Unitatea de învăţare nr.

DEPOZITAREA ÎN CADRUL SISTEMULUI LOGISTIC

Cuprins:
3.1. Importanța, rolul și clasificarea depozitelor
3.2. Proiectarea depozitelor
3.3. Sisteme de depozitare
3.4. Metodele folosite pentru amplasarea produselor în depozite

Obiective:

• cunoaşterea importanței și rolului depozitelor în cadrul sistemului

logistic
• selectarea criteriilor de proiectare a depozitelor și determinarea
suprafeței depozitelor
• prezentarea avantajelor sistemelor de depozitare paletizate

Timpul alocat studiului: 4 ore

3.1. Importanța, rolul și clasificarea depozitelor

Activitatea de depozitare face parte din lanţul de activităţi logistice

desfăşurate între producător şi consumator cu rolul de a stoca materialele şi
produsele finite.
Atât procesul de aprovizionare cu materiale, cât şi procesul de
desfacere a produselor finite nu s-ar putea realiza în condiţii normale fără
existenţa unor stocuri păstrate şi conservate în mod corespunzător, în spaţiile
special amenajate numite depozite.
Prin depozit se înţelege un spaţiu amenajat şi dotat cu aparatele,
mecanismele şi utilajele necesare efectuării operaţiilor de depozitare.
Cu toate că tendinţele actuale pe linia aprovizionării şi vânzării sunt
orientate către tehnici liniare şi continue, depozitarea nu se poate evita complet şi
nici nu se întrevede o eliminare a acestei funcţiuni în viitor. Aceasta, deoarece
întotdeauna va exista un punct de întrerupere între producţie şi utilizarea
bunurilor, depozitelor revenindu-le rolul de intermediar în asigurarea la momentul
necesar cu materii prime, materiale, combustibili, semifabricate şi produsele
solicitate de consumator în cantitatea, sortimentul şi calitatea dorită.
Legătura dintre depozitare şi marketing este determinată de rolul
spaţiilor de depozitare în satisfacerea cererii clienţilor. Contribuţia
depozitării la realizarea obiectivelor de marketing se concretizează:
 • reducerea timpului de livrare. Amplasarea depozitelor în apropierea
clienţilor poate asigura diminuarea intervalului de timp necesar pentru onorarea
comenzilor. Proximitatea în raport cu piaţa ţintă nu este neapărat de natură
spaţială, ci temporală, fiind condiţionată de disponibilitatea unor mijloace de
transport rapide.
• adăugarea de valoare. Depozitele pe baze contractuale pot oferi servicii
speciale, în conformitate cu cerinţele clienţilor. Facturarea, ambalarea, crearea de
pachete promoţionale sunt exemple de astfel de servicii.
• creşterea prezenţei firmei pe piaţă. Un nivel înalt al serviciului logistic
oferit clienţilor are un impact direct asupra nivelului vânzărilor. Prin menţinerea
loialităţii clienţilor actuali şi atragerea unor noi clienţi, cota de piaţă a firmei poate
să sporească.
Funcțiile depozitelor:
Concentrarea şi acumularea de stocuri de mărfuri, de la unităţile
agricole şi industriale producătoare, caracterizate prin caracterul sezonier al
producţiei, mărfuri care vor fi repartizate/distribuite spre consum în tot timpul
anului; în practică sunt întâlnite şi situaţii inverse: producţia are un caracter
continuu, iar consumul este sezonier, ceea ce justifică constituirea stocurilor şi
existenţa depozitelor;
Păstrarea şi menţinerea integrităţii mărfurilor. Se justifică pe de o
parte de nesincronizarea dintre producţie şi consum, iar pe de altă parte, urmare a
nevoii de constituire de stocuri pentru destinaţii speciale sau rezerve de stat;
Constituirea sortimentului comercial. Trecerea de la sortimentul
industrial realizat de o producţie tot mai specializată, la sortimentul comercial -
solicitat de consumatori, se realizează de către societăţile comerciale din sfera
circulaţiei mărfurilor, în fapt printr-o bază tehnico-materială comercială adecvată -
depozitele comerciale. Acestea reprezintă locul optim de constituire al
sortimentului comercial şi datorită legăturilor lor directe cu producţia de mărfuri,
pe de o parte şi cu reţeaua comercială cu amănuntul, pe de altă parte;
Asigurarea controlului calitativ al mărfurilor intrate în sfera
circulaţiei mărfurilor. Depozitele de mărfuri sunt dotate cu laboratoare de
recepţie şi control tehnic de calitate la un nivel corespunzător, astfel încât, ele
reprezintă o primă barieră în calea pătrunderii pe piaţă a unor mărfuri
necorespunzătoare.
În cadrul logisticii, depozitele nu apar ca o verigă de prisos în
circuitul bunurilor materiale, ci, dimpotrivă, acestea sunt create tocmai
pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului de producţie şi
desfacerea produselor finite.

Clasificarea depozitelor

Principalele criterii de clasificare a depozitelor:

După funcţia pe care o îndeplinesc în activitatea economică a
întreprinderii, depozitele se împart în două categorii: depozite de aprovizionare şi
depozite de produse finite. Din categoria depozitelor de aprovizionare fac parte
depozitele de materii prime, materiale, combustibili, piese de schimb etc. şi au
rolul de asigura locurile de muncă cu toate obiectele muncii necesare astfel încât
procesul de producţie să se desfăşoare ritmic. Din categoria depozitelor de
produse finite fac parte depozitele de produse finite care au rolul de a facilita
realizarea unui proces raţional de livrare a producţiei întreprinderii producătoare,
care să corespundă atât intereselor acesteia, cât şi cerinţelor beneficiarilor.
 Atât depozitele de aprovizionare, cât şi cele de desfacere se împart, după
sfera de servire, în depozite generale (centrale) şi depozite (magazii) de secţie.
Depozitele centrale de aprovizionare sunt specifice întreprinderilor mai
mici sau acelora la care consumul de materiale al secţiilor nu diferă prea mult din
punct de vedere al nomenclaturii. Acestea au sarcina de a alimenta cu materiale –
pe care le primesc de la întreprinderile furnizoare – toate secţiile de producţie din
cadrul întreprinderii.
Depozitele de secţii sunt organizate în întreprinderile mari, în care
nomenclatura materialelor care se consumă diferă foarte mult de la o secţie la alta.
În aceste depozite se găsesc materialele care se consumă numai de secţia
respectivă.
Alegerea depozitelor impune luarea în considerare a influenţei pe care o
exercită următorii factori: structura de producţie şi profilul întreprinderii,
necesitatea eliminării distanţelor în aprovizionarea secţiilor, specializarea
depozitelor şi specificul materialelor care fac obiectul operaţiilor de depozitare.
După gradul de specializare, depozitele pot fi: depozite universale şi
depozite speciale.
Depozitele universale sunt considerate acelea în care sunt depozitate
toate materiile prime şi materialele, respectiv produsele finite, indiferent de
nomenclatorul, sortimentele şi de condiţiile de depozitare specifice fiecărui fel de
material şi produs. Acest tip de depozit este întâlnit în cazul întreprinderilor mici.
De fapt, în cazul acestor întreprinderi nici nu s-ar justifica din punct de vedere
economic organizarea de depozite specializate, deoarece ar determina efectuarea
unor cheltuieli mari de depozitare, de conservare, faţă de volumul restrâns de
materiale de care au nevoie aceste întreprinderi şi volumul producţiei finite ce
urmează a fi livrată.
Depozitele speciale sunt organizate în vederea păstrării unui singur fel
de material. Acest tip de depozit oferă cele mai bune condiţii pentru păstrarea
materialelor sau a produselor finite, deoarece este amenajat şi utilat pentru a
corespunde cerinţelor specifice de aşezare şi conservare impuse de natura
materialelor şi produselor finite respective.
După nomenclatura materialelor sau produselor finite depozitate. În
general, în cadrul aceluiaşi depozit se păstrează materiale sau produse finite care
fac parte din aceeaşi grupă sau din grupe diferite, dar cu condiţii de păstrare,
conservare şi manipulare asemănătoare. Potrivit acestui criteriu, depozitele se
clasifică în următoarele grupe: depozite de materiale de construcţii; depozite de
material lemnos; depozite de materiale chimice; depozite de materiale textile;
depozite de combustibili şi lubrifianţi; depozite de produse agricole; depozite de
produse alimentare; depozite de ambalaje.
După sistemul constructiv folosit se disting următoarele categorii de
depozite: depozite închise, depozite semideschise şi depozite deschise.
Depozitele închise sunt folosite pentru păstrarea materialelor şi
produselor care trebuie ferite de precipitaţii atmosferice, umiditate şi razele solare.
Acest tip de depozite trebuie să ofere izolare faţă de mediul înconjurător, să fie
prevăzute cu instalaţii de încălzire, ventilaţie pentru a proteja bunurile materiale
împotriva variaţiilor de temperatură şi umiditate şi pentru a crea siguranţă în ceea
ce priveşte păstrarea integrităţii lor.
Depozitele deschise sunt amenajate pentru depozitarea materialelor care
nu se degradează sub influenţa agenţilor atmosferici (pietriş, materiale pentru
pavaj, bitum, prefabricate din beton).
Depozitele semideschise se folosesc pentru păstrarea unor materiale
metalurgice şi a unor materiale de construcţie (laminate, ţevi de construcţii şi
instalaţii, tuburi de orice fel, carton asfaltat, materiale pentru instalaţii sanitare,
cărămidă refractară şi de construcţie, cahle de teracotă, ambalaje din lemn etc.
După modul de realizare al construcţiei: depozite cu un singur nivel;
depozite cu mai multe niveluri; depozite subterane.
După felul materialelor din care sunt construite, depozitele pot fi:
din lemn, materiale de zidărie, beton, prefabricate, sticlă, tablă ondulată etc.
Sub aspectul rolului îndeplinit, depozitele se diferenţiază în două
categorii majore:
„ depozitele de păstrare pe termen lung (depozite de stocare), care sunt
specifice viziunii tradiţionale asupra rolului depozitelor. Produsele sunt
menţinute în stoc pentru a asigura, în special, coordonarea cererii cu
oferta şi obţinerea de economii de costuri.
„ centru (depozit) de distribuţie, care reprezintă viziunea modernă asupra
depozitelor, în esenţă, centrul de distribuţie este un tip de depozit care
pune accentul pe circulaţia rapidă a bunurilor. Rolul său constă în
accelerarea mişcării mărfurilor şi reducerea la minim a duratei de
depozitare, în cazul centrelor de distribuţie, păstrarea are doar un
caracter temporar.
După forma de proprietate: depozit privat aflat în proprietatea şi
managementul aceleiaşi firme care deţine proprietatea asupra bunurilor păstrate şi
manipulate în depozit; depozit public ce aparţine unei firme specializate în
operaţiuni de logistică; depozit contractual bazat pe un angajament pe termen
lung şi destinat în exclusivitate unui singur client.1

Test de autoevaluare 1

1. Ce importanță au depozitele pentru logistică?

2. După funcţia pe care o îndeplinesc depozitele pot fi:

a) universale;
b) speciale;
c) de aprovizionare;
d) închise;
e) de desfacere.

3. După forma de proprietate, depozitele pot fi:

a) contractuale;
b) speciale;
c) de distribuție;
d) private;
e) universale.

1
Carmen Bălan – Logistica, Editura Uranus, Bucureşti, 2006, p. 223
 3.2. Proiectarea depozitelor
Proiectarea depozitelor nu trebuie să fie legată de reţete şi soluţii gata
concepute, dezvoltarea tehnică şi organizarea optimă a depozitelor şi a
concepţiilor constructive fiind în plină evoluţie.
Pentru proiectarea şi construcţia noilor depozite trebuie analizate
următoarele elemente: concepţia şi amplasarea clădirilor, numărul clădirilor,
suprafaţa terenului, suprafaţa ocupată de clădiri, posibilităţile de extindere
ulterioară, materialele de construcţie utilizabile, natura mărfurilor ce urmează a fi
depozitate, mărimea stocului, mijloacele de manipulare ce vor fi folosite,
mobilierul de depozitare, numărul de expediţii pe zi, paletele utilizate, mijloacele
de transport folosite, destinaţia expediţiilor, costurile de investiţii şi exploatare.

Etapele proiectării depozitelor:

Alegerea amplasamentului pe baza următoarelor criterii:

ƒ natura terenului;
ƒ posibilitatea racordării la utilități;
ƒ existenţa infrastructurii de acces necesare;
ƒ depărtarea de punctele de influenţă nocivă asupra mărfurilor sau
care prezintă pericol de incendii, explozii;
ƒ existenţa posibilităţilor de extindere a depozitului într-o etapă
viitoare;
ƒ cheltuielile de transport între furnizori, depozit şi unităţile
consumatoare să fie minime.

Alegerea materialelor de construcţie. În general, pentru construcţiile de

depozitare se folosesc următoarele combinaţii de materiale: oţel şi sticlă, beton şi
oţel, beton, beton şi lemn sau metale uşoare.
Determinarea suprafeţei depozitului pe baza următoarelor elemente:
ƒ cantitatea de mărfuri depozitată;
ƒ sistemul de depozitare;
ƒ înălţimile de depozitare;
ƒ natura unităţilor de încărcătură;
ƒ mijloacele de manipulare utilizate;
ƒ modul de pregătire a livrărilor.
Suprafaţa depozitelor paletizate se determină folosind relaţia:

Stotală = Sbază + Sauxiliară

în care:

Sbază – suprafaţa pentru activitatea de bază;

Sauxiliară – suprafeţele anexe ( birouri, grupuri sociale, ateliere, garaje,
drumuri şi platforme).

În suprafaţa de bază sunt incluse: spaţiile depozitare propriu-zise,

precum şi acele spaţii legate strict de procesul de manipulare, păstrare şi livrare a
materialelor sau produselor finite, cum sunt: spaţiile pentru recepţie, spaţiile
pentru expediţie, spaţiile pentru carantina mărfurilor, susceptibile de tratamente
sau verificări amănunţite, spaţiile pentru îmbutelierea, preambalarea, refacerea
ambalajelor deteriorate, camere de mostre etc.
Suprafaţa de bază este compusă din două elemente: suprafaţa utilă (care
este destinată depozitării efective a materialelor sau produselor finite, circulaţiei
interioare a acestora şi a personalului depozitului, pentru manipularea mărfurilor
şi executarea celorlalte activităţi complementare) şi suprafaţa ocupată de
elementele constructive ale depozitului (suprafeţe care reprezintă grosimea
pereţilor, stâlpii, casele scărilor şi ale liftului).
Rezultă deci, că suprafaţa utilă este formată din: Š suprafaţa de
depozitare şi circulaţie (Sdc), Š suprafaţa destinată primirii şi recepţiei mărfurilor,
inclusiv spaţiile pentru carantină (Sp), Š suprafaţa destinată expedierii mărfurilor,
necesară pentru gruparea partizilor în vederea expedierii lor către beneficiari (Se),
Š suprafeţele tehnologice – prelucrări, asamblări, preambalări etc. (St), Š suprafaţa
camerei de mostre (Sm).
Relaţia de calcul este:
Sutilă = Sdc + Sp + Se + St + Sm

Mărimea suprafeţei de depozitare şi circulaţie se stabileşte folosind

relaţia:

Sdc = Sd + Sc
în care:

Sd – suprafaţa de depozitare propriu - zisă pe care sunt aşezate

mărfurile, fie direct pe pardoseală (în stive, stive bloc, vrac), fie
pe un mobilier specific (stelaje, rafturi, rastele, dispozitive de
agăţare);
Sc – suprafaţa de circulaţie ce cuprinde culoarele dintre stive sau
mobilierul de depozitare; pe această suprafaţă circulă mijloacele
de transport interior, utilajele de manipulare şi personalul aferent
acestor activităţi.
Determinarea suprafeței de bază în cazul depozitelor paletizate se
face cu ajutorul relației:

Q•T
Sd =
P • 360

în care:

Q – stocul maxim fizic, în tone, m3, m2, etc.;

P – încărcarea specifică pe suprafaţa depozitului, în t/m2.
T - perioada de depozitare.

Încărcarea specifică se determină utilizând relaţia:

np ⋅ qp
P=
sp
 în care:

np – numărul de palete în stivă;

qp – greutatea mărfii încărcată pe o paletă, în tone;
sp – suprafaţa ocupată de o paletă, în m2.

În cazul în care materialele sau produsele se depozitează în rafturi,

stabilirea suprafeţei de depozitare propriu-zise impune un calcul specific, şi
anume:
Š Se determină numărul de despărţituri (compartimente de rafturi)
necesare pentru depozitarea întregii cantităţi de materiale, folosind relaţia:

Q
Nd =
Vd ⋅ G v ⋅ K uv

în care:

Nd – numărul de despărţituri necesar pentru depozitare;

Q– stocul maxim exprimat în unităţi fizice;
Vd – volumul unei despărţituri (m3, cm3);
Gv – greutatea volumetrică a materialelor care se depozitează (kg/cm3,
tone/m3);
Kuv – coeficientul de utilizare a volumului de depozitare al unei
despărţituri (intervine în calcul acest coeficient, deoarece datorită
configuraţiei lor, materialele şi produsele finite nu pot folosi în
întregime volumul despărţiturii).
Š Cunoscând numărul de despărţituri necesar, se stabilește numărul de
rafturi (Nr), utilizând relaţia:

Nd
Nr =
nd
în care nd – numărul de despărţituri ale unui raft

Š Suprafaţa de depozitare va fi calculată având în vedere numărul de

rafturi şi suprafaţă, în m2, ocupată de un raft (Sr) astfel:

Sd = Nr ⋅ Sr

Test de autoevaluare 2

1. Care sunt componentele suprafeței de bază ale unui depozit?

2. În cazul depozitării paletizate, determinarea suprafeţei de depozitare
propriu- zise se face cu relația:
a) Sd=Q*T/P*360;
b) Sd=P/Q;
c) Sd=Q/ Vd*Gv*Kuv;
d) Sd=Nr*Sr;
e) Sd=Q/Nr.

3. În cazul depozitării în rafturi, determinarea suprafeţei de depozitare

propriu- zise se face astfel:
a) Sd=Q*T/P*360;
b) Sd=P/Q;
c) Sd=Q/ Vd*Gv*Kuv;
d) Sd=Nr*Sr;
e) Sd= Vd*Gv*Kuv /Q.

3.3. Sisteme de depozitare

Sistemele de depozitare trebuie să ţină seama de caracteristicile resurselor

materiale: stare (solide, lichide, gazoase în butelii), formă, dimensiuni, greutate,
densitate, fragilitate, umiditate, căldură, modul de prezentare (în vrac, ambalat);
frecvenţa manipulărilor (intrări, ieşiri, durata depozitării); felul manipulării.
Aceste caracteristici sunt de natură să determine felul depozitării, care
poate fi: în loturi unitare (unităţi de încărcătură) sau în vrac.
Depozitarea în loturi unitare se realizează în cazul produselor care se
pot grupa, ambalate sau neambalate, şi pot fi preluate şi transportate ca o
singură unitate pe palete sau în pachete şi care, după descărcare, îşi
păstrează forma în vederea manipulării viitoare.
Operaţiile impuse de depozitarea şi manipularea în loturi unitare se
realizează cu ajutorul utilajelor specifice de manipulare şi a paletelor.
În procesul de depozitare a materialelor şi produselor finite, sunt
cunoscute două sisteme: depozitarea paletizată şi depozitarea fără palete.
Paletizarea este un procedeu de manipulare şi depozitare, care
permite deplasarea şi stivuirea uşoară, cu ajutorul unor utilaje adecvate a
materialelor şi a produselor finite grupate în loturi unitare.
Avantajele paletizării sunt multiple şi în condiţiile generalizării
sistemului ele sunt evidente la toţi factorii procesului de distribuție a mărfurilor:
producători, unităţi de transport, unităţi de depozitare, clienți.
Principalele avantaje ale paletizării sunt:
Creşterea vitezei de circulaţie a materialelor şi produselor finite între
locul de producţie şi cel de utilizare sau depozitare. Aceasta este determinată,
de posibilitatea mecanizării complete a operaţiilor de încărcare – descărcare, încă
din procesul de producţie, prin folosirea paletelor de diferite tipuri sau a
containerelor ca dispozitive auxiliare tehnologice pentru transportul materiilor
prime sau a semifabricatelor între maşini, ateliere, secţii, depozite. Se creează
posibilitatea de constituire a loturilor unitare în momentul încheierii ciclului de
fabricaţie şi transportul acestora, fără a fi dezmembrate pe parcurs, până la locul
de consum.
Elasticitatea funcţiei de depozitare printr-o mai bună folosire a
spaţiilor, în special pe verticală. Aceasta este evidentă mai ales în cazul primirii
unor capacităţi de materiale sau produse finite care depăşesc capacităţile de
depozitare. Datorită uşurinţei de a deplasa unităţi mari de încărcătură în timp
relativ scurt se pot satisface nevoile temporare de depozitare, mai ales prin
utilizarea la maximum a înălţimii încăperilor.
Păstrarea calităţii integrităţii materialelor şi produselor finite în
întregul proces de manipulare, depozitare şi transport prin reducerea numărului de
manipulări, eliminarea manipulărilor ce pot provoca degradarea (azvârlire,
trântire, frecare etc.). Se evită, de asemenea, sustragerile, loturile unitare fiind
grupate să asigure o protecţie sigură şi posibilitatea de verificare uşoară, în orice
fază a procesului de transport şi depozitare a conţinutului.
Reducerea necesarului de ambalaje de transport prin: micşorarea
secţiunilor unor elemente componente ale ambalajului; în cazul paletelor plane:
eliminarea parţială sau completă a ambalajului; folosirea unor ambalaje ieftine,
simple şi uşoare, în cazul utilizării paletelor lăzi, paletelor cu montanţi sau de alte
tipuri.
Creşterea productivităţii muncii în procesul de ambalare, manipulare,
transport şi depozitare.
Folosirea raţională a mijloacelor de transport. Utilizarea neraţională a
mijloacelor de transport este determinată, în primul rând, de staţionarea timp
îndelungat pentru efectuarea operaţiilor de încărcare – descărcare.
În ceea ce priveşte paletele utilizate, acestea sunt de o mare diversitate
constructivă. Materialele utilizate pentru construirea paletelor sunt: lemnul,
metalul, materialele plastice, semifabricatele superioare de lemn sau combinaţii
între aceste materiale. Se folosesc următoarele tipuri de palete:
• paletele plane este indicat a se folosi pentru mărfuri neambalate sau
ambalate care au rezistenţă suficientă la compresiune şi a căror formă
permite o aşezare care asigură stabilitate în timpul depozitării şi deplasării;
• paletele – ladă de uz general, metalice, se utilizează pentru mărfurile cu
volum unitar mic, care necesită în general o protecţie deosebită;
• paletele cu montanţi se utilizează pentru mărfuri cu dimensiuni şi forme
care nu permit aşezarea convenabilă pentru a se asigura o bună stabilitate,
sau care având o rezistenţă slabă la compresiune, nu permit stivuirea pe
mai multe rânduri;
• paletele din material plastic se folosesc, de regulă, în desfăşurarea
procesului tehnologic unde, din cauza condiţiilor deosebite (mediu
ambiant corosiv, umiditate etc.) nu se pot folosi palete din lemn sau din
metal, întrucât se pot degrada în timp scurt;
• paletele de uz special se folosesc pentru transportul şi depozitarea unor
produse sau materiale care, din cauza formei sau caracteristicilor fizico-
chimice, nu pot fi stivuite pe paletele de uz general (butoaie, recipiente).

Depozitarea mărfurilor fără palete se face în două sisteme:

„ stive sau bloc, când sortimentul este mic şi cantităţile sunt mari;
„ în rafturi sau stelaje, când sortimentul este numeros. Rafturile pot fi
fixe, deplasabile în direcţie frontală sau laterală şi de trecere.
Test de autoevaluare 3

1. Ce reprezintă paletizarea?

2. Depozitarea mărfurilor fără palete în stive se face atunci când:

a) sortimentul este mare;
b) cantităţile sunt mici;
c) sortimentul este mic;
d) sortiment mic şi cantităţi mici;
e) sortiment mic şi cantităţi mari.

3. Avantajele depozitării paletizate sunt:

a) reducerea productivităţii muncii;
b) creşterea necesarului de ambalaje;
c) păstrarea calităţii şi integrităţii mărfurilor;
d) folosirea raţională a mijloacelor de transport;
e) reducerea vitezei de circulaţie a produselor.

3.4. Metodele folosite pentru

amplasarea produselor în depozite
Una din problemele importante de rezolvat, atunci când se organizează
activitatea depozitului, este amplasarea raţională în interiorul acestuia pe zone de
atribuire, a diverselor produse sau familii de produse. Soluţiile alese vor influenţa,
într-o mare măsură, volumul manipulărilor de efectuat şi implicit cheltuielilor de
exploatare. Aceasta, deoarece amplasarea determină lungimea traseelor parcurse
de materialele şi produsele finite care se tranzitează prin depozit, din momentul
intrării şi până în momentul expediţiei către beneficiar, respectiv pentru
alimentarea procesului de producţie.
Realizarea operaţiilor de depozitare şi vehiculare a mărfurilor cu cheltuieli
minime constituie o necesitate stringentă. În consecinţă, nu poate fi indiferent
dacă un utilaj de manipulare din dotarea depozitului va parcurge, într-o perioadă
de timp, în mod repetat, distanţe apreciabile pentru mărfuri mai solicitate de
beneficiari, ceea ce are ca urmare cheltuieli ridicate cu combustibilul, energia
folosită, uzarea rapidă a utilajului, personal de deservire mai numeros, indici de
utilizare necorespunzători, etc.
În mod obişnuit, pentru a atribui raţional zona cea mai convenabilă, pentru
fiecare produs sau categorie de produse, trebuie să se ţină seama de importanţa
mişcărilor acestora, la intrarea şi ieşirea din depozit, caracterizate prin frecvenţa
operaţiilor şi volumul loturilor manipulate. Astfel, categoriile de mărfuri mai
solicitate de beneficiar sau de natura procesului productiv se aşează mai aproape
de zona de expediţie, în timp ce alte categorii de mărfuri, cu livrări, în timp,
reduse ca volum şi frecvenţă, sunt amplasate în zone mai îndepărtate de ieşirea din
depozit. Această modalitate este indicată a fi utilizată, mai ales atunci când,
frecvenţa ieşirilor este superioară frecvenţei intrărilor. Este cazul intrărilor masive
şi livrărilor, în aceeaşi perioadă de timp, în unităţi mici de încărcătură şi cu
frecvenţă mare. În asemenea cazuri, importanţa manipulărilor în operaţiile de
pregătire a comenzilor, gruparea lor, transferul în zona de expediţie şi încărcarea
mijloacelor de transport este net superioară în raport cu operaţiile de recepţie şi
depozitare şi este logic a se amplasa raţional mărfurile intrate, având ca obiectiv
diminuarea la maxim a traseelor.
Desigur, că amplasarea este în funcţie şi de modul cum a fost stabilit
procesul tehnologic de depozitare şi cum a fost proiectată construcţia depozitului,
factori determinanţi ai organizării circulaţiei interioare.
În practică, amplasarea raţională, pe zone, nu este o operaţie uşoară, mai
ales în cazul în care numărul articolelor depozitate este foarte mare. De aceea se
recurge la unele operaţiuni ajutătoare. În primul rând, produsele depozitate se
grupează pe familii cu caracteristici asemănătoare. Se alege ,apoi, o metodă de
stabilire şi atribuire a zonele de amplasare, în funcţie de criteriul ales: volum,
frecvenţă sau costuri.
Cele mai folosite metode, în rezolvarea problemelor de amplasare a
mărfurilor, sunt: metoda ABC, metoda tabloului cu două intrări şi metoda
atribuirii.
Metoda ABC se utilizează ori de câte ori este vorba de un număr mare de
produse, repere sau semifabricate. Analiza ABC permite limitarea problemei,
selecţionând din mulţimea dată, grupele de produse (materiale) care justifică
criteriul ales.
Această metodă poate fi utilizată, în general, în toate problemele de
studiere a proceselor de manipulare, depozitare şi transport, condiţia aplicării,
fiind ca, acel criteriu ales să fie reprezentativ şi posibil, să fie exprimat cifric.
Astfel, se pot alege drept criterii: frecvenţa intrărilor şi ieşirilor, costul
produsului sau materialului, greutatea pieselor, distanţa de manipulare, timpul
afectat manipulărilor, costul manipulării etc.
Metoda tabloului cu două intrări se aplică în cazul în care, la amplasarea
mărfurilor în depozit, trebuie să se ţină seama concomitent de două criterii, de
exemplu: frecvenţa intrărilor şi greutatea produselor manipulate şi depozitate.
După stabilirea criteriilor exprimate în cifre, pe un tablou de formă pătrată (fig.
2.4.), se trece pe axa absciselor, de exemplu, frecvenţa ieşirilor (în unităţi de
produse, iar pe axa ordonatelor, greutatea unităţilor livrate, luându-se după caz,
drept perioadă de timp o săptămână, o lună, un an.
Trasând diagonalele ab şi cd se obţin cele trei zone căutate: A, B şi C.
Din analiza acestui grafic se observă că produsele cu frecvenţă mică şi
greutate redusă sunt evidenţiate în zona C, iar produsele cu frecvenţă mare şi
greutate mare se găsesc în zona A.
În comparaţie cu metoda ABC, metoda tabloului cu două intrări prezintă
avantajul că dă indicaţii asupra limitei de suprafaţă necesare grupelor de produse,
dar, ca şi prima metodă, din punct de vedere al cheltuielilor de exploatare a
depozitului, nu se poate şti dacă soluţia aleasă este cea mai bună. Pentru a se
rezolva în mod corespunzător această problemă se foloseşte metoda atribuirii.
Pentru a se rezolva în mod corespunzător această problemă se foloseşte
metoda atribuirii.
 Frecvenţa ieşirilor în unităţi de produse pe perioadă de
timp( zi, săptămână, lună, an)

0-100
100-200
200-300
300-400
400-500
500-600
600-700
700-800
800-900
900-1000
Greutatea unităţilor de încărcătuă, kgf

0-100 d
100-200
200-300 C
300-400
400-500
500-600 c
B b
600-700
700-800
800-900
900-1000

a A

Fig. 3.1. Tabloul cu două intrări

Folosirea metodei atribuirii în rezolvarea problemei privind amplasarea

optimă a materialelor şi produselor în depozite, permite ca din multitudinea de
soluţii posibile, să fie identificată acea variantă pentru care valoarea globală de
manipulare este minimă, adică, în exploatare, cheltuielile vor fi cele mai reduse.
Utilizarea metodei atribuirii presupune următoarele: unui număr M zone
de depozitare de dimensiuni identice, îi corespunde un număr de produse sau
categorii de produse ce urmează a fi depozitate; o categorie de produse poate fi
atribuită unei zone oarecare şi fiecărei zone îi corespunde, pentru fiecare grupă de
produse o valoare semnificativă care reprezintă criteriul de atribuire exprimat în
cifre, denumită valoare de manipulare, acesta fiind diferită în funcţie de poziţia
zonei, în raport cu intrarea şi ieşirea mărfurilor din depozit. În această situaţie,
există o multitudine de soluţii, cu atât mai mult cu cât numărul de zone de
depozitare este mai mare. Matematic, numărul de soluţii este egal cu M factorial
(M!). De exemplu, pentru 6 grupe de produse, în 6 zone de depozitare, numărul
variantelor este egal cu 6! = 1*2*3*4*5*6=720 variante. Problema atribuirii este o
problemă de programare lineară şi pentru rezolvarea ei se foloseşte un algoritm.
Procedeul este următorul: se compune o matrice dintr-un număr de coloane
egal cu numărul zonelor de atribuire şi dintr-un număr egal de linii ce corespund
produselor sau grupelor de produse ce urmează a fi atribuite acestor zone de
depozitare; în fiecare căsuţă a matricei sunt înscrise numerele semnificative ale
valorii de manipulare.
Condiţiile de care urmează să se ţină seama în aplicarea metodei atribuirii
sunt următoarele :
¾ numărul de zone trebuie să fie egal cu numărul categoriilor de produse,
acesta pentru a fi posibil să se aleagă o suprafaţă de referinţă (zonă de
 referinţă). După zona de referinţă, va fi aleasă acea suprafaţă care
corespunde categoriilor sau categoriei de produse cu cea mai mică
pondere, celelalte categorii ocupând suprafeţe egale sau multiplii ai
suprafeţei de referinţă. Pentru realizarea acestei condiţii este necesar, ca
în prealabil, să se regrupeze materialele şi produsele pe familii de
materiale şi produse şi apoi să se atribuie fiecărei familii, a uneia sau mai
multor zone de referinţă;
¾ începând de la un număr mai mare de 15 zone de amplasare, metoda
atribuirii devine greoaie, folosirea ei necesitând cunoştinţe speciale de
programare şi folosirea mijloacelor mecanizate.
În aplicarea metodei atribuirii se pleacă de la considerentul potrivit căruia
soluţia optimă nu se schimbă dacă din toate elementele aceleiaşi linii sau aceleiaşi
coloane ale matricei se scade cel mai mic dintre elementele cuprinse în linia sau
coloana respectivă. Această operaţie poate fi repetată ori de câte ori nu se
modifică obiectul care se atribuie, ci zona căreia îi este atribuit. Se schimbă, însă,
valoarea totală a sumei numerelor corespunzător obiectelor atribuite, exact cu
valoarea numărului sau numerelor care au fost scăzute din coloanele sau liniile
matricei, cu fiecare operaţie obţinându-se minimul căutat.
Desigur, prin aplicarea acestei operaţii, în căsuţele în care se găsesc cele
mai mici numere, apar zerouri (nu se lucrează cu numere negative).
Aplicarea metodei atribuirii necesită parcurgerea următoarelor etape:
Etapa I: obţinerea de zerouri. Pe matricea de atribuire se consideră mai
întâi coloanele; se identifică numărul cel mai mic, se scade din celelalte elemente
ale coloanei şi se obţin pe unele linii şi coloane unu sau mai multe zerouri.
Etapa a-II-a : căutarea soluţiei optime. Se observă dacă pe fiecare coloană
şi pe fiecare linie există un singur zero, zero fără concurenţă, această fiind soluţia
optimă; dacă nu, se trece la fazele următoare până se îndeplineşte această condiţie.
Etapa a-III-a: încadrarea şi bararea zerourilor. Se începe cu linia care are
cele mai puţine zerouri; se încadrează unul dintre zerouri şi concomitent se
barează toţi ceilalţi care se găsesc pe aceeaşi linie; în continuare, se procedează la
fel cu toate liniile, în ordinea succesivă a liniilor cu mai puţine zerouri.
Etapa a-IV-a: determinarea celui mai mic număr de linii şi de coloane care
conţin toate zerourile; mai întâi, se notează cu x, în dreapta matricei, în exterior,
toate liniile care nu au nici un zero încadrat; se notează, apoi, tot cu x în exteriorul
şi în partea de sus a matricei, coloanele conţinând zerouri, barate pe liniile
marcate. În sfârşit se notează cu x liniile care conţin un zero încadrat pe una din
coloanele anterioare.
Etapa a-V-a: obţinerea numărului minim de linii şi de coloane care conţin
toate zerourile (încadrate sau notate). Pentru aceasta, se taie printr-o dreaptă
continuă toate liniile neînsemnate şi toate coloanele însemnate şi se obţin tablouri
parţiale alcătuite din toate căsuţele rămase netăiate.
Etapa a-VI-a: reluarea completă a calculului, începând cu etapa a doua,
adică căutarea soluţiei optime. Pentru acesta, se consideră tablourile parţiale din
care se alege numărul cu valoarea cea mai mică. Se scade acest număr din toate
valorile înscrise în căsuţele de la intersecţia dreptelor cu care s-au tăiat liniile şi
coloanele, conform regulii aplicate în etapa cinci.
Etapa a-VII-a: se aplică noului tablou operaţiile din faza a doua. Dacă se
obţine o atribuire completă, adică pe fiecare coloană sau linie se găseşte numai
câte un zero încadrat (zeroul fără concurenţă), aceasta este atribuirea optimă, dacă
nu, se continuă aplicarea metodei începând cu etapa a treia.
Valoarea atribuirii, acea valoare optimă, se află însumând numerele care se
găsesc în căsuţele din matricea iniţială corespunzătoare căsuţelor în care sunt
înscrise zerourile încadrate în ultima matrice, care cuprinde zerouri fără
concurenţă.
Acest rezultat reprezintă singura variantă care oferă cea mai mică sumă a
numerelor semnificative, stabilite drept condiţie iniţială, deci soluţia optimă de
amplasare a mărfurilor în zonele de depozitare propuse.

Test de autoevaluare 4

Precizați caracteristicile metodei atribuirii.

Rezumat
Capitolul abordează depozitarea drept o componentă importantă a
sistemului logistic, depozitele nefiind o verigă de prisos în circuitul bunurilor
materiale, ci, dimpotrivă, acestea au rolul de a asigura desfăşurarea normală a
procesului de producţie şi vânzarea produselor finite.
Cu toate că tendinţele actuale pe linia aprovizionării şi vânzării sunt
orientate către tehnici liniare şi continue, depozitarea nu se poate evita complet şi
nici nu se întrevede o eliminare a acestei funcţiuni în viitor. Aceasta, deoarece
întotdeauna va exista un punct de întrerupere între producţie şi utilizarea
bunurilor, depozitelor revenindu-le astfel rolul de intermediar.
Proiectarea depozitelor nu trebuie să fie legată de reţete şi soluţii gata
concepute, dezvoltarea tehnică şi organizarea optimă a depozitelor şi a
concepţiilor constructive fiind în plină evoluţie.
Avantajele paletizării sunt multiple şi în condiţiile generalizării sistemului
ele sunt evidente pentru toți factorii implicați în procesul de distribuție a
mărfurilor: producători, unităţi de transport, unităţi de depozitare, clienți.

Termeni cheie: depozite, proiectarea depozitelor, depozitare paletizată,

depozitare fără palete

Răspunsuri şi comentarii pentru testele de autoevaluare:

Test de autoevaluare 1

1. În cadrul logisticii, depozitele nu apar ca o verigă de prisos în circuitul

bunurilor materiale, ci, dimpotrivă, acestea sunt create tocmai pentru a asigura
desfăşurarea normală a procesului de producţie şi desfacerea produselor finite.
2. c, e

3. a, d

Test de autoevaluare 2

1. Componentele suprafeței de bază ale unui depozit sunt :suprafaţa utilă și

suprafaţa ocupată de elementele constructive ale depozitului

2. a

3. d

Test de autoevaluare 3

1. Paletizarea este un procedeu de manipulare şi depozitare, care permite

deplasarea şi stivuirea uşoară, cu ajutorul unor utilaje adecvate a materialelor
şi a produselor finite grupate în loturi unitare.

2. e

3. c, d

Test de autoevaluare 4

Caracteristicile sunt prezentate la pag.43

Bibliografie recomandată:

ƒ Bălan, C. - Logistica, Editura Uranus, Bucureşti, 2006

ƒ Gattorna, J.L. - Managementul logisticii şi distribuţiei, Editura Teora,
Bucureşti, 1999
ƒ Scrioşteanu A. - Logistică, Editura Universitaria, Craiova, 2011