Unitatea de învăţare 7

FINANŢAREA IMM-URILOR

Cuprinsul unităţii de învăţare :

7.1. Finanţarea din surse proprii
7.2. Test autoevaluare 1
7.3. Finanţarea din surse externe
7.4. Test autoevaluare 2
7.5. Rezumat
7.6. Termeni cheie
7.7. Bibliografie

Obiectivele cursului: La terminarea acestei unități de

învățare veți fi capabili:
• să indicaţi care este cea mai adecvată formă de finanţare
într-un context dat;
• să comparaţi d ouă forme de finanţare şi să o alegeţi pe cea mai
avantajoasă;
• să identificaţi formele de finanţare (convenţionale, informale) mai
puţin costisitoare, accesibile unei întreprinderi mici şi mijlocii.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare: 2 ore

Dimensiunea firmei condiţionează decisiv modalităţile de finanţare la

care aceasta poate recurge. Biaias, Hillion şi Malicot (1991) au ridicat această
problemă, cunoscută sub denumirea de „teoria costurilor de acces a
finanţărilor” (Sandu, 2001, p. 24):
• firmele de talie mică îşi finanţează investiţiile, în principal, prin cash-
flow generat prin activitatea proprie sau prin contribuţia asociaţilor, utilizând
apoi puterea de negociere pentru obţinerea unui credit important din partea
furnizorilor şi, în ultimul rând, se adresează băncilor;
• firmele de talie mijlocie au dificultăţi în a emite titluri. În schimb, ele au
o putere de negociere mai ridicată (decât precedentele) în faţa băncilor şi pot
dispune de o îndatorare „mai largă”;
• firmele de talie importantă utilizează mai puţin îndatorarea bancară sau
creditul furnizor, însă ele se adresează mai mult pieţelor de capital.

În practică, întreprinderile mici şi mijlocii au o paletă mai largă de

modalităţi de finanţare între care:
• surse proprii;

97
 • surse externe (credit bancar; surse publice; fonduri de capital de risc;
leasing; credite de la furnizori şi de la clienţi; credite pe efecte de comerţ -
factoringul şi scontarea; sprijin acordat de incubatoarele de afaceri; sprijin
acordat de business angels).

În alegerea sursei de finanţare, întreprinzătorul trebuie să ţină cont de

următoarele criterii (Sasu, 2003, pg. 144), dincolo evident de costul acesteia:
• experienţa sursei de finanţare în acordarea de împrumuturi întreprinzătorilor;
• reputația sursei de finanțare;
• asistenţa pe care o oferă;
• alte servicii (analiza situaţiei financiare, elaborarea unor proiecţii
financiare, elaborarea unui plan de afaceri etc).

7.1. Finanţarea din surse proprii

În această categorie sunt incluse resursele proprii sau cele atrase de la
parteneri privaţi, altele decât instituţiile financiare.
Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei afaceri este formată din
economiile personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală (informală,
nescrisă), întreprinzătorul trebuie să aibă cel puţin jumătate din fondurile
necesare iniţierii afacerii (Sasu, 2003, p. 126). Ponderea economiilor personale
în lansarea afacerii are un rol important, mai ales în vederea obţinerii unei
finanţări substanţiale din alte surse. Creditorii vor fi întotdeauna interesaţi de
contribuţia financiară proprie a întreprinzătorului la lansarea afacerii, privind-o
ca pe o garanţie a seriozităţii şi interesului acestuia.
Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai întâi la prietenii
cei mai buni şi la rudele care doresc să investească în afacere. El însă trebuie să-
şi prezinte şansa de reuşită cu sinceritate, pentru ca în caz de eşec să nu-şi
îndepărteze rudele şi prietenii. Dacă va trata aceste împrumuturi ca pe oricare
altele, se va evita deteriorarea relaţiilor prieteneşti şi familiale.
Întreprinzătorul poate să-şi ia un partener pentru a-şi mări baza
financiară necesară iniţierii afacerii. Acest partener poate să nu fie cooptat ca
asociat/acţionar, ci se poate implica doar în managementul noii întreprinderi
sau poate primi o cotă din profit.
Finanţarea prin intermediul împrumuturilor primite de la rude şi prieteni
sau de la diverşi parteneri este o finanţare neformalizată, neinstituţionalizată
precum finanţările tradiţionale (credite bancare, leasing, împrumuturi de la alte
instituţii financiare). Acest tip de finanţare este specific fazei de demarare a
unei afaceri. Mecanismele care stau la baza obţinerii acestor surse sunt mai
degrabă plasate în sfera socială, a relaţiilor dintre oameni (obligaţie, încredere,
recunoştinţă, prietenie) decât în sfera economică (respectiv orientate spre
obţinerea unor profituri). Pe această linie a finanţărilor neformalizate se pot
adăuga şi alte modalităţi de finanţare, la care se poate face apel în faza de
demarare a unei afaceri, atunci când resursele sunt limitate: achiziţionarea unor
utilaje uzate de la cunoscuţi sau de la întreprinderi aflate în dificultate,
obţinerea unor credite comerciale de la furnizori sau de la clienţi, în baza unor
relaţii personale.

98
 Finanţarea din surse proprii prezintă avantajul că se poate obţine fără
prea multe formalităţi, fără garanţii, cu costuri mai scăzute, cu condiţii de
rambursare mai flexibile. De asemenea finanţarea prin surse proprii oferă
avantajul că întreprinzătorul îşi menţine controlul asupra afacerii. Finanţarea
prin surse proprii are şi unele dezavantaje : obţinerea unor sume mici, ceea ce
va inhiba transpunerea în practică a unor idei de afaceri mai ample; lipsa unui
plan de afaceri coerent (întrucât bani sunt obţinuţi pe criterii mai mult
sentimentale decât obiective), deci nu există o pregătire prealabilă lansării în
afacere.

În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre o soluţie de finanţare, pe

care o putem plasa între sursele proprii şi sursele externe.

Bootstrapping-ul reprezintă o colecţie de metode utilizate pentru a

minimiza finanţarea din surse externe (de la bănci sau alţi investitori)

Un leu economisit e un leu câştigat. (proverb românesc)

Există patru metode circumscrise bootstrapping-ului: legate de clienţi

(accelerarea încasării facturilor, obţinerea unor avansuri, acordarea de
discounturi pentru plăţile în numerar); legate de proprietar (folosirea cărţilor de
credit şi a împrumuturilor de la proprietari şi apropiaţii acestora); utilizarea în
comun a resurselor (leasing de personal, 1 leasing time sharing, externalizare);
amânarea plăţilor (leasing de echipamente, amânarea în limita legală a plăţilor
privind impozitele şi taxele, întârzieri la plata furnizorilor).
Utilizarea acestor metode este diferenţiată în etapele ciclului de viaţă al
întreprinderii. Tehnicile legate de proprietar şi utilizarea în comun a resurselor
se utilizează la începuturile existenţei unei firme. În antiteză , tehnicile legate de
clienţi şi amânarea plăţilor sunt utilizate după ce firma are o anumită poziţie pe
piaţă, şi poate negocia sau impune condiţiile de plată în raporturile cu clienţii şi
furnizorii.

Radu Georgescu, interpretând pe blogul personal un articol al lui Guy

Kawasaki, ridică şi următoarea ipoteză: situaţia unei întreprinderi cu prea mulţi
bani poate fi mai rea decât cea cu prea puţini. Pentru o astfel de conjunctură,
antreprenorul român inserează câteva sfaturi (adaptate după Guy Kawasaki):
“Cheltuielile se dilată miraculos astfel încât să folosească toţi banii
disponibili – Valabil şi cu spaţiu de acasă, indiferent cât de mult ai – el se va
umple;
Banii existenţi creează un fals sentiment de securitate şi aduc compania
într-o zonă de confort;
Banii te fac să încerci să aduci în companie oameni “seniori”. În general
aceştia sunt scumpi, fără vlagă, poate doar norocoşi că la un moment dat au
fost în locul potrivit;
Ajungi să fii dependent de consultant şi alte tipuri de experţi;
Şi, în general, banii te fac să crezi că lucrurile se întâmplă în serie
(încercând să le faci perfect, dar pierzând imens de multe resurse), când de
fapt lucrurile se întâmplă în paralel.

1Este activitatea prin care o companie de resurse umane pune la dispoziţia unei firme din alt
domeniu personalul de care aceasta are nevoie, pentru o anumită perioadă.

99
 Comentariul meu este că antreprenoriatul nu este un proces care să
poată fi pus în proceduri şi sume. Este, de fapt, o luptă continuă şi o explozie
de energie şi tenacitate. Mesajul nu este nu căutaţi finanţare, ci atenţie ce faceţi cu
banii!”
(http://www.radugeorgescu.ro)

7.2. Test autoevaluare 1

1. Care sunt principalele criterii care stau la baza alegerii surselor de

finanțare pentru o întreprindere mică și mijlocie?
2. Prezentați avantajele și dezavantajele finanțării din surse proprii.
3. Ce reprezintă bootstrapping-ul și care sunt modalitățile concrete
prin care se poate realiza?

Răspunsurile la întrebările testului de autoevaluare 1 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 7, pp. 97-99.

7.3. Finanţarea din surse externe

Creditul bancar
Pentru firmele nou înfiinţate, băncile sunt reticente în a acorda credite.
Banca are nevoie de siguranţa că va primi înapoi banii acordaţi drept credit, şi
firmele nou-înfiinţate nu oferă această garanţie, din diferite motive (nu au
istoric, nu au experienţă, nu au foarte multe elemente care să facă din aceste
firme elemente stabile în cadrul economiei).
Finanţarea bancară pentru companii aflate în faza de lansare nu este
exclusă în totalitate, existând posibilitatea ca unele bănci, cu un apetit mai mare
de risc, să privească cu interes astfel de proiecte2. Pentru acest motiv
prezentarea unei firme nou-înfiinţate la o bancă trebuie să se facă astfel încât
firma să fie pusă în cea mai bună lumină posibilă în faţa băncii.
Pregătirea pentru accesarea unui credit bancar presupune parcurgerea
mai multor paşi:
• informarea aspra liniilor de finanţare existente la instituţiile financiare
(bănci, agenţii de microcredite, organizaţii non-guvernamentale, etc.);
• alegerea instituţiei şi liniei de credit în funcţie de condiţiile de finanţare;
• elaborarea planului de afaceri, eventual prin apelarea la servicii de
consultanţă;
• pregătirea documentelor solicitate la bancă;
• evaluarea corectă a garanţiilor disponibile.
De foarte multe ori, la prezentarea firmei în faţa băncii, întreprinzătorii
fac foarte multe greşeli, unele uşor de evitat. O scurtă listă a acestor greşeli este
următoarea:
• supradimensionarea creditului faţă de necesităţile afacerii;
• subdimensionarea creditului faţă de posibilităţile firmei;
2 În perioada de criză pe care o traversăm, finanţarea bancară pentru o firmă nou-înfiinţată, incapabilă să
ofere garanţii serioase, pare mai degrabă o himeră.

100
 • lipsa documentaţiei necesare pentru acordarea creditului;
• lipsa garanţiilor necesare pentru acordarea creditului.

Condiţiile de creditare
Un rol important pentru o întreprindere îl au condiţiile în care aceasta se
împrumută de la bancă. Este bine de ştiut faptul că acestea nu sunt standard,
iar pe lângă faptul că pot d iferi d e la o bancă la alta, d iferă şi d e la un client
bancar la altul.
Dacă dobânda poate fi negociabilă, perioada de graţie (în care
împrumutatul nu plăteşte decât dobânda aferentă creditului) diferă în funcţie de
specificul proiectului finanţat de perioada de realizare a acestuia şi de
capacitatea întreprinderii care a solicitat creditul de a-l rambursa. Dobânda la
care se plăteşte creditul poate fi una variabilă. În anumite situaţii, banca îşi
rezervă dreptul ca, în cazul unor credite, în funcţie de situaţia intervenită pe
piaţa bancară să poată modifica şi indexa valoarea dobânzii în funcţie de
valorile înregistrate de inflaţie.
De aceeaşi importanţă este şi modalitatea în care se rambursează creditul (spre
exemplu: integral la scadenţă, pe baza unui grafic negociat cu banca), avansul
achitat de împrumutat, reprezentând contribuţia acestuia la finanţarea
obiectivului respectiv, precum şi garanţiile solicitate de bancă.
În funcţie de perioada de rambursare şi obiectul finanţării, creditele bancare se
împart în două categorii: credite pe termen scurt şi împrumuturi pe termen
mediu şi lung. Dacă luăm însă în calcul faptul că piaţa românească a creditului
este una pe termen scurt, la ora actuală, termenul maxim pe care poate fi
acordat un credit unei întreprinderi este şase-şapte ani (Drăgan, 2003, p. 42).
De regulă, creditele pe termen scurt se referă la finanţarea activităţii curente a
unei companii, iar cele pe termen mediu şi lung sunt destinate investiţiilor.
Prin Legea Bancară nr. 58/1998, băncile nu pot oferi credite
rambursabile fără a-şi securiza investiţiile. Aşadar, băncile solicită garanţii (de
preferinţă imobiliare) care să acopere aproximativ 120% din valoarea creditului
plus dobânda. Găsirea acestor garanţii, în special pentru firmele tinere, aflate pe
piaţă de doi – trei ani este practic imposibilă, dacă firma nu are în patrimoniul
său astfel de garanţii. Pe de altă parte, băncile doresc o garanţie cât mai lichidă
şi exigibilă, pentru că nu doresc să se transforme în agenţii imobiliare. Pentru
oferirea altor tipuri de garanţii decât cele imobiliare există diverse formule
(fonduri de garantare, regarantare, scrisori de garanţie din partea altor bănci,
etc.).
Cele mai cunoscute sunt fondurile de garantare de credite. Aceste fonduri
garantează prin scrisori de garanţie firmele care doresc să obţină un credit
rambursabil. În România, există trei fonduri de garantare: Fondul Naţional de
Garantare a Creditelor pentru IMM; Fondul Român de Garantare a Creditului;
Fondul de Garantare a Creditului Rural.
În ceea ce priveşte avansul, acesta poate fi de 0% (pentru creditele
destinate nevoilor sezoniere şi temporare de finanţare) sau cuprins între 25-
30% pentru creditele de investiţii pe termen lung (Biz Financiar).

Leasingul
Leasingul (crédit-bail) este o formă specială de realizare a operaţiei de
creditare pe termen mediu şi lung pentru procurarea de echipament industrial.
În general, leasingul şi creditele bancare sunt două produse complementare, şi
sunt modalităţi de finanţare alternativă.

101
 Leasingul se realizează prin societăţi de leasing (de foarte multe ori
bănci). Solicitantul (denumit utilizator), pentru obţinerea finanţării, va prezenta
următoarele documente: cererea de creditare, ultimele două bilanţuri, ultimele
două balanţe, factura pro-formă a obiectului leasingului, extrasele de cont.
Societatea de leasing (denumită locator) va cumpăra pe numele său obiectul
leasingului prin contract de vânzare-cumpărare, şi apoi îl va închiria societăţii
creditoare prin contract de închiriere. Legislaţia românească stipulează două
forme de leasing:
• leasing financiar care prevede:
- promisiunea de vânzare a bunului la expirarea contractului către
utilizator la valoarea reziduală convenită;
- d urata d e contract să acopere cel puţin 75% d in d urata normală d e
funcţionare a bunului;
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului.
• leasing operaţional, care nu îndeplineşte nici una din condiţiile leasingului
financiar, respectiv este încheiat pe perioade mai scurte, locatorul se obligă să
asigure întreţinerea şi service-ul bunului contra unor costuri cuprinse în rata de
leasing sau facturate separat, la sfârşitul contractului bunul revine la societatea
de leasing.
În literatura şi practica financiară occidentală leasingul îmbracă şi alte
forme (pătrunse în ultimul timp şi în literatura şi practica românească): lease-
back şi time-sharing.
• În forma de lease-back, posesorul echipamentului se confundă cu
solicitantul care are nevoie urgentă de bani. În acest caz, el vinde utilajul unei
societăţi de leasing 3, închiriindu-l apoi de la aceasta.
Avantajele utilizatorului în cazul lease-back-ului sunt (Ancuţescu, 2005,
pp. 36-37): atragerea rapidă de capital de lucru şi utilizarea neîntreruptă a
bunului respectiv, pentru care se vor plăti periodic rate de leasing; valoarea la
care este evaluat mijlocul fix este mai mare decât în cazul constituirii acestuia
drept gaj; tratamentul fiscal aplicat în cazul lease-back poate fi mai avantajos
decât un credit; este o soluţie în cazul supraîndatorării la bănci a unei
întreprinderi.
Dezavantajul lease-back-ului este că implică costuri mai mari decât creditul
bancar din cel puţin două motive: transferul proprietăţii necesită asistenţă
juridică, iar dobânda în cazul leasingului, în general, este cu 1-2% mai mare
decât în cazul unui credit.
• În forma d e time-sharing sunt mai mulţi solicitanţi care vor să utilizeze
acelaşi echipament, dar fiecare îl foloseşte o anumită perioadă de timp. De
exemplu, trei societăţi vor să construiască fiecare câte o hală de producţie.
Pentru aceasta nu vor cumpăra fiecare câte o macara, ci vor închiria toate trei o
singură macara urmând să o folosească cu rândul.
Indiferent de forma în care se face leasingul, la sfârşitul perioadei,
solicitantul are ca opţiuni:
• încetarea contractului;
• continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp;
• cumpărarea utilajului la preţul prestabilit.

Avantajul leasingului comparativ cu creditul bancar este determinat de

faptul că leasingul trebuie privit ca un produs integrat, în care compania de
3 Vânzarea se poate face şi către o societate comercială sau bancă.

102
leasing are mult mai multe obligaţii în calitate de finanţator decât o bancă.
Obligaţiile sunt determinate în primul rând de dreptul de proprietate pe care îl
are asupra bunului, iar compania de leasing este mult mai aproape de client
decât o bancă. Leasingul operaţional nu poate fi comparat cu creditul bancar
deoarece se apropie de o operaţiune de închiriere. Însă dacă intră în discuţie
leasingul financiar, avantajele decurg din oferta de finanţare. Astfel, la
companiile de leasing mari, sistemul de finanţare este adaptat solicitării
clientului. Clientul trebuie finanţat pentru achiziţionarea echipamentelor de
care are nevoie în cond ţiiile care rezultă d ni planul d e afaceri şi situaţia
financiară (Drăgan, 2005, p. 28).
Ca dezavantaj, dobânda la leasing este ceva mai mare decât cea
practicată pentru creditele bancare. Motivul este că principalii finanţatori ai
companiilor d e leasing sunt băncile, iar piaţa d e capital nu este atât de
dezvoltată încât să poată susţine o finanţare preponderentă a activităţii
companiilor de leasing 4.

Creditele pe efecte de comerţ

Factoring-ul este un procedeu de finanţare şi de recuperare a creanţelor
comerciale prin intermediul unei societăţi specializate. O firmă numită aderent
îşi vinde facturile neîncasate unui factor (adesea o filială a unei bănci) care se
însărcinează cu acoperirea lor, contra unui comision proporţional cu cifra de
afaceri (valoarea facturilor). Factorul încearcă ulterior să recupereze banii
datoraţi, obţinând un profit atunci când a strâns o sumă mai mare decât preţul
pe care l-a plătit pentru creanţe. De obicei, factorul plăteşte facturile imediat (la
prezentare) numai într-un procent, de exemplu 80%, restul constituind o
rezervă pentru acoperirea unor riscuri care se vor plăti la scadenţă (după
încasarea facturilor).
Astfel de factoring în care toate facturile sunt plătite imediat, deci înainte
de scadenţa lor, se numeşte factoring tradiţional sau old line factoring. În cazul
în care factorul plăteşte facturile abia la data scadenţei (exigibilităţii lor),
operaţia se numeşte factoring la scadenţă sau maturity factoring.
La d ata scad enţei facturilor, factorul se poate confrunta cu una d ni
următoarele trei situaţii:
• se încasează creanţele iar factorul pune la dispoziţia aderentului restul
din valoarea facturilor acceptate;
• în eventualitatea în care la scadenţă factorul nu încasează
integral/parţial una sau mai multe facturi care a făcut obiectul operaţiunii de
factoring va proceda astfel:
a. în cazul factoringului fără regres, va plăti aderentului diferenţa dintre
contravaloarea acceptată a facturii, într-un anumit termen de la data scadenţei
acesteia, timp în care va depune toate diligenţele pentru recuperarea sumelor
neîncasate de la debitor sau eventual de la societatea de asigurare-reasigurare la
care banca a asigurat riscul de neîncasare a facturilor;
b. în cazul factoringului cu regres, după un anumit termen de la
scadenţa facturii factorul va recupera de la aderent sumele neîncasate prin
exercitarea dreptului de regres, prin debitarea contului curent al acestuia sau
prin valorificarea garanţiei
Factoringul prezintă următoarele avantaje pentru aderent (care-l face să se
adreseze mai mult întreprinderilor mici îi mijlocii):

4 Acolo unde competiţia este mai dură, costurile sunt mai mici. Astfel, în România, piaţa leasingului
pentru echipamente, unde concurenţa este mai redusă, are costuri mai ridicate decât piaţa leasingului
pentru automobile.

103
 • valoarea cuprinsă în facturi este imediat disponibilă ceea ce permite
alimentarea trezoreriei imediat după vânzări;
• riscurile d e neplată sunt asumate d e către factor. Acesta d in urmă are
adesea posibilitatea să selecteze clientela aderentului sau cerându-i să nu
trateze cu clienţii a căror credibilitate este îndoielnică;
• întreprinderea beneficiază de sfaturi comerciale referitoare la calitatea
clienţilor;
• aceste operaţii sunt mai puţin costisitoare decât organizarea unui
compartiment propriu de urmărire şi recuperare a creanţelor.
În ceea ce priveşte factorul, el încasează comisioanele şi în măsura în care
dispune de baze de date complete privind situaţia financiară şi comportamentul
de plată al clienţilor poate să se ferească de situaţii de insolvabilitate, rămânând
astfel cu câştiguri substanţiale.

Scontarea reprezintă o formă de creditare pe termen scurt acordată de

băncile comerciale prin achitarea înainte de scadenţă a unor efecte comerciale
(trate, bilete la ordin, etc.).
Scontarea reprezintă o operaţiune de cumpărare de către bănci a
efectelor de comerţ5 deţinute de clienţii lor în schimbul acordării creditului de
scont şi reţinerii de către bancă a unei sume denumită agio formată din valoarea
scontului adunată cu comisioanele. Ca orice operaţiune de creditare, scontarea
presupune depunerea unei garanţii stabilite de comun acord şi concretizate
printr-un procent aplicat la valoarea nominală a efectelor scontate.

Creditele de la furnizori şi de la clienţi

Finanţarea prin această metodă este numai o soluţie pe termen scurt, şi
este una dintre cele mai ieftine finanţări.
Un cumpărător cumpără un produs de la un furnizor, şi se obligă să-l
plătească peste o perioadă de timp. În tot acest timp, el foloseşte în interesul
firmei proprii banii pe care ar fi trebuit să-i achite furnizorului. Invers, un
cumpărător achită unui furnizor o sumă de bani, iar acesta livrează bunul sau
prestează serviciul la o dată ulterioară. În toată această perioadă, furnizorul
poate să folosească banii clientului în interesul firmei proprii. Acest tip de
finanţări reciproce este foarte răspândit în Europa şi cunoaşte extindere şi în
România, datorită mecanismelor economiei de piaţă.
Evident, finanţarea reciprocă se face între parteneri de afaceri care
prezintă încredere unul pentru celălalt, iar sumele care se vehiculează nu sunt
foarte mari, d ar sunt suficiente pentru a optimiza fluxul d e numerar al unei
firme pentru o perioadă scurtă de timp.
Creditele comerciale sunt neoneroase, dar nesigure. Evoluţia lor este
strâns legată de evoluţia ciclului de exploatare.

Finanţările din surse publice

Finanţările publice de care pot beneficia la ora actuală întreprinderile
româneşti se referă la finanţări cu asistenţă din partea Uniunii Europene (UE)
şi finanţări directe ale guvernului român.
Deşi sursele de finanţare publică au destule avantaje, există şi o serie de
dificultăţi pe care solicitanţii le întâmpină. Una dintre acestea se referă la
costurile documentelor care se solicită (certificat constatator, actele notarizate
5 Un efect comercial reprezintă un angajament pe care un trăgător îl ia în numele unui tras în favoarea
unui beneficiar.

104
etc.), cofinanţarea care trebuie asigurată 6, efortul de obţinere a acestora,
birocraţia românească, personalul propriu nepregătit pentru realizarea
proiectelor. Dacă la toate acestea se mai adaugă şi perioada de până la un an
dintre data elaborării proiectului şi cea a semnării contractului de finanţare,
atunci se obţine imaginea reală a ceea ce înseamnă de fapt o finanţare
nerambursabilă.

Fondurile de capital de risc

Prin sistemul fondurilor de capital de risc, întreprinzătorul primeşte un
partener în afacere, care aduce o sumă importantă de bani ca aport la capitalul
social al societăţii. În general, fondul doreşte să fie acţionar minoritar la
societate şi să-şi retragă participarea după aproximativ cinci ani.
Acest tip de asociere cu un fond de capital de risc prezintă un mare
inconvenient: întreprinzătorul trebuie să participe cu o sumă mai mare decât a
fondului, pentru ca fondul să-şi păstreze poziţia de acţionar minoritar.
În afară de acest lucru, în România, fondurile de capital de risc nu sunt
destinate special IMM-urilor, ci mai ales firmelor mari care doresc o infuzie de
capital pentru o anumită perioadă. Evident, există posibilitatea ca un fond de
risc să d orească să fie partener şi cu o firmă nou-înfiinţată. În ultimul timp,
societăţi mici şi mijlocii cu o creştere puternică au apelat, tot mai des, la acest
tip de finanţare pentru a-şi putea continua creşterea.
În cazul în care un întreprinzător convinge un fond de capital de risc să i
se alăture într-o afacere, atunci firma respectivă are trei mari avantaje:
• primeşte o infuzie de capital pe o perioadă îndelungată, timp în care
nu trebuie să plătească dobânzi;
• această infuzie de capital nu figurează în evidenţele firmei ca datorii ci
ca surse financiare proprii (este aport la capitalul social);
• odată cu banii, fondul aduce şi specialiştii săi care vor asista
întreprinzătorul la managementul firmei. La aceasta se adaugă şi componenta
de control financiar, pentru că este foarte important mai ales pentru un start-up
să aibă „un ghid” din umbră care să-i direcţioneze cât mai bine posibil sumele
de care dispune la un moment dat.
Spre deosebire business angels, investitorii îşi asumă un risc mai mare,
urmărind bineînţeles un profit care să justifice asumarea unui asemenea risc.
Investitorii de risc finanţează un procentaj foarte mic de afaceri incipiente şi
urmăresc în general firme care au posibilităţi reale de a deveni companii foarte
mari în 5-7 ani, îndeajuns de mari chiar pentru a fi cotate la bursă (Bişa, 2005,
p. 51). Investitorii de risc îşi limitează investiţiile făcute de următoarele aspecte:
• profilul afacerii. Cele mai multe dintre fondurile cu capital de risc sunt
specializate pe finanţarea unor afaceri din anumite domenii. Acest fapt provine
şi din faptul că în general aceste fonduri simt nevoia să se implice şi în
managementul întreprinderilor pe care le sprijină financiar, ori în această
situaţie expertiza lor nu poate fi decât pe un număr restrâns de domenii.
• zona geografică. Pentru foarte multe fond uri cu capital d e risc factorul
geografic este important. Implicarea în managementul întreprinderii finanţate
presupune o anumită apropiere.
• stadiul de dezvoltare al afacerii. În general se pot implica în afaceri aflate la
început, în afaceri aflate într-un ritm de creşte foarte bun, sau în afaceri aflate
în declin.

6 În majoritatea programelor de finanţare, solicitanţii trebuie să aducă şi o contribuţie proprie, de cele mai
multe ori în bani, şi, uneori, trebuie să depună anumite garanţii.

105
 • statut. Există fonduri care acceptă poziţii secundare şi fonduri care
acceptă doar o poziţie dominantă.
• dimensiunea finanţării.

Incubatoarele de afaceri
Incubatorul de afaceri este o instituţie care urmăreşte crearea unui mediu
favorabil, sustenabil, pentru firmele nou înfiinţate şi cele inovative cu potenţial
de dezvoltare7. În general, un incubator oferă întreprinzătorilor:
• sprijin practic, acces la informaţiile de bază, informaţii şi legături care în
alt mod ar fi inaccesibile;
• camere pentru întâlniri, lobby/recepţie, echipamente precum
copiatoare şi faxuri, echipamente audio-video, servicii de birou şi bucătărie;
• birouri private, mici dormitoare, laboratoare sau spaţii manufacturiere;
• acces la consultanţă tehnică şi de afaceri, la o gamă largă de furnizori de
servicii calificaţi;
• un program organizat de formare, consultanţă one-on-one sau
îndrumare
Incubatoarele pot juca astfel patru roluri principale 8:
• de „părinte" - susţinând managerii firmelor incubate atât din punct de
vedere tehnic cât şi material;
• de „mediu" - oferă posibilitatea dezvoltării rapide a strategiilor de afaceri
ale firmelor incubate;
• de „investitor"9 - incubatorul aduce capital în schimbul unor acţiuni ale
firmelor incubate, la fel ca şi firmele cu capital mixt; diferenţa este că
incubatorul se implică activ în dezvoltarea firmei incubate;
• de „club de afaceri" - incubatorul caută şi oferă oportunităţi de afaceri
firmei incubate, facilitându-i întâlnirea cu alţi jucători de pe piaţă.

Business angels
Business angels sunt investitori (persoane de afaceri de succes) care în
schimbul unei finanţări primesc o parte din acţiunile sau din părţile sociale ale
unei întreprinderi, aceştia urmând să câştige din aprecierea afacerii şi vinderea
acţiunilor. Un avantaj este că această finanţare nu are dobândă, lucru util la
demararea unei afaceri, în contextul problemelor de cash-flow. Un alt lucru
pozitiv este şi know-how-ul adus de investitori care, de obicei, se implică în
industrii pe care le cunosc şi astfel pot ajuta businessul. Investitorii de acest tip
tind să fie mai puţin formali decât o bancă sau un investitor de risc.

7.4. Test autoevaluare

1. Prezentați avantajele și dezavantajele următoarelor modalități de

finanțare, în cazul unei întreprinderi mici și mijlocii: credit bancar, leasing,
factoring, credit comercial, fonduri publice.
.

7 http://www.incubat.ro/uploads/Publicatii_Ghid_Incubatoare_DRAFT_05_2010.pdf
8 Nicolescu Ov. (coordonator), Sistemul organizatoric al firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pp.
373-374.
9 Această funcţie este destul de slab exercitată. În general incubatoarele de afaceri oferă consultanţă
pentru accesarea diferitelor surse de finanţare sau joacă rol de broker.

106
 2. S.C. Adem S.R.L. Craiova este un producător de echipamente
electrice. În anul 2012 societatea şi-a construit un spaţiu industrial, în
zona Otopeni. În octombrie 2013, managementul societăţii, în urma mai
multor analize, a ajuns la concluzia că spaţiul era de fapt prea mare
pentru nevoile sale şi a decis să vândă clădirea, rămânând chiriaş al
cumpărătorului, într-o parte a spaţiului. În acest caz avem de-a face cu o
finanţare de tip:
a. factoring;
b. leasing financiar;
c. leasing operaţional;
d. lease back;
e. leasing time-sharing.

3. S.C. Condag S.R.L. şi-a plătit la finele anului 2013 toţi furnizorii,
dar nu i-au mai rămas bani pentru a continua activitatea de producţie.
În schimb, la finele lunii ianuarie 2014 trebuie să încaseze facturi de
50.000 de euro. Pentru a scăpa din impas a cesionat aceste facturi la o
bancă, încasând imediat 40.000 de euro, adică 80% din valoarea
facturilor, urmând ca la scadenţă să primească şi diferenţa de 10.000 de
euro, mai puţin un comision de 750 euro (1,5%). În acest caz a fost vorba
de o finanţare prin:
a. leasing;
b. factoring;
c. scontare;
d. surse publice;
e. business angel.

4. S.C. Starsoft S.R.L. este o întreprindere care produce softuri

financiar-contabile. Firma a obţinut un contract pentru realizarea unui
soft complex cu S.C. Pharma S.A., în valoare de 100.000 euro. Pentru
achiziţionarea unor echipamente suplimentare şi pentru angajarea a
încă doi specialişti firma Starsoft a primit de la S.C. Pharma S.A. un
avans de 15.000 euro. În acest caz este vorba de o finanţare prin:
a. credit bancar;
b. scontare;
c. credit comercial;
d. leasing;
e. factoring.

5. S.C. Propan S.R.L. a luat în leasing un camion. La sfârşitul

contractului de leasing, camionul a revenit la societatea de leasing. În
acest caz, contractul încheiat între S.C. Propan S.R.L. şi societatea de
leasing este un contract de:
a. leasing financiar;
b. leasing operaţional;
c. lease back;
d. leasing time-sharing;
e. leasing încrucişat.

6. Care dintre următoarele NU poate fi considerată o formă de

finanţare tip bootstrapping?
a. creditul bancar;

107
 b. obţinerea unor avansuri de la clienţi;
c. împrumuturi de la apropiaţii proprietarilor;
d. leasingul time-sharing;
e. întârzieri la plata furnizorilor.

7. Business angels reprezintă:

a. membri ai familiei întreprinzătorului care îi oferă sprijin financiar în
perioada de început a afacerii;
b. oameni de afaceri de succes care în schimbul unei finanţări primesc o
parte din capitalul unei întreprinderi, urmărind câştigul printr-un exit, după
aprecierea afacerii;
c. instituţii care oferă finanţare la dobânzi modice pentru start-upuri;
d. oameni de afaceri de succes care oferă donaţii (în bani) unor tineri
întreprinzători;
e. instituţii care urmăresc crearea unui mediu favorabil, sustenabil, pentru
firmele nou înfiinţate şi cele inovative cu potenţial de dezvoltare.

8. Care dintre afirmaţiile următoare este falsă?

a. leasing-ul de personal este o formă de bootstrapping;
b. rolul de „club de afaceri” al unui incubator presupune că acesta caută
şi oferă oportunităţi de afaceri firmei incubate, facilitându-i întâlnirea cu alţi
jucători de pe piaţă;
c. investitorii de tip business angel sunt mai puţin formali (comparativ cu
o bancă sau un investitor de risc);
d. finanţarea provenită de un investitor tip business angel are o dobândă
modică;
e. costul finanţării este cel mai important criteriu în alegerea surselor de
finanţare pentru o întreprindere, inclusiv pentru un IMM.

Răspunsurile la întrebările testului de autoevaluare 2 se

regăsesc în Unitatea de învăţare 7, pp. 100-106. Răspunsurile
grilelor se regăsesc la sfârşitul manualului.

7.5. Rezumat

Dimensiunea firmei condiţionează decisiv modalităţile de

finanţare la care aceasta poate recurge.
În alegerea sursei de finanţare, întreprinzătorul trebuie să ţină cont de
următoarele criterii: experienţa sursei de finanţare în acordarea de împrumuturi
întreprinzătorilor; reputaţia sursei de finanţare; asistenţa pe care o oferă; alte
servicii (în unele cazuri, sursa de finanţare oferă servicii gratuite sau la tarife
reduse, cum ar fi analiza situaţiei financiare, elaborarea unor proiecţii
financiare, elaborarea unui plan de afaceri etc.).

108
 Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei afaceri este formată din
economiile personale ale întreprinzătorului. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung
banii, poate apela mai întâi la prietenii cei mai buni şi la rudele care doresc să
investească în afacere.
Pe această linie a finanţărilor neformalizate se pot adăuga şi alte
modalităţi de finanţare, la care se poate face apel în faza de demarare a unei
afaceri, atunci când resursele sunt limitate: achiziţionarea unor utilaje uzate de
la cunoscuţi sau de la întreprinderi aflate în dificultate, obţinerea unor credite
comerciale de la furnizori sau de la clienţi, în baza unor relaţii personale.
Finanţarea din surse proprii prezintă avantajul că se poate obţine fără
prea multe formalităţi, fără garanţii, cu costuri mai scăzute, cu condiţii de
rambursare mai flexibile. De asemenea finanţarea prin surse proprii oferă
avantajul că întreprinzătorul îşi menţine controlul asupra afacerii. Finanţarea
prin surse proprii are şi unele dezavantaje: obţinerea unor sume mici, ceea ce va
inhiba transpunerea în practică a unor idei de afaceri mai ample; lipsa unui plan
de afaceri coerent (întrucât bani sunt obţinuţi pe criterii mai mult sentimentale
decât obiective), deci nu există o pregătire prealabilă lansării în afacere.
Finanţarea din surse externe se poate face prin: credit bancar, fonduri din
surse publice, fonduri de capital de risc, leasing, credite comercial, credit pe
efectele de comerţ, incubatoare de afaceri, business angels.

7.6. Termeni cheie

Bootstrapping, credit bancar, leasing, credit comercial,
factoring, scontare, fonduri de capital de risc, incubator de
afaceri, business angel.

7.7. Bibliografie

1. Ancuţescu I., Leasing – instrumente de finanţare, Revista Business

Magazin, 17-23 august 2005.
2. Bişa C., Elaborarea studiilor de fezabilitate şi a planurilor de afaceri, BMT
Publishing House, Bucureşti, 2005.
3. Coman M., Patru şanse pentru o afacere puternică, Revista Ambition,
martie 2007.
4. Drăgan A., Cum îţi finanţezi afacerea, Revista Biz nr. 102/7-20.04.2005.
5. Drăgan A., Finanţarea afacerii prin credit bancar, Revista Biz, nr. 69/16-
30.06.2003.
6. Nicolescu Ov. (coordonator), Sistemul organizatoric al firmei, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.

109
 7. Roşoga A., Tiron M., Milionarii în euro către întreprinzători: Urmaţi-vă
visul, Ziarul Financiar, 18 octombrie 2007.
8. Sandu Gh., Criterii pentru finanţarea întreprinderilor, Revista Tribuna
Economică, nr. 44/2001.
9. Sasu C., Iniţierea şi dezvoltarea afacerilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
10. **** Biz Financiar, Ghid practic al produselor bancare din România.

110