REVOLUȚIA FRANCEZĂ (1789-1799)

1. Cauzele crizei Vechiului Regim

Perioada în care Franţa a fost condusă de dinastia Bourbon se caracterizează pe de o parte

prin iniţiative de reformă, pe de altă parte, prin încercări de menţinere a privilegiilor. Spre
ultimele sale decenii, Vechiul Regim (sistemul socio-politic existent în Franța până în 1789)
a fost cuprins de o criză care s-a manifestat pe planuri multiple: economic, financiar,
administrativ, politic, social. Revoluţia a izbucnit în momentul în care criza a atins apogeul.
Cauzele imediate ale declanşării revoluţiei au fost economice şi financiare.

2.Cauzele Revoluției Franceze

a. Menținerea monarhiei absolutiste

• Monarhia franceză era o monarhie absolută în care puterea regilor nu era limitată de
vreun organism reprezentativ. Regii se considerau răspunzători doar în faţa lui
Dumnezeu. Regele putea să trimită la închisoare pe oricine dorea fără judecată,
doar emiţând o lettre de cachet (cachet-ul era un sigiliu imprimat în ceară). Doar
regele avea puterea necesară înfăptuirii reformelor, aşa încât, dacă Vechiul Regim nu
le-a realizat, a fost de vină mai mult pasivitatea regelui decât opoziţia stărilor
privilegiate.

Cele trei stări

- Starea a I-Clerul - 8%, conducerea era reprezentată de nobili, preoții puteau
fi si burghezi sau tărani înstariți
- Starea a II-a-Nobilimea - 22% (NOBILIMEA DE CAPĂ-aveau funcții
militare, NOBILIMEA DE ROBĂ-aveau funcții administrative) mosteneau
privilegiile din generașie in generație
- Starea a treia: burghezia (20-30%), țărănimea, muncitorii manufacturieri
(35-50%)

b. Organizarea social politica rigidă să menținerea privilegiilor pentru stareaI si

starea II

c. Criza financiară

• Impozitele plătite de francezi erau de două tipuri: directe şi indirecte.

Impozitele directe erau:

▪ la taille (era principalul impozit direct; era un impozit pe pământ plătit de cei care nu
erau nobili, deci povara lui cădea asupra ţăranilor);
▪ capitaţia (impozit pe cap de locuitor);
▪ la vingtieme (5% din toate veniturile);

Impozitele indirecte se aplicau bunurilor cumpărate de oameni (taxa pe sare, taxa pe

alimente şi băutură etc) şi puteau fi o povară mai mare decât impozitele directe.

Metoda haotică de colectare a impozitelor făcea ca monarhia franceză să nu primească

nici pe departe întreaga sumă obţinută din impozite. De multe ori, slujbaşii însărcinaţi
cu strângerea impozitelor foloseau banii în scopuri personale. Nu exista o visterie
centrală astfel că niciodată nu se ştia câţi bani sunt de cheltuit pe anul respectiv.
Pentru a-şi acoperi cheltuielile, monarhia franceză trebuia să facă împrumuturi.
Aceste împrumuturi erau foarte mari în timpul războaielor, când cheltuielile creşteau.
 Monarhia franceză a avut cheltuieli mari cu ocazia războiului de 7 ani cu Anglia
(1756-1763) şi cu ocazia implicării în războiul americanilor pentru independenţă.

d. Criza economică

• De la sfârşitul anilor 1770, Franţa a început să se confrunte cu o criză economică

ce a afectat întrega economie. Începând cu anul 1778, recoltele au fost din ce în ce
mai slabe.

Preţul la alimente a crescut ceea ce a determinat o scădere a cererii de produse

manufacturiere şi, implicit, creşterea numărului de şomeri. De exemplu, în
vremurile normale, un muncitor cheltuia până la 50% din venitul său pe pâine.
În primăvara anului 1789, un muncitor putea cheltui până la 88% din salariu
pentru pâine.

În 1789, problemele economice (preţul pâinii şi lipsa locurilor de muncă)

creaseră o nemulţumire foarte mare în rândul francezilor.

d. Cauze ideologice-Influența ideilor iluministe

Regina Maria Antoaneta

Regele Ludovic al XVI-lea

Caricatură despre Franța în secolul al

XVIII-lea.
Analizați prețurile medii existente în
Franța în jurul anului 1782 și încercați să
realizați mediul unei familii formate din 3
persoane (tata, mama, un copil). Doar tatăl
lucrează iar salariul mediu pe zi era 18
sous.
Prețuri medii:
-livra (1/2kg) de pâine - 3 sous
-1 l lapte - 2 sous
-livra de unt - 16 sous
-livra de ulei - 11 sous
-20 ouă - 9 sous
-livra de sare - 9 sous
-livra de brânză - 9 sous
-livra de carne de vacă (7 sous) și de porc (9
sous)
-pasărea întreagă - 22 sous
-1 litru vin: roșu-4,5 sous; alb-3 sous
-1 litru cidru - 2 sous
Curtea regală cheltuia fonduri imense
comparativ cu cele destinate activităților
economice sau culturale. În acest sens,
semnificativ este bilanțul publicat în anul
1781 de ministrul de finanțe Necker:
”7) Cheltuieli pentru toate apartamentele
curții regale și ale reginei, ale Doamnei, fiica
regelui, ale Doamnei Eliabeta și ale
doamnelor familiei regale, fiind cuprinse aici
și clădirile, dobânzile împrumuturilor,
salariile și întreținerea persoanelor atașate la
curte. - 25 700 000 livre
32) Academii, academicieni și alți oameni de
litere - 369 000 livre
33) Biblioteca regală - 100 000 livre
34) Imprimeria regală - 100 000 livre
35) Grădina Botanică regală și Cabinetul de
istorie naturală - 72 000 livre
36) Cheltuielile poliției, iluminatul Parisului,
pompieri, întreținerea străzilor - 1 400 000
livre”
(Fragment din Bilanțul cu privire la
cheltuielile și veniturile Franței, 1781)
ADUNAREA NAȚIONALĂ CONSTITUANTĂ (1789-1792)

Pași spre o nouă societate

• LA 5 MAI 1789- CONVOCAREA ADUNĂRII STĂRILOR GENERALE

- nevoia de bani l-a determinat pe regele Ludovic al XVI-lea să convoace, Adunarea

Stărilor Generale (care nu mai fusese convocată din 1614).
- Ordinea de zi a regelui: impunerea de noi taxe

În cadrul Adunării, deputaţii stării a III-a au decis să se separe de reprezentanţii clerului

şi nobilimii formând Adunarea Naţională Constituantă; principalul scop era elaborarea
unei legi fundamentale care să transforme Franţa într-o monarhie constituţională.

Intenţiile regelui de a dizolva Adunarea Naţională Constituantă s-au lovit de rezistenţa

populaţiei pariziene, care a format o Gardă Naţională şi, la 14 iulie 1789, a atacat şi a distrus
închisoarea Bastilia, simbol al absolutismului monarhic francez.

• CĂDEREA BASTILIEI (14 IULIE 1789)

Căderea Bastiliei (14 iulie 1789) reprezintă momentul de început al Revoluţiei Franceze.

• A ADOPTAT DOCUMENTUL „DECLARAŢIA DREPTURILOR OMULUI ŞI

ALE CETĂŢEANULUI”

• La 4 august 1789 au fost abolite privilegiile clerului şi nobilimii.

La 26 august 1789, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat documentul „Declaraţia

drepturilor omului şi ale cetăţeanului” care cuprindea 17 prevederi:

o oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi;

o scopul oricărei asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi
inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate, siguranţa
persoanei şi rezistenţă la opresiune;
o suveranitatea naţională (puterea emană de la popor);
o libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia;
o legea este expresia voinţei generale; toţi cetăţenii au dreptul să contribuie,
direct sau prin reprezentanţii lor, la alcătuirea legilor;
o libertatea de opinie şi libertatea religioasă;
o toţi cetăţenii trebuie să plătească impozit, direct proporţional cu veniturile
lor;
o dreptul la proprietate este sacru şi inviolabil.

Acest document a fost preambulul pentru Constituţia din 1791 care transforma Franţa în
monarhie constituţională şi prevedea separarea puterilor în stat. Documentul „Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului” este inspirat din „Declaraţia drepturilor” (1689) şi
din „Declaraţia de Independenţă” (1776). Dar, prin prevederile sale, acest document face
un pas înainte în enunţarea principiilor caracteristice noii societăţi, faţă de „Declaraţia de
Independenţă”.

• În 1791, familia regală a încercat să fugă din ţară; regele este suspendat.
 CONSTITUȚIA A FOST FINALIZATĂ ÎN SEPTEMBRIE 1791.

▪ Prin această constituţie, Franţa se transforma într-o monarhie constituţională în care puterile
regelui erau limitate.
▪ La baza constituţiei s-au aflat următoarele principii: separarea puterilor în stat, suveranitatea
poporului, domnia legii, responsabilitatea ministerială (deciziile regelui trebuiau
contrasemnate de unul dintre miniştri).
▪ „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” prevedea la primul punct că oamenii se
nasc liberi şi egali în drepturi. Constituţia din 1791 se îndepărta de spiritul Declaraţiei în
ceea ce priveşte egalitatea cetăţenilor în drepturi. În funcţie de avere, cetăţenii erau împărţiţi
în două categorii: cetăţeni activi care aveau dreptul de a vota şi cetăţeni pasivi care nu aveau
dreptul de a vota.

Regele Ludovic al XVI-lea a fost nevoit

să accepte Constituţia din septembrie
1791.

Abolirea privilegiilor - reprezentare

alegorică, sunt distruse obiecte care
simbolizau stările privilegiate: mitra,
pălăria de cardinal, armurile

CONSTITUȚIA DIN 1791

1) Puterea executivă era deţinută de rege ale cărui puteri erau limitate prin faptul că
puterea judecătorească i-a fost retrasă.
Regele avea dreptul să-şi numească miniştrii şi comandanţii militari, era comandantul
suprem al armatei pe care nu o putea utiliza în scopuri personale, avea drept de veto pe
care nu îl putea folosi decât o singură dată pe parcursul a două legislaturi.
2) Puterea legislativă era deţinută de rege şi Adunarea Legislativă aleasă pe doi ani.
Regele depindea de Adunarea Legislativă pentru politica externă, deoarece avea nevoie
de acordul ei pentru a declara război şi încheia pace.
Regele era subordonat Adunării Legislative deoarece ea vota legi pe care regele trebuia
să le respecte. De asemenea, Adunarea Legislativă avea atribuţii sporite şi în materie
fiscală.
3) Puterea judecătorească era deţinută de judecătorii aleşi.

Cronologie: 1789-1791

5 MAI 1789 - Procesiunea Stărilor Generale

Deschiderea Stărilor Generale

Ședința Stărilor Generale

14 IULIE 1789-cădere Bastiliei

4 AUGUST 1789-abolirea privilegiilor feudale

26 AUGUST 1789-Declarația dreprurilor omului și cetățeanului-egalitate, libertate,

fraternitate

20-21 IUNIE 17919noaptea)-Fuga familiei regale din Paris-varennes

1792, apare şi o ameninţare externă: războiul cu statele europene (Prusia, Austria). Regele intrase în
legătură cu monarhii absoluţi din Europa.

20 aprilie 1792, Franța a început războiul împotriva Austriei. Ulterior, și Prusia a intervenit
împotriva Franței.

La început, totul a mers prost pentru Franța. Din acest motiv, a fost declarată ”patria în primejdie”.
Numeroși francezi s-au înrolat pentru a lupta împotriva Austriei și Prusiei.

30 IULIE 1792 intrau în Paris cei 500 de voluntari din Marsilia, care, însuflețiți de un cântec de
război pentru armata Rinului, compus de garnizoana de la Strasbourg de Rougett de Lisle (La
Marseillaise), străbătuseră într-o lună drumul spre capitala Franța.

La Marseillaise a fost compusă de Rouget de Lisle, la Strasbourg, în noaptea de 25/26 aprilie

1792, după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial a fost „Cântecul de război al
armatei de pe Rin”.

LA 30 IULIE 1792, melodia a fost cântată de soldații din Marsilia la intrarea lor în Paris, de acolo
provenind numele La Marseillaise.

LA 14 IULIE 1795, în mod oficial, La Marseillaise a devenit imnul național al Franței.

Fixarea cunoștințelor

ADUNAREA STARILOR GENERALE (5 MAI -17 IULIE 1789)

➢ 5 mai 1789 - deschiderea lucrărilor Adunării Stărilor Generale

➢ 17 iunie 1789 - deputații stării a treia se declară Adunare Națională
➢ 9 iulie 1789 - Adunarea Națională se transformă în Adunare Națională Constituantă

ADUNARE NAȚIONALĂ CONSTITUANTĂ (IULIE 1789-SEPTEMBRIE1791

➢ 14 iulie 1789 - Căderea Bastiliei

➢ 4 august 1789 - decretul care abolește privilegiile
➢ 26 august 1789 - adoptarea documentului”Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”
➢ 3 septembrie 1791 - adoptarea Constituției care transformă Franța în monarhie
constituțională

ADUNAREA LEGISLATIVĂ (SEPTEMBRIE 1791-SEPTEMBRIE 1972)

➢ aprilie 1792 - declararea războiului împotriva Austriei

➢ 10 august 1792 - arestarea regelui
➢ 20 septembrie 1792 - victoria de la Valmy
CONVENȚIA NAȚIONALĂ (1792-1795)

În august 1792, Ludovic al XVI-lea a fost suspendat din funcție. Apoi a fost arestat împreună cu
întreaga familie.

La 20 septembrie 1792, Franţa a obţinut victoria de la Valmy împotriva trupelor austriece şi

prusace care se îndreptau spre Paris. A doua zi monarhia a fost înlocuită cu republica condusă
de Convenţia Naţională.

Convenţia Naţională este împărţită în trei etape:

▪ Convenţia girondină (1792-1793)

▪ Convenţia iacobină (1793-1794)
▪ Convenţia thermidoriană (1794-1795)

PERIOADA CONVENȚIEI NAȚIONALE

CONVENŢIA GIRONDINĂ (1792-1793)

- Girondinii considerau că Revoluţia şi-a atins scopurile şi trebuie să înceteze şi girondinii

erau adepţii unui regim liberal moderat;
- În timpul Convenţiei girondine s-au înfiinţat organismele revoluţionare: Comitetul Salvării
Publice, Comitetul Siguranţei Generale, Tribunalul Revoluţionar.
- La 21 ianuarie 1793, regele Ludovic al XVI-lea a fost executat.

CONVENŢIA IACOBINĂ (1793-1794)

- Lideri ai iacobinilor: Robespierre, Saint Just, Jean Paul Marat, Georges Danton.
- Iacobinii, conduşi de Robespierre, susţineau lupta împotriva duşmanilor interni şi externi
prin orice mijloace; ei au instituit un regim dictatorial, dominat de teroare.
- Măsuri adoptate de iacobini:

▪ legea suspecţilor
▪ preţuri maximale la produsele de primă necesitate
▪ adoptarea calendarului republican
▪ mobilizarea generală; treptat, războiul de apărare din anii 1792–1793 s-a transformat
într-un război de cucerire.

- Politica terorii şi măsurile dure au dat rezultate. Revoltele interne au f ost înăbuşite, iar
armata a avut succese şi a trecut dincolo de graniţele Franţei. Dar, dictatura iacobină s-a
prăbuşit ca urmare a luptelor interne. Dictatura iacobină a salvat Franţa, dar s-a prăbuţit ca
urmare a luptelor interne.
- Robespierre a fost ghilotinat în anul 1794.

CONVENŢIA THERMIDORIANĂ (1794-1795)

- A fost o guvernare moderată. Thermidorienii erau cei care se îmbogăţiseră de pe urma

revoluţiei. Erau republicani moderaţi care doreau să păstreze republica fără teroare.
- Teroarea a luat sfârşit şi în anul 1795 a fost adoptată Constituţia anului III.

Procesul lui Ludovic al XVI-lea
Ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea (ianuarie 1793)
Procesul şi execuţia regelui Ludovic al XVI-lea
Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat, pentru a
consolida republica. Soarta regelui a fost pecetluită de
propunerea lui Marat ca decizia să fie luată prin „apel
nominal”, adică fiecare deputat să-şi anunţe public
deciza, „astfel încât trădătorii din această adunare să
poată fi cunoscuţi”. Dintr-o adunare de 721 de
deputaţi, 693 au votat pentru vinovăţia lui iar în ceea
ce priveşte pedeapsa, 361 au votat necondiţionat pentru
pedeapsa cu moartea, 319 pentru închisoare. Regele a
fost executat pe data de 21 ianuarie 1793.
Mărturia unui nobil participant la execuţia lui
Ludovic al XVI–lea
„Atunci când trăsura a apărut, mulţimea a tăcut dintr-
o dată, ca şi cum ar fi paralizat. S-ar fi putut spune că,
simţind măreţia evenimentului, aceşti bărbaţi şi aceste
femei, care aşteptau de multă vreme în frigul dimineţii,
ar fi fost brusc loviţi de surprindere. Tăcerea care l-a
însoţit pe rege, atunci când a coborât din trăsură,
semăna mult cu un omagiu solemn... Dar această
tăcere mi se părea mai puternică decât toate uralele.
Avertizat de instinctul său secret, poporul ştia că asistă
la o schimbare radicală în istoria sa şi că sacrificiul
lui Ludovic deschidea o suită de evenimente care vor
ameninţa existenţa ţării. Pe eşafod, regele s-a adresat
mulţimii: „Nu am nici o vină pentru crimele care mi se
reproşează. Îi iert pe cei care m-au trimis la moarte şi
îl rog pe Dumnezeu ca sângele risipit să nu cadă
niciodată asupra Franţei.” Peste câteva clipe, cuţitul
ghilotinei a căzut. Era ora zece şi douăzeci la
orologiul istoriei.”
Regele Ludovic al XVI-lea trebuia executat?
▪ A fost un reformator prudent, a încercat să aplice
unele măsuri pozitive. În anul 1787, Ludovic al XVI-
lea a adoptat Edictul de Toleranță (Edictul de la
Versailles). În Franța, cei care nu erau catolici erau
lipsiți de drepturi. Actul de Toleranță a fost un pas
către acordarea de drepturi civile populației non-
catolice din Franța. Ludovic al XVI-lea a abolit
tortura (1781, 1788), a abolit în 1779 șerbia pe
domeniul regal (spera că acțiunea sa îi va determina
și pe unii nobili să facă la fel). A abolit pedeapsa cu
moartea pentru dezertorii din armată.
▪ Franța lui Ludovic al XVI-lea i-a susținut pe
americani în războiul de independență contribuind la
victoria americanilor.
▪ Ludovic al XVI-lea a susținut acțiunile de explorare a
lumii. La 1 august 1785, corăbiile ”Busola” şi
”Astrolabul”, conduse de amiralul Jean-François de
Galaup, conte de LaPérouse, plecau într-o călătorie în
jurul lumii. Deşi descoperit cu aproape 300 de ani
mai devreme, Pacificul era abia acum explorat şi
cartografiat intens. Expediţia lui La Pérouse era
menită să asigure Franţei o poziţie alături de Anglia,
care domina navigația pe mări la vremea respectivă.
Contele de LaPérouse a fost solicitat de rege să
conducă expediţia ce urma să descopere „toate
teritoriile care scăpaseră vigilenţei căpitanului Cook“.
Expediţia a fost pregătită îndelung. A fost o
adevărată competiție pentru ocuparea celor 400 de
posturi disponibile pe cele două vase. Printre
candidații respinși s-a numărat și Napoleon
Bonaparte. Cele două corăbii nu s-au mai întors în
Franța. În 1791, guvernul francez a decis să ofere o
recompensă pentru orice veste primită despre La
Pérouse şi să trimită o expediţie de căutare în Pacific.
După decenii, s-au descoperit dovezi conform cărora
celor două vase ar fi eșuat pe insula Vanikoro.
▪
▪ Ludovic al XVI-lea a fost un intelectual. Avea o
bibliotecă privată de circa 8000 de cărți, vorbea
fluent engleza și italiana, era interesat de latină,
astronomie, istorie, geografie. În anu 1774 a
înființat la Paris o școală de medicină
▪ A permis excesele soției sale Maria Antoaneta.
În timpul anilor 1780, în timp ce guvernul se
confrunta cu probleme financiare și recolte
sărace care au dus la creșterea prețului
grânelor, stilul de viață extravagant al reginei a
stârnit nemulțumiri. Regina a fost poreclită
”Doamna Deficit”.
▪ Regele Ludovic al XVI-lea a avut o atitudine
duplicitară în toate momentele principale ale
Revoluției Franceze.
DIRECTORATUL (1795-1799)

Pe data de 26 octombrie 1795, Convenţia Naţională a fost înlocuită cu un regim politic denumit
Directorat, bazat pe Constituţia anului III (1795). Constituţia introducea pentru prima dată în Franţa
sistemul bicameral:

o puterea executivă era deţinută de un Directorat format din 5 directori ajutaţi de 6 miniştri.
o puterea legislativă era deţinută de două instituţii: Consiliul bătrânilor şi Consiliul celor
500. Membrii acestor instituţii erau aleşi prin vot universal.
o puterea legislativă era deţinută de Tribunalul de Casaţie şi de Înalta Curte de Justiţie.

Pe plan intern, perioada Directoratului se caracterizează prin:

o dificultăţi economice şi
o mişcări sociale, precum Conjuraţia Egalilor (1796) condusă de Gracchus Babeuf.

NAPOLEON BONAPARTE

Pe plan extern, perioada Directoratului a fost dominată de afirmarea lui Napoleon Bonaparte în
timpul celor două campanii militare:

▪ campania din Italia, împotriva Austriei (1796-1797);

▪ campania din Egipt, împotriva Angliei (1798-1799).

Campaniile militare din perioada Directoratului

• În anul 1796, principalul scop al Franţei era să învingă Austria.

Au fost pregătite trei armate (conduse de Jourdan, Moreau şi Bonaparte).

Campania din Italia a avut semnificaţii importante: marchează începutul legendei despre
Napoleon Bonaparte care, la întoarcerea în Paris a fost aclamat ca un erou şi a scos în
evidenţă veleităţile politice ale lui Napoleon Bonaparte.

• După ce a eşuat în obţinerea supremaţiei pe mare, Bonaparte s-a decis să lovească Anglia
cucerind Egiptul.

În mai 1798, Bonaparte a plecat spre Egipt. Pe drum a cucerit Malta şi a ajuns în Egipt la 2
iunie. A cucerit Alexandria, i-a învins pe mameluci (corp special de cavalerie din garda
personală a sultanilor din Egipt) în Bătălia Piramidelor şi a ocupat Cairo. Dar, a fost învins
în lupta navală de la Abukir (sau Bătălia Nilului) de către amiralul englez Horatio Nelson.

Înfrângerea Franţei la Abukir a determinat alte ţări să declare Franţei război, formându-se a
doua coaliţie împotriva sa. Francezii suferă înfrângeri în faţa Austriei şi Rusiei şi se părea că
Franţa va fi invadată dar nu s-a întâmplat acest lucru datorită neînţelegerilor dintre aliaţi.
Treptat, pentru Franţa, primejdia trece.
URMĂRILE ȘI IMPORTANȚA REVOLUȚIEI FRANCEZE

Măsurile adoptate de Adunarea Naţională Constituantă între anii 1789-1791 au influenţat foarte
mult formarea Franţei moderne. Decretul din 4 august 1789 şi documentul „Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţenilor” au contribuit la lichidarea Vechiului Regim şi la reconstruirea societăţii
franceze pe baza unor principii noi.

Măsurile adoptate în timpul Revoluţiei Franceze au produs schimbări importante în toate

domeniile:

▪ Puterea centrală: adoptarea unei constituţii şi înlocuirea monarhiei absolute cu monarhia

constituţională şi apoi instaurarea republicii;
▪ Administraţia: simplificarea împărţirii administrative a Franţei;
▪ Sistemul fiscal: impunerea egalităţii la plata impozitelor;
▪ Justiţia: simplificarea şi gratuitatea justiţiei şi egalitatea în faţa legii;
▪ Biserica: anularea privilegiilor clerului;
▪ Viaţa economică: eliminarea vămilor interne, fapt care a favorizat crearea pieţei naţionale.

Marianne, simbol al Revoluţiei Franceze din 1789, femeia cu

acoperământul frigian roşu pe cap şi cu cocarda tricoloră, a
devenit ulterior simbolul republicii franceze.

Femeia simbolizează libertatea, raţiunea, naţiunea şi patria -

virtuţile civice ale republicii. În septembrie 1792, Convenţia
Naţională decidea că sigiliul statului este o femeie în picioare,
cu o suliţă în mână, purtând acoperământul frigian.

Istoricii consideră că a fost aleasă o femeie pentru a reprezenta

ruptura cu vechiul regim, condus de bărbaţi. În plus, “republica”
este un substantiv de gen feminin. Interesant este faptul că,
pentru romanii antichităţii, acoperământul frigian era un simbol
al sclavilor eliberati.
Dicționar de termeni

• Adunarea reprezentanților stărilor sociale în Franța în perioada Vechiului Regim (clerul,

nobilimea, starea a treia). Adunarea era convocată de rege pentru a dezbate problemele
importante ale statului.

• Constituția este legea fundamentală dintr-un stat.

Constituția menționează forma de guvernământ, reglementează structurile și atribuțiile

puterilor în stat, formulează și garantează drepturile și libertățile cetățenești.

• Instrument de execuție prin decapitare a condamnaților la moarte în Franța.

A devenit principalul simbol al terorii în perioada guvernării iacobine (1793-1794) căreia i-

au căzut victime, după unele calcule, 30 000 de persoane.

• Membrii unei grupări politice active în timpul Revoluției Franceze. Inițial, a desemnat pe
deputații din departamentul Gironde (sud-vestul Franței).

Adepții săi au exprimat interesele marii burghezii industriale și comerciale. Ei s-au plasat
pe poziții moderate și au criticat excesele revoluției.

Au condus Franța în perioada 1791-1792.

• Nume dat membrilor unui curent revoluționar din Franța.

Numele vine de la Mănăstirea Sf. Iacob din Paris, unde au avut loc inițial întâlnirile lor.

Au exprimat interesele micii burghezii.

Iacobinii au condus Franța în perioada 2 iunie 1793-27 iulie 1794. Politica adoptată:
teroarea.

• Formă de guvernare în care puterea revine total sau parțial monarhului. Puterea se transmite
ereditar în cadrul familiei monarhului, în virtutea unor tradiții sau reglementări.

Tipuri de monarhie:

a)monarhie absolută (monarhul este unicul depozitar al puterii)

b)monarhie constituțională (conducerea se exercită de către monarh în conformitate cu

Constituția)

• Formă de guvernământ în care puterea aparține poporului și este exercitată prin organe
abilitate, alese pe termen determinat.

• Termenul vizează orice modificare radicală într-un domeniu de activitate cu urmări de

durată.
NAPOLEON BONAPARTE

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - d. 5
mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I şi iniţial ca Napoleone di
Buonaparte, a fost un lider politic şi militar al Franţei, ale cărui acţiuni au influenţat puternic
politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.

Născut în Corsica şi specializat pe profilul de ofiţer de artilerie în Franţa continentală, Bonaparte a

devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze şi a condus campanii reuşite împotriva
Primei şi celei de-a Doua Coaliţii, care luptau împotriva Franţei. În 1799 a organizat o lovitură de
stat şi s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În
prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecări puteri
majore europene şi a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menţinut
sfera de influenţă a Franţei prin constituirea unor alianţe extensive şi prin numirea prietenilor şi
membrilor familiei în calitate de conducători ai altor ţări europene sub forma unor state clientelare
franceze.

Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea sa
Armată a suferit pierderi covârşitoare în timpul campaniei şi nu s-a recuperat niciodată pe deplin. În
1813, a Şasea Coaliţie l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliţia a invadat Franţa, l-a forţat pe
Napoleon să abdice şi l-a exilat pe insula Elba. În mai puţin de un an, a scăpat de pe Elba şi s-a
întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon şi-a petrecut
ultimii şase ani ai vieţii sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O autopsie a
concluzionat că a murit de cancer la stomac, deşi Sten Forshufvud şi alţi oameni de ştiinţă au
continuat să susţină că a fost otrăvit cu arsenic.

Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar
campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deşi considerat un tiran de către
oponenţii săi, el a rămas în istorie şi datorită creării codului napoleonian, care a pus fundaţiile
legislaţiei administrative şi judiciare în majoritatea ţărilor Europei de Vest.

În istoria Franței napoleoniene, anul 1801 marchează instaurarea Consulatului pe viață al lui
Bonaparte. Era al doilea pas către puterea absolută după preluarea puterii din 1799 în
calitate de Prim Consul. Această schimbare aduce o accentuare a aspectului monarhic al
regimului lui Napoleon, care are de acum imaginea unui monarh.

Încă din 1799 noul regim dusese o politică de preluare parțială a ceremonialului regal, facilitând
astfel tranziția către forma imperială.

Pasul final vine în anul 1804.

Inițial, Tribunatul propune proclamarea imperiului, dar Senatul se opune, solicitând garanții
privind respectarea unor anumite drepturi (libertatea presei și a cuvântului, responsabilitatea
ministerială etc.).

După ce membrii Senatului sunt convinși să accepte trecerea la noul regim, în luna mai, printr-o
procedură constituțională, Senatul proclamă Imperiul, schimbare prevăuztă într-o nouă Constituție
(Constituția anului XII) și întărită printr-un referendum național. Astfel, la puțin mai mult de un
deceniu de la Revoluție și de la ghilotinarea ultimului rege, Franța avea din nou un cap încoronat.

Imediat după proclamarea Imperiului, s-a pus problema manierei în care urma să se organizeze
încoronarea.

În cele din urmă, s-a ajuns la o încoronare asemănătoare cu cea tipic monarhică.

Napoleon și-a pus însă semnul distinctiv asupra evenimentului, printr-o încoronare ce a semănat
izbitor de mult cu cea a lui Carol cel Mare, conducătorul ultimului imperiu francez (carolingian).
Singura diferență notabilă între cele două încoronări a constat în rolul Papei:dacă, în Evul Mediu,
Carol cel Mare și-a legitimizat poziția fiind încoronat de Papă, în cazul lui Napoleon, Papa Pius VII
nu a jucat niciun rol (a asistat însă la eveniment).

Franța ajunsese la maximul potențialului său demografic în 1790, când populația țării era de 28 de
milioane de locuitori. Datorită implicațiilor multiple asupra societății și statului pe care avea
factorul demografic (din punct de vedere militar și fiscal), Napoleon s-a implicat în această
problemă. Ia naștere asftel primul Birou modern de Statistică din istoria Franței, care va realiza în
cei 12 ani de existență mai multe anchete.

Se observă, în această perioadă, semnele demografice distinctive care arată trecerea spre regimul
demografic de tip modern. Este vorba de o scădere a natalității în paralel cu o scădere a mortalității
(inclusiv a celei infantile). Care sunt cauzele care explică aceste schimbări? Mai întâi, intrând în
epoca modernă, se termină perioada crizelor de subzistență, odată cu dispariția foametei și a marilor
epidemii (ultima mare epidemie de ciumă din Franța are loc în 1720;locul ciumei, ca cea mai
periculoasă boală, e luat de tifos și variolă). Apoi, începe procesul medicalizării nașterilor și al
profesinalizări moașelor, care face ca numărul femeilor ce mor la naștere să scadă dramatic.

Între Revoluție și războaiele Imperiului, conflictele militare au făcut 1, 4 milioane de victime în

Franța. Dintre acestea, istoricii estimează că Revoluția a făcut 650.000 victime, iar războaiele
napoleoniene 750.000. Includem aici numărul soldaților morți și pe cel al victimelor războiului civil
din Vestul Franței (1793), precum și numărul victimelor executate în timpul Terorii. De reținut că,
în cazul războaielor, nu luptele propriu-zise fac cele mai multe victime, ci epidemiile apărute în
taberele militare.

Cele două Franțe

Perioada lui Napoleon a reprezentat, pentru societatea franceză, o perioadă de dezvoltare. Cu toate
acestea, până la avântul revoluției industriale, Franța rămâne o societate rurală în proporție de 80%.
Țărănimea proprietară de pământ este principalul sector social care îl sprijină pe Napoleon și este,
în același timp, principalul rezervor pentru armată.

Țărănimea a fost clasa socială care a avut cel mai mult de câștigat în această perioadă deoarece, în
condițiile unei cereri foarte mari pentru produse agricole (cauzată de război), prețurile au crescut
semnificativ, implicit și veniturile țăranilor. Cu toate acestea, agricultura franceză rămâne una
inegală, cu mari disparități, oglindind astfel societatea franceză în ansamblul său.

Putem vorbi de două Franțe:Franța de N-NE, care e mai avansată din toate punctele de veder
(socio-economic, industrial, educațional etc.) și Franța de V-SV, ale cărei performanțe în toate
aceste domenii sunt mai scăzute.

În Franța rurală, cele mai importate figuri erau Preotul și Institutorul (învățătorul). Preoții își
recâștigă poziția în societate după perioada laicizării din anii Revoluției și revin în comunitățile
rurale. Cu toate acestea, trebuie reținut faptul că numărul parohiilor a scăzut destul de mmult, de la
40.000 în timpul Vechiului Regim la 30.000 în perioada napoleoniană. Față de preot, Institutorul
ocupă o poziție relativ inferioară, dar el joacă totuși un rol important în societatea rurală.

Franța urbană, în schimb, e dominată de orașele mici și medii, în condițiile în care doar trei orașe
depășesc pragul de 100.000 de locuitori:Paris, Lyon și Marsilia. Pe de o parte, centrele urbane nu
sunt încă foarte bine definite din punct de vedere administrativ, dar pe de altă parte funcțiile lor
administrative sunt din ce în ce mai importante pentru birocrația imperială. Este de remarcat că în
timp ce primarii de comune sunt numiți de prefecții locali, primarii orașelor sunt numiți de însuși
șeful statului.

Perioada imperială este, pentru orașe, o perioadă de tranziție către tipul de oraș modern. Apar
muncitorii, cu un rol socio-economic din ce în ce mai mare, iar în mediul rural unele localități se
dezvoltă ca orașe industriale (exemplu:Saint-Étienne).

Noua aristocrație și Religia

O categorie socială aparte este reprezentată de așa-zișii notabili ai regimului. În 1803, Napoleon
creează o „nobilime a imperiului”, diferită de vechea aristocrație prin lipsa privilegiilor tradiționale
și prin caracterul meritocratic. Sunt create, așadar, 3600 de demnități nobiliare:cavaleri, baroni,
miniștri, senatori etc., creând astfel o clasă aristocratică artificială dependentă de regimul imperial.

În privința religiei,

după Concordatul din 1801, între Biserica catolică și Napoleon se instalează o relație cordială, în
condițiile în care Împăratul e interesat de sprijinul pe care biserica îl poate oferi regimului. În urma
Concordatului, Biserica obținuse destul de multe drepturi și privilegii în statul francez. În plus,
regimul încurajează renașterea vieții monahale și preluarea de către congregații (ordinele de
călugărițe) a unui rol social în materie de educație și asistență medicală. Să nu uităm însă că, pe
lângă majoritatea populației de religie catolică, în Franța există și aprox. 800.000 de reformați,
20.000 de luterani și 77.000 de evrei.

Napoleon Bonaparte.

Napoleon Bonaparte, conducător politic și militar al Franței, a fost una dintre figurile marcante ale
istoriei universale, a cărui activitate și influență au avut un impact covârșitor asupra societății
franceze și politicii europene de la începutul secolului al XIX-lea.

Cuprins: Cine a fost Napoleon Bonaparte? Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor Campaniile
militare câștigătoare ale lui Napoleon I Începutul sfârșitului pentru Napoleon I Lucruri mai puțin
știute despre Napoleon I

În timpul domniei sale, Napoleon a purtat războaie împotriva diferitelor coaliții europene, cucerind
cea mai mare parte a Europei, înainte de a fi exilat de către concetățenii săi.

Conducerea sa a format o societate franceză, o cultură, o economie și o tehnologie.

Napoleon Bonaparte sau Napoleone di Buonaparte, așa cum mai era cunoscut după numele tatălui,
s-a născut la data de 15 august 1769, în Corsica. A fost cel de-al doilea din cei șapte copii ai
avocatului Carlo Maria Buonaparte, viitorul reprezentant al Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-
lea, și al Mariei Letizia Ramolino.
A rămas în istorie ca un mare lider, dar și pentru statura sa minionă, el având doar 1,68 m în
înălțime. Acest aspect nu l-a împiedicat nicidecum să conducă una dintre cele mai puternice națiuni
din lume.

La început de 1779, Napoleon a fost înscris la o școală teologică din orașul Autun pentru a învăța
limba franceză pentru că vorbea cu un pronunțat accent corsican și nu a învățat niciodată să scrie
corect. În acelaşi an a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Cinci ani mai
târziu, a luat examenul de admitere la Şcoala militară din Paris pe care a absolvit-o în 1785 cu
gradul de locotenent secund de artilerie. La doar 20 de ani, a jucat un rol important în Revoluţia
franceză, iar în 1789 a fost trimis cu unitatea sa la Seurre, unde avea loc o insurecţie. Doi ani mai
târziu a fost avansat la gradul de locotenent, iar după încheierea Tratatului de alianţă austro-prusian
împotriva Franţei, în februarie 1792, Napoleon Bonaparte devenea comandant al artileriei în asediul
Toulon-ului.

Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor Orașul francez fusese ocupat de englezi şi, datorită
planului şi talentului său, oraşul şi portul aveau să fie recucerite în decembrie anul următor. Datorită
meritelor sale, Bonaparte a fost avansat la gradul de general de brigadă pe când avea doar 25 de ani.

În 1795, un consiliu executiv denumit „Directorat” și-a asumat controlul asupra statului francez.
Ca urmare a acuzațiilor de corupție, regimul s-a prăbușit în octombrie 1799, printr-o lovitură

Între timp, acesta se căsătorise cu aleasa inimii sale Josephine. Aceasta era nimeni alta decât văduva
generalului Alexandre Beauharnais, care murise în timpul Revoluției Franceze.

Napoleon a fost numit consul pe viață în 1802, iar după doi ani avea să fie încoronat Napoleon
I, împăratul francezilor, în cadrul unei ceremonii organizată la celebra catedrală Notre-Dame, în
anul 1804.

A rămas la putere până în 1815.

Campaniile militare câștigătoare ale lui Napoleon I

Napoleon- campanii militare Napoleon Bonaparte avea să instituie Consulatul și mai târziu
Imperiul, stabilind scena pentru așa-numitele războaie napoleoniene.

În plan militar, Napoleon Bonaparte avea să biruiască în numeroase confruntări, făcând dovada
priceperii sale fără egal.

După ce, în 1805, armata britanică a distrus puterea navală franceză, Bonaparte a obținut o primă
mare victorie la Austerlitz, în decembrie 1805, împotriva armatei austriece

Aceasta a fost urmată de o altă victorie de răsunet obținută la Jena, în 1806, împotriva armatei
Prusiei.

Au urmat bătăliile de la Eylau şi Friedland (1807), în urma cărora Napoleon a încheiat cu țarul rus
Alexandru I ceea ce a rămas în istorie sub numele de Pacea de la Tilsit.

Aceasta îi dădea liderului francez libertatea de a-și reorganiza Europa de Vest și Europa centrală
cum dorea.

Începutul sfârșitului pentru Napoleon I

Victoriile și extinderea imperiului au dus la formarea unor alianțe puternice împotriva Franței.

La 24 iunie 1812, Napoleon I demara campania împotriva Rusiei, în fruntea unei armate de
peste 600.000 de oameni, dintre care o treime erau francezi. Acea invazie a reprezentat un punct de
cotitură în destinul lui Napoleon după ce armata sa a suferit pierderi uriașe în timpul campaniei.
A urmat Bătălia de la Leipzig din octombrie 1813, în urma căreia armata franceză a fost
înfrântă de forţele coaliţiei formate din Rusia, Prusia şi Austria, iar Bonaparte a fost nevoit să
abdice la Fontainebleau. A fost exilat în micuța insulă Elba din Marea Mediterană. Exilul a
durat doar trei sute de zile pentru că Napoleon a evadat și s-a reinstalat pe tronul Franței în
martie 1815.

A doua sa domnie a durat numai 100 de zile pentru că marile puteri europene au format cea
de-a șaptea Coaliţie antifranceză (Rusia, Anglia, Austria, Prusia).

La 18 iunie 1815 a avut loc celebra bătălie de la Waterloo în care armata comandată de
Napoleon I a fost înfrântă de armata anglo-prusacă ce-i avea în frunte pe Wellington şi
Blücher.

Napoleon a fost nevoit să abdice pentru a doua oară și să se predea.

A fost trimis din nou în exil, de această dată pe insula Sf. Helena, unde avea să moară la doar
51 de ani, în condiţii neclare.

Au fost avansate trei ipoteze: eroare medicală, cancer la stomac și otrăvire cu arsenic.

Napoleon I a făcut eforturi pentru a asigura Franței o anumită stabilitate după revoluția franceză de
la 1799 prin centralizarea guvernului și reformarea unor instituții precum sistemul bancar și prin
susținerea științei și a artei.

Una dintre cele mai importante realizări ale lui Napoleon Bonaparte a fost Codul
Napoleonian sau „Code civil des Français”, pe care l-a adoptat la 1804.

Acesta a avut un impact atât de mare încât a fost preluat și de alte state ale lumii și prevedea o
atribuție sporită adusă figurii paterne, care primea puteri și prerogative destul de mari asupra
căminului.

Numele lui Napoleon I este strâns legat și de una dintre cele mai importante descoperiri arheologice
din istorie. Este vorba despre Piatra de la Rosetta (Egipt), o stea ce a fost găsită în timpul unei
expediții franceze întreprinse de către fostul împărat. Aceasta reprezintă cheia pentru înțelegerea
hieroglifelor egiptene și se află în custodia Muzeului Britanic din Londra.

De asemenea, în semn de recunoaștere a contribuției uriașe pe care Napoleon Bonaparte a avut-o în

istoria țării, autoritățile franceze au decis construirea în cinstea lui a faimosului Arc de Triumf, un
simbol al Parisului și al Franței. Lucrările au început la 1806, iar inaugurarea a avut loc în 1836.

Nu în ultimul rând, există o legendă care spune că lui Napoleon I îi era foarte frică de pisici, temere
care poartă denumirea de Ailurophobia. Bonaparte nu ar fi singurul conducător din istorie care avea
această fobie, anterior Alexandru cel Mare, Împăratul Cezar și Ginghis Han având, se pare, aceeași
temere.