(1931) de Anton Marin, ”Curs de fotogrammetrie ẟi fotografie
aeriană” (1940), ”Fotogrammetria” volumul I, ”Fotogrammetria
matematică” (1945) de Gh. V. Nicolau Bârlad.

După cel de al doilea război mondial, dezvoltarea

diferitelor ramuri ale economiei na ionale a impus executarea
unui mare volum de măsurători terestre într-o perioadă scurtă de
timp. Pentru satisfacerea cerin elor în acest domeniu au fost
create unită i fotogrammetrice moderne ẟi a fost organizat învă
ământul de specialitate pentru pregătirea cadrelor necesare.
22
 Preocupările în aplicarea ridicărilor fotogrammetrice
cresc, iar specialiẟti din domeniul măsurătorilor terestre
încep să îẟi dea seama că avantajele folosirii fotografiei
aeriene sunt de necontestat.

Totodată, în anul 1949 ia fiin ă o sec ie fotogrammetrică

în cadrul "Comitetului geologic" dotată cu camere fotoaeriene
ẟi aparatură modernă de exploatare a fotogramelor. Cu acestă
ocazie apar noi preocupări legate de aplica ia fotografiilor
aeriene ẟi terestre în geologie, sistematizări urbane etc.

Cooperativizarea agriculturii, mai mult decât celelalte

sectoare ale economiei a ridicat problema reorganizării
procesului tehnologic de întocmire a bazei topografice din
unită ile de produc ie ale Direc iei Generale Geotopografice ẟi
Organizarea Teritoriului din Ministerul Agriculturii. În cadrul
acestei Direc ii ia fiin ă în anul 1958 o întreprindere
fotogrammetrică de mare capacitate numită Institutul de
Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie ẟi Organizarea
Teritoriului (IGFCOT) care are ca obiectiv întocmirea planurilor
topografice ẟi cadastrale la scara 1:10.000, 1:5.000 ẟi 1:2.000
pentru întreg teritoriul României, necesare întocmirii ẟi inerii la
zi a eviden ei funciare, organizării teritoriului, a lucrărilor de
îmbunătă iri funciare etc.

De asemenea în 1960 s-a înfiin at un serviciu

fotogrammetric la Institutul de Studii ẟi Proiectări Forestiere, iar
în 1970 ẟi la alte institute printre care men ionăm Institutul de
23
Studii ẟi Proiectări pentru Îmbunătă iri Funciare (ISPIF),
Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale ẟi Aeriene
(IPTANA), Institutul de Studii ẟi Proiectări Căi Ferate
(ISPCF), dotate cu aparatură de prelucrare a fotografiilor
aeriene ẟi terestre.

Odată cu crearea acestor unită i de specialitate,

fotogrammetria a devenit principala metodă de ridicare
topografică ẟi de realizare a planurilor ẟi hăr ilor topografice
sau tematice în principalele sectoare ale economiei na ionale.

După 1950, cerin ele impuse ini ial de aderarea la

Tratatul de la Varẟovia ẟi apoi de cooperativizarea agriculturii
ẟi ulterior de industrializarea socialistă au impus întocmirea în
scurt timp a unui mare volum de ridicări topografice.

Această situa ie a ridicat în mod serios problema

creării de noi sectoare fotogrammetrice ẟi înzestrarea
acestora cu aparatură modernă de înaltă productivitate.

Fostul „Institut Geografic Militar” s-a transformat în

„Direc ia Topografică Militară” în cadrul căreia a luat fiin ă o
unitate aerofotogrammetrică. Pentru zbor s-a înfiin at
”detaẟamentul aerofotogrammetric”, care a reu ẟit în scurt timp
să execute aerofotografierea întregului teritoriu al ării la diferite
scări, pentru realizarea hăr ilor ẟi planurilor de localită i ẟi
ulterior pentru actualizarea periodică a acestora. De remarcat

aerofotografierile executate în perioada 1950-1952

pentru întocmirea ẟi actualizarea hăr ii ării la scara 1:25
000,din 24
perioada 1959-1962 pentru întocmirea hăr ii de bază la
scara 1:50 000,ẟi din perioada 1970-1974 pentru întocmirea
hăr ii de bază la scara 1:25 000.

Dintre lucrările de bază cu valoare ẟtiin ifică putem men

iona căr ile scrise de: Nicolae Oprescu ẟ.a., „Manualul
inginerului geodez” Volumul III, (1974), Gherasim Marton ẟi
Nicolae Zegheru – “Fotogrammetrie” (1972), Lucian Turdeanu,
„Fotogrammetrie analitică” (1997) ẟi altele mai recente.

Începând cu 1980 s-au executat aerofotografieri pentru

realizarea planurilor localită ilor la scara 1:5 000 ẟi 1:10 000 ẟi
din 1985 pentru actualizarea periodică, la interval de 5 ani, a
hăr ilor de baza la scara 1:50 000 pe întreg teritoriul ării.

Rezultatele ob inute au confirmat avantajele mari pe

care le prezintă folosirea fotogrammetriei în măsurătorile
terestre perspectivele deosebite care se deschid aplicării
sale în alte domenii netopografice ale ẟtiin ei ẟi tehnicii.

După 1990, lipsa unei institu ii responsabile de organizare

la nivel na ional ẟi a unei politici ẟi strategii unitare de utilizare a
tehnicilor ẟi tehnologiilor de aerofotografiere ẟi a tehnicilor de
teledetec ie în domeniul măsurătorilor terestre ẟi în alte domenii
(agricultură, ingineria mediului) a determinat aceea ẟi ineficien ă
economică în folosirea resurselor disponibile, suprapunerea
eforturilor ẟi programelor diverselor institu ii de specialitate ẟi în
final imposibilitatea utilizării pe scară largă a acestor metode în

25
cadrul unor programe sectoriale, cu responsabilită i precis
delimitate ẟi finan are externă.

În anul 1997, în conformitate cu prevederile Legii

cadastrului ẟi publicită ii imobiliare nr.7/1996, s-a înfiin at Oficiul
Na ional de Cadastru, Geodezie ẟi Cartografie (ONCGC), institu
ie publică în sub-ordinea Guvernului României, sub directa
coordonare a primului ministru, care îndruma ẟi controla
activitatea de geodezie, fotogrammetrie, teledetec ie, cartografie
ẟi cadastru la nivelul întregii ări. În sub-ordinea Oficiului Na ional
de Cadastru, Geodezie ẟi Cartografie func ionează Institutul de
Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie ẟi Cadastru (transformat
mai târziu în Centrul Na ional de Geodezie, Cartografie,
Fotogrammetrie ẟi Teledetec ie) precum ẟi 41 Oficii de Cadastru,
Geodezie ẟi Cartografie jude ene ẟi cel al municipiului Bucure ẟti
(transformate mai târziu în Oficii de cadastru ẟi publicitate
imobiliară).

În anul 2002 - ONCGC trece in sub-ordinea

Ministerului Administra iei ẟi Internelor iar din 2004 se înfiin
ează Agen ia Na ională de Cadastru ẟi Publicitate Imobiliară
(ANCPI) prin reorganizarea ONCGC ẟi preluarea activită ii
de publicitate imobiliara de la Ministerul Justi iei.

Capitolul 2 – Elemente de fotogrammetrie

26
 Indiferent de domeniul de aplicare, privită din punct de vedere

geometric, problema de bază a fotogrammetriei constă în

reconstituirea unui obiect pe baza perspectivelor plane, a înregistrărilor

fotografice ẟi digitale ale acestuia, denumite fotograme.

Rezolvarea matematică a acestei probleme, precum

ẟi luarea în considera ie a diferen elor ce apar între modelul
matematic ẟi realizarea lui fizică generează procedeele
numerice ẟi geometrice ale fotogrammetriei.

Înregistrarea fotografică ẟi numerică a terenului constituie

o sursă de informa ii cu un volum imens de date. Prelucrarea
automată a acestor informa ii a constituit o preocupare încă de la
apari ia fotogrammetriei, iar în prezent, prin crearea aparatelor ẟi
a sistemelor automate de exploatare a înregistrărilor,
fotogrammetria se include de la sine în domeniul teoriei informa
iilor. Fotogrammetria, privită din punctul de vedere al teoriei
informa iei, cât ẟi în ceea ce priveẟte aplica iile sale în diferite
domenii de activitate, are posibilită i nelimitate de a înregistra
progrese importante în viitor.

Imaginea fotografică a unui obiect sau a unei suprafe

e de teren este o piesă de mare valoare deoarece este o
înregistrare obiectivă a imaginii respective.

Pentru ca fotografia să fie un element de plecare în

măsurători ẟi reprezentări exacte este necesar ca ea să
îndeplinească niẟte condi ii speciale metrice. O astfel de

27
fotografie este fotograma, care sub raport matematic este o
proiec ie centrală.

Deci primul principiu ẟi prima condi ie în măsurătorile

fotogrammetrice propriu-zise este aceea ca fotografiile să
fie proiec ii centrale cu caracteristici perfect cunoscute,
adică să fie fotograme.

Făcând referire la ridicări, se în elege că fotogrammetria

trebuie să se supună legilor de bază ale topografiei, de unde
rezultă că plecând de la proiec ii centrale (fotograme) trebuie
să se ajungă la proiec ii paralele (planuri, hăr i). Într-adevăr,
fotograma ẟi harta sunt proiec ii plane ale suprafe elor de
teren însă pe câtă vreme fotograma este o proiec ie centrală,
harta este o proiec ie paralelă ortogonală.

Dacă imaginile fotografice B1 ẟi C1 ale punctelor din

teren B ẟi C sunt simetrice cu imaginea A1 a punctului axial
A, se observă că depărtările pe hartă a proiec iilor B 0 ẟi C0
de A0 depind nu numai de înclinarea axului de fotografiere
ci ẟi de relieful terenului (figura 2.1). Problema raportului
dintre dimensiunile de pe fotogramă ẟi corespondentele lor
de pe hartă este o problemă complexă.

Problema de bază a fotogrammetriei este aẟadar

aceea de a stabili metodele matematice ẟi tehnicile după
care se poate transforma o proiec ie centrală, sau mai
multe, într-una sau mai multe proiec ii paralele.

28
 Dacă se consideră o singură fotogramă aeriană în cazul
particular al unui teren orizontal (figura 2.2), dată fiind
reversibilitatea fenomenelor în optica geometrică, harta terenului
poate fi ob inută printr-o simplă proiectare a fotogramei pe o
planẟetă, cu condi ia ca fotograma să aibă aceea ẟi pozi ie,
(înclinare) fa ă de planẟetă pe care a avut-o în momentul de
priză fa ă de teren, adică fotograma să fie redresată (întreaga
proiec ie să fie adusă la o anumită scară). După asemenea
fotograme, harta/planul se pot ob ine ẟi prin construc ii grafice. În
acest caz particular se ob ine de-a dreptul proiec ia ortogonală
necesară după proiec ia centrală. Metoda se nume ẟte a simplei
intersec ii, deoarece razele proiectate se intersectează fiecare în
parte simplu, cu planẟeta.

Figura 2.1 – Proiectarea terenului pe

fotogramă ẟi pe plan

Figura 2.2 – Proiectarea pe fotogramă

29
a unui teren orizontal
 Problema e simplă chiar atunci când terenul este
înclinat, însă de pantă continuă, când proiec ia ortogonală
se ob ine uẟor, printr-o transformare afină (dilatare).
Totodată se în elege că practica admite ẟi mici denivelări.
Relieful nu poate fi redat pentru că nu există elemente de
diferen iere perpendiculare pe planul fotogramei.

Privitor la transformarea unei proiec ii centrale într-o

proiec ie paralelă se poate conchide că metoda este limitată la
terenurile plane ẟi uẟor denivelate, că pe măsură ce cre ẟte
accidenta ia terenului scade precizia ẟi că pe această cale nu
se poate ob ine relieful. Aceasta este fotogrammetria
planimetrică ẟi corespunde simplei intersec ii în plan.

Dacă se iau în considerare două fotograme luate din puncte

diferite, în aẟa fel încât să aibă o acoperire, adică o importantă por
iune de teren să fie prinsă în ambele fotograme (figurile 2.3 ẟi 2,4),
există posibilitatea de a utiliza simultan ambele imagini. Cele două
imagini ale por iunii comune pot fi considerate două proiec ii ale
aceluiaẟi subiect ẟi potrivit principiilor geometriei proiective se
poate ob ine o a treia proiec ie sau mai multe.

În cazul reprezentării teritoriilor, proiec iile ce interesează

a se ob ine ẟi care pot fi ob inute pe baza celor două proiec

ii centrale, sunt cele specifice topografiei generale, adică o
proiec ie paralelă ortogonală pentru ob inerea planimetriei ẟi
o proiec ie paralelă orizontală (perpendiculară pe prima)
pentru ob inerea altimetriei.
30
Figura 2.3 – Zona de acoperire a două fotograme aeriene

Figura 2.4 – Zona de acoperire a două fotograme terestre

folosind o stereocameră terestră cu bază fixă

31
 Matematic pot fi determinate pozi iile în x, y, z ale
tuturor punctelor ce dau imagini pe câte două fotograme cu
acoperire între ele.

Pozi iile spa iale ale punctelor pot fi ob inute prin construc
ii grafice, pe cale analogică sau pe cale analitică (exemplu rela
iile de mai jos, în cazul fotogrammetriei terestre).

Construc iile grafice sunt greoaie, nu asigură precizie

ẟi nici randament satisfăcător însă reprezintă o posibilitate
de determinare de puncte izolate atunci când nu se dispune
de aparataj fotogrammetric.
Calea analogică presupune utilaj fotogrammetric
specializat cu ajutorul căruia se redă terenul sub formă grafică

32
conven ională (planimetric ẟi altimetric) prin restitu ia modelului
optic punct cu punct, linie cu linie, direct, fără interpolări.

Prin model optic (stereomodel) se în elege imaginea

spa ială (în relief) proprie vederii binoculare, ce se ob ine
atunci când cele două fotograme ale cuplului sunt privite
separat ẟi anume cea din stânga cu ochiul stâng iar cea din
dreapta cu ochiul drept.

Pentru ca imaginea în relief (numită ẟi stereoscopică) să

reprezinte efectiv modelul optic propriu-zis este necesar ca
fotogramele să se găsească una fa ă de cealaltă în pozi ii
relative practic identice cu cele din momentul preluării (de priză).
În acest caz, la intersec ia razelor omoloage se ob ine efectiv
modelul optic ẟi se spune că fotogramele sunt orientate relativ.
Pentru ca modelul optic să poată fi restituit este necesar ca el să
fie orientat ẟi absolut, adică să fie adus la o anumită scară ẟi
într-

o astfel de pozi ie încât prin restitu ia lui să se ob ină direct

planimetria ẟi altimetria terenului.

Calea analogică este specific fotogrammetrică asigurând o

precizie satisfăcătoare ẟi fiind de mare randament. În figura 2.5
se prezintă formarea modelului optic la intersec ia razelor
omoloage ẟi restitu ia modelului optic cu ajutorul unui punct
marcă fixat pe o măsu ă deplasabilă ẟi de înăl ime variabilă.

La verticala mărcii se găseẟte un creion care

desenează traseele urmate cu marca.

33
 Figura 2.5 – a – schemă în sec iune
b – vedere în perspectivă

Calea analitică presupune măsurarea pe fotograme a

pozi iilor punctelor (coordonate fotogammetrice plane) func
ie de care se ajunge la pozi ia lor spa ială prin calcule. Dacă
se folosesc mijloace specializate, precise de măsurare, se
pot ob ine rezultate de mare precizie.

Această cale este folosită în lucrări specializate pentru a

se determina cu precizie sporită re ele de puncte precum ẟi în
unele ridicări la lucrări mari sau în determinări cu caracter special
ẟi presupun în general programe ẟi mijloace moderne de calcul.

Se concluzionează că după două proiec ii centrale ale

aceluiaẟi obiect (teren) se pot ob ine riguros proiec ii paralele
cerute de pricipiile reprezentării teritoriilor, oricare ar fi relieful,
atât în ceea ce priveẟte planimetria cât ẟi în ceea ce prive ẟte

34
altimetria. Aceasta este fotogrammetria stereografică ẟi
corespunde dublei intersec ii spa iale.
Măsurătorile fotogrammetrice de precizie necesită
întotdeauna o legătură topografică cu terenul de ridicat
pentru a se putea determina cu precizie scara. Acest lucru
este valabil atât pentru fotogrammetria planimetrică cât ẟi
pentru cea stereografică, atât în fotogrammetria terestră cât
ẟi în aerofotogrammetrie.

În cazul fotogrammetriei terestre legătura se face de

obicei prin cunoaẟterea sau determinarea pozi iilor absolute
ale punctelor de priză, determinare ce se face prin metode
topografice în cadrul re elei geodezice.

În aerofotogrammetrie, fie că este cazul fotogrammetriei

planimetrice fie al fotogrammetriei stereografice, este necesar să
fie determinat pe cale topografică în X, Y, Z, un număr minim de
puncte denumite puncte de reper. Numărul ẟi pozi ia acestora
sunt diferite func ie de metodele de aerotriangula ie folosite.

Privitor la aplica iile fotogrammetriei în alte domenii,

metodele matematice ẟi tehnice în ceeace prive ẟte determinarea
unor mărimi fizice (lungimi, suprafe e, volume, forme, pozi ii etc.)
ẟi a reprezentărilor acestora sunt comune sau derivă din
acestea. Metodele, tehnicile ẟi tehnologiile pot fi uneori cu totul
specifice pentru a deservi cât mai bine aplica ia respectivă.
Trebuie observat că unele din aplica iile fotogrammetriei în
aceste domenii nu sunt propriu-zis fotogrammetrice deoarece nu
35
necesită măsurători ẟi determinări precise ẟi prin urmare nu
necesită nici fotograme ci doar fotografii.

Aplica iile netopografice implică, fiecare în parte, pe

lângă anumite cunoẟtin e de fotogrammetrie, care uneori
pot fi mai aprofundate, alteori mai sumare, o specializare în
domeniul respectiv.

2.1 Baze optice ẟi fotografice

Potrivit celor prezentate, fotograma trebuie să fie o

proiec ie centrală a regiunii fotografiate. Practic o astfel de
proiec ie se realizează cu atât mai greu cu cât mai riguros
se cere îndeplinită condi ia de centricitate a proiec iei.

Cauzele generale care produc abateri ale imaginii de la

perspectiva matematică sunt: eroarea de formare a imaginii
produsă de obiectiv, refrac ia atmosferică, construc ia
neregulată a filmului fotografic ẟi rezolu ia emulsiei fotografice.

Imaginea formată de obiectivi fotogrammetrici trebuie

să fie clară, metrică ẟi cu o distribu ie a luminii egală în
planul imaginii.

Principalele erori de claritate, numite ẟi abera ii ale

imaginii, cum sunt: abera ia de sfericitate, abera iile cromatice,
coma, astigmatismul ẟi erorile de curbură ale imaginii, sunt
astăzi controlate. Prin asocierea mai multor lentile de curburi
diferite ẟi

36
de indici de refrac ie diferi i s-a reuẟit să se ob ină obiectivi
care dau imagini clare ẟi precise.

Prin câmp se în elege unghiul conului de proiec ie,

adică unghiul pe care îl fac razele limită diametral opuse.
Obiectivii fotogrammetrici pot fi grupa i după mărimea
câmpului astfel: normal unghiulari (50g - 70g), mari
unghiulari (100g) ẟi super mari unghiulari (> 130g).
Sunt două categorii de obiectivi fotogrammetrici:
pentru camerele terestre ẟi pentru camerele aeriene.

Deoarece în fotogrammetria terestră ob inerea

fotogramelor se face din puncte fixe (la sol), timpul de
expunere poate fi mai mare ẟi în consecin ă luminozitatea
obiectivilor poate fi mai mică.

În cazul camerelor aeriene, datorită deplasării,

expunerea este foarte scurtă ẟi în consecin ă obiectivii
trebuie să fie foarte luminoẟi. Numai aẟa imaginea ob inută
în timpul scurt cât are loc expunerea poate fi netrenată,
suficient de luminată ẟi poate fi perspectivă centrală.

Totodată, pentru a mări precizia ridicărilor aerofoto-

grammetrice ẟi a creẟte eficien a lor se cere utilizarea unor
obiectivi cu unghi de câmp mare. Astfel de obiectivi permit
înregistrarea unor suprafe e mai mari, de la aceea ẟi înăl ime de
zbor ẟi micẟorează astfel efectul erorilor de refrac ie atmosferică.

37
 În prezent se construiesc obiectivi foarte luminoẟi, cu
unghi de câmp foarte mare, care asigură imagini clare, cu
distorsiuni foarte mici.

În general se utilizează obiectivi cu distan a focală de

115 mm, cu unghiuri de câmp cupinse între 100 g - 130g , cu
egală distribu ie a luminii.

2.2 Materiale fotosensibile ẟi elemente de sensitometrie

Materialele fotografice permit ob inerea de imagini

pozitive pe acelaẟi material pe care s-a făcut fotografierea.
Aceste materiale fotografice se clasifică în: materiale
pozitive, negative ẟi reversibile.

În func ie de sensibilitatea spectrală se disting

următoarele categorii de materiale fotosensibile:
• Nesensibilizate – pentru fotografieri alb-negru a obiectelor alb-

negru ẟi albastre;
• Izoortocromatice – utilizate pentru fotografierea oricăror

obiecte cu excep ia celor cu nuan e de roẟu;

• Izocromatice – sensibile pentru orice zonă a spectrului vizibil;

• Pancromatice – sensibile pentru toate radia iile spectrului

vizibil, cu excep ia celor verzi pentru care au o sensibilitate mică;

38
• Infracromatice (infraroẟu) – posedă o sensibilitate în afara

domeniului razelor vizibile: 680-860nm;

• Tricromatice – sensibile la culorile de bază ale spectrului

vizibil: albastru, roẟu, verde, folosite la fotografierea în culori;

• Spectrozonale – având două straturi sensibile – pancromatice si

infracromatice – folosite în fotografia spectrozonală.

Materialele fotografice se produc sub formă de plăci

fotografice, filme fotografice si hârtie fotografică.
Filmele fotografice au suportul de bază din celuloid pe
care este aplicată emulsia fotosensibilă ẟi se pot grupa în:

• filme pentru scopuri generale;

• filme pentru fotografia aeriană ẟi terestră;

• filme pentru poligrafie;

• filme dentare ẟi medicinale.

Filmele pentru fotografierea aeriană pot fi:

• pancromatice;

• izocromatice;

• infracromatice;

39
sub formă de role cu lă imi de 19, 24 si 32cm si lungimi de
9, 35 si 60m, perforate sau neperforate pe margine.
Bobinele de film se introduc în cutii închise ermetic, pentru a
se evita impresionarea stratului înainte de utilizare.
Caracteristicile principale ale filmelor aeriene:
• Filmul pancromatic tip 10:
• sensibilitatea generală 700-1200 GOST, D0=0,3;
• coeficientul de contrast γ = 1,7-2;

• puterea separatoare: 60-80 linii/mm, granula ia 20;

• factorul filtrelor de lumină: 2 pentru galben, 3,3
pentru oranj si 7,7 pentru roẟu.
• Filmul pancromatic tip 11:
• sensibilitatea generală 700-1200 GOST, D0=0,3;
• coeficientul de contrast γ = 1,7-2;

• puterea separatoare: 120-130 linii/mm; granula ia

mai fină;
• Filmul izocromatic:
• sensibilitate generală inferioară celui pancromatic;
• puterea separatoare: 65-80-linii/mm;
• sensibilitate la culori: între ortocromatic si pancromatic;
• factorul filtrelor: 2,4 pentru galben si 8,5 pentru roẟu.
• Filmul infracromatic aerian:
• sensibilitate maximă pentru λ = 760nm;

40
 • coeficientul de contrast γ aproape 2;

• sensibilitatea generală: 20-25% din sensibilitatea

filmului pancromatic;
• foloseẟte filtrul oranj.

Hârtia fotografică se foloseẟte pentru copierea prin

contact si prin proiec ie a fotogramelor originale. Scările de
nuan ă ale hârtiei fotografice ẟi sensibilitatea sunt mai
scăzute decât la filme, întrucât timpul de expunere poate fi
mult mărit, deoarece se lucrează în condi ii statice, fără să
intervină factori exteriori perturbatori în procesul de copiere.
Suprafa a hârtiei poate fi:
- lucioasă,
- semimată,
- mată,
- foarte mată,
- netedă,
- granulată
- cu raster.

Claritatea imaginii depinde nu numai de calitatea

imaginii proiectate ci ẟi de calită ile emulsiei fotografice ẟi
de condi iile fotografierii ẟi copierii (în cazul pozitivării).

Caracteristici cum sunt granula ia, claritatea ẟi contrastul

determină microcalitatea ẟi posibilitatea de a lucra la scări mici.

41
 Principalele caracteristici ale emulsiei fotografice sunt
sensibilitatea ẟi puterea de rezolu ie.
Iluminarea imagini = E · t
(E - intensitatea fluxului luminos, t - timpul de expunere).
Pe curba de înnegrire a unei imagini se disting trei
intervale (figura 2.6): AB - subexpunerea, BC - expunerea
normală, CD - supraexpunerea.
Puterea de rezolu ie cea mai mare se găse ẟte la mijlocul
intervalului BC.

Figura 2.6

α = 45O - se ob ine un negativ normal

α < 45O - se ob ine un negativ cu contraste
Dacă atenuate
O
α > 45 - se ob ine un negativ cu
contraste exagerate

42
 Pe o fotografie normal expusă pot apărea zone cu păr
i subexpuse sau supraexpuse, func ie de remisia (reflectan
a) obiectelor terenului. Terenurile nisipoase ẟi calcaroase
cu mare remisie vor apare supraexpuse, obiectele
întunecate, cu slabă remisie, vor apare subexpuse.

S-au pus la punct procedee (inclusiv electronice) care

să permită filtrarea imaginilor la copiere astfel încât să se
micẟoreze efectul vălului atmosferic, să se egalizeze
contrastele, să se elimine efectele reflectan ei obiectelor.
Aceste procedee presupun aparatură suplimentară cât ẟi
timp ẟi materiale suplimentare.
Sensibilitatea emulsiilor fa3ă de culori.

Emulsiile fotografice redau culorile în alb-negru sau

color. În timp ce vederea umană se întinde asupra radia iilor
în intervalul 400 - 750 nm lungime de undă, emulsiile
fotografice obiẟnuite nu sunt sensibile decât pentru radia iile
din intervalul 300 - 500 nm. De aceea a fost necesar să se
producă emulsii cu alte sensibilită i spectrale.
Emulsiile ortocromatice au sensibilitate extinsă asupra
culorilor verde ẟi galben, iar emulsiile pancromatice sunt
sensibile la toate culorile. În scopuri metrice se folosesc în
general emulsiile pancromatice.
Un loc important îl ocupă emulsiile infracromatice,
sensibile la spectrul infraroẟu. Ele sunt indicate pentru fotografii

43
pe timp de noapte ẟi la mare distan ă, precum ẟi în cazul
vizibilită ii reduse din cauza suspensiilor atmosferice.

Pentru a atenua ac iunea diverẟilor factori atmosferici (raze

violete, ultraviolete etc.) asupra emulsiilor fotografice se folosesc
filtre de lumină. Acestea re in lungimile de undă mai mici decât
culoarea lor ẟi lasă să treacă raze de anumite lungimi de undă.

Filtrele pot fi monocromatice, când permit trecerea razelor

unei singure culori, selective, când permit trecerea razelor de
anumite culori cu absorb ia celorlalte ẟi de compensa ie, care
combină culorile din anumite zone ale spectrului.

Puterea de rezolu3ie este un indicator al emulsiei care

se mai numeẟte ẟi puterea de separare. Ea condi ionează
reproducerea celor mai mici detalii ẟi claritatea imaginii.

Este limitată de fine ea granula iei emulsiei ẟi este

condi ionată direct ẟi de sensibilitatea emulsiei. Cele două
caracteristici sunt divergente deci problema nu este uẟor de
rezolvat.

În prezent există filme aeriene cu o rezolu ie de 250

linii/mm, ceea ce practic poate duce la o rezolu ie de 400
linii/mm - foarte bună.
Func3ia de transfer a contrastului
Date fiind multiplele cauze de erori ce afectează calitatea
imaginii fotografice s-a introdus un nou criteriu de apreciere care
să înlocuiască sau să completeze criteriul clasic al puterii de
44
rezolu ie. Puterea de rezolu ie se referă la redarea detaliilor
imaginii la limita puterii de identificare ẟi recunoaẟtere, dar
nu se referă la reducerea contrastului.

Astfel s-a ajuns să se introducă, oarecum artificial, ideile

lui Fourier ẟi teoria informa iei pentru a se analiza performan
ele sistemului obiectiv-cameră-emulsie-condi ii atmosferice ẟi
de prelucrare a fotogramelor în totalitatea lor sau pe canale.

În fond este vorba de transformarea imaginilor în

frecven e spa iale ẟi analiza undelor sinusoidale.

Metoda concretizată sub denumirea de func ie de transfer

a contrastului (analog cu func ia de transfer a informa iei folosită
în tehnica transmisiunilor) permite cercetarea ẟi caracterizarea
efectului de reducere a contrastului datorat fiecărui canal de
transmisie a imaginii fotografice ca: atmosfera, trenarea,
suspensia camerei, expunerea, obiectivii, emulsia. Metoda
prezintă avantajul că prin simpla înmul ire a transferurilor tuturor
canalelor rezultă transferul total. În figura 2.7 se arată schema
redării imaginii unui obiect cu contraste în unghiuri drepte.

Figura 2.7

45
 Func ia de transfer a contrastului C în ordonată este egală
cu raportul dintre contrastul imaginii ẟi contrastul obiectului, fiind
func ie de frecven a locală (fine ea structurilor regulate ale
obiectului, măsurate în linii/mm) care se dă pe abscisă.

K '
C= K = f(F)
Prin metoda transferului de contrast a fost posibil să se
stabilească mai precis raportul dintre însu ẟirile obiectivului ẟi
ale emulsiei pentru asigurarea unei imagini de calitate ẟi
pierderile de contrast pe fiecare canal de transmisie.

Filmele ẟi plăcile fotografice dau erori de deforma ie

neuniformă ẟi de planeitate.

Planeitatea filmului se realizează de obicei prin

vacuum în spatele filmului. Se pot determina erorile printr-
un cristal de presiune dotat cu o re ea (grilă) de control.

Erori pot apărea ẟi datorită varia iei de grosime a filmelor. În

mod obiẟnuit controlul filmelor se poate face prin introducerea
lor (a unor capete) în aparatele de restitu ie de ordinul I, când
eliminarea paralaxelor trebuie să se facă foarte
bine.

Tendin a în privin a metricită ii este ca fiecare eroare să

fie redusă direct sau indirect la 2 µm astfel încât pe ansamblu
erorile de pozi ie să se înscrie în maximum ± 5 µm.

S-ar putea chiar afirma că erorile ce se referă la

metricitatea imaginii ẟi la distribu ia luminii în planul imaginii

46
sunt practic eliminate de camerele moderne. Unele aspecte
legate de calitatea imaginii încă nu sunt rezolvate direct ci
numai indirect (contrastul). Dacă granula ia emulsiilor
filmelor aeriene este redusă în aẟa fel încât în procesul de
restitu ie ẟi fotointerpretare imaginile să poată fi mărite de
16 - 20 - 30 de ori, după nevoi, înseamnă că au fost puse
de acord, la acelaẟi nivel, condi iile pe care trebuie să le
îndeplinească fotogramele cu cerin ele actuale.

2.3 Fotograma

Fotograma este o înregistrare fotografică metrică ce con

ine imaginile unor obiecte spa iale, ob inută dintr-un punct de sta
ie cunoscut sau determinabil. Din punct de vedere matematic, la
baza fotogramei ẟi a fotogrammetriei stă perspectiva

centrală. În proiec ia centrală, punctele spa iului obiect sunt

reprezentate pe un plan de proiec ie (F), cu ajutorul razelor
de proiec ie. Razele de proiec ie trec printr-un punct comun
(O), situat în afara planului de proiec ie, care se
numeẟte centrul de perspectivă sau centrul de

proiec ie (Figura 2.8).

47
 Figura 2.8 - Proiec ia centrală

În proiec ia centrală, fiecărui punct P al spa iului obiect îi

corespunde un singur punct p' în planul imaginii. Dreptelor (d)
din spa iul obiect, cu excep ia celor care trec prin centrul de
proiec ie O, le corespund dreptele imaginii (d').

Razele de proiec ie se reprezintă în planul imaginii prin

puncte. Imaginile dreptelor paralele din spa iul obiect se
intersectează în punctul de fugă F', care reprezintă imaginea
punctului de la infinit al dreptelor paralele. Birapoartele pe
drepte ẟi în fasciculele de drepte ale spa iului obiect rămân
invariante în planul proiec iei. În cazul folosirii perspectivei
centrale în fotogrammetrie, când spa iul obiect este suprafa a
terestră, deosebim următoarele plane, linii ẟi puncte
caracteristice ale proiec iei centrale (Figura 2.9):

48
 Figura 2.9 - Elementele proiec iei centrale

- planul orizontal (T) al terenului, ales la o înăl ime oarecare h;

- planul tabloului (fotogramei) (F) care este înclinat cu un

unghi v fa ă de planul terenului;

- planul vertical principal (V) care trece prin centrul de

proiec ie ẟi este perpendicular pe planul terenului ẟi al
fotogramei;

- linia verticalei principale vv, care este urma planului

vertical în planul tabloului (F);

- linia orizontalei principale hh, care trece prin punctul H';

- raza principală OH' - este dreapta care trece prin

centrul de proiec ie ẟi este perpendiculară pe planul
tabloului (fotogramei);

- distan a principală OH' - este distan a pe perpendiculară

între centrul de perspectivă ẟi planul tabloului (F);

49
 - înăl imea centrului de perspectivă sau a punctului de vedere,

h;

- punctul principal al tabloului H' - este intersec ia razei

principale cu planul tabloului(fotogramei);

- punctul de fugă F' - este imaginea punctului de la infinit

al dreptelor paralele cu planele (V) ẟi (T);

- punctul de dispari ie D - este urma în planul (T) a razei de

proiec ie care trece prin punctul O ẟi este paralelă cu linia vv.

În fotogrammetrie, când terenul fotografiat este plan,

apare un caz special al proiec iei centrale, deoarece între
punctele terenului ẟi ale fotogramei există o coresponden ă
biunivocă, adică procesul este univoc reversibil.

În cazul terenului accidentat, nu se poate reconstitui

univoc obiectul pe baza unei singure înregistrări, deoarece
fiecărui punct imagine p' îi corespunde o dreaptă (p'O) ẟi
fiecărei drepte d' îi corespunde un plan (d'O) în spa iul obiect.

Obiectul spa ial se poate reconstitui numai pe baza a două

perspective, ob inute din două centre de perspectivă distincte.

2.3.1 Elemente de orientare interioară a fotogramei

Fotograma este o fotografie specială (metrică) pe care se pot

executa măsurători de precizie. Ea este aptă pentru măsurători ẟi
reconstituiri, atunci cînd se cunosc elementele func ie de care

50
se poate reconstitui fasciculul de raze (din spa iul obiect) ce
a dat imaginea.

Aceste elemente ce definesc pozi ia fotogramei fa ă

de centrul ei de perspectivă, se numesc elemente de
orientare interioară. Ele sunt:

- distan a principală, numită ẟi constanta camerei,

adică distan a de la centrul de proiec ie O la planul imaginii
(fotogramei);

- punctul principal H, adică proiec ia centrului de

perspectivă O pe planul fotogramei.
Pentru o perfectă cunoaẟtere a perspectivei este
necesar să se cunoască ẟi distorsiunile (curba), însă din
punct de vedere practic acestea sunt eliminate în procesul
de prelucrare a imaginilor fotogrammetrice.

Din punct de vedere practic, distan a principală se

asimilează cu distan a focală F, iar punctul principal cu
punctul mijlociu M ce se găseẟte la intersec ia indicilor de
referin ă (simetrici) hh' ẟi vv' ai fotogramei ce se pot găsi la
mijlocul laturilor (figura 2.10) sau la col uri (figura 2.11).

51
 Figura 2.10 – Schema fotogramei
a – eleva ie; b – vedere în plan; c – vedere în perspectivă

Elementele de orientare interioară sunt elemente ca:

numărul înregistrate întotdeauna pe fotogramă împreună cu
alte de ordine, eventual imaginea cadranului unui ceas ẟi
eventual imaginea unei nivele sferice care să dea indica ii
asupra orizontalită ii fotogramei în momentul fotografierii.
În fotogrammetria analitică pentru a fi exprimate în
sistemul de coordonate al fotogramei, coordonatele
măsurate la un aparat de tip comparator, trebuie reduse la
punctul principal H notat cu P în figurile 2.11 ẟi 2.12).

52
 Figura 2.11 – Definirea sistemului de referin ă (în planul fotogramei) cu
indicii de referin ă la col urile fotogramei (camere Wild / Leica)

Figura 2.12 – Reducerea coordonatelor la punctul principal

al fotogramei

2.3.2 Elemente de orientare exterioară a fotogramei

Din punct de vedere geometric, fotograma este o

perspectivă centrală, ea putând fi considerată ca o
înregistrare a unui fascicul de raze venind din spa iul-obiect.

53
 Pentru a putea utiliza fotogramele în scopuri geomatice
de măsurare, este necesară orientarea acestora în raport cu
obiectul fotografiat, care va putea fi astfel reconstituit ẟi
reprezentat sub formă grafică sau numerică. În fotogrammetria
analitică, traseul fiecărei raze poate fi descris printr-o expresie
matematică în func ie de pozi ia punctului din teren, a imaginii
sale pe fotogramă ẟi a centrului de perspectivă.

Figura 2.13 – Elementele de orientare interioară (piramida

mică) ẟi exterioară (piramida mare) ale unei fotograme. Elementele care
definesc fasciculul de raze ẟi deci

fotograma în spa iu, de exemplu fa ă de un sistem de referin

ă spa ial care poate fi cel geodezic, se numesc elemente de
orientare exterioară.

54
 Ele sunt în număr de ẟase ẟi anume:

- coordonatele Xo, Yo, Zo ale centrului de proiec ie O fa

ă de sistemul de referin ă (X,Y,Z) ẟi unghiurile k, φ ẟi ω pe
care le face axa de fotografiere. k este unghiul de răsucire a
axei de fotografiere, adică a fotogramei în planul ei fa ă de
direc ia de zbor; φ este unghiul de înclinare longitudinală tot fa
ă de direc ia de zbor, iar ω unghiul de înclinare transversală.

κ φ

În cazul aerofotografierii elementele de orientare

exterioară nu se cunosc în prealabil.

Formatul fotogramei este de obicei pătratic de

dimensiuni 18 x 18 cm., 24 x 24 cm. sau 30 x 30cm. Distan
ele focale cele mai obiẟnuite sunt de 105 mm. ẟi 210 mm.,
dar pot fi mai mici sau mai mari.

Între elementele geometrice ale unei fotograme ẟi

teren există rela ia:

55
 f = d = l = sc = 1
h D L N
unde:
f -distan ă focală;
h - înăl imea de zbor deasupra terenului (relativă);
d ẟi D - distan a pe fotogramă ẟi teren;
l ẟi L - latura fotogramei cu corespondentul ei pe
teren; sc - scara fotogramei
Scara fotogramei este variabilă func ie de înclinarea
axei de fotografiere ẟi de gradul de accidentare a terenului.

2.3.3 Clasificarea fotogramelor

Din punct de vedere al necesită ilor de folosire ẟi de

locul pe care trebuie să-1 ocupe înregistrările în tehnologiile
de prelucrare fotogrammetrică, fotogrammetria face o
clasificare a fotogramelor, în func ie de o serie de parametri
care rezultă din procedeele de ob inere, materialele folosite,
forma de prezentare, destina ie ẟi scop.

Criteriile cele mai uzuale de clasificare sunt următoarele:

1. După locul unde se află sistemul de înregistrare:

• fotograme terestre - ob inute cu ajutorul aparatelor

de înregistrare fotografice, denumite fototeodolite, instalate
pe suprafa a terestră sau în subteran;

56
 • fotograme aeriene - ob inute cu ajutorul camerelor
aerofotogrammetrice, instalate pe avioane sau elicoptere;

• fotograme cosmice - ob inute cu ajutorul

camerelor fotogrammetrice, instalate pe sateli i de
cercetare ẟi de teledetectie;

2. După pozi ia axei de fotografiere fa ă de suprafa

a de înregistrare:

• fotograme nadirale sau orizontale - când axa de

fotografiere este perpendiculară pe suprafa a de
înregistrat, cu o abatere de câteva grade. În cazul când v
= 0, fotograma este riguros nadirală, iar când v = ±3°,
fotograma este aproximativ nadirala. Scara fotogramei
nadirale este constantă în cazul terenului plan;

• fotograme înclinate - când axa de fotografiere are o

înclinare fa ă de verticală v > 10° . în cazul când pe imagine
se înregistrează ẟi linia orizontului, acestea se numesc
fotograme panoramice. Fotogramele înclinate se ob in din
avioane, elicoptere, sateli i ẟi, în mod obi ẟnuit, prin mijloace
terestre. La aceste fotograme, dezavantajul scării variabile ẟi
al metodelor complexe de prelucrat este compensat par ial de
avantajul cuprinderii unei suprafe e înregistrate mult mai mari
decât în cazul fotogramelor nadirale.

3. În func ie de scara de fotografiere:

57
 • fotograme la scară mare - cu scara de fotografiere mai
mare de 1:10.000;
• fotograme la scară medie - cu scara cuprinsă între
1:10.000 ẟi 1:30.000;
• fotograme la scară mică - cu scara mai mică de 1:30.000.

În ultima perioadă, ca urmare a perfec ionării

sistemelor ẟi materialelor de înregistrare, au apărut noi
criterii de clasificare, în legătura cu principiul de înregistrare
ẟi caracteristicile spectrale ale materialelor fotosensibile.
Astfel, în func ie de principiul de înregistrare deosebim:

• înregistrări analogice (pe bobine de film sau plăci);

• înregistrări digitale (pe hard-discuri ẟi benzi

magnetice compatibile cu calculatoarele electronice).

După caracteristicile materialului fotosensibil folosit

pentru înregistrarea imaginilor deosebim:

• fotograme conven ionale alb-negru ẟi color;

• fotograme neconven ionale - fotograme

spectrozonale, multispectrale, fals color ẟi color
compus.
Atât fotogramele alb-negru cât ẟi cele color pot fi ob inute
atât în spectrul luminii vizibile cât ẟi în spectrul invizibil. Din
spectrul invizibil sunt folosite de regulă, ultravioletul ẟi
infraroẟul apropiat.

De asemenea se pot folosi culori false, mult diferite fa ă

de cele reale, aẟa numitele fotograme fals-color, care folosesc
58
emulsii color sensibile la o parte din spectrul vizibil ẟi din
infraroẟu. Cum în spectrul infraroẟu ochiul uman nu vede, se
translatează culorile în vizibil în aẟa fel ca reflectan a din
infraroẟu să redea culori pe care nu le au obiectele reprezentate.

Pe lângă înregistrări fotografice direct pe film, se

folosesc în prezent ẟi înregistrări ale imaginilor terenului prin
baleiaj electronic. Aceste înregistrări pot fi făcute în spectrul
vizibil cu ajutorul unor camere digitale sau video ẟi transmise
la sol prin intermediul calculatoarelor sau al televiziunii sau în
spectrul infraroẟu cu ajutorul unor camere de termoviziune.
Înregistrările, atât în spectrul vizibil cât ẟi în cel
invizibil, se fac cu ajutorul unor sisteme de baleiaj optico-
mecanic multispectral.
Aceste înregistrări se depun pe benzi sau discuri
magnetice, optice, după care se pot converti în imagini
vizibile, putând fi prelucrate cu ajutorul calculatorului sau
înregistrate fotografic.

Se folosesc ẟi zone mai îndepărtate ale spectrului,

cum sunt cele ale microundelor RADAR. ẞi în acest caz
radia iile invizibile emise ẟi ulterior recep ionate sunt
convertite în imagini vizibile.

În func ie de mărimea obiectului sau terenului de

fotografiat se pot ob ine:
a) fotograme izolate sau de "punct" pentru studierea
unui anumit obiectiv;
59
 b) benzi de fotograme aeriene constituite din ẟiruri de
fotograme succesive având între ele o anumită acoprire
numită "longitudinală", care este de regulă 66%. O atfel de
bandă se poate executa în lungul unei ẟoẟele, al unei căi
ferate, al unui curs de apă etc.

c) bloc de benzi care acoperă o suprafa ă mare de

teren, dreptunghiulară sau pătrată. Benzile au o acoperire
între ele, zisă "transversală", de aproximativ 30 %.

Cu ajutorul fotogramelor aeriene se pot realiza

fotodocumente topogeodezice în scopul ob inerii imaginii
fotografice a unei por iuni cât mai mari de teren, prelucrată
pentru a asigura redarea unui volum cât mai mare de informa ii.

2.3.4 Procedee de determinare a scării fotogramelor

În cadrul aceleiaẟi fotograme sau al unui grup de

fotograme din aceeaẟi zonă, scara de fotografiere poate să
varieze datorită diferen elor de nivel ale terenului sau
înclinărilor axei de fotografiere.
Pentru a mări precizia determinării scări fotogramelor,
este necesar să se respecte următoarele reguli:

- determinarea scării să se facă pe două sau mai

multe direc ii, luându-se ca valoare finală media valorilor ob
inute din fiecare combina ie;
- punctele alese să fie de înăl imi egale;

60
 X2+ Y2

- punctele să fie bine indentificate ẟi situate la distan e

mai mari decât jumătatea laturii fotogramei;

- eroarea de măsurare grafică a distan elor pe

fotogramă sau pe hartă să fie maximum ± 0,2 mm.
Determinarea scării se face după unul din următoarele
procedee:
a) Cunoaẟterea coordonatelor geodezice a două
puncte din teren (A ẟi B) , identificate pe fotogramă (a ẟi b).
A(X,Y) ẟi B(X,Y) - puncte geodezice din teren

D=
- se măsoară pe fotogramă d între a ẟi b
- se calculează scara

1 =d
mf D
 b) Măsurând distan e Di pe teren ẟi
corespondentele acestora pe fotograme di

1 =d
mf D

c) Măsurând distan e pe hartă ẟi

corespondentele acestora pe fotogramă

1 = 1 ⋅ d
mf mh D

61
 d) Cunoscând distan a focală (f) a camerei
fotoaeriene ẟi înăl imea medie de zbor H fa ă de
suprafa a terenului fotografiat

1=f
mf H

2.3.5 Deformări pe fotogramă

Cele mai mari deformări în pozi ia punctelor pe

fotograma aeriană se datoresc înclinării axei de fotografiere fa
ă de verticala locului ẟi diferen elor mari de nivel ale terenului.

Fotogramele nadirale ale unui teren ẟes pot fi

considerate că au aceeaẟi precizie de reprezentare ca ẟi
harta topografică. Eliminarea deformărilor datorită înclinării
axei de fotografiere ẟi aducerea la o anumită scară se face
prin opera iunea fotogrammetrică numită fotoredresare.

De regulă se redresează fotogramele din zonele de ẟes

sau zonele mai pu in accidentate, pentru care deformarea
datorită diferen elor de nivel este mică. Deformarea datorită
reliefului rezultă din faptul că punctele din teren sunt la înăl ime
diferită fa ă de planul mediu de aerofotografiere (figura 2.14).

62
 Figura 2.14 – Deplasarea punctelor pe fotogramă datorită
diferen elor de nivel ale terenului

Calculul deplasării ( rh) se face cu rela ia rh = r([h/H).

În tabelul de mai jos sunt calculate corec iile r h pentru

diferite diferen e de nivel ( h= 50, 100, 300 m.), diferite
depărtări ale punctului considerat fa ă de centrul fotogramei
(r = 10, 20, 50, 90, 115, 150 mm) ẟi diferite înăl imi de
aerofotografiere deasupra planului mediu (H = 1000, 2000,
4000, 6000 m.).

63
 H r r (mm) pentru:
(m) (mm) H= 50 m. H= 100 m. H= 300 m.
10 0,5 1,0 3,0
20 1,0 2,0 6,0
1000 50 2,5 5,0 15,0
90 4,5 9,0 27,0
115 5,8 11,5 34,5
10 0,2 0,5 1,5
20 0,5 1,0 3,0
2000 50 1.2 2,5 7,5
90 2,2 4,5 13,5
115 2,9 5,8 17,3
10 0,1 0,2 0,5
20 0,2 0,5 1,0
4000 50 0,6 1.2 2,5
90 1,1 2,2 4,5
115 1,4 2,9 8,6
10 0,1 0,2 0,5
20 0,2 0,3 1,0
6000 50 0,4 0,8 2,5
90 0,8 1,5 4,5
115 1,0 1,9 5,8
Tabel - Calculul deformării imaginii pe fotogramă datorită
diferen elor de nivel ale terenului

Capitolul 3 – Fotointerpretarea

3.1 No iuni ẟi principii de fotointerpretare

Fotointerpretarea este metodologia de extragere ẟi

clasificare a informa iei tematice con inute de fotograme sau de
perechile de fotograme care alcătuiesc cuplul stereoscopic.
Fotointerpretarea constă în indentificarea pe fotodocumente a
elementelor ẟi fenomenelor referitoare la elementele topografice
ale terenului natural (de relief, planimetrie vegeta ie, hidrografie,
etc.) ẟi a obiectelor artificiale existente pe teren. Procesul de
64
studiere ẟi de culegere a informa iilor necesare, identificând
diferitele caracteristici artificiale ẟi naturale din spa iul-
imagine, este numit fotointerpretare.

Fotointerpretarea este ẟtiin a localizării, descrierii ẟi

determinării obiectelor ẟi fenomenelor dintr-o imagine
fotografică. Spre deosebire de o hartă, trăsăturile de pe o
fotografie aeriană nu sunt generalizate sau reprezentate
prin simboluri. Aerofotogramele înregistrează toate
caracteristicile vizibile pe suprafa a Pământului dintr-o
perspectivă centrală ẟi globală.

Deẟi caracteristicile spa iului obiect sunt vizibile, ele

nu sunt întotdeauna uẟor de identificat. Cu o interpretare
atentă, aerofotogramele sunt o excelentă sursă de date spa
iale pentru studiul mediului înconjurător.

În plan calitativ imaginea fotografică poate fi

interpretată cu scopul eviden ierii diverselor caracteristici ale
mediului de către specialiẟti din diverse ramuri ale ẟtiin elor
naturii sau inginereẟti.

În plan cantitativ, fotografia aeriană ẟi tehnicile

fotogrammetrice multispectrale în vizibil ẟi infraro ẟu permit
măsurarea formelor si dimensiunilor terenului cu ajutorul unor
instrumente clasice, în vederea elaborării hăr ilor ẟi planurilor.

Primul obiectiv al fotointerpretării este utilizarea intensivă a

documentelor fotografice sau a imaginilor multispectrale pentru
ob inerea ẟi exploatarea informa iei necesare studiilor
65
specifice unor domenii tematice. Fotointerpretarea este
condi ionată de acumularea prealabilă a unor cunoẟtin e
referitoare la realitatea socio-economică ẟi fizică, tipurile
morfologice ẟi condi iile specifice unui areal considerat
subiect al studiului.
Avantajele utilizării fotogramelor sunt următoarele:
- Imaginea este un mijloc de percep ie relativ obiectiv al
realită ii la un moment dat,

- Imaginea con ine o reprezentare completă a unui obiect

(cu excep ia păr ilor ascunse sau mascate),
- Este un document foarte unor de manipulat, cu o mare
fiabilitate în timp (atunci când sunt luate măsuri de arhivare
speciale),

- Prin aerofotografiere sau prelevări de fotograme terestre se

realizează coresponden a dintre obiectul real din teren ẟi
imaginea sa (mai mult sau mai pu in obiectivă ) de pe fotogramă,

- Este posibil studiul obiectelor deformabile, fragile, sensibile,

fără a intra în contact direct cu acestea ẟi fără a le deteriora,

- Prin fotointerpretare se realizează opera iunea inversă

aerofotografierii prin care se încearcă reconstituirea realită i
din teren pe baza unor criterii de analiză specifice.

Factorii importan i la identificarea unor trăsături sunt:

forma, modelul (pattern), mărimea, culoarea sau tonul,
umbra, textura, asocierea, timpul ẟi perspectiva
stereoscopică.
66
 Forma (configura ia) se referă la aspectul imaginii
obiectului reprezentat pe imagine. Este unul din cele mai
importante criterii de fotointerpretare, precum ẟi de identificare
a obiectelor reale prin observa ia directă. Operatorul
recunoaẟte obiectul după conturul său. În aerofotointerpretare
aplicarea acestui criteriu cere un anumit efort ẟi pregătire
specială a interpretatorului deoarece forma obiectelor vazute
de sus difera mult de forma lor vazuta de la sol, in perspectiva.

Este nevoie de un efort de imagina ie din partea

fotointerpretului pentru a intui cum apare forma unui obiect
pe aerofotogramă.
Mărimea obiectelor ẟi respectiv a imaginilor lor constituie
un alt criteriu important pentru fotointerpretare. Întrucât
aerofotogramele oferă imagini reduse la scară, drept criteriu de
identificare nu mai serveẟte atât mărimea reală a obiectelor ẟi
nici marimea redusă la scară, cât mai ales mărimea relativă a
obiectelor adică dimensiunile unui obiect (mai corect spus, ale
imaginii lui), în raport cu dimensiunile altor obiecte.
Deẟi mărimea imaginii nu permite, singură, identificarea
obiectelor, împreună cu forma sa poate duce la identificare.
De exemplu imaginea casei ẟi cea a cuẟtii câinelui apar
asemănător ca formă, dar dimensiunile diferite arată evident
deosebirea dintre cele doua obiecte ẟi judecate în raport ẟi cu
dimensiunile altor obiecte din jur (garduri, copaci, arbusti), duc
la identificarea facilă a celor două obiecte.
67
 Culoarea în cazul fotogramelor color, ẟi tonul, în cazul
fotogramelor alb-negru, reprezintă alte criterii directe de
identificare, dar care capătă valoare doar în combina ie cu
parametrii de formă ẟi mărime.

Culoarea este un criteriu mai sigur ẟi mai uẟor de

utilizat deoarece, din experien a, fotointerpretului îi sunt
familiare culorile diverselor categorii de obiecte. Desigur că
se impune ca redarea culorilor să fie cât mai fidelă ẟi să se
cunoască data aerofotografierii căci unele obiecte, de
exemplu vegetatia, îẟi modifică culoarea după sezon.

Tonul constituie criteriul de fotointerpretare în cazul

fotogramelor alb-negru, dar el are o valoare relativă, căci depinde
de mai multe variabile, nu numai de proprietă ile obiectelor.

De altfel, diferite parti ale aceluiasi obiect pot sa apara

în tonuri diferite, în functie de gradul de iluminare ẟi de directia
în care se reflecta lumina. De exemplu, fe ele unui acoperis
apar cu tonuri diferite ẟi acest fapt îẟi are valoarea lui intrucat
tocmai diferentierile de ton sugereaza forma obiectului.

Diferen ele de ton sunt criterii foarte importante pentru

identificarea vegetatiei, a fazelor fenologice ale plantelor, a
modului de utilizare a terenului, a diferen ierii tipurilor de sol
sau a suprafe elor acvatice de uscatul din jur, etc.

Umbra reprezintă un criteriu indirect de mare importan ă,

ea redând destul de bine forma unor obiecte izolate. Forma
umbrei se aseamana, adesea, cu forma siluetei obiectului care o
68
genereaza, de exemplu în cazul arborilor, al stalpilor,
turnurilor, caselor, etc.

Dupa forma umbrei proiectate, se pot identifica unele

genuri ẟi chiar specii de arbori. Astfel, se identifică uẟor
coniferele fa ă de foioase, molidul fa ă de pin sau brad,
fagul fa ă de stejar, plopul piramidal fa ă de plopul alb, sau
de cel tremurator, etc.

Lungimea umbrei indică înăl imea obiectului, iar

orientarea ei permite stabilirea punctelor cardinale sau a
orei de fotografiere.

Densitatea imaginilor unei categorii de obiecte poate

servi drept criteriu de interpretare ẟi identificare a acestora. De
exemplu, densitatea arborilor dintr-o planta ie este mai mică
decât într-o pădure naturală apar inând acelea ẟi specii.

Densitatea re elei hidrografice poate exprima gradul

de permeabilitate al rocilor care alcătuiesc regiunea, dar ẟi
informa ii climatice.

Dispersia, adică gradul ẟi modul de imprastiere a

obiectelor pe o anumita suprafata, poate constitui un criteriu de
fotointerpretare, care se foloseste combinat cu alte criterii. De
exemplu, existenta unor bolovani mari, dispersa i pe un relief
uẟor ondulat, permite să se tragă concluzia că este vorba de
blocuri eratice; copaci dispersa i pe o pă ẟune sau pe terenuri
cultivate permit reconstituirea extinderii anterioare a pădurii.

69
 Textura reprezintă mărimea punctelor care redau
obiectele prea mici pentru a apare cu imagini distincte la scara
de reprezentare. Deci, ea depinde de mărimea obiectelor ẟi
de scara imaginii ẟi poate constitui un criteriu de
fotointerpretare.
Se pot stabili scări de textură, deosebindu-se texturi
foarte fine, fine, mijlocii, grosiere, foarte grosiere, eventual
cu grade intermediare.

Textura permite să se deosebească între ele culturile

agricole, deoarece cerealele păioase ẟi plantele furajere
apar cu textura fină sau foarte fină, culturile de plante
prăẟitoare (porumb, floarea soarelui) apar cu textura
mijlocie, cartofii ẟi sfecla de zahar apar cu textura grosieră
iar vi a-de vie dă textura foarte grosieră.
În fotointerpretarea alcătuirii litologice se poate utiliza
textura, întrucat nisipurile, argilele, marnele dau o textura
foarte fină, iar bolovanisurile, prundiẟurile, grohotiẟurile dau
texturi mijlocii sau grosiere.

Structura reprezintă modul de aranjare spa ială a

imaginilor obiectelor ẟi proceselor de pe o imagine. Ea se
manifestă atât în cazul obiectelor suficient de mari pentru a
apare prin imagini distincte, cât ẟi în cazul obiectelor mici cu
reprezentare punctiformă.

Astfel, se poate vorbi de structura re elei hidrografice, a

aẟezărilor (modul de dispunere al strazilor ẟi al caselor), a
pădurilor, planta iilor, a cailor de transport, etc. Dar ẟi punctele
70
de pe un câmp de cereale pot prezenta o structură de obicei
liniară.

Structura poate servi la identificarea unor categorii de obiecte

sau procese geografice. De exemplu, structura divergentă a re elei
hidrografice poate indica o miscare de ridicare a scoar ei terestre; o
structura radiară centrifugă poate trăda existen a, odinioară, a unui
con vulcanic, astazi erodat; structura liniară dintr-o pădure poate
arăta că este vorba de o planta ie forestieră, dacă apar numai unele
aliniamente, acestea pot trăda anumite strate de roci, care
favorizează dezvoltarea unor specii de arbori.

În multe cazuri, la identificarea obiectelor individuale

sau a gruparilor de obiecte este suficient un singur criteriu,
dar mult mai facilă ẟi mai exactă devine identificarea prin
utilizarea mai multor criterii deodată.

În felul acesta se poate ajunge nu numai la

identificarea imaginilor care apar pe fotograme dar ẟi la
deduc ia unor informa ii care nu apar vizibile direct.
Se intelege că utilizarea corectă a criteriilor de
fotointerpretare depinde în mare măsură, de gradul de
pregătire tehnică ẟi de profil a fotointerpretului.

Cheile de fotointerpretare pot diferi în func ie de

calitatea fotogramei ẟi de scara de vizualizare. Dacă textura
este mai stabilă de la o imagine la alta, tonalitatea depinde
atât de anotimpul efectuării zborului cât ẟi de calitatea
radiometrică a imaginii.
71
 Spre exemplu, în cele două imagini de mai jos, ale
aceleiaẟi zone preluate la date diferite, se pot observa toate
aceste elemente men ionate mai sus. Forma unui obiect pe o
fotografie aeriană, ajută la identificarea obiectului. Formele
uniforme regulate adesea indică o interven ie umană. Modelul
este similar cu forma, aranjarea spa ială a obiectelor (de
exemplu rândul de culturi fa ă de păẟune) este de asemenea
util pentru identificarea unui obiect ẟi a utilizării lui. Mărimea
este o măsură a suprafe ei obiectului. Caracteristicile culorii
unui obiect fa ă de alte obiecte pe fotogramă (spre exemplu
nisipul are un ton deschis strălucitor, în timp ce apa, de obicei,
are un ton închis). O umbră furnizează informa ii despre înăl
imea obiectului, forma ẟi orientarea lui. Textura furnizează
informa ii despre caracteristicile fizice ale obiectului, etc.

72
 Fotointerpretarea ce se efectuează în procesul de
stereorestitu ie ẟi se referă la detaliile ce trebuie să figureze
pe planurile de cea mai mare generalitate se numeẟte
fotointerpretare topografică.

Fotointerpretarea ce se referă la domenii de specialitate

poartă denumirea domenilui respectiv ca: fotointerpretare
geologică, fotointerpretare forestieră. În raport cu cerin ele,
fotointerpretarea poate fi simplă ẟi sigură sau complexă ẟi
îndoielnică. Astfel, pădurile, apele, construc iile, drumurile etc. se
identifică foarte uẟor ẟi sigur pe fotograme pe când speciile de
arbori dintr-o pădure, gradul de eroziune a solului, natura unor
roci, culturi, gradul de umiditate a solului, natura unor construc ii
sau lucrări din teren, camuflajele, se indentifică cu dificultate ẟi
deseori cu incertitudine iar alteori nu se poate face.

Fotointerpretarea se intemeiază pe studiul caractersticilor

imaginii fotografice. În mod curent acestea sunt cuprinse în două
mari grupe: caracteristici calitative ẟi caracteristici cantitative. Cele
calitative sunt acelea care nu se masoară în sens uzual al
cuvantului, dar pot fi evaluate subiectiv: textura, modelul, tonul ẟi
forma. Fotointerpretarea calitativă poate fi ajutată cu chei, teste, ẟi
ghizi. Caracteristicile cantitative sunt acelea care pot fi măsurate în
accep iunea largă a cuvântului ca: suprafe e, distan e, unghiuri
verticale sau orizontale, înăl imi ẟi diametre de coroane ca ẟi gradul
de acoperire al terenului. Aceste caracteristici pot fi bine valorificate
în procesul de fotointerpretare dacă se cunosc
73
foarte bine obiectele de fotointerpretat ẟi însu ẟirile lor, felul
cum apar în imagine, dacă imaginea este redată la o scară
convenabilă ẟi este de bună calitate (pot fi sesizate ẟi detaliile,
eventual ẟi culorile) ẟi dacă imaginile se examinează ẟi
stereoscopic, când perceptia formelor poate fi hotărâtoare.

3.2 Aparatura ẟi metodele de fotointerpretare

Executarea fotointerpretării necesită aparatură de la cea
mai simplă până la cea mai complexa, în func ie, în primul
rand, de metoda utilizată ẟi posibilita ile de dotare tehnică.

Fotointerpretarea clasică se realizează cu instrumente

relativ simple, cum ar fi: lupe, stereoscoape, mese luminoase,
sau cu aparatură mai perfec ionată: interpretoscoape, aparate
de exploatare analogică (stereoplanigrafe, stereometrografe,
aviografe s.a.) ẟi aparatură complexa în cazul fotointerpretarii
automate, cum ar fi: aparatura de exploatare numerica
(convertoare A/D, D/A, microcalculatoare, sta ii grafice cu
sisteme de programe specializate).

Trusa cu lupe se utilizează pentru fotointerpretarea

atâat în condi ii de birou, cât ẟi la descifrarea pe teren.
Lupele uzuale din trusa sunt:
x
- lupe cu putere de marire de 2 , f = 125mm, diametrul de 70mm;
x
- lupe cu putere de marire de 4 , f = 62,5mm, diametrul de 35mm;
x
- lupe cu putere de marire de 10 , f = 12,5mm, diametrul de 14mm,

74
 prevăzute cu scală gradată de 10mm, divizată în zecimi de mm.

Lupele cu putere de marire de 2x ẟi 4x se utilizează

pentru aprecierea generală a zonei, caracterul reliefului ẟi
al obiectivelor. Lupele cu putere mare de marire sunt
destinate studiului în detaliu al obiectivelor ẟi măsurarea de
elemente componente ale acestora.

Stereoscoapele sunt aparate ce permit analiza pe baza

imaginilor în relief ( a modelelor stereoscopice). Sunt realizate
în diverse variante: stereoscoape de buzunar, de birou, cu
oglinzi ẟi stereopantometre. Utilizarea stereoscoapelor
prezintă avantaje deoarece contururile obiectelor se disting
mult mai uẟor pe imaginea spa ială, formele obiectelor sunt
mai expresive, se eviden iază legăturile cu obiectele
înconjurătoare ẟi există posibilitatea determinării înăl imilor.

Stereoscopul cu oglinzi (Figura 3.1) este un aparat cu

care se ob ine modelul terenului pe baza a doua fotograme
conjugate (acestea trebuie să îndeplinească condi iile
impuse pentru a forma un cuplu stereoscopic). Aparatul
permite fotointerpretarea imaginilor pozitive ẟi negative cu
formatul: 13x13, 18x18, 24x24 ẟi 30x30 cm.

Fotointerpretarea este comodă ẟi eficientă la acest

aparat, întrucât orientarea fotogramelor ẟi formarea modelului
stereoscopic este simplă, materialul fotografic nu necesită
prelucrări suplimentare, câmpul vizual este mare, permi ând o

75
vedere de ansamblu a zonei înregistrate pe fotograme.
Aparatul are dezavantajul că sistemul optic de marire nu
permite concentrarea asupra anumitor detalii, iar analiza se
face de către un singur operator. Aparatului i se poate ata ẟa
un dispozitiv auxiliar pentru măsurare (stereomicrometru) sau
poate fi prevăzut cu un sistem simplu de măsurare ẟi trasare
grafică (stereopantometru). Stereoscoapele se utilizează, de
regulă, în combina ie cu mesele luminoase, care pot asigura o
iluminare corespunzătoare a imaginii.

Figura 3.1- Stereoscopul cu oglinzi

Interpretoscopul (figura 3.2) este un aparat optic construit

special pentru fotointerpretarea fotogramelor aeriene.
Caracteristicile constructive ale aparatului prezintă o serie de
avantaje: observare stereoscopică simultana a doi operatori,
iluminare directă ẟi reflectată, rotire optică a imaginii, dispozitive
pentru analiza materialului fotografic în role, dispozitiv pentru
masurarea paralaxelor. Fotointerpretarea la acest aparat este
76
eficientă în special datorită faptului că o mare cantitate de
material fotografic se prezintă sub formă de negativ în role.

Figura 3.2 - Interpretoscopul

De asemenea, studiul aceleiaẟi zone simultan de către

doi operatori, duce la micẟorarea timpului de
fotointerpretare, posibilitatea concentrării asupra unor
obiective complexe ẟi mărirea considerabilă a gradului de
siguran ă ẟi precizie a fotointerpretarii.

Aparatura fotogrammetrică analogică permite foto-

interpretarea imaginilor în procesul de exploatare fotogram-

77
metrică în scopuri cartografice sau în alte scopuri.
Aparatele utilizate sunt de tipul: stereoplanigrafe,
stereometrografe, aviografe, autografe, topocarturi etc.

Prezentarea concretă a principiilor constructive ẟi a modului

de lucru cu aceste aparate face obiectul cursului de stereofoto-
grammetrie. Imaginile ob inute pentru analiză sunt clare ẟi
expresive, dar o mare parte din aceste aparate prezintă
dezavantajul unui câmp restrans al imaginii, datorita măririi ei, ceea
ce duce la o "rătăcire" a operatorului în cadrul stereomodelului,
având ca rezultat omiterea unor zone de analiză.

Executarea fotointerpretarii concomitent cu intocmirea

originalului de stereorestitu ie este o opera iune strict
necesară în derularea normală a procesului de cartografiere.
Trebuie subliniat că utilizarea aparaturii fotogrammetrice
numai pentru foto-interpretare este neeconomică, deoarece
necesită un timp apreciabil pentru realizarea modelelor
stereoscopice ẟi duce la o uzură prematură a aparaturii.

Metodele de fotointerpretare se împart în două mari

categorii: metode clasice ẟi metode automate.

Metodele clasice de fotointerpretare se bazează pe capacita-

tea operatorului (fotointerpretatorului) de a recunoaste ẟi deosebi
obiectele ẟi fenomenele redate pe imagini fotografice. Datorită
faptului că factorul de decizie este uman, rezultatele sunt în unele

78
cazuri subiective, reprezentând principala sursă de erori în
fotointerpretare.

În func ie de locul de desfăẟurare ẟi aparatura utilizată, foto-

interpretarea clasică se poate realiza în laborator sau pe teren.

Metoda fotointerpretării de laborator constituie de fapt

fotointerpretarea propriu-zisă, bazată pe analiza
materialului fotografic avut la dispozi ie, în conditii de
cabinet. Utilizarea aparaturii fotogrammetrice creează
cadrul fotointerpretarii analogice. Metoda fotointerpretării la
teren s-a particularizat în practica lucrarilor specifice sub
numele de descifrare fotogrammetrică.

Descifrarea fotogrammetrică constituie o identificare la teren

a obiectelor ẟi fenomenelor redate pe imagini, prin confruntarea
directă dintre obiect ẟi imaginea sa. Prin aceasta se urmăreste
nemijlocit la teren, determinarea naturii, caracteristicilor, destina
iei reale ẟi a pozi iei obiectelor a caror imagini se gasesc pe
fotograma. Aplicarea procedeului este condi ionată de posibilita
ile de acces în zona respectivă ẟi de mijloacele de deplasare
care să asigure observarea terenului ẟi a detaliilor. În cele mai
frecvente situa ii, descifrarea constituie o prelungire a
fotointerpretării de birou, o completare a acesteia direct la teren.
De aceea, substituirea termenului de fotointerpretare prin
descifrare nu este întotdeauna acceptabilă,

79
deoarece procedeele de identificare a obiectelor ẟi
fenomenelor sunt diferite.

Descifrarea se aplica în mod frecvent la întocmirea hăr ilor

ẟi planurilor, deoarece în această situa ie nu se admit omisiuni
de con inut ẟi în plus trebuie determinate direct la teren anumite
caracteristici ale obiectelor ce nu pot fi ob inute la birou.

În cadrul fotointerpretării de laborator se disting două

procedee de bază ẟi anume: procedeul căutării globale ẟi
procedeul căutării logice (selective).

Procedeul căutării globale consta în examinarea atenta a

întregii imagini sau a materialului stereoscopic, în mod
sistematic, fără a omite nici o por iune. În acest fel, nu va
rămâne neobservat nici un obiect sau fenomen din categoria
celor căutate, toate vor fi detectate ăi luate în eviden a. Acest
procedeu poate satisface exigen ele de exactitate ẟi precizie
ce se impun fotointerpretarii. Dar aplicarea procedeului
necesită însă mult timp ẟi efort mare din partea
fotointerpretatorului, deoarece vor fi observate amănun it zone
mari care nu con in informa ii utile scopului urmărit.

Procedeul căutării logice (selective) presupune examinarea

atentă doar a acelor păr i din fotogramă sau model stereoscopic
în care probabilitatea de găsire a obiectelor ẟi fenomenelor de
interes este mare. Economia de timp ẟi energie este superioară
procedeului căutarii globale. Aplicarea procedeului căutării
80
selective presupune o foarte bună pregătire de specialitate a
fotointerpretatorului, pentru a putea selecta corect por iunile care
trebuiesc examinate. De asemenea, experien a operatorului în
executarea acestor categorii de lucrări are o mare importan ă în
derularea cu succes a opera iunilor. Evident că prin omiterea
conẟtientă a unor zone sunt omise ẟi obiectele de interes ce s-ar
putea găsi în por iunile respective, dar aceste neajunsuri sunt
compensate prin economia de timp ẟi de manoperă.

Fotointerpretarea automată este o metodă de extragere a

informa iilor calitative din inregistrări aeriene ẟi spa iale folosind
echipamente care permit substituirea factorului uman în
procesele de prelucrare ẟi decizie. Problema automatizării
fotointerpretării a apărut datorită volumului mare de informa ii
(inregistrări) care trebuie analizate ẟi prelucrate, a numărului
mare de opera iuni din procesul de fotointerpretare ẟi a timpului
relativ scurt în care sunt solicitate anumite categorii de informa ii.
Toate acestea au condus la solu ii par iale în rezolvarea
problemei, deci la automatizarea fotointerpretării, ajungându-se
până la sisteme automate care integrează întregul proces.
Dificultatea constă în principal în asigurarea func ionării coerente
a doua verigi de baza ẟi anume: înregistrarea de informa ii cu
caracteristici viabile pentru fotointerpretarea automată ẟi
conceperea unui sistem de prelucrare performant capabil sa
opereze eficient cu datele furnizate ẟi să ofere cu

81
promptitudine informa iile solicitate. Prima verigă este în
general rezolvată în condi ii acceptabile în prezent, deoarece
există o diversitate de tipuri de înregistrări care trebuie
prelucrate. Volumul mare al acestor informa ii este un neajuns
foarte serios în compara ie cu capacitatea de preluare-
selectare-prelucrare-stocare a sistemelor specializate actuale.

Căile de abordare ẟi realizare a automatizării în foto-

interpretare sunt destul de diferite. Unele verigi ale procesului
au căpătat rezolvări consistente ẟi globale, cum ar fi:
culegerea, indexarea ẟi stocarea informa iei primare,
selectarea ẟi gruparea datelor, corectarea ẟi filtrarea datelor
prin eliminarea unor influen e, cum sunt: înclinările sensorului,
instabilitatea vehiculului purtător, diferen ele de nivel, abera
iile sistemelor optice, erorile introduse de captori ẟi sensori,
curbura Pământului, refrac ia atmosferica ẟi altele.

În condi iile prelucrării numerice (digitale) a imaginilor s-au

conceput ẟi realizat sisteme de conversie A/D ẟi D/A, strict
necesare în anumite etape de prelucrare. Tehnica digitizării
imaginilor conven ionale ẟi neconven ionale este aplicată cu succes
în fotointerpretarea automată, încadrându-se în parametri de eficien
ă ẟi precizie impuẟi de prelucrările specifice acestor procese. În
ceea ce priveẟte programele complexe automate concepute pentru
interpretarea automată, acestea se bazeaza pe prelucrări statistice
ale seturilor de date ẟi pe procese de analiză

82
corela ională, fundamentate pe solu ii riguroase preluate din
metodele de calcul în spatii n-dimensionale.

Capitolul 4 – Ridicări aerofotogrammetrice

Ridicările aerofotogrammetrice se execută de pe

platformele aeriene purtătoare a camerelor fotogrammetrice
ẟi a altor tipuri de sensori. Platformele aeriene se folosesc
în zborurile aerofotogrammetrice în scopuri de cartografiere
ẟi pentru veriga aeropurtată a teledetec iei necesară
calibrării înregistrărilor satelitare.

Dintre platformele aeriene deosebim: avioane,

elicoptere, baloane, dirijabile ẟi planoare. Avioanele sunt
platforme consacrate ca purtătoare de senzori cu ajutorul
cărora se ob in informa ii prin: aerofotografiere, baleiere,
televiziune, radar etc. Întrucât se construiesc pu ine avioane
proiectate special pentru asemenea activită i, se utilizează ẟi
nave aeriene care, prin anumite amenajări, îndeplinesc condi
iile minime necesare aerofotogrammetriei ẟi teledetec iei.
Avioanele amenajate pentru ridicări aerofotogrammetrice
se mai numesc ẟi avioane fotogrammetrice.
Condi3iile tehnice generale pe care trebuie să le
îndeplinescă un avion fotogrammetric sunt următoarele:
a) să asigure vizibilitate bună fiecărui membru al echipajului
în fa ă, în jos ẟi în lateral;

83
b) avionul să aibă o stabilitate foarte bună ẟi să se men ină
riguros pe direc ia de zbor. Valorile limită ale devia iilor sunt: în
sens longitudinal (tangaj) ±1...2° , transversal (ruliu) ±2...3° , în
azimut ±1° , în înăl ime ±0,01 din înăl imea de fotografiere (h);

c) interiorul avionului trebuie să fie spa ios pentru a instala

în condi ii optime aparatura de înregistrare ẟi anexele
acesteia, să aibă amenajată o cameră obscură pentru
încărcarea ẟi descărcarea casetelor în timpul zborului;

d) locul de evacuare a gazelor de la motoare să fie cât mai

departe de trapa deasupra căreia este instalată aparatura
de înregistare, pentru ca aerul cald ẟi gazele să nu influen
eze calitatea înregistrărilor;

e) autonomia de zbor a avionului să fie mai mare de ẟase

ore pentru a executa misiuni la distan e mari ẟi pentru a
acoperi cu înregistrări zone complete într-o singură misiune;
f) viteza ascensională trebuie să fie suficient de mare
pentru a atinge plafonul de zbor în timp scurt (l000m în 3',
3000m în 10', 6000m în 30') ẟi să permită folosirea la
maximum a timpului pentru misiuni de înregistrare;

g) corespunzător plafonului de zbor trebuie să poată realiza,

dacă este necesar, o viteză minimă sub 150Km pe oră,
îndeosebi pentru aerofotografiere la scară mare ẟi să poată
decola ẟi ateriza, în unele situa ii, pe aerodromuri de
rezervă (improvizate), de dimensiuni mici;

84
h) avionul trebuie să fie înzestrat cu autopilot, instala ii de
radio, instala ii pentru oxigen, mijloace de legătură între
membrii echipajului ẟi instala ie de încălzire.

Dintre condi iile expuse, cele referitoare la stabilitate,

vizibilitate, aparatură de bord etc. sunt obligatorii pentru orice fel
de avion folosit în misiuni de fotografiere. Elementele cu privire la
mărimea avionului, spa iul util din interior, autonomia ẟi plafonul,
de zbor, se analizează având în vedere caracteristicile
geografice ẟi condi iile meteorologice ale zborului de înregistrat,
situa ia aeroporturilor ẟi specificul lucrării ce se execută.

În cele ce urmează se prezintă câteva tipuri de avioane

folosite ca platforme purtătoare de senzori în misiuni de

aerofotografiere ẟi teledetec ie. Caracteristicile principale
ale acestor platforme sunt prezentate în tabelul următor:

Greutatea Viteza Viteza Plafon

Nr maxim de
AVION maximă minimă maximă
crt zbor
(kg.) (km/oră) (km/oră) (m)
1. AN 2 5.500 85 253 4350
2. Iẞ 24 2000 80 220-270 4500
3. BN Islander 2722 160 5100
4. Grand Commander 3620 150 460 8000
5. AN 30 23000 - 430 8300
6. Lockheed Electra 51000 - 612 9100
NP3A

Avionul AN2 (Figura 4.1) este un biplan monomotor

folosit în diferite domenii, cu exploatare economică, siguran ă în
85
func ionare, rulaj mic la decolare ẟi aterizare. Avionul are o
bună vizibilitate din cabina pilotului, are stabilitate longitudinală
ẟi transversală. Cabina pilotului ẟi celelalte compartimente
sunt dotate cu instala ii de ventila ie ẟi încălzire.

Instala ia radio asigură legătura cu Pământul pe o

distan ă de 400Km ẟi împreună cu aparatura de bord
asigură efectuarea de zboruri fără vizibilitate la sol.
Avionul poate fi adaptat pentru misiuni de fotografiere
prin instalarea de camere aero-fotogrammetrice ẟi a altor
tipuri de sensori.

Figura. 4.1. Avionul AN 2

Avionul utilitar românesc Iẞ-24 (Figura 4.2), varianta

fotogrammetrică, are un singur plan situat în partea de sus a
fuselajului, tren de aterizare neescamotabil, este echipat cu un
motor de 290CP, montat pe fuselaj ẟi cu pilot automat.

Pe acest avion se instalează o cameră

aerofotogrammetrică, luneta de naviga ie ẟi aparatul de
comandă cu intervalometru. Echipajul este format din pilot,
navigator ẟi un

86
operator fotoaerian. Stabilitatea ẟi vizibilitatea în timpul
zborului sunt corespunzătoare.

Figura. 4.2 Avionul Iẞ - 24 (varianta fotogrammetrică).

Avionul BN-2 Islander (Figura 4.3) este un aparat de

zbor cu un singur plan situat în partea de sus a fuselajului,
prevăzut cu un tren de aterizare neescamotabil, cu două
motoare ẟi cu pilot automat. În cabina avionului este instalată
camera aerofotogrammetrică, în apropierea centrului de
greutate - aparatul de comandă al camerei ẟi luneta de naviga
ie, iar în partea din spate este amenajată o cameră obscură
pentru încărcarea ẟi descărcarea casetelor cu film.

Figura. 4.3 Avionul BN - 2 Islander (varianta fotogrammetrică) .

87
 Avionul Aerocommander este construit în două variante
Standard Commander (Figura4.4) ẟi Grand Commander
(Figura.4.5), ambele amenajate ẟi pentru lucrări de
aerofotografiere. Este un aparat cu două motoare cu pistoane,
cu planul aripilor sus, cu tren de decolare-aterizare
escamotabil Ambele variante sunt dotate cu pilot automat.

În varianta Standard Commander, avionul este

amenajat pentru instalarea unei camere aerofotogrammetrice
ẟi aparatura anexă, iar în varianta Grand Commander este
amenajat pentru instalarea a două camere
aerofotogrammetrice, pe o podea specială, cu aparatură
auxiliară respectivă ẟi este prevăzut cu o cameră obscură. Se
pot instala ẟi alte sisteme de înregistrare pentru teledetec ie.

Figura. 4.4 Standard Commander

88
 Figura. 4.5 Grand Commander

Avionul AN 30 (Figura.4.6) este un aparat de zbor cu

planul sus, prevăzut cu două motoare turbopropulsoare, destinat
lucrărilor de aerofotografiere ẟi teledetec ie, ca laborator
aeroportat de înregistrare ẟi prelucrare în cadrul programelor de
cercetare a Terrei din Cosmos. Avionul este prevăzut cu instala
ie de pilotare automată, iar pentru naviga ie a fost construită o
cabină în partea din fa ă, în întregime din material transparent,
care asigură navigatorului maximum de vizibiliate.

În podeaua cabinei laborator sunt prevăzute cinci

deschizături pentru montarea aparaturii de înregistare
fotografică, optico-electronice ẟi spectrometrice (Figura. 4.7).

De asemenea, pe lângă cele arătate, avionul este

prevăzut cu instala ie de naviga ie pentru fotografiere în scopuri
fotogrammetrice, dispozitiv electronic pentru intrarea în bandă,

89
pilot automat pentru altitudine ẟi direc ie; instala ie pentru
aer condi ionat ẟi două cabine laborator.

Figura. 4.6 Avionul AN 30

Figura.4.7 Amplasarea sensorilor ẟi dispozitivelor anexă pe avionul AN 30.

90
 4.1 Proiectul de aerofotografiere

Ridicarea fotogrammetrică începe cu proiectarea lucrărilor

fotogrammetrice ce urmează a se executa. Proiectantul trebuie
să cunoască suprafa a de ridicat care se delimitează pe o hartă
la scara 1:100 000 sau 1:50 000. Totodată trebuie să cunoască
scopul ridicării, modul de exploatare a fotogramelor ẟi precizia de
atins pentru a se putea întocmi proiectul de aerofotografiere care
trebuie să precizeze: camera fotogrammetrică (distan a focală,
formatul fotogramelor), scara fotogramelor (este func ie de
natura rezultatului, scara planului, performan ele ansamblului
cameră-film-aparat de exploatare ẟi precizia ce se urmăre ẟte),
înăl imea de zbor deasupra terenului (se calculează func ie de
distan a focală f a camerei ẟi scara fotogramelor), traseele de
zbor trasate pe hartă (distan a dintre ele se ia cu cca. 66 % din L
pentru a se asigura o acoperire transversală între benzi de 33
%), acoperirea longitudinală a fotogramelor, adică în lungul
benzii (se ia 33% pentru exploatarea fotogramelor pe cuple
independente ẟi de 66% pentru stereocuple în serie, bineîn eles
natura filmului (pancromatic pentru scopuri metrice obi ẟnuite) ẟi
timpul de expunere maxim pentru ca în condi iile date (viteza de
zbor) să nu se producă trenarea imaginii.

Corela ia optimă între scara planului topografic ẟi scara

fotogramelor se poate stabili prin rela ia lui Otto von Gruber :

mF = C mH
91
în care: mF este numitorul scării fotogramelor;
mH este numitorul scării planului sau hăr ii;

C este factorul de economicitate care are valori în

jurul lui 200, func ie de caracteristicile camerelor

aerofotogrammetrice ẟi ale aparatelor de

stereorestitu ie.

După efectuarea zborului, în situa ia fotogrammetriei

conven ionale, se developează filmul, se usucă ẟi se fac copiile
fotografice pozitive pe hârtie, cu ajutorul cărora se întocme ẟte un
mozaic la o scară convenabilă suprapunând fotogramele după
detalii. Pe mozaic se constată dacă s-au ob inut acoperirile
longitudinale ẟi transversale proiectate ẟi dacă întreaga suprafa
ă a fost acoperită cu fotograme ẟi nu există goluri.

Totodată se verifică calitatea negativelor, claritatea

imaginilor, se concluzionează asupra eventualelor
completări ẟi calea pe care vor fi realizate.

Aerofotografierea unei suprafe e terestre în scopuri de

cartografiere se execută pe baza unui proiect tehnic de zbor
fotogrammetric care cuprinde datele privind scopul lucrării,
caracteristicile acestor lucrări, elementele calculate referitoare
la zbor ẟi fotografiere, aparatura ẟi materialele care se vor
folosi, eficien a economică a solu iilor stabilite etc.

Pentru proiectarea ẟi executarea zborurilor

fotogrammetrice este necesar să se cunoască condi iile
meteorologice ẟi optico-atmosferice favorabile înregistrărilor de
92
bună calitate, datele ini iale de prelucrare ẟi să se dispună
de materialele cartografice existente în zonă.

4.1.1. Condi iile meteorologice ẟi optico-atmosferice ale aero-

fotografierii

Realizările tehnice în domeniul naviga iei aeriene ẟi

aerofotografierii permit ca în prezent să se execute zboruri pentru
fotografierea în scopuri de cercetare ẟi recuno ẟtere pe orice timp,
în orice anotimp ẟi la orice oră din zi ẟi noapte. Dacă, însă,
fotografierea se face pentru cartografierea unor suprafe e, atunci
trebuie respectate o serie de condi ii, care reduc considerabil
numărul zilelor de fotografiere ẟi a orelor optime de zbor pentru
înregistrare. Astfel, datorită unor fenomene metereologice
(înnorarea ẟi transparen a variabilă a atmosferei) numărul zilelor
favorabile din perioada lipsită de zăpadă scade sub o cincime, iar în
acestea durata medie a zilei de fotografiere este de 3-4 ore.

Forma iunile de nori care fac imposibilă fotografierea sunt

cei de natură verticală (Cumulus, Cumulus-Nimbus) ẟi o parte
din norii din stratul mijlociu (Alto-Cumulus, Alto-Stratus),
deoarece se dezvoltă la înăl imi mici (300-500m). În cazul când
norii sunt situa i mai sus decât avionul, pe fotograme apar
umbrele norilor sub forma unor pete de diferite forme. Totu ẟi,
norii Cirus ẟi Stratus, la mari înăl imi, nu împiedică fotografierea,
ba mai mult, în unele cazuri când trebuie să se evite umbrele
puternice ale obiectelor din teren (clădirile din ora ẟe, văile sau

93
râpele adânci etc), o înnorare înaltă ẟi continuă îmbunătă
eẟte calitatea imaginii.

În meteorologie înnorarea se apreciază după un sistem de

zece grade: 0-cerul senin, 5-cerul acoperit jumătate ẟi 10-cerul
acoperit complet. La apreciere se ine seamă, de obicei, numai de
partea de mijloc a cerului, adică 45° în jurul zenitului, întrucât la
orizont este foarte greu să apreciem corect înnorarea.

În majoritatea cazurilor, norii Cumulus îngreunează sau

fac imposibilă fotografierea. Aceẟtia încep să apară la orizont
diminea a (în jurul orelor 8-10) cresc foarte repede, atingând
valoarea maximă între orele 13-15, după care dispar. Acest
fenomen apare mai ales în regiunile păduroase ẟi industriale
ẟi mai pu in în regiunile din jurul mărilor.

În condi iile meteorologice favorabile (lipsa norilor,

vântului etc), trebuie să facem o apreciere ẟi asupra condi
iilor optico-atmosferice ale timpului. Cel mai răspândit
procedeu de apreciere a acestor condi ii, este procedeul
observa iei vizuale a vizibilită ii diferitelor obiecte terestre ẟi
vizibilitatea orizontului, aẟa-numita vizibilitate orizontală.
Prin vizibilitate se în elege distan a până la care se pot
distinge obiectele observate. Aprecierea condi iilor de
vizibilitate din avion se face pentru a stabili dacă în condi iile
respective înregistrarea va fi de bună calitate ẟi pentru a
stabili caracteristicile filtrelor care se vor folosi.

94
 În timpul zborului condi iile optico-atmosferice se
determină prin vizibilitatea verticală a reperelor care se apreciază
astfel: vizibilitate foarte bună când se disting reperele până la
orizont (75° de la nadir), vizibilitate bună până la 60° de nadir
respectiv până la dublul înăl imii de fotografiere, vizibilitate
satisfăcătoare până la 45° sau până la o distan ă egală cu înăl
imea zborului ẟi vizibilitatea până la 30° de la nadir sau până la
jumătatea înăl imii de fotografiere. în ultimul caz fotografierea nu
este posibilă, deoarece imaginea nu este de bună calitate ẟi nu
este posibilă orientarea vizuală în spa iu.

Din cele expuse reiese că fotografierea pentru

cartografiere se poate face numai după două ore de la
răsăritul soarelui, terminându-se cu trei ore înaintea apusului.

4.1.2. Hăr ile pentru ridicare fotoaeriană

Hăr ile folosite în lucrările de aerofotografiere se împart în

hăr3i pentru zbor ẟi hăr3i pentru fotografiere. Hăr ile pentru zbor
sunt folosite pentru orientarea generală, iar cele pentru
fotografiere se folosesc de către pilot ẟi navigator pentru
orientarea de detaliu, Câteodată, din lipsă de hăr i la scară
convenabilă, se pot trece toate elementele pe o singură hartă.
Ca hăr i pentru aerofotografiere se folosesc hăr i topografice la
diferite scări, în func ie de scara la care se execută fotografierea.
Pentru orientarea generală ẟi cea de detaliu, în timpul
fotografierii se aleg repere terestre de orientare. Reperele de
95
orientare terestre sunt elementele de pe suprafa a terenului
ce se fotografiază, care sunt reprezentate pe hartă ẟi care
se pot identifica din avion pe teren.

Pentru a se putea folosi cu uẟurin ă, punctele de

orientare trebuie să fie vizibile de la distan e mari, pozi ia
acestora pe hartă să corespundă precis cu pozi ia lor reală
din teren, configura ia acestora să rămână neschimbată în
decursul timpului, iar dimensiunile acestora să permită
observarea lor de la înăl imea de fotografiere.
Pentru a se putea observa în timpul zborului lă imea
minimă a reperelor de orientare trebuie să satisfacă rela ia:
L≥ψh,
în care ψ este acuitatea vizuală a observatorului în radiani ẟi h
ψ
este înăl imea de zbor la fotografiere. Valoarea minimă a lui ,
ψ
în condi ii optime de vizibilitate, este =60"/ρ" în care ρ"
= 206207.

Ca repere de orientare terestre se pot alege: centre

populate compacte, intersec ii de ẟosele sau căi ferate,
râuri, construc ii mari izolate etc.
Dispunerea reperelor de orientare în zona de
fotografiat este prezentată în Figura 4.8.

96
 Figura 4.8 Dispunerea reperelor de orientare

Reperele de orientare situate pe linia AA ẟi BB sau cât mai

aproape de ele se numesc repere de orientare ini3iale sau finale

. Reperele situate în continuarea itinerarelor de fotografiere în

afara zonei de ridicat la o distan ă de 5-6Km depărtare se numesc
repere de intrare ẟi ieẟire (Δ) ẟi servesc pentru orientarea avionului
către banda de fotografiere. Celelalte repere din interiorul zonei de
fotografiat sunt repere de control ẟi se aleg pe

itinerarul de zbor . Când nu sunt pe itinerarul de ridicare,

ele se numesc puncte de vizare laterală.

Precizia de determinare ẟi identificare depinde de

scara hăr ii; cu cât aceasta este mai mare cu atât punctele
se pot marca mai precis pe hartă. Mai avantajoasă pentru
aerofotografiere este harta la care distan a dintre itinerare,
reprezentată la scară, este cuprinsă între l-2cm.

97
 ^inând cont de acest fapt, în tabelul 4.1 sunt arătate scările
hăr ilor de aerofotografiere, pentru fotografieri la diverse scări.

Tabelul 4.1.

Scara hăr ii utilizate pentru

Scara fotografierii aeriene
proiectul de fotografiere aeriană

1 : 25.000 ẟi mai mici 1 : 200.000

1 : 10.000 – 1 : 20.000 1 : 100.000
1 : 5.000 – 1 : 10.000 1 : 50.000
1 : 5.000 ẟi mai mari 1 : 25.000

Pe harta generală de zbor se trec limitele suprafe ei de

fotografiat (indicându-se ordinea de acoperire), limitele
sectoarelor separate de fotografiere, aerodromurile ẟi terenurile
de aterizare ce se găsesc în sectoarele de zbor, zonele interzise
pentru zboruri ẟi înregistrare ẟi valoarea declina iei magnetice.

Pe hăr ile folosite la fotografiere se trasează limitele

sectorului de fotografiat (cu linii roẟii groase), limitele
trapezelor ẟi itinerarele de ridicare (cu linii ro ẟii sub iri). Direc
iile itinerarelor de zbor în limitele sectorului de fotografiat se
trasează continuu, întrerupându-se la intersec iile cu reperele
importante din teren, iar în afara zonei de fotografiat se
prelungesc punctat pe o distan ă de 5 – 10 km. În afară de
acestea, pe marginea hăr ii se arată numărul de fotograme
necesar pentru controlul intervalului de a ẟteptare, direc ia
megnetică de drum ẟi înăl imea de fotografiere.
98
 Dacă harta folosită nu este în culori, atunci aceasta
trebuie toaletată, iar pe hăr ile în culori trebuie întărite reperele
principale pentru orientarea de detaliu la intrări pe bandă,
precum ẟi cele pentru men inerea itinerarului de fotografiat.

4.1.3. Calculele principale necesare proiectului

de înregistrare fotogrammetrică

Înainte de proiectarea ẟi calcularea elementelor necesare

aerofotoridicării trebuie studiate condi iile fizico-geografice,
climatice, meteorologice ẟi particularită ile regiunii de înregistrat.

_ Studierea caracteristicilor reliefului dă posibilitatea

sa se determine influen a ẟi mărimea corec iilor de relief
aplicate acoperirii longitudinale ẟi transversale ale
fotogramelor,limitele diferitelor sec iunii de fotografiat ẟi
altitudinea medie a sectoarelor fa ă de nivelul mării.

_ Caracteristicile climatice ale zonei permit stabilirea

timpului probabil de începere ẟi terminare a perioadei de
fotografiere, în vederea fixării numărului de avioane pentru
înregistrarea suprafe ei respective.

_ Datele metereologice indică direc ia predominantă a

vântului la sol ẟi la înăl ime(pe luni), temperatura medie lunară a
anului respectiv, numărul de zile cu precipita ii atmosferice,
nebulozitatea ẟi numărul de zile senine ẟi noroase. Cu aceste date
se stabileẟte numărul probabil de zile bune pentru fotografiere în

99
cursul unei luni ẟi durata medie a zilei de fotografiere,
conform precizărilor de la paragraful 4.1.1.

_ Importan ă mare are ẟi studierea materialului

cartografic (hăr i, planuri, scheme) din zona ce urmează a fi
fotografiată. Aceste date sunt necesare pentru întocmirea
grafică a proiectului ẟi pentru planificarea zborurilor
suplimentare, necesare recunoẟterilor zonelor de fotografiat.

_ Sunt necesare, de asemenea, date asupra

existentului de terenuri bune de aterizat în regiunea de lucru
ẟi depărtarea acestora fa ă de sectoarele de fotografiat.

Pentru ob inerea datelor ini iale se vor utiliza ẟi diferite

date statistice, referitoare la regiune de fotografiat.

Dispunând de datele ini iale prezentate, se trece la

calculul elementelor principale ale proiectului ẟi la
întocmirea proiectului de zbor fotogrammetric. După
aprobare, proiectul devine documentul principal de lucru al
expedi iei fotogrammetrice, pe baza căruia diferitele
echipaje primesc ordinele de execuare a lucrărilor.
Calculele pentru proiectul tehnic servesc ca bază
pentru execuatarea lucrărilor aero-fotogrammetrice ẟi se
execută în următoarea ordine:
1. Calculul înăl imilor.

- înăl imea de fotografiere(h), înăl imea absolută(ho);

- înăl imea medie a terenului fa ă de nivelul mării
(hm) ẟi 100
- înăl imea de zbor relativă (hr) fa ă de cota aerodromului.
Cunoscând scara de fotografiere (mf) se determină
înăl imea de fotografiere cu rela ia:
h = mf · f
Înăl imea absolută de zbor se calculează în func ie de (h) cu
rela ia:
h0 = h + hm

În cazul ridicărilor la scări mari sau cu avioane de

mare viteză, se calculează înăl imea minimă admisibilă a
fotografierii cu rela ia:

h min =Wmax ⋅ t ⋅ f + h
l
max

în care Wmax - viteza de drum maximă, t - timpul de

expunere, f - distan a focală ẟi Δlmax - deplasarea maximă a
imaginii (trenarea) în timpul înregistrării.
2. Calculul acoperirii fotogramelor.

Pentru asigurarea acoperirii se calculează următoarele

valori: acoperirea longitudinala (Ax) ẟi acoperirea transversală
(Ay), dimensiunile utile ale fotogramei (b x ẟi by), baza de
fotografiere (B), distan a dintre itinerare (D y), unghiul vertical al
bazei (λx) ẟi intervalul de aẟteptare (tx).
-Unghiul vertical al bazei se calculează cu rela ia:
B b
λ x = arctg = arctg
hf
-Mărimea intervalului de aẟteptare tx se calculează cu rela ia:
101
 B
tx =
Wϕ
unde Wφ este viteza de drum a avionului sub unghiul de derivă.
3. Calculul numărului de fotograme.

Pentru calculul numărului de fotograme, se măsoară

pe harta de aerofotografiere lungimea zonei de înregistrare
(LM) ẟi lă imea acesteia (LP). Dacă itinerarele de
fotografiere sunt trasate de-a lungul paralelelor, iar zona de
ridicare este formată dintr-un număr întreg de trapeze,
atunci dimensiunile pot fi calculate cu rela iile:

L L L L
M= λ ⋅ηλ , , P = ϕ ⋅ηϕ

unde LM, LP sunt dimensiunile trapezelor, iar η λ, ηφ reprezintă

numărul trapezelor de ridicare pe longitudine ẟi latitudine.
Dimensiunile trapezelor pot fi determinate cu rela iile:
Lλ = 1,85(λE − λV )'cosϕmed ,

Lϕ = 1,85(ϕN − ϕs )' ,

unde (λE — λV) ẟi (φN-φS) sunt diferen e de longitudine ẟi

latitudine ale marginilor trapezelor, exprimate în minute, iar
(ϕ +ϕ )
ϕmed = n s .
2
4. Calculul numărului de benzi ẟi a numărului de fotograme La
calculul numărului de benzi (itinerare de fotografiere)
ẟi a numărului de fotograme se ine seamă ca itinerarele limită să
102
fie amplasate pe limitele zonei, iar pe fiecare bandă dincolo
de limitele transversale, să se asigure un stereocuplu întreg.
Pornind de la aceste cerin e, numărul de itinerare (I)
se calculează cu rela ia:
LP
I= +1,
D
Y

iar numărul de fotograme pe banda cu rela ia:

LM
FI = +3
B
Kilometrajul liniar al por iunii de ridicat se calculează
cu rela ia:
D = I (LM + 3 B ) .
Kilometrajul liniar al întregii zone de fotografiat este
Dz = [D].
Numărul de fotograme din cuprinsul unei por iuni se
calculează cu rela ia:
FP = K · I · Fj ,
unde K este coeficientul de mărire a numărului de fotograme.
Mărirea numărului de fotograme pe bandă este necesară
pentru a înlătura erorile care apar datorită conducerii
necorecte a avionului pe itinerarul de înregistrare.

În dependen ă de scara de fotografiere se stabilesc

următoarele valori ale lui K : pentru scara de fotografiere
1:2000-1:600, K = 1,32; 1:6.500-1:15.000, K = 1,22 ẟi
pentru scara 1:15.500 ẟi mai mici, K = 1,16.
103
 Numărul de fotograme dintr-o zonă (F z) se ob ine prin
însumarea fotografiilor din por iunile de ridicare,
Fz = ∑FP .
Numărul fotogramelor dintr-o bobină (F B) se
determină cu rela ia:
l
FB = 0,9 B ,

unde lB este lungimea peliculei de film într-o bobină, iar 0,9

reprezintă un coeficient care ia în considera ie intervalele dintre
fotograme, un oarecare număr de fotograme la începutul ẟi
sfârẟitul bobinei ẟi film pentru fotogramele de probă.

Numărul necesar de bobine se calculează cu formula:

FZ
NB =
F
B

5. Calculul timpului de fotografiere (Tf) ẟi al timpului de zbor

(Tz)

Timpul de fotografiere este timpul necesar echipajului

pentru fotografierea în regiunea dată ẟi pentru alte zboruri,
cum sunt virajele pentru intrările ẟi ieẟirile din bandă,
completarea itinerarelor ẟi a golurilor fotogrammetrice.
Acest timp se calculează cu rela ia:
D
Tf = z ,
V
e

104
în care Ve este viteza efectivă de zbor, adică numărul de km
fotografia i pe oră.

Timpul mediu de fotografiere (tm) depinde de

particularită ile climaterice ale zonei de fotografiat, distan a
la care se găseẟte zona ẟi autonomia de zbor a avionului
fotogrammetrie, care oscilează între 1-6 ore.

Practic se consideră că tm = 3 ore la ẟes ẟi 2 ore la munte.

Numărul de zboruri (Nz) se calculează, în func ie de
timpul mediu de fotografiere, cu rela ia:
Tf
Nz =
tm

Timpul mediu de zbor (tz) pentru deplasare ẟi

întoarcere din zonă se calculează cu rela ia:
2D
tz = + t,
V

unde D este distan a medie la care se găse ẟte zona de aerodrom,

iar Δt este timpul suplimentar pentru decolare, aterizare ẟi luare a
înăl imii. Acest timp diferă în func ie de înăl imea (h) ẟi are
următoarele valori Δt = 7minute pentru h = 1000m ; Δt = 11minute
pentru h = 3000m ẟi Δt = 13minute pentru h =4000 m.

Timpul necesar de zbor pentru întreaga zonă (Tz) se

calculează cu formula Tz = 1,15 tz, unde 1,15 este un
coeficient în care intră întoarcerea pe aerodrom din cauza
timpului nefavorabil ẟi din cauza vântului.

105
 Timpul general de zbor (T0) necesar pentru întreaga
misiune este T0 = Tf + Tz .
6. Calculul elementelor de intrare în bandă se face la
cerere, de către operatorul aerofotografierii. Datele se
folosesc pentru a se fixa din timp felul virajului.
7. Calculul necesarului de carburan i ẟi lubrifian i se face
după normele stabilite pentru tipul de motor folosit.

Informa iile în legătură cu naviga ia ẟi pilotajul, precum

ẟi rezultatele fiecărui zbor ẟi condi iile lui de execu ie, se
înregistrează de operatorul fotoaerian în jurnalul de bord.

4.1.4. Influen a elementelor de aeronaviga ie ẟi a

reliefului asupra preciziei înregistrărilor

Elementele fotogrammetrice ale proiectului de zbor s-au

calculat în func ie de o pozi ie ideală a avionului în timpul
zborului. Prin aceasta se în elege că se păstrează totdeauna
înăl imea de fotografiere (h), iar avionul se men ine pe
itinerarul de zbor într-o pozi ie riguros orizontală. În condi ii
reale, datorită condi iilor atmosferice, itinerarele se men in cu
o anumită precizie, instrumentele de bord au anumite erori, iar
terenul în general prezintă diferen e de nivel. Ca atare, trebuie
să cercetăm precizia înregistrărilor, în func ie de varia ia unor
elemente de aeronaviga ie ẟi a reliefului.

Naviga ia aeriană pentru fotografiere se deosebe ẟte de

naviga ia obiẟnuită prin precizia cu care trebuie executată.
106
Calcularea precisă a itinerarelor ẟi executarea corectă a zborului
după drumul calculat, asigură atât ob inerea unor benzi în linie
dreaptă, cât ẟi paralelismul între acestea. Realizarea aspectelor
semnalate asigură satisfacerea celei mai dificile condi ii puse de
fotogrammetrie, adică acoperirea transversală necesară (A y).

Acoperirea transversală între benzile adiacente de zbor

va avea valoarea nominală de minim 30% +/5%, astfel încât
să poată facilita ob inerea de ortofotoimagini de calitate.

Aerofotografierea se poate realiza când unghiul de

eleva ie al Soarelui este mai mare de 25º . Aerofotografierea
poate avea loc doar în condi ii de vizibilitate care nu vor afecta
în mare măsură redarea culorilor naturale. Detaliile relevante
nu trebuie pierdute ca rezultat al voalului atmosferic sau
prafului. Imaginile fotogrametrice nu trebuie să prezinte nori,
umbre accentuate sau fum.

Aparatele de naviga ie aeriană nu asigură precizia necesară

unghiului de drum ẟi men inerea lui în zbor. În practica lucrărilor,
corectarea drumului executat instrumental se face cu ajutorul
reperelor terestre de orientare. Se vor analiza erorile ce se fac în
zbor, fără a se ine seamă de controlul pe repere terestre.

Dacă determinarea unghiului de drum pe prima bandă

- având direc ia azimutală stabilită A - nu a fost precisă,
eroarea comisă se men ine ẟi la dramul de înapoiere,
benzile vor fi paralele, dar toate vor fi dezorientate cu
aceeaẟi cantitate (Figura 4.9 a).
107
 Figura 4.9 Itinerare de aerofotografiere .

Această dezorientare s-ar părea că nu prezintă o prea

mare importan ă, deoarece normele de recep ie admit o devia ie
de la direc ia fixată până la ± 4°, în timp ce precizia cu care se
calculează unghiul de drum este de trei ori mai mare decât
această valoare. În realitate, însă, datorită erorilor aparatelor de
men inere a avionului pe traiectoria de urmat (± 0,5°), precizia de
men inere a paralelismului itinerarelor nu este suficientă,
indiferent de faptul dacă la itinerarul doi s-a inut seama de

108
eroarea unghiulară a primului itinerar, în func ie de semnul erorii
direc iilor, itinerarele se vor prezenta ca în Fig. 4.9 b ẟi c. În
primul caz (D'y < Dy) acoperirea transversală va fi mai mare, iar
în al doilea caz (D'y > Dy) va fi mai mică decât cea fixată. Pentru
itinerare lungi (cazul c) ẟi abatere mare de la paralelism se va
produce o ruptură între benzi sau acoperire incompletă.

Considerăm în continuare două benzi vecine ẟi paralele,

depărtate între ele la distan a Dy, pentru care se asigură procentul
de acoperire transversal fixat (Ay). Dacă intrarea în banda a doua
se face corect, iar unghiul de drum se men ine riguros, atunci banda
a doua este la distan a Dy ẟi paralelă cu prima.

Presupunem, în continuare, că intrarea pe a doua bandă

este corectă, însă zborul se face cu o eroare α 2 = α'2 - α2 (Figura

4.10), datorită preciziei scăzute a aparatului de bord.

Figura 4.10 Eroarea acoperirii transversale a fotogramelor.

109
 Valoarea liniară a devierii la sfârẟitul itinerarului al
doilea este: ΔDy = D'y - Dy, care introduce o eroare în
acoperirea transversală ΔAy = Ay - A'y.
În continuare, se va stabili varia ia erorii în acoperirea

transversala (ΔAy) în func ie de unghiul Aα2 , pentru diferite

scări de fotografiere. Din Figura 4.3. se deduce pentru ΔDy
următoarea rela ie:
ΔDy = LMtgΔα2.

Deoarece: Dy = ly m f 100 − Ay ; Dy' = ly mf 100 − A'y

100 100
vom avea: D = −l m A'y −Ay ; (A’ -A = -ΔA )
y y f 100 y y y

rezultă : Dy = ly mf Ay
100

Egalând rela iile de mai sus ẟi având în vedere că

α
pentru unghiurile mici se poate considera că tg α2 = ρ 02 ,
vom ob ine în final
100LM α2
Ay % =
l m ρ0
y f

Aparatele de naviga ie existente asigură paralelismul

benzilor cu o precizie de α2= ±2°. ^inând seamă de această
precizie, pentru ΔAymin = 15%, se deduce lungimea
itinerarelor de aerofotografiere pentru diferite scări, care
sunt următoarele: 7,5km pentru scara 1:10000; 19km pentru
scara 1:25000; 45km pentru scara 1:60000 .

110
 Aceste rezultate ne duc la concluzia că în cazul
zborurilor la scări mari, nu este avantajos să se folosească
zborul instrumental deoarece trebuie să proiectăm itinerare
prea scurte, nerentabile, care complică ẟi lucrul echipajului.

În ceea ce priveẟte eroarea intrării pe itinerar datorită

vizării reperului de intrare, pentru a determina eroarea de
intrare în bandă admitem că vizarea reperului de intrare A s-
a făcut în momentul când avionul sub ac iunea factorilor
externi s-a rotit în jurul axei XX cu unghiul ω în sensul arătat
în Figura 4.11.

Figura 4.11 Intrarea pe itinerarul de zbor.

Ca urmare, pe teren se va produce o eroare liniară AA' =

ΔDy în vizarea reperului de intrare pe următoarea bandă.

111
 Distan a dintre itinerare, se calculează cu următoarea
rela ie:
Dy = h tgλy.
Diferen iind rela ia în raport de variabilele Dy ẟi λy ẟi înlocuind

pe h ob inem: 2Dy
dD = dλ
y sin 2λ y y

Trecând de la diferen iale la erori, ob inem eroarea

distan ei Dy în func ie de precizia vizării reperului pe itinerarul
m
vecin: 2mD = ±sin 2D
y 2λ
y
y ρ
λ
y

Stabilitatea avionului pe banda de fotografiat în direc

ia ω, în general, are valoarea mλy = ± 2°. Dacă la aceasta
se mai adaugă ẟi eroarea de orizontalizare a vizorului de
naviga ie, atunci aceasta ajunge la valoarea mλy = ± 2,8° .

Introducând în rela ia de mai sus valorile numerice

corespunzătoare camerei aerofotogrammetrice format 18x18 cm,
f = l00mm, când lucrăm la scara l:25.000, pentru A y = 40%, ob
inem Dy = 2,7Km, iar Ay ≈47°. În aceste condi ii pentru mλy

= ± 2,8°, vom ob ine mDy ≈270m, ceea ce introduce o

eroare în acoperirea transversală de ±6%.

Din cele prezentate, datorită erorilor introduse, apare

necesitatea ca pentru vizarea reperelor de intrare ẟi cele de
control, să se folosescă vizorul optic de naviga ie nu cel de bord.

În ceea ce priveẟte influen a diferen elor de nivel asupra

acoperirii fotogramelor, presupunem că varia ia diferen ei de

112
nivel fa ă de planul de referin ă mediu al zonei de ridicat
(hoho) este aproximativ ± Δh, iar înăl imea de fotografiere
este h (Figura 4.12). La determinarea valorii D y am neglijat
valoarea Δh, luând procentul de acoperire transversală (Ay),
pentru planul de referin ă hoho.

Figura 4.12 V aria ia acoperirii transversale a fotogramelor.

În acest caz, Ay îẟi va păstra valoarea calculată numai

pentru planul mediu al terenului, iar în alte planuri
fotogramele vor avea acoperirea transversală mai mare sau
mai mică, după cum planul mediu trece mai sus sau mai jos
fa ă de terenul fotografiat.

Dacă avem un teren cu diferen e de nivel pozitive (+ Δh)

fa ă de planul mediu, acoperirea transversală A y nu va mai fi
A'oC'o = Ay ẟi va fi AC = AoCo = A'y (Figura 4.6.), adică se va
reduce cu valoarea A'oAo + C'oCo = ΔAy, Se observă uẟor că
113
acestă reducere se referă ẟi la distan a D y care variază cu
aceeaẟi cantitate ΔDy = A'oAo + CoC'o
Pentru o varia ie uniformă a terenului, din triunghiurile
AAoA'o ẟi CCoC'o se poate determina valoarea limită a lui ΔAy:
ΔDy = ± 2 Δh tgβ ,

care pentru β = 42° ẟi Δh = ± 400m dă o varia ie ΔDy = ±

720m. De aici rezultă că varia ia distan ei între benzi,
provocată de varia ia diferen ei de nivel, este destul de mare.

Pentru trecerea la varia ia acoperirii transversale,

folosim distan a dintre itinerare (Dy) calculată în func ie de
latura fotogramei (Ly) ẟi acoperirea transversală (Ay):
L (100 − A )
DY = Y Y

100
de unde se scoate valoarea lui Ay :
100(L − D )
AY = Y Y

LY

în care Ly se calculează cu rela ia:

Ly = 2h • tgβ
Înlocuind în rela ia de mai sus valoarea lui Ly, se ob ine:
Dy
A = 100 1 −
y

2h ⋅ tgβ
Notând acoperirea transversală reală ob inută cu distan a D' y prin
A'y, ob inem rela ia:
Dy
A' = 100 1 −
y

2tgβ (h − h)
114
Diferen a dintre cele două acoperiri este:
100Dy h
A = A'y −Ay = −
2h ⋅ tgβ (h − h)

Înlocuind valoarea lui Dy calculată în func ie de acoperirea

Ay ẟi latura Ly a fotogramei, ob inem:

2h ⋅ tgβ
D y=
(100 − A )
y

100

Înlocuind Dy , se ob ine:

A' −A = − h(100 − Ay )
y y
h− h

Ay = A'y +(100 − A'y ) h

de unde rezultă:
h

O formă identică are rela ia pentru Ax :

A = A' +(100 − A' ) h
x x x h
Punând condi ia ca pentru orice diferen ă de nivel A'x
= 60% ẟi A'y = 30%, ob inem următoarele rela ii de lucru:
A = 60 + 40 h , A = 30 + 70 h
x
h y h

În concluzie, la calculul elementelor necesare proiectului

de zbor fotogrammetric este necesar să se ină seamă de
factorii care influen ează precizia înregistrărilor, astfel ca
rezultatele ob inute să corespundă parametrilor principali
solicita i de metodele fotogrammetrice de prelucrare.

115
 4.2 Reperajul fotogrammetric.

Reperajul fotogrammetric este opera ia prin care se

determină topografic, pe teren, cele patru puncte de reper
pentru fiecare fotogramă sau 4-6 puncte pentru
stereogramă. Aceste puncte trebuie să se identifice uẟor
atât pe teren, cât ẟi pe fotogramă (stereogramă).

Ca repere pot fi alese: col uri de clădiri, col uri de

tarlale, parcele, intersec ii de drumuri, pomi izola i, ẟ.a.
Aceste puncte de reper sunt necesare pentru exploatarea
fotogramelor. Cînd punctele de reper nu sunt suficiente, se
procedează la un premarcaj pe teren care are loc înainte de
fotografiere ẟi care constă din semnalizarea viitoarelor
repere fotogrammetrice prin văruire, instalarea de panouri
albe, ẟi acestea sunt determinate topografic.

Reperajul fotogrammetric ẟi determinarea coordonatelor

punctelor de reper ce se efectuează pe cale topografică la teren, cu
ajutorul sistemelor GPS sau a sta iilor totale, se realizează pe baza
unui proiect. În general sunt necesare minimum patru puncte pe
fiecare fotogramă, respectiv stereogramă, care să fie bine identificabile
pe teren ẟi pe fotograme, pentru a permite transformarea din sistemul
fotogrammetric în sistemul geodezic ẟi invers.

Cu ocazia executării reperajului la teren se execută ẟi

completarea fotointerpretării sau se execută descifrarea
completă a fotogramelor, folosind atlasul de semne conven
ionale al hăr ii la care urmează a se realiza planul.
116
 Urmează lucrările de aerotriangula ie ẟi apoi lucrările
de restitu ie, ob inându-se în final planul (harta) topografică
prin mijloace fotogrammetrice.
Procesele tehnologice propriu zise de orientare a

fotogramelor ẟi de exploatare sunt în raport cu metoda

(redresare, restitu ie, stereorestitu ie) ẟi aparatura fotogram-
metrică folosite. Această succesiune a opera iilor este
valabilă în cazul ridicărilor terestre pentru ob inerea de hăr i
ẟi/sau planuri topografice prin metode aerofotogrammetrice.

Executarea măsurătorilor terestre în situa ii speciale

(ridicarea falezelor, a versan ilor, actualizarea prin metode
aerofotogrammetrice, ridicarea fa adelor în fotogrammetria
arhitecturală, în arheologie, etc.) au fiecare un specific
propriu în ceea ce priveẟte preluarea fotogramelor ẟi
realizarea reperajului fotogrammetric.
Pentru ca fotogramele să poată fi exploatate (restituite)
este necesar ca ele să fie orientate (interior ẟi exterior).

Întrucât elementele de orientare exterioară nu se

cunosc, orientarea exterioară se face func ie de puncte de
reper care fac legătura între fotograme ẟi teren.

Punctele de reper sunt puncte perfect identificabile pe

fotograme sau stereograme ẟi teren: col uri de case,
intersec ii de drumuri etc.

117
 Punctele în număr de patru pe fotogramă sau stereogramă
se aleg spre col uri, la distan e mai mari de cca. 2cm. de
margine, pentru a defini cât mai bine suprafa a în cauză.

Coordonatele punctelor alese (X, Y, Z) se determină pe

cale topografică în teren în cadrul re elei geodezice, se în eapă
pe copiile-contact ale fotogramei pozitive, se încercuiesc, iar pe
spatele fotogramei se face o schemă de pozi ie detaliată.

Punctele de reper necesare lucrărilor de redresare ẟi

restitu ie pot fi determinate ẟi pe cale fotogrammetrică (prin
aerotriangula ie). ẞi în această situa ie este necesar ca un
anumit număr de puncte să se determine tot pe cale
topografică (la capătul benzilor ẟi de regulă la mijlocul lor, la
col urile ẟi în centrul blocului de fotograme). Atât lucrările de
redresare cât ẟi cele de stereorestitu ie necesită un reperaj
prin care se face legătura dintre fotograme (spa iul-imagine)
ẟi teren (spa iul-obiect).

Reperajul se poate executa pe cale topografică ẟi pe cale

fotogrammetrică. Pe cale topografică determinarea punctelor de
reper se face prin metode topografice specifice (GPS, intersec ii,
drumuiri poligonometrice, radieri) în cadrul re elei geodezice.
Este costisitoare, însă asigură o foarte bună precizie. Calea
fotogrammetrică permite determinarea punctelor de reper ẟi
control pentru fiecare fotogramă, respectiv stereogramă din
cadrul unei benzi cu condi ia ca cel pu in la capetele benzii să se
facă o legătură sigură cu terenul prin reperaj terestru.
118
 Deoarece precizia produsului fotogrametric final
depinde în foarte mare măsură de precizia coordonatelor
punctelor de reper, în practică se utilizează premarcajul
fotogrametric. Spre exemplu, pentru realizarea preciziei de
± 10 cm a ortofotoplanului sc.1:1000 al capitalei Bulgariei,
Sofia, reperii premarca i prezenta i în imaginile următoare s-
au determinat la teren cu precizia de ± 2 cm.

În imaginile următoare este prezentat sistemul de

premarcaj si reperaj fotogrametric pentru aerofotografierea
din elicopter utilizând sistemul FLI-MAP (Fugro - Olanda)
instalat pe Bell 206 Jetranger .

119
120
 Se cunosc multe metode fotogrammetrice de reperaj
ce se pot grupa în :
- fototriangula ii (plane);
- aerotriangula ii (spa iale).

Aerotriangula iile se pot executa analitic, plecând de la

coordonatele plane ale punctelor de pe fotograme măsurate de
obicei la stereocomparator. Metodele analitice au căpătat o mare
dezvoltare ca urmare a creẟterii performan elor tehnicii de calcul.

Deoarece cazul cel mai fericit este acela când suprafa a

este acoperită de mai multe benzi de fotograme, este indicat
să se recurgă la compensarea unitară, în bloc a tuturor
punctelor de pe toate fotogramele ẟi de pe toate benzile.

Din punct de vedere al preciziei ce se poate ob ine, pe

primul loc se situează compensările ce folosesc ca unită i
independente fotogramele singulare. În practică aceste metode
nu s-au impus din cauza numărului foarte mare de necunoscute:
câte 6 de fiecare fotogramă (ce privesc orientarea exterioară a
fiecărei fotograme) ẟi încă cel pu in 3 necunoscute de fiecare
fotogramă pentru coordonatele spa iale ale punctului de reper ce
urmează a fi determinat ẟi topografic.

Metodele cele mai răspândite sunt cele care folosesc cuple

de fotograme, (definite de 7 elemente) ca unită i independente ce
se cuprind în opera iile de compensare. În acest caz, elementele ce
se măsoară pe fiecare model sunt coordonatele spa iale ale

121
centrelor de proiec ie ale fiecărei fotograme ce constituie
cuplul (modelul).

Pentru compensarea analitică prin care se ob in pozi

iile spa iale ale punctelor de reper în sistemul de referin ă
geodezic, datele ce se introduc în calcul se preiau de pe
fotograme singulare sau modele prin măsurare la
monocomparatoare de precizie pentru a se ob ine o precizie
corespunzătoare de determinare.

Determinarea precisă a centrelor de proiec ie ale

imaginilor prin folosirea GNSS–ului aeropurtat nu este
suficientă pentru orientarea absolută a imaginilor. Suplimentar
trebuie efectuate observa ii GNSS pentru determinarea de
reperi fotogrametrici, care trebuie să fie premarca i pe teren.

La utilizarea tehnologiei DGNSS, reperii fotogrametrici de

pe limitele blocului vor fi determina i la intervale de cel mult
8 ori baza de fotografiere. Reperii fotogrametrici din
interiorul blocului trebuie determina i la intervale de cel mult
16 ori baza de fotografiere.

Pentru blocurile adiacente se vor folosi aceia ẟi reperi

fotogrametrici. În cazul blocurilor adiacente din proiecte diferite
prestatorii lucrărilor se vor pune de acord pentru utilizarea
aceloraẟi reperi fotogrametrici. Pentru fiecare din reperii
fotogrametrici utiliza i trebuiesc întocmite descrieri topografice,
pentru o identificare clară a lor. Descrierea topografică va con ine

122
numărul reperului, coordonatele X,Y,Z, numărul imaginii,
categoriile de folosin ă ale terenului, fotografii simple ale
punctului măsurat, excentricită i. Descrierea topografică va fi
înso ită de un decupaj din imaginea fotogrametrică aferentă,
pe care va fi numerotat ẟi marcat reperul respectiv.

4.3 Sistemul de aerofotografiere ASCOT

Sistemul de aerofotografiere (Figura 4.15) se compune din:

• Antena GPS de pe avion;
• Camera de aerofotografiere RC 30 cu
sistemul girostabilizator PAV 30;
• Sistemul ASCOT cu GPS;
• Sta ia de referin ă GPS (de la sol);
• Software de procesare date.

Figura 4.15 - Sistemul de aerofotografiere

123
Sistemul ASCOT, prezentat în Figura 4.16, este compus din:
• Componente standard:
Unitatea de control care poate fi compusă din::
- computer de control ACU30 cu cheie de protec ie a
soft-ului ẟi receptor GPS intern,
sau

- computer de control ACU30 E cu cheie de protec

ie a soft-ului ẟi receptor GPS extern.
• Alte componente:
- AOT30 C – panoul de comandă pentru operator
(ecran ẟi tastatură)
- APV30 - ecran de vizualizare pentru personalul navigant
- Antena GPS a receptorului
- Cabluri
- Suport sus inere pentru panoul de comandă AOT30 C
- Software ASCOT

124
 Figura 4.16 - Sistemul ASCOT

În Figura 4.17 este prezentată unitatea centrală a

calculatorului care controlează sistemul ASCOT

125
 Figura 4.17 - ACU 30-ASCOT Control Computer

1 Comutator pornit/oprit
2 Comutator mod de lucru
3 Priză alimentare
4 Siguran ă 16 A
5 Conector Camera 1
6 Panou conector Camera 1
7 Conector mod navigare 1
8 Conector Camera 2
9 Panou conector Camera 2
10 Conector mod navigare 2
11 Conector Sistem ARINC
12 Conector RS 232 pentru sisteme auxiliare
13 Panou de protec ie ẟi conector pentru receptorul
GPS extern sau pentru intrarea RTCM
14 Conector pentru antenă GPS a receptorului GPS intern.
126
 15 Conector pentru PV30
16 Conector pentru AOT30C
17 Suport dischetă (1.44 Mb).
18 Suport magnetic portabil (model PCMCIA).
Modul de lucru este prezentat foarte concis în figurile de mai jos:

Pozi ia Func ia Descriere

Butonul
verde aprins
indică că
ON Pornit sistemul
este
opera ional
În cazul în
care
sistemul nu
mai este
OFF Oprit opera ional
se comută
pe pozi ia
„oprit”

Figura 4.18 - Comutator pornit/oprit

Pozi ia Func ia Descriere
Regim de
Camera este controlată prin
ASC exploatare
intermediul sistemului ASCOT.
ASCOT
Regim de
exploatare Imaginile vor fi luate sincronizat.
SYNC folosind două Nu sunt controlate de ASCOT
camere
Prima imagine se va înregistra
Regim de sincronizat. Următoarele imagini
exploatare se vor înregistra func ie de datele
EXP
folosind două oferite de calculatorul v/h.
camere Înregistrările nu sunt controlate
de ASCOT

Figura 4.19 – Modul de lucru

127
 Figura 4.20 - AOT 30C- ASCOT Operator Terminal în două variante ale
camerelor RC 30 ẟi ADS 40
Semnifica iile nota iilor din Figura 4.20 sunt:

19 - Conector pentru cablul de legătură între ACU 30 ẟi APV 30

20 - Suport sus inere pentru panoul de comandă AOT30 C
21 - Tastatură

Figura 4.21 - APV 30C ASCOT Pilot View

128
Semnifica iile nota iilor din Figura 4.21 sunt:

22 - Conector pentru semnalul PAL ẟi alimentare

23 - Luminozitatea
24 - Butoane pentru inactivare sistem

Figura 4.22 - Camera aerofotogrammetrică WILD RC 30

(fabricată în Elve ia din 1993)

Camera aerofotogrammetrică, prezentată în Figura 4.22,

are următoarele caracteristici:
• Tip lentilă (model BK7, greutatea specifică 2,51 g/cm 3,
coeficientul liniar de dilatare 7.1x10-6/k, modulul lui
Young 11.8x106psi, Coeficientul Poisson i: 0.206,
modulul de torsiune 32N/mm2, etc.)
• Geometrie (raza de inciden ă normală are devia ia
max. 5”, varia ia locală max. ±2”(pentru un diametru de
25mm), stratul antireflexie lucrează în lungime de undă
între 400nm ẟi 900nm pe ambele păr i, etc).

129
 În Figura 4.23 este prezentată sta ia de referin ă GPS
de la sol ẟi denumirile nota iilor componentelor sale.

Figura 4.23 - Sta ia GPS

1. Antena AT 501 sau 502

2. Adaptor
3. Ambază
4. Trepied
5. Mâner transport
6. Cablu pentru antenă (10M)
7. Mod alimentare (curent alternativ 110/220, transformator
tensiune 12V sau baterie de maẟină 12V)
8. Senzor SR 510 sau SR 520

130
 9. Terminal TR 500
10. Card memorie(10 Mb)
11. Cutie de transport
Proiectul tehnic de zbor folosind ASCOT se poate
realiza folosind o tabletă digitizoare, un mouse sau prin
introducere de valori numerice de la tastatură.

Proiectul tehnic de zbor se poate executa fie pe

calculatoare desktop / laptop, fie direct pe platforma
aeropurtată ACU30. Pentru delimitarea unei zone de
aerofotografiere se pot folosi coordonate geografice sau
coordonate în sistem local, programul con inând facilită ile
necesare transformărilor de coordonate.

Programul ASCOT oferă trei metode de ob inere a

proiectului tehnic de planificare a zborului fotogrammetric:
„bloc”, „bandă” ẟi „punct”.
a) Metoda „bloc fotogrammetric”:

Un bloc fotogrammetric reprezintă o zonă definită de

mai multe puncte. Pentru ob inerea unei acoperiri
stereoscopice, soft-ul calculează numărul de benzi dintr-un
bloc fotogrammetric, precum ẟi numărul de fotograme de pe
fiecare bandă, conform parametrilor introduẟi.
b) Metoda „bandă”:
O bandă este definită de un punct de start ẟi unul de final.
Aceste puncte definesc fie inclusiv prelungirea unei benzi pentru
asigurarea acoperirii stereoscopice, fie punctele de început ẟi
131
sfârẟit ale unei benzi. Numărul de fotograme de pe o bandă
se calculează pe baza parametrilor introduẟi.
c) Metoda „punct”:

Un punct reprezintă o singură fotogramă executată la

o anumită loca ie specificată. El poate fi considerat ẟi ca un
caz particular de bandă con inând o singură fotogramă.

Un proiect tehnic de zbor poate con ine toate cele trei

metode de planificare a zborului fotogrammetric ẟi de
asemenea mai multe blocuri fotogrammetrice. Pe lângă
acestea proiectul tehnic de zbor mai con ine parametri de
transformare a coordonatelor, adnotări, etc.

Un proiect tehnic de zbor poate con ine cel mult 999

benzi/puncte. Fiecare bandă din blocul fotogrammetric,
fiecare bandă independentă ẟi fiecare punct sunt
considerate ca fiind unice.

Fiecare bandă (dintr-un bloc sau independentă) poate

con ine cel mult 30.000 de fotograme.

De asemenea se va avea în vedere să nu se execute

proiecte prea mari, care datorită faptului că ocupă spa ii de
memorie însemnate într-un computer, ar putea determina
apari ia unor erori sau scăderea performan elor în timpul
execu ie zborului.

Receptoarele GPS folosesc sistemul WGS84 pentru

determinarea coordonatelor pozi iei avionului (respectiv
coordonatele punctului principal al fotogramei). Soft-ul oferă
132
toate capabilită ile necesare transformărilor de coordonate
din sistemul local în WGS84, ẟi invers.

Coordonatele geografice se folosesc pentru zone mari

de pe suprafa a terestră, acolo unde apare influen a curburii
Pământului. Coordonate rectangulare se folosesc pentru
zone mici de pe suprafa a terestră, acolo unde nu apare
influen a curburii Pământului
Parametri necesari în calculele de proiectare a
zborului aerofotogrammetric sunt:
• Parametri camerei de aerofotografiere.
- distan a focală (milimetri);

- formatul fotogramei (lă ime x lungime, în

milimetri); Aceẟti parametri sunt valabili pentru întreg
proiectul tehnic de zbor.

• Parametri folosi i în calculele de proiectare a benzilor

independente:
- scara fotogrammei;
- înăl imea medie a terenului;
- acoperirea longitudinală (minimă sau fixă);
- men inerea fixă a bazei de fotografiere (op ional);
- factorul de siguran ă la capete;
- blocarea coordonatelor fotogramelor (op ional);

- blocarea coordonatelor fotogramelor corespunzătoare

punctelor de început ẟi sfârẟit a unei benzi (op ional);

133
 - calcul automat YES/NO (doar pentru cazurile de
planificare a zborului în coordonatele rectangulare);
- coordonatele începutului ẟi sfârẟitului zonei de
acoperire stereoscopică.
Aceẟti parametri pot fi particulariza i pentru fiecare bandă în
parte.

• Parametri folosi i în calculele de proiectare a blocurilor

fotogrammetrice:
- scara fotogramei;
- înăl imea medie a terenului;
- acoperirea longitudinală (minimă sau fixă);
- men inerea fixă a bazei de fotografiere (op ional);
- factorul de siguran ă longitudinal;
- acoperirea transversală (minimă sau fixă);
- stabilirea distan ei dintre itinerarii (op ional);
- factorul de siguran ă transversal;

- direc ia de zbor pentru benzi în cadrul blocului

fotogrammetric (op ional);
- calcul automat YES/NO (doar pentru cazurile de
planificare a zborului în coordonatele rectangulare);
- coordonatele începutului ẟi sfârẟitului zonei de
acoperire stereoscopică.

Aceẟti parametri pot fi particulariza i pentru fiecare bloc

fotogrammetric din cadrul unui proiect. Toate benzile dintr-un
bloc sunt calculate folosind parametri defini i pentru bloc. Totu ẟi,
134
după calculul preliminar, se pot edita individual parametri pentru
fiecare bandă din bloc. Astfel, există posibilitatea ca benzile din
acelaẟi bloc să fie calculate folosind parametri diferi i.

• Parametrii folosi i în calculele de proiectare în cazul

punctelor:
- scara fotogramei;
- înăl imea medie a terenului;
- direc ia de intrare pe bandă;
- coordonatele centrului fotogramei.

Aceẟti parametri pot fi particulariza i pentru fiecare punct.

Factorii de siguran ă utiliza i de programul ASCOT în
calculele de proiectare a benzilor ẟi fotogramelor
independente sunt:

• Factorul de siguran ă longitudinal se foloseẟte atunci

când programul execută calcule de proiectare a benzilor
independente sau a celor dintr-un bloc fotogrammetric.

Introducerea unui factor de siguran ă longitudinal are ca

rezultat extinderea zonei de acoperire stereoscopică la ambele
capete ale benzilor. Astfel, programul mută punctul de start ẟi cel
de final al unei benzi respectând direc ia de zbor, adăugând
puncte suplimentare la capetele benzii propor ional cu valoarea
introdusă pentru factorul de siguran ă. Valoarea este introdusă în
procente corespunzătoare laturii longitudinale a fotogramei la
teren. De exemplu, pentru o valoare de 100%, punctul de start al

benzii este mutat în spate, iar cel de final în fa ă, respectând

135
direc ia de zbor. Zona de acoperire stereoscopică va fi
extinsă la ambele capete ale benzii cu o suprafa ă egală cu
100% din dimensiunea la teren a laturii pe direc ia
longitudinală a unei fotograme.

Figura. 4.24 - Exemplu de bloc fotogrammetric cu factor de siguran ă

longitudinal 0% ẟi factor de siguran ă transversal 0%.

• Factorul de siguran ă transversal se foloseẟte atunci

când programul execută calcule de proiectare a benzilor
independente.

Introducerea unui factor de siguran ă transversal are

ca rezultat extinderea zonei de acoperire stereoscopică pe
păr ile laterale ale acesteia. Astfel, programul mută punctele
de pe partea stângă, respectiv dreaptă, care definesc zona
de aerofotografiere, raportându-se la direc ia de zbor.
Valoarea este introdusă în procente corespunzătoare
laturii longitudinale a fotogramei la teren.
De exemplu, pentru o valoare de 50%, zona acoperită
stereoscopică este extinsă pe partea stângă, respectiv pe partea

136
dreaptă a acesteia, raportându-se la direc ia de zbor. Fiecare
punct care defineẟte grani a zonei de aerofotografiere pe
partea dreaptă sau pe partea stângă a acesteia, va fi mutat în
exterior cu o suprafa ă egală cu 50% din dimensiunea la teren
a laturii pe direc ia transversală a unei fotograme.

În cazul în care planificarea grafică a unui bloc/bandă

sau punct este finalizată, soft-ul calculează numărul de
fotograme corespunzătoare, pe baza parametrilor introduẟi
de către operator. Parametri sunt seta i ini ial în cadrul
meniului Project, existând ulterior posibilitatea modificării
acestora, pentru fiecare bloc/bandă sau punct în parte.

Figura 4.25 - Exemplu de bloc fotogrammetric cu factor de siguran ă

longitudinal 100% ẟi factor de siguran ă transversal 50%.

137
 După introducerea tuturor valorilor numerice necesare
calculelor, se apasă pe butonul Computation, programul
determinând toate elementele necesare proiectării zborului.

5 FOTOGRAMMETRIA PLANIMETRICĂ

5.1 Restitu ia planimetrică

Restitu ia fotogramelor prin metode clasice una câte

una dă numai rezultate planimetrice. Metoda este proprie
terenurilor plane ẟi chiar uẟor denivelate, în raport cu scara
de reprezentare ẟi cu precizia cerută.

Pentru camerele fotogrammetrice cu unghi normal de

deschidere, terenurile se consideră aproximativ plane dacă
este îndeplinită condi ia:
H max < (1/500) * mp
unde mp este numitorul scării planului.

Pentru camerele fotogrammetrice cu unghi mare de

deschidere, terenurile se consideră aproximativ plane dacă
este îndeplinită condi ia:
H max < (1/700) * mp
unde mp este numitorul scării planului sau hăr ii.

Între fotograme, ca proiec ii centrale ẟi hartă, ca

proiec ie ortogonală se stabilesc rela ii proiective precise,
care se vor studia la cursul de fotogrammetrie analitică.

138
 Punerea în scară a fotogramelor ẟi aplicarea corec iilor de
înclinare se fac în cadrul metodei de redresare fotogrammetrică.

Opera iunea de redresare se execută la aparate

numite fotoredresatoare. Fiecare fotogramă pentru a putea
fi redresată, are nevoie de 4 puncte de sprijin situate spre
cele patru col uri ale fotogramei dar nu mai aproape de 1,5
– 2cm. de marginea fotogramei.

Restitu ia fotogramelor se poate face prin construc ii

grafice (s-a folosit la începuturile fotogrammetriei până în anii
1960 - 1970) ẟi prin proiec ie cu ajutorul aparatelor de
fotoredresare, când imaginea redresată se copiază fotografic.
Aparatele analogice de restitu ie planimetrică (utilizate în
România până în anii 1980 – 1990) sunt:
A. optico-grafice - camera Clara - se suprapun
imaginile punctelor de pe fotogramă cu corespondentele lor
de pe hartă cu ajutorul unui ansamblu oglindă - prismă.
B. optice - fotoredresatoare - asigură imagini clare ẟi la
scară. Dintre aceste tipuri de aparate, cele mai folosite au fost:
- Fotoredresatoarele Zeiss - SEG IV
ẟi V - Fotoredresatorul Wild E2, E4;
- Fotoredresatorul Zeiss Rectimat, ẟ.a.

139
5.2 Efectul reliefului terenului asupra redresării

Să considerăm schema din figura 5.1, unde s-a luat

cazul unei fotograme aeriene nadirale, cu axul de fotografiere
vertical, ẟi planul fotogramei FF pozitiv, în fa a obiectivului.

Dacă se ia planul QQ al terenului drept plan de proiec ie

se observă că punctele oarecare P ẟi R vor da pe fotogramă
imagini în p' ẟi r' astfel că prin proiec ie vor da pe plan punctele
P1 ẟi R1 în loc de P0 ẟi R0 aẟa cum o cere principiul de bază al
ridicărilor topografice. Totodată se observă că erorile e ẟi e' se
produc în sensuri diferite dacă cele două puncte se găsesc de o
parte ẟi de alta a planului mediu QQ. Numai punctele ce se
găsesc în planul mediu precum ẟi punctul nadiral N fac excep ie
(nu dau erori) aẟa cum se vede în figura 5.1.

În tabelul de mai jos sunt prezentate deformările imaginii

pe fotograme datorită diferen elor de nivel ale terenului

140
 Figura 5.1 – Erorile provocate de denivelările terenului

Triunghiurile PP0P1 ẟi ON'p' fiind asemenea se poate scrie:

e d d
dh = f , de unde e = f ⋅ dh,
adică eroarea este propor ională cu diferen a de nivel dh
dintre punctul P ẟi planul mediu QQ, cu depărtarea d de la
centrul fotogramei ẟi invers propor ională cu distan a focală
a camerei fotoaeriene.
Dacă d=6 cm; f= 20 cm ẟi dh=50 m, rezultă e=6/20 x
50 = 15 m. Dacă planul se redresează la scara 1:10 000

rezultă e plan = 1,5 mm. Este evident că pe măsură ce scara

scade în aceeaẟi măsură devine ẟi efectul mai mic ẟi
invers.

141
 Dacă este necesar să se întocmească planurile
redresate ale unor terenuri accidentate se vor lua măsuri ca
fotografierea să se facă cu acoperire mare pentru a se
utiliza numai por iunile centrale ale fotogramelor (d mic).

Pentru a se ẟti cât de mari pot fi diferen ele de nivel din

teren pentru ca erorile provocate de ele să nu depăẟească
anumite limite, eroarea redusă la scara de redresare va fi :
d dh
e r= ⋅ , unde N este numitorul scării f
N

Dacă f=20cm ẟi d max. util = 12cm pentru o fotogramă format

24 x 24cm ẟi se cere o precizie de 5mm, adică e < 0,005 m, se ob ine
dh 1
< , adică diferen a de nivel din teren să fie mai mică decât
N 1200

1/1200 din numitorul scării. Pentru scara 1:10 000 s-ar admite în aceste
condi ii diferen e de nivel de 8,5 m, iar pentru scara 1:25 000 de 21 m.

5.3 Redresarea diferen ială. Ortofotoplanul

Dat fiind interesul deosebit pentru reprezentarea

terenului pe cale fotogrammetrică a existat de foarte multă
vreme preocuparea întocmirii de planuri ẟi hăr i pe cale
fotografică (ortofotoplanuri ẟi ortofotohăr i) ẟi în terenuri
accidentate. Atingerea acestui deziderat se poate realiza
prin redresarea diferen ială a fotogramelor.

Dintre metodele ini iale de a transforma fotograma cu

perspectivă centrală, într-o proiec ie fotografică apropiată de cea

142
paralelă se pot men iona redresarea pe zone ẟi redresarea
pe fa ete. Acestea au fost abandonate deoarece ridicau o
serie de inconveniente practice majore.

În zilele noastre dispunem de aparate ẟi procedee

care asigură transformarea riguroasă ẟi automată a
perspectivelor centrale (fotogramele) în proiec ii paralele
(hăr i, planuri) în orice teren prin modificarea înăl imii de
proiec ie corespunzător accidentării terenului.

Ortoproiectorul este conectat cu un aparat de restitu ie

care dă modelul optic orientat al aceluia ẟi teren (sau modelul
analitic al terenului). Dacă se parcurge un profil cu marca la
nivelul terenului ẟi dacă diferen a de nivel este transmisă
ortoproiectorului astfel încât distan a centru de proiec ie-plan
(planẟetă) să se modifice după acelaẟi profil ẟi dacă pe plan
se înregistrează imaginile fotografice succesive ale traseului
parcurs, acestea reprezintă proiec iile ortogonale ale terenului.

Practic, întreaga suprafa ă a imaginii este parcursă pe

benzi paralele, de câ iva mm lă ime, ce se fotografiază
printr-o diafragmă în formă de fantă.

Aparatul poate lucra prin transmisiune directă de la un

aparat de stereorestitu ie sau după date memorate în prealabil.
Tipuri de astfel de aparate:
- optico-mecanice , ex. Topocartul;
- optico-mecanice analitice, ex. Kartoflexul ẟi Rectimatul.

143
6 STEREOFOTOGRAMMETRIA

6.1 Generalită i

Existen a a două perspective distincte ale unui obiect

sau a terenului permite redarea spa ială a obiectului cuprins
în cele două perspective.

Pentru ca determinarea ẟi reprezentarea obiectului sau

terenului să se poată face exact nu este suficient să se cunoască
fotogramele numai ca perspective ci trebuie cunoscute ẟi pozi iile
lor în spa iu în momentul fotografierii sau să se cunoască pozi ia
spa ială a cel pu in trei puncte ale obiectului sau terenului.

Restitu ia (reprezentarea) se poate realiza prin

stereorestitu ie (pe cale analogică) ẟi prin exploatare
fotogrametrică pe cale analitică sau digitală.

6.2 Baza de fotografiere.

Precizia de determinare a unor mărimi spa iale func ie de

măsurătorile efectuate pe fotograme stereoscopice sau pe
modele optice este func ie nu numai de calitatea imaginilor
fotografice ale fotogramelor ẟi a metodelor de lucru folosite ci ẟi
de valoarea unor elemente (rela ii) caracteristice stereogramei. O
astfel de rela ie este raportul bazei, ce reprezintă raportul dintre
baza de fotografiere C ẟi înăl imea de zbor relativă h (figura 6.1)

144
 Figura 6.1 – Raportul bazei cu distan a de fotografiere

Dacă se consideră că axele de fotografiere sunt

nadirale se poate considera că ẟi razele limită sunt paralele,
astfel că plecând de la rela ia
l f
= , unde L=b+Lx
L H

sau L=b/(1-x), unde x este procentul de

acoperire; înlocuind ob inem:
l
b
= (1-x)
h f

Mărimea raportului bazei caracterizează mărimea

unghiului de convergen ă al razelor conjugate. Cu cât va fi mai
mare unghiul corespunzător lui L, cu atât va fi definită mai precis
145
pozi ia punctelor de intersec ie ẟi cu atât mai precise vor fi
determinările făcute pe modelul optic.
Sistemele fotografice sunt grupate în: camere
fotografice normale, metrice ẟi multi-spectrale.

În perioada de început a fotogrammetriei ẟi a înregistrărilor

spa iale, camerele fotografice normale (nemetrice) au avut un rol
deosebit pentru înregistrarea terenului. Aplicându-se metodele de
început ale fotogrammetriei - metode fotogrammetrice expeditive de
prelucrare - înregistrările respective au fost folosite pentru
cercetarea fotoaeriană, descifrarea elementelor topografice ẟi
tactice, corectarea ẟi ob inerea hăr ilor topografice. Camerele
fotoaeriene de cercetare nu asigură constan a elementelor de
orientare interioară, planeitatea riguroasă a filmului în momentul
înregistrării ẟi geometria riguroasă a înregistrărilor.

Sistemele func ionale ẟi elementele principale ale

camerelor fotoaeriene de cercetare sunt, în mare parte, acelea ẟi
cu cele ale camerelor aerofotogrammetrice ẟi, de aceea, nu vor
mai fi prezentate separat. Primele misiuni spa iale cu oameni la
bord au fost înzestrate cu camere fotoaeriene nemetrice, uneori
modificate pentru folosirea în spa iu extraatmosferic, în vederea
înregistrării Terrei ẟi Selenei.

Din cadrul sistemelor fotografice de înregistrare, camerele

fotografice metrice reprezintă aparatura de bază pentru
înregistrarea fotogramelor necesare lucrărilor de cartografiere
automată a scoar ei terestre ẟi a altor planete. Acestea sunt
146
aparate fotografice automate de înaltă precizie, construite în
condi ii speciale, care asigură func ionarea ẟi reglajul în diferite
condi ii de temperatură ẟi presiune. Prin construc ia lor, camerele
aerofotogrammetrice permit realizarea unor înregistrări riguroase
din punct de vedere geometric, care redau clar obiecte de
dimensiuni foarte mici în condi iile deplasării platformei aeriene.
Elementele caracteristice, care asigură caracterul de camere
fotoaeriene matrice, sunt: distan a focală a obiectivului,
coordonatele punctului principal ẟi distorsiunea obiectivului, care
sunt cunoscute sau pot fi determinate cu mare precizie.

Deoarece înăl imea de fotografiere este cuprinsă între

câteva sute de metri ẟi mii de metri, aceasta fiind mai mare
decât distan a hiperfocală, pot fi asimilate cu infinitul
fotografic. În aceste condi ii, planul de dispunere al filmului
se confundă cu planul focal al obiectivului ẟi dispare
necesitatea focusării camerei (camere nefocusabile).

Calitatea înregistrărilor depinde de o serie de factori,

printre care un rol principal îl au ẟi caracteristicile camerelor
aerofotogrammetrice. Din acest punct de vedere condi iile pe
care trebuie să le îndeplinească o cameră sunt următoarele:

- să fie înzestrată cu obiectivi fotogrammetrici de calitate foarte

bună, de mare deschidere, lipsi i de abera ii ẟi distorsiune;

- să asigure o iluminare simultană ẟi uniformă, a tuturor

punctelor din planul focal;

147
- să asigure o planeitate riguroasă a filmului, în planul focal,
în timpul expunerii;
- să permită expuneri scurte în timpul func ionării;
- din punct de vedere constructiv, să aibă un minim de
volum ẟi greutate;
- să men ină constante elementele de orientare interioară.

În prezent, firmele constructoare produc o gamă foarte

largă de camere fotoaeriene, cu diverse destina ii ẟi posibilită i
de func ionare. O clasificare riguroasă a acestora este mai
greu de făcut. În practica curentă este acceptată clasificarea
în func ie de caracteristicile lor principale: formatul fotogramei,
unghiul de câmp al obiectivului ẟi principiul de ac ionare.

În func ie de formatul fotogramei, camerele aerofoto-

grammetrice pot fi:
a) de format mic, cu dimensiunile fotogramei mai mici
de 18 x 18cm;
b) de format normal, cu dimensiunile de 18 x 18cm;
c) de format mare, cu dimensiunile mai mari de 18 x
18 cm, până la 30 x 30cm.

Formatul fotogramei are deosebită importan ă deoarece

determină aparatura de laborator ẟi aparatura
fotogrammetrică cu care urmează să fie exploatate
fotogramele.

Din punct de vedere al unghiului de câmp ẟi al distan

ei focale, camerele aerofotogrammetrice se împart în:

148
 a) camere cu distan a focală mare (400-10.000 mm)
ẟi unghiul de câmp: 2β < 50°;

b) camere normale cu distan a focală f=170 - 400 mm

ẟi cu unghiul de câmp: 70° > 2β >50°;

c) camere cu unghiul de câmp mare 2β >70° ẟi distan

a focală f= 100-200 mm ;

d) camere cu unghiul de câmp foarte mare 2β > 100°

ẟi cu distan a focală f = 55 – l00mm.

Există camere aerofogrammetrice care permit schimbarea

conului obiectivului în func ie de distan a focală ẟi unghiul de
câmp dorit, acest gen de camere se numesc universale.

După modul de ac ionare, camerele

aerofotogrammetrice se pot clasifica în: camere cu ac3ionare
prin impulsuri ẟi camere cu ac3ionare continuă. Această
clasificare se referă la func ionarea intermitentă sau continuă
a dispozitivelor de ac ionare automată ale camerei. Tipurile
moderne de camere au ac ionare prin impulsuri.

Firmele constructoare produc în prezent ẟi camere

aerofotogrammetrice care func ionează cu plăci sau care
pot folosi atât casete cu plăci, cât ẟi casete cu peliculă
fotografică Aceste camere sunt propri ridicărilor
fotogrammetrice de foarte mare precizie, la scări mari
pentru suprafe e de teren reduse ca suprafa ă.
Camerele aerofotogrammetrice, folosite în prezent pentru
cartografierea terenului, din punct de vedere constructiv,
149
reprezintă un complex de dispozitive optico-mecanice ẟi electrice
de o foarte mare precizie, care dau camerei caracterul de aparat de
înregistrare ẟi măsurare. Solu iile constructive ẟi tipurile de camere
sunt foarte numerose, însă se vor prezenta caracteristicile generale
ale acestora ẟi diferitele păr i componente ale camerei
aerofotogrammetrice normale automate, în general.

Componenta principală a camerei este corpul camerei, care

constă dintr-o carcasă metalică construită, în general, dintr-un metal
uẟor ẟi rezistent. Forma, dimensiunile, grosimea pere ilor ẟi
rezisten a sa asigură montarea în interior ẟi exterior a diferitelor
mecanisme necesare func ionării camerei. Obiectivul camerei este
montat în conul obiectivului. Corpul aparatului de comandă sus ine
conul cu obiectivul montat în parte inferioară a acestuia. Pe partea
superioară a aparatului de comandă se găseẟte un ecran mat , cu
imaginea unui lăn3iẟor dirijat de un dispozitiv. Prin acest ecran,
operatorul fotoaerian urmăreẟte deplasarea concomitentă ẟi
sincronizată a imaginii detaliilor din teren cu deplasarea lăn i ẟorului,
reglează acoperirea longitudinală a fotogramelor ẟi comandă rotirea
camerei cu unghiul de contraderiva necesar.

Ca mijloc de ac ionare a camerei se foloseẟte un

electromotor care primeẟte energie electrică de la o sursă
de 24V de la re eaua de bord a avionului.

Func ionarea camerelor automate este asigurată de un

aparat de comandă (intervalometru) care prime ẟte ẟi
transmite toate comenzile necesare executării zborului
fotogrammetric;
150
acestea se referă la acoperirile fotogramelor, intervalul de
aẟteptare, timpul de expunere, contraderiva, func ionarea
continuă sau la comandă.

O anexa a camerei aerofotogranimetrice este luneta de

naviga3ie (vizor de naviga ie) cu care se observă terenul pentru
dirijarea naviga iei, se instalează în podeaua avionului la orice
distan ă de camera aerofotogrammetrică. Aceasta este prevăzută
cu un dispozitiv de reglaj a acoperirii longitudinale ẟi are reticuli cu
indici de referin ă pentru controlul acoperirii ẟi naviga iei.

Luneta de naviga ie este înzestrată cu elemente de

comandă pentru transmiterea înclinării camerei ẟi corec iile
corespunzătoare servomotoarelor camerei respective.
Timpul de expunere pentru aerofotografiere se
stabileẟte cu ajutorul exponometrului, care este prevăzut cu
scale pentru sensibilitatea filmului în sistemul DIN ẟi ASA.
Valorile timpului de expunere se introduc în sistemul de
expunere al camerei care dirijează automat expunerea.

Pentru asigurarea acoperirii longitudinale stabilită între

fotograme, fotografierea trebuie făcută de la înăl imea (h) de
fotografiere calculată ẟi la o distan ă riguros determinată între
fotograme (B) denumită bază de fotografiere. Prin bază de
fotografiere în elegem distan3a dintre centrele de perspectivă a
două fotograme adiacente ce apar3in aceluia ẟi ẟir de fotograme.
Baza de fotografiere este decisivă în proiectul de zbor

151
fotogrammetric. Determinarea acesteia se face func ie de
latura fotogramei ẟi de acoperirea longitudinală necesară.
Baza de fotografiere redusă la scara fotogramei este:
l (100 − A )
b= x x
100

unde lx este latura în direc ia de zbor a fotogramei.

Folosind scara de fotografiere, baza se calculează cu
ajutorul rela iei:

B=b⋅m = lx (100 − Ax ) ⋅ m
f f
100

În timpul zborului baza de fotografiere se men ine

constantă prin intervalul de fotografiere sau intervalul de
aẟteptare între două înregistrări.

Acoperirea longitudinală a fotogramelor depinde de

înăl imea de fotografiere, care variază ẟi ea în func ie de
relieful terenului fotografiat. Pentru a men ine acoperirea
longitudinală constantă este necesar ca baza de
fotografiere să fie variabilă, adică să se men ină un raport
convenabil între baza ẟi înăl imea de fotografiere. Acest
raport se numeẟte raportul bazei ẟi el constituie un element
important al ridicărilor aerofotogrammetrice.

În tabelul următor se prezintă caracteristicile

principale ale câtorva tipuri de camere aerofotogrammetrice
clasice, cu înregistrare pe film, utilizate la noi în ară.

152
 Firma Denu- Formatul Tipul obiectivului Tipul obturatorului Film Volumul
constructoare mirea fotogra- f (mm) ẟi timpul de sau casetei
camerei mei (cm) expunere plăci m/cm

18x18 Aviotar f=210 60/19

central
RC8 18x18 Aviogon f=115 film sau
1/100-1/700
23x23 Aviogon f=152 60/24

Wild Super-Aviogon central

RC9 23x23 film 60/24
Heerbrugh 1:5,6; f=88 1/300
Elve ia
Aviogon-universal
RC 10 23x23 1:5,6; f=152 obturator cu lamele film 60/24
Super-Aviogon lî 1/500- 1/1000
1:5,6; f=88

MRB Super-Lamegon Central

23x23 film 120/24
9/2323 f=90 1/100 - 1/1000

obturator cu discuri 120/20

MRB Lamegon 1:4;
VEB 11,5/1818 18x18 f-115 1/100 - 1/1000 film sau
Carl Zeiss 120/19
Jena
obturator cu discuri
Germania MRB Pinatar 1:4;
18x18 1/50 - 1/100; film 120/20
21/1818 f=210
1/100 - 1/1000

LMK Lamegon f=300 obturator cu discuri

2000 22,8x22,8 Lamegon f=210 1/60 - 1/1000 film 120/24
RMK Toparon 1:5,6
23x23 obturator cu discuri film 60/24
Carl Zeiss A 21/23 f=210
Oberkochen
Germania RMK 23x23 Telikon 1:6,3 obturator cu discuri film 60/24
A 60/23 f=610 1/60- 1/1000
Ottica
FOMA Rigei 1:6,3 1/100, 1/200,
Mecanica 23x23 film 120/24
54/A f=153 1/300
Italiana

EF. 49 60/23
Anglia 23x23 Ross 1:6,3 f=153 1/50 ẟi 1/300 film
MARK II 76/23

153
 În cazul fotogrammetriei terestre pentru baza de
fotografiere B, există patru cazuri de fotografiere
stereoscopică terestră:

154
6.3 Orientarea stereogramelor

Pentru ca modelul optic să fie ob inut în condi iile de a fi

restituit este necesar să fie restabilit procesul optico-geometric
din momentul fotografierii. Pentru aceasta este necesar ca
fotogramele ce formează stereograma (acoperire mai mare de
60%) să fie orientate mai întâi interior ẟi apoi exterior. Orientarea
interioară are ca scop restabilirea congruen ei razelor iar
orientarea exterioară restabilirea pozi iei fotogramelor în
momentul fotografierii. În Figura 6.2 sunt prezentate elementele
de orientare interioară ẟi exterioară ale unei stereograme.

Figura 6.2 – Orientarea unei perechi de fotograme (stereograme)

• Orientarea interioară
155
 Elementele de orientare interioară se cunosc direct. Teoretic,
elementele care definesc perspectiva sunt punctul

principal ẟi distan a principală, iar practic, punctul mijlociu M

ce se găseẟte la intersec ia indicilor de referin ă ẟi distan a
focală f numită ẟi constanta camerei.

Deci orientarea interioară a fotogramei (negativului) în

camera aparatului de restitu ie se face potrivind fotograma
în portcliẟeu în aẟa fel încât indicii de referin ă să
suprapună indicii (liniari) corespunzători ai camerei ẟi
introducând distan a focală f a camerei de aerofotografiere.
• Orientarea exterioară

Valorile elementelor de orientare exterioară înregistrate în

momentul fotografierii sunt aproximative (exceptând georeferen
ierea) ẟi de aceea orientarea exterioară se face indirect func ie
de punctele de reper (cel pu in 3 în cazul congruent, 4 în cazul
afin, sau 5 în cazul optim) riguros determinate prin măsurători
terestre în X, Z ẟi Z sau prin aerotriangula ie.

Elementele de orientare exterioară a fotogramei, prezentate

în Figura 6.3, sunt: X,Y,Z (coordonatele centrului de perspectivă a
imaginii), ω, φ, κ (rota iile în jurul celor trei axe ale sistemului de
coordonate: ruliu, tangaj, gira ie,) ẟi factorul de scară.

156
 Figura 6.3 - Elementele de orientare exterioară.

Pentru a construi rela ia matematică dintre spa iul-imagine

ẟi spa iul-obiect sunt necesare identificarea în ambele sisteme a
unor puncte de control. În cazul în care coordonatele centrului de
perspectivă sunt cunoscute prin utilizarea unui GPS conectat la
cameră, atunci sunt necesare 5 puncte de control, câte unul în
fiecare col al blocului fotogrammetric ẟi unul în mijloc, pentru
control. În plus se identifică pe fiecare fotogramă câte 9 puncte
de legătură cu fotogramele adiacente.

O fotogramă este definită ca orientare exterioară de 6

elemente ẟi anume 3 elemente liniare (3 transla ii) ẟi 3
elemente unghiulare (3 rota ii). Pentru simplificare să
considerăm că axa OX a sistemului general de referin ă
corespunde cu direc ia generală de zbor.

157
 Prin urmare orientarea exterioară a unei stereograme va fi

definită de 12 elemente. Dacă se consideră fotogramele F 1 ẟi F2

ale cuplului, cu elementele de orientare respective, avem:
F1 → x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1
F2→ x2 , y2 , z2 , k2 , φ2 , ω2

Dacă se face diferen a elementelor corespunzătoare

se constată că orientarea exterioară a unei stereograme
poate fi definită ẟi func ie de orientarea exterioară a unei
singure fotograme ẟi diferen ele ce indică pozi ia unei
fotograme fa ă de cealaltă.

Astfel rela ia Δh = c • Δp, care indică diferen a de

paralaxă dintre două puncte de pe stereomodel, func ie de
diferen a de nivel între ele, se poate scrie sub forma:

F1 → x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1
F2 → x2 , y2 , z2 , k2 , φ2 , ω2
Δx, Δy, Δz, Δk, Δφ, Δω

Diferen a Δx este de fapt componenta bazei de

fotografiere pe direc ia x, care se notează Bx.

Dacă axa x corespunde cu direc ia generală de zbor,

atunci conform figurii
Bz
O2
O1 Bx
By
se poate scrie

158
 Δx ≅ Bx; Δy ≅ By; Δz ≅ Bz

iar By =tgγby ẟi Bz =tgγbz

Bz Bx

Cu aceste date, elementele de orientare exterioară

ale unei stereograme pot fi date sub forma:
x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1 , Bx
By, Bz, Δk, Δφ, Δω (1)

x1 , y1 , z1 , k1 , φ1 , ω1 , Bx
γby , γbz , Δk, Δφ, Δω (2)

În ambele cazuri cele 12 elemente s-au grupat în două ẟi

anume: în rândul întâi s-au dat elementele de orientare ale unei
fotograme a cuplului plus depărtarea pe x până la cea de a doua
fotogramă, iar în rândul al doilea s-au dat elementele diferen iale
sub formă directă (1) ẟi sub formă exclusiv unghiulară (2).

Această grupare este foarte importantă deoarece

elementele din rândul al doilea, ce exprimă pozi ia relativă a unei
fotograme fa ă de cealaltă, pot fi cunoscute în mod nemijlocit.

Opera ia de determinare a elementelor din rândul al

doilea se numeẟte orientare relativă ẟi corespunde cu
opera ia de ob inere a modelului optic, numită ẟi opera ia de
eliminare a paralaxelor.
Prin urmare plecând de la 12 elemente de orientare
exterioară necunoscute, date în sistemul perechii de fotograme

F1F2 , s-a ajuns la 7 elemente date în rândul 1 din sistemele (1) ẟi

(2), iar opera ia de orientare exterioară are loc în două etape de

159
lucrări ẟi anume: orientarea relativă ce nu necesită nimic
cunoscut dinainte ẟi orientarea absolută condi ionată de
cele 7 elemente.

Orientarea relativă, adică ob inerea modelului optic

geometric, se consideră realizată atunci când razele omoloage
se intersectează două câte două ẟi deci când pe tot cuprinsul
modelului optic nu se mai constată nici o paralaxă.

Ea se poate face pe cale analitică sau prin procedeul

optico-mecanic al apropierii succesive în aparatele de
stereorestitu ie.

Orientarea absolută constă în determinarea elementelor de

legătură dintre coordonatele (x,y,z) ale modelului fotogrammetric 3D
(ob inut în urma orientării relative) ẟi coordonatele X,Y,Z ale
sistemului de referin ă a terenului fotografiat.

Modelul optic geometric ob inut trebuie pus în scară ẟi

înclinat (în ansamblu) în aẟa fel încât cotele ce se citesc pe
el să corespundă cu cotele reale din teren.

Func ie de cele 7 elemente rămase din orientarea

exterioară se poate face orientarea absolută ce cunoaẟte
două etape:

- punerea în scară a modelului ce necesită pozi ia

planimetrică (cunoscută) a două puncte cât mai depărtate
între ele, adică 4 elemente (x1, y1 ẟi x2, y2);
- înclinarea modelului ce necesită cunoaẟterea cotelor a cel
pu in 3 puncte (de asemenea caracteristice ẟi care să nu fie
160
coliniare). Se recomandă ca acestea să nu fie identice cu
punctele folosite pentru aducerea în scară.
6.4 Aerotriangula ia
Aerotriangula ia este un procedeu de îndesire fotogram-
metrică a re elei de sprijin (altimetrică ẟi planimetrică) pe baza
rela iilor rezultate din dubla ẟi tripla acoperire a fotogramelor
succesive - procesul prin care imaginile sunt aduse din sisteme
relative în sisteme absolute (coordonate teren). Mai putem spune
că aerotriangula ia transformă elementele din spa iu-imagine în
spa iu-obiect cu ajutorul unor elemente de sprijin, care sunt
puncte determinate la teren, premarcate ẟi presemnalizate, bine
definite geometric ẟi distribuite uniform în planul imagine.

Aerotriangula ia permite georeferen ierea simultană a

tuturor imaginilor unui bloc de fotograme, folosind pe cât
este posibil suprapunerile dintre imagini ẟi benzi, cu un
număr minim de puncte de referin ă. Această opera ie
presupune în primă fază măsurarea unui anumit număr de
puncte pe cât mai multe imagini, după care calcularea în
întreg blocul permite determinarea unui set de parametri
fotogrammetrici. Anumite module de calcul ale aerotriangula
iei din sistemul fotogrammetriei digitale folosesc aceleaẟi
formule de la fotogrammetria analitică.

Măsurarea punctelor de referin ă se face cu ajutorul

ferestrelor multiple. Odată ce un punct a fost măsurat într-o
imagine, sistemul poate afiẟa în ferestre mici toate imaginile care

161
ar putea con ine punctele respective. Singurul lucru pe care
operatorul rămâne să-l facă este de a măsura pozi ia punctului în
fereastra în care este prezent, monoscopic sau stereoscopic. Pe
de altă parte măsurarea punctelor de legătură este automată.

Un exemplu privind fluxul tehnologic pentru

executarea aerotriangula iei în fotogrammetria digitală este
prezentat în schema următoare.
- rezolutia de la scanare 12.5 microni
Imagini - se specifica mărimea unui fiẟier
- se specifica scara pentru restituit
digitale - formatul imaginilor *.tif

- definim proiectul
- facem orientarea interioara
- specificam RMS pentru IO si nr. de puncte prin
SocetSet care se face calculul IO
- import image frame
- editam camera calibration pentru SocetSet si Orima
- editam fiẟierul punctelor de control

- aducem imgaginile de tip *.sup

- editam proiectul pentru Orima
- definim identificatorii camerei pentru
ORIMA SocetSet si Orima
- definim bloc
APM - punem APM pentru orientarea relative
- punem GCP pentru orientarea absoluta
- compensam cu CAP-A verificam Sigma 0
- importam rezultatele

- verificam blocul
Verificare ẟi - stabilim preciziile in func ie de precizia de
măsurare de la CAP_A ± 8.5 / 10 microni
control - verificam RMS al blocului
- se verificam RMS pentru punctele de control

- se va face validarea datelor

STEREOMODEL
162
 Prof. dr. Lucian Turdeanu a prezentat foarte concis în
schemele următoare fluxul tehnologic pentru executarea
diverselor metode de aerotriangula ie analitică (Figura 6.4)
ẟi clasificarea metodelor de aerotriangula ie (Figura 6.5):

Figura 6.4 – Fluxul tehnologic al diferitelor metode de aerotriangula ie analitică

163
 Figura 6.5 – Clasificarea metodelor de aerotriangula ie

Punctele de legătură între stereomodele trebuie măsurate

ẟi folosite pentru evaluarea preciziei finale a aerotriangula iei,
modelului digital al terenului, precum ẟi a ortofotoplanurilor finale.
Punctele de verificare trebuie să fie puncte bine definite la nivelul
solului, cu coordonatele X, Y ẟi Z.

Trebuie să existe cel pu in un punct de verificare la 20 de imagini

aeriene. Trebuie întocmit un plan care să arate numărul ẟi
distribu ia punctelor re elei geodezice de sprijin din zonă.
Punctele de verificare trebuiesc localizate, bine distribuite
în cadrul blocului fotogrametric, precum ẟi pe imagini (nu doar în

164
apropierea centrului de proiec ie). Punctele de verificare
trebuie măsurate în timpul procesului de aerotriangula ie ca
orice alt punct, dar ele nu trebuie tratate asemeni reperilor
fotogrametrici în procesul de compensare al aerotriangula
iei. Pentru o identificare corectă a punctelor de verificare se
vor întocmi descrieri topografice clare.

Pentru executarea aerotriangula iei digitale, trebuiesc

executate măsurători asupra punctelor de legătură în mod automat
sau manual. Când punctele măsurate automat nu sunt suficiente
pentru orientarea relativă a stereomodelelor, operatorul este obligat
să execute măsurători ale punctelor de legătură în mod manual.
Detaliile referitoare la acest lucru vor fi incluse în propunerea
tehnică la capitolul unde se descrie abordarea, softul ẟi hardul
(plotterul analitic sau sta ia de lucru fotogrametrică digitală) care
urmează să fie folosit ẟi modul de respectare a toleran elor impuse.
Prestatorul va decide asupra numărului optim de puncte de legătură
pentru asigurarea unei bune orientări relative a stereomodelelor.
Dacă blocul de aerotriangula ie este împăr it în subblocuri, vor fi
folosite cel pu in două imagini adiacente la calcularea celui de-al
doilea bloc. Punctele de legătură sau centrul de proiec ie cel mai
apropiat de noul bloc trebuie să fie considerat ca liber ẟi să fie
compensat din nou. Pentru racordarea blocurilor fotogrametrice
adiacente se va folosi metoda clasică, adică: măsurarea la capătul
fiecărei benzi a trei puncte de legătură care să fie acelea ẟi ẟi în
blocul fotogrametric
165
vecin. Evaluarea calită ii racordării se face prin compararea
valorilor coordonatelor X, Z, Y, ob inute din compensarea
celor două blocuri vecine. Compensarea aerotriangula iei
digitale trebuie executată prin metode riguroase cu eviden
ierea preciziei ob inute. Imaginile adi ionale trebuie incluse
în aerotriangula ie pentru a asigura consisten a geometrică
între zonele adiacente de proiect.

Scopul Aerotriangula iei este de a furniza punctele de

sprijin necesare pentru orientarea absolută a modelelor
stereofotogrametrice ẟi de asemenea să asigure îndesirea re
elei de sprijin, ceea ce diminuează volumul măsurătorilor la
teren. Din acest motiv, punctele de legătură măsurate în mod
manual trebuie să reprezinte detalii punctiforme vizibile pe
fotogramă, identificabile uẟor la teren, ca ẟi reperii permanen i
de la sol sau ca reperii noi, stabili i cu acest scop.

Trebuie să se pună accent pe măsurarea punctelor de

legătură identificate în cât mai multe imagini fotogrametrice
posibile (puncte de suprapunere), minim patru în cadrul
blocului. Punctele măsurate în doar două fotograme trebuie
să apară numai la capetele benzilor de zbor. Punctele
măsurate în trei fotograme trebuie să apară obligatoriu pe
direc ia centrelor de proiec ie ale imaginilor precum ẟi la
marginile de nord ẟi sud ale blocului footgrametric.

Compensarea aerotriangula iei digitale trebuie astfel

realizată încât erorile grosolane să fie eliminate complet. Erorile
166
reziduale cele mai mari ob inute în timpul procesului de
aerotriangula ie nu trebuie să fie mai mari de 1.2 din
mărimea pixelului. Erorile medii pătratice σ (sigma) pentru
compensarea finală a aerotriangula iei nu trebuie să fie mai
mari de 0.8 din mărimea pixelului.

6.5 Stereorestitu ia / aparate de stereorestitu ie

Opera ia de exploatare a modelului optic orientat exterior

se numeẟte restitu ie stereofotogrammetrică sau stereorestitu ie.

Fiecare detaliu se urmăreẟte pe modelul optic cu

marca stereoscopică, urmărindu-se atât deplasarea în plan
cât ẟi evolu ia spa ială (z) a fiecărui detaliu.

Aparatelele de stereorestitu ie analogică utilizate pot da

pozi iile planimetrice ẟi altimetrice ale punctelor terenului cuprins
în por iunea comună a două fotograme sub formă grafică sau
numerică. Dintre aceste aparate, folosite cca. 4 decenii în secolul
XX, ẟi care acum au devenit piese de muzeu, men ionăm:

- Stereoplanigraful Zeiss;
- Aviografele Wild A5, A7;
- Stereocomparatoarele Zeiss;
- Aviografele Wild B8;
- Stereometrografele Zeiss.
Din punct de vedere tehnologic, procesul
fotogrammetriei se desfăẟoară conform etapelor cunoscute.

167
 Astfel, prima etapa a procesului tehnologic o reprezintă
ansamblul operatiunilor de înregistrare a datelor. Pentru
inregistrari se folosesc camere speciale terestre sau aeriene
montate pe platforme aeriene sau spatiale purtatoare ale
sensorilor de înregistrare.
A doua etapă a procesului tehnologic fotogrammetric ẟi de

teledetec ie o reprezintă prelucrarea primară ẟi corectarea

datelor ob inute sub formă analogică sau digitală. Dacă în
ceea ce priveẟte prelucrarea analogică se utilizeaza
echipamentele clasice de prelucrare ẟi interpretare a
fotogramelor aeriene sau terestre, pentru prelucrarea
analitică ẟi digitală exista echipamente noi de forma statiilor
fotogrametrice de lucru interactive.

Astfel de sta ii de lucru fotogrammetrice moderne care

folosesc sisteme interactive sunt produse ẟi comercializate
de firme cu renume, cum sunt Leica (Elve ia ), Zeiss
(Germania), Galileo Siscam (Italia), etc., prezentate spre
exemplu în figurile 6.6, 6.7, 6.8, 6.9, 6.10 ẟi 6.11.
Aparatura fotogrammetrică Leica utilizează pachetul
de programe MAP, care lucrează sub sistemele de operare
MS-DOS, Windows, UNIX ẟi VMS. Sistemul interactiv care
foloseste MAP-ul (cu versiunile sale MAPDE, MAPOP,
RISIS/MAP) poate primi date de la intreaga gamă de
aparate AC1, BC1, BC2, BC3, SD 2000 ẟi SD 3000.

168
 Firma Leica, pe lângă stereoploterele analitice care
asigură precizii ridicate (1-2 µm) a produs sta ia
fotogrammetrică digitală DVP, prezentată în Figura 6.6 (a
cărei precizie este de 30 µm) utilizată la lucrări în care cererea
de asigurare a unei precizii ridicate este mai pu in importantă.

Figura 6.6 – Sta ia fotogrammetrică digitală DVP (Leica - Elve ia)

Imaginile preluate digital vor fi compensate prin retuẟare

(filtrare) de petele luminoase (Hot Spots) ẟi se vor elimina
diferen ele datorate unghiului solar diferit.

Imaginile individuale trebuie să fie clare iar detaliile să se

distingă foarte clar. În ansamblu, imaginile trebuie să fie
omogene, fără diferen e de contrast ẟi tonalitate în cazul în
care imaginile provin din surse diferite.

169
Figura 6.7 – Sta ia de lucru fotogrammetrică SD 2000 ( Leica – Elve ia )

Figura 6.8 – Stereoplotterul analitic fotogrammetric KERN DSR ( Elve ia)

170
Figura 6.9 – Stereoplotterele fotogrammetrice analitice
Planicomp P2 ẟi Planicomp P3 (Zeiss – Germania)

171
 Aparatele de stereorestitu ie analitică produse de
firma Galileo Siscam, de tipul DIGICART 40,
STEREOCART, STEREOBIT 20, au implementate pachete
de programe care rezolvă automat :
- orientarea interioară;
- orientarea relativă ẟi absolută;
- corectarea erorilor instrumentale sistematice,
corectarea distorsiunii
obiectivului ẟi corectarea deforma iilor filmului;
- restitutia numerică ẟi grafică;
- aerotriangula ia;
- aplica iile speciale pentru fotogrammetria la scurtă distan ă;
- calibrarea instrumentului.

Figura 6.10– Stereorestitutoarele analitice fotogrammetrice

Stereocart ẟi Digicart 40 (Italia)

172
 Figura 6.11 - Stereorestitutorul analitic fotogrammetric
Stereobit 20 (Italia)

Firma Galileo Siscam a produs sistemele grafice

interactive GART ẟi GRES al caror editor grafic interactiv
permite vizualizarea, corectarea, analizarea ẟi
cartografierea automata a datelor primite de la un aparat de
restitu ie analogic, analitic sau digital.
Urmatoarele etape ale procesului tehnologic fotogrametric
se refera la prelucrarea tematica a datelor ẟi interpretarea,
modelarea matematica ẟi valorificarea tematica a lor.

Avantajul pe care îl oferă sistemele fotogrammetrice

interactive, concepute sub forma sta iilor de lucru
fotogrammetrice, este acela de reconstituire tridimensionala a

173
elementelor din spa iul obiect ẟi de a crea modele ale unor
obiecte care nu mai exista fizic, efectuind asupra lor
activitati specific ingineresti.
Odata cu dezvoltarea sistemelor hardware, care permit
stocarea cu rapiditate a unor matrici n-dimensionale mari, în
multe activitati de cercetare, proiectare, inginerie

tehnologică ẟi mai ales în industria geomatică, tendin a

actuală în lume este de a se lucra tot mai mult cu modelul
analitic ẟi digital al elementelor din spa iul obiect.

174
 În afara sistemelor clasice de interac iune legate de
ecran ẟi hăr i sau planuri la diverse scări editate pe suport
nedeformabil, o amploare tot mai mare capătă sistemele
industriale de culegere a datelor prin digitizare în 3D sau
sistemele de culegere a datelor prin scanarea imaginilor cu
rezolutie mecanica ẟi de preluare ridicată. Tehnicile de
modelare a suprafe elor ẟi de modelare 3D a corpurilor solide
în memoria calculatorului deschid largi perspective utilizării
sistemelor fotogrametrice de digitizare tridimensionala.

În Figura 6.12 este prezentat sistemul de digitizare

manuală a planurilor de situa ie cu ajutorul sta iei de digitizare
PD Digitizing Workstation produsă de firma germană Zeiss.

Figura 6.12 – Sta ia de lucru digitizoare PD cu rezolu ia de 0,025 mm.

175
 Metodele de fotogrammetrie digitală utilizează
scannerele care nu sunt altceva decât dispozitive de
digitalizare (transformare în binar) a unei imagini sau a unui
text. Func ionarea sa se aseamănă întru-câtva cu cea a
fotocopiatorului.

Imaginea este explorată ẟi analizată punct cu punct. În

func ie de tonalitatea de gri sau de culoare, scannerul furnizeaza
computerului o marime digitală care poate fi stocata în memoria
calculatorului, inregistrata pe discheta, vizualizată pe monitor sau
transmisă ẟi reprodusă la imprimantă sau plotter.

176
Gama de scannere este foarte variată, performan ele lor fiind în
func ie de: numarul de puncte per inch (1200.... 9600 dpi pentru
scannere de uz profesional ), numarul nivelelor de gri ( 32, 64,
256 ), numarul de culori (256 pana la 16,6 milioane de culori) ẟi
format (de la scannere de mână ( 10,5 cm.) la A4 .....A0). Spre

exemplu, printre ultimele apari ii, putem men iona scannerul

rotativ de birou cu forma aerodinamica “Hi Scan” comercializat
de firma franceza Service July. Acest produs foarte compact
ẟi rapid poate digitiza imagini de 10 x 10 cm la 10.000 dpi într-
un minut sau chiar mai pu in, în func ie de rezolutie. Programul
care se livrează împreună cu Hi Scan, este cunoscut pentru
posibilită ile sale de îmbunăta ire a digitizării ẟi prelucrării
imaginilor. În figurile 6.13a ẟi 6.13b sunt prezentate câteva
tipuri de scanere performante utilizate în fotogrammetrie (de
fabrica ie Leica Helava ẟi Zeiss), care folosesc un soft ẟi un
hard complex (procesor rapid, memorie suficientă, controlor
hard disc de tip SCSI, interfa ă video adecvată).

Figura 6.13a - Scanere fotogrammetrice tip DSW 300 ẟi RM-1/DOS.

177
Figura 6.13b - Scaner fotogrammetric tip PHODIS SC.

Figura 6.13c - Scaner fotogrammetric tip Z Imaging Intergraph

178
9 Modelul digital al terenului ob inut prin metode de
fotogrammetrie digitală

Scopul modelului digital al terenului (MDT) este, pe de o

parte, de a fi folosit în ortofotoredresare, iar pe de altă parte,
pentru a avea o descriere exactă a terenului în alte scopuri.

Spre exemplu, pentru scara ortofotoplanului 1:5000,

MDT este de obicei realizat pe o grilă cu echidistan a de 5
m iar precizia este de ± 1.00m. După generarea automată a
modelului digital al terenului, acesta trebuie editat în sensul
corectării cotelor greẟite.

Punctele MDT trebuiesc livrate întrun fiẟier tip ASCII.

Dimensiunile fiẟierelor care cuprind coordonatele punctelor din
alcătuirea MDT nu trebuie să depăẟească 80 MB. Toate rupturile
de teren (breaklines) mai mari de 1 m, precum ẟi alte detalii
(schimbările de pantă neeviden iate în grilă, firele de apă,
suprafe ele de apă – extrase ca poligoane închise, taluzurile,
digurile) trebuie preluate în mod manual ẟi vor fi livrate în fi ẟiere
format .dxf, ca elemente grafice de tip polilinie 3D.

În domeniul aplicatiilor grafice pe calculator, o

importanta deosebita o are modelarea matematica a terenului
ẟi corpurilor în spa iu, precum ẟi studiul imaginilor ob inute pe
cale fotogrammetrică sau de teledetectie. Reprezentarea
imaginilor pe ecranul unui dispozitiv grafic se face în mai multe
moduri astfel încât aceasta să fie cât mai sugestivă:

- reprezentari prin puncte sau prin sectiuni

transversale); 179
 - reprezentari tip " wire-frame " ("cadru de sirma");
- reprezentare prin retea de poligoane (reprezentare
poliedrala), etc.

Toate aceste reprezentari ridica fiecare probleme specifice,

în literatura tehnică de specialitate acestea fiind tratate cu mare
atentie în func ie de aplica iile grafice în care se întâlnesc.

Sistemele fotogrammetrice digitale sunt sisteme de

exploatare a imaginilor digitale sau digitizate. Dezvoltarea
fotogrammetriei a cunoscut transformări profunde determinate de
progresele făcute în domeniile matematicii, fizicii ẟi tehnicii de
calcul care au permis perfec ionarea sistemelor de prelucrare a
fotogramelor în toate zonele spectrului electromagnetic, folosind
senzori din ce în ce mai performan i. Apari ia în ultimul deceniu al
secolului XX a camerelor fotogrammetrice digitale permite
salvarea înregistrărilor direct în memoria aparatelor sub forma
unor fiẟiere imagine. Formatul digital rezultat se caracterizează
printr-o precizie radiometrică ẟi geometrică mare. Această
dezvoltare a fotogrammetriei ẟi apari ia teledetec iei de înaltă
rezolu ie a dus la dezvoltarea metodelor de recunoa ẟtere a
formelor prin fotointerpretare semiautomată /automată.

Modelarea digitală a reliefului realizată conven ional cu

ajutorul mijloacelor fotogrammetrice , folose ẟte ca structuri de
referin ă puncte distribuite în lungul curbelor de nivel , pe profile
ẟi în re ele. Totdeauna acestea se completează cu punctele care

180
descriu liniile ẟi pozi iile, ce prezintă importan ă sub aspect
morfologic.

Fotogrammetria digitală prelucrează imaginile digitale sau

digitizate. Specific acestor noi tehnologii de fotogrammetrie au
apărut pe lângă produsul tradi ional, care este harta, noi produse
precum sistemele informa ionale geografice (SIG) sau sistemele
informa ionale ale teritoriului (SIT).

Pentru generarea modelelor digitale culegerea datelor de

referin ă reprezintă o fază fundamentală , dependentă direct de
tipul modelului generat. Datele ini iale (punctele de referin ă) sunt
culese fotogrammetric dacă se dispune de imagini (fotograme)
preluate la scări mari. Metodele fotogrammetrice au o largă
utilizare ẟi operează cu imagini provenite de la senzori optici
aeropurta i, precum ẟi cei amplasa i la bordul sateli ilor sau
navelor spa iale. Datele se culeg prin digitizarea stereomodelelor
(în principal pentru modele destinate aplica iilor la scări mari ẟi
medii) sau aplicând tehnici de corela ie a imaginii (modele
utilizate pentru aplica ii la scări medii ẟi mici).

Principala sursă de informa ie este fotograma care în

fotogrammetria digitală poate fi scanată în vederea exploatării
monoscopice sau stereoscopice, poate fi digitizată la tabela de
digitizare prin fotointerpretare de către operator.

Fotogramma digitală o putem defini ca fiind o

fotogramă ob inută prin baleaj (scanare ) în spa iul obiect.

181
 Când o fotogramă analogică este stocată pe un suport
magnetic prin scanare se ob ine o fotogramă digitală. Ob
inerea modelului digital al terenului se realizează conform
schemei următoare:

Scanare fotograme

Aerotriangula ie

- Modelul Digital al Terenului (DTM) Restitu ie

- Ortofoto digital

Ob inerea modelului digital se realizează cu ajutorul re

elelor de tip TIN ẟi de tip GRID. Modelul Digital Altimetric (MDA)
este o reprezentare matematică a altitudinilor unei suprafe e
topografice din spa iul obiect pentru o zonă de teren bine
definită. MDA con ine pentru fiecare punct ẟi informa ia
altimetrică pentru obiectele aflate la suprafa a solului, cât ẟi sub
această suprafa ă (creste, dealuri, gropi). Această suprafa ă a
apărut datorită metodelor fotogrammetrice automate de
determinare a punctelor corespondente la exploatarea
stereogramei digitale sau în cazul laser-scaner-ului la
determinarea punctelor. Această suprafa ă a apărut datorită
metodelor fotogrammetrice automate de determinare a punctelor

182
corespondente la exploatarea stereogramei digitale sau în
cazul laser-scaner-ului la determinarea punctelor ob inute pe
baza datelor din prima reflexie. Corespunzător acestor metode
se determină coordonatele planimetrice ẟi cotele punctelor .

Re eaua TIN (triangulated irregular networks) face o

distinc ie referindu-se strict la modelele digitale structurate sub
formă de retele triangulare neuniforme. Ele includ seturi de
triunghiuri adiacente, ce nu se suprapun, ob inute prin calcul
folosind puncte distribuite neunuiform, pentru care se cunosc
coordonatele X,Y,Z. De asemenea, stochează legăturile
topografice dintre triunghiuri ẟi vecinii lor adiacen i.

Re eau de tip GRID este formată din triunghiuri

regulate. Re eaua de triunghiuri regulate se formează între
punctele specifice care determină informa iile de altitudine .

Fluxul tehnologic de ob inere a modelului digital al

terenului este prezentat în schema din Figura 7.1.
În principiu, DTM (Digital Terain Model) constituie o
matrice de altitudine exprimată prin cote conformă cu vârfurile
unei grile în modul vectorial ẟi printr-o imagine în modul raster
unde valoarea fiecărui pixel corespunde cotei sale.

Rezultatul interpretării imaginilor satelitare ẟi, implicit,

oportunită ilor de utilizare a acestora, sunt condi ionate de
puterea de rezolu ie a senzorului, natura detaliilor, perioada
înregistrărilor, modul de înregistrare ẟi de însuẟirile
modelului optic realizat de operator.
183
 - se specifica rezolutia de la scanare
STEREOMODEL - se specifica scara pentru restituit
- formatul imaginilor *.tif

SocetSet - incarcam proiectul

- incarcam imaginile
(INPUT)

- extragere automata prin modulul

ATE
- extragere curbe de nivel manual
in zonele de padure, muntoase,
accidentate si interpolate prin
GENERARE GENERARE modulul PRODTM de la restitutie
- se specifica tipul si rezolutia de
DTM DTM obtinere a dtm-ului
ATE PRODTM - tipul: GRID, TIN
- rezolutia: se specifica in functie
de scara fotogramelor distanta
dintre puncte la scara planului
care va reprezenta rezolutia de
calculare a dtm
- se va alege o rezolutie mai mica
de lucru pentru obtinerea unei
precizii mai bune

- dtm-ul calculat la restitutie se transfera la statia de

CORECTARE lucru DTM
- editarea se face prin modulul ITE care face o corectare
DTM punct de punct, pe poligoane sau prin breakline acolo
unde avem zone accidentate
- se verifica erorile circulare si liniare

- se va face unirea mai multor dtm-uri care au fost

corectate si taiate in scopul obtinerii unui dtm final care

MERGE va avea o anumita precizie in functie de :tipul, rezolutia,

metoda de unire si nr. de puncte care sunt luate in calcul in zona de
acoperire
- dtm-ul final trebuie sa fie de tip GRID iar fisierul va fi
convertit ca ASCII cu o anumita rezolutie finala

- se verifica in zonele cu probleme

VERIFICARE - se va face validarea datelor
(OUTPUT) - se face exportul fisierelor in *.dxf

Figura 7.1

184
 Calitatea modelului digital al terenului depinde, la rândul
său, de nivelul detaliilor, respectiv rezolu ia acestora ẟi de
precizia determinării datelor de bază, a cotelor individuale. Cerin
ele minime , în cazul ambelor aspecte, sunt impuse de contextul
ẟi de natura aplica iei fixată pe utilizator. În pas cu automatizarea
procedurilor de ob inere a DTM-ului apare ẟi nevoia crescândă
de sporire a preciziei acestuia care se reflectă în produsele
finale. Din acest punct de vedere rezolu ia se dovede ẟte a fi un
factor mai pu in limitativ, exceptând anumite regiuni; în consecin
ă, erorile de determinare a cotelor sunt tot mai mult luate în
considerare, căutându-se solu ii de diminuare a lor.

În imaginile următoare (figurile 7.2, 7.3 ẟi 7.4) este

prezentată o zonă de MDT ob inut prin fotogrammetrie aeriană,
cu culmile ẟi pantele unor versan i văzu i sub diverse unghiuri.

Modelul digital al terenului ẟi produsele derivate, cum ar fi

panta, aspectul, hidrologia , reprezintă elemente importante în
alcătuirea ẟi interpretarea hăr ilor. MDT oferă o serie de date
suplimentare legate de vegeta ie, utilizarea terenului, fiind ẟtiut
faptul că distribu ia vegeta iei este influen ată de pantă, aspect.

Spre exemplu, harta drenajului, realizată pe baza re

elei hidrologice, corelată cu date despre precipita ii, gradul
de împădurire, ẟi panta terenului, oferă informa ii legate de
posibilitatea producerii de inunda ii ẟi despre cât de expusă
este zona la astfel de fenomene de risc.

185
Figura 7.2

Figura 7.3

186
 Figura 7.4

Figura 7.5 Modelul digital al terenului pentru o zonă cu risc major de

inunda ie
187
 Figura. 7.6 Modelul digital al terenului - perspectivă a unei văi în moment
de inunda ie maximă

În concluzie, modelul digital al terenului devine un

instrument, un obiect de studiu de un real folos pentru
diverse sectoare de activitate ẟi penru diverẟi utilizatori.
Deoarece MDT este redat în format digital poate fi oricând
utilizat, modificat sau prelucrat cu uẟurin ă în scopuri
diverse, reprezentând asfel un mijloc, o oportunitate
eficientă de lucru, demnă de luat în considerare în studiile ẟi
analizele principalelor sectoare ale economiei na ionale.

188
• BIBLIOGRAFIE:
-rd
1. Albertz J. Photogrammetric Guide, 3 Edition,
Kreiling W. Germany, 1980
2. American Society Non-topographic Photogrammetry.
–nd
of Photogrammetry 2 Edition ASP, 1982
3. American Society of Manual of Photogrammetry and Remote
Photogrammetry and -rd
Sensing. 3 Edition, ASPRS Press, 1997
Remote Sensing
4. Procesamiento Digital de Imagenes
Bahr H.P. (Aplicacionesen Fotogrametria y
Teledeteccion). Eschborn, 1991 Calculatoarele
5. Baltac V., Roman D., electronice, grafică interactivă ẟi prelucrarea
Lustig A., Stănescu C. imaginilor. Editura Tehnică, 1985
6. Daratech Associates CAD/CAM/CAE. Present Technology.
Cambridge, Massachusetts, 1984.
7. Ecker R. Geocoding Using Hybrid Bundle
Jansa J. Ajustment and a Sophisticated DTM.
th
11 Symposium of EARSEL, 1991
8. Fejes Iuliu Func ii Spline în teoria mecanismelor.
Editura ẞtiin ifică ẟi Enciclopedică, 1981
9. Foley J.D.,Dam van Fundamentals of interactive
A Wesley Addison computer graphics.
Publishing Company , London 1983
10. Graham L The Architecture of a Softcopy
Photogrammetry System. PE&RS, 1997
11. Hill Mc.Graw Principles of Interactive Computer Graphics.
New York, 1979
12. ISPRS History of Photogrammetry, Center of training
2002
13. ISPRS Manual of Photogrammetry and
Remote Sensing – Editia a V-a 2006
14. Ionescu Ion Fotogrametrie inginerească, UTCB,
Editura Matrix Rom 2003.
15. Koben B Mapping: Ways of Representing the World.
ITC Press, 1998
16. Leica Geosystems Leica ASCOT - Aerial Survey Control Tool,
GIS & Mapping Elve ia, 2008.
17. Marton Gherasim Fotogrammetrie.
Zegheru Nicolae Editura Ceres, 1972
18. Oprescu Nicolae
Calistru Virgil Fotogrametrie, I.C.B., 1982
Turdeanu Lucian
189
 19. Petrescu Florian Pattern Recognition în Remote Sensing, ITC.
Kovari Dana Symposium on Remote Sensing, Enschede, 1992
20. Popescu Gabriel Sisteme interactive de modelare a informa ei
fotogrammetrice, Editura Matrix Rom, 2009.
21. Popescu GabrielAvantajele metodelor holo-fotogrammetrice
combinate cu tehnicile de teledetec ie pentru
modelarea 3D a elementelor din spatiu obiect.
Simpozion CIPA, Sinaia 1993.
22. Răducanu, N., Fotogrammetrie planimetrică, A.T.M.,
Spatariu, A. Bucureẟti,1993
23. Roman D. Algoritmi de automatizare a proiectării. Lustig A.,
Stănescu C. Editura Militară, 1988
24. Rosenfeld A.Digital Picture Processing.
Kak A.C. Academic Press, New York, 1982
25. Shelly & CashmanIntroduction to computers and data processing.
U.S.A., 1980
26. Turdeanu LucianFotogrametrie analitică.
Editura Academiei, 1996
27. Van Wingerden, A. Future Trends and Directions în GIS.
GEOINFORMATICS, March, 1998
28. Volker W.Geodata-Based Applications în the World Wide
Web. Geoinformatics, March, 1998
29. Euler Formulas and Geometrical Modelling.
Wilson P.R IEEE Computer Graphics and Applications 5, 8 /
1985
30. *** Close-Range Photogrammetry & Surveying:
State of the art.

190