1

Mai este înțelepciune în comunicare?

Aurel Codoban
I

Trebuie să vă mărturisesc de la bun început, împotriva a ceea ce mi-am propus să

demonstrez: înţelepciunea nu pare să aparţină comunicării. Dacă cea mai definitorie
construcţie a lumii actuale este internetul, atunci nu există printre activităţile omului
contemporan nici una mai importantă decât comunicarea. Totuşi, nimic nu pare mai
dificil decât să vorbeşti despre o înţelepciune a comunicării. Pentru că, după cum se va
vedea mai încolo, nu numai simţul comun, dar adesea şi gândirea aprofundată, filosofia,
nu atribuie comunicării, înţelepciune, ba, dimpotrivă. Se spune în limba română succint şi
drastic: „Dacă tăceai, filosof rămâneai”. Se mai spune şi „Tăcerea e de aur, vorba e de
argint” şi probabil că la fel procedează simţul comun al mai multor popoare. De prea
multă vreme tăcerea a fost elogiată şi socotită a aparţine înţelepciunii, ca să mai putem
atribui şi comunicării măcar câtăva înţelepciune.
Această judecată a simţului comun pare să aibă un soclu epistemic sau
paradigmatic destul de serios, întrucât pare să rezulte, pe cale de consecinţă, chiar din
evoluţia unei gândiri aprofundate, urmând o cale mai elaborată, aceea a tematizărilor din
istoria filosofiei occidentale. Iniţial, vechea filosofia a susţinut că există ceva cu adevărat
şi a tematizat, în antichitate şi Evul Mediu, Fiinţa, apoi filosofia a susţinut că putem
cunoaşte şi a tematizat în modernitate cunoaşterea, în fine, după lingvistic turn, a susţinut
că putem comunica şi tematizează acum comunicarea. Iar înţelepciunea a fost distribuită
diferitelor părţi în funcţie de aceste tematizări: în antichitate şi modernitate, înţelepciunea
s-a definit mereu ca o raportare la fiinţă din perspectiva, mai puţin accentuată sau mai
accentuată, a cunoaşterii. Este adevărat că această succesiune istorică a putut crea
senzaţia unei decadenţe pe care o poezie ca The Rock (1934) a lui T. S. Eliot (1888-
1965), o exprimă sugestiv şi pregnant: Where is the Life we have lost in living?
Where is the wisdom we have lost in knowledge?
Where is the knowledge we have lost in information?
The cycles of Heaven in twenty centuries
Bring us farther from GOD and nearer to the Dust. Ajunge să schimbăm câteva
cuvinte cu echivalentele lor
Where is the Being we have lost in living?
Where is the wisdom we have lost in knowledge?
Where is the knowledge we have lost in communication?
Dar să examinăm detaliile acestor evoluţii.
Primii gânditori greci, cei care s-au numit „înţelepţi” (sofoi) împărtăşeau, în
pofida numelui, înţelepciunea împreună cu literaţii, cu marii poeţi, cum au fost Homer şi
Hesiod. Pe atunci chiar şi forma discursului era similară cu cea a literaturii: aforisme,
sentinţe, poeme. În discursul în proză, adesea, să o recunoaştem, dificil de urmărit,
filosofia s-a instalat destul de târziu, odată cu acceptarea numelui de filosofie. Atunci,
printr-o dublă mişcare, s-a rezolvat şi vechea dispută ce domnea între gânditori şi poeţi în
ceea ce priveşte înţelepciunea: pe de o parte filosofii s-au autodeclarat, modeşti, doar
iubitori de înţelepciune, iar pe de alta au contestat înţelepciunea poeţilor. Platon a fost cel
care a observat că poeţii, artiştii în general, sunt capabili să descrie lucruri pe care nu le
 2

cunosc şi nu le pot produce. Cum este posibil acest lucru? Desigur, dacă ei nu cunosc
direct despre ceea ce vorbesc, o pot face numai inspiraţi de zei; în incapacitatea lor de a
cunoaşte ceea ce fac, poeţii, ca şi oracolul, sunt cuprinşi, de fapt, de un fel de nebunie
divină.
Înţelepciunii poeţilor sau profeţilor oraculari, care este o simplă asertare inspirată
de zei, i se opune iubirea de înţelepciune a gânditorului: filosoful ştie ce spune pentru că
îşi poate argumenta logic afirmaţiile, adică le cunoaşte din interiorul gândirii. O astfel de
diferenţiere nu a părut suficientă unui filosof ca Platon, care a împins animozitatea până
într-acolo încât i-a alungat, după cum se ştie, pe poeţi din cetatea raţională a filosofiei.
Marele său discipol, Aristotel, i-a reprimit, considerând arta un fel de cunoaştere, pusă
sub ascultarea poeticii. Poeticile şi esteticile au fost cele care au ţinut sub ascultare,
teoretică şi normativă, arta în lungul istoriei filosofiei occidentale. Ele au fost câinii de
pază discursivi, pe care filosofia i-a folosit împotriva pretenţiilor la deţinerea înţelepciunii
care ar fi putut veni din partea artei.
Destinul istoric al occidentului a făcut apoi ca filosofia să redevină religie şi să fie
pusă sub ascultarea teologilor aproape un mileniu după aceea. Când, în epoca modernă,
filosofia a revenit triumfătoare, ca şi discurs al cunoaşterii, situaţia s-a repetat, întrucât a
avut de confruntat o altă pretendentă la înţelepciunea cunoaşterii, ştiinţa. La fel ca
altădată filosofia greacă faţă de literatură, marea filosofie germană a încercat să ţină
cunoaşterea ştiinţifică sub ascultare teoretică şi normativă, construind o teorie generală a
cunoaşterii. Pe acest teren, ea şi-a supraevaluat propria cunoaştere, considerând-o totală,
în ceea ce priveşte întinderea, şi absolută, în ceea ce priveşte pătrunderea. Ultimul mare
filosof sistematic, Hegel, defineşte filosofia drept „ştiinţa absolută a Absolutului”. Plină
de modestie şi dedicată utilului, ştiinţa modernă a acceptat să i se distribuie o cunoaştere
parcelară şi testabilă experimental, dar şi-a apărat-o apoi constituindu-şi propriile teorii
ale cunoaşterilor ştiinţifice particulare ca epistemologii de ramură (ale matematicii,
fizicii, biologiei etc.) şi propunând dinspre matematică, chiar o logică nouă, diferită de
cea clasic filosofică, cea aristotelică. Mai apoi, ştiinţele din a doua generaţie, ale omului
şi societăţii, teoriile sociologice, psihologice, economice şi lingvistice, şi-au construit mai
mult decât propriile epistemologii care să le protejeze demersul şi discursul faţă de
filosofie. Ele au construit propriile teorii asupra cunoaşterii filosofice însăşi,
metafilosofiile ştiinţifice, care au criticat, uneori până la desfiinţare, discursul şi demersul
filosofiei.
Noi suntem astăzi moştenitorii consecinţelor acestor confruntări şi instalaţi deja în
tematizarea comunicării. În consecinţă devenim martorii unei noi confruntări: cea dintre
filosofie şi mas-medii, cea dintre jurnalist şi filosof sau mai general şi mai precis între
gînditor şi specialistul în comunicare, adică specialistul în ştiinţele şi practicile
comunicării. Prima confruntare, cea dintre filosof şi poet, s-a petrecut atunci când
filosofia tematiza „ceea ce este”. Această rundă, filosofia a câştigat-o, invocând calităţile
de descriere categorială şi argumentare logică ale propriului discurs, faţă de metaforele şi
figurile poetice ale discursului de gen literar şi foarte adesea concordanţa între discursul
filosofic şi propria viaţă. O a doua tematizare, cea a epocii moderne, a fost cea a
cunoaşterii. Marea filosofie germană a susţinut că „ceea ce este” e relativ la ceea ce
cunoaştem: pentru ea, a fi înseamnă a fi cunoscut. Confruntată cu cunoaşterea ştiinţifică
modernă, cunoaşterea filosofică a încercat să facă scor egal, contrabalansând
experimentul şi limbajul matematic printr-o cunoaştere totalizatoare şi printr-o
 3

raţionalitate axiologică. Adică, dacă scorul n-a mai fost favorabil filosofiei, nici nu i-a
fost defavorabil, căci filosofia şi-a afirmat capacitatea de a supune unei critici a
scopurilor ceea ce ştiinţa oferea ca mijloace. Cea de a treia tematizare, tematizarea
filosofiei actuale este cea a comunicării. Această tematizare a comunicării este evidentă
în importanţa acordată limbii şi semnului, atât la Heidegger, cât şi la structuralişti şi post-
structuralişti, ori în filosofiile analitice sau în pragmatism. Însă în practicarea unei
comunicării care s-a globalizat, filosofia se confruntă acum cu mijloacele de comunicare
de masă.
Una din schimbările cele mai simptomatice legate de această confruntare priveşte
primul mass media, cartea tipărită împreună cu suportul său tehnologic, învăţământul
modern. Cartea tipărită face imotivate chiar şi semnele paraverbale care, aparţinînd vocii
vii, dădeau indicaţii suplimentare asupra înţelesului cuvintelor, şi le abstractizează şi
mortifică suplimentar. Pentru a denumi efectul general de abstractizare, care prelungeşte
şi suplimentează imotivarea semnelor lingvistice, vom folosi termenul sugerat de teoria
informaţiei şi propus de Paul Watzlawick, acela de digital. Cartea tipărită, textul scris,
este alcătuită din semne „digitale”, încă mai imotivate, mai arbitrare decît cele ale limbii
vorbite, pentru că au pierdut inflexiunile, tonurile şi tonalităţile prin care vocea, rostind
cuvinte, dă indicaţii suplimentare asupra sensului în care trebuie luate semnificaţiile lor.
Or, pentru a înţelege semnele digitale, textul scris în general, e nevoie, încă în mai mare
măsură decît în cazul vorbirii unei limbi, ca semnele să fie învăţate în prealabil în mod
conştient (Gregory Bateson). Dacă semnele analogice le putem întelege direct, pentru
semnele scrise în alfabetul fonetic avem nevoie de o învăţare şi cunoaştere prealabilă.
Această nevoie de învăţare şi cunoaştere prealabilă face dificilă producerea şi utilizarea
semnelor de acest fel, o rezervă, în istorie, unei minorităţi şi crează un efect specific şi
special de cunoaştere. Nu am fost îndeajuns de conştienţi pînă acum că aspectul digital al
cărţilor alcătuite prin scris, constituirea lor din semne încă mai arbitrare decît ale limbii
vorbite, a făcut necesar învăţămîntul, ca cealaltă jumătate a acestui mass media, numai
parţial eclozat ca mass media, care este cartea tipărită.
Mass media efectivă de astăzi procedează oarecum invers, fiindcă suplimentează
semnele imotivate ale limbii cu alte tipuri de semne şi chiar recurge la extensii care merg
dincolo de semantica limbii spre înţelesuri ale sunetelor sau imaginilor. Ceea ce se
schimbă decisiv odată cu televiziunea - cel mai complet mass-media de pînă acum, care
aşteaptă tocmai să fie înlocuit de un mass-media mai complet, mai deplin -, este raportul
dintre digital şi analogic în sistemele semnificante care sunt suportul mesajelor culturale.
Televiziunea a reunit, mai mult ca orice alt mass media, toate aspectele unei comunicări
analogice. Ea este un mijloc de exprimare neverbală mai degrabă decît un instrument de
difuzare a ideilor, graţie semnelor digitale, imotivate, arbitrare, cum fusese cartea.
Televiziunea ne atrage atenţia asupra imaginii personale şi stilului limbajului corporal,
distrăgîndu-ne atenţia de la cuvinte şi argumentele construite prin ele. Ea ne-a redus
receptivitatea faţă de limbă, pentru că emisiunile de televiziune le vizionăm, nu suntem
concentraţi pe ascultarea cuvintelor, iar ele ne suscită mai mult impresii, decît gînduri.
Acţiunea (corporală) comunică şi comunicarea devine acţiune (comunicativă). Limbajul
corporal este limbajul acţiunii, respectiv al unei semnificări care emite cea mai
îndreptăţită pretenţie de universalitate. De aceea spectacolul sportiv, ca şi filmele
hollywoodiene de acţiune sunt înţelese de toată lumea. Cultura de masă este cultura
acţiunii, pentru că acţiunea reprezentată în filme funcţionează ca un limbaj universal.
 4

Ca mass-media cartea este dependentă de învăţarea regulilor, a normelor utilizării

sistemelor de semne digitale şi, mai mult decît atît, de regulilor bunului consum. Or, ca o
corectură adusă formei populare de cultură, susţinută de tipar, cunoaşterea erudită,
susţinută de către instituţia semiotică a sistemului occidental de învăţămînt, impune
regulile utilizării şi consumului cărţii tipărite. Mai abstracte încă decît semnele imotivate
ale limbii, semnele digitale ale cărţii tipărite în alfabetul fonetic sunt tăcute, nu vorbesc
de la sine ci numai graţie învăţării. Cultura de erudiţie este o cultură tăcută, tăcerea ei este
cea din bibliotecile noastre. Cunoaşterea este legată de învăţare, graţie semnelor digitale.
În cazul celor analogice intervine înţelegerea. Nu mai e nevoie de o cunoaştere
diferită de practică. Semnele analogice sunt însă locvace, vorbesc oarecum de la sine, iar
cunoaşterea lor înseamnă deja capacitate de comunicare. Comunicarea directă însă,
induce reguli de fiecare dată şi pentru fiecare situaţie comunicaţională, prin simetrie sau
complementaritate, şi permite schimbarea lor ad hoc. De aici empirismul perceperii
semnelor culturale analogice: nu mai e nevoie de teorii abstracte, de învăţare digitală, ci
se învaţă, dacă putem folosi acelaşi cuvînt pentru realităţi atît de diferite, prin analogie,
adică empiric şi imediat, aşa cum se descoperă procedura de lucru la calculator sau la alte
instrumente electronice digitale, prin încercări şi eşecuri. În comunicare - unde totul e,
poate, nu atît empiric, cît procesual şi imediat - contează mai ales experienţa efectivă
imediată (performanţa) şi nu speculaţia teoretică detaşată, distanţată şi ulterioară
(competenţa), mai mult muzica pe care o poţi cînta, decît cea pe care o poţi asculta!
Aparţinea culturii orale nevoia de a ţine minte întreaga tradiţie. Cultura de erudiţie
însă a fost legată de referirea la tradiţie şi de necesitatea dovezii logice - trebuie să poţi
indica provenienţa, trebuie să dai citatul. Pe cînd acum nu există decît fluxul comunicării,
neîntrerupt de nevoia unor dovezi exterioare. Putem recunoaşte şi diferenţia cunoaşterea
şi comunicarea prin aceea că, în cazul procesului comunicării, fluxul este continuu şi
autosuficient, nu face recursuri exterioare şi e mai mult analogic decît digital; invers,
pentru procesul cunoaşterii. Metalimbajul caracteristic cunoaşterii apare odată cu
Renaşterea, dar mai ales cu Reforma şi Contra-reforma, adică odată cu cultura de erudiţie
produsă de întîlnirea, graţie elitei intelectuale occidentale a erudiţilor, dintre cultura
occidentală şi cultura antică şi întreţinută de învăţămînt. Acum însă, odată cu
globalizarea, noua întîlnire dintre cultura europeană şi culturile extra-europene pare să
devină, graţie semnelor analogice, imaginii în primul rînd, directă şi destinată omului de
masă, nu elitei intelectuale, produse de învăţămîntul european modern. Mediile analogice
de acum nu mai au nevoie de cunoaşterea de erudiţie pentru că, la fel ca tot ceea ce ne
înconjoară, sunt analogice şi autoinstructive şi funcţionează la o viteză – sau turaţie -
mare. Erudiţia, citarea cu precizie în baza surselor, ţine de cărţi şi este industrială, dar îi
lipseşte instantaneitatea consumului, cea care, la adevăratele mass media, duce la
acceptare iraţională, pentru că nu acordă timp de asimilare deplină şi reflecţie conştientă
completă.

II

Dacă pentru modernitate, aşa cum spune Kant, cunoaşterea construieşte realitatea,
pentru lumea noastră postmodernă mai degrabă comunicarea construieşte realitatea.
Antropologii au observat că există culturi ale ruşinii şi culturi ale vinovăţiei. Probabil că
există şi culturi ale spadei şi culturi ale scutului, ale insulei şi continentului, dar există cu
 5

siguranţă culturi ale tăcerii şi culturi ale locvacităţii. În mod particular în occident ar
trebui să vorbim despre o cultură tăcută, a cunoaşterii, opusă unei culturi locvace, a
comunicării. Imperialitatea şi chiar imperialismul comunicării este astăzi pentru noi
simplu fapt de constatare pe care îl putem enunţa mai subtil şi mai neutral spunînd că
trăim într-o cultură a comunicării. De fapt, marea schimbare de paradigmă sau, mai
degrabă, de epistemă din lumea contemporană este trecerea de la o cultură a cunoaşterii
la o cultură a comunicării: lumea în întregul ei a devenit mai locvace şi multe culturi, nu
numai cea occidentală s-au deplasat de la elogierea tăcerii la încurajarea comunicării.
Dar de îndată ce acceptăm că în lumea noastră se petrece această trecere de la o
cultură tăcută a cunoaşterii la o cultură a comuncării sîntem îndreptăţiţi să schimbăm
perspectiva analizei de la modelul semiotic al opoziţiei dintre digital şi analogic, sugerată
de cunoaştere, la distincţia dintre enunţ şi enunţare, asumată de comunicare. Cunoaşterea
însă se bazează pe o comunicare indirectă, în care contează enunţul, nu enunţarea.
Învăţămîntul vine să adauge enunţare la calitatea de enunţ a cărţii. Pe cînd în cultura
locvace a mass media de acum contează enunţarea, nu enunţul, tocmai pentru că acesta
nu se mai bazează pe semne digitale, ci pe semne analogice, care nu trebuie învăţate, ci
aproape numai percepute direct. Întîlnim aici vechea problemă platoniciană, din Phedru:
scrisul este un dar otrăvit pentru că mai degrabă subminează decît susţine memoria. În
scris, noi avem numai litera textului, nu şi spiritul autorului, aşa că textul este deschis
multor interpretări, dintre care unele greşite. Or, învăţămîntul centrat pe enunţ joacă rolul
de susţinător al cărţii tipărite la nivelul enunţării, limitînd receptarea greşită a mesajului.
Dar el se bazează pe enunţ, pe logosul acestuia, şi modul lui de lucru este persuasiunea. O
echivalenţă multiplă se dezvoltă astfel între învăţămînt şi persuasiune – predarea seamănă
în învăţămîntul modern persuasiunii – şi între cultură şi logică. Bazîndu-se pe învăţare,
cultura cunoaşterii accentuează logosul enunţului cu toate consecinţele sale şi consideră
comunicarea doar modalitate de expresie.
Înţelegem mai uşor această schimbare, dacă înţelegem sensul în care a avut loc o
schimbarea de paradigmă: diferitele practici psiho-terapeutice au condus mai întâi la o
modificare a procedurilor şi tehnicilor de comunicare, iar mai târziu, la o regîndire a
strategiilor şi la o reconfigurarea a teoriilor comunicării. (Codoban, A., 2011, pp. 80-82)
Unii autori preferă să vorbească mai puţin specific şi mai neutru despre „paradigma
clinică” (de Vries, M. K., 2007, p. 8). Dar pare mult mai adecvat să vorbim despre o
paradigmă psiho-terapeutică a practicilor şi terapiilor comunicării într-un mediu dedicat
terapiei relaţiilor interpersonale şi aspectelor pragmatice ale comunicării. Iar acest mediu,
deşi centrat pe Colegiul Invizibil de la Palo Alto, este mai larg decît acest nucleu
intelectual. Pe lîngă grupul iniţial, care îi conţine pe Milton Erickson şi Gregory Bateson,
Virginia Satir (terapia de cuplu), Fritz Perls (Gestalt therapy), continuaţi de Paul
Watzlawick şi Richar Bandler şi John Grinder, ar mai trebui adăugaţi secvenţial şi Erving
Goffman, Erich Berne şi, probabil, mulţi alţii (între care poate şi Moshé Feldenkrais?!).
Intervine astfel o schimbare foarte importantă pentru cultura noastră, similară
schimbării de paradigmă în sensul lui Kuhn sau, mai degrabă, schimbării de epistemă în
sensul lui Foucault. Noul model teoretic al comunicării nu este, aşa cum ne-am fi putut
aştepta, unul retoric, semiotic sau informatic, ci unul psihiatric şi terapeutic: un sector
parţial al comunicării, „comunicarea terapeutică”, ajunge acum să modeleze în general
procesul comunicării. Desigur bolnavul psihic, pentru a fi tratat, nu poate fi persuadat, ci
 6

trebuie mai degrabă manipulat sau sedus, deoarece pentru terapia psihiatrică, la urma
urmei, hipnoza este punctul culminant al comunicării.
Generalizarea paradigmatică a noului model teoretic al comunicării face ca în
practicile comunicării politice sau de vînzări toţi oameni să fie cosideraţi drept nişte
bolnavi, şi trataţi ca nişte pacienţi. (“Politically correctness” este o astfel de procedură
uzuală, derivată din practicile terapeutice, care renunţă la exprimarea precisă din punctual
de vedere al informaţiei, pentru a construi relaţia!) E adevărat că, dacă modelul terapeutic
introduce o latură hipnotică în noua practică a comunicării, el o face şi pentru că
individualismul modern a adus cu sine conştiinţa vanitoasă, orgolioasă a individului de
masă, care nu se lasă convins de altcineva prin persuasiune, nici dacă simte sau este
convins că celălalt are dreptate.
În opoziţie cu conceptul tradiţional retoric al comunicării şi cu practica oratorică, care
priveau comunicarea în principal ca transmitere de informaţii, noul concept al
comunicării accentuează aspectul relaţionar. Relaţia devine mai importantă decît
conţinutul pentru că noua paradigmă a comunicării şi noua ei practică sînt formulate într-
un mediu terapeutic. Într-un astfel de mediu, terapeutul întîlneşte oameni pentru care
transmiterea de informaţii nu schimbă situaţia, care nu sînt permeabili la persuasiune.
Ceea ce trebuie schimbat în acest caz sînt relaţiile interpersonale. Abia după ce stabileşte
o relaţie bună cu pacientul, psihoterapeutul îi poate transmite informaţiile care să producă
o schimbare şi pe care pacientul să le accepte.
Schimbarea de accent în definirea comunicării de la transmiterea de informaţii la
construcţia de relaţii este cel mai clar exprimată în cea de a doua dintre cele cinci axiome
ale comunicării ale lui Paul Watzlawick: Orice comunicare prezintă două aspecte,
conţinutul şi relaţia, în aşa fel încît cel de-al doilea îl include pe primul şi, ca urmare, este
o metacomunicare. Ceea ce numim comunicare nu se limitează, prin urmare, la
transmiterea unei informaţii; ea implică întotdeauna o relaţie. 1 E un fel mai echilibrat şi
mai specific de a spune că mediul este mesajul ("the medium is the message"), cum o
face în binecunoscuta lui carte din 1964, Understanding Media: The Extensions of Man,
McLuhan. Comunicarea cuprinde nu numai ceea ce spunem (conţinutul), ci şi relaţia,
care stabileşte modul nostru personal de a-l transmite şi modul personal în care
interlocutorul nostru îl interpretează. În raport cu conţinutul, relaţia, ca metacomunicare
reprezintă instrucţiunile după care îl putem interpreta şi executa. Totodată, înţelegerea
comunicării ca şi construcţie de relaţii şi ca metacomunicare în raport cu latura de
transmitere de informaţii accentuează caracterul analogic al semnelor comunicării.
Axiomă a treia a lui Watzlawick defineşte foarte bine această dimensiune a noii
paradigme de comunicare: "Fiinţele umane folosesc două moduri de comunicare:
analogice şi digitale; limbaj digital are o sintaxă foarte complexă şi foarte confortabilă
logice, dar nu are o semantică adecvată, în schimb, limbajul analog are o semantica, dar
nu o sintaxă adecvat pentru definirea clară a relaţiilor." Cum se arată în axiomă, semnele
digitale sunt atribuite conţinutului, informaţiei, iar semnele analogice, relaţiilor. Modelul
jakobsonian al comunicării distribuite în acelaşi mod, dar mai puţin explicită, funcţiile
1
Thus, if there are cases where the relationship is very low, as when we ask for information to a
stranger In a foreign city, there are situations where the content is very low, while the relationship is
everything, like that of the body communication of baby with the mother, or as in altered states of
consciousness (trance, hypnosis), therapeutic communication between psychiatrist and mental patient or
great love.
 7

mesajului. Astfel, între şase funcţii ale mesajului în situaţia de comunicare, trei - emotivă
(auto-exprimare), conativă (vocativul sau imperativul care se adresează receptorului) şi
fatică (verificarea funcţionării canalului) - pot fi atribuite dimensiunii analogice a limbii,
care este şi cea a relaţiei, iar celelalte trei - referenţială (informaţii contextuale), estetică
(auto-reflecţie, auto-prezentare) şi metalingvistică (cod de verificare a funcţionării) - pot
fi atribuite dimensiunii digitale a limbii, cea a domeniului conţinutului.
Consecinţa primă este aceea că practica postmodernă a comunicării poate elimina
cunoaşterea ca şi conţinut devenind, în numele realaţionării, în bine sau în rău, propriul
conţinut. Cealaltă consecinţă este aceea că informaţia, adică ceea ce se înţelegea prin
cunoaştere, apare ca fiind supradeterminată de relaţie ce este în consonanţă cu vechea
idee potrivit căreia orice reprezentare este determinată social. Atunci cînd există o
unanimă acceptare, ceea ce se comunică devine cunoaştere. Acum, pentru că relaţionarea
devine mai importantă din punctul de vedere al comunicării decît informarea, vedem
cunoaşterile devenind conştiente de parţialitatea lor, deci tolerante.
Diferenţa între cultura cunoaşterii şi cultura comunicării rezultă din diferenţa în
importanţă acordată relaţiei cu obiectul sau relaţiei cu altul, cu subiectul. Pentru cultura
cunoaşterii realitatea se constituie în temeiul unei posibilităţi logice obiective, pe cînd
pentru cultura comunicării realitatea se constituie conform scenariului virtual al
interacţiunilor subiective, cam ca în paradigma mecanicii cuantice. Cunoaşterea teoretică
era deductivă, separa şi ierarhiza de sus în jos, după formula ordinii ierarhice piramidale,
care este şi ordinea logică a arborelui lui Porfir, şi, prin aceasta, limita comunicarea, care
este mai degrabă inductivă şi experimentalistă. Pe cînd comunicarea ca relaţie pare să
dizolve structurilor piramidale ale logicii – care sunt şi cele ale autorităţii şi cunoaşterii –
şi să le înlocuiască cu structurile de reţea. Odată cu această însă apar şi implicaţiile
nedorite şi pericolele. Interpretarea poate extinde relaţionarea şi atitudinea sintetică a
comunicării până la a deveni o semioză hermetică (Umberto Eco), iar semnificarea poate
lua forma influenţării prin comunicarea care depăşeşte limitele persuasiunii pentru a
recurge la manipulare (comunicarea politică) sau seducţie (publicitatea, comunicarea
comercială).
Consecinţele au fost observate şi analizate. Nicholas Carr constată că „modul în care
oamenii citesc şi scriu a fost deja modificat de net” şi că „un nou gen de minte, care
doreşte şi are nevoie să primească şi să distribuie informaii în explozii scurte, izolate,
uneori suprapuse – cu cât mai rapid, cu atît mai bine”. (Superficialii Efectele internetului
asupra creierului uman, Buc., Publica, 2012, 152, 29). Mai înainte şi mai general, Lucien
Sfez vorbise despre tautism, cuvânt compus din alte două cuvinte, tautologie – mass
media repetă în loc să argumenteze – şi autism – comunicarea mă izolează de ceilalţi.
Astfel că toţi şi totul comunică într-o indistincţie a punctului de plecare şi de sosire a
mesajului parcă anume intenţionată să nu se poată răspunde la întrebarea: cine vorbeşte?
Aşa cum se derulează însăşi comunicarea a ajuns să fie, din punctul de vedere al
semnificării, o tăcere, e drept un pic cam zgomotoasă! Avea dreptate Roland Barthes:
omul face prea multe semne! Comunicarea poluează: un mesaj odată lansat în
comunicare nu mai poate fi nicioadată retras integral (Jean Baudrillard).
Desigur, putem spune că cu învăţămîntul modern s-a întîmplat ceea ce se întîmplă cu
celelalte medii acum: pe măsură ce se dezvoltă, el transmite propria medialitate, se
difuzează adică pe sine şi nu conţinutul care părea însărcinat şi promitea să-l transmită.
Dar în vreme ce învăţămîntul încerca să controleze efectele mass-mediei tipărite, şi să
 8

selecteze şi ordoneze cărţile - şi, uneori, chiar cărţile excepţionale, ca Don Quijote,
făceau ele însele asta! - în raport cu mas media de azi nu există o parte distinctă care să
ne indice modul de utilizare, lăsînd în seama autoeducării o relaţie care creează mai
degrabă dependenţe decît distanţare necesară perspectivei critice.

III

Problema noastră ar fi atunci aceea că noi trăim într-o cultură prea locvace. Respectiv
că această cultură valorizează, impune şi propune ca proces esenţial şi definitoriu
comunicarea, aşa cum altă dată cultura modernităţii propunea, impunea şi valoriza
cunoaşterea. Ca şi cunoaşterea în modernitate, acum comunicarea asigură succesul
acţiunilor noastre. Ceea ce face o problemă din această confruntare este faptul că, în
principiu, cunoaşterea are mai mare nevoie de comunicare, întrucât trebuie să se exprime,
decât comunicarea de cunoaştere, întrucât acesteia îi poate ajunge să relaţioneze. Dacă
iniţial comunicarea a fost supusă existenţei, iar mai apoi cunoaşterii, acum ea este
autonomă, mulţumindu-se să relaţioneze. Nevoia de a produce industrial comunicare
pentru consumptariat (Alexander Bard şi Jan Söderquist, Netocraţia,) este cea care scoate
din funcţie cunoaşterea ca şi filtru, ca şi triere.
Comunicarea a ajuns ceea ce este acum din cauza mass-media. Omul este transformat
de tehnologiile lui, şi e afectat atât de mult de comunicare din cauza acestor tehnologii.
Comunicarea este un proces care a deveni mediu graţie mass-media. Comunicarea ca
proces poate deveni mediu pentru alte activităţi umane, un mediu pe care tehnologia l-a
ridicat la calitatea de mediu universal al omului. Nu este de aceea deloc ciudat că, la fel
ca tehnologiile substanţiale sau energetice, comunicarea are capacitatea de a polua nu
numai prin producere şi consum, dar chiar şi prin circulaţie. Ca factor poluant,
comunicarea are propriile efecte şi potenţează efectele altora! Are un efect cancerigen:
cere adaptarea numai la el, nu la ceea ce ar trebui să ne conecteze – realitatea, pentru că
supra dimensionează relaţia în dauna referenţialităţii. Şi totodată produce produse care nu
se degradează natural, ci rămân în în circulaţie sub dublă formă – sunt parţial
indestructibile şi sunt redundante, prin multiplicare: mesajul repetat are tendinţa să devină
viral. “Produsele” comunicării, mesajele, ne consumă din timpul vieţii noastre şi pot avea
un efect opiaceu, de adormire şi halucinare, la fel ca orice intoxicarea cauzată de poluare!
Ar fi prea simplu să spunem că pentru noi că acum comunicarea a luat locul ideologiei:
dar nu cred că ne înşelăm prea mult dacă parafrazăm o formulă celebră: în condiţiile
democratiei actuale comunicarea este opium pentru popor.
Aici se face simţită diferenţa dintre cunoaştere şi comunicare ca şi procese şi ca şi
medii: cunoaşterea este capabilă să facă ecologia produselor sale, stabilind care anume
sunt adevărte şi care eronate. Comunicarea se arată indiferentă la calitatea mesajelor şi la
efectele lor asupra mediului socio-uman: în mass-media de astăzi nu există nici un fel de
indicaţii asupra manierei bune de a consuma produsele lor simbolice. Or, aşa stând
lucrurile nu se cuvine oare să abordăm acţiunea comunicării asupra mediului socio-uman
dintr-o perspectivă similară cu cea cu care abordăm efectele tehnicilor şi tehnologiilor în
relaţie cu mediul natural? Dar dacă, după cum am văzut, înţelepciunea a încercat să se
protejeze păstrîndu-şi distanţa faţă de cunoaştere, şi tot aşa face cunoaşterea, care îşi
arogă înţelepciunea, faţă de comunicare, cum se poate distanţa comunicarea, acum destul
de autonomă, pentru că eliberată de cenzura cunoaşterii, faţă de propriile produse?
 9

Dificultatea principală este că nu putem să nu comunicăm, deşi e nevoie de tăceri pe

măsura dimensiunilor de azi ale comunicării noastre. Dar prima - şi, probabil, una dintre
cele mai faimoase - axiome ale lui Paul Watzlawick, care le precede în mod logic pe
celelalte, este: "Nu putem să nu comunicăm." Evidența ei axiomatică este, ca de obicei, o
consecinţă directă dar ea poate fi transcrisă indirect, într-o formulă mai generală, după
cum urmează: "nu putem să nu intrăm în relații" sau "nu putem să nu relaţionăm". Prin
urmare tăcerea pare să nu aibă însă nici o şansă: cum să ieşim din comunicare, cum să
ieşim din universala relaţionare cu semenii, fără a părăsi existenţa? Ar trebui, prin
urmare, să recurgem la o ecologie a comunicării, în sensul ideilor lui Felix Guattari, care
a propus timpurilor noastre o ecosofia, care să lege ecologia mediului de ecologie socială
şi de ecologia mentală. Tripla formulă a ecosophiei, cu cele trei ecologii – a minţii, a
societăţii şi a mediului natural - în interacţiune şi interdependenţă ne reaminteşte de
asemenea şi de ideile lui Gregory Bateson din Steps to an Ecology of Mind.
Oricum, împotriva manipulării şi seducţiei şi împotriva unei ideologii ostensive pe
care relaţionarea şi analogia, imaginea, le aduc cu sine în noua paradigmă a comunicării,
este nevoie de o comunicare critică şi de o critică a comunicării care să împiedice
mijloacele limbajului nostru să vrăjească gândirea noastră. Refuzul industrializării
comunicării interpersonale şi refuzul de a consuma comunicare de masă, menţinerea
oarecum artizanal-umană a comunicării ar fi o posibilă ieşirea ecologică din situaţie. Cu
regulile:
- A comunica cu sine, mai mult decât a comunicarea cu ceilalţi;
- A produce selectiv şi a consuma electiv comunicare: a nu comunica decât atunci
când ai într-adevăr ceva de comunicat şi a nu intra în comunicare decât când îţi
doreşti într-adevăr să comunici
Pentru că, aşa cum sugerează Sloterdjik în Desconsiderarea masei, putem cîştiga bătălia
împotriva comunicării mass media, numai dacă, în interiorul nostru, câştigăm mai întâi
bătălia împotriva omului de masă. Mistica isihastă este cea care ne propune într-o
frumoasă formulă: Nu fă tot ce poţi, nu crede tot ce ţi se spune, nu spune tot ce ştii! Am
putea-o urma într-o ecologie a comunicării spunând: nu fi exhaustiv în comunicare, nu
insista în comunicare, fi flexibil în alegerea canalului comunicării!

IV

Dar o ecologie a comunicării ar fi numai forma negativă a unei

înţelepciuni a comunicării. În noua epistemă a comunicării se trece de la comunicarea
informaţiei la construirea relaţiei, de la reducerea la identic şi excluderea, astfel, a
alterităţii, la acceptarea pluralităţii celorlalţi şi a propriului eu, de la un model teoretic al
semnului legat de informare, la un model terapeutic al comunicării, de la modelul
semiologic structuralist al semnului la situaţia comunicaţională şi de la suflet (conştiinţă)
ca punct de plecare al comunicării, la corp ca origine primă a comunicării. În ce constă
atunci adevărata înţelepciune, pozitivă, a comunicării?
De vreme ce comunicarea a devenit cel mai important şi cel mai caracteristic
proces al lumii contemporane, evident, în redefinirea omului în raport cu comunicarea.
Dacă suntem suficient de imparţiali, trebuie să recunoaştem că există în comunicare o
învăţătură nouă despre om. În primul rând există o redimensionare a raţionalităţii: ştim
deja că, odată cu Freud şi Jung pe de o parte, cu Eliade şi Levi-Strauss pe de alta,
 10

semnificativul devine cea mai înaltă categorie a raţionalului şi că pe lângă legătura

cauzală există şi coincidenţa semnificativă. Limbajul, comunicarea îşi impun propria
raţionalitate, una care depăşeşte graniţele restrictive ale cauzalităţii şi logicii clasice şi
care poate conduce la înţelegerea mai largă a omului, una care să nu excludă din uman
omul religiilor primitive sau bolnavul psihic.
Odată cu marile tematizări filosofice şi concepţia asupra adevărului s-a schimbat.
Prima dintre teoriile filosofice ale adevărului se leagă de prima tematizare. Ordinea
existenţei, a gîndirii şi a rostirii fac una, nu sunt despărţite. Aristotel va exprima cît se
poate de clar formula primă a adevărului în teoria adevărului corespondenţă. Afirmaţia
sau negaţia este adevărată dacă ea corespunde la „ceea ce este”. În această teorie a
adevărului proprietatea de adevăr aparţine relaţiei, raportului dintre enunţ şi starea de
fapt. Acest tip de adevăr este cel pe care îl întîlnim în ştiinţele bazate pe observaţie şi
experimentare directă. Odată cu a doua tematizare, a cunoaşterii, ceea ce este devine
relativ la ceea ce cunoaştem. Adică ceea ce nu cunoaştem nu există în mod real pentru
noi. Există aici deja două ordini distincte: ordinea a „ceea ce este” pe de o parte, şi
ordinea gîndirii şi rostirii, pe de alta. Ordinea a „ceea ce este” nu mai poate fi direct
accesată, dacă nu cumva, aşa cum crede Kant, nu poate fi deloc accesată, fiind „lucrul în
sine”. Tot în conformitate cu Kant, teoria adevărului devine teoria adevărului coerenţă.
Adică dacă punctul de plecare este axiomatic corect şi dacă paşii pe care îi facem sunt
corecţi rezultatul raţionamentului nostru e corect.
Pentru cea de-a treia tematizare, cea a comunicării, „ceea ce este” şi ceea ce
cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm, nu există pentru
noi! Cea de-a treia teorie a adevărului nu este încă la fel de clar formulabilă ca şi primele
două. Totuşi, am putea-o descoperi schiţată la Heidegger. Este teoria adevărului-
semnificaţie despre care filosoful romîn, Constantin Noica vorbeşte implicit,
comparîndu-l cu adevărul exactitate. Adevărul este cu atît mai adevărat cu cît
semnificaţia lui este mai universal acceptabilă. Acest tip de adevăr este, la urma urmei,
adevărul democratic al valorilor. O valoare este cu atît mai adevărată cu cît are o sferă de
cuprindere sau o amplitudine mai largă în raport cu grupurile umane. Acest tip de adevăr
– semnificaţie, sau mai degrabă adevăr sens -, stabilit intersubiectiv şi democratic, este
adevărul de acum al discursurilor artei, culturii în general şi politicului.
De altfel şi ideea alterităţii – şi a tot ce decurge din ea: nevoia dialogului, a
acceptării diferenţelor, a multiculturalităţii – este consecinţa reprezentării omului mai
degrabă ca fiinţă comunicativă, decât gânditoare sau raţională. Pe lângă această lărgire a
sferei raţionalităţii umane, ideea mai direct perceptibilă este aceea a impunerii alterităţii.
Alteritatea e punctul turnant între tematizarea cunoaşterii şi tematizarea comunicării.
Comunicarea nu poate accepta nici identitate umană totală, nici diferenţa absolută. Dacă
identitatea este totală, comunicarea, devine, cel mult, transmitere de semnale, dacă nu
este chiar inutilă şi negată de redundanţa sa. Invers, dacă diferenţa este totală,
comunicarea este imposibilă, dată fiind absenţa unui cod comun. În primul caz
comunicarea ar fi inutilă, în al doilea ar fi imposibilă. Alteritatea intervine astfel ca o
condiţie de posibilitate a comunicării: ca să pot comunica trebuie ca partenerul meu să
fie, similar mie, un eu, dar altul decît mine!
Faptul că suntem indivizi angrenaţi în comunicare spune esenţialul: anume, că
hărţile mentale ale lumii sunt diferite, că celălalt este tot un eu, dar altul decît mine pentru
că mintea lui funcţionează după o altă hartă mentală a lumii. Aceste hărţi ale lumii care se
 11

constituie în minte, graţie sistemului de semne imotivat al limbii şi experienţelor noastre,

sunt similare, dar nu identice fără rest. Alteritatea în comunicare e un fel de
incomunicabil al diferenţei hărţilor mentale ale lumii, aşa cum, în cunoaştere, apărea
incognoscibilul, ca lucru în sine. Şi tot aşa cum cunoaşterea permite construcţia
obiectului pornind de la interacţiunea noastră cu incognoscibilul, comunicarea permite
construirea unor acorduri asupra semnificaţiilor şi sensurilor, unor con-sensuri, peste
diferenţele reale ale hărţilor noastre mentale ale lumii. E ca şi cum cunoaşterea şi
comunicarea n-ar fi decît cele două feţe ale aceluiaşi proces, doar că una ar pune accent
pe informaţie, pe cînd cealaltă pe relaţie.
Vechea înţelepciune umanistă a modernităţii era centrată pe cunoaştere şi pe om,
ca subiect al cunoaşterii. Dacă atribuim omului ca şi caracteristică esenţială comunicarea
mai degrabă decât cunoaşterea, dacă admitem că omul e mai degrabă locvace decât
raţional, atunci rezultă o reformulare şi extindere a raţionalităţii şi regândire a identităţii
umane din perspectiva alterităţii, care are consecinţe interesante în ordinea înţelepciunii.
Conştiinţa nu este în psihicul nostru decât o interfaţă pentru a comunica cu ceilalţi şi a
comunica cu noi înşine ca şi cum ne-ar vorbi ceilalţi. E legată de prezenţa altora şi de
comunicare şi efectul ei este acela de a ne considera propria existenţă în termenii altcuiva.
În loc de “cunoaşte-te pe tine însuţi”, va trebui să cerem: “comunică bine cu tine însuţi”,
şi în loc de “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, “respectă în comunicare alteritatea
aproapelui tău”.
Dacă, într-adevăr, înţelepciunea rezidă într-un refuz al orgoliului, perspectiva
comunicării aduce cu sine această ocazie întrucât ea, diferit de cunoaştere, nu mai este o
trăsătură care să separe pe om de animale şi în general pe om de lumea viului tot atât de
categoric pe cât o făcea cunoaşterea. Ideea care se conturează astfel, admite că nu ne
putem cunoaşte adecvat pe noi şi pe ceilalţi, dar că putem - şi este bine! - să comunicăm
cu noi şi cu ceilalţi, tolerând diferenţele. Or, aceasta poate fi înţelepciunea lumii
contemporane a comunicării: relaţionarea cu altul, ca înfrăţire cu lumea viului şi
relaţionarea cu sine, ca exerciţiu dialogal al gândirii. Un fel de acceptare a lumii aşa cum
este şi un fel de relaţie mai bună cu sine, în absenţa unei imposibile cunoaşteri absolute a
lumii sau a sinelui.
Comunicarea oferă şansa unei sinteze, aşa cum cunoaşterea, care a creat mereu
distincţii, nu a făcut-o şi în ceea ce priveşte relaţia dintre contemplaţie şi acţiune.
Cunoaşterea e mai legată de putere şi control, şi de aceea pare mai eficientă. Comunicarea
însă e mai aproape de acţiune. Ceea ce am spus până aici poate părea însă, din cauza
restricţiilor de spaţiu, prea abstract. Putem însă exemplifica foarte clar şi concret aceste
afirmaţii un pic prea generale dacă schimbăm drastic nivelul de discurs şi plonjăm la
nivelul presupoziţiilor Programării Neuro-Lingvistice care sunt, ca sinteză a comunicării
terapeutice, înţelepciunea comunicării. Într-adevăr, dacă un Paul Watzlawick a continuat
practica lui Milton Erickson dându-i un fundal teoretic şi publicistic, John Grinder şi
Richard Bandler, primul, un psiholog şi un lingvist, al doilea, un filosof şi un psiholog,
introduşi de către Gregory Bateson în proximitatea practicilor lui Milton Erickson au
construit un model al procedurilor de comunicare terapeutică ale acestuia, apoi ale altor
psihoterapeuţi şi au obţinut un meta-model.
Presupoziţiile acestui meta-model NLP nu reprezintă un set de axiome universale
sau un set de propoziţii adevărate, ci, mai degrabă puncte de plecare pentru acţiunea de
comunicare. În această calitate ele reflectă deosebit de pregnant dimensiunea de acţiune a
 12

comunicării, care, mai ales în cazul NLP are un accent suplimentar. Aceste presupoziţii se
află la baza transformării relaţiei de comunicare, care, ca relaţie, nu semnifică decît un
gen destul de lax de legătură, într-un raport (traducătorii romani ai acestui gen de
literatură au luat obiceiul sa scrie cuvîntul cu doi de p, rapport, pentru a-i sublinia
semnificaţia diferită), adică într-o relaţie strict proporţională, una care duce pînă la
capătul extrem calitatea de acţiune a comunicării. Formula din presupoziţiile NLP care
întruchipează această idee sună astfel: „Sensul comunicării nu rezidă doar în ceea ce
intenţionezi tu să transmiţi, ci şi în reacţia pe care o primeşti ca răspuns”. Cu comentariul
adăugat: „nu există eşecuri în comunicare, există doar reacţii şi feed-back-uri”. (O
´Connor, J., 2010, p. 18) Suntem responsabili de comunicare la fel ca de oricare dintre
acţiunile noastre. Şi dacă nu obţinem ceea ce vrem prin comunicare, trebuie să ne
modificăm felul cum comunicăm: pentru că „dacă faci ceea ce ai mai făcut, obţii ceea ce
ai mai obţinut”!
Dar prima presupoziţie sună destul de ciudat şi pare să aibă puţină legătură cu cu
ceea ce tocmai am spus: „Harta nu este teritoriul”. În cartea citată, Manfred Kets de Vries
interpretează în sensul adecvat această formulă pe care NLP a preluat-o de la
semanticianul Alferd Korzibski: percepţia nu-i tot una cu realitatea. O formulare mai
explicită încă putem găsi la unul din reprezentanţii clasici ai NLP-ului, O'Connor:
„Oamenii reacţionează la experienţele lor, nu la realitatea în sine”. Pornind de aici
reformulează regula care poate servi drept axiomă pentru gîndirea laterală, a încălcării
limitelor şi regîndirii problemei. Preferata mea printre presupoziţiile NLP a devenit, cu
timpul, afirmaţia: „Oamenii fac cea mai bună alegere pe care o pot face la momentul
dat”. Desigur suplimentată şi explicitată de o succesiune de afirmaţii: „Toate acţiunile au
un scop” şi „Orice acţiune are la bază o intenţie pozitivă”.
Ceea ce ar putea face filosofia ca iubire de comunicare, ca înţelepciune a
comunicării, ar fi să ne schimbe stilul existenţial comunicaţional, înţelegînd prin aceasta
că ne schimbă felul în care comunicăm cu noi înşine şi felul cum comunicăm, prin
propria noastră existenţă, cu ceilalţi. Oricum, e greu astăzi pentru filosof să recurgă la
tăcerea completă: până şi tăcerea trebuie să fie comunicativă! Graţie ostensivităţii pe care
o implică actuala comunicare, filosoful ar putea folosi propria viaţă pentru a comunica.
Forţa de comunicare analogică a propriei vieţii este copleşitoare, aşa cum se poate vedea
în cazul lui Isus, a lui Budha, Ghandi şi a altora. Acest fel de filosofie ar seamăna foarte
mult cu budismul Zen. Arta poate indica astăzi filosofiei direcţia mişcării critice. Ea
foloseşte imaginea împotriva manipulării şi seducţiei exercitate prin intermediul
ideologiei ostensive. Imaginile pot fi folosite şi într-o deconstrucţie a hermeneuticii
instaurative a imaginilor, cum face astăzi arta. Filosoful va trebui însă să facă, mai mult
decît artistul care recurge, uneori, la propriul corp, din propria viaţă un performace iar din
evenimentele vieţii sale un happening.

Baudrillard, J. (2008) Paroxistul indiferent (English title : Paroxysm: Interviews with

Philippe Petit), translation: Sebastian Big, Cluj, Idea Design&Print,
Codoban, A., Imperiul comunicării Corp, imagine şi relaţionare, Idea, Cluj-Napoca, 2011
O´Connor, J., Manual de NLP, Curtea veche, Bucureşti, 2010
Carr, N., Superficialii Efectele internetului asupra creierului uman (The Shallows: What
the Internet Is Doing to Our Brains, 2010), Publica, Bucureşti, 2012
 13

Bard, A., Söderquist, J., Netocraţia Noua elită a puterii şi viaţa după capitalism
(Netocracy The New Power Elite and Life after Capitalism, 2000, c ABJS), Publica,
Bucureşti, 2010
de Vries, M. K., Leadership, Arta şi măiestria de a conduce. De la paradigma clinică la
pragmatismul schimbării, Ediţia II, Codecs, Bucureşti, 2007
Watzlawick, P., & Helmick Beavin, J., & Jackson, D. D., (1972) Une logique de la
communication, Paris, Seuil (Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, and Donald D.
Jackson, 1967, Pragmatics of Human Communication A Study of Interactional Patterns,
Pathologies, and Paradoxes, W. W. Norton and Co, New York,)