ALEXANDRU Filipașcu este al patrulea fiu al boierului Gavrilă II Filipciuc, născut la

20 aprilie 1902. Între 1912 - 1916 a urmat cursul inferior la liceul Piarist din Sighet, unde, frecventând
facultativ şi cursurile de limba română, întâmpină multe neplăceri din cauza unor profesori.
Intre 1916-1920. va urma cursul superior la liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, unde îşi va
lua bacalaureatul. În timpul războiului mondial în vacanţe, face pe curierul familiei în diferite oraşe
pentru a tine legătura cu fraţii săi înrolaţi în armată. In revoluţia din 1918, ia parte activă în Garda
Naţională a Petrovei care avusese misiunea să împiedice trecerea bandelor ucrainene peste râul Vişeu.
După intrarea armatei române în Maramureş, se întoarce la Beiuş, crezând că va întâmpina o situaţie
similară şi în restul Ardealului. La Halmei a fost maltratat de un grup de maghiari, apoi, la Oradea, este
bătut şi închis 24 de ore.
În lunile august-octombrie 1919, din lipsă de funcţionari români, este secretarul
prefecturii din Seleuş pe lângă prefectul Dr. Victor Ioanes de Apşa.
La dorinţa familiei şi îndeosebi la stăruinţele Prof. Dr. Gh. Bilaşcu, se înscrie în 1920 la
Facultatea de medicină din Cluj, dar foarte repede se decide pentru Teologie şi, obţinând o bursă de studii
la Roma, pleacă la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, un institut personal al Papei, în care tinerii de
origine nobilă având parte de o pregătire cu totul specială erau sortiţi fie unei cariere diplomatice a statului
pontifical, fie ierarhiei superioare în sânul Bisericii Catolice. Pregătirea se desfăşura într-o severă
disciplină, studenţii aveau voie să vorbească numai o zi pe săptămână, restul timpului era consacrat
concentrării asupra studiului „in silențium".
In 1922 îşi ia Bacalaureatul, Prolitatul şi Doctoratul în filozofie cu teza „De origine legum"
iar în mai 1923 Bacalaureatul în teologie fiind hirotonisit Lector în biserica Sf. Atanasiu de către E. S.
Arhiepiscopul Papadopulos. In urma refuzului de a lua Subdiaconatul, se reîntoarce în ţară şi după o serie
de examene, în cadrul episcopiei din Gherla, în 1925 primeşte Absolutul Teologic, adică diploma de
licenţă teologică, pentru ca la 28 ian. 1928 să fie promovat Doctor în Teologie cu teza „Historicitas Libri
Génesis" la Universitatea de Stat J. Kazimir din Lemberg (Lwow). Paralel, în 1926 dă examenul de
capacitate de profesor de religie (partea teoretică la Bucureşti), iar partea practică în 1930 la Iaşi.
În 1929 se căsătoreşte cu Livia Buzilă, fata preotului Ştefan Buzilă din Poiana-Ilvei,
descendent după mamă din familia Rus de Drăgoiești, nobilă de Silişte, iar în septembrie acelaşi an este
hirotonisit preot de către E. S. episcopul Juliu Hossu la Mănăstirea Moisei.
Va colabora la ziarele „Meseşul" din Zalău, la „Maramureşul" şi „Dumineca" din Sighet,
va fi corespondent la „Universul" şi membru in Sindicatul Presei din Crişana și Maramureş.
Intre 1934-1936, scoate pe cont propriu săptămânalul „Ecoul Maramureşului" cu scopul de
a contribui la purificarea morală şi educaţia culturală şi socială a maramureşenilor.

1
 Este membru în comitetele de conducere a societăţilor culturale. Aura, Asociațiunea
pentru cultura poporului român din Maramureş, AGRU, Reuniunea Femeilor Române, Principele
Mircea şi Serviciul Social, ţinând în această calitate o mulțime de conferinţe şi cuvântări pentru
intelectuali şi ţărani.
Ca membru în consiliul de administraţie a băncii populare „Tisa" din Sighet, se ocupă cu
problemele economice ale Maramureşului.
Cu data de 1 sept. 1923 intră în învăţământul secundar, devenind titular in 1930 şi definitiv
în 1935. A funcţionat la următoarele şcoli: 1923-1925 la Şcoala Normală de băieţi, precum şi la celelalte
şcoli secundare din Zalău; 1925-1928, Ia „Gimnaziul Bogdan-Vodă" şi la „Şcoala de Arte şi Meserii" din
Vișeul de Sus, 1928-1934, Ia Liceul de fete „Domniţa Ileana" din Sighet; 1934-1940, la Liceul de băieţi
„Dragoş-Vodă" din Sighet; 1940-1941, în refugiu, la Liceul de Fele şi la Liceul Comercial din Alba-Iulia;
1941-1945 la liceul de băieţi „Gheorghe Lazăr" din Sibiu; 1945-1947, după refugiu, la „Seminarul
Pedagogic" din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, va fi mutat la liceul Nr. l (fost Gh. Bariţiu) până în 30
sept. 1948; de la 1 oct. 1948 la 31 dec. 1948 la Şcoala elementară nr. 3.
În 1929 se înscrie în P. N. Ţ., fiind membru al consiliului comunal din Sighet. În 1933,
ajunge primar, inaugurând o eră de lucrări publice, construind şosele, instalând un nou motor la Uzina
Electrică pentru introducerea curentului de zi, amenajează un parc central, şi reamenajează piaţa
agroalimentară etc, dar, în 1937, acordul încheiat pierzându-şi valoarea, renunţă la postul de primar şi din
1938 se retrage din viaţa publică. Pentru munca sa cultural-patriotică, în 1936, a fost decorat cu ordinul
„Coroana României4' în gradul de Cavaler.
Ca istoric, încă din liceu colecţionar de documente vechi din Petrova şi apoi pasionat
cercetător în biblioteca Vaticanului unde caută tot ce putea afla în legătură cu patria sa, urmează la Roma
şi cursul de Istorie Universală. După stabilirea la Sighet, cercetează Arhiva judeţului Maramureş, la
început în legătură cu o istorie a familiei (când, descoperind numele strămoşului familiei sale, cere, în
1938, revenirea la acest nume românesc, fără rezonanţa slavonă dată ulterior), apoi, în intenţia de a scrie o
Istorie a Maramureşului.
Nu mai puţin îl interesează îndeaproape şi soarta românilor rămaşi in Cehoslovacia, iar cu
ocazia înfiinţării „Ucrainei Subcarpatice" devine unul din întemeietorii „Comitetului de apărare a
intereselor românilor de peste Tisa".
O dată cu creşterea agitaţiei revizioniste maghiare, implicat din ce în ce mai mult - după
modelul înaintaşilor săi - în apărarea drepturilor asupra pământului străbun, ia parte la formarea „Ligii
anti-revizioniste" şi cu competenţa pe care i-o dau cercetările istorice, va publica broşura „Revizionismul
maghiar şi drepturile noastre asupra Daciei". Cedarea Ardealului de Nord îl surprinde înainte de a-şi fi
putut definitiva redactarea Istoriei Maramureşului, pe baza bogatului material original şi inedit. Cap de
2
listă printre cei ce urmau a fi linşaţi, pentru că a combătut revizionismul maghiar (în mod ştiinţific şi cu
argumente) este silit să se refugieze în România, ducând cu el ceea ce a apreciat a fi mai valoros: colecţia
sa de documente vechi şi diplome originale (în mare parte donate Academiei Române) şi, în într-o
primă redactare, manuscrisul „istoria Maramureşului”, lucrare socotită atunci atât de
importantă, încât a fost tipărita imediat în Tipografia Ziarului Universul din Bucureşti 1940.
Această istorie, premiată de către Academia Română în 1941, va rămâne până azi lucrarea de
referinţă pentru acest colţ de ţară.
Cu soţia lui va avea o fiică Livia, născută la 27 martie 1931, şi un băiat Alexandru
VII, născut la 25 aprilie 1937.
Ca Vicepreşedinte al Asociaţiei Refugiaţilor din Ardeal, ţine o serie conferinţe
despre Ardealul românesc, publică diferite articole. Această activitate îl va determina pe
istoricul Silviu Dragomir să-i ofere colaborarea ca asistent la „Centrul de Studii şi Cercetări
Privitoare la Transilvania" înfiinţat în cadrul Universităţii Cluj-Sibiu, Activitatea sa istorică,
primind conturul maturităţii ştiinţifice, va răsplătită prin avansare sa la 13 iunie 1945 în funcţia
de şef de lucrări, pe care o va exercita reîntors la Cluj din refugiu, funcţie din care însă va fi
epurat în 31 august 1947.
În 1948 revine la ortodoxie1 și este „invitat" la Securitate şi „sfătuit" să primească
postul de profesor de istorie la Institutul Teologic Universitar Ortodox din Cluj. Profesorul
Dr. Gh. Stănescu, care preda deja istoria la acest Institut, conştient de urmările unui refuz, îl
sfătuieşte să accepte, împărţind cu el cursul de istorie după cum urmează: Filipașcu va preda
Istoria Bisericii Române de la începuturi şi până la Unire, iar Stănescu, de la Unire până în
prezent. De la 1 dec. 1948 la 31 martie 1949, va funcţiona ca prof. suplinitor la catedra de
Istorie a Bisericii Române, la Inst. Teologic Universitar Cluj, iar din martie 1949 până în august
1952, ca profesor titular al acestei catedre.
In ziua de 16 august 1952, aflându-se în vacanţă la Poiana Ilvei, este „poftit", peste
drum, la primărie (pentru a clarifica „ceva" în legătura cu buletinul de identitate), de unde nu se
va mai întoarce niciodată.
Certificatul eliberat soţiei sale după 41 de ani de către Ministerul Justiţiei Direcţia
Instanţelor Militare (Nr. F-1205 din 28 aug. 1993) specifică: a fost arestat pentru activitate
depusă în P. N. Ţ. (UN AN!, n.n>)
Conform procesului-verbal nr. 121952 al M. A. I., a fost încadrat într-o colonie de
muncă pentru 60 luni (la Peninsula - Valea Neagră, n. n.). La data de 20.12.1952 a decedat aşa

1
Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers Enciclopedic, București,
1996, p. 169;

3
cum reiese din certificatul de deces Nr. 3l922XII-1952.(După anumite informaţii, ar fi fost
înmormântat la Valea Neagră)2.

 1925 – Roma și frumusețile ei, Zalău;

 1930 – Adevărul istoric al Genezei, Oradea;
 1940 – Istoria Maramureșului, București, 270 de pagini
 1943 – De la românii din Maramureș - Oameni, locuri, cântece, Sibiu, 87 de pagini
 1944 – Maramureș, Sibiu, 52 de pagini
 1945 – Voievodatul Maramureșului - Originea, structura și tendințele lui, Sibiu, 32
pagini
 1957 – Manualul Istoriei Bisericii Române, coautor al manualului, București, două
volume, 464 și respectiv 655 de pagini
 2006 – Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română, Ed. Dacia
 Înstrăinarea unor familii si averi maramureșene prin încuscrirea cu străini, in
`Transilvania", an. LXXIII, nr. 10, 1942, p. 742-756;
 Descrierea întâmplărilor de la începutul revoluției din anul 1848 si 1849 in
protopopiatul Hălmagiului, in "Transilvania", an. LXXIV, nr. 1, 1943, p. 44-61;
 Protopopul Ioan Fodoru si urmașii lui, in "Transilvania", an. LXXIV, nr. 9 - 10,
1943, p. 741-754.

Alexandru Filipaşcu (1902-1952) a fost unul dintre cei mai importanţi istorici ai
Maramureşului. Originar din Petrova, descendent al unor vechi familii de cnezi, voievozi şi
nobili români maramureşeni, cu rosturi importante în Evul Mediu şi cu funcţii
administrativ-politice în perioadele modernă şi contemporană, el şi-a asumat misiunea de
reconstituire a trecutului provinciei sale, un adevărat nucleu de viaţă şi de ţară românească.
Printr-o muncă migăloasă şi răbdătoare în arhive şi biblioteci, a reconstituit
trecutul Maramureşului, de la mărirea ţării voievodale de odinioară, ai cărei conducători au
contribuit la întemeierea Moldovei, până la integrarea sa sub formă de comitat în regatul
Ungariei, la suferinţele cauzate de marginalizarea românilor. Trecutul maramureșean nu a fost
pentru Alexandru Filipaşcu, pur şi simplu, o istorie locală sau regională, ci a devenit o icoană a
vieţii românilor în legătură cu celelalte ţări şi provincii româneşti, dar şi cu locuitorii aşezaţi şi
colonizaţi de-a lungul timpului printre românii maramureşeni, anume maghiari, germani
timpurii, ruteni, evrei, ţipţeri, landleri etc.
2
Alexandru Filipașcu, Patronime Maramureșene(Genealogia Familiei de Dolha și Petrova ), Ed. Albatros,
București, 2003, p. 140;

4
 Meritele dr. Alexandru Filipaşcu în redactarea „Istoriei Maramureşului” constau
în bogăţia informaţiei, în prezentarea proceselor istorice locale în contextul istoriei naţionale romaneşti,
în faptul că respinge, argumentat, unele interpretări tendenţioase ale istoriografiei din
străinătate. Un merit incontestabil îl reprezintă evocarea trecutului îndepărtat - traco-dacic – al românilor,
extinderea regatului marelui rege Burebista inclusiv peste teritoriul Maramureşului istoric.
Filipașcu este adeptul teoriei că ocupaţia romană din primele secole ale mileniului întâi după Hristos nu
s-a oprit la Porolissum - cum îndeobşte recunoaște istoriografia modernă şi contemporană
ci a cuprins întregul teritoriu al nord-vestului Transilvaniei3.
În lucrarea „Maramureșul” istoricul pune în evidență vechimea românilor din Maramureș
cu dovezi și ipoteze ale istoriografiei maghiare, arată tendința de maghiarizare a toponimiei românești din
Maramureș și accentuează lupta conducătorilor români pentru apărarea drepturilor amenințate după
moartea lui Balc și Drag.4
O parte importantă din scurta sa viaţă a închinat-o apărării drepturilor româneşti
asupra Maramureşului, în perioada revizionistă. A sfârşit ca mai toată elita politică şi
intelectuală de la finele deceniului 5 şi începutul deceniului 6 ale. secolului al XX-lea, sub
loviturile represiunii comuniste, la Canal, la vârsta de 50 de ani.

3
Prof. dr. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, ed. Gutinul, Baia Mare, 1997, p. 6;
4
Idem, Maramureșul, trad. de Vasile Gogea și Echim Vancea, Ed. Echim, Sighetul Marmației, 2002, p. 52;

5
 BIBLIOGRAFIE

Filipașcu, Prof. dr. Alexandru Istoria Maramureșului, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1997,
Idem, Maramureșul, trad. de Vasile Gogea și Echim Vancea, Ed. Echim, Sighetul Marmației,
2002;
Idem, Patronime Maramureșene(Genealogia Familiei de Dolha și Petrova ), Ed. Albatros,
București, 2003;
Moisescu, Pr. Prof. Gheorghe, Pr. Prof. Ștefan Lupșa, Pr. Prof. Alexandru Filipașcu, Istoria
Bisericii Române, vol. I, Ed. IBMBOR, București 1957;
Păcurariu, Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1996;