MANIPULAREA PRIN DIALOG

O atenție aparte o vom acorda în cele ce urmează dialo-

gului. Poate fi privit dialogul ca formă/artă a manipulării?
Prin definiţie şi experiment, dialogul este un gen prote-
ic al gândirii logice, adecvat mai bine oralităţii decât impro-
priului „dialog scris“; (deci mai curând radiofoniei decât presei
scrise, cum susţin cercetătorii fenomenului), pentru care „nu
este la fel de credibil, strălucitor şi adecvat ca în variantele
orale“, cum susţine Sorin Vieru. Autorul şocantului volum de
eseuri „Riscul gîndirii”.175
Cu o intervenţie privind „Riscul gândirii sofisticate
pentru dialog“ (într-una din emisiunile de dezbateri difuzate de
Radio România), Vieru s-a referit la tipurile de gândire ale
dialogului interior, la stilurile gândirii gândite şi ale gândirii
gânditoare în dialog, la faptul că această variantă a dialogului
interior (între formele şi stilurile de gândire obişnuite) crează
structuri dialogale halucinante, fiind la rigoare o ficţiune, o
alegorie, mai întâi pentru că gândirea nu poate afirma nimic
despre ea însăşi la persoana întâi; iar în al doilea rând, nu poate
exista dialog între entităţi care nu coexistă simultan, ci alternativ.
De aceea, spunând “Eu gândesc!”, “Eu” nu desemnează gân-
direa unei persoane prinse în dialog, ci doar persoana care
gândeşte în replică, folosind premisele, afirmaţiile sau părerile
celui dinaintea sa, care tocmai formulase un gând176. Judecând
după aproape deliranta tipologie a formelor de gândire pe care
175
Robert Terente, Vieru Sorin, Riscul gîndirii (Volum de eseistică şi
dialog), Editura Humanitas, Bucureşti,1990
176
Robert Terente, Vieru Sorin, „Gîndirea comună: o tentativă de a-i
inspecta culisele”, op. cit., p. 49
115
le folosesc Sorin Vieru şi Terente Robert în dialogurile lor, din
volumul „Riscul gândirii“ (gândire chibzuită, evazionistă, mo-
destă, relativ lucidă, fluidă, fără calificativ) apare evident jocul
gratuit al minţii, prins în scenariile fanteziei în dialog şi în dia-
logul abordând tipurile de gândire specializată (empirică, artis-
tică, religioasă, filozofică, politică, ştiinţifică, logică, sau ma-
tematică). În vreme ce aceste tipuri de gândire conotează şi
însoţesc dialogul de tip riguros analitic, sintetic, inductiv, de-
ductiv, ipotetic, dubitativ, interogativ, expozitiv etc, cel puţin
alte zece tipuri de gândire „liberală“ însoţesc dialogul viu, di-
namic şi imprevizibil, dialogul oral, însoţit de componentele
exprimării psihologice, prin oralitatea structurilor de tip plato-
nic. Iar printre tipurile „liberale“ de gândire, care dau şi nota
tipologică a dialogurilor corespunzătoare arhitecturii sau for-
melor gândirii, se numără dialogurile gândirii comune, ofensi-
ve, optimiste, monologale etc. Excepţie fac tipurile de “dialog“
ale gândirii colective, care conotează false dialoguri, instru-
mentate de gândirea socială, comunitară, globală etc. Aceste
tipuri de gândire, ca şi tipurile de dialog cărora le corespund,
produc în fond simulacre dialogale, degenerând aproape întot-
deauna în forme haotice, fără concluzie şi adevăr, sau fără me-
saj clar. Ori, tipurile de dialog la care participă mai mult de 3-4
convorbitori plutesc în ceaţă, pentru că, deşi nu există un creier
colectiv, gândirea individuală bulversată de mulţimea „voci-
lor“ tinde să-i ia locul, dar se ciocneşte cu altele, mult prea
multe pentru a se încadra în rigorile unui dialog „clasic“, co-
rect, deci logic. În radiofonie, pe lângă multe alte virtuţi ale
gândirii orale, dialogul este purtător de personalitate, având o
echivalenţă energic temperamentală; ceea ce, în litera scrisă, se
pierde în exerciţiu. Prin aceasta afirmăm că, în exerciţiul lipsit
de spontaneitate şi nerv al modalităţii scrise, se pierd tocmai
calităţile convorbirii orale, autentice, credibile şi incitante, in-
ducerea artificiului fiind sesizabilă atât morfologic (prin mor-
fologia de obicei stereotipă şi fără surpriză), sintactic (prin

116
structurile aduse mereu în aceleaşi tipare), dar şi psihologic
(textul scris neavând de cele mai multe ori nimic din explozia
argumentelor în formele mentale ale unei succesiuni libere,
dezlănţuite sau chiar inspirate; în vreme ce dialogul „scris“
ascunde cititorului psihologia şi sentimentele convorbitorului.
În comparaţie cu dialogul radiofonic“, cel obişnuit (uneori şi
scris), pare lipsit de oscilaţiile, meandrele şi jocul căutărilor
argumentate, echivalentul fiind efectul unei corecte partide de
şah, cu mutări previzibile, dar niciodată surprinzând prin stră-
lucire şi inedit. Din această perspectivă a psihologiei de gândi-
re, implicată „pe viu“, oralitatea şi spontaneitatea dialogului
radiofonic pot fi emoţionante, palpitante, atrăgând totodată
momente psihologice de inspiraţie, sau fertilă tensiune a gândi-
rii libere, care (şi controlată riguros, logic) face deliciul ascul-
tătorului pasionat de idee, de stilul demonstraţiei adevărului
(fără ascunzişuri) şi, nu în cele din urmă, de mesaj. E posibil ca
în cartea celor menţionaţi să existe o anumită şarjă, e posibil ca
autorii Riscului gândirii să fi formulat într-un exerciţiu ludic o
tipologie arborescentă, incitantă şi expresivă, dar, cu siguranţă,
gândirea este extrem de nuanţată. Apoi, ca în mentalitatea gre-
cului din epoca triadei de aur a filosofiei ateniene, dialogul este
modalitate, cale, sau drum (de la gr. dromos) spre adevărul
dedus dintr-o succesiune de premise, înşiruite spontan, viu şi
incitant, cu angajament de sinceritate şi competiţie comună (cu
partenerul), pentru ajungerea la un liman (la o concluzie, rezul-
tat sau adevăr etc.). În meditaţia scrisului, succesiunea argu-
mentelor nici măcar nu aparţine exerciţiului scris a două sau
mai multe persoane, (de obicei invitate în jurul unei mese ro-
tunde), la care până la descoperirea reportofonului cineva scria,
stenografia, „consemna“ crud (şi în viteză), atât cât putea prin-
de din mesaj (şi niciodată din psihologia celor care „trăiau“ în
confruntarea de idei bucuria sau revelaţia unei concluzii, a unui
adevăr). Confruntarea unui exerciţiu dialogal, surprins simul-
tan prin imaginea televizată, pe banda sensibilă de radio, sau

117
pe pagina albă a unei publicaţii, ar putea oferi un vast material
de studiu antropologic, logic şi psihologic, care, prin modalita-
tea cercetărilor comparative ar stabili diferenţa de complexitate
a emisiunii unui aceluiaşi text, dar mai ales profundele diferen-
ţe de recepţie între mesajul socotit „radiofonic“, cel „televizat“
şi cel „tipărit“. În fond, afirmând că dialogul este modalitate,
cale sau „drum de acces“ spre adevăr, iar prin aceasta spre
inima şi mintea ascultătorului, trebuie să consemnăm că în
primul rând recepţia radiofonică este cea integratoare de mesaj
total, implicând ascultătorul într-un efort de participare, spre
deosebire de imaginea televizată, care oferă totul şi dintr-o
dată; în vreme ce acelaşi dialog „consemnat în scris“ rămâne la
nivelul însemnelor criptice, convenţionale, pierzând „armonici-
le“ iar prin acestea savoarea unui dialog, posibil scânteietor.
Sub aspect „tehnic“, dialogul, în general şi cel radiofo-
nic în special, nu sunt un schimb de informaţie „spumos, savu-
ros sau gratuit“, ci - în litera logicii formale aristotelice - este o
construcţie a unei idei trăite sau nu, dar cu obligativitate de-
monstrate prin alte idei (idei premise), într-un scenariu joc,
întemeiat pe logică, experienţă culturală şi coerenţă, sporind
zestrea de informaţie a participanţilor la dialog.

118
 DIN IDEE, ÎN IDEE, LA MANIPULARE

Una dintre caracteristicile importante ale dialogului radio-

fonic, prin care acesta nu doar că reuşeşte să transmită informaţii
importante în legătură cu o temă discutată, ci conferă disputei de
argumente un plus de adâncime şi elocvenţă, este problematizarea
unei convingeri, susţinute pe bază de parteneriat de către partici-
panţii la dialog. Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă că este
vorba de rezolvarea problemei puse în discuţie, ci de faptul că
„problematizarea” face înţelegerea chestiunii dezbătute mai clară
şi în profunzime, dezvăluind aspecte ale problemei care, la o pri-
mă trecere în revistă a argumentelor, poate lăsa impresia unei
anumite simplificări a problemei dezbătute. În esenţă, problema-
tizarea stabileşte gradul complexităţii, sau al completitudinii, dia-
logul dezmembrând, treaptă cu treaptă, eşafodajul pus în discuţie.
Faptul că dialogul este genul prin excelenţă care oferă
partenerilor de dezbatere treptele gândirii, fiind formă de con-
ducere a gândirii spre adevăr, nu conferă dialogului radiofonic
vreun privilegiu anume; dar, totodată, nu trebuie omis că trata-
rea radiofonică (prezentarea pe viu sau în direct a dialogului)
conferă exerciţiului radiofonic toate virtuţile pe care le-am
prezentat mai sus, plus adaosul de indestructibilitate al „mode-
lului de gândire“, necesar şi benefic în procesul informaţional
(sau al gândirii „formative“). Totodată, se desprinde din aceas-
tă trăsătură modală a dialogului (iar a celui radiofonic cu mai
multă elocvenţă), faptul că, în actul convorbirii (prin argumen-
te demonstrate), nu contează cui îi aparţine la un moment dat o
anumită subliniere, precizare, nuanţată diferenţiere etc, ci că
beneficiari de rezultatul gândirii complementare şi armonice a
unei convorbiri sunt toţi partenerii la dialog.

119
 Din perspectivă etică, trebuie să reţinem că - în chip
democratic nu ne aflăm în dispută cu un „inamic”, ci cu un
partener de opinie şi dialog, partener care poate că are şi e fi-
resc să aibă opinii sau puncte de vedere diferite de ale celui
care conduce, sau are iniţiativa în dialog. Important este că
tocmai diferenţa de opinie şi argument probează complexitatea
posibilităţii de adâncire a ideilor, care se desprind din dialog,
iar beneficiar al unor concluzii bine elucidate nu este unul, ci
sunt ambii parteneri.
Dacă în opinia curentă se afirmă uneori că dialogul ar fi
un fel de colecţie de opinii, sau păreri alăturate, aserţiunea (la
prima privire corectă) este profund greşită, pentru că face abs-
tracţie decalitatea opiniilor, de natura relaţiilor dintre argumen-
te şi, mai ales, de logica deductivă. Aceasta presupune că orice
argument induce cu necesitate un altul, dacă nu uşor diferenţiat
sau în dezacord, în orice caz în relaţie simpatetică sau în con-
sonanţă cu cel de dinainte, alcătuind împreună suita scalară a
argumentelor care alcătuiesc procesul unei idei, al unei conclu-
zii, sau raţiunea unui nou înţeles acesta fiind mesajul, sau ade-
vărul dedus din succesiunea tuturor premiselor. Altfel spus,
avem de a face în dialog nu cu „o colecţie de opinii sau păreri
juxtapuse” (alăturate), ci cu o suită de argumente determinate
şi crescute logic unele din altele. Acesta e cazul implicărilor în
dispute de lip logic demonstrativ.
Frumuseţea şi farmecul indicibil al exerciţiului dialogal
mai stă în capacitatea acestuia de a concentra la masa rotundă
sau în dezbatere (fie şi de idei) parteneri de diferite experienţe
şi grade de asimilare a culturii tematice, regimul dialogal ne-
impunând ierarhii ale prestigiului prestabilit, ci sentimentul
(dacă nu şi convingerea) că nu există un atoateştiutor, ci că toţi
învaţă (dar nu oricum), ci pe căile adevărului. În fond, acesta
este şi scopul final vizat de aproape orice exerciţiu dialogal
dobândirea, lămurirea sau rafinarea unui adevăr. Prin exerciţiul
dialogal, pornind de la haos sau necunoaştere, partenerii con-

120
struiesc aproape simfonic o idee, o convingere sau un adevăr,
iar de acest adevăr se apropie în spirală, pe o linie aşa-numită
asimptotică. În sfera adevărului absolut se spune că nu ajungi
niciodată, dar prin dialog sau raţiune te apropii în spirală, pe o
linie asimptotică”.
În sfârşit, trebuie subliniat că, dacă există între toate
genurile şi exerciţiile gazetăreşti măcar unul care să presupună
arta de a învăţa şi gândi democratic, acesta este dialogul gene-
ralizat şi nimic altceva.
Polemica acerbă dusă la sfârşitul secolului abia înche-
iat, în legătură cu natura comunicării (versus incomunicabilita-
te) a avut menirea să relanseze vechile studii şi cercetări asupra
dialogului, pentru că trebuia să se demonstreze în ce fel vorbi-
rea este de fapt o convorbire, iar dialogul principalul instru-
ment al conduitei mentale omeneşti şi al democraţiei în timpu-
rile moderne. Tiraniile, se ştie, au fost întotdeauna în dificulta-
te cu mediile intelectului, cu cele reflexive, cu intelectualitatea
sau cu oamenii capabili să judece lucid soarta omului, natura şi
locul acestuia în familie, societate (stat) şi univers. De aici con-
flictul. În al doilea rând, tiraniile (sau structurile ordinii în sta-
tele represive) se confruntau cu tipurile de protest, sau de îm-
potrivire (paşnică sau violentă) împotriva sistemelor autorita-
riste. În al treilea rând, s-a constatat că nici o formă de împo-
trivire faţă de sistemele coerciţiei militare-poliţieneşti nu se
compară cu virulenţa protestului prin cuvânt, cuvânt care evo-
luează de la opinia individuală la opinia colectivă; iar în al
patrulea rând, (dar nu cel din urmă!), s-a constatat că în siste-
mele politice autoritare, (cele care nu acceptă confruntarea la
masa negocierilor, sau schimbul de opinii), cel mai grav, peri-
culos şi ameninţător instrument de ameninţare, cu puteri im-
previzibile pentru viitorul statului sau iminenţa schimbării or-
dinii în stat, mai puternic decât armele represiunii, este gândul
lucid. Bine gândit, infailibil şi conştient, acesta poate aprinde
sau declanşa conştiinţa colectivă, iar forma ideală prin care

121
conştiinţele se trezesc este aceea a dialogului. În acest fel, în
Grecia antică, în forul roman, iar mai târziu în parlamentele
lumii, dialogul ca formă a democraţiilor netiranice a fost încu-
rajat sau reprimat.
În statele totalitare, observa Karl Popper în „Societatea
deschisă şi duşmanii ei“177: „tocmai dialogul a fost reprimat,
de unde şi explicaţia diverşilor comentatori, potrivit cărora
genul dialogului (tocmai de aceea pentru că este mijloc sau
cale de dezbatere, formă eficace prin care se poate prezenta,
demonstra şi revela adevărul) a fost ocolit, evitat, dacă nu in-
tenţionat scos până şi din dicţionare sau din manualele de învă-
ţământ”. De aceea problema comunicării (versus incomuni-
cabilitatea) s-a rezolvat “tiranic prin suspendarea dialogului”,
socotindu-se că, în sensul revelaţiilor acestuia, opinia publică
se va închega mai greu, iar sistemele opresive, totalitare vor
rezista mai mult: ceea ce s-a şi întâmplat”. În termenii distinc-
ţiilor filologice, logice, epistemologice, bipolaritatea comuni-
cabil-incomunicabil priveşte direct formele informaţiei indivi-
duale, colective, naţionale şi internaţionale. Marx a fost raţio-
nalist, spune Popper în capitolul Filozofia oraculară şi revolta
împotriva raţiunii, al aceleiaşi lucrări. „Ca şi Socrate sau Kant,
el a crezut în raţiunea umană, ca fiind baza unităţii omenirii.
Însă doctrina sa, după care opiniile noastre sunt determinate de
interesul de clasă, a grăbit declinul acestei credinţe”178. Având
în vedere deschiderile dialogului, ca înfiinţare de idei, Popper,
însă, după ce acceptă că „raţionalism “înseamnă preamărirea
inteligenţei în detrimentul observaţiei şi experimentului (dialo-
gal), în continuare crede că „în locul lui s-ar potrivi mai bine
termenul de intelectualism”179. Câteva rânduri mai departe,

177
Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Vraja lui Platon,
Epoca marilor profeţii, 2 vol., Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
178
Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei - Vraja lui Platon,
op.cit., p. 244
179
Ibidem, p. 244
122
susţine că raţionalismul (intelectualismul) este atitudinea omu-
lui „dispus să-şi plece urechea la argumente critice şi să înveţe
din experienţă. Numai că aceasta este atitudinea celui care ad-
mite compromisul „înţelegerii” între părţi ireconciliabile „Se
poate ca eu să greşesc şi tu să ai dreptate...”, sau cum notează
chiar Popper „este atitudinea de a nu abandona facil speranţa
că, prin mijloace cum sunt raţionamentul şi observaţia scrupu-
loasă (ceea ce nu ţine în nici un fel de interviu), prin dialog
oamenii pot să ajungă la un fel de acord în multe probleme
importante”180.

180
Ibidem, p. 245
123
 DIALOG VS. INTERVIU

Pe diferite căi, canale mediatice, scrisul, radioul şi te-

leviziunea au slujit fie informarea corectă (în funcţie de intere-
sele multiple ale unui stat sau altuia, de obicei statul de drept,
fie informarea incorectă, prin deformarea sau manipularea in-
formaţiei, formele omisiunilor controlate fiind tot o formă de
dezinformare care ţine, volens-nolens de binomul cenzurii
clasice: informare-dezinformare. Împotriva oricăror ten-
dinţe (voite) de dezinformare, sau (nevoite) prin ignoranţă,
necunoaştere sau prostie pur şi simplu, dintre toate mijloacele,
genurile, stilurile, sau formele de comunicare interumană, dia-
logul are, încă din antichitate, locul privilegiat. Încurajările
Şcolii platonice din Atena, cu exerciţiile dialogale în plimbări
peripatetice, ţin de trecut.
Dialogul în timpurile moderne nu se mai confundă cu
vechea metodă „maeutică”, nu mai este un exerciţiu de „moşire
“a adevărului, ci are legile lui clare, formele sale de manifesta-
re, genul dialogal intrând cu respect în grila celorlalte genuri
comunicaţionale. Doar atât că, sub aspect teoretic, Dialogul
este sau rămâne în continuare controversat, prezentat din varii
unghiuri de vedere (favorabile şi nefavorabile), în confuzie sau
suprapunere cu alte genuri, (de pildă cu interviul, dezbaterea,
masa rotundă sau chiar ancheta). Iar acesta (cazul ambiguităţii
scuzabile) atunci când, desigur, nu este trecut şi contaminat de
toate celelalte. Cel mai adesea dialogul este trecut între formele
colocviale ale criticii, alături de interviu, care a devenit astăzi
un gen proxim nu doar al criticii literare, ci al aşa-numitului
jurnalism de investigaţie. De la Jules Romains şi Roger Caillo-
is, Marcel Proust şi Jean Giono, Hervé Bazin şi Eugen lonescu

124
(remarcabili scriitori şi jurnalişti din sfera literaturii) şi până la
reprezentanţii sau partizanii jurnalismului modem şi contempo-
ran (care-i revendică paternitatea), interviul (chiar confundat
cu dialogul) păstrează caracterul colocviul, oral, folosit cu pre-
dilecţie în radio şi televiziune, cu cele mai diferite rezultate.
Efemere prin menire, nici interviul nici dialogul n-au scăpat
observaţiilor criticii, care, cu mijloace şi scopuri diverse, une-
ori discutabile, au trecut întâietatea sau prestigiul unuia sau
altuia. Dacă în publicistica literară interviul a făcut vogă cu
celebrele chestionare „Marcel Proust” (adresate lui Eugen Io-
nescu şi altora), dialogul s-a menţinut în echivocul contami-
nării cu elemente recuperate din retorică şi de la eseu. Câtă
vreme nenumăraţi scriitori sau jurnalişti şi-au intitulat dialogu-
rile purtate drept „interviuri”, e incomod de dat dezminţiri”.
Adevărul trebuie însă rostit, dincolo de sfiala unui autor , sau
altul de a-şi intitula opera „dialoguri”, dat fiind prestigiul
aproape inegalabil al lui Platon cu „Dialogurile“ sale. În biblio-
tecile noastre există însă zeci de volume de „convorbiri” de
genul celor semnate de Florin Mugur („Convorbiri cu Marin
Preda”), Ana Blandiana şi Romulus Rusan (Convorbiri subiec-
tive cu D.D. Roşea, Grigore Moisil, C. Daicioviciu Al. Rosetti
şi alţii), Constantin Coroiu (cu “Mărturii în timp”), altele titrate
aproape zgomotos: Dialoguri cu Nichita Stănescu, Dialoguri cu
Marin Sorescu, Dialoguri cu Al. Paleologu, Nicolae Manoles-
cu, Petre Creţia etc. Unele aşa-numite dialoguri nu sunt ce pre-
tind, altele care nu pretind (cele ale lui Florin Mugur, ale Anei
Blandiana şi ale lui Romulus Rusan) se conformează unui sta-
tus aproape perfect, răspunzând cel puţin la câteva dintre ca-
noanele decalogului unui bun dialog, de pildă al lui V. Pisarck:
1. Punct tare de plecare;
2. Argument unitar pe parcursul dialogal;
3. Expunerea argumentelor incitantă.
Problema diferenţelor dintre interviu şi dialog s-ar pu-
tea demonstra elocvent, pornind de la modele cât de cât notorii,

125
pe care - comparându-le, le-am putea şi comenta. Iată, de pildă,
pentru interviu, am putea lua drept punct de referinţă chestio-
narul unei publiciste, Antoinette Felix-Faure, azi intrată în
anonimat, dar redescoperită sub sintagma „Chestionarele Mar-
cel Proust”, care îi aparţin şi au primit în continuare răspunsuri
celebre din partea mai multor alţi scriitori: Marcel Proust, Georges
Duhamel, Paul Claudel, Francois Mauriac, Jean Giono, Pierre
Mac-Orlan, Eugen Ionesco... Chestionarul în sine nu este lipsit
de întrebări iscoditoare, unele interesante, dar şi altele (destule)
purtând pecetea slăbiciunilor de tinereţe, unele fiind minore,
altele cel puţin nostime. (Visul dvs. de fericire? - „Paradisul.
Eternitatea“; Ce pasăre preferaţi? - „Nu iubesc păsările. Papa-
galul e comic“ etc). Fără prestigiul celor care au intrat în joc,
interviurile luate unor neinteresanţi ar fi intrat în ridicol sau
derizoriu. Şi aşa, unele dintre răspunsurile lui Eugen Ionesco,
de pildă, dincolo de răspunsurile în general previzibile ale ma-
relui dramaturg, apar cel puţin comice. Pentru scriitor, „culmea
mizeriei” este „condiţia de muritor”; Idealul său de fericire pe
pământ este „Sănătatea, tinereţea, dragostea, semi-bogăţia, dar
şi... semi- sărăcia?” (Aici răspunsul este psihanalizabil); Eroii
săi de roman „diferă”; îi schimbă neîncetat. „Pe vremuri iubi-
sem mult Idiotul lui Dostoievski”. - „Care este personajul isto-
ric preferat?”- „Nici unul”. De Gaule este „acel personaj călare
între istorie şi metafizică, între Cer şi Pământ, acel Don Quijo-
te care a reuşit”. Dar Eugen Ionesco este un excelent partener
de dialog, pe cât de inspirat pe atât de riguros autocenzural în
materie de convingeri, argumente sau sentinţe: remarcat şi re-
marcabil încă din tinereţe, când purtase cu Emmanuel Mounier
un îndelung şi scăpărător dialog pe problemele personalismu-
lui, ale revistei Esprit şi altele. Din Scrisori de la Paris, repro-
ducem un fragment de dialog. Este unul dintre nenumăratele
dialoguri purtate de Eugen Ionesco în capitala Franţei, care i-
au atras admiraţia intelectualilor pentru spiritul său polemic,
ofensiv şi iscoditor, elocvent pentru talentul său jurnalistic:

126
 „Se pare că problema cea mai caracteristică a Franţei
e în necesitatea unui primat al spiritualului şi al reabi-
litării persoanei spirituale. Problema există în Franţa,
în grupuri multiple care, poate fără să vrea, converg în
mod natural. Ar trebuie şi s-ar putea ca aceste tendinţe
să se unifice? Care e, printre ele locul mişcării de la
Esprit? “, întreabă Ionescu.
Iar Emmanuel Mounier răspunde că nu se poate vorbi
de o mişcare evidentă: „O oarecare majoritate france-
ză este conservatoare. Acolo deci nici o schimbare nu
e de aşteptat. Dar mişcarea de La Fleche, a lui
Bergery, dar mişcarea de la L’Aube, dar cea a Noilor
Echipe Franceze (N.E.F.) cure au contribuit să se de-
solidarizeze spiritual de veche dreaptă? Cunoşti, se
vede, cele mai importante mişcări-rude cu un ideal
asemănător, unele datoare ideilor de la Esprit, dar
mişcările spiritualiste şi personaliste franceze nu pot
face totul singure. Dar personalismul, este oare numai
o orientare pur şi strict franceză în măsura în care
sunt valori universale şi în care creştinismul se poate
încarna în forme speciale, personalismul - spune
Munier - poate determina experienţe autentice, reali-
zări de vocaţii diferite“.
„De acord, spune Ionescu, dar o îndrumare creştină
nu trebuie să pregătească spiritele pentru împărăţia
cerurilor mai degrabă decât pentru realizările teres-
tre? Trebuie să învăţăm să trăim, nu să murim“, spune
Ionescu.
„Desigur, replică Mounier. Desigur că sfârşitul omului
este în împărăţia cerurilor, dar după cuvintele Evan-
gheliei, „împărăţia Cerurilor este printre voi”, adică şi
aici”
„E iărăşi ideea creştină a încarnării” - zice Ionescu.
„Iărăşi, continuă celălalt. Dar în secolul al XlX-lea s-a

127
 făcut (ca o consecinţă a influenţei janseniste) o „des-
părţire a Cerului de Pământ. Trebuie să realizăm în-
carnarea!”, spune Mounier.
Eugen Ionescu nu e convins şi o ia de la capăt, dar cu
alte argumente: „Mulţi sunt foarte dispuşi să creadă că
personalismul ar fi, mai degrabă, o orientare înapoia-
tă; că nu ar corespunde problemelor noi ale lumii, că
nu le-ar mai putea domina; că nu e, pe scurt, decât un
ultim efort al individualismului şi liberalismului francez
de a se înnoi, de a redeveni viu, dinamic. Răspunsurile
şi soluţiile personaliste şi creştine la noile date ale isto-
riei sunt oare statice, încremenite? Pot ele oare să dea
naştere ta răspunsuri noi, să fie „de o actualitate vie?
Mulţi se tem că nu ar mai fi în stare să creeze noi sinte-
ze istorice. Că ar fi defensive şi nu ofensive“.
Ionescu nu întreabă ce crede, sau ce părere are domnul
Emmanuel Mounier. Dar acesta simte tensiunea şi fră-
mântarea partenerului de dialog: „La aceste obiecţii şi
neîncrederi nu vom putea răspunde decât prin ceea ce
vom face. (Logic!) Asigur însă că nu suntem deloc în
defensivă, nu apărăm. Suntem în plină ofensivă. Naţiu-
nea este o realitate vie, ca familia, ca regiunea înlăun-
trul Franţei. Iar într-o naţiune, societăţi diferite se for-
mează (sindicate, familii, organisme vii, biserici); sta-
tul nu are rolul de a Ie suprima, ci de a le recunoaşte şi
accepta»“ „în anumite margini!“, spune Ionescu.
„în anumite margini”, confirmă Mounier... 181
Este greu să socoteşti interviu un text de genul celui re-
produs mai sus, doar graţie personalităţii stilistice a dialogului,
graţie îndeosebi vitalităţii Ideii şi Informaţiei, calităţi care fac
din cartea-interviu o excelentă reuşită a genului, fiind greu de
clasat.

181
Eugen Ionescu, Război cu toată lumea, vol. I, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992, pp. 246-254
128
 Constantin Crişan, în Nostalgia comunicării, este inspi-
rat când consacră unui capitol titlul „Dialogos (în loc de forme
colocviale ale criticii), dar el confundă dialogul cu interviul,
sau pune interviul în paranteză alături de dialog, tulbură apele
şi aşa neclare, când vine vorba de dialog. „Interviu, anchetă,
dezbatere, convorbire (= masă rotundă), chestionar - iată ter-
meni practici, scrie Crişan, termeni foarte vii care definesc în
fond o singură acţiune literară: dialogul, colocviul “182. Citatul
este revelator, dar în concordanţă cu avertismentul anticipativ
(în fond corect). Autorul prejudiciază genul, creându-i dificul-
tăţi de înţelegere a identităţii, pentru că, deşi au multe puncte
comune, totuşi, Dialogul şi Interviul au identităţi diferite, me-
tode sau modalităţi de expresie diferite, chiar rezultatele finale
sunt diferite, fără a mai reaminti decât că, în vreme ce interviul
este un gen minor (important ca instrument de investigaţie dar
minor), dialogul este paradigmă majoră, este gen al excelenţei
mentale care conferă tuturor convorbitorilor distincţie elitară,
activă, scormonitoare de adevăr, implicaţie intelectuală de grad
superior. Pe baza unui chestionar, eventual continuu îmbunătă-
ţit, se poate face un interviu interesant, dar previzibil, în func-
ţie de virtuţile, farmecul şi sinceritatea sau nesinceritatea celui
intervievat. Dar, în materie de dialog, rezultatele pot (sau nu)
atinge strălucirea şi sublimul; însă aceasta ţine de armonia,
compatibilitatea ideilor, modul argumentării, câmpul sau ori-
zontul culturii convorbitorilor, nota stilistică a fiecărui partici-
pant, toate topite în pasta fundamentală a unui gând bine gân-
dit, a unui argument clar formulat, a unui adevăr bine subliniat,
revelat etc. Diferenţele sunt în identitate, în modul specific de a
investiga şi elibera adevărul. „Incomunicabilitatea“ este un
termen tot atât de contradictoriu şi iraţionalist, acesta negând
tocmai ceea ce presupune: de unde dezinformaţia, informaţiile,
aproximative, prostia şi toate cele ce decurg de aici. Cu mijloa-

182
Constantin Crişan, Nostalgia comunicării, Editura Dacia (Colecţia
Discobolul), Cluj-Napoca, 1978
129
ce minime, François Thoml a demonstrat ravagiile provocate
de Limba de lemn, G. Simmel (după Max Scheller) cu „La
situation de l'homme“, a demonstrat efectele depăşirii opoziţiei
tribale (în gândire) dintre „noi“ şi „voi“ de către relaţia „eu“ şi
„tu“(în dialog), iar în literatura românească de specialitate,
Vasile Tonoiu, Henri Wald, Vasile Pavelcu şi mulţi alţii, au
demonstrat fiecare cu mijloace lui (filozofice, logice sau psiho-
logice), importanţa dialogului pentru societate şi omul indivi-
dual. La temelia conştiinţei de sine nu se află reflecţia în sine,
ci raportul cu celălalt, remarcă Alain Finkielkraut, într-un eseu
consacrat dialogului şi armoniei acestuia, demonstrând că „so-
cietatea umană este socială înainte de a fi rezonabilă”183. La
rândul său, Henri Wald afirmă că, „în viaţa omului care dialo-
ghează, primordială este morala: arta şi ştiinţa sunt secunda-
re”184. De altfel, (în sensul moralei dialogale), Finkielkraut
precizează că „Responsabilitatea faţă de celălalt premerge con-
templării (care, adăugăm noi, este act atitudinal de evaluare
estetică: nu discut cu cine trebuie, ci cu cine îmi place legea
depăşitului „De gustibus non disputandum“). Dar chiar şi în
această condiţie aleatorie, necenzurată raţional şi, deci spiritu-
al, condiţia dialogală a omului este asigurată: disputandum
versus non disputandum. Aducând în prim-planul atenţiei ra-
portul dintre „Eu - Tu - Celălalt”, iar prin extrapolare
„Noi - Voi - Ceilalţi“ (fără de care între unii şi alţii n-ar exista),
Finkielkraut observă că, în relaţia dialogală (la nivelul indivizi-
lor, sau la nivelul comunicării interumane dintre familii, gru-
puri, etnii, popoare, contrar aparenţelor, în relaţia mea cu celă-
lalt mai importantă este armonia (iubirea) decât ostilitatea. Dar
„în trecerea de la individ la colectivitate, mai observă H. Wald
ostilitatea este dominantă între „noi” şi „voi“. „în societate,

183
Alain Finkelkraut, La sugesse de l’amour, Editura Gallimard, Paris,
1981, p. 27
184
Henri Wald, Tensiunea gândirii, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1991, p. 197
130
unde dialogul colectiv este mai greu de împlinit, diversitatea
opiniilor este practic imposibil de cuprins, dată fiind dinamica
evenimentelor, atitudinilor şi instabilitatea subiectivă a indivi-
zilor. Între „eu” şi „tu“, cum observa şi Wald şi Finkielkraut,
fundamentală este iubirea. „Nu lupta este importantă - susţine
cel din urmă ci etica este sensul originar al fiinţării celuilalt pe
pământ,. Iar celălalt, H. W., susţine că dacă „prostia este mijlo-
cul infailibil de nimicire pe cale paşnică a eforturilor gândirii
personale” (opinie preluată de la D. I. Suchianu, din Puncte de
vedere, Bucureşti, 1931, p. 44), nu i se poate opune acesteia
decât dialogul. „Modalitatea cea mai eficientă de a face dialo-
gul imposibil este „prostirea oamenilor” prin închiderea lor
într-un sistem de gândire cât mai ermetic, care să scadă la ma-
ximul receptivitatea faţă de orice opinie”185. Din altă perspec-
tivă (dar nu fără legătură cu cele susţinute de cei citaţi, apare
totodată paradoxală teoria unor filozofi eminenţi precum Mar-
tin Buber, Emanuel Lévinas şi alţii, care susţin că „iubirea este
nu numai un ideal al omenirii, ci se află chiar la temelia relaţii-
lor dintre oameni, a comunicării dialogale, a înţelegerii sau
raţiunii etc...” Iar dacă e aşa, (şi nu este!), Henri Wald are
dreptate să se întrebe „de ce întreaga istorie de până acum a
fost dominată de ură?” Făcându-se totuşi purtătorul de cuvânt
al atitudinilor lipsite de violenţă (realitate care poate fi amelio-
rată dar nu eradicată!), Wald inserează în Tensiunea gândirii
(în legătură cu mass-media, deci şi cu Radioul), o afirmaţie cel
puţin surprinzătoare pentru momentul percepţiei actuale: „În
contrast cu presa occidentală, televiziunea, radioul, ziarele evi-
tă să anunţe catastrofe. Cutremurele, inundaţiile, incendiile,
deraierile de trenuri, prăbuşirile de avioane, asasinatele se pe-
trec, chipurile, numai în Occident..., dar fals! Spre deosebire de
presa actuală de la noi, care insistă pe senzaţional (cutremure,
inundaţii, epidemii, violuri, asasinate, nunţi de vis, etc), în
vremea totalitarismului românesc, de dinainte de 1989, presa
185
Henri Wald, op.cit., p. 213
131
arăta „curată, pudică sau imaculată”, cum o vedea Henri Wald.
Toate mizeriile lumii erau expediate în Occident. Iar pentru o
lucrare de fapt admirabilă pentru pledoaria ei raţională, în fa-
voarea Dialogului, insertul de mai sus să spunem că e o simplă
eroare!

132
 OMUL, EXPONENT AL DIALOGULUI

Mircea Maliţa, vorbind despre dialog şi gândirea mo-

dernă, stabileşte (în condiţia dialogului real) o tipologie sumară
a omului dialogal, care, în exerciţiile sale „dialogice” foloseşte
după caz mai multe forme de gândire: practică, globală, mode-
latoare, operatoare, pluridisciplinară, prospectivă, laică, opti-
mistă, educabilă, economică etc186. Un om contemporan care
nu ia în considerare aceste deschideri posibile, ale gândirii
„prin dialog”, practic este inadecvat unui asemenea exerciţiu.
„Deşi omenirea nu a suferit de la al doilea război mondial în-
coace zdruncinări comparabile cu acesta, gândirea umană trece
în prezent printr-o transformare profundă. Dacă nu o obser-
văm, spune el, faptul se datorează unui dezavantaj de poziţie;
suntem prea aproape de ideile noastre ca să le simţim modifi-
cându-se. Desigur, conchide el, aceste schimbări nu intervin în
structura însăşi a raţionamentului: ne servim şi acum de silo-
gism, poate cu un spor de exactitate, aplicăm în continuare
aceleaşi reguli de îmbinare a propoziţiilor, ajungem de la pre-
mise la concluzii cam prin aceleaşi metode, cel mult cu o mai
marc afinitate a instrumentului logic” (Aurul cenuşiu, p. 7).
Poate că e şi bine, spune Mircea Maliţa, că, „deşi îşi propune
să atingă virtuţile adevăratului dialog (cel „de idei“, pentru
care problemele intelectului, ale logicii şi adevărului demon-
strat devin lege), talk-show-ul seamănă întrucâtva cu ceea ce
spiritele neavizate numesc „dialog”.

186
Mircea Maliţa, “Gândirea modernă”, în vol. Aurul cenuşiu, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1972, pp. 5-45
133
 La rândul ei, observaţia lui Vasile Tonoiu, din volumul
Omul Dialogal, este corectă şi sintetică:
„De la conversaţia cea mai banală şi mai neglijentă, ca-
re mizează în mod inconştient pe funcţia de comunicare a în-
seşi situaţiei de viaţă, la discuţiile cele mai elevate şi tehnice,
care reclamă selecţia şi organizarea severă a materialului ver-
bal, fenomenul de care vorbim se regăseşte, cu funcţii şi pon-
deri variate, mai mult sau mai puţin metamorfozat, în toate
manifestările omului dialogal”187.
Dialogul se dovedeşte a fi disciplina care „disciplinează
gândirea”, fără a induce cu orice preţ gânduri, idei sau concep-
ţii comune, generalizate (deşi aceasta se întâmplă când asistăm
la un bun dialog). Rezultatul sau consecinţe unui bun dialog
sunt acestea: unele gânduri, idei, convingeri sau simple fraze-
cheie „se agaţă” de memoria ascultătorului. Nu poţi uita uşor o
vorbă de spirit, o demonstraţie simplă care ţi-a lămurit - prin
cineva sau ambii participanţi la dialog - că, „dacă luăm ghiloti-
na ca să facem dreptate, ultima hotărâre a ghilotinei va avea ca
obiect capul meu”. În româneşte se spune „Capul plecat, sabia
nu taie!” Un bun dialog te ajută să capeţi adevărata dimensiune
a celor discutate te ajută să pătrunzi ce-i important, esenţial
pentru tine, uneori vital. Prin extrapolare a gândurilor, prin
simpla participare la dialog, ascultătorul devine sau are senti-
mentul (şi de fapt aşa şi este) devine parte activă.
În orice caz, prin dialog, mintea omului se trezeşte, de-
vine „mintea din urmă”, conştiinţa lui devine trează, creierul
judecă, spiritul de observaţie este acutizat, simţul civic este
trezit, ca şi simţul răspunderii, în general: omul simte (brusc)
nevoia să spune „Basta! Ajunge! Daţi-mi voie!... De astăzi
înainte...” Cam asta se întâmplă când asistăm la bunele dialo-
guri şi nu la dădăceală, lecţii ţinute ex-catedra, conferinţe citite,
spiciuri incendiare (dar fără feştilă - cum spunea Eugen Preda

187
Vasile Tonoiu, Omul dialogal, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1995, pp. 39 şi urm.
134
participanţilor la un simpozion de muncă radiofonică de la
Sinaia, de fapt un curs de pregătire pentru tinerii radiofonişti,
ţinut prima dată în luna martie 1992, iar de atunci în fiecare an,
fără intermitenţe). Dialogul te obligă să adânceşti (atât cât poţi)
adevărul lucrurilor, făcându-te răspunzător pentru ideile tale,
nescăpând de sancţiune (dacă este cazul!) nici la prima „abatere”
(sau eroare, ori greşeală de raţionament), fiind prompt contra-
zis, admonestat, sancţionat „în replică dialogală”. Este de înţeles
că, în general, Dialogul se desfăşoară în limitele bunului simţ,
a aşa-numitului sens comun al lucrurilor sau temei pe care se
întemeiază schimbul de idei, de replici sau cuvinte; dar sensul
comun (senso comune) despre care vorbea încă din secolul al
XVI-lea Castelvetro, nu este decât pragul comunicării primare,
„de angajare” în dialog, pentru că, în continuare, ceea ce poartă
la începutul Dialogului amprenta unor opinii comune, se trans-
formă prin argument şi subtilitate într-o convingere individuală,
aparţinând interlocutorilor. Aceştia, pe bază de noi argumente
pun în discuţie ceea ce părea până mai înainte consacrat.188
Dacă Retorica este disciplina care te învaţă în acelaşi
timp să vorbeşti simplu unor oameni simpli, dar şi ornat, sau
foarte încărcat unui auditoriu alcătuit din curteni preţioşi sau
oameni „de ştaif - intelectuali ori practicanţi ai culturii – obli-
gându-te să înfrunţi exigenţele lingvistice funcţionale şi utilita-
re ale literaturii şi artelor, dialogul e disciplina care cere încă
mai mult! La tot ceea ce cere sau pretinde Retorica, dialogul

188
Vezi Poetică și Retorică, de Renato Barilli, Editura Univers, Colecţia
Sinteze, București, 1975; în Capitolul Istorie şi poezie, Lodovico Castelvetro
(un interpret al Poeticii lui Aristotel), referindu-se la dialog, spunea că
acesta este „nu doar un eşantion trăit şi dedicat unui scop riscat şi riscant,
care e curajul de a afla (prin actul de „moşire“ - maeutica socratica)
adevărul, dar incită şi la lupte sau acţiuni nobile“ (op.cit., pp. 96 şi
celelalte). Vezi şi Michel Foucault, cu lucrarea Cuvintele şi lucrurile, în
care, după opinia sa, „universul uman este dominat de unitatea armonioasă
şi omogenitatea artelor şi a ştiinţelor”, vorbind chiar de un dialog al artelor
şi ştiinţelor.
135
adaugă actul gândirii raţionale, cu obligaţia de a spune „ceva”
de „a profeţi” ceva, „de a scoate adevărul “de acolo de unde
este el „ascuns”. Ca gen stilistic propriu, în primul rând al şti-
inţelor şi filozofiei (dar şi al artelor vorbirii), dialogul se poate
adresa în egală măsură omului simplu, dar şi savantului.

136
 EXIGENŢELE UNUI BUN DIALOG
RADIOFONIC?

Astfel formulată întrebarea, răspunsul nu poate fi decât

eliptic, trunchiat, iar în practica dialogului radio (care are ori-
cum particularităţi faţă de dialogul generalizat, teoretizat de Mi-
hai Şora) este minoră, irelevantă, aproape insignifiantă: ca şi
cum reţeta ar duce cu necesitate la mari opere, la mari dialoguri.
Eugen Coşeriu, un savant român de talie universală, declara
sintetic lui Nicolae Saramandu (autorul unui dialog cu Coşeriu
despre „Lingvistica integrală“189). Limbajul dialogului este, pe
de o parte, baza culturii si pe de altă parte, este formă a culturii.
Adică numai limbajul are această posibilitate de a fi limbaj şi
realitate, în acelaşi timp, şi de a vorbi şi despre sine însuşi. Mu-
zica, spunea Coşeriu, nu poate vorbi despre muzică, nici sculp-
tura despre sculptură. Deci, limbajul are această proprietate că
este, pe de o parte, baza culturii şi, pe de altă parte, este şi formă
a culturii (...) însă „există şi o formă anumită a limbajului, care
nu este numai limbaj, ci este limbaj cu o anumită determinare
ulterioară, care este afirmarea sau negarea cu privire la realitate,
iar Aristotel îl numeşte limbaj „care afirmă sau neagă” şi care
„dă adevărul sau falsitatea”. Acesta este limbajul dialogal.190
O întrebare de genul acesta: „Ce este dialogul şi care
este limbajul său?” comportă un răspuns pe măsură, de genul
celor folosite - in chip operaţional de BBC pentru uzul celor

189
Eugen Coşeriu, Saramandu Nicolae, în dialog despre Lingvistica
integrală, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996
190
Eugen Coşeriu, Saramandu Nicolae, „Dialog despre limbaj şi artul
creator”, cf. op.cit., pp. 48 şi urm.
137
care sunt mai dispuşi să aplice decât să judece cu capul lor.
Sigur că, pentru genurile minore ale radiofoniei (şi ale comu-
nicării în general) este necesar şi operaţional un „BBC News
Guide”, în care - la capitolul aşa-numitelor „standards“, adică
la liniile directoare obligatorii pentru redactorii de ştiri, să poa-
tă descoperi „secretele” unei bune ştiri. Pentru cei care aspiră
spre dialog, orice ghid. (deşi s-au elaborat) nu asigură ceea ce
trebuie. Pentru „redactorul de ştiri” se pot alinia, la rigoare,
(deci într-o bună ordine gândită, următoarele „recomandări”;
redactorii de ştiri fiind obligaţi să respecte:
1. Responsabilitatea (Responsability) să ofere publicu-
lui nu doar ceea ce doreşte acesta, ci şi ce trebuie să afle. Dar,
pentru dialog, ecuaţia nu-i valabilă?
2. Corectitudinea (Fairness) să nu caute victime, să nu
pornească cruciade, pentru că nu există favoriţi! - Dar pentru
dialog, recomandarea nu-i înţeleaptă?
3. Imparţialitatea (Impartialitty) adică postul să nu aibă
păreri proprii, de fapt să nu şi le decline, pentru a nu adopta
poziţii partizane! Aici, dialogul se desparte de ştire şi colporto-
rii de ştiri. Peter Ackroyd poate avea dreptate, poate fi ferme-
cător prin spiritul de ordine, clasificare ori catalogare, dar
omul (jurnalist, prin excelenţă) nu intră în cele „trei” feluri de
jurnalişti: marii comentatori olimpieni, aducătorii de ştiri şi
scriitorii de reportaje.
Sigur, un om de dialog va avea întotdeauna de învăţat ce-
va din „standardele” radiofoniei de ştiri de la BBC. Independenţa
(Independence), Sobrietatea (Sobriety), Acurateţea (Accuracy)
sau Bunul gust (Good taste) sunt cuvinte de ordine şi pot opera
ca principii, într-un moment sau altul al dezbaterii de idei, dar
aici - în dialog, altele sunt comandamentele, exigenţele, cerin-
ţele unui bun dialog! 1. Constantin Noica, un împătimit al dia-
logului, un răsfăţat al minţii deschise, un suveran absolut peste
legile vorbirii dialogale (A se vedea în Jurnalul de la Păltiniş
ce şi cum procedau magistrul şi discipolii când treceau la „dia-

138
log”; ei bine, Constantin Noica avertiza: „NU adevărurile de la
care pleci în dialog sunt (atât de) importante, ci acelea la care
ajungi (concluzia şi adevărurile demonstraţiei dialogale);
2. Cauza şi efectul (premiselor dialogale) sunt cauză şi efect
într-un câmp logic (în orizontul rotaţiei pământului)...” El îi
demonstra lui Andrei Pleşu şi lui Gabriel Liiceanu că „la un
râu din Nord (Obi, Lena, Ienisei, din Siberia), malul drept e
mai scăzut (din cauza rotaţiei Pământului...” Tot aşa cum in-
tensitatea focului scade direct proporţional cu cantitatea fumu-
lui”. Dar în termenii esenţelor sau instrumentelor dialogului,
„A gândi, înseamnă a spune că asta nu e asta” (şi a demonstrat
logic pe bază de bogate note şi informaţii de geofizică planetară).
Că logica e ştiinţa gândirii?, se întrebă Noica. Dar tot el spu-
nea: Da. Dar ce e gândirea, tocmai?... Iar luând gândirea ca
ştiinţă, după opinia lui Noica „logica nu gândeşte” (şi demon-
strează asta). El spune, de pildă: „Masa asta nu e masă: e apă,
zice Thales. Şi e tăcută de om, care e tot apă (zice Thales).
Cum? Rămâne de văzut..” (dialogul e chemat să vadă „cum”?
Dar actul de a spune că asta nu e asta spre deosebire de animal
pentru care e asta - dă gândirea şi astfel începutul logicului...
“conchide Noica. Pleşu declara ritos că „Ceea ce mi-a plăcut la
dumneavoastră, domnule Noica, a fost felul în care ne-aţi de-
monstrat că ceva, un lucru, o formă, un gând este şi, în acelaşi
timp, nu este ceea ce pare!” - Da! Ar fi zis Noica, magistrul,
dar nu ce sunt vinovat că, folosind aceleaşi lucruri, aceleaşi
cuvinte, aceleaşi legi sau instrumente ale judecăţii, poţi de-
monstra uşor că îţi ajută în egală măsură să şi afirmi, dar să şi
infirmi. Camil Petrescu în „Lecţia de filozofie” (acolo în pat cu
domnişoara) demonstra platonic: Cu aceleaşi legi poţi să-l tri-
miţi pe vinovat la osândă (moarte), dar te poţi transforma în
avocatul Diavolului şi îl poţi pune pe osândit în libertate... Ci-
teşte-l pe Platon!... Ştii ce facem noi aici? - Dialogăm: adică
despicăm firul în paişpe, scoatem puţin adevăr, dar asta, în-
semnând puţin pentru mine, poate însemna imens pentru ome-

139
nire! Viitorul e al acelora care ştiu să poarte capul drept, sau
să-l folosească cum trebuia... Asta e dialogul! (Din Mărturii de-
spre Constantin Noica, comunicate de Vasile Tonoiu, consultan-
tul filozofului înaintea elaborării „Tratatului de ontologie”).
Altfel, vorbind despre dialog şi Dialogurile lui Platon,
Eugen Coşeriu spunea: „Opera de artă nu e operă de artă pen-
tru că exprimă cutare sau cutare pasiune politică şi nici nu ju-
decăm opera de artă după politica pe care o exprimă şi care ne
convine sau nu ne convine nouă. Înţelegem că pasiunea politi-
că, ca orice pasiune, se poate realiza în opere, aşa cum s-a rea-
lizat pasiunea religioasă. Când considerăm Dialogurile lui Pla-
ton ca operă de artă, pe noi ne interesează adevărurile filosofi-
ce, ne interesează pasiunea filosofică a lui Platon, faptul că, la
el, filosofía devine viaţă. Această pasiune putem s-o conside-
răm din punct de vedere estetic (în operă) şi atunci Platon ne
apare ca unul din cei mai mari scriitori ai lumii. Dar putem să
ignorăm cu totul filosofía lui, putem să-l considerăm ca scriitor
şi maestru al dialogului şi al prezentării lucrurilor prin dia-
log”191. Pe de altă parte, într-o altă configurare a ideilor, ace-
laşi lingvist Eugeniu Coşeriu, referindu-se la lingvistica textu-
lui shakesperian şi platonic spunea: „Eu spun că există între
marii scriitori ai lumii doi mari creatori de contexte cu mijloa-
cele cele mai simple. Aceştia sunt Platon şi Shakespeare. Ei nu
descriu contextul, ci îl crează. La Shakespeare indicaţiile de
scenă sunt foarte reduse fiindcă el crează contexte prin dialog.
De exemplu, dacă e noapte, atunci personajele se poartă cum
se poartă oamenii noaptea; se găsesc unele lângă altele şi nu se
văd, strigă ca şi când ar fi departe, se împiedică, ş.a.m.d. Dacă
e nevoie de noapte, Shakespeare o face, ace noaptea. Şi o face
prin dialog şi prin comportarea actorilor. La Platon n-avem nici
măcar asta, fiindcă nu există actorii. Totul trebuie să fie pus în
dialog. Ei bine, la Platon este aşa, că după două pagini începi

191
Eugen Coşeriu, ”Despre Platon, Dialogurile lui Platon şi dialog”, în
Lingvistica integrală, p. 127
140
să vezi personajele, să vezi care este atitudinea fiecăruia şi să
poţi prevedea cum va fi purtarea fiecărui personaj “. Aceste
exemple le-am dat pentru a demonstra că practica dialogată în
realitate este concretă, sunt activităţi sau realităţi complexe,
cele despre care e chemat să vorbească dialogul; pe când dife-
ritele definiţii, recomandări, standarde, de felul celor formulate
în „BBC News Guide“ şi chiar în unele şcoli sau compendii
„de jurnalism (care toate exclud dialogul) rămân (operaţionale),
dar simple recomandări, în general exterioare activităţilor jur-
nalistice majore şi concrete.
De pildă, unor jurnalişti grăbiţi nu li se poate contesta
acuitatea observaţiei; dar fiecare recomandare dintre cele de
mai jos, va fi aplicată diferit: în funcţie de foarte mulţi factori:
Dialogul prin el însuşi punând în discuţie o lume, ignorând sau
dezvăluind alta, uneori mai multe lumi: paralele sau care se
intersectează. În realitatea practicii dialogale, aceste traiectorii
ale afirmaţiilor şi negaţiilor, ale judecăţilor sentinţelor, se între-
taie, alcătuind canavaua dialogală.
Deci, deşi le semnalăm şi socotim absolut notabile, ju-
dicioase, recomandările de mai jos sunt bune exerciţii de dia-
log „şcolar“; despre adevăratul dialog, care nu este pentru tot
omul, apelăm la alte autorităţi sau experienţe! Paul Ricoeur, în
Eseurile sale de hermeneutică, se referea la dimensiunea criti-
că a demersului dialogat. Este un punct de vedere (de unii con-
testat, de alţii îmbrăţişat cu rezerve, după cum sunt şi exegeţi
care nu consideră exerciţiul critic de domeniul specificităţii
Dialogului). „Critica, spune Ricoeur, este acea teorie a compe-
tenţei comunicative care conţine arta de a înţelege, tehnicile
necesare pentru a învinge neînţelegerea şi ştiinţa explicativă a
distorsiunilor”192.
Ricoeur încearcă să salveze un dialog ratat de doi
imenşi protagonişti ai demersului hermeneutic (operaţional şi

192
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, (traducere de Vasile Tonoiu)
Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 257
141
în dialog), socotind că fiecare are deopotrivă meritele şi limite-
le sale; pentru că Dialogul în sine, ca specie a gândirii realităţii
şi minţii umane, este incomparabil mai bogat, mai adânc şi
imprevizibil prin „arheologia” săpăturilor spre adevăr. Dacă
Gadamer ontologizează gândirea dialogală insistând asupra
„înţelegerii”, asupra acordului, ca şi cum consensul care ne
precede ar fi ceva constituit, dat fiinţei (şi deci vorbind despre
„Dialogul care suntem”), în schimb, Habermas nu poate avea
decât neîncredere faţă de ceea ce i se pare a fi o ipostaziere on-
tologică a unei experienţe (dialogale) rare, adică experienţa de
fiinţă, precedată în dialogurile noastre cele mai fericite de înţe-
legerea care le susţine. Dar această experienţă (dialogală) nu
poate fi canonizată (cum fac „standards-urile” ghidurilor pen-
tru Dialogul perfect), pentru a face din ea „modelul”, paradig-
ma optimă, dacă nu ideală a Dialogului perfect, prin acţiunea
lui comunicaţională.
Iată şi „sugestiile“ pentru un bun dialog, care circulă în
mediile jurnalistice din România:
1. Dialogul se poartă la persoana întâi, folosind apelati-
vele de politeţe: „eu consider“, “eu cred“, „după opinia mea“;
2. Ascultarea atentă a celuilalt asigură coerenţa deduc-
ţiei (nu-l întrerupeţi pe celălalt!) Regula cere acceptarea diver-
sităţii de opinii argumentate;
3. Dispute de idei nu înseamnă ceartă; Dialogul presu-
pune acceptarea critică a celuilalt;
4. Reflecţia vizează ideile celuilalt, în funcţie de care le
construieşti pe ale tale;
5. Evitarea divagaţiilor, a parantezelor irelevante, fără
consistenţa de argumente;
6. Respectul obligatoriu al gândirii şi argumentelor ce-
luilalt, privite critic (toleranţa ideii);
7. Formularea laconică, cât mai concentrată a ideii, dar
conţinând argumentul necesar;

142
 8. In locul redundanţei sau lipsei argumentului exprimat
prompt, e preferată tăcerea;
9. Tăcând, nu poţi pretinde participarea la dialog; pen-
tru că a gândi (a dialoga) înseamnă a exprima un gând, o idee;
întreabă-te dacă, fără argumentele celuilalt, ai fi gân-
dit/demonstrat ideea ta, la fel!
10. Finalitatea Dialogului e adevărul demonstrat. Ai în-
văţat ceva din Dialogul acceptat? în dialog, concluzia ultimă
nu-i decât un adevăr, (la un moment dat, nu absolut!).

143
 PRACTICAREA DIALOGULUI
ÎN RADIOFONIA MODERNĂ

Numele unor Alexandru Paleologu, Octavian Paler,

Gabriel Liiceanu, sau Andrei Pleşu sunt bine cunoscute pentru
fervoarea punctelor lor de vedere, pentru pasiunea ideilor eu
care se angajează în dialog şi, mai ales, pentru distincţia stilis-
tică, logică şi interpretativă a prestaţiilor lor dialogate, impu-
nând prin inteligenţa, cultura şi ferma lor orientare în câmpul
intelectual al momentului pe care îl parcurgem, dacă nu în toa-
te cazurile, „modele polemice” (întemeiate pe principii trainice
şi observaţii atente, bazate pe propriile lor trăiri), în orice caz
ele reprezintă repere vrednice de luat în considerare. Ţinând
cumpăna dreaptă, în separaţie de locul comun depăşit, au reac-
ţionat propunând în cele mai multe cazuri soluţii lucide, puncte
de vedere valide şi fiabile pentru prezent şi timpul apropiat,
din exerciţiul lor polemic-dialogal neavând decât de câştigat
ideea, mentalitatea nouă în plină formare şi, evident ascultăto-
rul (când dezbaterea are loc la radio). Din nefericire şi dispro-
porţionat, în planul exemplelor remarcabile de la posturile stră-
ine pentru arta lor dialogală, sunt citaţi de obicei mai ales marii
realizatori de televiziune: Bernard Pivor, Larry King, Jay
Leno, cei din sfera radioului probabil neavând audienţa şi ne-
prezentând egal interes pentru ceea ce ar fi talk-showul de te-
leviziune. Evident, dialogul radiofonic, fie şi în varianta talk-
show-ului angajat în condiţia „modelului său iniţial de la BBC
(care nu era altceva decât un admirabil dialog pe viu, interesant
dialog politic în studiou între doi reprezentanţi ai puterii şi
opoziţiei), dialogul radiofonic, prin extrapolare în faliile altui

144
„gen” (noi spunem hibrid pentru că e întemeiat pe celelalte,
tradiţionale), dialogul radiofonic deci, are darul de a duce mai
departe o tradiţie care poate păli, dar nu poate trece în uitare
atâta vreme cât rămâne viu, energic prin puterea de a sublinia,
argumenta şi impune criterial idei şi valori demonstrate. Ca şi
în cadrul talk-show-ului la modă, mai frecvent în televiziune
decât în instituţiile de radio, dialogul radiofonic continuă să-şi
aibă locul său în grilele de program, doar în măsura în care
trezeşte interesul ascultătorului, răspunde exigenţelor culturale
sau ideatice ale acestuia, prinzând sau ţintuind ascultătorul
lângă aparat. Ca şi talk-show-ul radiofonic, (diferit de dialogul
radiofonic prin multe specificităţi), acesta din urmă rezistă şi
impune prin curentul de opinie pe care îl stârneşte, jocul su-
perb al argumentelor şi schimbului de idei de o parte şi alta a
mesei rotunde.
Avem siguranţa că, dacă am compara dialogul ca act al
convingerii, cu Talk-show-ul radiofonic, ar putea câştiga cel
din urmă; dar, dacă admitem că - prin destinaţie sau scop -
talk-show-ul îşi propune să fie spectacol (oricât de consistent
sau inconsistent în idei, dar totuşi spectacol), talk-show-ul are
de câştigat. Oricum, majoritatea sugestiilor făcute de V.
Pisarck, prin decalogul celor zece recomandări pentru un bun
dialog, poale fi extrapolat cu succes în sfera spectacolului de
talk-show.
Iată, mai jos, decalogul unui bun dialog, identificat de
V. Pisarck:
a) Prezentarea la începutul argumentării a unui enunţ ne-
convenţional şi puternic, a unei idei importante (accep-
tate/neacceptate), a unor ipoteze/convingeri şocante;
b) Argumentul trebuie să fie prezentat unitar; decurgând
unul din celălalt;
c) Exprimarea argumentelor să fie incitantă pentru parte-
ner, să urmărească firul ei;

145
d) Să se apeleze la repetiţii ale aceluiaşi lucru, ale aceleiaşi
idei (prezentate altfel);
e) Să se apeleze la experienţele personale ale destinataru-
lui, rareori la cele proprii; Argumentele raţionale să se
bazeze permanent pe cele emoţionale;
f) Nu uitaţi că, singure, argumentele emoţionale duc la
demagogie;
g) Trebuie să existe o unitate logică între unităţile comu-
nicării;
h) Să fie asigurată claritatea şi înţelegerea;
i) Să existe efortul conjugat pentru „încălzirea” dialogu-
lui; (date omnicunoscute);
j) Să existe interes reciproc pentru: comunicarea eficientă
(folosind raţionalul şi afectivul); interese comune pen-
tru elucidarea unui adevăr, a unei idei, etc; descoperirea
elementului „nou“, (creator) - inductiv-deductiv; inte-
res pentru adevăr şi raţiune, nu de amorul conversaţiei;

146