T8. Logistica stocurilor.

8.1. Definirea, necesitatea și rolul creării stocurilor în sistemul logistic.

8.2.Tipurile de stocuri.
8.3. Costurile generale de stocuri.
8.4. Planificarea stocurilor în condiţii de siguranţă sau incertitudine.
8.5. Evaluarea mărimii optimale a stocurilor.
8.6. Normarea stocurilor. Controlul continuu şi periodic al stocurilor.

8.1. Definirea, necesitatea și rolul creării stocurilor în sistemul logistic

Termenul stoc este utilizat pentru a defini valoarea sau cantitatea de materii prime, componente,
subansamble, produse in curs de prelucrare si produse finite care este mentinuta in vederea utilizarii sale,
pe masura aparitiei nevoii. Stocurile exista in numeroase puncte ale sistemului logistic al firmei: in
mijloace de transport, in depozite aflate in cadrul unitatilor de productie, in centre de distributie proprii, in
magazine etc.
Opiniile referitoare la utilitatea mentinerii stocurilor sunt contradictorii, in timp ce perspectiva
traditionala subliniaza rolul stocurilor in satisfacerea cererii, abordarea moderna pune accentul pe
reducerea sau chiar inlaturarea lor, pentru a evita imobilizarea unei parti - importante din capitalul
intreprinderii.
Sustinerea sau criticarea deciziilor de mentinere a stocurilor implica analiza prealabila a rolului pe
care trebuie sa il indeplineasca stocurile, in esenta, rolul stocurilor este de a realiza:
a. imbunatatirea serviciului logistic pentru clienti. Asigurarea disponibilitatii produselor
pentru satisfacerea cererii clientilor interni sau externi, in momentul manifestarii acesteia, constituie un
motiv prioritar pentru detinerea de stocuri. Nivelul de servire este un indicator ce reflecta capacitatea
firmei de a onora cererea clientilor. Poate fi definit in functie de: durata ciclului de performanta
(intervalul de timp dintre lansarea comenzii de client si primirea marfii de catre acesta); numarul
comenzilor onorate; cantitatea comandata, onorata din stoc, pentru un produs sau o linie de produse.
Pentru o anumita perioada, din perspectiva indeplinirii comenzilor pentru un anumit produs, nivelul de
servire poate fi calculat ca raport procentual intre numarul comenzilor onorate conform cerintelor
clientului si numarul total al comenzilor primite, in cazul produselor pentru care absenta din stoc ar
genera costuri mari datorita opririi productiei sau ar conduce la efecte nedorite (de exemplu, pierderea de
vieti omenesti in spitalele care nu dispun de anumite produse medicale la momentul potrivit), nivelul de
servire poate fi stabilit la 100%. Pentru produsele care nu au o importanta cruciala, nivelul de servire
poate fi sub 100%. Un nivel de 95% indica o pondere de 5% a comenzilor care nu pot fi onorate, datorita
existentei unei rupturi de stoc.
b. echilibrul relatiei dintre cerere si oferta. Aceasta latura a rolului stocurilor este determinata
de existenta unui decalaj temporal intre cerere si oferta. Produsele a caror cerere se concentreaza intr-un
interval scurt de timp fac necesara mentinerea de stocuri de catre producatori, angrosisti si detailisti, in
avans fata de perioada de manifestare a cererii. Productia sezoniera implica, de asemenea,
responsabilitatea operatorilor din canalele de marketing de a pastra marfuri in stoc, pentru a satisface
cererea care se manifesta in alte perioade ale anului.
c. reducerea costurilor. Costurile anuale generate de disponibilitatea produselor in stoc pot
reprezenta intre 20% si 40% din valoarea produselor respective. 1 Rolul de reducere a costurilor totale este
determinat insa de urmatoarele aspecte:
economiile de scara in domeniul productiei. Stocurile permit maximizarea eficientei productiei
prin fabricarea unor cantitati mai mari decat cererea imediata a pietei. Productia este astfel decuplata de la
variatiile cererii.
economiile de scara in domeniul cumpararii si transportului.
Diminuarea costurilor de achizitionare este posibila in cazul in care furnizorul ofera un discount
cantitativ. Cumpararea unei cantitati mai mari decat cea necesara, cu scopul de a beneficia de pretul mai
mic poate conduce la economii de scara si in domeniul transportului, prin mai buna utilizare a capacitatii
mijloacelor de transport si prin reducerea frecventei aprovizionarilor.
valorificarea unei conjuncturi favorabile a preturilor.
Cumpararea anticipata urmareste obtinerea de economii de costuri, prin achizitionarea unei
cantitati care depaseste nevoile curente ale organizatiei, la un pret convenabil, in conditiile in care se
estimeaza o crestere ulterioara a preturilor. Aprovizionarea cu o cantitate mai mare decat nevoile curente
si cele previzibile ale firmei, desi generatoare de riscuri, poate permite revanzarea ulterioara in scop
speculativ, la un pret mai mare decat cel de cumparare.
d. diminuarea incertitudinii. Prezenta stocurilor protejeaza firma de variatiile neasteptate, pe
termen scurt, deopotriva ale cererii pietei si ale livrarilor efectuate de furnizori. Mentinerea unor stocuri
de siguranta asigura capacitatea firmei de a onora comenzile clientilor sai, in situatia unei cresteri a
cererii, in raport cu nivelul estimat. Stocurile protejeaza totodata in privinta incertitudinii legate de ciclul
de performanta al furnizorului (respectiv de intarzieri in productie, transport, prelucrarea comenzilor etc.).
Detinerea de stocuri este adesea contestata. Risipa de resurse este principalul motiv invocat.
Capitalul investit in stocuri ar putea fi folosit mult mai profitabil in alte arii ale activitatii firmei. Pe
parcursul stocarii, produsele se pot uza moral si fizic, iar cererea finala se poate orienta spre alte produse,
in plus, progresele din domeniul tehnologiei informatiei fac astazi posibila coordonarea eforturilor firmei
furnizoare si firmei cliente pentru diminuarea si chiar inlaturarea stocurilor.
2. Influenta nivelului din canalul de marketing
Particularitatile managementului stocurilor la nivelul firmei sunt determinate de nivelul la care
aceasta se situeaza in canalul de marketing. Problemele si solutiile adoptate in privinta stocurilor de
producator sunt adesea diferite de cele ale angrosistilor si respectiv detailistilor.
La nivelul producatorului, politica in domeniul stocurilor se refera la o gama diversa de
produse: materii prime, componente, produse in curs de prelucrare, precum si produse finite, in
consecinta, gradul sau de implicare in privinta stocurilor este mare, chiar daca are o gama mai restransa
de produse, in comparatie cu detailistul sau angrosistul. Investitiile in stocuri sunt realizate pe termen
lung, datorita faptului ca la acest nivel are loc un proces de prelucrare, nu doar o cumparare in vederea
revanzarii. Obiectivul politicii producatorului, referitoare la stocuri, este reducerea la minimum a
costurilor, in conditiile satisfacerii cererii.
in mod traditional, cantitatea de produse cumparata de fabricant pentru desfasurarea procesului de
prelucrare era determinata de capacitatea echipamentelor sale, nu neaparat de cererea estimata pentru
perioada imediat urmatoare. Realizarea economiilor de scara in domeniul productiei presupunea
fabricarea unor loturi mari de produse finite, care faceau ulterior obiectul unui proces de stocare in
depozitele firmei respective sau ale angrosistilor, in masura reorientarii spre piata si programarii
productiei in functie de cererea estimata sau exprimata, o serie de firme au inceput sa diminueze stocurile
de materii prime si componente, realizand aprovizionari de tip JIT, la timpul potrivit, atunci cand sunt
necesare.
Sub aspectul cantitatii de produse detinute in stoc dintr-un anumit produs, angrosistul depaseste,
in general, volumul vehiculat de un detailist. Angrosistul cumpara mari cantitati de marfuri de la
producatori si le vinde in cantitati mai mici comerciantilor cu amanuntul. Existenta angrosistului este
justificata nu doar de livrarea in cantitatea potrivita pentru detailisti (mai mica decat loturile
producatorilor), ci si de asigurarea unui sortiment adecvat de marfuri provenite de la mai multi
producatori. Din perspectiva structurii stocurilor, diversitatea produselor este, de regula, mai mare decat a
producatorului si mai mica decat cea a detailistului. Utilitatea stocurilor la nivelul angrosistilor este
determinata si de necesitatea de echilibrare a cererii cu oferta, in cazul produselor sezoniere. Obiectivul
angrosistului este pastrarea unui sortiment adecvat de produse, la un cost minim.
Gama riscurilor legate de stocuri, care sunt suportate de angrosisti, este mai ingusta, mai profunda
si de mai lunga durata, comparativ cu riscurile specifice nivelului comerciantului cu amanuntul, in canalul
de marketing, angrosistul este supus, in prezent, unei duble presiuni in privinta stocurilor. Pe de o parte,
extinderea liniilor de produse oferite de producatori si cresterea ritmului de innoire a gamei de produse la
nivelul din amonte largesc gama riscurilor pana la nivelul caracteristic detailistilor. Angrosistii generalisti
sunt astfel inlocuiti treptat de angrosisti specializati. Pe de alta parte, sarcina de mentinere in stoc a unui
sortiment diversificat de produse, pe o perioada mai lunga, migreaza de la detailist la angrosist.
 Riscul mentinerii in stoc, de catre detailist, a unui anumit produs este mai mic decat in cazul
angrosistului, sub aspect cantitativ. Riscurile suportate de detailist sunt insa mai ample, deoarece se
repartizeaza pe un sortiment de produse mult mai variat, in cazul detailistilor specializati, riscurile legate
de stocuri sunt mai profunde si de mai lunga durata, fata de cele specifice detailistilor generalisti, cu un
sortiment de bunuri de consum foarte diversificat. Comerciantul cu amanuntul pune accentul pe circulatia
rapida a marfurilor, profitabilitatea directa pe produs si disponibilitatea unei cantitati suficiente pentru a
satisface cererea.
Posibilitatile de control al stocurilor la nivelul comertului cu amanuntul s-au modificat radical in
ultimele decenii. Apelarea la punctele de vanzare electronice si sistemul electronic de evidenta a
stocurilor permit cunoasterea structurii stocurilor, nu doar a valorii produselor existente in stoc. Sistemele
informatice furnizeaza in orice moment date despre numarul articolelor din stoc.
Integrarea de catre o firma a unui nivel din amonte sau aval presupune asumarea unor riscuri
suplimentare, legate de stocuri. Amploarea, profunzimea ;i durata acestora sunt determinate de tipul si
numarul nivelelor integrate vertical.

8.2. Tipurile de stocuri.

În managementul stocurilor sunt planificate şi urmărite mai multe tipuri de stoc.

Elementele componente ale stocului pentru producţie sunt:
1. Stocul curent
2. Stocul de siguranţă
3. Stocul de condiţionare
4. Stocul pentru transport intern
5. Stocul pentru iarnă
1. Stocul curent (Sc) reprezintă cantitatea totală de materii prime şi materiale necesară
desfăşurării procesului de producţie în intervalul dintre două aprovizionări succesive.
Sc = Cz x T
Cz = consumul mediu zilnic
T = intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive
2. Stocul de siguranţă (Sg) reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale necesară
asigurării continuităţii în aprovizionarea fabricaţiei, atunci când stocul curent a fost epuizat, iar
livrările de la furnizori sunt în întârziere. În cazul epuizării stocului de siguranţă acesta va fi
completat în livrările următoare.
Sg = Cz x Dm
Cz = consumul mediu zilnic
Dm = devierea medie calculată pe baze statistice
3. Stocul de condiţionare (Scd) asigură continuitatea fabricaţiei în cazul în care
materiile prime trebuie să fie stocate înainte de a intra în procesul de prelucrare (avem în vedere
procese de uscare). De obicei livrarea produselor se face la anumiţi parametri, dar există
situaţii când pe parcursul transportului nu pot fi asigurate anumite condiţii.
Scd = Cz x Tcd
Cz = consumul mediu zilnic
Tcd = timpul de condiţionare
4. Stocul pentru transport intern (Sti) asigură continuitatea procesului de producţie în
cazul în care sunt necesare transporturi între un depozit central şi locurile de consum.
Sti = Cz x Tti
Cz = consumul mediu zilnic
Tti = timp de transport de la depozit către centrele de consum
 5. Stocul de iarnă (Si) asigură continuitatea proceselor de producţie, atunci când din
cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, materiile prime nu pot fi exploatate şi nici
transportate. Cele mai frecvente cazuri le întâlnim în industria minieră şi la materialele de
construcţii.
Si = Cz x Ti
Cz = consumul mediu zilnic
Ti = perioada de timp între întreruperea livrărilor şi reluarea acestora
Factori care influenţează nivelul stocului
Cuantificarea efectelor pe care le determină procesul de stocaj presupune identificarea
cheltuielilor induse de acest proces. Aceste cheltuieli sunt:
a) Cheltuieli directe legate de menţinerea stocului, adică:
- cheltuieli cu salariile personalului care deserveşte depozitele;
- cheltuieli cu energia electrică, combustibili necesare desfăşurării proceselor de stocaj,
manipulare, conservare;
- cheltuieli cu amortizarea utilajelor;
- cheltuieli cu întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe;
- cheltuieli pentru iluminat, încălzit şi climatizarea unor spaţii de depozitare;
- cheltuieli cu materiale auxiliare necesare activităţii depozitului;
- cheltuieli legate de pierderi şi perisabilităţi;
- cheltuieli determinate de imobilizarea fondurilor financiare (dobânzi).
b) Cheltuieli indirecte determinate de faptul că o parte din fonduri sunt temporar scoase
din circuitul economic.
Factorii care influenţează nivelul stocului pot fi grupaţi astfel:
1. Frecvenţa livrărilor depinde de natura cererii şi de momentele de consum, adică de
modul cum furnizorul îşi organizează livrările către beneficiari, atât în cazul producţiei cu
caracter continuu, cât şi în cazul fabricaţiei periodice.
2. Norma minimă de livrare este un factor care influenţează mai ales consumatorii de
cantităţi mici. Norma minimă de livrare este dată de cantitatea minimă dintr-un produs posibil a
fi comandată astfel încât producţia să poată fi realizată la costuri minime.
3. Corelaţia capacitate de transport – distanţa de transport.
4. Amplasarea şi apartenenţa stocurilor. În această situaţie trebuie corelată
amplasarea producătorilor şi consumatorilor cu factorii specifici ai producţiei şi consumului.
Alternativele care pot fi avute în vedere pot fi:
a) constituirea unor stocuri la unitatea consumatoare;
b) constituirea unor stocuri într-un depozit en gros;
c) constituirea unor stocuri în depozite de mare capacitate care să deservească o
anumită zonă administrativă.
În funcţie de modul de consum există câteva alternative strategice posibile:
a) în cazul unui consum constant, continuu şi în cantităţi relativ mari, destinate unui
singur consumator, stocul va fi format direct la utilizatori respectivi. Această situaţie permite
desfăşurarea activităţii în condiţii optime fără imobilizări.
b) în cazul unui consum variabil, în cantităţi mici şi un număr mare de consumatori
amplasaţi într-o arie restrânsă se formează un stoc într-un depozit zonal la care să aibă acces toţi
consumatorii din zona respectivă;
c) în cazul în care consumul este variabil, cantităţile mici şi numărul de consumatori
redus se pot constitui stocuri în depozite care deservesc o zonă extinsă.
În ultimele două situaţii există o serie de avantaje legate de :
 a) Producătorii vor fabrica loturi vagonabile care vor fi livrate către depozite,
asigurându-se astfel optimizarea fabricaţiei şi transportului.
b) Depozitele vor avea posibilitatea formării unor stocuri care să permită transportul în
condiţii de eficienţă şi un ritm optim al livrărilor.
c) La unitatea consumatoare se evită formarea de stocuri, deoarece aprovizionarea se
poate face operativ pe toată perioada de gestiune.
d) Se previne formarea de stocuri cu mişcare lentă la consumatorii care au un consum
variabil.
e) Se evită formarea unor stocuri de siguranţă.
f) Există posibilitatea cunoaşterii existenţei unor stocuri în zonă şi valorificarea
operativă a acestora.
5. Condiţiile naturale de climă.
6. Capacitatea de depozitare.

8.3. Costurile generale de stocuri.

Principalele categorii de costuri generate de stocuri sunt costul de achiziționare a mărfurilor,

costul de menținere a stocurilor și costul rupturilor de stoc. În procesul de formulare a politicii
întreprinderii în domeniul stocurilor, este necesară considerarea relațiilor conflictuale dintre aceste
categorii de stocuri (figura 8.1.). De exemplu, obiectivul de reducere a costurilor de menținere a stocurilor
poate determina o creștere a frecvenței rupturilor de stoc. Scăderea costurilor de achiziționare a mărfurilor
prin reducerea comenzilor poate avea ca efect creșterea costurilor de menținere a stocurilor.

Costuri Costul total

Costul menținerii
stocurilor

Costul achiziționării
și rupturilor de stoc

0 Q* Cantitatea comandată
Figura 8.1. Evoluția costurilor generate de stocuri, în funcție de cantitatea comandată
Q* – cantitatea optimă comandată
Costurile de achiziționare sunt cele asociate efectuării comenzilor, în vederea creării și
completării stocurilor. Componentele acestei categorii de costuri sunt următoarele:
 Costul selecţiei vînzătorului şi negocierii;
 Costul formulării comenzii şi transmiterii ei la furnizor (prin poştă sau mijloace electronice);
 Costul transportului comenzii- ( în cazul în care cheltuielile de transport nu sunt incluse în preţul
mărfurilor);
 Costurile de recepţie şi de manipulare a materialelor la punctul de primire a produselor.
Costurile de menţinere a stocurilor sunt determinate de păstrarea mărfurilor o anumita
perioadă, pînă în momentul solicitării lor de către clienţii interni sau externi ai firmei. Principalele
componente ale costurilor de menţinere a stocurilor sunt următoarele:
 Costurile financiare- se referă la costul capitalului investit în stocuri;
  Costurile de depozitare- sunt determinate de păstrarea mărfurilor în spaţii de depozitare private
sau publice;
 Costurile de asigurare - protecţia contra riscurilor datorate incendiului, furtunii sau furtului.
 Costul deteriorării şi uzurii mărfurilor- pe parcursul păstrării în spaţiile de depozitare, mărfurile
se pot deriora fizic sau uza moral, devenind nevalabile.
Costurile datorate rupturilor de stoc sunt determinate de absenţa produselor din stoc, în
momentul solicitării lor de client. Componentele principale sunt următoarele:
 Costul vînzărilor pierdute – clientul confruntat cu o ruptură de stoc la nivelul firmei vînzătoare
poate decide să anuleze comanda în loc să o amîne pîna la momentul în care produsul dorit
devine disponibil.
 Costul pierderii loialităţii clienţilor – efectul comenzilor neonorate datorită rupturilor de stoc
poate fi reorientarea parţială sau totală a clienţilor spre alţi furnizori.
 Costul unei noi comenzi – în cazul în care clientul nu anulează comanda, furnizorul realizează
vînzarea la un momentul ulterior, cînd produsul devine disponibil. Furnizorul suportă o serie de
cheltuieli suplimentare datorate prelucrării comenzii precum şi operaţiunilor de transport şi
manipulare care sunt mai costisitoare în cazul efectuării lor prin canale diferite de cele uzuale.
Politica referitoare la stocurile de mărfuri trebuie să fie definită în funcție de costurile
corespunzătoare diverselor niveluri de deservire a clienților. Interdependențele ditre cele trei categorii de
costuri generate de stocuri impun minimizarea costului total asociat obținerii nivelului țintă de deservire,
în locul minimizării costurilor din fiecare categorie.

8.4. Planificarea stocurilor în condiţii de siguranţă sau incertitudine

Nivelul stocului unui articol este rezultanta diferenţei între viteza de curgere a două fluxuri: un
flux de intrare legat de politica de aprovizionare şi un flux de ieşire legat de viteza de consum.
O tipologie a modelelor de gestiune a stocurilor ar putea fi realizată în funcţie de cantitatea
livrată şi frecvenţa aprovizionării sau perioada de timp dintre două livrări.

T Fixă Variabilă
Q

Fixă Wilson şi Extensii Punct de comandă sau permanent

Variabilă Ciclic sau intermitent Cantitate economică flotantă

Figura 8.2. Tipologia modelelor de gestiune a stocurilor

Modelul cu punct de comandă răspunde la întrebarea „când trebuie să ne aprovizionăm?”, fixând
un punct de comandă sau nivel de alertă care, atunci când este atins, declanşează ordinul de
reaprovizionare. Cantitatea de reaprovizionat este fixată, iar ciclurile de aprovizionare sunt variabile
(T1≠T2≠T3) deoarece depind de evoluţia consumului. Acest mod de gestiune presupune însă un control
permanent al nivelului stocului.
 Figura 8.3. Modelul cu punct de comandă
În cazul modelelor ciclice stocurile sunt evaluate într-o manieră intermitentă, la perioade fixe (T),
iar cantităţile comandate sunt variabile (Q1≠Q2≠Q3), ele servind la recompletarea stocului până la nivelul
maxim.

Figura 8.4. Modelul ciclic

În modelele hibride atunci când pragul de alertă nu este atins, comanda este reportată către ciclul
următor.

Figura 8.5. Modelul lui Wilson

Unul din cele mai celebre modele în gestiunea stocurilor este modelul lui Wilson, care este pe de
o parte simplu şi uşor de înţeles, iar pe de altă parte riguros datorită formalizării matematice.
Stabilirea momentului în care este necesară lansarea comenzii de aprovizionare şi a cantităţii
comenzii de aprovizionare sunt decizii fundamentale în managementul stocurilor. Alegerea celor mai
potrivite variante depinde de evoluţia cererii şi a ciclului de performanţă al furnizorului.
Stabilirea punctului de reaprovizionarea înseamnă determinarea mărimii stocului la care se
impune lansarea unei noi comenzi, în vederea asigurării continuităţii satisfacerii cererii. Condiţiile de
certitudine se referă la faptul că cererea viitoare şi duarata viitoare a ciclului de performanţă ( perioada
dintre lansarea comenzii de către client şi primirea mărfii de către acesta) sunt cunoscute.
Punctul de reaprovizionare indică doar cînd anume trebuie să fie lansată comanda, nu mărimea
comenzii.
În condiţiile de certitudine, punctul de reaprovizionare se poate calcula pe baza următoarei
formule:
P=D ∙T, unde:
P- punctual de reaprovizionare;
 D- cererea medie zilnică;
T- durata ciclului de performanţă ( mărimea intervalului de reaprovizionare)
În condiţiile de incertitudine, punctul de reaprovizionare se modifică. Este necesar un stoc de
siguranţă, pentru compensarea incertitudinii în privinţa cererii şi duratei ciclului de performanţă. Formula
de calcul în situaţii de incertitudine este:
P=D∙T + SS, unde:
P,T,D- au aceeaşi semnificaţie ca în formula anterioară;
SS - stocul de siguranţă exprimat cantitativ;

8.5. Evaluarea mărimii optimale a stocurilor.

O decizie importantă pentru managementul stocurilor, este stabilirea mărimii comenzii pe

care trebuie să o lanseze firma cumpărătoare şi a numărului de comenzi necesare. Factorii care
determină această decizie sunt costurile generate de stocuri şi relaţiile dintre diferite categorii de
costuri ( vezi figura 8.6)

Costuri cost total

Costul comenzii

Costul de menţinere a stocului

0 Nr. economic Numărul anual de comenzi

Figura 8.6. Evolutia coturilor generate de stocuri in functie de numarul comenzilor.

În condiţiile de certitudine, stocul mediu este jumătate din cantiatea comandată deoarece
nu este necesar un stoc de siguranţă. Cu cît este mai mare cantitatea comandată, cu atît este mai
mare stocul mediu şi implicit costul de menţinere a stocului. Din perspective numărului de
comenzi, creşterea cantităţii comandate determină o scădere a necesarului de comenzi, respective
o scădere a costului de achiziţionare.
Cantitatea economică a comenzii ( EOQ) pentru un anumit produs cantitatea care
completează stocul, în condiţiile menţinerii la minim a costului combinat al achiziţionării şi
menţinerii stocului. EOQ este cantitatea pentru care costul obţinerii stocului şi costului comenzii
sunt egale.

Calcularea Cantitatea economică a comenzii EOQ se realizează cu ajutorul formulei lui Wilson:

EOQ=
√
2 CcD
CsCu
Cc- costul comenzii;
unde:

D- cererea anuală;
Cs-costul anual al menţinerii stocului (exprimat procentual);
Cu- costul unitar al produsului;
 Modelul clasic EOQ se bazează pe o serie de ipoteze, principalele din ele fiind:

Cererea este satisfacută integral

Evoluţia cererii este continuă, constanta si cunoscută;

Durata ciclului de performanţă, în privinţa recompletării stocului, este

constantă şi cunoscută;

Preţul produsului este constant, independent de cantitatea comandată sau de

timp ( nu sunt disponibile discounturi în funcţie de cantitate sau discounturi
privind tarifele de transport).

Orizontul de planificare este infinit;

Ipoteze
Nu există interacţiune între diversele articole existente în stoc (modelul se
referă la un singur produs)

Nu există stoc în transit;

Nu există limite în privinţa disponibilităţii capitalului;

Formula EOQ poate fi aplicată de producători şi angrosişti. Pentru detailişti formula nu

este utilă datorită limitelor impuse de ipotezele pe care se fundamentează. Ipotezele
neconfirmate, datorită caracteristicilor specific ale activităţii detailiştilor, sunt următoarele.
Cererea este continuă constantă şi cunoscută ( în comerţul cu amănuntul,
cererea pentru numeroase produse are un caracter discontinuu, datorită
sezonalităţii

Singurele costuri semnificative pentru deciziile de reaprovizionare sunt

costul menţinerii stocului şi costul comenzii ( formula clasică EOQ nu
consideră o serie de costuri importante pentru detailişti, de exemplu, nu este
inclus costul raporturilor de stoc, nu este urmărit nici costul total al
menţinerii în stoc şi recomandării tuturor produselor).

Costul marginal al unei comenzi suplimentare sau al unui articol suplimentar

 Utilizarea unei formule EOQ modificate promovează o altă perspectivă asupra costurilor.
Costurile devin nişte “puncte de control” utilizate pentru alegerea celei mai adecvate politici în
privinţa stocurilor. Astfe, costurile nu mai sunt private ca nişte valori constante, ci ca nişte
variabile ale sistemului de management al stocului.
Formula EOQ modificată este următoarea:

EOQ= K
√ D
Cu
, unde:
D – cererea anuală ( exprimată cantitativ);
Cu – costul unitar al produsului;

Factorul K se determină în funcţie de costul comenzii şi costul anual al menţinerii

stocului ( exprimat procentual, în raport cu valoarea stocului mediu anual)

K=
√ 2 Cs
Cs

Modelul EOQ nu include o serie de factori referitori la situaţiile de cumpărare şi modul

de unitizare a mărfurilor. În consecinţă, este necesară utilizarea unei formule EOQ ajustate în
funcţie de:
EOQ ajustată

Discounturile cantitative oferite de furnizori

Variaţia tarifelor de transport, în funcţie de volumul de mărfuri vehiculate

Mărimea economică a lotului fabricaţiei, în cazul aprovizionării efectuate de

întreprinderile producătoare

Efectele cumpărării combinate a mai multor produse, care permite obţinerea

de discounturi cantitative şi de transport
 Limitele privind capitalul investit în stocuri, ceea ce influenţează cantitatea de
produse comandată în fiecare articol al unei linii de produse, în vederea
satisfacerii corespunzătoare a cererii

Costurile de transport datorate utilizării de către firma cumpărătoare a unui

parc propriu de mijloace de transport, pentru completarea stocurilor

Caracteristicile utilizării produselor, astfel încît să se evite creşterea excesivă a

costurilor, datorită efectuării unor comenzi care nu sunt multipli ai cantităţii
existente pe o paletă
Una din ipotezele care stau la baza formulei clasice EOQ este caracterul constant al
cererii.
Caracterul dependent al cererii de component impune utilizarea unor metode de
dimensionare discrete lotului comandat. Dimensionarea discretă înseamnă obţinerea unei
cantităţi de componenţă egală cu cerinţele nete, la un moment dat.
Datorită fluctuaţiei cererii, mărimea lotului variază de la o comandă la alta. Principalele
metode de dimensionare discrete sunt:

Dimensionarea lot cu lot- conform acestei metode, cantitatea comandată este cea necesară, metoda este
recomandată pentru componentele ieftine, în cazul cărora cerera este relativ mică şi se manifestă la
intervale neregulate.

Cantitatea comenzii în perioade de timp (POQ) - această metodă se bazează pe formula standard EOQ,
este necesară calcularea prealabilă a numărului de comenzi necesare anual, ca raport între cererea
anuală previzionată şi EOQ. Cantitatea comenzii în perioadele de timp se determină ca raport între
numărul de perioade de timp existente anual ( luni, săptămîni) şi numărul anual al comenzii.

Dimensionarea pe baza seriilor de timp - este o metodă de dimensionare dinamica, deoarece ajustează
cantitatea comandată în funcţie de nevoile curente estimate. O variantă a metodei de dimensionare pe
baza seriilor de timp urmăreşte identificarea unei combinaţii de cereri pe parcursul mai multor perioade,
care să conducă la cel mai scăzut cost pe articol. Pe măsura adăugirii mai multor perioade, scade preţul
mediu unitar, datorită discounturilor cantitative, scade costul mediu unitar al comenzii şi transportului,
iar costul menţinerii stocului creşte o dată cu stocul suplimentar.

8.6. Normarea stocurilor. Controlul continuu şi periodic al stocurilor.

Aplicarea politicii referitoare la stocuri presupune desfășurarea unei proceduri de control continuu
sau periodic. În ultimele decenii, metodele JIT, MRP și DRP au constituit obiectul atenției specialiștilor
în controlul stocurilor. Metodele de control agregat al stocurilor pot fi utilizate în cazul urmăririi în
ansamblu a stocurilor, la nivelul întreprinderii.
În funcție de frecvența sa, controlul stocurilor poate fi continuu sau periodic. Există, de asemenea
li sisteme de control modificate, ce reprezintă variații sau combinații ale sistemelor continue și periodice.
Controlul continuu constă în analiza zilnică a stocului, pentru a determina necesitățile de
reaprovizionare. Fezabilitatea controlului continuu este dependentă de disponibilitatea permanentă a
datelor referitoare la nivelul stocului pentru fiecare produs în parte. Utilizarea calculatoarelor devine
astfel o condiție necesară pentru desfășurarea controlului permanent.
Conform procedurii de control continuu, se va comanda o cantitate Q dintr-un anumit produs,
atunci când suma dintre cantitatea existentă în stoc (într-un spațiu de depozitare) și cantitatea care a fost
deja comandată la furnizori (și care urmează să fie primită de întreprindere) este sub limita punctului de
reaprovizionare. Regula de reaprovizionare poate fi prezentată matematic astfel:

Dacă S+Qo≤P, atunci comandă Q

unde S – stocul existent (disponibil la un moment dat), Q o – cantitatea deja comandată la
furnizori, P – punctul de reaprovizionare (exprimat cantitativ), iar Q – dimensiunea comenzii (cantitatea
de produse pe care întreprinderea trebuie să o comande furnizorilor).

Punctul de reaprovizionare, care constituie nivelul de referință în funcție de care se adoptă decizia
de efectuare a unei noi comenzi, se calculează pe baza următoarei formule:

P=D*T+SS
unde D – cererea medie zilnică (exprimată cantitativ), T – durata medie a ciclului de performanță
(exprimată în zile), iar SS – stocul de siguranță (exprimat cantitativ).

În condiții de certitudine, nu este necesară crearea stocului de siguranță. În formula punctului de

reaprovizionare, stocul de siguranță este inclus numai în cazul unor variații ale cererii și/sau ciclului de
performanță (intervalul de reaprovizionare).
O caracteristică a sistemului de control continuu este caracterul fix al cantității comandate.
Cantitatea pe care întreprinderea o va comanda se determină cu ajutorul formulei EOQ standard, a
formulei EOQ ajustate sau a altor metode. În cazul în care punctul de reaprovizionare este egal cu
cantitatea comandată, produsele comandate vor sosi de la furnizor exact în momentul lansării unei noi
comenzi.
Pentru exemplificare, să considerăm, că în condiții de certitudine, cererea medie zilnică pentru un
produs este de 15 unități, durata ciclului de performanță este de 10 zile. Punctul de reaprovizionare va fi
de 150 unități (15*10). În consecință, conform procedurii de control continuu, este necesară lansarea unei
noi comenzi ori de câte ori suma dintre stocul existent și cantitatea deja comandată este inferioară
cantității de 150 de unități.
Stocul mediu va fi următorul:

SM=Q/2+SS
unde SM – stocul mediu, Q – cantitatea comandată (dimensiunea fixă a comenzii), iar SS este
stocul de siguranță (exprimat cantitativ).

Pentru o dimensiune a comenzii de 150 de unități de produs, în condiții de certitudine, stocul

mediu este de 75 de unități. În condiții de incertitudine, stocul mediu ar include și componenta stoc de
siguranță.
Controlul periodic constă în analiza stocurilor la anumite intervale de timp, de exemplu
săptămânal sau lunar. Această procedură de control face necesară o ajustare a punctului de
reaprovizionare, pentru a reflecta intervalele între două controale succesive.
Se consideră că nivelul stocului pentru un produs poate scădea sub punctul de reaprovizionare,
înainte de efectuarea unui control. Ajustarea punctului de reaprovizionare de la ipoteza că în 50% de
cazuri, ce va înregistra un nivel al stocului inferior punctului de reaprovizionare, înainte de realizarea
operațiunii de control. Punctul de reaprovizionare se calculează pe baza următoarei formule:

P=D(T+I/2)+SS
unde P – punctul de reaprovizionare, D – cererea medie zilnică, T – durata medie a ciclului de
performanță, I – durata perioadei de control (exprimată în zile), iar SS – stocul de siguranță.

Stocul mediu, în situația aplicării unei proceduri de control periodic este stabilit astfel:

SM=Q/2+I*D/2+SS
Unde SM este stocul mediu, Q – cantitatea comandată, I – durata perioadei de control
(exprimată în zile) și SS este stocul de siguranță.

Pentru un produs a cărei cerere medie zilnică este de 15 unități, în condițiile unei durate a ciclului
de performanță de 10 zile, unei comenzi de 150 de unități de produs și unui control săptămânal, punctul
de reaprovizionare și stocul mediu sunt următoarele:

P=15(10+7/2)+0=202,5=202

SM= 150/2+7*15/2+0=127,5=127

Comparative cu sistemele de control continuu, punctul de reaprovizionare specific sistemelor de

control periodic este mai mare, sub aspect cantitativ. Stocul mediu este, la rândul său, mai mare decât în
cazul unui control permanent.
În afară de sistemele de control continuu și cele de control periodic, se pot utiliza sisteme de
control modificate. Din această categorie fac parte sistemul de reaprovizionare în funcție de nivelul țintă
și sistemul de reaprovizionare opțional.