CAPITOLUL I APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA FINANŢELOR PUBLICE

LOCALE ÎN ROMÂNIA
1.1. Apariția finanțelor publice locale în cadrul societății
Emisiunea şi utilizarea banilor ca expresie a dezvoltării schimbului de mărfuri şi crearea
statului reprezintă cele două premise ale apariţiei finanţelor în cadrul societăţii.
Datorită utilizării banilor s-au format creanţe şi datorii între participanţii la tranzacţiile
comerciale, şi persoanele juridice şi fizice au contribuit la constituirea unor resurse băneşti la
dispoziţia statului, în vederea satisfacerii unor cerinţe colective1.
Emiterea şi utilizarea banilor în cadrul societăţii reprezintă o premisă importantă pentru
finanţele locale, deoarece la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale se mobilizează şi se
repartizează resurse în expresie bănească, în vederea furnizării serviciilor publice.
Crearea şi dezvoltarea colectivităţilor locale constituie a doua premisă a apariţiei şi
evoluţiei finanţelor locale în cadrul societăţii.
Constituirea primelor forme ale colectivităţilor locale, respectiv a satelor, comunelor şi
oraşelor în cadrul societăţii a necesitat formarea şi utilizarea unor resurse băneşti la dispoziţia
acestora pentru a satisface cerinţe colective specifice acestora.
Statul şi colectivităţile locale reprezintă două forme de organizare a societăţii care au dat
naştere cerinţelor colective şi au necesitat acoperirea lor pe seama resurselor băneşti provenite de
la persoane fizice şi persoane juridic.
Primele cerinţe colective ale comunelor şi oraşelor care vizau apărarea şi ajutorul
reciproc al locuitorilor au determinat instituirea unor impozite. în vederea acoperirii lor.
În Mesopotamia, formaţiunile teritoriale erau centre administrative, culturale şi religioase
de dimensiuni mici. În vederea acoperirii cerinţelor administrative, oraşele-stat mobilizau resurse
provenite din impozite şi taxe, fiind conduse de o persoană asistată de un consiliu format din
bătrâni.
Societatea egipteană de la începutul mileniului IV (î.H.) era organizată în mici comunităţi
agrare, conduse de un sfat de bătrâni cu funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti. Ţara era
împărţită în provincii denumite „nome” care, la început, dispuneau de o anumită autonomie, ce
s-a restrâns după instaurarea dinastiilor.
Imperiul persan, sub Darius I, era împărţit în provincii ce erau conduse de un guvernator
numit „satrap”, ales din membrii familiei sale sau din înalte familii nobile care aveau printre
atribuţii, perceperea dărilor şi impozitelor. Unele impozite erau aşezate asupra proprietăţilor,
altele proveneau din contribuţii extraordinare şi din împrumuturi.
Principalele izvoare de venituri ale comunei romane erau reprezentate de veniturile din
domeniul public, impozite locale şi împrumuturi. De asemenea, la dispoziţia comunei se
percepeau taxe pentru întreţinerea apeductelor, pentru folosirea pieţelor, amenzi şi alte venituri
extraordinare.
În sfera cheltuielilor localităţilor din perioada romană se încadrau plăţile pentru realizarea
unor lucrări publice, pentru construirea unor edificii publice şi plata unor funcţionari publici.
Cenzorul reprezenta un demnitar public roman care avea misiunea să realizeze
recensământul şi să stabilească impozitele pentru o perioadă de timp. Cerinţele crescânde ale
statului au determinat, la un moment dat, preluarea unor venituri la nivelul statului şi diminuarea
veniturilor colectivităţilor locale.
Dintre oraşele existente în Dacia sunt menţionate: Apulum, Potaissa, Gemusara, Azizis,
Berzovia, Acidava, Napoca Drobeta Sucidava. Printre lucrările publice necesare oraşelor au fost
cele de apărare. O altă parte a populaţiei din Dacia locuia în sate aşezate în locuri care asigurau
hrana apa şi apărarea împotriva cuceritorilor.
Dacia a fost împărţită din punct de vedere administrativ, în Dacia Porolissensis, Dacia
Apulensis şi Dacia Malvensis. În perioada cuceririi romane, Dacia a fost organizată din punct de

1
I.N. Stan, Finanțele locale în cadrul economiei publice, București, 1933, p. 2
1
vedere administrativ, după modelul provinciilor romane conduse de un guvernator, care decidea
asupra măsurilor privind apărarea provinciei, gospodărirea localităţilor şi împărţirea dreptăţii.
Guvernatorul era ajutat în problemele financiare de administratori care încasau impozitele şi
supravegheau efectuarea cheltuielilor publice.
Coloniile şi municipiile din Dacia erau conduse de un consiliu numit „Ordo Decurionum”
format din consilieri sau decurioni (20). În ultima perioadă a prezenţei romane, decurionii se
ocupau şi de încasarea birurilor pe care le garantau cu averea lor.
În administraţia oraşelor se mai încadrau persoanele care se îngrijeau de estetică, de
construcţii (aediles), chestori (casieri), persoane care asistau populaţia la fixarea impozitelor şi a
prestaţiilor extraordinare (defensores).
După informaţiile istorice, satele se grupau în jurul unui centru (regiuni), constituind un
organism administrativ autonom, numit „territorium”, care era condus de un consiliu (Ordo),
format din delegaţi („curiales”) ai satelor numiţi „magistri vicorum” sau „principe locorum”.
La dispoziţia oraşelor şi satelor din Dacia2 se încasa impozit asupra pământului (capitatio
terrena, stipendium, iugatio censul) care varia în funcţie de natura terenurilor, impozit pe cap de
locuitor (capitaţia), impozit pe case, taxe asupra moştenirilor (vicessima hereditatum, 5% din
valoarea bunurilor din masa succesorală), dare pentru vânzarea sau eliberarea sclavilor
(vicessima libertatis 4%), contribuţii în natură şi transporturi ale locuitorilor.
1.2. Manifestarea primelor elemente de finanțe publice locale în țările române și
rolul Regulamentelor Organice
După formarea principatelor Moldovei şi Munteniei, judeţele, ţinuturile, oraşele şi satele
au fost organizate după anumite reguli, iar activitatea administrativă la nivel local includea
întreţinerea drumurilor, îngrijirea izlazurilor şi a pădurilor comunale şi alte servicii.
Comuna reprezintă o grupare a populaţiei de pe un anumit teritoriu care au vechi
tradiţii în ţara noastră, în primele aşezări rurale sub forma satelor. În perioada respectivă existau
sate pe care domnii puneau stăpânire şi reprezentau o parte a patrimoniului domnesc, sate
boiereşti pe care domnii le dăruiau boierilor, sate mănăstireşti formate prin dăruirea lor de către
domn mănăstirilor şi sate libere.
În Moldova, ţinuturile erau administrate de un pârcălab, care exercita autoritatea
administrativă judecătorească şi militară. In Muntenia, judeţele erau sub administrarea unui
judeţ, care îşi avea originea în judecătorii care au existat în Dacia după colonizarea romană.
Pe lângă ţinuturi, în Moldova se constituiau „ocoale”, formate din mai multe sate
grupate în jurul unui târg, iar în Muntenia, satele se grupau în cadrul unei unităţi administrativ-
teritoriale cu denumirea de plasă.
Oraşele formate din secolele al Xll-lea şi al XlII-lea aveau organizare autonomă, organe
de conducere, administrau bunurile proprii. Organele de conducere ale oraşelor repartizau
impozitele între locuitori (cisla), judecau procesele între locuitori.
Oraşele sau târgurile aveau o conducere aleasă dintre locuitori, denumită sfatul. În
Transilvania, sfatul era format dintr-un anumit număr de membri (de regulă 12). În Muntenia,
conducătorul sfatului se numea judeţ şi în Moldova, şoltuz (membrii sfatului se numeau pârgari).
Dintre veniturile de natură locală ce se încasau la nivelul oraşelor şi târgurilor sunt
cunoscute, din anul 1612, darea numită „banii judeţului”, din anul 1627, darea specială,
„cheltuiala oraşului Bucureşti”. În aceeaşi perioadă se încasau alte impozite locale, cum sunt
„zlotul”, din anul 1635, ce reprezenta un impozit pe „case”, „galbenul”, „fumăritul” impozitul pe
case sau gospodării, „zlotul”, „pârcălabia” din Moldova şi „vama domnească” în Muntenia.
Impozitele3 se percepeau în monede diverse, iar perceptorii se numeau, după monedele în care
încasau impozitele, zlotaşi, taleraşi, ortaşi.
Judeţele în Muntenia, ţinuturile în Moldova şi comitatele în Transilvania au constituit
forme ale organizării administrativ-teritoriale ce gmpau populaţia de pe un anumit teritoriu şi
2
C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974, p. 93
3
I.C. Filitti, Consideraţiuni despre vechea organizare fiscală a Principatelor Române până la Regulamentul
Organic, în Analele economice nr. 1-3/an. VIII, Ian. 1935
2
necesitau mobilizarea unor resurse băneşti, în vederea acoperirii cheltuielilor organelor de
conducere şi pentru realizarea unor atribuţii ce le reveneau pe plan social şi cultural.
Domnitorul putea să dispună de veniturile colectivităților locale și să perceapă alte dări
și impozite de la locuitori.
Până la regulamentele organice, în ţările române cerinţele generale nu erau delimitate de
cerinţele locale, iar finanţele locale erau incluse în cadrul finanţelor generale.
Regulamentele organice, fiind primele reglementări de natură administrativă din
Muntenia (1iulie 1831) şi Moldova (1ianuarie 1832), prevedeau modul de administrare al
localităţilor şi descentralizare a unor acţiuni la nivel local.
Conform reglementărilor din anul 1832, veniturile oraşelor din Principatul Valahiei se
mobilizau la „Casa Oraşului” pentru a acoperi cheltuielile de gospodărie comunală.
Cutia satelor se forma pe seama unei zecimi adiţionale la birul anual (3 lei vechi/1 leu
nou şi 11 bani) şi a birului încasat de la cei însuraţi (4 lei vechi/1 leu nou şi 48 bani). Din banii
încasaţi în cutia satelor se acoperea leafa pârcălabului care strângea dările, diferenţele de bir
datorită morţii unor săteni de la o cartografie la alta şi cheltuielile trimişilor statului.
Cutia oraşului se alimenta din o zecime asupra capitaţiei datorate de locuitori, o zecime
asupra patentei şi din accize asupra vinului, rachiurilor, spirtului şi tutunului.
Cutia oraşelor şi cutia satelor reprezentau, după concepţia regulamentelor organice 4,
două fonduri comunale din care urmau să se acopere anumite cerinţe ale oraşelor şi satelor din
cele două principate.
Oraşul Iaşi era condus, după normele Regulamentului Organic, de către un sfat
municipal format din membri aleşi pe timp de un an şi de un secretar, care se preocupau
îndeosebi de curăţenia şi bugetul oraşului. Din anul 1851, organul de conducere orăşenesc şi-a
schimbat denumirea, în „Sfatul orăşenesc”.
Conform normelor din regulamentele organice, s-au creat două fonduri speciale pentru
oraşele Bucureşti şi Iaşi ce se alimentau pe scama supraimpozitelor percepute de stat la exportul
seului, a impozitului aşezat pe vinurile străine, pe tutunul turcesc şi asupra monopolului cărţilor
de joc.
Asupra organelor locale şi finanţelor locale se exercita o tutelă prin comisarul
guvernului şi prin vornicul care aproba bugetele oraşelor şi cheltuielile ce depăşeau un anumit
nivel.
Regulamentele organice au prevăzut norme de întocmire a bugetelor administraţiilor
locale.
1.3. Finanțele publice locale în perioada de după unirea Principatelor (1859) pană în
anul 1940
Convenţia de la Paris din anul 1858 prevedea, în articolul 46, pentru Principate
egalitatea în faţa legilor și a fiscului, precum și libertatea administrării comunelor urbane și
rurale
După Unirea Principatelor, finanțele locale s-au bazat pe zecimile adiționale la unele
impozite directe ale statului și din această cauză au determinat inechități în suportarea
impozitelor și grevarea celor mai săraci.
Legea comunală din anul 1864 a reglementat modul de organizare a judeţelor,
comunelor rurale și urbane, a eliminat deosebirile dintre satele și orașele libere și cele supuse, a
prevăzut organizarea judeţelor, orașelor și comunelor, în calitate de persoane juridice, dreptul de
a forma si administra patrimoniul propriu, de a elabora si adopta bugetul propriu, precum si
functionarea organelor deliberative (consiliile alese pe o perioadă de patru ani) si executive
(primarii comunelor rurale aleşi de locuitori şi primarii oraselor numiţi de domn dintre cosilierii
cu cele mai multe voturi).

4
Th. C. Aslan, Finanţele României de la Regulamentul Organic până astăzi, Institutul de arte grafice,
Bucureşti,1905, pp. 28-29
3
Pe baza prevederilor Legii din anul 1864, comunele erau autorizate să asigure funcționarea
serviciilor necesare vieții locale, cum sunt: lucrările edilitare, învățământ, cultură și asistență
socială, salubritatea, ordinea publica.
Prin prevederile Legii comunale din anul 1864 s-a acordat o anumită autonomie județelor,
orașelor și comunelor și s-au reglementat cheltuielile ce se finanțau prin bugetul local. După
prevederile Legii comunale din 1864, cheltuielile cu caracter obligatoriu cuprindeau:
abonamente, recensământul populației, registrele stării civile, plata salariilor primarului, plata
personalului poliției, cheltuieli pentru instrucție publică, cheltuieli pentru instituţii de asistență
socială, iluminat, pavat străzi, grădini publice, plăți pentru datorii locale. Potrivit Legii comunale
din 1864, veniturile administrațiilor locale se formau pe seama zecimilor adiţionale aplicate la
unele impozite directe ale statului.
După unirea Munteniei cu Moldova s-a lărgit baza impunerii directe prin eliminarea unor
privilegii, capitația a fost inlocuită cu o contribuție personală, a fost introdus impozitul funciar de
4% asupra proprietarilor de terenuri. Comunele erau autorizate să stabileasca impozite sau
contribuții prin decizia consiliului adoptată cu majoritatea membrilor, cu aprobarea Ministerului
de Interne.
Constituţia României din 1866 a prevăzut principiul descentralizării care contribuia la
întărirea autonomiei judeţelor, oraşelor şi comunelor.
Implicații însemnate asupra finanțelor locale au avut normele Legii asupra maximului
taxelor și contribuțiilor comunale din 1871, prin care se stabileau obiectele asupra cărora se
așezau impozite și taxe locale şi limita lor. La nivelul orașelor, se fixau 35 obiecte supuse la
accize , 32 taxe și contribuții și două zecimi adiționale asupra contribuțiilor directe către stat. La
sate se stabileau șapte obiecte supuse la accize, 10 taxe și contribuții și două zecimi adiționale
asupra contribuțiilor directe ale statului.
Modificările la Legea comunală adoptate în anul 1874 au restrâns unele decizii ale
comunelor cu privire la buget, împrumuturi, concesiuni, erau aprobate de Ministerul de Interne
libertatea comunelor în domeniul financiar, primarul era numit la recomandarea Ministerului de
Interne.
Sistemul impozitelor și taxelor locale a asigurat o anumită parte a resurselor necesare
comunităților locale, dar genera și unele efecte negative. Impozitele și taxele locale împiedicau
desfășurarea schimbului de mărfuri, influențau prețurile și sprijinul reciproc între comune.
Accizele fiind așezate asupra articolelor de primă necesitate contribuiau la scumpirea vieții și la
inechități fiscale.
Prin reglementările din anul 1903 s-a modificat structura resurselor financiare locale,
astfel:
 s-au suprimat barierele vamale între comune;
 s-au desființat accizele fără productivitate și randament;
 accizele se percepeau la locul de producție pentru obiectele fabricate în țară și la vamă
pentru cele importate;
 s-a creat un fond comun pe seama accizelor și o zecime și jumătate adiționată la
contribuțiile directe ale statului
Fondul comun era administrat și repartizat de stat către comune în funcție de media
accizelor pe ultimii cinci ani și de prorata principalelor patente, licențe de băuturi spirtoase,
contribuțiile pentru căile de comunicație din care se scădeau 10% pentru cheltuielile de încasare
și administrare și 8% pentru formarea unui fond de rezervă.
Sistemul local fiscal, reglementat în anul 1903, pană la reforma fiscală din 1921/1923,
se baza pe următoarele venituri:
- zecimile adiționale la impozitele directe ale statului aveau un randament mai bun, erau
stabile și simple. În același timp, zecimile nu erau elastice, de unde influențau asupra echității
fiscale;

4
 - fondul comun era considerat un instrument al finanțelor locale pentru a acoperi unele
cerințe din bugetele localitățiilor și un mijloc de intervenție, în vederea echilibrării bugetelor
locale.
Impozitele și taxele reglementate prin Legea din anul 1903 se grupau după natura lor,
astfel: impozite asupra articolelor de consumație, impozite asupra circulației mărfurilor, impozite
sumptuoare asupra obiectelor de lux, taxe pentru servicii prestate de comună particularilor, taxe
pentru folosința domeniului public al comunei. Reforma contribuțiilor directe din anul 1921 a
eliminat zecimile adiționale asupra contribuțiilor directe ale statului și unele impozite locale
(impozitul asupra clădirilor și locurilor virane, impozitul asupra spectacolelor), exercitând
influență negativă asupra finanțelor locale.
În iunie 1923, s-a adoptat Legea maximului taxelor și contribuțiilor comunale, prin care
s-a reglementat dreptul comunelor de a institui următoarele impozite și taxe cu aprobarea
Ministerului de Interne:
 impozite asupra circulației mărfurilor;
 impozite somptuoare asupra obiectelor de lux;
 taxe pentru servicii prestate particularilor de către comună;
 taxe pentru folosința domeniului public al comunei.5
Legea de unificare administrativă din 1925 reglementa activitatea comunelor și
județelor sub coordonarea, îndrumarea și controlul Ministerului de Interne ajutat de Consiliul
Superior Administrativ și urmărea crearea unui regim uniform al vieții locale bazat pe
descentralizarea unor servicii publice. Consiliul comunal avea atribuții în domeniul
învățământului primar, culte, sănatate publică, construcția și întreținerea străzilor, încurajarea
industriei, agriculturii, comerțului, meseriilor. Consiliul comunal examina și aproba bugetul
local, decidea asupra instituirii unor taxe, contractării de împrumuturi.
În calitate de persoane juridice, comunele dobândeau bunuri și aveau dreptul să le
administreze. Consiliile județene coordonau învățământul, sănătatea, ocrotirea socială,
drumurile, agricultura. Măsurile prevăzute de Legea de unificare administrativă din iunie 1925
erau considerate ca având un caracter tranzitoriu spre un sistem bazat pe descentralizarea
administrativă. În 28 martie 1926 s-a adoptat Legea privind așezarea și administrarea impozitelor
asupra spectacolelor publice, care reprezenta impozitarea spectacolelor de orice fel pe baza unor
cote procentuale din care 25% revenea comunelor si 35% orașelor, din care se forma un fond
pentru stimularea mișcării artistice si culturale locale.
Legea pentru formarea și repartiția fondului comunal și județean din 28 martie 1926
extindea utilizarea fondului și de către județe și camere profesionale și stabilea sursele de
formare:
 33% din produsul impozitului asupra consumării spirtului din cereale, din care se
scădea 4% pentru fondul destinat industrializării fructelor si 1% pentru un alt fond;
 20% din impozitul asupra consumației vinului;
 30% din produsul impozitului asupra consumației rachiurilor din fructe;
 30% din produsul impozitelor pe consumația zahărului din glucoză, produse de
petrol.
Veniturile periodice ale bugetelor locale se formau din: impozite directe, taxe asupra
serviciilor prestate locuitorilor, asupra exploatării drumurilor, din închirierea, arendarea și
exploatarea proprietăților, subvenții, amenzi. Veniturile extraordinare proveneau din: cote
adiționale suplimentare, cote adiționale extraordinare, excedente anuale, împrumuturi, daruri,
sume rezultate din vănzarea imobilelor.
Comunele au dobândit dreptul a institui prin regulamente speciale taxe speciale pentru
folosirea drumurilor. Cheltuielile din bugetele locale se grupau in cheltuieli normale si cheltuieli
extraordinare.

5
Gheorghe M. Voinea, Finanțe publice locale și administrarea lor eficientă, Ed.Economică, București, 2011, p. 17
5
 Prin legea de organizare a administrației locale din august 1929 s-a urmărit întărirea
puterii de decizie a organelor locale, respectiv a autonomiei lor în furnizarea unor servicii
publice. Comunele și județele au avut dreptul să se organizeze în asociații pentru a realiza
anumite acțiuni și pentru a îmbunătăți modul de funcționare a serviciilor publice.
Consiliul comunal avea răspunderi importante în domeniul finanțelor locale, și anume
aprobarea bugetului, a imprumuturilor, stabilirea contribuțiilor și a taxelor locale.
În anul 1931 s-a modificat Legea fondului comunal și județean pentru a asigura resurse
mai mari comunelor și județelor.
În anul 1933 s-a adoptat Legea pentru organizarea finanțelor locale, pentru a preciza
cheltuielile ce se afectau prin bugetele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, și veniturile
pentru acoperirea acțiunilor înscrise în bugetele locale. Veniturile colectivităților locale, după
legea pentru organizarea finanțelor locale din anul 1933, se grupau în venituri ordinare, venituri
extraordinare si cu destinație specială. Veniturile ordinare la rândul lor, proveneau din impozite
generale, din impozite și taxe comunale și venituri din activitatea economică și averea mobilă şi
imobilă.
Veniturile provenite din impozite generale erau reprezentate de:
 Cote adiționale, în limite prevăzute de Legea contribuțiilor directe;
 Cote adiționale, alte impozite ale statului, încasate în cadrul comunei: 50% din
impozitul pe automobile, 33% din impozitul pe spectacole, 25% din impozitul asupra
succesiunilor şi donaţiilor, etc.;
 Taxele percepute asupra extracției nisipului, pietrișului, nămolului, trestiei,
papurei, stufișului din albia râurilor;
 Fondul comunal și județean.
Veniturile din impozite și taxe comunale erau reprezentate de impozitul asupra valorii
locative a terenurilor, taxele pentru folosința temporară a bunurilor din domeniul public, pentru
serviciile prestate locuitorilor, pentru utilizarea drumurilor.
Cheltuielile din bugetele locale erau destinate funcționării administrației generale,
drumurilor, acțiunilor social-culturale întreprinderilor locale și pentru alte cerințe.
Prin normele legii administrative din anul 1938 s-a realizat o reorganizare a unităților
administrativ-teritoriale sub următoarele forme: ținut, județ, plasă, comună. Unele unități
administrativ-teritoriale au fost investite cu competențe în furnizarea unor servicii și au
beneficiat de dreptul de a administra resurse bănești. De asemenea, s-au delimitat serviciile
publice de stat de serviciile publice locale. În sfera serviciilor publice locale se încadrau
drumurile, salubritatea și alte acțiuni edilitare și de gospodarire comunală, asistență socială.
De asemenea, prin legea menţionată s-au prevăzut norme cu privire la elaborarea,
executarea şi încheierea bugetelor locale.
Evoluția organizării finanțelor locale, în perioada interbelică, scoate în evidență, pe de o
parte, competențele colectivităților locale de a acoperi cerințele publice și resursele financiare
necorespunzătoare, precum și necesitatea îmbunățățirii repartiției cheltuielilor între stat și județe
și comune.
1.4. Finanțele publice locale în perioada socialistă
Pe baza prevederilor Legii nr. 3/1949 asupra întocmirii, executării și încheierii budetului
de stat, bugetele locale au fost înglobate în bugetul general al statului. Includerea bugetelor
locale în bugetul general al statului s-a justificat prin aplicarea principiului centralismului
democratic la baza organizării statului.
Stuctura bugetelor locale a reflectat organizarea administrativ-teritorială a statului pe trei
nivele, decisă în perioada respectivă, și anume: regiuni, raioane, orașe și comune. În
conformitate cu organizarea administrativ-teritorială pe trei nivele, bugetele locale erau formate
din bugetele regiunilor, bugetele raioanelor și bugetele orașelor și comunelor.
Veniturile bugetelor locale erau formate din venituri proprii, venituri atribuite și venituri
de regularizare. Veniturile proprii proveneau din cote-părți ale beneficiilor întreprinderilor și
organizațiilor economice locale, prisosuri de mijloace circulante și de resurse pentru investiții,
6
impozite și taxe locale plătite de întreprinderi și populație. Veniturile atribuite erau reprezentate
de impozite generale de stat ce se încasau în bugetele locale. Veniturile de regularizare erau
destinate echilibrării bugetelor locale, fiind formate din cote defalcate din impozite pe veniturile
populației, impozit pe spectacole și alte venituri.
Cheltuielile din bugetele locale erau destinate finanțării economiei locale, acțiunilor
social culturale, sănătate, prevederi sociale, gospodarie comunală.6
Organizarea administrativ teritorială din 1968 a eliminat unele structuri administrativ-
teritoriale care nu aveau tradiţii istorice în ţara noastră, regiunile şi raioanele, a urmărit reducerea
aparatului administrativ, revenirea la structuri administrativ-teritoriale proprii (judeţul) şi crearea
a două structuri administrati-teritoriale: judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. În funcţie de
organizarea administrativ-teritorială din 1968, bugetele locale erau formate din bugetele
judeţelor şi al municipiului Bucureşti, bugetele municipiilor, bugetele oraşelor şi bugetele
comunelor.
În perioada 1968-1978, veniturile proprii ale bugetelor locale erau grupate în venituri de
la unitățile socialiste, venituri din impozite și taxe de la populație și diverse venituri. În sfera
veniturilor proprii de la unităţile socialiste se încadrau vărsămintele din beneficii, impozitul de
regularizare, impozitul pe spectacole, impozitul pe veniturile cooperativelor, impozitul pe clădiri
şi terenuri plătit de intreprinderi, taxe de timbru. Veniturile din impozite și taxe de la populație
includeau impozitul pe retribuție, impozitul pe veniturile realizate de cooperatori, impozitul pe
clădiri și terenuri. O parte a veniturilor bugetelor locale proveneau din cote defalcate pe
impozitul pe retribuție și subvenții de la bugetul de stat.
Cheltuielile din bugetele locale, în perioada menționată, se grupau în cheltuieli pentru
finanțarea economiei locale, cheltuieli pentru acțiuni social-culturale și cheltuielile pentru
organele locale ale administrației. În sfera cheltuielilor economice se cuprindeau cheltuielile
pentru investiţii, finanţarea mijloacelor circulante şi alte acţiuni din economia locală. În cadrul
cheltuielilor social-culturale se încadrau învăţământul, cultura, arta, sănătatea şi asistenţa socială.
Din structura cheltuielilor finanțate prin bugetele locale se observă aceeași tendință ca și
în bugetul de stat, de a finanța acțiuni economice pe seama resurselor bănești mobilizate în
bugetele locale, ceea ce reflectă intervenția statului în economie.
În perioada 1968-1979 se constată o creştere a veniturilor proprii ale bugetelor locale care
a fost determinată de trecerea unor intreprinderi în subordonarea locală şi de atribuirea unor
venituri unităţilor administrativ-teritoriale.
Ultimii zece ani ai perioadei socialiste au fost marcați de o tendință puternică de
centralism, care s-a reflectat prin limitarea competențelor organelor locale, preluarea unor
venituri la bugetul de stat, reducerea capacității de decizie a oragnelor locale și reducerea bazei
de venituri proprii. În această perioadă, veniturile proprii au coborât sub 25% din totalul
veniturilor bugetelor locale.7

6
Gheorghe M. Voinea, op. cit., p. 21
7
Idem, p.22
7