Tema II.

Contribuţii fiscale principale.

1. Apariţia şi evoluţia istorică a impozitelor şi taxelor.
2. Concepţii tradiţionale şi moderne privind impozitele şi impunerea.
3. Definiţia impozitului.
4. Caracterele juridice ale impozitului.
5. Funcţiile impozitelor.
6. Taxele.
7. Principiile impunerii fiscale.

1. Apariţia şi evoluţia istorică a impozitelor şi taxelor.

a) Perioada antică.
Primele menţiuni documentare despre impozite sunt în Vechiul testament, astfel: „Toată
dijma de la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfinţenia
Domnului. Toată dijma de la boi şi de la oi şi tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este oferit
Domnului.” (Levit, 27, 30 şi 32). Dumnezeu a stabilit prin cartea prorocului Moise o condiţie
clară şi obligatorie pentru oameni - a dărui a zecea parte din venituri bisericii, pentru binele lor şi
al societăţii. Nerespectarea acestei reguli nu prevedea pedepse materiale, ci „doar pierderea
veşniciei prin moartea sufletului.”
În perioada antică impozitele se presupune că au apărut încă în cadrul primelor formaţiuni
statale, ulterior dezvoltându-se concomitent cu evoluţia societăţii umane, apariţia acestora fiind
determinată de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau puterea în stat, îndeplinind
atribuţiile de conducere statală1.
De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţia de dezvoltarea
social-economică şi de cheltuielile publice efectuate în fiecare stat, date despre impozitele şi
cheltuielile publice din antichitate cunoscânduse mai ales din istoria statelor grec şi roman2.
În statul antic atenian principala contribuţie fiscală era impozitul funciar, fiind urmat de
impozitul pe veniturile meseriaşilor, taxa pentru vânzarea în piaţă a produselor agricole şi
impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi, impozit perceput în timp de război şi
calificat ca o îndatorire de onoare a acestora.
În statul roman antic, principalul impozit era „tributum”, perceput la început numai de la
locuitorii provinciilor cucerite, în dependenţă de valoarea pământului deţinut sau de veniturile
dobândite în urma prelucrării acestuia, iar mai târziu fiind transformat în impozit cetăţenesc
permanent plătit de către toţi cetăţenii statului roman care aveau bunuri imobile, iar ulterior şi
mobile.
Concomitent cu ”tributum” se percepea şi impozitul pe succesiuni, impozitul perceput la
vânzarea mărfurilor, impozitul perceput de la meşteşugari, impozitul pe numărul de sclavi şi
impozitul plătit de persoanele celibatare.
Începând cu apariţia primelor formaţiuni statale pe teritoriul românesc cele mai
importante contribuţii fiscale erau taxele vamale încasânduse pentru orice fel de marfă atât la
trecerea frontierei cât şi la trecerea prin centrele urbane, cu ocazia vânzării etc. Exista vama
principală pe lângă care mai erau şi vămi mari, vămi mici, vămi de hotar, vămi de strajă, vămi
de uscat şi vămi de apă. Vama mică prevedea mai ales comerţul intern şi se plătea de negustori,
meseriaşi şi chiar de ţărani la intrarea în oraşe. Vama mare îngloba taxele plătite la importul sau
exportul de mărfuri după valoarea pe care o aveau. Vama principală se plătea numai de
negustorii străini pentru mărfurile importate, exportate sau în tranzit3.
b) Perioada medievală.

1
Armeanic A., Volcinschi V., Drept fiscal, Editura Museum, Chişinău, 2001, p.11.
2
Gliga I., Drept financiar public, Editura ALL Bucureşti, 1994, p.111-112.
3
Gheorghe Alecu, Radu Stancu, Sorin Stănciulescu, Drept fiscal şi contencios fiscal, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009, p.11-12.
 Ca şi în perioada anterioară, impozitele în evul mediu erau diferite de la un stat la altul, în
funcţiei de dezvoltarea social-economică a statelor, tradiţii etc.
În Anglia, o perioadă îndelungată contribuţia fiscală de bază era impozitul funciar achitat
la început în dependenţă de mărimea terenului iar ulterior din venitul obţinut în urma exploatării
lui, sau acordării în arendă.
În jurul anilor 1200 a fost introdus în Anglia impozitul pe venit diferenţiat pentru nobili,
preoţime şi ţărani, iar în secolele următoare au fost introduse impozite pe clădiri, pe veniturile
meşteşugarilor cât şi un şir de alte contribuţii indirecte ca: impozitul inclus în preţul de vânzare a
sării, cărbunelui, pieilor şi altor bunuri.
În Republica Florenţa în sec XII-XV se aplica impozitul pe veniturile cetăţenilor bogaţi
ce se percepea în baza unei scări crescătoare; impozitul pe succesiuni cât şi taxele vamale la
intrarea mărfurilor în republică. Se aplica un impozit aşa numit „estimo”, fiind impozitate cu
acest impozit toate bunurile cetăţeneşti incluse într-un registru special.
În spaţiu românesc în sec.XIV-XV se achitau dări pentru ridicarea de cetăţi, biserici etc.,
vama oilor4, vama porcilor5, găletăritul, vinăritul6, dijmăritul7, cositul fânului, oastea,
cărăturile, pripăşitul8, tutunăritul9, fumăritul10, căminăritul11, săpunăritul12, măjăritul13,
năpasta14 etc. Tot în sec. XV-lea apare birul, o obligaţie fiscală care se achita în formă
pecuniară.
În perioada feudală în spaţiul românesc dările erau în muncă, bani şi în natură şi puteau fi
împărţite în: dări de repartiţie, adică birurile care erau stabilite în funcţie de potenţialul fiscal al
contribuabililor, de faptul ce bunuri au, câte etc. şi dările de cotitaţie, adică dijmele din cereale,
vin, vite mici, stupi15, porci16 etc. stabilite în funcţie de materia impozabilă.
În ceea ce priveşte colectarea impozitelor, în acea perioadă era marele vistier, având doi
ajutori vtorivistierul şi tretivistierul, mai mulţi logofeţi şi dieci de vistieră. În teritoriu impozitele
le colectau birarii. În sec.XVI-lea organe ce identificau obligaţia fiscală erau crestătorii,
pererubnicii şi perepisnicii. Ca organe de impunere erau birarii de judeţ, samnicii şi zlotaşii.
Perceperea impozitelor o făceau birarii în Țara Românească şi dăbilarii în Moldova. În caz când
obligaţia fiscală nu era achitată benevol interveneau aprozii şi armaşii care colectau în formă
silită impozitele şi taxele prin orice metode. Dregătorii fiscali care se ocupau de dările de
cotitaţie, de munci şi slujbe purtau numele obligaţiei: găletari, ilişari, fumari, cincizeciari,
tăleraşi, sulgeri, vieri, dijmari, desatnici, goştinari, vinariceri, gărdurari, olăcari etc.17.
În sec.XVII-lea Matei Basarab a făcut prima reformă fiscală din spaţiul românesc şi
anume a făcut recensământul fiscal cu includerea numelui contribuabililor, domiciliul, bunurilor
acestuia, astfel calculânduse posibilitatea fiscală a fiecăruia, inclusiv a localităţii, judeţului etc.
Condica lui Constantin Brăncuşi, deasemenea cuprindea veniturile şi cheltuielile Țării
Româneşti, între anii 1693 şi 1703 şi delimita statul în 36 bresle fiscale, cele mai importante
fiind: veliţii boieri unde se reuneau marii dregător care achitau între 3 şi 8 dări; mazilii18 care

4
Oeritul era o dare ce o achitau persoanele ce deţineau oi.
5
Vama porcilor era o dare ce o achitau persoanele ce deţineau porci.
6
Vinăritul sau vinăriciul era o dare ce o achitau persoanele ce produceau vin, în dependenţă de cantitatea(vadra) de
vin produsă.
7
A zecea parte din celelalte bunuri sau venituri, se presupune din bunurile şi veniturile ce nu se impozitau aparte.
8
Pripăşitul era o dare asupra vitelor de pripas prin sate.
9
Tutunăritul era o dare ce se plătea de posesorii terenurilor pe care se cultiva tutun.
10
Fumăritul era o dare ce se plătea pentru coşurile(fumurile) de la case.
11
Căminăritul era o dare ce se plătea de comercianţii ce vindeau vinuri în târguri.
12
Săpunăritul era o darea percepută de la persoanele ce fabricau săpun destinat comercializării.
13
Măjăritul era o darea percepută de la persoanele ce comercializau peşte.
14
Năpasta era o dare suplimentară introdusă de domnitorul Alexandru Mircea în anul 1577.
15
Albinăritul era darea percepută de la persoanele ceaveau stupi şi se colecta în miere şi ciara de albine.
16
Goştinăritul era percepută de la persoanele cecreşteau porci.
17
Gheorghe Alecu, Radu Stancu, Sorin Stănciulescu, Drept fiscal şi contencios fiscal, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009, p.10.
18
Boierii foşti mari dregători.
aveau cam acelaşi număr de dări; aleşii,19 clerul înalt şi mănăstirile achitau între 1 şi 3 dări;
preoţii de mir ce formau bresle de eparhii achitau între 8 şi 10 dări şi sutaşii20 contribuiau cu 4-5
dări.
În anul 1700 în Moldova Antioh Cantemir a simplificat sistemul fiscal prin includerea
tuturor dărilor în una singură ce urma a fi achitată în patru rate anuale. Constantin Mavrocordat
în 1741 a scutit de dări mănăstirile, clerul şi marii boieri, a desfiinţat văcăritul şi pogonăritul, a
fixat un domiciliu fiscal al fiecărui contribuabil şi principalul a desfiinţat principiul solidarităţii
fiscale21.
La finele sec.XVI-lea şi în sec.XVII impozitele şi taxele percepute în Țara Românească
au crescut semnificativ datorită dărilor pe care trebuiau achitate Imperiului Otoman,22 acestea
achitânduse în formă pecuniară şi în natură23 numinduse mucale, bairam şi peşcheş.
c) Epoca modernă şi cotemporană.
Spre finele evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor, manufacturilor şi a
comerţului, cât şi în general a diversificării veniturilor cetăţenilor s-au creat condiţiile instituirii
unor noi impozite.
Astfel în Franţa exista impozitul „la taille” datorat de proprietarii de terenuri; capitaţia -
datorată de către cetăţeni în dependenţă de rangul social; impozitul perceput la vânzarea sării,
tutunului, băuturilor, la tranzacţiile cu bunuri, impozitele de timbru şi de înregistrare. Impozitul
personal datorat de către toţi cetăţenii din veniturile lor se majora de la a douăzecea parte din
venit la a zecea.
În uma revoluţiei franceze din 1789, a avut loc şi o revoluţie fiscală şi anume, bugetul a
început a se completa nu din noi impozite, ci din anularea unor privelegii avute de nobili şi
preoţime. Mai mult ca atât s-au înlăturat chiar unele impozite ca de exemplu cel pe vânzări ale
bunurilor de consum.
În spaţiul românesc în 1831 au fost adoptate Regulementele organice acestea desfiinţând
dijmele, în schimb introducând patenta, ca dare unică către stat ce urma a fi achitată de
persoanele ce practicau activitatea de antreprenoriat, iar birul reducândul simţitor.
În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai târziu, după
crearea statului român modern, sistemului impozitelor era următorul:
- impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întâi în Moldova (1859),
apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele din 1921 şi 1923;
- contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută până în anul 1877, când se
desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie;
- impozitul pe mâna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza;
- impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în 1900, când au
fost impuse salariile funcţionarilor particulari;
- impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867;
- impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea unele
avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale;
- impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă, precum şi
asupra veniturilor liber – profesioniştilor;
- impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;
- impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în ce mai
mare, devenind principalul impozit indirect;
- impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 193924.

19
Boiernaşii de ţară.
20
Breasla cea mai înstărită dintre slujitori.
21
Zlobanţul anterior avea dreptul să colecteze birul de la altă persoană decât de la cea datoare.
22
La începutul sec.XVI obligaţia Țării Româneşti faţă de Imperiul Otoman era nesemnificativă, ca la finele aceluiaşi
secol să ajungă la 30 % din veniturile publice, iar la finele sec.XVII-lea la 50 % din venituri.
23
Cai, boi, oi, şoimi, unt, seu, ciară, miere, cereale, furaje, cherestea etc
24
Plămădeală Claudia, Fiscalitate, Chişinău, 2006, p.5-6.
 În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare a fost
simplificat la maximum, impozitele devenind doar simple formalităţi. Impozitul pe venitul
persoanelor fizice era achitat doar de unele categorii de persoane fiind scutiţi funcţionarii şi
ţăranii25.

2. Concepţii tradiţionale şi moderne privind impozitele şi impunerea.

Evoluţia istorică a impozitelor a fost însoţită permanent de caracterizări teoretice şi de
concepţii privitoare la necesitatea şi rolul acestora, de principii referitoare la modul de stabilire şi
de încasare a impozitelor26.
S-au formulat un şir de teorii filosofico-juridice referitoare la impozite, impunere cât şi la
dreptul statelor de a institui impozite. Acestea sunt:
a) teoria organică;
b) teoria contractului social;
c) teoria echivalenţei;
d) teoria sacrificiului;
e) teoria sociologică;
f) teoria siguranţei.
a)Teoria organică formulată şi susţinută de filozofii clasici germani (Hegel, Fichte,
Schelling etc.) susţine că „statul s-a născut din însăşi natura omenească”, iar dreptul de impunere
reprezintă un „produs necesar dezvoltării istorice a popoarelor”27. Justificarea impunerii statale
se bazează pe gruparea popoarelor în state, care la rândul lor pentru a exista au nevoie de resurse
financiare pentru satisfacerea necesităţilor publice şi întreţinea aparatului de stat.
b) Potrivit teoriei contractului social, înfiinţată de Thomas Hobbes şi continuată de
J.J.Russeau, dreptul de a institui impozite este un atribut recunoscut statului de către indivizi prin
însuşi contractul social care a dat naştere statului, ori că statul, fiind un produs al interesului
social, al solidarităţii sociale şi naţionale, impozitele respectiv reprezintând contribuţii pecuniare
pe care cetăţenii le acceptă şi le suportă în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale28.
c)Teoria echivalenţei impozitelor, sau teoria schimbului, teoria intereselor a fost
formulată de Adam Smith şi continuată de către Montesquieu esenţa căreia constă în faptul că
impozitele reprezintă ”preţul serviciilor prestate de către stat”29. Adepţii acestei teorii susţineau
că: „impozitele îşi găsesc justificarea în serviciile şi avantajele garantate de stat, aşa că
impozitele apar ca un contraserviciu pe care statul îl garantează cetăţenilor” sau că „impozitele
sunt preţuri stabilite prin constrângere pentru serviciile prestate de către stat 30. În ultima perioadă
această teorie a fost actualizată punânduse accent şi pe contraechivalentul pe care fiecare stat
modern trebuie să-l acorde contribuabilului în schimbul achitării complete şi la termen a
impozitelor, şi constă în protecţia persoanelor şi alte avantaje publice.
d) Teoria sacrificiului, este teoria în care se susţine că raţiunea impozitului este
justificată de însăşi natura statului, acest fapt fiind un produs necesar al dezvoltării istorice.
Recunoaşterea unei organizări statale determină şi recunoaşterea dreptului de a stabili şi percepe
impozite aceasta fiind o consecinţă directă a obligaţiilor statului de aşi îndeplini funcţiile şi
sarcinile sale publice31.

25
Plămădeală Claudia, Fiscalitate, Chişinău, 2006, p.7-8.
26
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 29.
27
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 29.
28
Armeanic A., Drept fiscal, Suport didactic, Editura A.S.E.M., Chişinău, 2013, p.25; Dan Drosu Şaguna, Dan Şova,
Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 29.
29
Gheorghe Alecu, Radu Stancu, Sorin Stănciulescu, Drept fiscal şi contencios fiscal, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2009, p.23.
30
Leon G., Dreptul de impunere şi prinjcipiile generale ale impunerii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1914, p.9-13;
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 29.
31
Leon G., Dreptul de impunere şi prinjcipiile generale ale impunerii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1914, p.9-13;
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 29.
 e) Potrivit teoriei sociologice statul este stăpânul absolut şi reprezintă forţa de stat a
minorităţii organizate în vederea impunerii asupra majorităţii stăpânite. Conform acestei teorii,
voinţa deţinătorilor puterii echivalează cu dreptul, deoarece aceasta emană de la ei şi, prin
urmare, voinţa suveranului determină normele de conduită socială.
Pentru exercitarea puterii în interesul întregii societăţi este necesar instituirea unui sistem
fiscal care să asigure cu mijloace financiare acoperirea majorităţii cheltuielilor publice32.
f) Potrivit teoriei siguranţei impozitele sunt considerate ca prime de asigurare pentru viaţa
şi bunurile cetăţenilor. Statul asigură bunurile şi viaţa cetăţenilor, iar aceştea la rândul lor
datorează în schimb impozitele, ca un fel de primă de asigurare33.
Din analiza minuţioasă a teoriilor observăm dorinţa acestora de a argumenta dreptul
statului de a intitui impozitele, inclusiv mărimea acestora şi îndatorirea persoanelor fizice şi
juridece de a achita aceste impozite.
Alături de teoriile ce însoţesc dreptul statului de a reglementa dreptul de impunere mai
există un şir de maxime sau principii clasice ale impunerii, care potrivit lui Adam Smith sunt:
a) Maxia justiţiei sau principiul justiţiei – ”cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la
cheltuielile guvernamentale atât cât le permit facultăţile proprii, adică în proporţia venitului pe
care îl realizează sub protecţia statului”.
b) Maxima certitudinii sau principiul de certitudine – ”impozitul fiecărui cetăţean trebuie
să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumulplăţii trebuie să fie cert pentru
contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”.
c) Maxia comodităţii sau principiul comodităţii – ”toate contribuţiile trebuie să fie
pretinse la termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului”, avânduse
în vedere comoditatea achitării impozitelor cât mai aproape de contribuabil etc..
d) Maxima economiei sau principiul economiei – ”toate contribuţiile trebuie să fie
stabilite de o manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă de ceea
ce urmează să intre în trezorăria statului”avânduseîn vedere colectarea impoyitelor şi taxelor cu
minimum de cheltuieli din partrea statului34.

3. Definiţia impozitului.
Impozitul în esenţă este un produs al istoriei, care a însoţit naşterea şi dezvoltarea statului
şi a devenit actualmente instrumentul principal al politicilor publice. Impozitele sunt procedeul
sau mijlocul de realizare a veniturilor publice pentru efectuarea cheltuielilor necesare în interes
public în folosul societăţii.
Impozitele reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil datorată,
conform legii, în bugetul de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le
obţin sau bunurile pe care le posedă35.
Legislaţia Republicii Moldova şi anume Codul Fiscal în art. 6 defineşte impozitul ca “o
plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de
către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în
raport cu contribuabilul care a achitat această plată”36.
Făcând o sinteză a definirilor date impozitului concluzionăm că impozitul este o plată
obligatorie, în formă pecuniară, fără o contraprestare directă şi imediată, achitată în buget de
către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le
posedă.
Totalitatea impozitelor şi taxelor colectate de la persoanele fizice şi juridice în bugetele
de toate nivelele reprezintă sistemul fiscal.

32
Armeanic A., Volcinschi V., Drept fiscal, Editura Museum, Chişinău, 2001, p.34.
33
Armeanic A., Drept fiscal, Suport didactic, Editura A.S.E.M., Chişinău, 2013, p.25
34
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 30; Armeanic A., Drept
fiscal, Suport didactic, Editura A.S.E.M., Chişinău, 2013, p.24.
35
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 86.
36
Codul fiscal al Republicii Moldova, art.6.
 Sistemul de percepere a impozitelor, taxelor şi altor contribuţii de către organele fiscale
în scopul realizării funcţiilor social-economice a statului se numeşte fiscalitate.
Ansamblu de instrumente de intervenţie a statului generate de procese specifice fiscale:
formarea prin impozite şi taxe a veniturilor fiscale, alocarea cheltuielilor fiscale, asigurarea
echilibrelor fiscale se numeşte politică fiscală.37.

4. Caracterele juridice ale impozitului.

Caracterele juridice ale impozitului sunt:
a) Contribuţie obligatorie.
b) Contribuţie în formă pecuniară.
c) Contribuţie datorată conform legii.
d) Contribuţie cu titlu nerambursabil.
e) Contribuţie stabilită în mod unitar şi autoritar.
f) Contribuţie fără vrio contraprestaţie imediată.
g) Contribuţie datorată pentru veniturile obţinute sau bunurile deţinute.
h) Contribuţie ce se percepe după o procedură prestabilită.
Impozitul este o contribuţie obligatorie, astfel toate persoanele fizice sau juridice care obţin
venituri sau deţin bunuri impozabile pe teritoriul Republicii Moldova sunt obligaţi ca prin
intermediul impozitelor achitate să contribuie la formarea bugetului de stat. Legislatorul sau după
caz autorităţile publice locale stabilesc nu numai felurile impozitelor ci şi cotele acestora,
contribuabililor rămânându-le doar să se conforme cu acestea. Această obligaţie derivă din însăşi
faptul că cheltuielile bugetare sunt folosite tot pentru finanţarea obiectivelor sau acţiunilor de care
în mod direct sau indirect beneficiază şi contribuabilul dat. Îndatorirea de a achita impozite este
una fundamentală prevăzută în art. 58 al Constituţiei şi în actele normative de specialitate.
Forma pecuniară de percepere este forma cea mai frecvent întâlnită, însă nu unica, în
istorie alături de impozitele plătite în bani aplicându-se şi impozitele achitate în natură. Un
exemplu elocvent aici ar fi achitarea impozitului funciar în produse agricole etc. astfel de impozite
aplicânduse în cazuri excepţionale, statul având diferite scopuri, printre care ţinerea sub control a
preţurilor la produsele alimentare, prin injectarea produselor ieftine pe piaţă; aprovizionarea
pieţelor cu produse deficitare etc. Colectarea impozitelor în natură se mai efectua şi în cazul
imposibilităţii contribuabililor de a le achita în formă pecuniară.
Impozitele sunt contribuţii datorate conform legii, de aici rezultând caracterul legal al
impozitelor în sens că nici un impozit nu poate fi stabilit şi perceput dacă aceasta nu este
prevăzut de actele normative de specialitate, astfel au fost anihilate practicile medievale când
impozitarea se făcea în mod arbitrar şi abuziv.
Impozitele sunt contribuţii cu titlu nerambursabil, odată fiind achitate acestea formând
bugetul public şi urmând a fi folosite pentru întreţinerea statului şi satisfacerea intereselor
publice, ci nu a unor interese individuale sau de grup. Caracterul nerambursabil sau definitiv al
impozitului rezultă din lipsa obligaţiei din partea statului de a restitui contribuabililor sumele
percepute cu acest titlu sau a unui serviciu concret, ele urmând a fi folosite în scopuri publice,
inclusiv şi pentru contribuabilul dat.
Stabilirea autoritară are în vedere aplicarea, în mod imperativ, a normelor fiscale de
către organele cu atribuţii de administrare fiscală, perceperea impozitelor fiind un act de
autoritate, o obligaţie prin constrângere care reiese însuşi din noţiunea de impozit.
Reglementarea unitară a normelor fiscale are în vedere aplicarea lor pe întreg teritoriul
statului şi pentru toţi contribuabilii, avânduse în vedere şi aplicarea unei metodologii unice de
calculare şi plată a impozitelor.
Contribuţie fără vrio contraprestaţie imediată din partea statului în folosul
contribuabilului sau fără vreun echivalent este un element esenţial, care şi deosebeşte impozitele
de taxe. Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un echivalent direct şi imediat al

37
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 10,12,15.
plătitorilor de impozite se explică prin rolul lor de principale venituri publice, de mijloc financiar
primordial de formare a fondurilor băneşti necesare statului.
Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condiţiile generale - economice, sociale şi
culturale create de stat, în beneficiul cetăţenilor, din utilizarea acestor impozite. De fapt,
reversibilitatea impozitelor este generală, deoarece beneficiarii ei sunt toţi cetăţenii unui stat, fără a
se recunoaşte vrio vocaţie deosebită a plătitorilor de impozite în ceea ce priveşte accesul la
învăţământul de stat, la acţiunile de sănătate publică, protecţie socială etc.
Impozitul se datorează pentru veniturile obţinute sau bunurile deţinute, subiecţii
devenind contribuabili doar atunci când obţin venituri sau deţin bunuri impozabile.
Caracterul procedural de percepere presupune perceperea impozitului atât benevolă cât
şi silită după o anumită procedură prestabilită, reglementată de actele normative în domeniu.

5. Funcţiile impozitelor.
Impozitele şi taxele îndeplinesc trei funcţii:
Funcţia fiscală – contribuţia la formareafondurilor generale de dezvoltare a societăţii, a
fondurilor fiscale este a tuturor persoanelor fizice şi juridice care obţin venituri impozabile sau
deţin bunuri taxabile. În aceste fonduri se concentrează mijloacele băneşti necesare pentru
finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general; finanţarea instituţiilor publice şi a altor
acţiuni cu caracter economic, socio-cultural etc.
Funcţia de redistribuire – este funcţia de preluare a unor resurse financiare în vederea
repartizării lor, pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul altora, decât posesorii
iniţiali ai resurselor. Resursele odată acumulate în bugetul de stat se depersonalizează şi se
cheltuiesc în conformitatea cu necesităţile statului.
Funcţia de reglare – se are în vedere reglarea unor fenomene economice sau sociale,
impozitele fiind folosite ca instrumente de stimulare sau de frânare a unor activităţi economice, a
consumului unor mărfuri sau servicii etc.38.
Funcţia de control, deasemenea este întrunită în doctrină - reflectă corectitudinea
derulării, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, a procesului de distribuţie, permite de a
verifica dacă încasările fiscale sunt colectate la timp, corect şi complet şi, în rezultat, poate
determina necesitatea şi direcţiile efectuării reformei fiscale.

6. Taxele.
Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri ale
bugetului de stat, acestea fiind de două categorii:
a) taxe fiscale;
b) taxe nefiscale.
Taxele fiscale sunt contribuţii obligatorii, în formă pecuniară incluse în preţul de vânzare
a mărfurilor, a prestării serviciilor, sau la importarea produselor şi serviciilor. Aceste taxe
constituie plăţi pecuniare ce au ca destinaţie bugetul de stat şi sunt calificate ca venituri publice,
ca de exemplu Taxa pe valoarea adăugată; Accizele, Taxele vamale.
Diferenţa între taxele fiscale şi impozite practice nu există, ambele fiind aplicate cu
scopul de a completa resursele financiare ale statului, ele diferenţiânduse doar după modul de
percepere, impozitele percepănduse direct, iar taxele indirect.
Caracterele juridice ale taxelor fiscale sunt:
a) Contribuţie în formă pecuniară:
b) Contribuţie ce nu se contraprestează, deci taxele fiscale similar impozitelor nu au un
contraechivalent;
c) Contribuţie ce se percepe după o procedură prestabilită;
d) Contribuţie datorată conform prevederilor legii etc..

38
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 102-103.
 Taxele nefiscale sunt plăţi efectuate de persoanele fizice sau juridice pentru anumite
servicii prestate acestora de către organele de stat sau instituţiile publice.
Taxele nefiscale sunt plăţi pecuniare, reglementate ca venituri ale bugetului de stat sau
ale altor colectivităţi publice, datorate de acei ce beneficiază de anumite servicii, prestări ori alte
acte sau activităţi ale unor organe sau instituţii publice. Un exemplu elocvent îl constituie taxa de
stat; taxa de înmatriculare; taxele percepute de poliţia rutieră etc.
Caracterele juridice ale taxelor nefiscale sunt:
e) Contribuţie în formă pecuniară:
f) Contribuţie ce se contraprestează direct şi imediat, deci taxele nefiscale au un
contraechivalent, însă mărimea acestuia nu reflectă costul real al serviciului prestat;
g) Fiind instituite în scopuri fiscale, de realizare a unor venituri la bugetul de stat, cuantumul
taxelor nefiscale nu se stabileşte pornind de la costul, preţul ori valoarea serviciului prestart,
ci independent de criteriul economic;
h) Contribuţie ce se percepe după o procedură prestabilită;
i) Contribuţie datorată conform prevederilor legii etc.;
j) Subiectul plătitor este determinat concret la momentul solicitării prestării serviciului din
partea unui organ sau unei instituţii de stat;
k) Taxele nefiscale reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare organului
prestator de servicii, pe când impozitele şi taxele fiscale se întrebuinţează la acoperirea
cheltuielilor generale ale societăţii;
La stabilirea taxelor nefiscale se iau în considerare un şir de principii şi anume:
a) Unicitatea taxării – pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane aceasta datorează să
achite doar o singură taxă;
b) Taxele sunt anticipative – se achită la momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce
urmează a fi efectuate de organele sau instituţiile de stat.
Sistemul taxelor fiscale percepute în R.Moldova este:
Taxe generale de stat, taxe ce au ca destinaţie bugetul de stat şi sunt folosite pentru
satisfacerea necesităţilor publice şi întreţinerea statului:
a) taxa pe valoarea adăugată;
b) taxa vamală;
c) taxele rutiere.
Taxe locale, taxe ce au ca destinaţie bugetele unităţilor administrative-teritoriale şi sunt
folosite pentru satisfacerea necesităţilor comunităţilor respective:
a) taxele pentru resursele naturale;
b) taxa pentru amenajarea teritoriului;
c) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor;
d) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii;
e) taxa de aplicare a simbolicii locale;
f) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială;
g) taxa de piaţă;
h) taxa pentru cazare;
i) taxa balneară;
j) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale,
orăşeneşti şi săteşti (comunale);
k) taxa pentru parcare;
l) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor;
m) taxa pentru dispozitivele publicitare39.
Deosebirea de bază între taxe fiscale şi taxe nefiscale este gratuitatea taxelor fiscale,
prestarea lor fără vriun echivalent direct şi imediat spre deosebire de taxe nefiscale care sunt cu
un contraechivalent direct şi imediat din partea unui organ sau instituţie de stat.

39
Codul fiscal al Republicii Moldova, art.6.
 În prezenţa unor taxe atât cu contraechivalent direct şi imediat, cât şi a unor taxe cu
contraechivalent parţial, ori fără vriun contraechivalent observăm că deosebirea dintre impozite
şi taxe este relativă, datorită scopului suprem al Legiuitorului la instituirea impozitelor şi taxelor
– de a acumula venituri bugetare, neţinându-se cont de elementele specifice ale acestora şi
teoriile doctrinare în domeniu40.

7. Principiile impunerii fiscale.

Una din preocupările de bază ale specialiştilor în domeniul fiscal a fost cea de a delimita şi
de a defini cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un sistem fiscal pentru a fi considerat
raţional. Deci, în realizarea misiunii lor de componentă principală a bugetului de stat, impozitele
trebuie să întrunească anumite cerinţe; să respecte anumite principii şi anume:
a) Principiul impunerii echitabile – repartizarea sarcinii fiscale pe clase şi pături sociale după
principiul echităţii, respectânduse egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impunere.
Egalitatea în faţa impozitelor presupune impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate
persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau unde îşi au sediul.
Impunerea e necesar să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent
de forma juridică în care sunt organizate sau funcţionează, întreprinderi mari sau mici,
rezidenţi sau nerezidenţi.
Egalitatea prin impunere, se află în opoziţie cu egalitatea în faţa impozitului şi presupune
diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în dependenţă de un şir de factori:
mărimea absolută a materiei impozabile; situaţia personală a subiectului impozabil etc.
Această egalitate presupune cum este firesc un tratament fiscal diferit a celor bogaţi în
comparaţie cu cei săraci; a celor celibatari în comparaţie cu cei căsătoriţi cu copii etc.
b) Principiul politicii financiare- la introducerea unui nou impozit acesta trebuie să posede
câteva caracteristici: să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic.
Pentru ca impozitul să aibă un randament fiscal ridicat este necesar ca acesta să fie
universal, urmând a fi achitat de toţi contribuabilii ce realizează venituri similare sau posedă
acelaşi gen de avere; să cuprindă întreaga materie impozabilă; să nu fie susceptibil de
evaziuni fiscale şi să necesite cheltuieli minime pentru percepere.
Un impozit este stabil atunci când nu este influenţat de situaţia socio-economică din stat,
randamentul fiscal al acestuia rămânând stabil atât în cazul sporirii producţiei şi a veniturilor
cât şi în cazul perioadei de criză. În realitate, de regulă, stabilitatea impozitului este
influenţată de situaţia economică, socială şi politică din stat.
Un impozit este considerat elastic dacă acesta este capabil de a se adapta nevoilor
bugetare, de a fi majorat când cheltuielile bugetare cresc şi respective micşorat când
cheltuielile bugetare se reduc.
c) Principiul politicii economicepresupune utilizarea impozitelor de către stat nu numai ca
mijloc de acoperire a cheltuielilor bugetare ci şi ca mijloc de influenţare a unor ramuri ale
economiei, în sensul dezvoltării sau restrângerii unora; pentru a stimula sporirea producţiei
sau consumul unui anumit produs41. În acest sens impozitele se folosesc ca o pârghie a
politicii economice, ca instrumente de stimulare sau de frânare a unor activităţi economice, a
consumului unor mărfuri sau servicii42.

Subiecte pentru autoevaluare

1. Enumeraţi 5 impozite aplicabile în perioada antică.
2. Enumeraţi 5 impozite aplicabile în perioada medievală.
3. Enumeraţi 5 impozite aplicabile în epoca modernă şi contemporană.
4. Enumeraţi 5 impozite aplicabile în statul antic atenian.
5. Argumentaţi opiniile adepţilor teoriei organice asupra impozitelor.

40
Armeanic A., Volcinschi V., Drept fiscal, Editura Museum, Chişinău, 2001, p.27.
41
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pag. 20-23.
42
Armeanic A., Drept fiscal, Suport didactic, Editura A.S.E.M., Chişinău, 2013, p.26;
 6. Argumentaţi opiniile adepţilor teoriei contractului social asupra impozitelor.
7. Argumentaţi opiniile adepţilor teoriei echivalenţei asupra impozitelor.
8. Argumentaţi opiniile adepţilor teoriei sacrificiului asupra impozitelor.
9. Argumentaţi opiniile adepţilor teoriei sociologice asupra impozitelor.
10. Argumentaţi opiniile adepţilor teoriei siguranţei asupra impozitelor.
11. Enumeraţi maximelelui Adam Smith.
12. Definiţi impozitul din punct de vedere legal.
13. Definiţi impozitul din punct de vedere doctrinar.
14. Enumeraţi şi analizaţi caracterele impozitelor.
15. Definiţi din punct de vedere legal taxele.
16. Definiţi din punct de vedere doctrinar taxele.
17. Enumeraţi şi analizaţi caracterele taxelor.
18. Identificaţi diferenţa între impozite şi taxe.
19. Clasificaţi taxele în dependenţă de destinaţia acestora.
20. Caracterizaţi şi argumentaţi funcţia fiscală a impozitelor.
21. Caracterizaţi şi argumentaţi funcţia de redistribuire a impozitelor.
22. Caracterizaţi şi argumentaţi funcţia de reglare a impozitelor.
23. Caracterizaţi şi argumentaţi funcţia de control a impozitelor.
24. Explicaţi principiul egalităţii în faţa impozitului.
25. Explicaţi principiul egalităţii prin impunere.
26. Explicaţi randamentul fiscal ridicat al impozitului.
27. Explicaţi obligativitatea impozitului de a fi elastic.
28. Explicaţi obligativitatea impozitului de a fi stabil.
29. Caracterizaţi şi exemplificaţi principiul politicii economice.

Bibliografie
Literatura recomandată:
1. Armeanic A., Volcinschi V., Drept fiscal, Editura Museum, Chişinău, 2001.
2. Armeanic A., Drept fiscal, Suport didactic, Editura A.S.E.M., Chişinău, 2013.
3. Dan Drosu Şaguna, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013.
4. Gheorghe Alecu, Radu Stancu, Sorin Stănciulescu, Drept fiscal şi contencios fiscal,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.
5. Niţă Nelu, Drept financiar şi fiscal, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010.
6. Plămădeală Claudia, Fiscalitate, Chişinău, 2006, p.5-6.

Acte legislative şi normative

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994, în vigoare din 27 august 1994 // M. Of.
al R. Moldova nr. 1 din 12.08.1994.
2. Codul Fiscal al R. Moldova nr. 1163-XIII din 24.04.1997 // republicat în M. Of. al R. Moldova
din 25.03.2005, ediţie specială.