• 12. SONDA ULTRASON.

• 12.1 Propagarea ultrasunetelor în apa de mare. Viteza de

propagare a ultrasunetelor în apa de mare
• Măsurarea adâncimilor cu sonda ultrason se bazează pe
determinarea intervalului de timp necesar undelor acustice pentru
a parcurge spaţiul dintre emiţător, fundul mării şi receptor.
• Viteza de propagare a ultrasunetelor este dată de expresia
E sau 1
c c
 

E - modulul lui Young (coeficientul de elasticitate)

 coeficient de compresibilitate
 densitatea
• Viteza "c" de propagare a undei acustice este în funcţie nu numai
de coeficientul de compresiune ci şi de densitatea apei, deci de
proprietăţile fizice ale mediului. 1
• Odată cu creşterea temperaturii creşte şi modulul elasticităţii de
volum, se reduce densitatea, creşte viteza sunetului.(temperatura-
influenţă maximă)
• Temperatura şi salinitatea variază în limite relativ mari, funcţie de
regiunea mării, de anotimpul anului şi de ora zilei.
• Viteza de propagare a undelor acustice în funcţie de temperatură,
salinitate şi presiune statică se determină cu ajutorul formulei
empirice: c  1410  4,21  t  0,037  t 2  1,14    0,0175  h
t - temperatura [0C]
 - salinitatea [%o]
h - adâncimea [m]
c - viteza de propagare [m/sec]
• O variaţie a salinităţii apei cu 1%o duce la o creştere de viteză a
sunetului cu 1,14 m/sec.

2
• Creşterea presiunii statice cu 1 atm, creşterea adâncimii cu 10 m,
măreşte viteza de propagare a sunetului cu aproximativ 0,2 m/sec.
• Creşterea adâncimii cu 150 m provoacă aproximativ aceeaşi
creştere a vitezei de propagare a undelor acustice ca şi creşterea
temperaturii cu 1oC.
• La creşterea distanţei faţă de sursă intensitatea undelor acustice
descreşte şi are loc din următoarele cauze:
- extinderea frontului undei, care în caz ideal se realizează
proporţional cu pătratul distanţei;
- atenuarea în spaţiu, condiţionată de neomogenitatea mediului,
acţiunea combinată a dispersiei, absorbţiei şi reflexiei undelor
acustice.
- transformarea nemijlocită a energiei acustice în energie termică
pe seama vâscozităţii particulelor oscilante în mediul omogen.
• Pierderile pentru lărgirea frontului de undă, corespunzătoare unui
anumit sector al traiectoriei undei, depind atât de distanţa între
acest sector şi sursa de sunet, cât şi de lungimea sectorului.
3
• Pierderile pentru lărgirea frontului de undă nu depind de
frecvenţă, în timp ce pierderile pentru atenuare, variază odată cu
frecvenţa.
• Scăderea intensităţii undei acustice se produce după legea:
  r
Ir  I0  e
Ir - intensitatea la distanţa r de sursă
Io - intensitatea în imediata apropiere de sursă
 - coeficientul de absorbţie 16   
2
f 2
• Coeficientul de absorbţie este dat de expresia:  
 - coeficientul de vâscozitate al mediului (apei) 3  c 2
 - densitatea apei;
f - frecvenţa oscilaţiilor.
• Coeficientul de absorbţie  este proporţional cu pătratul
frecvenţei f, deci el depinde foarte mult de frecvenţă.
• Conductibilitatea termică şi pierderile de energie prin radiaţie
influenţează în mod nesemnificativ intensitatea undei în
comparaţie cu vâscozitatea.
4
• Procesul de propagare a undelor acustice în apa de mare este
însoţit de fenomene de reflexie şi de refracţie, care produc
atenuarea intensităţii undei.
• O influenţă deosebit de mare o exercită distribuţia neuniformă a
temperaturilor în adâncime, care determină neuniformitatea
vitezelor de propagare. Undele acustice trecând prin straturi cu
diverse viteze de propagare, sunt refractate şi ca urmare a acestui
fapt se curbează.
• Fenomenul curbării razelor poate fi explicat în felul următor;
mediul marin se poate imagina împărţit într-un număr de straturi
orizontale cu diverse viteze de propagare a undei. Unda, atingând
suprafaţa de separaţie a fiecărei perechi de straturi este refractată
şi reflectată.
• Vara viteza de propagare a undei în straturile inferioare este mai
mică decât în cele superioare. Conform legii a doua a refracţiei:
sin i c1
c1  c2    1  iˆ  rˆ
sin r c2 5
• Undele refractându-se spre straturile cu viteză mai mică, se abat
spre fundul mării, descriind o curbă cu concavitatea în jos fig.
12.1.
• Unda reflectată se propagă spre straturile de la suprafaţă, iar dacă
gradientul de temperatură este mic, ajunge până la suprafaţa apei
şi după ce s-a reflectat total, se propagă din nou spre fund. (curba
I). Dacă însă gradientul de temperatură este mare, refracţia totală
se va produce înainte ca unda să ajungă până la suprafaţa apei
(curba II). Fenomenul poate să se repete până la amortizarea
completă a undei.
• Iarna (fig. 12.2), natura fenomenului se modifică. Conform legii a
doua a refracţiei: c  c sin i c1
1 2    1  iˆ  rˆ
sin r c2
• Fund plat de nisip are un coeficient de reflexie mare şi suprafaţă
netedă
6
Fig. 12.1 Fenomenul curbării Fig. 12.2. Fenomenul curbării
undelor - vara undelor - iarna

7
• Fund stâncos are un coeficient de reflexie de asemeni mare, dar o
suprafaţă neuniformă
• Un fund mâlos absoarbe puternic energia acustică.
• 12.2. Producerea şi recepţia ultrasunetelor
• La baza producerii şi recepţiei ultrasunetelor stau fenomenele de
piezoelectricitate şi magnetostricţiune.
• 12.2.1. Fenomenul de piezoelectricitate
• Efectul piezoelectric reprezintă proprietatea caracteristică unor
cristale (cuarţ, turmalin, sare Seignette) de a-şi modifica starea lor
electrică sub influenţa unor acţiuni mecanice exterioare -
fenomenul direct; sau de a-şi modifica dimensiunile sub influenţa
unui câmp electric (când sunt polarizate electric) -fenomenul
invers.
• Dintre cristalele care posedă proprietăţi piezoelectrice vom analiza
cristalul de cuarţ care este cel mai cunoscut (fig.12.3), care în
stare naturală este o prismă hexagonală, terminată la capete cu
două piramide.
• Oz este o axă de rotaţie (axă optică), trei axe de simetrie duble ox1
, ox2 şi ox3 dispuse la 120o, perpendiculare pe axa zz1, numite şi
axe electrice. Efectul piezoelectric se manifestă deosebit 8
 de pronunţat de-a lungul acestor axe.
• a) Fenomenul de piezoelectricitate direct.
• Aplicând forţele F1 şi F2 de sens contrar, paralel cu axa electrică
xx1 (fig.12.4.), pe feţele perpendiculare pe axa electrică apar
sarcini electrice egale şi de semn contrar.
• Sarcinile pozitive apar pe faţa plăcii asupra căruia se acţionează
cu forţa în sensul axei electrice.
• Placa nu se polarizează când forţele acţionează pe feţele
perpendiculare pe axa optică.
• Dacă acţionează oscilaţii acustice, placa începe să oscileze şi pe
feţe vor apare sarcini electrice alternative, ce vor constitui
semnalul de recepţie al ecoului acustic.
• Fenomenul direct de piezoelectricitate se foloseşte la recepţia
ultrasunetelor.

9
 z

i
i

Fig. 12.3 Cristalul de cuarţ Fig. 12.4 Fenomenul de

piezoelectricitate direct
10
• b) Fenomenul de piezoelectricitate invers
• O placă de cristal de cuarţ care se introduce într-un câmp electric
obţinut cu ajutorul a doi electrozi la care se aplică o tensiune
continuă, placa îşi modifică dimensiunile. Fenomenul de
deformaţie al plăcii de cristal de cuarţ sub acţiunea unei diferenţe
de potenţial, constituie efectul de piezoelectricitate invers.
• Dacă se aplică pe feţele plăcii, prin intermediul celor doi electrozi
o tensiune alternativă de frecvenţă f, placa se va deforma în
direcţia axelor Ox şi Oy fig. 12.5. deci va executa oscilaţii
mecanice.
• La rezonanţă, valoarea amplitudinii va fi maximă şi va depăşi
mult valoarea deformaţiei plăcii produsă de tensiunea continuă.
• În contact cu mediul elastic (apa de mare) oscilaţiile plăcii vor
provoca în acest mediu oscilaţii acustice.
• Fenomenul invers de piezoelectricitate se foloseşte la emisia
ultrasunetelor. 11
Fig. 12.5 Fenomenul de piezo- Fig.12.6 Alungirea barei în câmp
electricitate invers magnetic constant

12
• Fenomenul piezoelectric fiind reversibil traductorii de emisie şi
recepţie suntidentici, acelaşi traductor putând fi folosit atât ca
emiţător cât şi receptor.
• 12.2.2 Fenomenul de magnetostricţiune
• Fenomenul de magnetostricţiune reprezintă proprietatea unor
materiale feromagnetice şi ferimagnetice (nichel, cobalt, fier,
ferite) de a se deforma sub acţiunea unui câmp magnetic, deci
când li se modifică starea de magnetizaţie - fenomenul direct; sau
reprezintă proprietatea unor materiale feromagnetice şi
ferimagnetice de a se magnetiza, deci de a-şi modifica starea de
magnetizaţie când se acţionează asupra lor cu forţe mecanice -
fenomenul invers.
• În funcţie de direcţia în care se produce deformarea faţă de liniile
câmpului magnetic magnetostricţiunea poate fi:
- liniară, când are loc variaţia lungimii sau lăţimii corpului;
- tridimensională când are loc variaţia volumului corpului. 13
• Magnetostricţiunea liniară poate fi:
- longitudinală, variază în direcţia liniilor câmpului magnetic;
- transversală, se realizează perpendicular pe direcţia liniilor
câmpului magnetic.
• Valoarea deformării este maximă la efectul longitudinal şi minimă
la efectul transversal.
a) Fenomenul de magnetostricţiune direct.
• Dacă lungimea barei se măreşte, efectul se consideră pozitiv, iar
dacă se micşorează, este negativ.
• Sensul deformaţiei barei nu se schimbă la schimbarea sensului
câmpului. Acest lucru face ca frecvenţa de oscilaţie a barei să fie
de două ori mai mare decât frecvenţa de variaţie a câmpului.
b) Fenomenul invers de magnetostricţiune
O bară din material feromagnetic deformată sub acţiunea unor
forţe externe, starea ei magnetică se modifică (deviaţie la
microampermetru) 14
Fig. 12.7 Fenomenul de magneto-stricţiune invers

15
• Reversibilitatea fenomenului de magnetostricţiune face ca
traductoarele de emisie şi de recepţie să fie identice din punct de
vedere constructiv şi chiar să se folosească acelaşi traductor atât
pentru emisie cât şi pentru recepţie.
• Punctul static de funcţionare se alege în funcţie de valoarea
câmpului magnetic permanent şi de tipul vibratorului (emiţător,
receptor, emiţător-receptor).
• Efectul direct de magnetostricţiune stă la baza producerii
ultrasunetelor, iar cel invers la recepţia ultrasunetelor.
Emiţătoarele şi receptoarele de ultrasunete se numesc în mod
curent vibratoare.

16
• 15. LOCHURI INERŢIALE. Principiile de
funcţionare ale lochurilor inerţiale
• Lochurile inerţiale funcţionează pe principiul măsurării
acceleraţiei inerţiale a navei, iar prin integrare se obţin viteza şi
spaţiul parcurs: v  a i dt şi s   vdt   a i dt

• Acceleraţia se determină prin măsurarea forţei de inerţie dată de
acceleraţia navei, sau forţa de inerţie a unui corp de masă m aflat
pe navă. F i  m  a i
• Semnul minus indicând faptul că forţa de inerţie este întotdeauna
de semn contrar cu acceleraţia inerţială.
• Forţa de inerţie se determină prin măsurarea deformaţiei liniare
"f” produsă de aceasta asupra unui resort elicoidal, (fig.15.1) dată
de relaţia: 4nR3 F
f 
G  r4
1
• unde:
f - deformaţia resortului (săgeata);
n - numărul de spire active ale resortului;
R - raza medie de înfăşurare a resortului;
F - forţa de comprimare;
G - modulul de elasticitate transversal al materialului;
r - raza firului arcului.
• În acest caz forţa de deformare a arcului este forţa de inerţie
G  r4 f
Fi  F 
4nR3
sau: Fi  kf
unde: k - constanta resortului:
G  r4
k (1)
4nR3
2
Fig.15.1 Deformaţia resortului
3
• În realitate asupra corpului ascţionează în afară de forţa de inerţie
(Fi), forţa elastică (Fx) şi alte forţe: componenta greutăţii proprii
pe direcţia acceleraţiei, forţe de frecare, etc.
Fi kf
• Rezultă: ai    
m m
• Traductorul de sistem inerţial este un accelerometru format dintr-
un corp de masă m care are un grad de libertate într-un ghidaj de-a
lungul direcţiei x, corpul fiind fixat în poziţia zero de pe scală cu
ajutorul a două resoarte antagoniste R1 şi R2 (fig. 15.1).
• În fig. 15.1a este reprezentată poziţia accelerometrului când nava
se deplasează cu viteza constantă şi acceleraţia este zero, iar in fig.
15.1b este reprezentată poziţia accelerometrului când nava îşi
modifică viteza şi corpul de masă m îşi modifică poziţia cu
valoarea x proporţională cu acceleraţia a x .

4
Fig. 15.2 Accelerometru liniar
5
• Asupra corpului acţionează forţele:
 
- greutatea proprie m g
- forţele elastice F e ale resoartelor datorate deformării acestora faţă
de poziţia de echilibru;
 
- reacţiunea normală N a suprafeţei ghidajului pe care culisează
corpul;
 
- forţa de frecare F f dintre corp şi ghidaj;
- forţa de inerţie F i  ma x
• Pentru ca acest corp să rămână în echilibru, este necesar ca suma
forţelor să fie egală cu zero: m g  F e  N  F f  ma x  0
• Putem considera forţele de frecare Ff şi reacţiunea N egale cu
zero, şi avem: m g x  F e  ma x

6
• Înlocuind pe Fe se obţine m g x  k f x  ma x
k
de unde a x  f x  g x
m
unde : - gx -proiecţia acceleraţiei gravitaţionale pe direcţia x
• Se observă că prin măsurarea deplasării f, se poate determina
mărimea acceleraţiei ax cunoscând:
k - constanta elastică a resortului conform relaţiei (1);
m - masa corpului.
• Proiecţia gx a acceleraţiei gravitaţionale pe direcţia axei x este nulă
când axa x este orizontală. Având în vedere că nava are ruliu şi
tangaj, este necesar să se ţină seama de proiecţia gx pe axa x sau
stabilizarea axei x în planul orizontului.
• Dacă direcţia x este solidară cu axul longitudinal al navei şi dacă
se măsoară acceleraţia ax pe această direcţie cu un accelerometru
descris anterior, se poate determina prin inegrare viteza navei pe
direcţia prova-pupa.
7
 k 
v x   a x dt    f x  g x dt  v0 x
m 
• unde: v0x reprezintă viteza navei pe direcţia x la momentul zero
considerat.
• Prin itegrarea vitezei se obţine spaţiul parcurs de navă pe direcţia
k 
axei x. x   v x dt  x0    f x  g x dt 2   v0 x dt  x0
m 
• Cele arătate pentru calculul coordonatei x sunt valabile şi pentru
coordonata y. Pentru aceasta este necesar de încă un
accelerometru a cărui axă de sensibilitate să fie paralelă cu axa Oy
a sistemului inerţial. Analog, pentru calculul coordonatei y se
poate scrie:
k
- acceleraţia pe direcţia y ay  f y  g y
m
- viteza navei pe direcţia y (în axul transversal)
k 
v y   a y dt    f y  g y dt  v0 y
m 
- coordonata y
k  2
y   v y dt  y0    f y  g y dt   v0 y dt  y0
m  8
• Viteza navei se determină cu relaţia: v  v x2  v 2y
vy
iar deriva cu relaţia: der  arctg
vx
• Spaţiul parcurs de navă se determină cu relaţia: s  x  y
2 2

• Dacă accelerometrul este înclinat, va fi influenţat de gravitaţie,

pentru eliminarea acestei influenţe este necesar ca aceasta să se
aşeze astfel încât axa să fie perpendiculară pe direcţia gravitaţiei.
• Cele două accelerometre se fixează perpendicular pe verticala
locului şi perpendicular unul pe celălalt. Astfel ele pot măsura
orice acceleraţie orizontală care modifică poziţia navei faţă de
suprafaţa Pământului. Al treilea accelerometru ar trebui fixat pe
verticala locului să măsoare acceleraţiile navei pe verticală, dar
pentru navele de suprafaţă acest lucru nu este necesar.
• Pentru ca accelerometrele să nu fie influenţate de mişcările
suplimentare ale navei, ruliu, tangaj, ambardee, acestea trebuie
dispuse pe o platformă stabilizată care să urmărească în
permanenţă planul orizontal al navei. 9
• SISTEME DE NAVIGAŢIE PRIN SATELIT DGPS ŞI
GLONASS
• DESTINAŢIE. COMPUNERE. CARACTERISTICI.
UTILIZARE ÎN NAVIGAŢIA MARITIMĂ
• Sistemul DGPS – diferenţial GPS a fost dezvoltat pentru a se
putea realiza determinarea punctului navei cu precizie ridicată în
zone speciale (bazine portuare, zone costiere etc.), precizie care
nu poate fi asigurată de către sistemul NAVSTAR – GPS în
special pentru utilizatorii civili, în cod C/A.
• Principiul de funcţionare al sistemului DGPS este acela al
comparării poziţiei GPS a unui punct fix faţă de o staţie terestră
de referinţă. Diferenţele observate (în două sau trei dimensiuni)
sunt considerate ca poziţie diferenţială sau ca o serie de corecţii
a pseudodistanţelor măsurate la satelit (pseudodistanţe
diferenţiale), astfel că valoarea pseudodistanţelor la sateliţi are
un grad superior de precizie de unde şi precizia sporită în
determinarea punctului navei.
• Sistemul DGPS emite în banda de frecvenţe 285-325 KHz
sub forma unui mesaj radio în format RTCM – SC 104
(Radiobeacons Transmitting Corrections), modulat în fază cu un
singur canal – G1D. 1
• Pentru a se putea utiliza informaţiile DGPS este nevoie la bord
de un receptor DGPS care să poată recepţiona semnalele în
format RTCM – SC 104 şi de un receptor GPS capabil să
folosească aceste informaţii.
• Sistemul DGPS se compune din:
• sateliţi GPS;
• centrul de control;
• staţii de referinţă diferenţială şi de transmitere a informaţiilor
DGPS;
• staţie de monitorizare
a sistemului.

2
• Acoperire DGPS

3
• Exemplu

4
• Tabel cu staţii de coastă

5
• SISTEMUL SATELITAR GLONASS
Globalnaya Navigaţionnaya Sputnikova Sistema este un sistem
satelitar de navigaţie gestionat de Centrul Informaţional de
Coordonare Ştiinţifică al Forţelor Aeriene Ruse. Acesta este
complet operaţional începând cu anul 1996, are acoperire
globală, funcţionează continuu şi furnizează informaţii precise
de navigaţie în timp real.
Primul satelit GLONASS a fost lansat pe 12 octombrie 1982 de
la cosmodromul din Baikonur (Kazahstan), lansarea făcându-se
cu o rachetă de tip Proton K/DM-2.
• Caracteristici principale:
În luna mai 2007 erau operaţionali 18 sateliţi, urmând ca în timp
numărul acestora să crească la 24.
Caracteristici:
• Orbitele satelitare sunt în număr de 3 şi au o înclinare de 64,8°;
• Altitudine: 19100 Km;
• Perioada: 11h 15 m;
• Elipsoid de referinţă: PZ 90;
6
• Frecvenţele purtătoare
• L1: 1598.06 - 1605.38 MHz
• L2: 7/9 L1;
• SISTEMUL EUROPEAN DE POZIŢIONARE
SATELITARĂ
GALILEO va include o constelaţie de 30 de sateliţi plasaţi pe trei
plane orbitale aproape circulare si înclinate la 56° fata de planul
ecuatorului, înălţimea de revoluţie a sateliţilor fiind de 23616
Km, pentru a acoperi întreaga suprafaţa terestră.
Infrastructura sistemului se prevede a fi
dezvoltata in trei faze:
2001 – 2005: dezvoltarea şi validarea sistemului
– Definitivarea cerinţelor
– Construirea a 2-4 sateliţi şi a unor componente ale
sistemului de la sol
– Validarea sistemului pe orbită
2006 – 2007: implementarea sistemului
– Construcţia şi lansarea celorlalţi 26 – 28 sateliţi
– Instalarea întregului sistem de la sol 7
Din 2008: dezvoltarea operaţiunilor comerciale
8
9
10
• 14. LOCHURI. Principiile de funcţionare ale lochurilor
În funţie de principiul de funcţionare se deosebesc:
A) Lochuri mecanice simple - elicea se remorchează la pupa
navei cu o saulă specială (împletită) pentru a nu se răsuci (se
folosesc ca lochuri de rezervă) (fig. 14.1)
B) Lochuri hidromecanice - elicea este dispusă sub chila navei
cu ajutorul unui dispozitiv numit spada lochului.(fig. 14.2)
C) Lochuri tahometrice - se determină viteza navei în funcţie de
numărul de rotaţii al elicei propulsorului. Ca traductor se foloseşte
un tahogenerator sau un transmiţător de impulsuri. 3600  s
v
v - viteza navei [Nd]; t
s - distanţa dintre aliniamente [Mm];
t - timpul [s].
D) Lochurile hidrodinamice - se bazează pe măsurarea presiunii
hidrodinamice creată de fluxul de apă dat de deplasare navei. 1
1-elice
2-remorcă
3-înregistrator
4-volant (pentru uniformizarea mişcării de rotaţie a saulei)
5-copastia navei
6-nucă (pentru stabilirea poziţiei orizontale a elicei).

Fig 14.1 Lochul mecanic simplu

2
1-spada lochului
2-elicea lochului
3-suportul spadei
4-valvula spadei
5-roata de acţionare a
sistemului de închidere a valvulei
6-manometru
7-aparatul central
8-contorul de distanţă parcursă
9-indicatorul de viteză
10-comutator de alimentare
11-contacte electrice.
3
Fig.14.2 Lochul hidromecanic
• ph - presiune statică - se măsoară cu o sondă de presiune paralelă cu
planul apei
• pd - presiunea dinamică – se foloseşte un tub cu v2
secţiunea perpendiculară pe sensul de curgere(tub Pitot) pd   2
• Diferenţei de presiune pt - ph = pd îi corespunde o diferenţă de
nivel la care se ridică lichidul în tubul Pitot faţă de tubul
piezometric (de presiune statică), îi corespunde o diferenţă de
înălţime H .
• Împărţind relaţia de mai sus prin  se obţine:   2 g  
p h v 2 pt

ph
H1 
 înălţimea la care se ridică fluidul datorită presiunii
hidrostatice;
H  t înălţimea la care se ridică fluidul datorită presiunii totale;
p
2

v2 diferenţa de înălţime ce corespunde presiunii dinamice.
H 
2g

• Viteza navei se obţine cu rel. v  2 gH

dar H creşte exponenţial cu viteza, incomod de folosit
4
• Utilizând un manometru diferenţial, se poate măsura direct
presiunea hidrodinamică, fig.14.4.
• Într-o cuvă aflată sub linia de plutire a navei, se introduc de o
parte şi cealaltă a unei membrane elastice ce desparte cuva în două
camere, cele două presiuni de măsurat, ph şi pt.
• Membrana se va deforma funcţie de mărimea diferenţei celor două
presiuni, adică presiunea hidrodinamică: p   v 2
d
2
• Membrana se va deforma sub acţiunea forţei Fd, produsă de
presiunea dinamică pd. F  S  p  S v 2
d d
2
• unde: S - suprafaţa membranei.
• Măsurând forţa Fd care acţionează asupra membranei în fiecare
moment putem determina viteza navei. 2 Fd
v
• Traductorul hidrodinamic. Deoarece presiunea dinamică pd S
variază în limite largi şi pentru preluarea deformaţiei membranei
se pun probleme de etanşietate, nu se utilizează o membrană plană
ca cea din figura (14.4), care are o săgeată mică şi poate căpăta
deformaţii permanente, ci un tub gofrat cilindric (silfon) figura
(14.5.) 5
Fig.14.3 Presiunea dinamică şi presiunea totală

6
Fig. 14.4 Măsurarea presiunii dinamice

7
Fig. 14.5 Silfonul Fig.14.6 Traductorul hidrodinamic

8
 Determinarea vitezei navei şi etalonarea lochului se face în baza
de viteze (zone fără curenţi, cu adâncimi suficient de mari, în
imediata apropiere a coastei, cu repere vizuale la coastă): se
întocmeşte un tabel în care care se trec nr. de rotaţii al elicei,
viteza vântului, starea mării, treptele de viteză, viteza medie
calculată, distanţa dintre repere, timpul parcurs. Se fac două sau
trei treceri pentru fiecare treaptă de viteze şi se calculează viteza
v v v1  2v2  v3
cu relaţia v  1 2 sau v 
2 4
• Baza de viteze se efectuează la ieşirea din şantier sau după o
staţionare îndelungată la cheu (apar depuneri de scoică).

9
• E) Lochurile magnetohidrodinamice (electromagnetice)
se bazează pe legea inducţiei electromagnetice d
e
• Există trei tipuri de traductoare. dt
a) Traductorul de inducţie
• Ecuaţie care dă câmpul electric E indus într-un conductor care se
deplasează cu viteza v faţă de câmpul magnetic de inducţie.
E  xB
 
• Dacă conductorul este apa de mare e   Ed l   vx B d l
 
• Considerând două puncte A şi B dispuse pe direcţia tribord-
 
B B
babord şi expresia devine:

U  Ed l  vx B d l
A A

• Exprimăm viteza v si inducţia B în valori relative

v B
v rel  si B rel 
vc B0

10
• vc - viteza de deplasare a curentului de apă, egal şi de semn opus
vitezei de deplasare a navei în raport cu câmpul magnetic în afara
spaţiului limitrof al traductorului, într-un punct dispus pe verticala
traductorului, în zona unde curgerea este laminară;
• B0- inducţia magnetică la suprafaţa traductorului de viteză.
 
B
• Înlocuind valorile relative se obţine:
U  vc B0  v rel x B rel d l
A
• Experimental s-a constatat că integrala nu depinde de viteza de
deplasare a navei ci de forma şi dimensiunile traductorului şi de
caracteristicile concrete de deplasare ale navei în condiţii reale,
 
B
deci se poate scrie:  v rel x B rel d l  K
A
şi relaţia devine
U  K  B0  vc

• Nici B0 nu depinde de viteza navei deci este constantă, se notează

produsul KB0 = S, sensibilitatea traductorului şi se obţine: U  Sv
11
• Traductoarele de inducţie se construiesc în două variante: un
traductor care poate fi scos în afara zonei de turbulenţă prin
fixarea de un dispozitiv numit spadă şi care permite ridicarea
traductorului la bord pentru a fi protejat la oprirea lochului,
fig.(14.7) şi un traductor de tip pahar care se fixează de corpul
navei fără a avea posibilitatea de a fi manevrat, fig.(14.8).
b) Traductoare de conductibilitate
• Tensiunea electromotoare indusă provoacă în apă apariţia

curenţilor de circulaţie datorită conductibilităţii apei de mare ,
definiţi prin densitatea de curent j k , conform legii lui Ohm:
jk   E
• Pe coloanele laterale ale miezului magnetic sunt dispuse
înfăşurârile de excitaţie executate în opoziţie şi legate
în serie, iar pe coloana centrală este dispusă înfăşurarea de semnal
în care se induce tensiunea electromotoare datorată inducţiei
secundare.

12
1-corpul traductorului din material electroizolant (răşină epoxidică)
2-electromagnetul din tole de oţel electrotehnic
3-înfăşurare
4-electrozi din argint
5-cablu bifilar ecranat pentru alimentarea electromagnetului
6-cablu bifilar ecranat pentru semnal.
Fig.14.7 Traductor de inducţie tip spadă
13
1-corpul traductorului din material electroizolant (răşină epoxidică)
2-electromagnetul din tole de oţel electrotehnic
3-înfăşurare
4-electrozi din argint
5-cablu bifilar ecranat pentru alimentarea electromagnetului
6-cablu bifilar ecranat pentru semnal.
Fig.14.8 Traductor de inducţie tip pahar
14
Fig. 14.9 Traductorul de conductibilitate

15
• Pe coloanele laterale ale miezului magnetic sunt dispuse
înfăşurârile de excitaţie executate în opoziţie şi legate în serie, iar
pe coloana centrală este dispusă înfăşurarea de semnal în care se
induce tensiunea electromotoare datorată inducţiei secundare.
• Tensiunea în coloana centrală se determină cu relaţia U  Sv
unde s-a notat cu S sensibilitatea traductorului: S  2 K 2' K 2
K 2'   Bmax sin tdA
iar S

16
 c) Traductor de loch electromagnetic de forţă
• Curentul electric de circulaţie de densitate j k indus în apa de
mare interacţionează cu câmpul magnetic de inducţie B ,
producând forţe electromagnetice (Laplace) conf. relaţiei: f  j k X B
• Suma forţelor electromagnetice elementare f k în interiorul
domeniului câmpului magnetic dau o forţă totală F , care tinde să
antreneze apa în urma magnetului, iar asupra magnetului
acţionează în sensul contrar deplasării navei. F  K 3B 2 v
K3- constantă ce depinde de caracteristicile constructive ale
traductorului;
• Notând produsul, K 3B 2 v  S (sensibilitatea traductorului) se
poate scrie: F  Sv

17
Fig. 14.10 Principiul de funcţionare al traductorului de forţă

18
• 14.2. Lochurile Doppler . Efectul Doppler-Fizeau
• Fenomenul de modificare a frecvenţei, lungimii de undă şi
perioadei undelor când sunt recepţionate de un observator aflat în
mişcare relativă faţă de sursa emiţătoare.
• Variaţia frecvenţei este proporţională cu viteza de deplasare a
sursei sau observatorului, mediul de propagare a undelor
considerându-se în repaus.
• Fenomenul se poate produce în următoarele situaţii:
- sursă mobilă şi observator fix;
- observator mobil şi sursă fixă;
- sursă şi observator mobile.
• A) Sursă mobilă şi observator fix
• Sursa se deplasează cu viteza v în sens de apropiere, emite
oscilaţii cu frecvenţa fe respectiv de perioadă Te. Vom nota
frecvenţa oscilaţiilor recepţionate de observator cu fr deci de
perioadă Tr şi cu c viteza de propagare a oscilaţiilor. 19
• Se consideră S0 şi S1 poziţiile sursei la momentele de timp t0=0
când emite prima oscilaţie şi t1=Te când emite a doua oscilaţie şi
O poziţia observatorului, (fig(14.11), care la timpul t0’
recepţionează prima oscilaţie şi la timpul t1’ a doua oscilaţie.
• Observatorul recepţionează prima oscilaţie în punctul O (fix)
S 0O
la timpul: t0 
'
c
• Sursa emite a doua oscilaţie la timpul t1=Te, când se află în
punctul S1 după ce a parcurs distanţa S 0 S1  v  T .
• Observatorul recepţionează a doua oscilaţie aflându-se în acelaşi
punct, după timpul: t '  T  S1O  T  S 0O  S1O  T  S 0O  S1O
1 e e e
c c c c
v  Te v  Te
t1'  Te  io'  sau t1'  t0'  Te 
c c

20
Fig. 14.11 Efectul Doppler la deplasarea sursei în sens de apropiere

Fig. 14.12 Efectul Doppler la deplasarea observatorului in sens de

apropiere
21
• Se notează t1'  t 0'  Tr perioada oscilaţiilor recepţionate de
observator şi rezultă: Tr  Te 1  v  sau Tr  Te c  v
• Înlocuind perioadele T  1  si T  1 rezultă:
c c c
fr  fe
e r cv
• În cazul deplasării sursei în sens de depărtare
f e fr urmând acelaşi
raţionament, rezultă: c
fr  fe
cv
B) Observatorul se deplasează, sursa fixă
cv
• Observatorul se deplasează în sens de apropiere f r  f e
c
• În situaţia că observatorul se deplasează în sens de depărtare cv
fr  fe
C) Sursă şi observator mobile c
• Observatorul şi sursa se apropie unul de celălalt
c  vr
fr  fe
c  vs
• Sursa şi observatorul se deplasează în sens de depărtare
c  vr
fr  fe
c  vs
22
Fig.14.13 Efectul Doppler când sursa şi observatorul se deplasează

23
• 14.2.1. Principiul de funcţionare a lochurilor Doppler
• emiţătorul cât şi receptorul se află la bordul navei
• Emiţătorul care este la bordul navei emite cu frecvenţa fe spre o
suprafaţă de reflexie care va recepţiona oscilaţiile la frecvenţa fr1,
c
f 
dată de relaţia r1 e c  v
f

• receptorul va recepţiona oscilaţiile reflectate cu frecvenţa:

cv cv
f r  f e1  f r1
c c cv c
f 
• Înlocuind în relaţia a doua prima relaţie se obţine: r e c  c  v
f
• Rezultă frecvenţa recepţionată
 
de loch dată de relaţia: fr  fe
cv
  cv
• sau  v  1 
f  f 1   
r e
 c  1  
v
 
 c
1
• Având în vedere relaţia de dezvoltare a unei funcţii de forma
1 1 x
într-o serie formată din n termeni: 2 3
 1  x  x  x  .....
1 x
• Relaţia poate fi scrisă sub forma  v  v
2
v3 
f r  f e 1  1  2  3  ....
 c  c c  24
• Efectuând produsul se obţine f r  f e 1  2v  2v  2v  ....
2 3

 c2 c3 

• Având în vedere că v << c,se pot neglija termenii de ordin
c

superior şi se obţine: f r  f e 1  2v  Rezultă: f r  f e  f e 2v

 c  c
• Notând diferenţa f r  f e  f D , numită frecvenţă Doppler, se
2v
obţine relaţia: f D  f e
c
• Când emisia se face spre pupa navei, sau emiţătorul/receptorul se
deplasează în sens de îndepărtare faţă de suprafaţa de reflexie
cv  v 1
avem: f r  f e sau f r  f e 1  
 c 1  v
cv 1
• Având în vedere relaţia de dezvoltare a expresiei c într-o
serie cu n termeni: 1  1  x  x 2  x 3  x 4 ........ 1 x
1 x
 v  v v 2 v3
relaţia se poate scrie sub forma: f r  f e 1  1   2  3  ......
 c  c c c 
• După efectuarea calculelor se obţine: f  f 1  2v  2v  2v 3  ......
2

r e 
 c c2 c3 
 2v 
pot fi neglijaţi termenii de rang superior şi rezultă: f r  f e 1  
 c 
de unde rezultă: 2v
f D   fe
c 25
• Relaţiile f D  f e 2v şi f D   f e 2v sunt valabile când între
c
direcţia de emisie/recepţie şi direcţia
c de deplasare a navei unghiul
este 00 (1800), situaţie întâlnită la lochurile Doppler hidroacustice
utilizate ca instalaţii de manevră pentru determinarea vitezei cu
care nava se apropie de cheu, şi a distanţei până la cheu.
• Practic emisia/recepţia se face spre fundul mării sub un unghi ( )
spre prova faţă de direcţia de deplasare a navei (fig.14.14).
• În acest caz viteza este v cos
cv
f 
• şi relaţia r e c  v devine
f
c  v cos
fr  fe
c  v cos
• Se procedează în mod analog şi se
obţine f Dpv  f e 2v cos f Dpp   f e
2v cos
c c
• Lochul va măsura diferenţa de frecvenţe Doppler obţinute la
emisia spre prova şi spre pupa (sistem Janus ):
2v cos  2v cos 
f D  f Dpr  f Dpp  f e    fe 
c  c  26
Fig.14.14 Principiul lochului Doppler, emisia sub unghi spre prova

27
• de unde rezultă: f D  f e 4v cos
c
• Relaţia de mai sus stă la baza măsurării vitezei longitudinale a
navei, dată de relaţia: v  c f Dpr  f Dpp 
4 f e cos
l

• pentru a determina viteza absolută este necesar să se măsoare şi

viteza laterală a navei, sau componenta transversală a navei.
• Pentru măsurarea ambelor componente ale vitezei navei
(longitudinală şi transversală) se folosesc patru fascicule orientate
ca în (fig.14.15).
• componenta longitudinală a vitezei:
c f Dpr  f Dpp  c f DTb  f DBb 
vL  vT 
4 f e cos 4 f e cos
• componenta transversală a vitezei:
• Modulul vitezei navei se obţine
cu relaţia v  vL2  vT2  c  f Dpr  f Dpp 2   f DTb  f DBb 
2
4 fe
28
 vT  f DTb  f DBb cos
• iar unghiul de derivă cu relaţia: tg der   
vL  f Dpr  f Dpp cos
der  arctg
 f DTb  f DBb cos
 f Dpr  f Dpp cos

• Efectul Doppler reprezintă variaţia frecvenţei oscilaţiilor

recepţionate în raport cu frecvenţa oscilaţiilor emise.
• Variaţia frecvenţei depinde de viteza deplasării relative a sursei şi
receptorului oscilaţiilor

29
Fig.14.15 Emisia în configuraţie Janus-dublă

30
1. PROPAGAREA UNDELOR IONOSFERICE

1.1. Prezentarea ionosferei. Structura ionosferei reale

Prin ionosferã se înþelege acel domeniu ionizat al atmosferei care se

aflã la înãlþimi mai mari de 60 km faþã de suprafaþa Pãmântului.
Fenomenul de ionizare constã în eliberarea unuia sau (mai rar) a mai
multor electroni din pãtura exterioarã a atomului. Ca urmare,
echilibrul electric se stricã si atomul capãtã una sau mai multe sarcini
elementare, devenind ioni pozitivi.
Extragerea unui electron din pãtura exterioarã a atomului se face prin
consum energetic, efectuându-se un lucru mecanic, numit lucru
mecanic de ionizare (W) sau lucru mecanic de iesire.
Metodele de ionizare cunoscute sunt fotoionizarea si ionizarea prin
soc.
Fotoionizarea se produce când cuanta de energie a radiaþiei care
acþioneazã asupra gazului h   W, iar ionizarea prin soc se face prin
ciocnirea electronului cu o particulã, care posedã o cantitate suficientã
de energie cineticã.
La suprafaþa Pãmântului sosesc numai acele raze ultraviolete a cãror
lungime de undã depãseste 2900 Å. Razele ultraviolete, mai scurte,
sunt în întregime absorbite în straturile superioare ale atmosferei.
Puterea lor este consumatã pentru ionizare, pentru disociere si pentru
formarea stratului de ozon. De asemenea, ionizarea atmosferei poate fi
produsã numai de acele particule, cu masa egalã cu masa electronului,
a cãror vitezã depãseste 2100 km/s.
Principala sursã de ionizare este soarele.
Alte surse de ionizare sunt: stelele, meteoriþii, razele cosmice si praful
cosmic.
Atmosfera realã nu este omogenã din punct de vedere al compoziþiei
sale, temperatura atmosferei nu este constantã, iar ionizarea atmosferei
nu se datoreazã numai unei radiaþii ultraviolete monocromatice, ci si
unor radiaþii dintr-o gamã largã de frecvenþe si a unor fluxuri de
particule elementare.
Informaþiile obþinute cu staþiile ionosferice de sondaj vertical indicã
prezenþa a patru straturi ionizate distincte. Aceste straturi au primit
denumirea de stratul D, E ,F1 si F2, în ordinea înãlþimilor la care se
gãsesc.
Ziua se disting patru domenii: D (60-90 Km); E (100-140Km), F1
(180-240), F2 (230-400 Km). Noaptea straturile D si F1 dispar, iar
concentraþia electronicã a straturilor E si F2 se micsoreazã într-o
oarecare mãsurã. Stratul F1 apare numai în lunile de varã, la amiazã.
Straturile D, E si F1 sunt straturi foarte stabile, adicã variaþia
concentraþiei electronice si a înãlþimii la care apare maximul de
ionizare, se repetã de la o zi la alta. În stratul F2 apar foarte des
perturbaþii ionosferice.

1.2. Propagarea undelor ionosferice

1.2.1. Propagarea undelor foarte lungi si lungi

Se numesc unde foarte lungi (UFL), undele care au lungimea de undã
mai mare de 104 m, adicã frecvenþa mai micã de 30 KHz.
Se numesc unde lungi (UL), undele care au lungimea de undã cuprinsã
în gama 103  10 m, adicã frecvenþa în gama 30  300 KHz.
Undele din aceste game se propagã sub forme de unde spaþiale, ca
urmare a reflexiilor succesive care au loc între suprafaþa Pãmântului
si limita inferioarã a stratului D în timpul zilei si a stratului E noaptea.
UFL si UL se propagã într-un ghid de undã sfericã, un perete al
acestuia fiind format din suprafaþa Pãmântului, iar celãlalt, din limita
inferioarã a ionosferei. Ca si în ghidurile de undã metalice, undele
reflectate de ionosferã si suprafaþa Pãmântului interfereazã si
formeazã câmpul electromagnetic al undelor dirijate de ghidul de undã
dat.
Formele de propagare ionosfericã a undelor lungi si foarte lungi pot fi
studiate prin rezolvarea problemei propagãrii undelor într-un ghid de
undã sferic la care, suprafaþa interioarã se comportã ca un conductor,
iar cea superioarã, ca un semiconductor. Problema poate fi rezolvatã
prin acceptarea a douã ipoteze simplificatoare, si anume: suprafeþele
ghidului sunt perfect conductoare si fluxul de putere a undelor poate fi
considerat independent de altitudine la o distanþã destul de suficient
de mare de antenã.
Dacã se noteazã cu P puterea radiatã de o antenã nedirectã, situatã în
punctul A (fig.6.1) atunci în punctul B modulul vectorului densitate
flux de putere, este dat de relaþia
P D W
S   ,  2  (1.1)
A m 
unde: D este coeficientul de directivitate al antenei;
A este aria suprafeþei pe care se distribuie puterea undelor si
reprezintã aria lateralã a conului de rotaþie, cu axa OA si generatoarea
OC, cuprinsã între sferele cu razele a si a + h.

Fig. 1.1 Determinarea fluxului de putere

Deoarece h < a, aria suprafeþei A poate fi determinatã prin
înmulþirea lungimii circumferinþei de razã medie DC cu înãlþimea h,
h
mãsuratã de-a lungul generatoarei BC  :
2
 h
A  2 DC h  2 a  h sin  [m2]. (1.2)
 2
Din (6.1) si (6.2) rezultã:
P D W
S ,  2 , (1.3)
 h  m 
2 a   h sin 
 2
Pe de altã parte
 P D W
S F 2 ,  2 , (1.4)
4r 2
m 
unde r este distanþa la care se propagã undele, iar F este factorul de
atenuare a intensitãþii câmpului electric.
Din (6.3) si (6.4) rezultã:
2r
F (1.5)
 h
2 a   h sin 
 2
173 P D  mV 
Înlocuind în Eef= F,   ,
r  m 
rezultã:
245 P D  mV 
Eef= F,  , (1.6)
 h  m 
 a   h sin 
 2
unde P este exprimat în KW, iar a si h în km.
Dacã se þine cont de acþiunea absorbantã a atmosferei si ionosferei,
relaþia (6) devine
r
245 P D   mV 
Eef= e 20 ,  (1.7)
 h  m 
 a   h sin 
 2
unde  este constanta de absorbþie exprimatã în dB/km, iar r este
lungimea medie drumului parcurs de unde este datã de relaþia
r112  [Km],
unde  se exprimã în grade.
Reflectându-se în straturile stabile E si D, UL si UFL sunt
caracterizate prin constanþa condiþiilor de propagare. Aceasta se
manifestã prin aceea cã, propagarea acestor unde nu este însoþitã de
variaþii bruste si mari ale intensitãþii câmpului electric de recepþie,
nu apar întreruperi neasteptate ale comunicaþiilor radio etc.
Pentru calculul intensitãþii câmpului electric se utilizeazã si formula
lui Austin, stabilitã pe baza generalizãrii rezultatelor obisnuite prin
mãsurãrii.
 0, 0014
300 P D   0,6 r  mV 
E ef  e  m  (1.8)
r sin 
unde: P este exprimat în KW, iar r si  în Km. În cazurile în care se
cunoaste înãlþimea efectivã a antenei, calculele se fac cu relaþia:
0, 0014
120h ef I ef   0,6 r  mV 
E ef  e  m  , (1.9)
r sin 
în care hef si  de la numitor sunt exprimate în m, Ief în A, iar  de la
exponent si r sunt exprimate în Km.
Relaþiile (6.8) si (6.9) permit determinarea intensitãþii câmpului
electric la propagarea undelor deasupra mãrii în timpul zilei, dar pot fi
si folosite si în cazurile propagãrii undelor deasupra uscatului,
începând însã de la distanþele de 2000-3000 Km.
În toate cazurile, relaþiile pot fi folosite pânã la distanþe ce nu
depãsesc 1600018000 Km.

1.2.2. Propagarea undelor medii

Se numesc unde medii (UM) undele având lungimea de undã cuprinsã
între 1001000 m, iar frecvenþa în gama 300 KHz si 3 MHz.
Refexia undelor medii se produce la nivelul statului E, unde
concentraþia electronilor este mai mare.
Undele medii, pe timpul propagãrii ionosferice, trec de douã ori prin
stratul D ziua si reflectate de stratul E (fig.6.2). În ambele straturi are
loc absorbþia undelor radio. Absorbþia undelor medii în straturile D si
E în timpul zilei, este mult mai mare în stratul E în timpul nopþii.
Absorbþia în timpul zilei creste pe mãsura micsorãrii lungimii de
undã.
Fig. 1.2 Propagarea undelor medii
Altã particularitate a UM este apariþia fedingului. Dacã punctul de
recepþie (B) se aflã în zona de acþiune a undei de suprafaþã , iar
noaptea si a undei ionosferice 2, atunci în acest punct are loc
interferenþa celor douã unde. Variind concentraþia electronicã a
stratului E, se modificã înãlþimea la care are loc reflexia undelor si
viteza de propagare a fazei undei, ceea ce duce la un defazaj între cele
douã unde care interfereazã. Modificându-se concentraþia electronicã
a stratului E, se modificã si constanta de absorbþie, ceea ce duce la
modificarea amplitudinii câmpului rezultant.

Fig.1.3. Fedingul în gama undelor medii

Dacã variaþiile concentraþiei electronice sunt neasteptate,

necunoscute dinainte, atunci variaþia intensitãþii câmpului electric în
punctul de recepþie, se numeste feding.
Durata medie a fedingului în aceastã gamã este de ordinul secundelor
si a zecilor de secunde. Când staþia de recepþie este în afara zonei de
acþiune a undelor de suprafaþã, fedingul poate sã aparã în urma
interferenþei a douã unde ionosferice (fig.1.3 b). Fedingul este un
fenomen nedorit, care perturbã condiþiile normale de recepþie.
Efectele fedingului pot fi micsorate sau înlãturate prin metode pasive
si active.
Variaþiile diurne ale intensitãþii câmpului electric în punctul de
recepþie sunt foarte importante în gama undelor medii. Noaptea,
câmpul din punctul de recepþie este rezultatul interferenþei dintre
unda de suprafaþã si cea ionosfericã.
Calculul intensitãþii câmpului electric al undelor medii se poate face
cu ajutorul formulei empirice
P D 4 0, 26r  V 
E ef  10233  e 8,9410  ,  , (1.10)
r m
unde P se exprimã în KW, iar r si  în Km.
Relaþia (1.10) poate fi utilizatã pentru determinarea intensitãþii medii
a câmpului electric în timpul nopþii. Se observã cã Eef scade cu
scãderea lui .
Pentru determinarea intensitãþii câmpului electric s-au întocmit si o
serie de grafice si nomograme.
1.2.3. Propagarea undelor scurte
Se numesc unde scurte (US) undele a cãror lungime de undã este
cuprinsã intre 10m si 100m, ceea ce corespunde unei game de
frecvenþã de la 3 la 30 MHz. Ca si undele lungi si medii, undele
scurte se propagã atât ca unde de suprafaþã, cât si ca unde ionosferice.
Din cauza absorbþiei ridicate a undelor scurte de cãtre sol, undele de
suprafaþã se propagã, în cazul puterilor obisnuite ale emiþãtoarelor, la
distanþe care nu depãsesc câteva zeci de Km.
În cazul propagãrii ca unde ionosferice, US pot fi folosite pentru
radiocomunicaþii la distanþe oricât de mari. Aceasta se datoreazã
faptului cã, propagându-se prin ionosferã, undele scurte suferã o
absorbþie relativ micã, care se micsoreazã pe mãsura cresterii
frecvenþei.
În condiþii normale de propagare ionosfericã a US, fiecare dintre
straturile ionosferei îndeplineste o funcþie bine determinatã. Straturile
D si E sunt straturi absorbante, iar F2 este stratul reflectant (fig. 1.4).

Fig. 1.4 Propagarea undelor US

Absorbþia US în cazul reflexiei în F2 este mult mai micã decât

absorbþia pe care o suferã US în cazul trecerii prin straturile D si E pe
drumul dus si întors. Gradul de absorbþie al US este caracterizat de
factorul de atenuare
 R 
  exp   (l)dl ,
 (1.11)
 
 0 
unde: (l)- constanta de atenuare;
R –lungimea porþiunii de traiectorie de-a lungul cãreia are loc
absorbþia.
Dacã se þine cont cã în cazul US densitatea curenþilor de deplasare
este mult mai mare decât a curenþilor de conducþie si de faptul cã
permitivitatea mediului ionizat
N  1 
ir1 si 2>>2, rezultã L1,3510-7 2 ;  , (1.12)
f   m
unde:  reprezintã numãrul de ciocniri pe secundã între electronii
liberi si moleculele neutre;
 – pulsaþia oscilaþiilor;
N – concentraþia electronicã.
Relaþia (6.12) aratã cã constanta de atenuare variazã invers
proporþional cu pãtratul frecvenþei, precum si faptul cã pentru o
valoare datã a frecvenþei, gradul de absorbþie este determinat de
produsul dintre concentraþia electronicã si numãrul de ciocniri.
Pentru stratul E, N=10-7, iar pentru F2, N=10.
În consecinþã, constanta de atenuare a undelor scurte în stratul E este
de aproximativ 100 ori mai mare decât în stratul F2. În general se
poate neglija absorbþia undelor în stratul F2 în comparaþie cu cea din
stratul E.
În condiþii reale de propagare a US acestea sunt absorbite nu numai în
zona concentraþiei electronice maxime a stratului E, unde este
valabilã relaþia (6.12), ci si în celelalte domenii ale ionosferei. În
aceste domenii numãrul de ciocniri este comparabil cu pulsaþia, deci
în relaþiile de calcul  nu mai poate fi neglijat în raport cu , iar
constanta de atenuare are altã dependenþã faþã de frecvenþa undelor.
La realizarea unei linii de radiocomunicaþie pe unde scurte, trebuie sã
fie îndeplinite simultan douã condiþii:
frecvenþa undelor trebuie sã fie mai micã decât valoarea maximã
determinatã pentru lungimea liniei de radiocomunicaþie datã si pentru
lungimea liniei de radiocomunicaþie datã si pentru gradul de ionizare
a stratului reflectat la momentul dat;
absorbþia undelor nu trebuie sã fie exclusiv de mare.
Prima din aceste condiþii aratã cã, o anumitã linie de
radiocomunicaþie, în anotimpul si ora propusã, se pot folosi undele a
cãror frecvenþã nu depãseste o anumitã valoare maximã. Aceastã
condiþie limiteazã partea superioarã a gamei de frecvenþã folosite.
Cealaltã condiþie limiteazã partea inferioarã a gamei, deoarece, cu cât
este mai micã frecvenþa folositã, cu cât este mai mare absorbþia.
Prima condiþie este foarte criticã.
Dacã aceastã condiþie nu este îndeplinitã, undele nu se vor mai
reflecta de stratul F2 si, independent de puterea emiþãtorului, nu vor
ajunge în punctul de recepþie. A doua condiþie nu este criticã. Se
poate lucra cu putere mai mare si cu antene mai directive.
Distanþa la care poate sã ajungã undele printr-o reflexie depinde de
frecvenþa undelor si de unghiul de înãlþare sub care pleacã undele de
la suprafaþa Pãmântului (fig.1.5). Undele cu frecvenþã mai mare se
reflectã la înãlþime mai mare deci si distanþa la care ajung o sã fie
mai mare. Undele care pleacã sub un unghi de înãlþare mai mic se
propagã la o distanþã mai mare. Dacã se aleg în mod corespunzãtor
frecvenþa undelor si unghiul de înãlþare, atunci se poate realiza
lungimea liniei de radiocomunicaþie doritã.

Fig. 1.5 Distanþa la care se propagã undele printr-o reflexie

Totul, însã, depinde de concentraþia electronicã a stratului F2 la

momentul considerat. Undele din gama de la 10 la 100 m folosite
pentru radiocomunicaþii la distanþe mari, se împart în trei subgame, si
anume:
undele de zi (10    25 m);
undele de noapte (35    100 m);
undele intermediare (25    100 m).

O astfel de împãrþire este însã convenþionalã, iar limitele dintre

aceste subgame depind foarte mult de anotimp, de faza perioadei
activitãþii solare, precum si de poziþia geograficã a liniei de
radiocomunicaþie.
În figura 1.6 se prezintã posibilitãþile de propagare a modelelor din
aceste subgame.

Fig. 1.6 Traiectoriile posibile ale undelor scurte

Undele de zi ziua, undele de noapte noaptea si undele intermediare si
ziua si noaptea au traiectoria notatã cu 1. Undele de zi noaptea pot
avea traiectoria 2, adicã aceste unde s-ar putea sã fie reflectate datoritã
concentraþiei electronice insuficient de mare.
Undele de noapte ziua pot urma traiectoria 3.
În ceea ce priveste propagarea undelor US, aceasta nu are condiþii
constante, asa cum are cea a undelor lungi si medii.
Aceasta se explicã prin faptul cã stratul F2 nu are o structurã constantã
ca si straturile D, E. si F. Caracterul variabil al structurii stratului F2
influenþeazã în mod deosebit propagarea undelor scurte.
Variaþia structurii ionosferei de la o zi la alta, de la o orã la alta,
precum si faptul cã stratul F2 este supus influenþei perturbaþiilor
ionosferice, duc la apariþia unor variaþii mari ale nivelului
semnalului.
Fig. 1.7 Fedingul de interferenþã

La recepþionarea semnalelor în gama undelor scurte, fedingul se

manifestã printr-o variaþie dezordonatã, aleatoare a nivelului
semnalului. Amplitudinea câmpului electric variazã în limite largi.
Perioada fedingului (intervalul de timp între douã minime sau maxime
succesive) variazã de la câteva zeci de secunde, pânã la zecimi de
secundã. În cazul US fedingul este rezultatul interferenþei mai multor
unde ajunse în punctul de recepþie în urma reflexiei din ionosferã. Se
deosebesc douã tipuri de feding:
– prin interferenþã (fig. 1.7);
– prin polarizare.
În fig 1.7 este reprezentat cazul în care în punctul B sosesc douã unde
pe drumuri diferite. În cele trei domenii în care au loc reflexiile,
concentraþia electronicã variazã aleator si în mod diferit, ceea ce duce
la modificarea înãlþimilor la care au loc reflexiile (deci modificarea
traiectoriilor), a vitezei de propagare si a constantei de atenuare.
Datoritã acestora variazã faza si amplitudinea câmpurilor care
interfereazã, deci variazã si amplitudinea câmpului rezultat.
În figura 1.7 b s-a considerat cã fedingul apare datoritã interferenþei în
punctul B a undei obisnuite (ordinare) cu cea obisnuitã (extraordinare)
de la o altã razã.
Un asemenea tip de feding este mai pronunþat, deoarece cele douã
unde se propagã cu viteze diferite si sunt absorbite în ionosferã în mod
diferit.
Unda obisnuitã si cea neobisnuitã apar datoritã comportãrii ionosferei
ca un mediu anizotrop.
În fig.1.7 c s-a þinut cont de faptul cã, neomogenitãþile locale din
ionosferã duc la reflexii parþial difuze, în locul reflexiei pure a
undelor. Dupã trecerea prin ionosferã unda apare ca un fascicul de
unde care conþine o mulþime de unde (raze) elementare.
În acest mod în punctul de recepþie B, ajung mai multe unde
elementare, care fac parte din diferite fascicule.
Pe lângã fedingul de interferenþã apare si fenomenul de feding de
polarizare, datoritã schimbãrii polarizãrii undelor la trecerea prin
ionosferã.
Acþiunea celor douã tipuri de fedinguri duce la un feding total (fig.
1.8).

Fig.1.8 Fedingul general (total)

Propagarea US se caracterizeazã printr-o particularitate nemaiîntâlnitã

la alt tip de unde si anume, prezenþa asa numitei zone de tãcere, prin
care se inþelege o zonã inelarã, care înconjoarã emiþãtorul si în care
recepþia semnalului este imposibilã (fig.1.9).
Fig. 1.9 Zona de tãcere
Existenþa zonei de tãcere la propagarea US este condiþionatã de
faptul cã undele de suprafaþã, suferind o absorbþie puternicã, nu ating
limitele exterioare ale zonei de trecere. Pe de altã parte, undele
ionosferice ajung numai în puncte situate în afara limitelor zonei de
tãcere datoritã unghiului de înãlþime mare.
Absorbþia relativ redusã, suferitã de undele radio în cazul propagãrii
lor la distanþe mari, face posibilã înconjurarea globului pãmântesc de
cãtre acestea. În condiþii favorabile se observã cazuri de propagare
multiplã a undelor în jurul Pãmântului ceea ce duce la fenomenul de
ecou.
Ecranul se poate datora atât undei directe (1 în fig.1.10) cât si undei
inverse (2 în fig. 1.10). Atât ecoul direct, cât si cel invers poate fi
multiplu.
Fig. 1.10 Ecoul în gama undelor scurte

Þinând seama de faptul cã pentru propagarea undelor în jurul

Pãmântului la ecuator sunt necesare 0,13 s, rezultã cã diferenþa de
timp între sosirea semnalelor care înconjoarã de un numãr diferit de
ori globul Pãmântesc, va fi un multiplu de 0,13 secunde.
Aceastã întârziere relativ mare a semnalelor ecou este sesizatã de
urechea omeneascã. Pentru ca sã aparã ecoul este necesar ca ionosfera
sã se gãseascã în acelasi regim de ionizare pe toatã traiectoria undelor.
Aceastã condiþie poate fi îndeplinitã numai în zona de semiiluminare
a Pãmântului, care reprezintã o fâsie relativ îngustã si care se mutã pe
suprafaþa Pãmântului odatã cu rotirea acestuia.

1.2.4.Propagarea undelor metrice (unde ultrascurte)

Sunt undele cu lungimea de undã cuprinsã între 1 m si 10 m, iar
frecvenþa între 30 MHz si 300 MHz.
În anii în care activitatea solarã este maximã undele metrice pot fi
utilizate pentru legãturi radio la distanþe foarte mari. Undele metrice
se pot propaga la distanþã mare si datoritã fenomenului de dispersie în
ionosferã.
Se remarcã faptul cã undele metrice sunt singurele care se propagã
atât ca unde ionosferice, troposferice, cât si ca unde de suprafaþã.
De asemenea, pot trece prin ionosferã, deci pot fi utilizate pentru
legãturi cosmice.
1.2.5. Propagarea undelor foarte scurte (microunde)
Sub numele de unde foarte scurte se înþeleg undele: decimetrice,
centimetrice si milimetrice. Pentru:
undele decimetrice:-10-1   < 1 m, (300 MHz  f  GHz);
undele centimetrice- 10-2    10-1 .m, (3 GHz  f  GHz);
undele milimetrice 10-310-2m, (30 GHz  f  300 GHz).
Undele decimetrice si centrimetrice nu se reflectã în ionosferã, deci nu
pot fi folosite ca unde ionosferice. Undele din aceste game se propagã
la distanþe mici ca unde de suprafaþã si la distanþe mari ca unde
troposferice. Aceste unde trec usor prin ionosferã si pot fi utilizate la
realizarea legãturilor cosmice.
Undele milimetrice nu sunt influenþate de ionosferã.

Exemple de echipamente si frecventele de lucru;

Loran-C 100 kHz.
Navtex 518 kHz.
Voce, radiotelex si DSC 1,6 - 30MHz
Voce si DSC 155–174 MHz.
RADAR , SART 9 GHz.
GPS L-banda frecventa 1-1,4GHz.
INMARSAT L-banda frecventa 1,5-1,6GHz.

1.3 Radiatia dipolului elementar λ/2

 (1.13)

Cimpul radiat de dipolul de lungime l la distanta r pe directia θ,de

curentul I si pulsatie ω.
 (1.14)

Banda-Lungimea de unda
AF Audio 0Hz–20 kHz , 15 km
RF Radio 10 kHz–300 GHz ,30 km - 0.1 cm
VLF Very low 10–30 kHz ,30 km - 10 km
LF Low 30–300 kHz ,10 km - 1 km
MF Medium 300–3000 kHz ,1 km -100m
HF High 3–30MHz ,100 m - 10m
VHF Very high 30–300MHz ,10 m - 1m
UHF Ultra high 300–3000MHz ,1m -10 cm
SHF Super high 3–30 GHz ,10 cm - 1 cm
EHF Extreme high 30–300 GHz ,1 cm - 0.1 cm
Very low frequency 3–30 kHz ,Propagarea cu unda de suprafata,puteri
mari la emisie antene de mari dimensiun.
Low frequency 30–300 kHz,Unda de suprafata,feding,putere mare
emise,
Medium frequency 0.3–3MHz Unda de suprafata pe durata zilei,unda
ionosferica noaptea,feding
High frequency 3–30MHz Unda ionosferica,acoperire globala
Very high frequency 30–300MHz Unda directa,distanta este data de
inaltimea antenelor
Ultra high frequency 0.3–3 GHz Unda directa ,comunicatii satelit,sau
legaturi radioreleu
Super high frequency 3–30 GHz Unda directa,radar satelit
Extreme high frequency 30–300 GHz,Unda directa,nu este utulizata

5.2.1. Frecvenţa de rezonanţă

Frecvenţa de rezonanţă are ca echivalent mecanic fie o coardă întinsă
între 2 puncte, fie o tijă metalică fixată la unul din capete. În cazul
vibraţiei în coardă sau tijă apar ventre şi noduri.
Astfel, dacă ciupim coarda, capetele rămân fixe (noduri) iar partea
centrală vibrează prezentând un maxim de amplitudine la centru –
ventru. Aspectul instantaneu al corzii în timpul oscilaţiei ne sugerează
o semiperioadă a sinusoidei şi din această cauză spunem că este vorba
de o oscilaţie în /2 (semiundă).
Din contră, în cazul tijei metalice fixată la unul din capete vom avea
un nod la polul de fixare şi un ventru la vârful tijei, care atinge
amplitudinea maximă a oscilaţiei. În acest caz avem de-a face cu ½
dintr-o semiundă, deci cu /4.
În ceea ce priveşte curenţii de RF care apar într-o antenă, trebuie spus
că fiecărui nod de intensitate îi corespunde un ventru de tensiune şi
invers. Modul de excitaţie al antenei poate fi scos în evidenţă la
emisie.
Excitând antena conectată la pământ pe lungimi de undă din ce în ce
mai mici, vom întâlni succesiv următoarele situaţii:
oscilaţia fundamentală în /4
oscilaţia în 3/4
oscilaţia în 5/4 şi aşa mai departe

Fig.1. Moduri de oscilaţie ale unei antene verticale

Observaţie
În acest mod de lucru se remarcă faptul că, atunci când antena este
legată la sol, se formează o imagine reflectată a acesteia – antenă
imagine.
În cazul antenelor care nu sunt conectate la sol – fie verticale, fie
orizontale, la cele 2 extremităţi ale firului nu putem avea decât noduri
de intensitate, oscilaţia fundamentală fiind în acest caz în /2. Pentru
acest tip de antene, oscilaţiile armonice posibile sunt în 2/2, 3/2,
4/2 şi aşa mai departe.
Fig.2. Moduri de oscilaţie ale unei antene orizontale

Şi aceste antene au o imagine electrică simetrică reflectată în sol.

Concluzii
În principal, frecvenţa de rezonanţă a unei antene depinde de
dimensiunile sale fizice.
La frecvenţa de rezonanţă, Za este minimă.

5.2.2. Lungimea fizică şi lungimea electrică a antenei

În funcţie de natura materialului din care este confecţionată antena nu
se comportă ca un model ideal, lungimea sa electrică necorespunzând
exact lungimii fizice: de exemplu, un fir lung de 20m nu va oscila în
/2 pe o lungime de undă de 40m, ci în realitate, în jurul lungimii de
42m, datorită aşa ziselor “efecte de capăt” la izolatoarele terminale,
care provoacă o “alungire electrică” a conductorului cu cca. 5%.
De exemplu, pentru a obţine rezonanţa pe  = 40m (7,5 MHz)
lungimea antenei în /2 se determină cu formula:

143 143
L   19,06m
f 7,5
În acelaşi mod, lungimea fizică a unui conductor oscilând în /4 poate
fi calculată cu formula:
7,5
L
f

5.2.3. Impedanţa antenei Za

Impedanţa antenei este o mărime ce caracterizează în esenţă
proprietăţile de impedanţă ale unei antene în punctul de alimentare
(locul de conexiune al liniei de transmisie).
Această impedanţă Za nu trebuie înţeleasă în sensul unei rezistenţe de
c.c. şi nu poate fi măsurată cu instrumente simple corespunzător
definiţiei de bază a unei rezistenţe, impedanţa antenei reprezintă
tensiune/curent în punctul de alimentare al unei antene. Deoarece
antena este un dispozitiv cu proprietăţi de rezonanţă, Za nu este o
rezistenţă ohmică ci este o mărime complexă, adică pe lângă partea
rezistivă mai are o parte capacitivă şi una inductivă. Corespunzător
comportării rezonante, ZA = f(frecvenţă)
ZA(f) = RA + XA(f)
RA se compune din:
rezistenţa de pierderi RP
rezistenţa de radiaţie Rr
RA = RP + Rr
De obicei, RP Rr, pentru că sub aspect energetic o antenă se
realizează astfel încât pierderile în ea să fie minime şi ca să radieze în
spaţiu cea mai mare parte a energiei care i se aplică, sau să cedeze cea
mai mare parte a energiei pe care o recepţionează din spaţiu.
Antena absoarbe sau cedează cea mai mare parte a energiei atunci
când frecvenţa de rezonanţă a antenei este egală cu frecvenţa undei
electromagnetice recepţionate sau radiate, cu alte cuvinte când antena
este acordată pe frecvenţa recepţionată sau pe care o emite.
Antena se prezintă de fapt ca un circuit acordat de tip serie care la
rezonanţă se comportă practic ca o rezistenţă pură.
RA = RP + Rr  Rr
Reactanţa XA este nulă la rezistenţă.
Să vedem cum se modifică cele 2 componente, activă şi reactivă, în
funcţie de frecvenţă.
Există mai multe situaţii, funcţie de lungimea fizică l a antenei în
raport cu lungimea de undă  a radiaţiei emise sau recepţionate cu
acea antenă. Astfel, se deosebesc următoarele cazuri:
l   - componenta activă este de câţiva ohmi, cea reactivă de ordinul
K - reactanţa antenei este capacitivă
l = /4, RA  18, XA  400 - 500
l = /2, RA  73, XA  0 – antena este la rezonanţă
l = /2, XA –reactanţa antenei este inductivă şi predominantă
Observaţie
Impedanţa antenei ZA nu depinde de dimensiunile ei fizice ci de
raportul dintre dimensiune şi .
Întrucât antena se conectează la receptor prin intermediul unei linii de
transmisie, se pune problema transferului maxim de energie între
antenă şi acestea. Aceasta are loc atunci când este realizată condiţia de
adaptare ZA = Zlinie. Cum liniile de transmisie sunt realizate cu
impedanţe standard de: 50, 60, 75, 240, 300, este necesar ca şi
antenele să se realizeze cu impedanţe apropiate de aceste valori. În
situaţia în care ZAZlinie se spune că nu există adaptare între antenă şi
linia de transmisie.

5.2.4. Câştigul antenei G

Este o mărime relativă care caracterizează o antenă de recepţie şi se
defineşte ca fiind raportul dintre puterea captată de antena de recepţie
respectivă şi puterea captată de o antenă dipol în /2, dacă ambele se
găsesc într-un câmp electromagnetic omogen şi dacă sunt iradiate pe
direcţia lor principală de recepţie.
G = Pa/PN
Câştigul unei antene se exprimă în dB:

G  10 lg
Pa
dB
PN
Uneori se foloseşte şi câştigul în tensiune:

Gu  20 lg
Ua
dB
UN
Ua – tensiunea indusă în antenă
UN – tensiunea indusă în dipolul etalon
Această relaţie se foloseşte numai dacă cele 2 antene au aceeaşi
impedanţă.
De obicei, câştigul nu este constant în gama de frecvenţe recepţionate
de antenă, el variind mai mult sau mai puţin.
 G[dB]

f [MHz]
Fig.3. Câştigul unei antene

5.2.5. Banda de trecere B3dB

Prin analogie cu circuitele oscilante, se poate defini banda de trecere a
unei antene ca fiind banda de frecvenţă în limitele căreia caracteristica
de frecvenţă, impedanţa şi deci tensiunea nu variază în amplitudine cu
mai mult de 3dB.
Banda de trecere depinde de mulţi factori, cum ar fi:
forma constructivă a antenei
dimensiunile fizice ale elementelor constructive ale antenei
numărul elementelor constructive

Observaţie
Trebuie menţionat faptul că există o strânsă dependenţă între B3dB şi
G, adică se poate obţine o mărire a G pe seama micşorării B3dB.
Oricum s-ar face dimensionarea unei antene, câştigul maxim nu poate
fi depăşit pe seama îngustării B3dB.
5.2.6. Directivitatea
Directivitatea exprimă proprietăţile de selectivitate spaţială ale
antenei. Pentru a defini directivitatea unei antene se impune precizarea
următoarelor parametri:
raportul faţă/spate
unghiul de deschidere pe verticală
unghiul de deschidere pe orizontală
Antenele prezintă radiaţii diferite în funcţie de direcţie – maxime pe
unele direcţii, minime pe alte direcţii. Măsurând intensitatea câmpului
electromagnetic radiat de o antenă în diferite puncte ale unei sfere
având o rază de cel puţin 5 în jurul unei antene, se poate determina
diagrama (corect) de directivitate a antenei în plan H şi plan V.
Caracteristica de directivitate a unei antene reprezintă deci
reprezentarea grafică a valorilor normate ale intensităţii curentului
electromagnetic radiat de o antenă în funcţie de unghiul sub care se
face măsurătoarea.
Reprezentarea se face în coordonate polare iar normarea se face faţă
de intensitatea curentului electromagnetic radiat pe direcţia
privilegiată a antenei.
Caracteristica de radiaţie a unei antene este descrisă exact de cele două
diagrame de directivitate – în plan H şi plan V.
Evident, se pot face reprezentări ale componentei electrice
(componente E) sau ale componenţei magnetice (componente H) ale
câmpului electromagnetic. Cele două diagrame vor fi situate în planuri
perpendiculare.
Ce se poate observa pe diagrama de directivitate:
lobul (lobii) principali
lobul (lobii) secundari
direcţia lobilor secundari
amplitudinea lobilor secundari
unghiul de directivitate al antenei (de deschidere) pe verticală şi pe
orizontală
raportul faţă/spate
Fig.4. Diagrama de directivitate a unei antene

Unghiul de directivitate reprezintă unghiul în care tensiunea normată

scade la valoarea 0,707 evident unghiul de directivitate se măsoară pe
lobul principal, deci pe direcţia de radiaţie cea mai avantajoasă.
Uneori unghiul de directivitate se defineşte ca deschidere pentru o
jumătate de valoare deoarece în acest domeniu unghiular puterea din
antenă ajunge la jumătatea valorii sale. Unghiul de directivitate (de
deschidere) este dat atât pentru planul H cât şi pentru planul E al
diagramei.
Unghiul de deschidere (directivitate) este un parametru important al
antenei mai ales când este necesară separarea cât mai netă a două
emiţătoare situate pe direcţii apropiate.
Directivitatea pe orizontală a unei antene este necesară pentru a
asigura protecţia împotriva perturbaţiilor datorată posturilor de emisie
şi reflexiilor.
Directivitatea pe verticală asigură protecţia împotriva paraziţilor
industriali şi a reflexiilor care vin de jos.

Raportul faţă/spate reprezintă raportul dintre tensiunea maximă

(radiaţia maximă) indusă când emiţătorul este în faţă şi valoarea medie
a tensiunii induse într-o antenă când aceasta este rotită cu 180.
RFS este dependent de modul de construcţie a antenei:
RFS  20 log
U0
dB
U180
RFS este o măsură a directivităţii unei antene. Evident, la o antenă
direcţională, este de dorit ca RFS să fie cât mai mare.
VSWR=VMAX/VMIN

5.2.7. Polarizarea
Structura curentului electromagnetic în apropierea unei antene de
emisie este relativ complicată, dar la distanţe mari această structură se
simplifică foarte mult, devenind ceea ce se numeşte o undă plană.
Unda plană se caracterizează prin aceea că liniile de forţă ale câmpului
electric E şi ale celui magnetic H sunt paralele şi echidistante. Câmpul
E este perpendicular pe H şi ambele sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare.
Prin noţiunea de polarizare a unei unde plane se defineşte orientarea
undei în spaţiu luând ca referinţă direcţia câmpului electric E.
Se numesc unde polarizate orizontal acele unde care se propagă astfel
încât vectorul E este orizontal, respectiv câmpul este orizontal.
Unde polarizate vertical sunt undele care se propagă astfel încât
vectorul câmpului electric E este vertical, respectiv câmpul electric E
este vertical.
Evident antena de recepţie sau de emisie va fi polarizată orizontal sau
vertical. La fel cea de emisie.
În practica mondială se utilizează preponderent polarizarea orizontală
a undelor şi doar prin excepţie, atunci când se urmăreşte înlăturarea
oricărei posibilităţi de interferenţă între 2 emiţătoare sau 2 translatoare
mici şi vecine, se recurge la polarizarea verticală a uneia din ele.
Polarizarea orizontală este preferată deoarece este răspândită părerea
că se reflectă mai puţin de obstacole, ceea ce uşurează lupta împotriva
reflexiilor. Există antene care pot recepţiona atât unde polarizate
orizontal cât şi unde polarizate vertical.

5.2.8. Înălţimea eficace (efectivă)

După cum o antenă cuprinde părţi verticale, orizontale sau oblice,
proprietăţile sale de radiaţie sau recepţie (colectare) nu sunt aceleaşi
pe aceste părţi. De aceea se utilizează noţiunea de “înălţime eficace” a
antenei pentru a indica performanţele sale.
De exemplu, mijlocul cel mai curent de a creşte înălţimea eficace a
unei antene verticale este de a conecta la capătul său superior o
continuare orizontală în formă de L întors, T etc.
Înălţimea efectivă a unei antene hef se defineşte ca fiind lungimea unui
dipol parcurs de un curent uniform şi egal cu curentul maxim care ar
produce acelaşi câmp în direcţia principală de radiaţie, la o distanţă
dată.

5.2.9. Pierderile în antene

Pierderile în antene se împart în 5 categorii:
pierderi ohmice, prin disipare termică în conductoare
pierderi prin defecte de izolament
pierderi prin radiaţii parazite
pierderi în cabluri
pierderi provocate de prezenţa undelor staţionare în liniile de
alimentare

Pierderi ohmice
Orice conductor prin care trece un curent intens se încălzeşte, datorită
pierderilor prin efect Joole.
Intensitatea curentului care trece prin unitatea de suprafaţă din
secţiunea conductorului se numeşte densitate de curent.
Pentru curent continuu densitatea de curent este constantă în toată
secţiunea conductorului.
Pentru curentul de RF, densitatea de curent este mai mare la marginea
(periferia) conductorului pe care îl străbate decât în interiorul său.
Acest efect este cu atât mai pronunţat cu cât este mai mare frecvenţa
curentului, ajungându-se ca la anumite frecvenţe, curentul de RF să
circule numai pe suprafaţa conductorului – efect pelicular.Este clar că
 l
formula clasică de calcul a rezistenţei  R    nu se mai poate
 S
aplica în cazul acesta, întrucât secţiunea reală prin care circulă
curentul de RF nu mai este secţiunea conductorului. De asemenea,
este clar că rezistenţa conductorului creşte odată cu frecvenţa. Această
rezistenţă provoacă pierderi prin disipaţie termică.

Pierderi prin defecte de izolament

Aceste pierderi se manifestă prin scurgeri în izolatoare, mai ales în
acele puncte unde avem maxime de tensiune (de exemplu, la
extremităţile antenei). De aceea se folosesc un număr mai mare de
izolatoare, de preferat cu suprafaţă lucioasă.
De asemenea, în situaţia în care antenele sunt fixate în puncte
intermediare, este de preferat ca izolatoarele să fie poziţionate în
noduri de tensiune (maxime de curent).

Pierderi prin radiaţii parazite

Este vorba de pierderile provocate de radiaţia liniilor de alimentare
poziţionate greşit. Această situaţie apare de obicei în cazul liniilor
bifilare, deoarece liniile concentrice (cabluri coaxiale) nu radiază
aproape de loc, cămaşa (tresa) exterioară fiind conectată la masă şi
servind de blindaj (ecran) pentru conductorul central.
Radiaţia parazită în liniile bifilare are loc când apare:
disimetrie între cele două conductoare
cotitură bruscă în unghi drept iar conductorul exterior este decalat faţă
de cel interior
când conductoarele liniei nu sunt paralele cu suprafeţele pe lângă care
trec
distanţa dintre conductoare nu este menţinută constantă pe tot traseul
liniei

Pierderi în cabluri
De obicei, legătura între antenă şi receptor se realizează fie cu cabluri
coaxiale, fie cu panglică bifilară (cablu bifilar). În cazul unor semnale
foarte slabe şi a unor lungimi mari de cabluri pe traseul antenă-
receptor se produc pierderi mari de energie. De aceea:
se utilizează trasee minime
se utilizează linii de transmisie cu pierderi cât mai reduse
se acordă o atenţie deosebită adaptărilor antenă-cablu-receptor pentru
ca transferul de energie să se facă optim.

Pierderi provocate de prezenţa undelor staţionare în liniile de

alimentare
O linie de alimentare care se termină pe o sarcină având impedanţa
diferită de a liniei devine sediul undelor staţionare. În această situaţie,
neavând loc o adaptare de impedanţă între antenă şi cablul de
alimentare, antena nu mai beneficiază de întreaga putere de RF dată de
emiţător (de ex.), o parte din această putere întorcându-se la generator.

Tipuri de antene
 (1.15)

(1.16)

5.3.1. Antene pentru unde medii şi scurte (MF şi HF)

Antene monofilare:
antena în L răsturnat
antena în T cu braţe egale sau inegale
antena verticală

Antene multifilare cu priză

Antene fir lung (long-wire) – pentru funcţionare corectă, lungimea ei
trebuie să fie cel puţin /2

Observaţii
Coborârea (legarea) acestor antene la emiţător/receptor se realizează
cu conductor obişnuit, izolat şi nu printr-o linie de transmisie. Din
această cauze ele radiază practic pe toată lungimea lor, ceea ce face să
se înregistreze pierderi.
Diagrama de radiaţie a acestor antene se schimbă foarte mult în
funcţie de:
înălţimea antenei deasupra solului (pământului)
frecvenţa semnalului cu care este excitată antena (modul de vibraţie al
antenei)
Unghiul de radiaţie în plan vertical al antenei este deosebit de
important în randamentul antenei deoarece este preferabil să
concentrăm radiaţia antenei sub un unghi redus deasupra orizontului.
În acest mod, la realizarea legăturii între 2 puncte printr-o singură
reflexie în ionosferă se evită pierderile datorate reflexiilor multiple.
Antenele verticale au o diagramă de radiaţie omnidirecţională în plan
orizontal. De obicei, în această gamă de frecvenţe se utilizează antene
verticale atunci când nu există spaţiul necesar pentru o antenă
orizontală.
(1.16)
Fig.1. Diagrame de radiaţie pentru antene

d) Antene dipol
În general se montează orizontal. Se alimentează simetric sau
nesimetric.
Fiind simetrice prin construcţie, produc interferenţe minime. Sunt
simple şi eficace.
Impedanţa de intrare la dipol depinde de înălţimea faţă de sol şi este
de cca. 70-75 când lungimea braţelor este de /4 sau n/4.
Alimentarea se poate face cu:
cablu coaxial plus transformator de simetrizare
linie torsadată
linie paralelă
De obicei, antena dipol în această gamă este în /2, ea putând fi
utilizată în mai multe subgame.
Fig.2. Antena dipol: construcţie fizică, distribuţia curentului şi a
tensiunii în antenă, banda de trecere

Observaţii
Practic, impedanţa unei antene dipol în semiundă este 73,
considerând conductorul antenei infinit de subţire şi antena suspendată
la distanţă infinită de pământ. Cum diametrul conductorului este
2mm de obicei iar distanţa de pământ este de câţiva metri, rezistenţa
de intrare a antenei este practic cuprinsă între 6065.
Diagrama de radiaţie în plan H este simetrică şi are forma de 8,
maximum de radiaţie fiind pe direcţia perpendiculară pe lungimea
antenei, iar minimum pe direcţia antenei.
Diagrama de radiaţie în plan vertical depinde de înălţimea de
suspendare a antenei şi prezintă mai mulţi lobi.
Fig.3. Diagrame de radiaţie pentru antena dipol

5.3.2. Antene cu polarizare verticală

Forma clasică a radiantului vertical este antena verticală în /4, la care
cel de al doilea segment în /4 necesar formării radiantului obişnuit în
/2 este format de imaginea reflectată în sol a radiantului vertical.
În cazul conductibilităţii ideale a solului, unghiul vertical de radiaţie
are o valoare foarte mică (6-7) ceea ce este avantajos pentru legături
radio DX, iar diagrama de radiaţie în plan orizontal este
omnidirecţională. Această antenă se folose4şte de obicei în US, în
gama superioară şi în UUS.

Fig.4. Antena cu polarizare verticală

Construcţia este simplă, ocupă loc redus, are un randament bun de

radiaţie.

Dezavantaj
Impedanţa de intrare joasă a antenei 30-35 face dificilă adaptarea cu
liniile de alimentare curente (cabluri coaxiale).
Antena ground-plane clasică
Întrucât montarea antenei se face la înălţime cât mai mare, în loc de
pământ se creează un pământ artificial realizat de obicei cu mai mulţi
conductori dispuşi radial la baza antenei verticale şi având lungimea
/4 – contragreutăţi.
Antena ground-plane clasică are contragreutatea realizată cu 4
conductoare orizontale în /4, izolate la capete (maxim de transmisie).
Impedanţa de intrare este de cca. 30 şi de aceea, pentru adaptare,
conductoarele radiale se montează înclinat la 135 sau mai mult faţă
de radiantul vertical, ceea ce are ca efect mărirea rezistenţei de intrare
a antenei la cca. 50.
De obicei, conductoarele radiale sunt cu cca. 2,5% mai lungi decât
radiantul vertical. Pentru adaptarea cablu coaxial-antenă se folosesc
bucle de adaptare în /4 sau alte dispozitive.

Antena ground-plane cu 3 conductoare radiale

În loc de 4 are 3 conductoare radiale, la 120 şi înclinate la 135 faţă
de radiantul vertical. În plan orizontal are o diagramă de radiaţie sub
forma unei trefle iar în plan vertical un unghi de radiaţie de 6-7.
Rezistenţa de intrare este de cca. 50, antena putând fi alimentată cu
un cablu coaxial de 52.
Înălţimea faţă de sol trebuie să fie de cel puţin 6m pentru a se menţine
unghiul vertical de radiaţie.
Fig.5. Antena ground-plane clasică şi
antena cu 3 conductoare radiale

5.3.3. Antene pentru microunde

Banda de microunde este cuprinsă între 1GHz şi 100GHz şi se împarte
în 2 subgame:
până la 3GHz – UHF
între 3 – 30 GHz – microunde
Trebuie amintit că peste aceste frecvenţe are loc o atenuare puternică
în prezenţa vaporilor de apă şi a oxigenului. De aceea, aceste frecvenţe
se folosesc de obicei, pentru comunicaţii pe distanţe scurte şi în
aplicaţii militare (ghidarea rachetelor).
Datorită puterilor mici care se vehiculează, antenele de recepţie (şi de
emisie) sunt de obicei cu directivitate foarte pronunţată şi cu lărgimi
de buclă mari.
Cea mai folosită antenă este cea cu reflector parabolic dar mai există
şi alte tipuri de antene:
antene offset
antene Cassegrain
antene Fresnel
antenă plană

Antena cu reflector parabolic.

În focarul F al reflectorului parabolic RF este dispusă o antenă
primară AP. Rolul reflectorului este de a concentra în focar undele
electromagnetice ce străbat aparatura reflectorului. Concentrarea în
focar a acestora are loc numai când direcţia de recepţie maximă, DRM
(a caracterului de directivitate a antenei) coincide cu direcţia antenă-
emiţător.
Reflectoarele parabolice au focarul dispus pe axa lor de simetrie care
coincide cu DRM.
Un reflector parabolic este caracterizat univoc de 3 mărimi:
distanţa focală f
 diametrul D
unghiul de iluminare 2
Unghiul de iluminare 2 este importantă pentru alegerea tipului de
antenă primară ce se dispune în focar şi care trebuie să aibă o
caracteristică de directivitate cu un unghi de deschidere 2.
Cel mai des utilizate antene primare au unghiuri 2 cuprinse între
106 şi 140.
Antena primară (sursa primară) este de fapt o antenă cu o deschidere
unghiulară potrivită astfel încât din focarul reflectorului folosit să
“ilumineze” uniform întreaga suprafaţă a paraboloidului. Se mai
numeşte horn sau feedhorn. Este un element cheie al instalaţiei de
antenă.
Actualmente, feedhornurile folosite în cazul antenelor parabolice sunt,
aproape în exclusivitate, cu adaptor cu inele concentrice. Deschiderea
cea mai uzuală este de 120.

ZO

ZU

Fig.6. Antena parabolică şi antena offset

DRM - direcţia de recepţie maximă; ZO –zonă offset;
ZU – zonă de umbrire

Observaţii
Orice neadaptare între feedhorn şi parabolă duce la înrăutăţirea
raportului S/N fie prin micşorarea suprafeţei active a antenei, fie prin
creşterea zgomotului suplimentar (unghi de iluminare mai mare).
Feedhornul plasat în focar, pe DRM produce o “umbrire” a antenei,
micşorând suprafaţa efectivă a reflectorului. De aceea s-a căutat o
soluţie care să permită scoaterea sistemului de captare în afara părţii
active a antenei.

Antena offset.
Reflectorul realizat are un profil special, care permite fixarea lui într-o
poziţie apropiată de verticală, ceea ce permite focalizarea fluxului de
putere captat într-un punct situat în afara DRM.
Antenele offset sunt de obicei ovale, având raza mare “sus-jos” iar
raza mică “dreapta-stânga”. De fapt, reflectorul offset este o parte din
suprafaţa reflectorului parabolic, el având acelaşi focar. Iluminarea sa
se face cu antene primare speciale având unghiul 2 mai mic (90)
decât pentru reflectoarele parabolice. Avantajele principale: nu se mai
pot încărca cu zăpadă.

c) Antena Cassegrain
Se caracterizează prin faptul că în focarul RP are plasat un
subreflector hiperbolic ce concentrează energia într-un punct din
spatele reflectorului parabolic (în centrul RP este practicată o
deschidere prin care este concentrată energia fasciculului). Avantaj –
sursa primară are deschidere mică iar LNB poate fi protejat extrem de
bine împotriva factorilor atmosferici. Construcţia mecanică este însă
complicată şi necesită tehnici speciale de aliniere.

d ) Antena plană
Este o arie de dipoli sinfazaţi, cu elemente active înglobate. Au o
construcţie foarte complicată şi preţ de cost ridicat. Suprafaţa de
realizare nu depăşeşte cca. 0,5m2 şi din această cauză au un câştig mai
mare de 30dB. De aceea se folosesc în zone cu câmp puternic.
Datorită însă uşurinţei în montare şi exploatare se pare că aceste
antene reprezintă soluţia de viitor în recepţia unor câmpuri puternice.

Antena Fresnel.
Pe o suprafaţă “transparentă” la undele electromagnetice se depun
coroane circulate metalizate, concentrice. În funcţie de dimensiunea
acestora (diametrul şi lăţimea), numărul lor şi poziţia relativă se obţine
o concentrare a curentului electromagnetic de o anumită frecvenţă
într-un punct din spaţiu. Plasând în acest punct o antenă horn de mici
dimensiuni se poate realiza o recepţie a semnalului. Câştigul antenei
Fresnel este foarte mic: cca.26dB.

Fig.7. Antena Fresnel

 Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale
urechii omeneşti, de un mare interes, din punct de vedere practic, sunt
ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este mai mare de 20 000
Hz.
Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de
lungimea de undă mică a acestora. Din această cauză, de exemplu,
ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de lumină sub
formă de fascicule, spre deosebire de sunetele obişnuite care se
împrăştie în toate direcţiile. Astfel se constată experimental că dacă
lungimea undei emise este mai mică decât dimensiunile liniare ale
sursei unda se va propaga în linie dreaptă sub formă de fascicul. În
afară de aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de
difracţie (ocolirea obstacolelor) nu apare decât pentru obstacolele de
dimensiuni foarte mici în timp ce sunetele obişnuite ocolesc practic
aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Ultrasunetele suferă reflexia şi refracţia la suprafaţa de separare
a două medii diferite la fel ca undele luminoase. Folosind acest
fenomen au fost construite oglinzi concave sau lentile speciale care să
concentreze într-un punct fascicule de ultrasunete.
Deoarece intensitatea undelor sonore este proporţională cu
pătratul frecvenţei, energia transportată de ultrasunete este mult mai
mare decât energia sunetelor de aceeaşi amplitudine. Pe de altă parte
în cazul ultrasunetelor fenomenul de absorbţie care apare la
propagarea tuturor oscilaţiilor elastice devine foarte important.
Intensitatea undei elastice scade cu distanţa de la sursă după o lege
exponenţială I = I0 e-kr. Se poate arăta atât teoretic cât şi experimental
că k depinde atât de caracteristicile mediului (densitate, vâscozitate,
căldură specifică etc.) cât şi de frecvenţa undei care se propagă
crescând cu pătratul frecvenţei. Din această cauză practic nu putem
obţine propagarea ultrasunetelor, de exemplu în aer, la o distanţă mai
mare de un kilometru. Mai mult, un ultrasunet de o frecvenţă de cca.
3000 kHz este practic absorbit complet, la o distanţă de cca. 0,6 cm. În
lichide coeficientul de absorbţie este de 2-3 ordine de mărime mai mic
decât în aer, iar în solide şi mai mic, intensitatea ultrasunetelor fiind
mult mai puţin atenuată.
Un fenomen interesant care apare la propagarea ultrasunetelor
în lichide este fenomenul de cavitaţie care constă în apariţia unor bule
care se ridică la suprafaţă şi se sparg. Aceasta se explică prin faptul că
dilatările şi comprimările extrem de rapide care se succed în lichid duc
la apariţia unor mari tensiuni în anumite zone care fac să se “rupă”
moleculele de lichid. Astfel iau naştere bulele care conţin vaporii şi
gazele dizolvate în lichid. Bulele mici se contopesc în bule mai mari
care încep să vibreze şi apoi se sparg dând naştere unor presiuni locale
foarte mari care se manifestă sub formă de şocuri hidraulice în volume
foarte mici. Deteriorarea paletelor turbinelor şi a elicelor vapoarelor se
explică prin fenomenul de cavitaţie produs de ultrasunetele generate
de vibraţiilor maşinilor.
Înainte de a discuta câteva din aplicaţiile practice ale
ultrasunetelor să vedem cum pot fi produse. Vom trece peste
procedeele mecanice (fluier ultrasonor, sirena ultrasonoră) şi termice
(cu ajutorul vibraţiilor unui arc electric) deoarece ultrasunetele
produse de acestea au în genere amplitudini mici şi sunt mai puţin
importante practic. Să analizăm generatorul piezoelectric. Efectul
piezoelectric constă în faptul că supunând un cristal la deformări de
tracţiune sau comprimare după anumite direcţii, pe feţele sale apar
sarcini electrice egale de semne contrare care îşi schimbă rolul dacă
înlocuim tracţiunea prin comprimare şi invers. Există şi efectul
piezoelectric invers sau electrostricţiunea, pe care se bazează
producerea ultrasunetelor, care constă în dilatări şi comprimări
succesive ale cristalului sub acţiunea unui câmp electric alternativ.
 Partea esenţială a generatorului constă dintr-o lamă
piezoelectrică de obicei de cuarţ pe feţele căreia sunt aplicaţi doi
electrozi, sub forma unor straturi subţiri metalice, legaţi la o sursă de
tensiune alternativă. Sub acţiunea câmpului electric alternativ lama
începe să vibreze cu o frecvenţă egală cu cea a tensiunii aplicate.
Vibraţiile lamei sunt transmise în mediul înconjurător sub formă de
ultrasunete. Cu astfel de generatori se poate ajunge până la frecvenţe
de cca. 150 000 kHz şi la intensităţi ale radiaţiei ultrasonore de la
câteva zeci de waţi pe cm2 până la câteva sute de waţi pe cm2.
 Se pot produce ultrasunete şi cu ajutorul efectului
magnetostrictiv care constă în deformarea corpurilor feromagnetice
(fier, nichel, cobalt) sub acţiunea unui câmp magnetic. Introducând o
bară dintr-un astfel de material (Ni) într-un câmp magnetic, paralel cu
lungimea ei (produs de exemplu de o bobină în care e introdusă bara),
aceasta se scurtează. Când câmpul magnetic variază periodic (curentul
care străbate bobina este periodic) bara se va scurta periodic. În cazul
unor frecvenţe mari ale câmpului alternativ vibraţiile capetelor barei
dau naştere la unde ultrasonore. Pentru a obţine amplitudini mari se
aleg dimensiunile barei astfel ca să avem rezonantă între vibraţiile
elastice proprii şi frecvenţa curentului alternativ excitator. Generatorul
magnetostrictiv este avantajos pentru producerea ultrasunetelor de
frecvenţă joasă (de la 20 – 60 kHz) şi energii considerabile.
 Datorită frecvenţei mari şi a energiei mari pe care o transportă,
ultrasunetele produc o serie de efecte fizico-chimice dintre care
menţionăm : distrugerea stărilor labile de echilibru; încălzirea
mediului; formarea de sisteme disperse (emulsii şi suspensii) şi
distrugerea de astfel de sisteme (coagulări); influenţarea potenţialelor
electrochimice şi a pasivităţii metalelor; voalarea plăcilor fotografice;
creşterea vitezei unor reacţii chimice; explozia substanţelor puţin
stabile (de exemplu iodura de azot) etc.
Proprietăţile ultrasunetelor permit folosirea lor într-o mare
varietate de aplicaţii practice.
Ultrasunetele produc încălzirea şi redistribuirea substanţei din
celulele vii ceea ce duce la folosirea lor în terapeutică (încălzirea
anumitor ţesuturi şi masaje adânci) precum şi la conservarea
alimentelor (prin folosirea unor ultrasunete de frecvenţă şi intensitate
potrivită care distrug microorganismele).
O altă aplicaţie a ultrasunetelor este legată de măsurarea
adâncimii mărilor. În esenţă procedeul este acelaşi ca şi în cazul
folosirii sunetelor obişnuite, prezentând însă avantajul fasciculelor
dirijate. De asemenea se pot produce semnale foarte scurte ceea ce
măreşte precizia măsurării intervalului de timp dintre producerea
semnalului direct şi înregistrarea celui reflectat.
Pentru analizarea modului de propagare a câmpului acustic a unei
surse punctiforme într-un strat de apă omogen limitat în partea
superioară de atmosferă, iar în cea inferioară de
fundul mării, se poate porni de la concluziile generale stabilite,   r,
1
presiunea scade cu rădăcina pătrată a distanţei P  . λ lungimea de
r
unda,r distanta.
Atenuarea undelor emise începe să apară la o frecvenţă critică
f cr , definită de relaţia:
C
f cr  unde H este grosimea stratului de apă.
4H
Dacă stratul de apă este limitat, în ambele părţi de medii
elastice, undele a căror lungime de undă este mai mare decât valoarea
critică.
   cr  2 H sunt atenuate puternic.
În cazul zonelor maritime cu adâncimi de peste 1000 m, influenţa
fundului mării asupra propagării poate fi neglijată. În apropierea
suprafeţei liniştite a mării aflată în contact cu atmosfera apar unele
anomalii în transmisia sunetelor, cunoscută sub denumirea de efect
Lloyd.

S

h1 h1
 A aer
  x
1 apa
r
h2
S
r
z P I

Fig. 1.1.1
Notând cu S sursa aflată la adâncimea h1 faţă de suprafaţa apei,
cu I poziţia hidroforului aflat la adâncimea h2 , cu S  sursa imagine a
lui S faţă de suprafaţa apei, cu r şi r  respectiv distanţele de la hidrofor
la sursa S şi imaginea S  cu R distanţa între S şi I, cu A punctul de
reflexie a razei emise de sursa S pe suprafaţa apei, cu C viteza
sunetului în apă, prin consideraţii geometrice se poate calcula t,
durata de timp între ajungerea impulsului direct pe drumul SI şi
2h1 h2
reflectat pe drumul SAI t  .
RC
Notând cu P1  P cos 2ft valoarea directă a presiunii directe, şi
cu  fracţiunea impulsului reflectat de suprafaţa apei, P2 valoarea
instantanee a acestei presiuni.
P2  P cos 2f t  t 
(1.21) [1]
semnul negativ indică o schimbare de fază de 180 care se produce
după reflexia undei în punctul A.
 
P 2  P 2 1  2 cos 2ft   2 
P 
2
 h1 h2   (1.22)
I 1  2 cos 4f   2 
C   RC  
[1]
valoarea intermităţii I la hidrofor variază între valori maxime şi
minime.
La frecvenţele joase până la 10 kHz acest fenomen apare foarte
clar.
Datorită schimbării temperaturii, salinităţii şi presiunii, în
mediul marin distribuţia vitezei sunetului se schimbă cu adâncimea
astfel:
o scădere a vitezei;
o creştere a vitezei;
un strat de salt negativ;
un strat de salt pozitiv (canal acustic);
strat izotermic la suprafaţa mării.
viteză constantă.

a) c x b) c x c) c x
c0
c1
c2

cn
z
z z z z
z
d) c x x
e) c
c c0
c0
c1
c2
cn z z z
z

Fig. 1.1.2
O metodă simplificată, satisfăcătoare pentru aplicaţii practice,
poate fi efectuată pe baza teoriei geometrice privind propagarea
undelor acustice într-un mediu omogen stratificat. Se admite în acest
caz o variaţie, în trepte a vitezei, considerând că aceasta este constantă
în diferite straturi ale apei.
Dacă viteza este constantă în toate punctele unei regiuni, raza
oricărui sunet emis de sursă poate fi trasat, aplicând legea lui Snellius.

c x
c0 S

c1 0

c2 1

c3 2

c4
c5

cn

z z

Fig 1.1.3
Într-un punct oarecare la care viteza sunetului este C 1 înclinarea razei
faţă de orizontală, conform legii Svellies este:
cos  0
cos 1  C1 unde  0 şi C0 , unghiul şi viteza de referinţă.
C0
Dacă raza acustică trece printr-un strat în care viteza creşte cu
C0
adâncimea figurii 2 cos 1 creşte, C lim  , atinsă pe un anumit strat,
cos  0
când raza sunetului se refractă, având formă concavă, în sus sau în jos,
după cum gradientul este pozitiv sau negativ.
În funcţie de mărimea unghiului de incidenţă  razele acustice descriu
traiectorii diferite determinate de legile reflecţiei şi refracţiei, ce
acţionează la nivel de separare a straturilor de apă, cu omogenităţi şi
viteze diferite în funcţie de adâncimea z a mării.
Pentru determinarea traiectoriei razei acustice emise sub un
unghi  0 se va analiza mai în detaliu situaţia în care viteza sunetului
descreşte liniar cu adâncimea mării, după o lege de forma celei
prezentate în figura 1.1.4.
  G 
C z   C 0  GC z  C 0 1  C z   C 0 1  az 
 C0 
1. PROPAGAREA UNDELOR IONOSFERICE

1.1. Prezentarea ionosferei. Structura ionosferei reale

Prin ionosferã se înþelege acel domeniu ionizat al atmosferei care se

aflã la înãlþimi mai mari de 60 km faþã de suprafaþa Pãmântului.
Fenomenul de ionizare constã în eliberarea unuia sau (mai rar) a mai
multor electroni din pãtura exterioarã a atomului. Ca urmare,
echilibrul electric se stricã si atomul capãtã una sau mai multe sarcini
elementare, devenind ioni pozitivi.
Extragerea unui electron din pãtura exterioarã a atomului se face prin
consum energetic, efectuându-se un lucru mecanic, numit lucru
mecanic de ionizare (W) sau lucru mecanic de iesire.
Metodele de ionizare cunoscute sunt fotoionizarea si ionizarea prin
soc.
Fotoionizarea se produce când cuanta de energie a radiaþiei care
acþioneazã asupra gazului h   W, iar ionizarea prin soc se face prin
ciocnirea electronului cu o particulã, care posedã o cantitate suficientã
de energie cineticã.
La suprafaþa Pãmântului sosesc numai acele raze ultraviolete a cãror
lungime de undã depãseste 2900 Å. Razele ultraviolete, mai scurte,
sunt în întregime absorbite în straturile superioare ale atmosferei.
Puterea lor este consumatã pentru ionizare, pentru disociere si pentru
formarea stratului de ozon. De asemenea, ionizarea atmosferei poate fi
produsã numai de acele particule, cu masa egalã cu masa electronului,
a cãror vitezã depãseste 2100 km/s.
Principala sursã de ionizare este soarele.
Alte surse de ionizare sunt: stelele, meteoriþii, razele cosmice si praful
cosmic.
Atmosfera realã nu este omogenã din punct de vedere al compoziþiei
sale, temperatura atmosferei nu este constantã, iar ionizarea atmosferei
nu se datoreazã numai unei radiaþii ultraviolete monocromatice, ci si
unor radiaþii dintr-o gamã largã de frecvenþe si a unor fluxuri de
particule elementare.
Informaþiile obþinute cu staþiile ionosferice de sondaj vertical indicã
prezenþa a patru straturi ionizate distincte. Aceste straturi au primit
denumirea de stratul D, E ,F1 si F2, în ordinea înãlþimilor la care se
gãsesc.
Ziua se disting patru domenii: D (60-90 Km); E (100-140Km), F1
(180-240), F2 (230-400 Km). Noaptea straturile D si F1 dispar, iar
concentraþia electronicã a straturilor E si F2 se micsoreazã într-o
oarecare mãsurã. Stratul F1 apare numai în lunile de varã, la amiazã.
Straturile D, E si F1 sunt straturi foarte stabile, adicã variaþia
concentraþiei electronice si a înãlþimii la care apare maximul de
ionizare, se repetã de la o zi la alta. În stratul F2 apar foarte des
perturbaþii ionosferice.

1.2. Propagarea undelor ionosferice

1.2.1. Propagarea undelor foarte lungi si lungi

Se numesc unde foarte lungi (UFL), undele care au lungimea de undã
mai mare de 104 m, adicã frecvenþa mai micã de 30 KHz.
Se numesc unde lungi (UL), undele care au lungimea de undã cuprinsã
în gama 103  10 m, adicã frecvenþa în gama 30  300 KHz.
Undele din aceste game se propagã sub forme de unde spaþiale, ca
urmare a reflexiilor succesive care au loc între suprafaþa Pãmântului
si limita inferioarã a stratului D în timpul zilei si a stratului E noaptea.
UFL si UL se propagã într-un ghid de undã sfericã, un perete al
acestuia fiind format din suprafaþa Pãmântului, iar celãlalt, din limita
inferioarã a ionosferei. Ca si în ghidurile de undã metalice, undele
reflectate de ionosferã si suprafaþa Pãmântului interfereazã si
formeazã câmpul electromagnetic al undelor dirijate de ghidul de undã
dat.
Formele de propagare ionosfericã a undelor lungi si foarte lungi pot fi
studiate prin rezolvarea problemei propagãrii undelor într-un ghid de
undã sferic la care, suprafaþa interioarã se comportã ca un conductor,
iar cea superioarã, ca un semiconductor. Problema poate fi rezolvatã
prin acceptarea a douã ipoteze simplificatoare, si anume: suprafeþele
ghidului sunt perfect conductoare si fluxul de putere a undelor poate fi
considerat independent de altitudine la o distanþã destul de suficient
de mare de antenã.
Dacã se noteazã cu P puterea radiatã de o antenã nedirectã, situatã în
punctul A (fig.6.1) atunci în punctul B modulul vectorului densitate
flux de putere, este dat de relaþia
P D W
S   ,  2  (1.1)
A m 
unde: D este coeficientul de directivitate al antenei;
A este aria suprafeþei pe care se distribuie puterea undelor si
reprezintã aria lateralã a conului de rotaþie, cu axa OA si generatoarea
OC, cuprinsã între sferele cu razele a si a + h.

Fig. 1.1 Determinarea fluxului de putere

Deoarece h < a, aria suprafeþei A poate fi determinatã prin
înmulþirea lungimii circumferinþei de razã medie DC cu înãlþimea h,
h
mãsuratã de-a lungul generatoarei BC  :
2
 h
A  2 DC h  2 a  h sin  [m2]. (1.2)
 2
Din (6.1) si (6.2) rezultã:
P D W
S ,  2 , (1.3)
 h  m 
2 a   h sin 
 2
Pe de altã parte
 P D W
S F 2 ,  2 , (1.4)
4r 2
m 
unde r este distanþa la care se propagã undele, iar F este factorul de
atenuare a intensitãþii câmpului electric.
Din (6.3) si (6.4) rezultã:
2r
F (1.5)
 h
2 a   h sin 
 2
173 P D  mV 
Înlocuind în Eef= F,   ,
r  m 
rezultã:
245 P D  mV 
Eef= F,  , (1.6)
 h  m 
 a   h sin 
 2
unde P este exprimat în KW, iar a si h în km.
Dacã se þine cont de acþiunea absorbantã a atmosferei si ionosferei,
relaþia (6) devine
r
245 P D   mV 
Eef= e 20 ,  (1.7)
 h  m 
 a   h sin 
 2
unde  este constanta de absorbþie exprimatã în dB/km, iar r este
lungimea medie drumului parcurs de unde este datã de relaþia
r112  [Km],
unde  se exprimã în grade.
Reflectându-se în straturile stabile E si D, UL si UFL sunt
caracterizate prin constanþa condiþiilor de propagare. Aceasta se
manifestã prin aceea cã, propagarea acestor unde nu este însoþitã de
variaþii bruste si mari ale intensitãþii câmpului electric de recepþie,
nu apar întreruperi neasteptate ale comunicaþiilor radio etc.
Pentru calculul intensitãþii câmpului electric se utilizeazã si formula
lui Austin, stabilitã pe baza generalizãrii rezultatelor obisnuite prin
mãsurãrii.
 0, 0014
300 P D   0,6 r  mV 
E ef  e  m  (1.8)
r sin 
unde: P este exprimat în KW, iar r si  în Km. În cazurile în care se
cunoaste înãlþimea efectivã a antenei, calculele se fac cu relaþia:
0, 0014
120h ef I ef   0,6 r  mV 
E ef  e  m  , (1.9)
r sin 
în care hef si  de la numitor sunt exprimate în m, Ief în A, iar  de la
exponent si r sunt exprimate în Km.
Relaþiile (6.8) si (6.9) permit determinarea intensitãþii câmpului
electric la propagarea undelor deasupra mãrii în timpul zilei, dar pot fi
si folosite si în cazurile propagãrii undelor deasupra uscatului,
începând însã de la distanþele de 2000-3000 Km.
În toate cazurile, relaþiile pot fi folosite pânã la distanþe ce nu
depãsesc 1600018000 Km.

1.2.2. Propagarea undelor medii

Se numesc unde medii (UM) undele având lungimea de undã cuprinsã
între 1001000 m, iar frecvenþa în gama 300 KHz si 3 MHz.
Refexia undelor medii se produce la nivelul statului E, unde
concentraþia electronilor este mai mare.
Undele medii, pe timpul propagãrii ionosferice, trec de douã ori prin
stratul D ziua si reflectate de stratul E (fig.6.2). În ambele straturi are
loc absorbþia undelor radio. Absorbþia undelor medii în straturile D si
E în timpul zilei, este mult mai mare în stratul E în timpul nopþii.
Absorbþia în timpul zilei creste pe mãsura micsorãrii lungimii de
undã.
Fig. 1.2 Propagarea undelor medii
Altã particularitate a UM este apariþia fedingului. Dacã punctul de
recepþie (B) se aflã în zona de acþiune a undei de suprafaþã , iar
noaptea si a undei ionosferice 2, atunci în acest punct are loc
interferenþa celor douã unde. Variind concentraþia electronicã a
stratului E, se modificã înãlþimea la care are loc reflexia undelor si
viteza de propagare a fazei undei, ceea ce duce la un defazaj între cele
douã unde care interfereazã. Modificându-se concentraþia electronicã
a stratului E, se modificã si constanta de absorbþie, ceea ce duce la
modificarea amplitudinii câmpului rezultant.

Fig.1.3. Fedingul în gama undelor medii

Dacã variaþiile concentraþiei electronice sunt neasteptate,

necunoscute dinainte, atunci variaþia intensitãþii câmpului electric în
punctul de recepþie, se numeste feding.
Durata medie a fedingului în aceastã gamã este de ordinul secundelor
si a zecilor de secunde. Când staþia de recepþie este în afara zonei de
acþiune a undelor de suprafaþã, fedingul poate sã aparã în urma
interferenþei a douã unde ionosferice (fig.1.3 b). Fedingul este un
fenomen nedorit, care perturbã condiþiile normale de recepþie.
Efectele fedingului pot fi micsorate sau înlãturate prin metode pasive
si active.
Variaþiile diurne ale intensitãþii câmpului electric în punctul de
recepþie sunt foarte importante în gama undelor medii. Noaptea,
câmpul din punctul de recepþie este rezultatul interferenþei dintre
unda de suprafaþã si cea ionosfericã.
Calculul intensitãþii câmpului electric al undelor medii se poate face
cu ajutorul formulei empirice
P D 4 0, 26r  V 
E ef  10233  e 8,9410  ,  , (1.10)
r m
unde P se exprimã în KW, iar r si  în Km.
Relaþia (1.10) poate fi utilizatã pentru determinarea intensitãþii medii
a câmpului electric în timpul nopþii. Se observã cã Eef scade cu
scãderea lui .
Pentru determinarea intensitãþii câmpului electric s-au întocmit si o
serie de grafice si nomograme.
1.2.3. Propagarea undelor scurte
Se numesc unde scurte (US) undele a cãror lungime de undã este
cuprinsã intre 10m si 100m, ceea ce corespunde unei game de
frecvenþã de la 3 la 30 MHz. Ca si undele lungi si medii, undele
scurte se propagã atât ca unde de suprafaþã, cât si ca unde ionosferice.
Din cauza absorbþiei ridicate a undelor scurte de cãtre sol, undele de
suprafaþã se propagã, în cazul puterilor obisnuite ale emiþãtoarelor, la
distanþe care nu depãsesc câteva zeci de Km.
În cazul propagãrii ca unde ionosferice, US pot fi folosite pentru
radiocomunicaþii la distanþe oricât de mari. Aceasta se datoreazã
faptului cã, propagându-se prin ionosferã, undele scurte suferã o
absorbþie relativ micã, care se micsoreazã pe mãsura cresterii
frecvenþei.
În condiþii normale de propagare ionosfericã a US, fiecare dintre
straturile ionosferei îndeplineste o funcþie bine determinatã. Straturile
D si E sunt straturi absorbante, iar F2 este stratul reflectant (fig. 1.4).

Fig. 1.4 Propagarea undelor US

Absorbþia US în cazul reflexiei în F2 este mult mai micã decât

absorbþia pe care o suferã US în cazul trecerii prin straturile D si E pe
drumul dus si întors. Gradul de absorbþie al US este caracterizat de
factorul de atenuare
 R 
  exp   (l)dl ,
 (1.11)
 
 0 
unde: (l)- constanta de atenuare;
R –lungimea porþiunii de traiectorie de-a lungul cãreia are loc
absorbþia.
Dacã se þine cont cã în cazul US densitatea curenþilor de deplasare
este mult mai mare decât a curenþilor de conducþie si de faptul cã
permitivitatea mediului ionizat
N  1 
ir1 si 2>>2, rezultã L1,3510-7 2 ;  , (1.12)
f   m
unde:  reprezintã numãrul de ciocniri pe secundã între electronii
liberi si moleculele neutre;
 – pulsaþia oscilaþiilor;
N – concentraþia electronicã.
Relaþia (6.12) aratã cã constanta de atenuare variazã invers
proporþional cu pãtratul frecvenþei, precum si faptul cã pentru o
valoare datã a frecvenþei, gradul de absorbþie este determinat de
produsul dintre concentraþia electronicã si numãrul de ciocniri.
Pentru stratul E, N=10-7, iar pentru F2, N=10.
În consecinþã, constanta de atenuare a undelor scurte în stratul E este
de aproximativ 100 ori mai mare decât în stratul F2. În general se
poate neglija absorbþia undelor în stratul F2 în comparaþie cu cea din
stratul E.
În condiþii reale de propagare a US acestea sunt absorbite nu numai în
zona concentraþiei electronice maxime a stratului E, unde este
valabilã relaþia (6.12), ci si în celelalte domenii ale ionosferei. În
aceste domenii numãrul de ciocniri este comparabil cu pulsaþia, deci
în relaþiile de calcul  nu mai poate fi neglijat în raport cu , iar
constanta de atenuare are altã dependenþã faþã de frecvenþa undelor.
La realizarea unei linii de radiocomunicaþie pe unde scurte, trebuie sã
fie îndeplinite simultan douã condiþii:
frecvenþa undelor trebuie sã fie mai micã decât valoarea maximã
determinatã pentru lungimea liniei de radiocomunicaþie datã si pentru
lungimea liniei de radiocomunicaþie datã si pentru gradul de ionizare
a stratului reflectat la momentul dat;
absorbþia undelor nu trebuie sã fie exclusiv de mare.
Prima din aceste condiþii aratã cã, o anumitã linie de
radiocomunicaþie, în anotimpul si ora propusã, se pot folosi undele a
cãror frecvenþã nu depãseste o anumitã valoare maximã. Aceastã
condiþie limiteazã partea superioarã a gamei de frecvenþã folosite.
Cealaltã condiþie limiteazã partea inferioarã a gamei, deoarece, cu cât
este mai micã frecvenþa folositã, cu cât este mai mare absorbþia.
Prima condiþie este foarte criticã.
Dacã aceastã condiþie nu este îndeplinitã, undele nu se vor mai
reflecta de stratul F2 si, independent de puterea emiþãtorului, nu vor
ajunge în punctul de recepþie. A doua condiþie nu este criticã. Se
poate lucra cu putere mai mare si cu antene mai directive.
Distanþa la care poate sã ajungã undele printr-o reflexie depinde de
frecvenþa undelor si de unghiul de înãlþare sub care pleacã undele de
la suprafaþa Pãmântului (fig.1.5). Undele cu frecvenþã mai mare se
reflectã la înãlþime mai mare deci si distanþa la care ajung o sã fie
mai mare. Undele care pleacã sub un unghi de înãlþare mai mic se
propagã la o distanþã mai mare. Dacã se aleg în mod corespunzãtor
frecvenþa undelor si unghiul de înãlþare, atunci se poate realiza
lungimea liniei de radiocomunicaþie doritã.

Fig. 1.5 Distanþa la care se propagã undele printr-o reflexie

Totul, însã, depinde de concentraþia electronicã a stratului F2 la

momentul considerat. Undele din gama de la 10 la 100 m folosite
pentru radiocomunicaþii la distanþe mari, se împart în trei subgame, si
anume:
undele de zi (10    25 m);
undele de noapte (35    100 m);
undele intermediare (25    100 m).

O astfel de împãrþire este însã convenþionalã, iar limitele dintre

aceste subgame depind foarte mult de anotimp, de faza perioadei
activitãþii solare, precum si de poziþia geograficã a liniei de
radiocomunicaþie.
În figura 1.6 se prezintã posibilitãþile de propagare a modelelor din
aceste subgame.

Fig. 1.6 Traiectoriile posibile ale undelor scurte

Undele de zi ziua, undele de noapte noaptea si undele intermediare si
ziua si noaptea au traiectoria notatã cu 1. Undele de zi noaptea pot
avea traiectoria 2, adicã aceste unde s-ar putea sã fie reflectate datoritã
concentraþiei electronice insuficient de mare.
Undele de noapte ziua pot urma traiectoria 3.
În ceea ce priveste propagarea undelor US, aceasta nu are condiþii
constante, asa cum are cea a undelor lungi si medii.
Aceasta se explicã prin faptul cã stratul F2 nu are o structurã constantã
ca si straturile D, E. si F. Caracterul variabil al structurii stratului F2
influenþeazã în mod deosebit propagarea undelor scurte.
Variaþia structurii ionosferei de la o zi la alta, de la o orã la alta,
precum si faptul cã stratul F2 este supus influenþei perturbaþiilor
ionosferice, duc la apariþia unor variaþii mari ale nivelului
semnalului.
Fig. 1.7 Fedingul de interferenþã

La recepþionarea semnalelor în gama undelor scurte, fedingul se

manifestã printr-o variaþie dezordonatã, aleatoare a nivelului
semnalului. Amplitudinea câmpului electric variazã în limite largi.
Perioada fedingului (intervalul de timp între douã minime sau maxime
succesive) variazã de la câteva zeci de secunde, pânã la zecimi de
secundã. În cazul US fedingul este rezultatul interferenþei mai multor
unde ajunse în punctul de recepþie în urma reflexiei din ionosferã. Se
deosebesc douã tipuri de feding:
– prin interferenþã (fig. 1.7);
– prin polarizare.
În fig 1.7 este reprezentat cazul în care în punctul B sosesc douã unde
pe drumuri diferite. În cele trei domenii în care au loc reflexiile,
concentraþia electronicã variazã aleator si în mod diferit, ceea ce duce
la modificarea înãlþimilor la care au loc reflexiile (deci modificarea
traiectoriilor), a vitezei de propagare si a constantei de atenuare.
Datoritã acestora variazã faza si amplitudinea câmpurilor care
interfereazã, deci variazã si amplitudinea câmpului rezultat.
În figura 1.7 b s-a considerat cã fedingul apare datoritã interferenþei în
punctul B a undei obisnuite (ordinare) cu cea obisnuitã (extraordinare)
de la o altã razã.
Un asemenea tip de feding este mai pronunþat, deoarece cele douã
unde se propagã cu viteze diferite si sunt absorbite în ionosferã în mod
diferit.
Unda obisnuitã si cea neobisnuitã apar datoritã comportãrii ionosferei
ca un mediu anizotrop.
În fig.1.7 c s-a þinut cont de faptul cã, neomogenitãþile locale din
ionosferã duc la reflexii parþial difuze, în locul reflexiei pure a
undelor. Dupã trecerea prin ionosferã unda apare ca un fascicul de
unde care conþine o mulþime de unde (raze) elementare.
În acest mod în punctul de recepþie B, ajung mai multe unde
elementare, care fac parte din diferite fascicule.
Pe lângã fedingul de interferenþã apare si fenomenul de feding de
polarizare, datoritã schimbãrii polarizãrii undelor la trecerea prin
ionosferã.
Acþiunea celor douã tipuri de fedinguri duce la un feding total (fig.
1.8).

Fig.1.8 Fedingul general (total)

Propagarea US se caracterizeazã printr-o particularitate nemaiîntâlnitã

la alt tip de unde si anume, prezenþa asa numitei zone de tãcere, prin
care se inþelege o zonã inelarã, care înconjoarã emiþãtorul si în care
recepþia semnalului este imposibilã (fig.1.9).
Fig. 1.9 Zona de tãcere
Existenþa zonei de tãcere la propagarea US este condiþionatã de
faptul cã undele de suprafaþã, suferind o absorbþie puternicã, nu ating
limitele exterioare ale zonei de trecere. Pe de altã parte, undele
ionosferice ajung numai în puncte situate în afara limitelor zonei de
tãcere datoritã unghiului de înãlþime mare.
Absorbþia relativ redusã, suferitã de undele radio în cazul propagãrii
lor la distanþe mari, face posibilã înconjurarea globului pãmântesc de
cãtre acestea. În condiþii favorabile se observã cazuri de propagare
multiplã a undelor în jurul Pãmântului ceea ce duce la fenomenul de
ecou.
Ecranul se poate datora atât undei directe (1 în fig.1.10) cât si undei
inverse (2 în fig. 1.10). Atât ecoul direct, cât si cel invers poate fi
multiplu.
Fig. 1.10 Ecoul în gama undelor scurte

Þinând seama de faptul cã pentru propagarea undelor în jurul

Pãmântului la ecuator sunt necesare 0,13 s, rezultã cã diferenþa de
timp între sosirea semnalelor care înconjoarã de un numãr diferit de
ori globul Pãmântesc, va fi un multiplu de 0,13 secunde.
Aceastã întârziere relativ mare a semnalelor ecou este sesizatã de
urechea omeneascã. Pentru ca sã aparã ecoul este necesar ca ionosfera
sã se gãseascã în acelasi regim de ionizare pe toatã traiectoria undelor.
Aceastã condiþie poate fi îndeplinitã numai în zona de semiiluminare
a Pãmântului, care reprezintã o fâsie relativ îngustã si care se mutã pe
suprafaþa Pãmântului odatã cu rotirea acestuia.

1.2.4.Propagarea undelor metrice (unde ultrascurte)

Sunt undele cu lungimea de undã cuprinsã între 1 m si 10 m, iar
frecvenþa între 30 MHz si 300 MHz.
În anii în care activitatea solarã este maximã undele metrice pot fi
utilizate pentru legãturi radio la distanþe foarte mari. Undele metrice
se pot propaga la distanþã mare si datoritã fenomenului de dispersie în
ionosferã.
Se remarcã faptul cã undele metrice sunt singurele care se propagã
atât ca unde ionosferice, troposferice, cât si ca unde de suprafaþã.
De asemenea, pot trece prin ionosferã, deci pot fi utilizate pentru
legãturi cosmice.
1.2.5. Propagarea undelor foarte scurte (microunde)
Sub numele de unde foarte scurte se înþeleg undele: decimetrice,
centimetrice si milimetrice. Pentru:
undele decimetrice:-10-1   < 1 m, (300 MHz  f  GHz);
undele centimetrice- 10-2    10-1 .m, (3 GHz  f  GHz);
undele milimetrice 10-310-2m, (30 GHz  f  300 GHz).
Undele decimetrice si centrimetrice nu se reflectã în ionosferã, deci nu
pot fi folosite ca unde ionosferice. Undele din aceste game se propagã
la distanþe mici ca unde de suprafaþã si la distanþe mari ca unde
troposferice. Aceste unde trec usor prin ionosferã si pot fi utilizate la
realizarea legãturilor cosmice.
Undele milimetrice nu sunt influenþate de ionosferã.

Exemple de echipamente si frecventele de lucru;

Loran-C 100 kHz.
Navtex 518 kHz.
Voce, radiotelex si DSC 1,6 - 30MHz
Voce si DSC 155–174 MHz.
RADAR , SART 9 GHz.
GPS L-banda frecventa 1-1,4GHz.
INMARSAT L-banda frecventa 1,5-1,6GHz.

1.3 Radiatia dipolului elementar λ/2

 (1.13)

Cimpul radiat de dipolul de lungime l la distanta r pe directia θ,de

curentul I si pulsatie ω.
 (1.14)

Banda-Lungimea de unda
AF Audio 0Hz–20 kHz , 15 km
RF Radio 10 kHz–300 GHz ,30 km - 0.1 cm
VLF Very low 10–30 kHz ,30 km - 10 km
LF Low 30–300 kHz ,10 km - 1 km
MF Medium 300–3000 kHz ,1 km -100m
HF High 3–30MHz ,100 m - 10m
VHF Very high 30–300MHz ,10 m - 1m
UHF Ultra high 300–3000MHz ,1m -10 cm
SHF Super high 3–30 GHz ,10 cm - 1 cm
EHF Extreme high 30–300 GHz ,1 cm - 0.1 cm
Very low frequency 3–30 kHz ,Propagarea cu unda de suprafata,puteri
mari la emisie antene de mari dimensiun.
Low frequency 30–300 kHz,Unda de suprafata,feding,putere mare
emise,
Medium frequency 0.3–3MHz Unda de suprafata pe durata zilei,unda
ionosferica noaptea,feding
High frequency 3–30MHz Unda ionosferica,acoperire globala
Very high frequency 30–300MHz Unda directa,distanta este data de
inaltimea antenelor
Ultra high frequency 0.3–3 GHz Unda directa ,comunicatii satelit,sau
legaturi radioreleu
Super high frequency 3–30 GHz Unda directa,radar satelit
Extreme high frequency 30–300 GHz,Unda directa,nu este utulizata

5.2.1. Frecvenţa de rezonanţă

Frecvenţa de rezonanţă are ca echivalent mecanic fie o coardă întinsă
între 2 puncte, fie o tijă metalică fixată la unul din capete. În cazul
vibraţiei în coardă sau tijă apar ventre şi noduri.
Astfel, dacă ciupim coarda, capetele rămân fixe (noduri) iar partea
centrală vibrează prezentând un maxim de amplitudine la centru –
ventru. Aspectul instantaneu al corzii în timpul oscilaţiei ne sugerează
o semiperioadă a sinusoidei şi din această cauză spunem că este vorba
de o oscilaţie în /2 (semiundă).
Din contră, în cazul tijei metalice fixată la unul din capete vom avea
un nod la polul de fixare şi un ventru la vârful tijei, care atinge
amplitudinea maximă a oscilaţiei. În acest caz avem de-a face cu ½
dintr-o semiundă, deci cu /4.
În ceea ce priveşte curenţii de RF care apar într-o antenă, trebuie spus
că fiecărui nod de intensitate îi corespunde un ventru de tensiune şi
invers. Modul de excitaţie al antenei poate fi scos în evidenţă la
emisie.
Excitând antena conectată la pământ pe lungimi de undă din ce în ce
mai mici, vom întâlni succesiv următoarele situaţii:
oscilaţia fundamentală în /4
oscilaţia în 3/4
oscilaţia în 5/4 şi aşa mai departe

Fig.1. Moduri de oscilaţie ale unei antene verticale

Observaţie
În acest mod de lucru se remarcă faptul că, atunci când antena este
legată la sol, se formează o imagine reflectată a acesteia – antenă
imagine.
În cazul antenelor care nu sunt conectate la sol – fie verticale, fie
orizontale, la cele 2 extremităţi ale firului nu putem avea decât noduri
de intensitate, oscilaţia fundamentală fiind în acest caz în /2. Pentru
acest tip de antene, oscilaţiile armonice posibile sunt în 2/2, 3/2,
4/2 şi aşa mai departe.
Fig.2. Moduri de oscilaţie ale unei antene orizontale

Şi aceste antene au o imagine electrică simetrică reflectată în sol.

Concluzii
În principal, frecvenţa de rezonanţă a unei antene depinde de
dimensiunile sale fizice.
La frecvenţa de rezonanţă, Za este minimă.

5.2.2. Lungimea fizică şi lungimea electrică a antenei

În funcţie de natura materialului din care este confecţionată antena nu
se comportă ca un model ideal, lungimea sa electrică necorespunzând
exact lungimii fizice: de exemplu, un fir lung de 20m nu va oscila în
/2 pe o lungime de undă de 40m, ci în realitate, în jurul lungimii de
42m, datorită aşa ziselor “efecte de capăt” la izolatoarele terminale,
care provoacă o “alungire electrică” a conductorului cu cca. 5%.
De exemplu, pentru a obţine rezonanţa pe  = 40m (7,5 MHz)
lungimea antenei în /2 se determină cu formula:

143 143
L   19,06m
f 7,5
În acelaşi mod, lungimea fizică a unui conductor oscilând în /4 poate
fi calculată cu formula:
7,5
L
f

5.2.3. Impedanţa antenei Za

Impedanţa antenei este o mărime ce caracterizează în esenţă
proprietăţile de impedanţă ale unei antene în punctul de alimentare
(locul de conexiune al liniei de transmisie).
Această impedanţă Za nu trebuie înţeleasă în sensul unei rezistenţe de
c.c. şi nu poate fi măsurată cu instrumente simple corespunzător
definiţiei de bază a unei rezistenţe, impedanţa antenei reprezintă
tensiune/curent în punctul de alimentare al unei antene. Deoarece
antena este un dispozitiv cu proprietăţi de rezonanţă, Za nu este o
rezistenţă ohmică ci este o mărime complexă, adică pe lângă partea
rezistivă mai are o parte capacitivă şi una inductivă. Corespunzător
comportării rezonante, ZA = f(frecvenţă)
ZA(f) = RA + XA(f)
RA se compune din:
rezistenţa de pierderi RP
rezistenţa de radiaţie Rr
RA = RP + Rr
De obicei, RP Rr, pentru că sub aspect energetic o antenă se
realizează astfel încât pierderile în ea să fie minime şi ca să radieze în
spaţiu cea mai mare parte a energiei care i se aplică, sau să cedeze cea
mai mare parte a energiei pe care o recepţionează din spaţiu.
Antena absoarbe sau cedează cea mai mare parte a energiei atunci
când frecvenţa de rezonanţă a antenei este egală cu frecvenţa undei
electromagnetice recepţionate sau radiate, cu alte cuvinte când antena
este acordată pe frecvenţa recepţionată sau pe care o emite.
Antena se prezintă de fapt ca un circuit acordat de tip serie care la
rezonanţă se comportă practic ca o rezistenţă pură.
RA = RP + Rr  Rr
Reactanţa XA este nulă la rezistenţă.
Să vedem cum se modifică cele 2 componente, activă şi reactivă, în
funcţie de frecvenţă.
Există mai multe situaţii, funcţie de lungimea fizică l a antenei în
raport cu lungimea de undă  a radiaţiei emise sau recepţionate cu
acea antenă. Astfel, se deosebesc următoarele cazuri:
l   - componenta activă este de câţiva ohmi, cea reactivă de ordinul
K - reactanţa antenei este capacitivă
l = /4, RA  18, XA  400 - 500
l = /2, RA  73, XA  0 – antena este la rezonanţă
l = /2, XA –reactanţa antenei este inductivă şi predominantă
Observaţie
Impedanţa antenei ZA nu depinde de dimensiunile ei fizice ci de
raportul dintre dimensiune şi .
Întrucât antena se conectează la receptor prin intermediul unei linii de
transmisie, se pune problema transferului maxim de energie între
antenă şi acestea. Aceasta are loc atunci când este realizată condiţia de
adaptare ZA = Zlinie. Cum liniile de transmisie sunt realizate cu
impedanţe standard de: 50, 60, 75, 240, 300, este necesar ca şi
antenele să se realizeze cu impedanţe apropiate de aceste valori. În
situaţia în care ZAZlinie se spune că nu există adaptare între antenă şi
linia de transmisie.

5.2.4. Câştigul antenei G

Este o mărime relativă care caracterizează o antenă de recepţie şi se
defineşte ca fiind raportul dintre puterea captată de antena de recepţie
respectivă şi puterea captată de o antenă dipol în /2, dacă ambele se
găsesc într-un câmp electromagnetic omogen şi dacă sunt iradiate pe
direcţia lor principală de recepţie.
G = Pa/PN
Câştigul unei antene se exprimă în dB:

G  10 lg
Pa
dB
PN
Uneori se foloseşte şi câştigul în tensiune:

Gu  20 lg
Ua
dB
UN
Ua – tensiunea indusă în antenă
UN – tensiunea indusă în dipolul etalon
Această relaţie se foloseşte numai dacă cele 2 antene au aceeaşi
impedanţă.
De obicei, câştigul nu este constant în gama de frecvenţe recepţionate
de antenă, el variind mai mult sau mai puţin.
 G[dB]

f [MHz]
Fig.3. Câştigul unei antene

5.2.5. Banda de trecere B3dB

Prin analogie cu circuitele oscilante, se poate defini banda de trecere a
unei antene ca fiind banda de frecvenţă în limitele căreia caracteristica
de frecvenţă, impedanţa şi deci tensiunea nu variază în amplitudine cu
mai mult de 3dB.
Banda de trecere depinde de mulţi factori, cum ar fi:
forma constructivă a antenei
dimensiunile fizice ale elementelor constructive ale antenei
numărul elementelor constructive

Observaţie
Trebuie menţionat faptul că există o strânsă dependenţă între B3dB şi
G, adică se poate obţine o mărire a G pe seama micşorării B3dB.
Oricum s-ar face dimensionarea unei antene, câştigul maxim nu poate
fi depăşit pe seama îngustării B3dB.
5.2.6. Directivitatea
Directivitatea exprimă proprietăţile de selectivitate spaţială ale
antenei. Pentru a defini directivitatea unei antene se impune precizarea
următoarelor parametri:
raportul faţă/spate
unghiul de deschidere pe verticală
unghiul de deschidere pe orizontală
Antenele prezintă radiaţii diferite în funcţie de direcţie – maxime pe
unele direcţii, minime pe alte direcţii. Măsurând intensitatea câmpului
electromagnetic radiat de o antenă în diferite puncte ale unei sfere
având o rază de cel puţin 5 în jurul unei antene, se poate determina
diagrama (corect) de directivitate a antenei în plan H şi plan V.
Caracteristica de directivitate a unei antene reprezintă deci
reprezentarea grafică a valorilor normate ale intensităţii curentului
electromagnetic radiat de o antenă în funcţie de unghiul sub care se
face măsurătoarea.
Reprezentarea se face în coordonate polare iar normarea se face faţă
de intensitatea curentului electromagnetic radiat pe direcţia
privilegiată a antenei.
Caracteristica de radiaţie a unei antene este descrisă exact de cele două
diagrame de directivitate – în plan H şi plan V.
Evident, se pot face reprezentări ale componentei electrice
(componente E) sau ale componenţei magnetice (componente H) ale
câmpului electromagnetic. Cele două diagrame vor fi situate în planuri
perpendiculare.
Ce se poate observa pe diagrama de directivitate:
lobul (lobii) principali
lobul (lobii) secundari
direcţia lobilor secundari
amplitudinea lobilor secundari
unghiul de directivitate al antenei (de deschidere) pe verticală şi pe
orizontală
raportul faţă/spate
Fig.4. Diagrama de directivitate a unei antene

Unghiul de directivitate reprezintă unghiul în care tensiunea normată

scade la valoarea 0,707 evident unghiul de directivitate se măsoară pe
lobul principal, deci pe direcţia de radiaţie cea mai avantajoasă.
Uneori unghiul de directivitate se defineşte ca deschidere pentru o
jumătate de valoare deoarece în acest domeniu unghiular puterea din
antenă ajunge la jumătatea valorii sale. Unghiul de directivitate (de
deschidere) este dat atât pentru planul H cât şi pentru planul E al
diagramei.
Unghiul de deschidere (directivitate) este un parametru important al
antenei mai ales când este necesară separarea cât mai netă a două
emiţătoare situate pe direcţii apropiate.
Directivitatea pe orizontală a unei antene este necesară pentru a
asigura protecţia împotriva perturbaţiilor datorată posturilor de emisie
şi reflexiilor.
Directivitatea pe verticală asigură protecţia împotriva paraziţilor
industriali şi a reflexiilor care vin de jos.

Raportul faţă/spate reprezintă raportul dintre tensiunea maximă

(radiaţia maximă) indusă când emiţătorul este în faţă şi valoarea medie
a tensiunii induse într-o antenă când aceasta este rotită cu 180.
RFS este dependent de modul de construcţie a antenei:
RFS  20 log
U0
dB
U180
RFS este o măsură a directivităţii unei antene. Evident, la o antenă
direcţională, este de dorit ca RFS să fie cât mai mare.
VSWR=VMAX/VMIN

5.2.7. Polarizarea
Structura curentului electromagnetic în apropierea unei antene de
emisie este relativ complicată, dar la distanţe mari această structură se
simplifică foarte mult, devenind ceea ce se numeşte o undă plană.
Unda plană se caracterizează prin aceea că liniile de forţă ale câmpului
electric E şi ale celui magnetic H sunt paralele şi echidistante. Câmpul
E este perpendicular pe H şi ambele sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare.
Prin noţiunea de polarizare a unei unde plane se defineşte orientarea
undei în spaţiu luând ca referinţă direcţia câmpului electric E.
Se numesc unde polarizate orizontal acele unde care se propagă astfel
încât vectorul E este orizontal, respectiv câmpul este orizontal.
Unde polarizate vertical sunt undele care se propagă astfel încât
vectorul câmpului electric E este vertical, respectiv câmpul electric E
este vertical.
Evident antena de recepţie sau de emisie va fi polarizată orizontal sau
vertical. La fel cea de emisie.
În practica mondială se utilizează preponderent polarizarea orizontală
a undelor şi doar prin excepţie, atunci când se urmăreşte înlăturarea
oricărei posibilităţi de interferenţă între 2 emiţătoare sau 2 translatoare
mici şi vecine, se recurge la polarizarea verticală a uneia din ele.
Polarizarea orizontală este preferată deoarece este răspândită părerea
că se reflectă mai puţin de obstacole, ceea ce uşurează lupta împotriva
reflexiilor. Există antene care pot recepţiona atât unde polarizate
orizontal cât şi unde polarizate vertical.

5.2.8. Înălţimea eficace (efectivă)

După cum o antenă cuprinde părţi verticale, orizontale sau oblice,
proprietăţile sale de radiaţie sau recepţie (colectare) nu sunt aceleaşi
pe aceste părţi. De aceea se utilizează noţiunea de “înălţime eficace” a
antenei pentru a indica performanţele sale.
De exemplu, mijlocul cel mai curent de a creşte înălţimea eficace a
unei antene verticale este de a conecta la capătul său superior o
continuare orizontală în formă de L întors, T etc.
Înălţimea efectivă a unei antene hef se defineşte ca fiind lungimea unui
dipol parcurs de un curent uniform şi egal cu curentul maxim care ar
produce acelaşi câmp în direcţia principală de radiaţie, la o distanţă
dată.

5.2.9. Pierderile în antene

Pierderile în antene se împart în 5 categorii:
pierderi ohmice, prin disipare termică în conductoare
pierderi prin defecte de izolament
pierderi prin radiaţii parazite
pierderi în cabluri
pierderi provocate de prezenţa undelor staţionare în liniile de
alimentare

Pierderi ohmice
Orice conductor prin care trece un curent intens se încălzeşte, datorită
pierderilor prin efect Joole.
Intensitatea curentului care trece prin unitatea de suprafaţă din
secţiunea conductorului se numeşte densitate de curent.
Pentru curent continuu densitatea de curent este constantă în toată
secţiunea conductorului.
Pentru curentul de RF, densitatea de curent este mai mare la marginea
(periferia) conductorului pe care îl străbate decât în interiorul său.
Acest efect este cu atât mai pronunţat cu cât este mai mare frecvenţa
curentului, ajungându-se ca la anumite frecvenţe, curentul de RF să
circule numai pe suprafaţa conductorului – efect pelicular.Este clar că
 l
formula clasică de calcul a rezistenţei  R    nu se mai poate
 S
aplica în cazul acesta, întrucât secţiunea reală prin care circulă
curentul de RF nu mai este secţiunea conductorului. De asemenea,
este clar că rezistenţa conductorului creşte odată cu frecvenţa. Această
rezistenţă provoacă pierderi prin disipaţie termică.

Pierderi prin defecte de izolament

Aceste pierderi se manifestă prin scurgeri în izolatoare, mai ales în
acele puncte unde avem maxime de tensiune (de exemplu, la
extremităţile antenei). De aceea se folosesc un număr mai mare de
izolatoare, de preferat cu suprafaţă lucioasă.
De asemenea, în situaţia în care antenele sunt fixate în puncte
intermediare, este de preferat ca izolatoarele să fie poziţionate în
noduri de tensiune (maxime de curent).

Pierderi prin radiaţii parazite

Este vorba de pierderile provocate de radiaţia liniilor de alimentare
poziţionate greşit. Această situaţie apare de obicei în cazul liniilor
bifilare, deoarece liniile concentrice (cabluri coaxiale) nu radiază
aproape de loc, cămaşa (tresa) exterioară fiind conectată la masă şi
servind de blindaj (ecran) pentru conductorul central.
Radiaţia parazită în liniile bifilare are loc când apare:
disimetrie între cele două conductoare
cotitură bruscă în unghi drept iar conductorul exterior este decalat faţă
de cel interior
când conductoarele liniei nu sunt paralele cu suprafeţele pe lângă care
trec
distanţa dintre conductoare nu este menţinută constantă pe tot traseul
liniei

Pierderi în cabluri
De obicei, legătura între antenă şi receptor se realizează fie cu cabluri
coaxiale, fie cu panglică bifilară (cablu bifilar). În cazul unor semnale
foarte slabe şi a unor lungimi mari de cabluri pe traseul antenă-
receptor se produc pierderi mari de energie. De aceea:
se utilizează trasee minime
se utilizează linii de transmisie cu pierderi cât mai reduse
se acordă o atenţie deosebită adaptărilor antenă-cablu-receptor pentru
ca transferul de energie să se facă optim.

Pierderi provocate de prezenţa undelor staţionare în liniile de

alimentare
O linie de alimentare care se termină pe o sarcină având impedanţa
diferită de a liniei devine sediul undelor staţionare. În această situaţie,
neavând loc o adaptare de impedanţă între antenă şi cablul de
alimentare, antena nu mai beneficiază de întreaga putere de RF dată de
emiţător (de ex.), o parte din această putere întorcându-se la generator.

Tipuri de antene
 (1.15)

(1.16)

5.3.1. Antene pentru unde medii şi scurte (MF şi HF)

Antene monofilare:
antena în L răsturnat
antena în T cu braţe egale sau inegale
antena verticală

Antene multifilare cu priză

Antene fir lung (long-wire) – pentru funcţionare corectă, lungimea ei
trebuie să fie cel puţin /2

Observaţii
Coborârea (legarea) acestor antene la emiţător/receptor se realizează
cu conductor obişnuit, izolat şi nu printr-o linie de transmisie. Din
această cauze ele radiază practic pe toată lungimea lor, ceea ce face să
se înregistreze pierderi.
Diagrama de radiaţie a acestor antene se schimbă foarte mult în
funcţie de:
înălţimea antenei deasupra solului (pământului)
frecvenţa semnalului cu care este excitată antena (modul de vibraţie al
antenei)
Unghiul de radiaţie în plan vertical al antenei este deosebit de
important în randamentul antenei deoarece este preferabil să
concentrăm radiaţia antenei sub un unghi redus deasupra orizontului.
În acest mod, la realizarea legăturii între 2 puncte printr-o singură
reflexie în ionosferă se evită pierderile datorate reflexiilor multiple.
Antenele verticale au o diagramă de radiaţie omnidirecţională în plan
orizontal. De obicei, în această gamă de frecvenţe se utilizează antene
verticale atunci când nu există spaţiul necesar pentru o antenă
orizontală.
(1.16)
Fig.1. Diagrame de radiaţie pentru antene

d) Antene dipol
În general se montează orizontal. Se alimentează simetric sau
nesimetric.
Fiind simetrice prin construcţie, produc interferenţe minime. Sunt
simple şi eficace.
Impedanţa de intrare la dipol depinde de înălţimea faţă de sol şi este
de cca. 70-75 când lungimea braţelor este de /4 sau n/4.
Alimentarea se poate face cu:
cablu coaxial plus transformator de simetrizare
linie torsadată
linie paralelă
De obicei, antena dipol în această gamă este în /2, ea putând fi
utilizată în mai multe subgame.
Fig.2. Antena dipol: construcţie fizică, distribuţia curentului şi a
tensiunii în antenă, banda de trecere

Observaţii
Practic, impedanţa unei antene dipol în semiundă este 73,
considerând conductorul antenei infinit de subţire şi antena suspendată
la distanţă infinită de pământ. Cum diametrul conductorului este
2mm de obicei iar distanţa de pământ este de câţiva metri, rezistenţa
de intrare a antenei este practic cuprinsă între 6065.
Diagrama de radiaţie în plan H este simetrică şi are forma de 8,
maximum de radiaţie fiind pe direcţia perpendiculară pe lungimea
antenei, iar minimum pe direcţia antenei.
Diagrama de radiaţie în plan vertical depinde de înălţimea de
suspendare a antenei şi prezintă mai mulţi lobi.
Fig.3. Diagrame de radiaţie pentru antena dipol

5.3.2. Antene cu polarizare verticală

Forma clasică a radiantului vertical este antena verticală în /4, la care
cel de al doilea segment în /4 necesar formării radiantului obişnuit în
/2 este format de imaginea reflectată în sol a radiantului vertical.
În cazul conductibilităţii ideale a solului, unghiul vertical de radiaţie
are o valoare foarte mică (6-7) ceea ce este avantajos pentru legături
radio DX, iar diagrama de radiaţie în plan orizontal este
omnidirecţională. Această antenă se folose4şte de obicei în US, în
gama superioară şi în UUS.

Fig.4. Antena cu polarizare verticală

Construcţia este simplă, ocupă loc redus, are un randament bun de

radiaţie.

Dezavantaj
Impedanţa de intrare joasă a antenei 30-35 face dificilă adaptarea cu
liniile de alimentare curente (cabluri coaxiale).
Antena ground-plane clasică
Întrucât montarea antenei se face la înălţime cât mai mare, în loc de
pământ se creează un pământ artificial realizat de obicei cu mai mulţi
conductori dispuşi radial la baza antenei verticale şi având lungimea
/4 – contragreutăţi.
Antena ground-plane clasică are contragreutatea realizată cu 4
conductoare orizontale în /4, izolate la capete (maxim de transmisie).
Impedanţa de intrare este de cca. 30 şi de aceea, pentru adaptare,
conductoarele radiale se montează înclinat la 135 sau mai mult faţă
de radiantul vertical, ceea ce are ca efect mărirea rezistenţei de intrare
a antenei la cca. 50.
De obicei, conductoarele radiale sunt cu cca. 2,5% mai lungi decât
radiantul vertical. Pentru adaptarea cablu coaxial-antenă se folosesc
bucle de adaptare în /4 sau alte dispozitive.

Antena ground-plane cu 3 conductoare radiale

În loc de 4 are 3 conductoare radiale, la 120 şi înclinate la 135 faţă
de radiantul vertical. În plan orizontal are o diagramă de radiaţie sub
forma unei trefle iar în plan vertical un unghi de radiaţie de 6-7.
Rezistenţa de intrare este de cca. 50, antena putând fi alimentată cu
un cablu coaxial de 52.
Înălţimea faţă de sol trebuie să fie de cel puţin 6m pentru a se menţine
unghiul vertical de radiaţie.
Fig.5. Antena ground-plane clasică şi
antena cu 3 conductoare radiale

5.3.3. Antene pentru microunde

Banda de microunde este cuprinsă între 1GHz şi 100GHz şi se împarte
în 2 subgame:
până la 3GHz – UHF
între 3 – 30 GHz – microunde
Trebuie amintit că peste aceste frecvenţe are loc o atenuare puternică
în prezenţa vaporilor de apă şi a oxigenului. De aceea, aceste frecvenţe
se folosesc de obicei, pentru comunicaţii pe distanţe scurte şi în
aplicaţii militare (ghidarea rachetelor).
Datorită puterilor mici care se vehiculează, antenele de recepţie (şi de
emisie) sunt de obicei cu directivitate foarte pronunţată şi cu lărgimi
de buclă mari.
Cea mai folosită antenă este cea cu reflector parabolic dar mai există
şi alte tipuri de antene:
antene offset
antene Cassegrain
antene Fresnel
antenă plană

Antena cu reflector parabolic.

În focarul F al reflectorului parabolic RF este dispusă o antenă
primară AP. Rolul reflectorului este de a concentra în focar undele
electromagnetice ce străbat aparatura reflectorului. Concentrarea în
focar a acestora are loc numai când direcţia de recepţie maximă, DRM
(a caracterului de directivitate a antenei) coincide cu direcţia antenă-
emiţător.
Reflectoarele parabolice au focarul dispus pe axa lor de simetrie care
coincide cu DRM.
Un reflector parabolic este caracterizat univoc de 3 mărimi:
distanţa focală f
 diametrul D
unghiul de iluminare 2
Unghiul de iluminare 2 este importantă pentru alegerea tipului de
antenă primară ce se dispune în focar şi care trebuie să aibă o
caracteristică de directivitate cu un unghi de deschidere 2.
Cel mai des utilizate antene primare au unghiuri 2 cuprinse între
106 şi 140.
Antena primară (sursa primară) este de fapt o antenă cu o deschidere
unghiulară potrivită astfel încât din focarul reflectorului folosit să
“ilumineze” uniform întreaga suprafaţă a paraboloidului. Se mai
numeşte horn sau feedhorn. Este un element cheie al instalaţiei de
antenă.
Actualmente, feedhornurile folosite în cazul antenelor parabolice sunt,
aproape în exclusivitate, cu adaptor cu inele concentrice. Deschiderea
cea mai uzuală este de 120.

ZO

ZU

Fig.6. Antena parabolică şi antena offset

DRM - direcţia de recepţie maximă; ZO –zonă offset;
ZU – zonă de umbrire

Observaţii
Orice neadaptare între feedhorn şi parabolă duce la înrăutăţirea
raportului S/N fie prin micşorarea suprafeţei active a antenei, fie prin
creşterea zgomotului suplimentar (unghi de iluminare mai mare).
Feedhornul plasat în focar, pe DRM produce o “umbrire” a antenei,
micşorând suprafaţa efectivă a reflectorului. De aceea s-a căutat o
soluţie care să permită scoaterea sistemului de captare în afara părţii
active a antenei.

Antena offset.
Reflectorul realizat are un profil special, care permite fixarea lui într-o
poziţie apropiată de verticală, ceea ce permite focalizarea fluxului de
putere captat într-un punct situat în afara DRM.
Antenele offset sunt de obicei ovale, având raza mare “sus-jos” iar
raza mică “dreapta-stânga”. De fapt, reflectorul offset este o parte din
suprafaţa reflectorului parabolic, el având acelaşi focar. Iluminarea sa
se face cu antene primare speciale având unghiul 2 mai mic (90)
decât pentru reflectoarele parabolice. Avantajele principale: nu se mai
pot încărca cu zăpadă.

c) Antena Cassegrain
Se caracterizează prin faptul că în focarul RP are plasat un
subreflector hiperbolic ce concentrează energia într-un punct din
spatele reflectorului parabolic (în centrul RP este practicată o
deschidere prin care este concentrată energia fasciculului). Avantaj –
sursa primară are deschidere mică iar LNB poate fi protejat extrem de
bine împotriva factorilor atmosferici. Construcţia mecanică este însă
complicată şi necesită tehnici speciale de aliniere.

d ) Antena plană
Este o arie de dipoli sinfazaţi, cu elemente active înglobate. Au o
construcţie foarte complicată şi preţ de cost ridicat. Suprafaţa de
realizare nu depăşeşte cca. 0,5m2 şi din această cauză au un câştig mai
mare de 30dB. De aceea se folosesc în zone cu câmp puternic.
Datorită însă uşurinţei în montare şi exploatare se pare că aceste
antene reprezintă soluţia de viitor în recepţia unor câmpuri puternice.

Antena Fresnel.
Pe o suprafaţă “transparentă” la undele electromagnetice se depun
coroane circulate metalizate, concentrice. În funcţie de dimensiunea
acestora (diametrul şi lăţimea), numărul lor şi poziţia relativă se obţine
o concentrare a curentului electromagnetic de o anumită frecvenţă
într-un punct din spaţiu. Plasând în acest punct o antenă horn de mici
dimensiuni se poate realiza o recepţie a semnalului. Câştigul antenei
Fresnel este foarte mic: cca.26dB.

Fig.7. Antena Fresnel

 Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale
urechii omeneşti, de un mare interes, din punct de vedere practic, sunt
ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este mai mare de 20 000
Hz.
Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de
lungimea de undă mică a acestora. Din această cauză, de exemplu,
ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de lumină sub
formă de fascicule, spre deosebire de sunetele obişnuite care se
împrăştie în toate direcţiile. Astfel se constată experimental că dacă
lungimea undei emise este mai mică decât dimensiunile liniare ale
sursei unda se va propaga în linie dreaptă sub formă de fascicul. În
afară de aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de
difracţie (ocolirea obstacolelor) nu apare decât pentru obstacolele de
dimensiuni foarte mici în timp ce sunetele obişnuite ocolesc practic
aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Ultrasunetele suferă reflexia şi refracţia la suprafaţa de separare
a două medii diferite la fel ca undele luminoase. Folosind acest
fenomen au fost construite oglinzi concave sau lentile speciale care să
concentreze într-un punct fascicule de ultrasunete.
Deoarece intensitatea undelor sonore este proporţională cu
pătratul frecvenţei, energia transportată de ultrasunete este mult mai
mare decât energia sunetelor de aceeaşi amplitudine. Pe de altă parte
în cazul ultrasunetelor fenomenul de absorbţie care apare la
propagarea tuturor oscilaţiilor elastice devine foarte important.
Intensitatea undei elastice scade cu distanţa de la sursă după o lege
exponenţială I = I0 e-kr. Se poate arăta atât teoretic cât şi experimental
că k depinde atât de caracteristicile mediului (densitate, vâscozitate,
căldură specifică etc.) cât şi de frecvenţa undei care se propagă
crescând cu pătratul frecvenţei. Din această cauză practic nu putem
obţine propagarea ultrasunetelor, de exemplu în aer, la o distanţă mai
mare de un kilometru. Mai mult, un ultrasunet de o frecvenţă de cca.
3000 kHz este practic absorbit complet, la o distanţă de cca. 0,6 cm. În
lichide coeficientul de absorbţie este de 2-3 ordine de mărime mai mic
decât în aer, iar în solide şi mai mic, intensitatea ultrasunetelor fiind
mult mai puţin atenuată.
Un fenomen interesant care apare la propagarea ultrasunetelor
în lichide este fenomenul de cavitaţie care constă în apariţia unor bule
care se ridică la suprafaţă şi se sparg. Aceasta se explică prin faptul că
dilatările şi comprimările extrem de rapide care se succed în lichid duc
la apariţia unor mari tensiuni în anumite zone care fac să se “rupă”
moleculele de lichid. Astfel iau naştere bulele care conţin vaporii şi
gazele dizolvate în lichid. Bulele mici se contopesc în bule mai mari
care încep să vibreze şi apoi se sparg dând naştere unor presiuni locale
foarte mari care se manifestă sub formă de şocuri hidraulice în volume
foarte mici. Deteriorarea paletelor turbinelor şi a elicelor vapoarelor se
explică prin fenomenul de cavitaţie produs de ultrasunetele generate
de vibraţiilor maşinilor.
Înainte de a discuta câteva din aplicaţiile practice ale
ultrasunetelor să vedem cum pot fi produse. Vom trece peste
procedeele mecanice (fluier ultrasonor, sirena ultrasonoră) şi termice
(cu ajutorul vibraţiilor unui arc electric) deoarece ultrasunetele
produse de acestea au în genere amplitudini mici şi sunt mai puţin
importante practic. Să analizăm generatorul piezoelectric. Efectul
piezoelectric constă în faptul că supunând un cristal la deformări de
tracţiune sau comprimare după anumite direcţii, pe feţele sale apar
sarcini electrice egale de semne contrare care îşi schimbă rolul dacă
înlocuim tracţiunea prin comprimare şi invers. Există şi efectul
piezoelectric invers sau electrostricţiunea, pe care se bazează
producerea ultrasunetelor, care constă în dilatări şi comprimări
succesive ale cristalului sub acţiunea unui câmp electric alternativ.
 Partea esenţială a generatorului constă dintr-o lamă
piezoelectrică de obicei de cuarţ pe feţele căreia sunt aplicaţi doi
electrozi, sub forma unor straturi subţiri metalice, legaţi la o sursă de
tensiune alternativă. Sub acţiunea câmpului electric alternativ lama
începe să vibreze cu o frecvenţă egală cu cea a tensiunii aplicate.
Vibraţiile lamei sunt transmise în mediul înconjurător sub formă de
ultrasunete. Cu astfel de generatori se poate ajunge până la frecvenţe
de cca. 150 000 kHz şi la intensităţi ale radiaţiei ultrasonore de la
câteva zeci de waţi pe cm2 până la câteva sute de waţi pe cm2.
 Se pot produce ultrasunete şi cu ajutorul efectului
magnetostrictiv care constă în deformarea corpurilor feromagnetice
(fier, nichel, cobalt) sub acţiunea unui câmp magnetic. Introducând o
bară dintr-un astfel de material (Ni) într-un câmp magnetic, paralel cu
lungimea ei (produs de exemplu de o bobină în care e introdusă bara),
aceasta se scurtează. Când câmpul magnetic variază periodic (curentul
care străbate bobina este periodic) bara se va scurta periodic. În cazul
unor frecvenţe mari ale câmpului alternativ vibraţiile capetelor barei
dau naştere la unde ultrasonore. Pentru a obţine amplitudini mari se
aleg dimensiunile barei astfel ca să avem rezonantă între vibraţiile
elastice proprii şi frecvenţa curentului alternativ excitator. Generatorul
magnetostrictiv este avantajos pentru producerea ultrasunetelor de
frecvenţă joasă (de la 20 – 60 kHz) şi energii considerabile.
 Datorită frecvenţei mari şi a energiei mari pe care o transportă,
ultrasunetele produc o serie de efecte fizico-chimice dintre care
menţionăm : distrugerea stărilor labile de echilibru; încălzirea
mediului; formarea de sisteme disperse (emulsii şi suspensii) şi
distrugerea de astfel de sisteme (coagulări); influenţarea potenţialelor
electrochimice şi a pasivităţii metalelor; voalarea plăcilor fotografice;
creşterea vitezei unor reacţii chimice; explozia substanţelor puţin
stabile (de exemplu iodura de azot) etc.
Proprietăţile ultrasunetelor permit folosirea lor într-o mare
varietate de aplicaţii practice.
Ultrasunetele produc încălzirea şi redistribuirea substanţei din
celulele vii ceea ce duce la folosirea lor în terapeutică (încălzirea
anumitor ţesuturi şi masaje adânci) precum şi la conservarea
alimentelor (prin folosirea unor ultrasunete de frecvenţă şi intensitate
potrivită care distrug microorganismele).
O altă aplicaţie a ultrasunetelor este legată de măsurarea
adâncimii mărilor. În esenţă procedeul este acelaşi ca şi în cazul
folosirii sunetelor obişnuite, prezentând însă avantajul fasciculelor
dirijate. De asemenea se pot produce semnale foarte scurte ceea ce
măreşte precizia măsurării intervalului de timp dintre producerea
semnalului direct şi înregistrarea celui reflectat.
Pentru analizarea modului de propagare a câmpului acustic a unei
surse punctiforme într-un strat de apă omogen limitat în partea
superioară de atmosferă, iar în cea inferioară de
fundul mării, se poate porni de la concluziile generale stabilite,   r,
1
presiunea scade cu rădăcina pătrată a distanţei P  . λ lungimea de
r
unda,r distanta.
Atenuarea undelor emise începe să apară la o frecvenţă critică
f cr , definită de relaţia:
C
f cr  unde H este grosimea stratului de apă.
4H
Dacă stratul de apă este limitat, în ambele părţi de medii
elastice, undele a căror lungime de undă este mai mare decât valoarea
critică.
   cr  2 H sunt atenuate puternic.
În cazul zonelor maritime cu adâncimi de peste 1000 m, influenţa
fundului mării asupra propagării poate fi neglijată. În apropierea
suprafeţei liniştite a mării aflată în contact cu atmosfera apar unele
anomalii în transmisia sunetelor, cunoscută sub denumirea de efect
Lloyd.

S

h1 h1
 A aer
  x
1 apa
r
h2
S
r
z P I

Fig. 1.1.1
Notând cu S sursa aflată la adâncimea h1 faţă de suprafaţa apei,
cu I poziţia hidroforului aflat la adâncimea h2 , cu S  sursa imagine a
lui S faţă de suprafaţa apei, cu r şi r  respectiv distanţele de la hidrofor
la sursa S şi imaginea S  cu R distanţa între S şi I, cu A punctul de
reflexie a razei emise de sursa S pe suprafaţa apei, cu C viteza
sunetului în apă, prin consideraţii geometrice se poate calcula t,
durata de timp între ajungerea impulsului direct pe drumul SI şi
2h1 h2
reflectat pe drumul SAI t  .
RC
Notând cu P1  P cos 2ft valoarea directă a presiunii directe, şi
cu  fracţiunea impulsului reflectat de suprafaţa apei, P2 valoarea
instantanee a acestei presiuni.
P2  P cos 2f t  t 
(1.21) [1]
semnul negativ indică o schimbare de fază de 180 care se produce
după reflexia undei în punctul A.
 
P 2  P 2 1  2 cos 2ft   2 
P 
2
 h1 h2   (1.22)
I 1  2 cos 4f   2 
C   RC  
[1]
valoarea intermităţii I la hidrofor variază între valori maxime şi
minime.
La frecvenţele joase până la 10 kHz acest fenomen apare foarte
clar.
Datorită schimbării temperaturii, salinităţii şi presiunii, în
mediul marin distribuţia vitezei sunetului se schimbă cu adâncimea
astfel:
o scădere a vitezei;
o creştere a vitezei;
un strat de salt negativ;
un strat de salt pozitiv (canal acustic);
strat izotermic la suprafaţa mării.
viteză constantă.

a) c x b) c x c) c x
c0
c1
c2

cn
z
z z z z
z
d) c x x
e) c
c c0
c0
c1
c2
cn z z z
z

Fig. 1.1.2
O metodă simplificată, satisfăcătoare pentru aplicaţii practice,
poate fi efectuată pe baza teoriei geometrice privind propagarea
undelor acustice într-un mediu omogen stratificat. Se admite în acest
caz o variaţie, în trepte a vitezei, considerând că aceasta este constantă
în diferite straturi ale apei.
Dacă viteza este constantă în toate punctele unei regiuni, raza
oricărui sunet emis de sursă poate fi trasat, aplicând legea lui Snellius.

c x
c0 S

c1 0

c2 1

c3 2

c4
c5

cn

z z

Fig 1.1.3
Într-un punct oarecare la care viteza sunetului este C 1 înclinarea razei
faţă de orizontală, conform legii Svellies este:
cos  0
cos 1  C1 unde  0 şi C0 , unghiul şi viteza de referinţă.
C0
Dacă raza acustică trece printr-un strat în care viteza creşte cu
C0
adâncimea figurii 2 cos 1 creşte, C lim  , atinsă pe un anumit strat,
cos  0
când raza sunetului se refractă, având formă concavă, în sus sau în jos,
după cum gradientul este pozitiv sau negativ.
În funcţie de mărimea unghiului de incidenţă  razele acustice descriu
traiectorii diferite determinate de legile reflecţiei şi refracţiei, ce
acţionează la nivel de separare a straturilor de apă, cu omogenităţi şi
viteze diferite în funcţie de adâncimea z a mării.
Pentru determinarea traiectoriei razei acustice emise sub un
unghi  0 se va analiza mai în detaliu situaţia în care viteza sunetului
descreşte liniar cu adâncimea mării, după o lege de forma celei
prezentate în figura 1.1.4.
  G 
C z   C 0  GC z  C 0 1  C z   C 0 1  az 
 C0 
Inainte de a discuta despre problem transmiterii si receptiei semnalului
acustic in mediul subacvatic trebuie intelese efectele mediului asupra
procesului de masurare a parametrilor cum ar fi adancimea sau
viteza,si influenta unor factori imprevizibili asupra acestor
masuratori.Putem incerca sa enumeram cativa din acesti factori,
Atenuarea,legat de puterea semnalului emis in mediul
subacvatic,frecventa semnalului emis,salinitatea mediului prin care se
propaga unda acustica,si reflexiile succesive de fund si de suprafata
mediului de propagare.
Salinitatea parametrul mediului in care se propaga unda si care
influenteaza deopotriva viteza si atenuarea undei acustice.
Viteza undei acustice in apa sarata. Viteza este de 1505m/s,dar foarte
multe echipamente executa calculele pentru valoarea de 1500m/s.
Suprafata de reflexie a fundului oceanului sau mai bine zis
proprietatile reflective ale tipurilor de roca din care este facut.
Zgomotul care poate fi din surse externe , dar poate fi datorat
propriului semnal acustic emis,rezultatul este acelasi reducerea
raportului semnal zgomot.
Si nu in ultimul rand frecventa si unghiul de incidenta .Frecventa
difera pentru tipul de echipament sonda sau logh,si influeteaza
atenuarea cel mai mult.In privinta unghiului de incidenta influenteaza
raportul semnal zgomot prin fractiunea reflectata de fundul marii care
devine zgomot.
Atenuarea si alegerea frcventei,este in stransa legatura cu realizarea
caracteristicii de directivitate a antenei acustice ,caracteristica ce
influenteaza puterea de emisie, raportul semnal zgomot, dimensiunile
fizice ale antenei acustice.Frecvente intre 15 si 60 KHz sunt utilizate
pentru masurarea adincimilri mari cu atenuare redusa folosind
traductoare magnetostrictive.Ambarcatiunile usoare folosesc
traductoare electrostrictive la frecvente de 200 la 400 KHz,
traductoare de dimensiuni mici.Frecvente de 300KHz la 1MHz sunt
utilizate de loch,pentru masurarea vitezei.
 Largimea razei sau mai bine zis largimea caracteristicii de
directivitate carae este legata de frecventa semnalului ultaacustic emis
si de traductor si care este corect sa o numim antenna acustica
determina fractiunea semnalului reflectat.

Salinitatea 3,5% temperatura 15 grade C

Absorptia depinde si de natura de ex. Pentru un fund al marii usor
noroios atenuarea aste in jur de 15 db iar pentru un fund al marii
stancos este in jur de 1 db si nisipos in jur de 3 db.Masuratorile au fost
facute pentru frecventa de 24KHz.
Viteza sunetului in apa variaza cu presiunea salinitatea si temperature
straturilor de apa.In graficul de mai jos se observa aceste variatii.
 Aceste variatii se traduc in variatii ale vitezei sunetului in apa asa
cum este prezentat bin figura de mai jos.
Zgomotul
Indetificam doua tipuri de zgomote:
Zgomotul ambient produs de surse naturale , si zgomotul produs de
surse
tehnologice,industriale,si ce este si mai important produs de propriul
impuls de sondaj pe care il numim reverberatie.Zgomotul ambient este
produs in principal de vant,valuri,furtuni ce duce la cresterea nivelului
in banda de 10 KHz,deci in joasa frecventa.O alta categorie de
zgomote este data de animalele marine care folosesc ultrasunete pentu
orientare,vanat sau comunicare.Aceste semnale au in general frecvente
cunoscute astfel incat pot fi filtrate.Solutiile tehnice sunt marirea
puterii de emisie si reducerea benzi receptorului,solutii ce duc la
imbunatatirea raportului semnal zgomot.Marirea puterii la emisie este
limitata de reflexiile parazite ale propriului semnal numita
reverberatie.Nivelul reverberatiei ajunge sa depaseasca nivelul
semnaluli ecou.Deplasarea navele sunt alte surse de zgomote.Cel mai
periculos ramane reverberatia ,zgomotul fiind pe frecventa de lucru
metodele de filtrare fiind complexe.

Sonde ultrason

Sonde ultrason este echipament electronic de navigatie care masoara

adincimea sub chila navei. Sonde ultrason comerciale lucreaza in
impuls ,adancimea este masurata prin masurarea timpului de intarziere
dintre impulsul de sondaj sic el reflectat de fundul marii.
 r =( v × t)/2 in metri

Se considera viteza sunetului in apa 1500m/s,desi pot fi variatii de

~50m/s.Cateva observatii referitoare la durata impulsului de sondaj si
perioada de repetitie a impulsului de sondaj.Perioada de repetitie
impune adancimea maxima,de ex.pentru o perioada de repetitie de 1s
cu viteza de 1500m/s rezulta adancimea maxima de 750m.Durata
impulsului de sondaj impune adancimea minima,de ex.pentru durata
impulsului de sondaj de 1ms si viteza de 1500m/s adincimea minima
este v × t adica
1,5m.
In figura de mai jos este redata schema bloc a sondei ultrason Marconi
Marine’s.Frecventa de lucru este de 24KHz. Pentru adancimea
maxima de 1000m ,durata impulsului de sondaj este de 2ms ,eroarea
de ±5m. Pentru adancimi mici de 100m durata impulsului de sondaj
este 200μs, eroarea ±0,5m.
Intelegerea unei scheme bloc de sonda ultrason incepe cu identificarea
a patru componente si anume receptorul,emitatorul,generatorul
impulsurilor de sincronizare,afisajul.Generatorul impulsurilor de
sincronizare este un contact dispus pe banda penitelor de scriere
,banda rotita de un motor cu viteza foarte bine controlata..Impulsurile
se aplica pentru formare la un etaj trigger.Impulsul se aplica
emitatorului care formeaza impulsuri de radiofrecventa cu durata de
2ms si 0,2ms ,frecventa 24 KHz, imulsuri ce se aplica la antenna
acustica.Semnalele ecou de la antenna se aplica receptorului. Pentru a
nu fi blocat de reflexiile di apropiere receptorul este cu caracteristica
logaritmica.
Doua etaje de receptor cu circuite acordate si cuplate.
Afisarea rezultatelor se face pe hirtie electrochimica sip e un afisor
digital cu trei digiti.
Urmatoarea sonda prezentata este digitala si are urmatoarele
caracteristici,

Depth (metres) Pulse length (ms) PRF (pulses per minute)

5, 10 and 20 0.25 750
40 0.38 375
100 1.00 150
200 2.00 75
400 and 800 3.60 42

Sonda este tip FE606 produsa de Furuno.

Masurarea vitezei

p = K × v2

Unul din primele principii folosite pentru masurarea vitezei este

masurarea presiunii statice si dinamice, diferenta dintre ele inmultita
cu un coefficient de proportionalitate este viteza fata de apa.Presiunea
statica este masurata de tubul A, presiunea dinamica este masurata de
tubu lB.Diafrag –ma elastica deplaseaza tija in raport cdiferenta dintre
cele doua presiuni.In graficul din figura este reprezentata variatia
vitezei cu presiunea.In fig.
este reprezentata schema unui loch electromecanic care masoara
viteza pe baza diferentei dintre presiunea statica si presiunea
dinamica.Tija rigida cu diafragma actioneaza contactorul 5 si
alimenteaza motorul reversibil 7.Motorul roteste axul , care egaleaza
presiunea pe care o exercita diafragma asupra tijei decupland astfel
contactul 5 care alimenta motorul.Printr-un sistem selsin transmitator
selsin receptor informatia este transmisa la repetitor.Axul actioneaza o
cama care modifica cuplajul dintre motorul 10 de masurare a distantei
si contorul de distanta.Informatia de distanta este transmisa de un
system selsin transmitator selsin receptor la repetor.
e.m indusa intr-un conductor aflat in apropierea unui solenoid
alimentat in c.a. se modifica daca madiul din jurul solenoidului se afla
in miscare adica e.m.f.=Hmaxlvsinωt.
Intelegerea functionarii schemei de mai sus duce la intelegerea
functionarii acestui tip de loch.Tensiunea electromotoare e.m.f.1
indusa datorita deplasrii apei in jurul senzosului e.m. duce la aparitia
unei tensiuni de eroare e.m.f.1-e.m.f.2 care se aplica la intrarea
amplificatorului diferential,e,m.f.2 este tensiunea de referinta culeasa
de la bornele potentiometrului.Tensiunea de eroare este aplicata la la
infasurarea de comanda a servomotorului.Acesta va actiona
indicatorul de viteza ,si mecanisme electromecanice sau electronice
pentru masurarea distantei,dar si potentometrul tensiunii de referinta
in sensul anularii tensunii de eroare,astfel incit servomotorul nu se va
mai roti.
T = 0.5 × s v

O alta metoda de masurare a vitezei aplicabila pentru funduri pina la

200m este metoda corelatiei acustice. Daca adincimea este mai mare
reflexiile provin de la straturile de apa cu adancime de aprox. 12m.In
figura de mai sus este prezentata ideea care sta la baza
metodei.Impulsul de sondaj cu frecventa de 150 KHz,este emis
simultan de doua traductoare piezoceramice aflate la distanta s intre
ele.Smnalul reflectat ajunge cu o intarziere T ,la cei doi traductori ,iar
din relatia T=0,5*s*v rezolta viteza.
 fd =2vft/c

daca propagarea se face sub un unghi fd =2vftcosθ/C (in hertz)

Radionavigația reprezintă o aplicație a radio frecvenței utilizată în
scopul determinării poziției unui punct/obiect de pe suprafața terestră.
Începuturile s-au bazat pe sisteme de poziţionare situate pe suprafaţa
terestră care
transmiteau, în locul sateliţilor, unde radio pe distanţe mari.
Au fost dezvoltate trei astfel de sisteme:
1. Decca (70 – 130 kHz; intervalul de distanță 200 km – ?; ~1942 –
2000)
2. Loran-C/Chayka (banda 100 kHz; intervalul de distanță 200 km –
2000 km; 1960 – )
3. Omega (banda 10 – 20 kHz; acoperire globală; 1971 – 1997)
3.2.1.1 Principiul radionavigaţiei
Radionavigația are la bază principiul măsurării diferenței de timp
dintre semnalele primite de o pereche de radio – transmițătoare.

Figura 3.1 Determinarea distanţei dintre punctele A şi B pe baza

principiului măsurării timpului
10
Conform figurii 3.1 - sus, se măsoară momentul plecării semnalului
din punctul A şi momentul sosirii în punctul B. Distanţa dintre A şi B
este produsul dintre diferenţa de timp Δt şi viteza de propagare c a
undei radio:
AB c t (3.1)
Deoarece practica curentă indică faptul că sincronizarea celor două
ceasuri este apropiată,
distanţa calculată va fi eronată din cauza erorii de fixare a ceasurilor
δt. Această distanţă eronată se numeşte pseudodistanţă.
AB c t c t (3.2)
Figura 3.1. – jos, prezintă a doua posibilitate de măsurare a timpului,
unde semnalul este
retransmis instantaneu de unitatea electronică activă din punctul B,
astfel încât timpul de sosire se măsoară tot în punctul A. Rezultatul
este timpul necesar parcurgerii distanţei de două ori din care se poate
determina distanţa astfel:
AB c t (3.3)
Diferența de timp măsurată poate fi reprezentată prin linii de poziție
hiperbolice.

Figura 3.2 Principiul radionavigaţiei reprezentat prin linii hiperbolice

Dacă se cunoaşte poziția celor două transmițătoare, atunci poziția
receptorului poate fi
determinată ca fiind undeva pe o curbă hiperbolică, unde diferența de
timp dintre semnalele primate constantă. În condiții ideale acest fapt
este echivalent cu determinarea diferenței de distanță de la receptor la
fiecare dintre transmițătoare.
Figura 3.3 Poziţionare hiperbolică
Sistemul de navigaţie Decca a fost un sistem de radionavigaţie
hiperbolic, de joasă frecvență, utilizat în navigația maritimă și aeriană.
Consta într-un număr de stații amplasate pe uscat, organizate inlanț.
Fiecare lanț era alcătuit din 4 stații, una principală - Master și alte 3
secundare - Slave -denumite Roșu, Verde și Violet. Stațiile secundare
formau un triunghi echilateral, în centrul căruia se gasea stația
principală. Fiecare stație transmitea un semnal continuu, iar prin
compararea diferenței de fază dintre faza semnalului emis de stația
principală și faza semnalului emis de o stație secundară rezulta un set
de linii de poziție hiperbolice numit grilă.
Figura 3.4 Sistemul de radionavigaţie Decca

LORAN C (LOng Range Aid to Navigation) este un sistem de radio

navigaţie impuls fazat.
În principal, sistemul de navigaţie LORAN C este folosit de către
marina civilă şi companiile
aeronautice, cu precădere în zona costieră, dar şi în navigaţia terestră,
meteorologie şi determinări de timp
Un sistem similar a fost dezvoltat de Rusia sub numele Chayka.
Acesta a devenit interoperabil cu LORAN C, iar astăzi este
implementat în conformitate cu acordul semnat între SUA şi Rusia în
1988, ca sistem LORAN C/Chayka în Marea Bering.
Caracteristicile semnalului
Sistemul LORAN C este format din trei până la şase staţii, dintre care
una este considerată staţie principală (Master), iar celelalte se numesc
staţii secundare (Slave). Fiecare pereche stație principală –statie
secundară ajută la obținerea unei linii de poziție hiperbolică.
Figura 3.5 Impuls LORAN
Caracteristicile sistemului
-dimensiuni fixe: LORAN C permite determinarea vitezei şi
poziţionarea bidimensională;
-poziţionare fixă: se obţine după ce staţiile principală şi secundară au
transmis semnalele;
-capacitate: sistemul LORAN C poate fi folosit simultan de mai mulţi
utilizatori;
-precizia de poziţionare poate fi limitată de variaţia vitezei de
propagare a undelor;
-disponibilitate: sistemul LORAN C este 99% disponibil pentru
staţiile fixe şi 99.9% disponibilpentru fiecare staţie individuală;
-încredere: este de 99.9% pentru fiecare staţie individuală şi de 99.7%
pentru fiecare staţie
fixă;
-acoperirea sistemului este prezentată în figura următoare:
3.2.2 Sistemul de poziţionare NAVSTAR GPS (NAVigation Satellites
with Time
And Ranging Global Positioning System)
NAVSTAR-GPS (NAVigation Satellites with Time And Ranging -
Global Positioning System)
constituie principalul sistem de poziţionare utilizat astăzi pentru o
gamă largă de aplicaţii. Este un sistem de radionavigaţie dezvoltat de
către Joint Program Office (JPO) sub îndrumarea U.S. Department of
Defense (DoD), destinat atât utilizatorilor civili, cât şi celor militari şi
permite determinarea poziţiei 3D, a vitezei şi a timpului 24 de ore pe
zi.
Constelaţia satelitară a sistemului de poziţionare globală este alcătuită
din 24 de sateliţi dispuşi în şase plane orbitale, câte patru sateliţi în
fiecare plan orbital şi care evoluează la o înălţime de 20200 km
deasupra Pământului. Orbitele sunt aproape circulare, iar timpul de
revoluţie al unui satelit este de circa 12 ore.
Comunicaţia de la satelit la sol este realizată prin coduri si este de
tipul cu spectru împrăştiat (SS - Spread Spectrum). Împrăştierea
spectrului se realizează prin suprapunerea peste mesajul de navigaţie a
unui cod pseudoaleator (PRN – Pseudo Random Noise Code).
Sateliţii transmit semnale pe frecvenţele, L1 – 1575.42 MHz şi L2 –
1227.6 MHz. Acestor
semnale le sunt suprapuse prin modulaţie de fază două coduri – codul
C/A şi codul P (în prezent Y sau W) şi mesajul de navigaţie.

Intirzieri datorate propagarrii 1/f2 Codul PRN este generat de un

registru de 10 biti,1023 mbiti/s.Codul C/A fiecare ms 1023 biti.Sunt
unici pentru fiecare satelit.
3.2.3 Sistemul GLONASS
Dezvoltarea sistemului satelitar GLONASS (Global Navigation
Satellite System) a început
aproximativ în aceeaşi perioadă cu sistemul satelitar GPS. La
începutul anilor '90 sistemul GLONASS a fost pus la dispoziţia
utilizatorilor civili pentru rezolvarea problemelor de navigaţie şi
pentru determinarea parametrilor de rotaţie ai Pământului.
Constelaţia este alcătuită din 24 de sateliţi plasaţi pe orbite la o
înălţime de 19100 km. Sateliţii sistemului GLONASS sunt dispuşi pe
trei plane orbitale, câte 8 în fiecare plan orbital. Orbitele sunt aproape
circulare, cu o înclinaţie de 64.8°, perioada de revoluţie a unui satelit
fiind de 11h 15m 44s. Fiecare satelit GLONASS emite semnale în
două benzi de frecvenţă L1 ~ 1.6 GHz şi L2 ~ 1.2 GHz. În sistemul de
navigaţie GLONASS, fiecare satelit este caracterizat prin frecvenţa lui
proprie (Frequency Division Multiple Access). Pe banda L1 a
sistemului GLONASS sunt transmise semnale de navigaţie de două
tipuri: codul C/A (numit şi precizia standard de poziţionare) şi codul P
(denumit şi codul de precizie ridicată).

3.2.4. Sistemul GALILEO

În 26 martie 2002, Consiliul Europei a decis în unanimitate lansarea
programului de navigaţie Galileo. Acesta este primul sistem de
poziţionare şi navigaţie prin satelit orientat pe aplicaţii civile.
Potrivit documentului MHD (Galileo Mission High-level Definition),
componentele sistemului Galileo sunt grupate în următoarele
categorii:
Componenta globală
Componen ta regională
Componenta locală
Componenta utilizator
Componenta globală cuprinde segmentul spaţial şi segmentul de
control.
Segmentul spaţial include o constelaţie 30 de sateliţi, distribuiţi în trei
plane orbitale cu o
înălţime de 23616 km. De controlul constalaţiei satelitare,
sincronizarea ceasurilor atomice din satelit, integritatea semnalului se
ocupă segmentul de control prin cele două centre de control Galileo
(GCC –Galileo Control Centers) amplasate la sol.
3.3 Principii de poziţionare
Determinarea poziţiei unui punct se poate face:
a) în mod absolut (“single point positioning - SPP”)
b) în mod relativ (“relative positioning”)
3.3.1 Poziţionarea relativă
Poziţionarea relativă are drept scop determinarea poziţiei unui punct
necunoscut în raport de punct de coordonate cunoscute. În urma
efectuării unor astfel de observaţii se determină vectorul cele două
puncte denumit şi vectorul bazei sau pe scurt, bază (b).
Figura 3.7 Poziţionarea absolută şi relativă [T. Rus, 2004]

Ecuaţia de poziţionare relativă a punctului B în raport cu punctul A va

fi:

14
O variantă a determinărilor de poziţie este cea a poziţionării absolute
diferenţiale (DGNSS), caz in care are loc mai întâi o poziţionare
(provizorie) de tip SPP, care este îmbunătăţită cu ajutorul
aşanumitelor corecţii diferenţiale.
Corecţiile transmise de receptorul-bază pot fi:
- corecţii de pseudodistanţe (PRC - Pseudo Range Corrections);
- corecţii de variaţie a pseudodistanţelor (RRC - Range Rate
Corrections).
Figura 3.8 Principiul poziţionării diferenţiale (DGNSS) [T. Rus, 2004]

SECŢIUNEA 1
Introducere
1.1 Generalităţi
Dezvoltarea sistemului maritim comercial este însoţită de creşterea
fluxurilor de informaţii, în interiorul sistemului cât şi în exterior. De
aici, necesitatea unui sistem de comunicaţii maritime cu acoperire
globală şi reguli respectate de toate componentele sistemului.
În 1974, prin convenţia SOLAS, se pun bazele unui sistem de
comunicaţii de pericol şi siguranţa. Convenţia SOLAS din 1974 a
devenit unul dintre principalele instrumente a IMO.
Sistemul de comunicaţii maritime folosit de majoritatea navigatorilor
lumii până în 1992, aşa cum este descris în cap. IV al Convenţiei
SOLAS din 1974 şi în reglementările radio ITU, necesită o
supraveghere continuă a radiotelegrafiei Morse pe frecvenţa de 500
KHz pentru navele pasager, indiferent de mărime, şi a navelor cargo
de până la 1600 tdw şi mai mult. Convenţia necesită o comunicare
radiotelefonică pe frecvenţele de 2182 KHz şi 156,8 MHz (VHF –
canalul 16) pentru navele pasager şi de mărfuri de 300 tdw şi peste.
Cu toate că sistemul s-a dovedit eficient peste ani, limitările rază mică
de acţiune, alertare manuală şi supravegherea auditivă au devenit o
problemă.
Avansul tehnologiei a condus membrii IMO la luarea deciziei de
dezvoltare a unui nou sistem bazat pe tehnologia modernă şi
automatizare.
Noul sistem este numit Sistemul global de urgenţe şi siguranţă şi a fost
adoptat de IMO în 1988. El este automat şi asigură o cale de
comunicare eficientă între nave – uscat şi nave – nave. Pentru alertă şi
comunicaţiile radio ulterioare foloseşte mijlocirea radio terestră şi căi
radio prin satelit.
Sistemul va fi aplicat tuturor navelor cargo de 300 tdw şi mai mari şi
tuturor navelor de pasageri în voiaj internaţional, indiferent de
mărime.
Cerinţele GMDSS pentru radiocomunicaţii sunt conţinute în noul cap.
IV al SOLAS 1974. A fost o perioadă de tranziţie la noul sistem în
scopul de a permite industriei anilor respectivi depăşirea tuturor
problemelor de introducere a noului sistem. Tranziţia a început la 1
februarie 1992 şi s-a terminat la 1 februarie 1999. Implementarea
graduală a debutat cu receptoarele NAVTEX pentru recepţia
informaţiilor de siguranţă maritimă şi a EPIRB din 1 august 1993. În
timpul perioadei de tranziţie, navele ce operau cu GMDSS au trebuit
să corespundă cu reglementările din 1988 la cap. IV al SOLAS din
1974.
1.2 Conceptul de bază al GMDSS –ului
Conceptul de bază al GMDSS –ului (prezentat în figurile 1 şi 2) este
acela că autorităţile de căutare şi salvare de la coastă, precum şi navele
din imediata apropiere a navei, sau a persoanei în pericol vor fi
alertate rapid către incident, astfel încât ei să participe la operaţiunile
de căutare şi salvare cu o întârziere minimă. Sistemul este, de
asemenea, folosit pentru comunicaţii de urgenţă şi siguranţă şi pentru
trimiterea de informaţii de siguranţă maritime (avertizări şi previziuni
de navigaţie şi meteorologice şi alte informaţii urgente de siguranţă).
Cu alte cuvinte, orice navă este capabilă, indiferent de zona în care
operează, să efectueze aceste comunicaţii care sunt esenţiale pentru
siguranţa proprie a navei şi a altor nave ce operează în acelaşi zonă. În
acest moment, fiecare guvern participant la Convenţia SOLAS
referitoare la radiocomunicaţii pentru GMDSS ia măsuri pentru a
înfiinţa staţii de coastă pentru servicii de comunicaţii radio terestre şi
spaţiale, aşa cum au fost recomandate de Organizaţia Maritimă
Internaţională şi toate navele ce sunt pe mare trebuie să fie capabile
să:
transmită alerte de distress (pericol) navă-coastă prin cel puţin două
mijloace diferite şi independente, fiecare folosind un serviciu de
radiocomunicaţii diferit;
recepţioneze alerte de distress coastă-navă;
transmită şi să recepţioneze alerte de distress navă-navă;
transmită şi să recepţioneze comunicaţii de căutare şi salvare;
transmită şi să recepţioneze comunicaţii on-scene;
transmită şi să recepţioneze semnale pentru localizare;
transmită şi să recepţioneze informaţii pentru siguranţa maritimă;
transmită şi să recepţioneze radiocomunicaţii de la reţelele şi sistemele
radio de coastă;
transmită şi să recepţioneze comunicaţii punte-punte.

Tabelul 1.1 Zonele GMDSS

 Mijloc de
Descriere Radi
Distanţa Frecvenţe EPIRB-uri supravieţ
a Zonei o
uire
2182KH
Depinde Fie banda L z
de 156.525M (1.6GHz) 3023KH
A1 În
înălţimea Hz sau z
interiorul
antenei (canalul 406MHz 4125
razei de
de coastă 70) pentru COSPAS- KHz
acţiune a VHF
VHF, DSC SARSAT 5680
staţiilor
aproxima 156.8 Hz sau EPIRB KHz
de coastă
tiv (canalul VHF(după 123,1M
VHF
20÷ 16) RT februarie Hz
50Mm 1999) ch.6
ch.16
Ca mai
sus, plus,
2187.5
A2 În
KHz banda L
interiorul
Aproxim DSC, (1.6GHz)
razei de
ativ MF 2182 KHz sau Ca mai
acţiune a
50÷400M VHF RT, 406MHz sus
staţiilor
m 2174.5 COSPAS-
de coastă
KHz SARSAT
MF
NBDP,
518 KHz
NAVTEX
A3 În Ca mai
interiorul CF sus, plus, banda L
razei de sau alertarea (1.6GHz)
acţiune a 70º N÷ sateli pe 1.5- 1.6 sau Ca mai
satelitului 70º S t GHz sau 406MHz sus
geostaţio MF ca în A1 COSPAS-
nar VHF şi A2, SARSAT
(INMAR plus, toate
 Mijloc de
Descriere Radi
Distanţa Frecvenţe EPIRB-uri supravieţ
a Zonei o
uire
SAT) frecvenţel
e HF

A4 Alte
arii
La nord
(în afară HF 406MHz
de 70º N Ca mai
razei de MF COSPAS-
sau la sud sus
acţiune VHF SARSAT
de 70º S
INMARS
AT)
Sistemul GMDSS se bazează pe ideea folosirii a patru zone de
comunicare maritime pentru a determina caracteristicile operaţionale a
comunicaţiilor radio maritime:
A1 - O zonă cu acoperire radiotelefonică cu cel puţin o staţie de coastă
VHF, în care sistemul DSC este disponibil. O astfel de zonă se
extinde, de obicei, de la 30 la 50 mile marine de la uscat.
A2 - O zonă în afara zonei Al, cu acoperire radiotelefonică a cel puţin
o staţie radio coastă MF, cu sistem DSC la dispoziţie. Această zonă se
poate extinde până la 150 mile marine de la uscat, excluzând orice
zonă A1 prestabilită. În mod practic, acoperirea satisfăcătoare poate fi
adeseori extinsă până la aproximativ 400 mile marine de la uscat.
A3 - O zonă în afara zonelor A1 şi A2, cu acoperirea unui satelit
geostaţionar Inmarsat, în care se foloseşte sistemul de alertare
automată.
Această zonă se întinde între 70 0 latitudine nordică şi sudică, dar
exclude zonele prestabilite A1 şi A2.
A4 – O zonă în afara zonelor A1, A2 şi A3, acoperită de cel puţin o
staţie radio de coastă în gama HF cu sistemul DSC. Această zonă are
acoperire globală.
Caracteristicile echipamentelor pentru nave depind acum de zona de
navigaţie în care se deplasează nava. În plus, comunicarea navală în
sistemul GMDSS necesită un sistem primar şi secundar de apelare de
pericol.
Aceasta presupune un sistem VHF, DSC ca sistem primar pentru o
navă aproape de ţărm, suplimentată de un satelit EPIRB. O navă, într-
o zonă departe de ţărm, poate dispune de un sistem DSC pe frecvenţă
medie, DSC pe frecvenţă înaltă sau satelit Inmarsat pe post de sistem
principal, suplimentat de un satelit EPIRB.
Tipul de echipament pentru sistemul principal este determinat de zona
de navigaţie folosită. Caracteristicile suport sunt definite în cap. IV în
SOLAS pentru cele patru arii navale.
SECŢIUNEA a 2-a
Cerinţe minime de echipament GMDSS pentru nave
Tabelul 2.1 Cerinţele pentru echipamentul GMDSS
Nr
. A
Echipamente A1 A2 A4
crt 3
.
1 VHF cu DSC X X X X
2 SART (2) X X X X
3 NAVTEX A A A A
4 Receptor EGC B B B B
5 EPIRB X X X C
6 2-3 Staţii portabile VHF X X X X
7 Receptor de supraveghere pe2182kHz X X X X
1
(până la 1 feb 1999)
8 2 tonuri de alarmare pe 2182kHz (până la X X X
X
1 feb 1999)
9 MF R/T + DSC X X X
10 plus
11 Inmarsat A, B sau C X
12 HF R/T cu DSC şi telex X X
Observaţii:
A - cerute numai în acele zone în care este disponibil serviciul
NAVTEX.
B - cerute numai în acele zone în care NU este disponibil serviciul
NAVTEX; de asemenea, facilităţile de recepţie EGC sunt incluse în
terminalul standard Inmarsat-C,
C - EPIRB COSPAS-SARSAT pe 406 MHz.

1
administraţia poate extinde aceste cerinţe şi asupra navelor construite după 1 feb. 1997
 INMARSAT
COPAS SARSAT
SARSAT SARSAT

Staţie de coastă a RCC

şist. COSPAS

+SARSAT (LUT)

RCC-CENTRU
DE
CES COORDONARE
RCC A SALVÃRII
CES- STAbIlE
DE COASTÃ
CRS- STAŢiE
RADIO DE
COASTÃ

REŢELE NAŢIONALE ŞI
INTERNAŢIONALE REŢELE NAŢIONALE ŞI
INTERNAŢIONALE

CRS
MF HF VHF
CRSSSection 1 01 CRS
MF HF VHF

Fig. 2.1 Conceptul de bază al GMDSS

Toate navele trebuie să aplice GMDSS-ul începând cu 1 Februarie
1999.
În ariile navale A1 şi A2, folosirea echipamentului va fi asigurat de
una dintre strategiile:
- dublarea echipamentului,
- întreţinere la bazele de pe uscat,
- întreţinere pe mare
sau o combinaţie a celor de mai sus, după cum va fi aprobat de
Administraţie.
În ariile navale A3 şi A4, folosirea echipamentului va fi asigurat de
folosirea unei combinaţii de cel puţin două din cele de mai sus, după
cum va fi aprobat de Administraţie.

MODUL DE ACŢIUNE AL CENTRULUI DE COORDONARE A SALVĂRII

DACĂ ESTE POSIBIL SE COMUNICÃ CU

Section 1.02 NAVĂ ÎN PERICOL
RECEPŢIE SEMNAL PERICOL

DA
INMARSAT
DACĂ INCIDENTUL S-A PRODUS ÎN
ZONA PROPRIE DE
RESPONSABILITATE

NU
ANUNTAREA NAVELOR
DIN VECÎNÃTATE PRIN
DACÃ INCIDENTUL S-A PRODUS ÎN
BROADCASTS
ALTÃ ZONÃ DE
RCC RESPONSABILITATE

NU

DA

COORDONAREA
DACĂ EXISTĂ UN ALT AŞISENŢEI NAVEI ÎN
CENTRU RCC MAI BINE PERICOL
CES PLASĂT PENTRU
ASISTENŢĂ

DA

REŢELE NAŢIONALE ŞI DACĂ ESTE UN ALT CENTRU RCC

INTERNAŢIONALE CARE ÎŞI ASUMÃ
CONŢINUAREA
RESPONSABILITATEA
COMUNICÃRII CU NAVĂ
ÎN PERICOL PÂNÃ CE RCC
ÎNTRÃ ÎN CONTACT
DA DIRECT
CRS
TRANSFERUL
MF HF VHF
RESPONSABILITÃŢILOR DE
COORDONARE CÃTRE ACEST
CENTRU

Fig. 2.2 Modul de acţiune al centrului de coordonare a salvării

Personalul ambarcat trebuie să deţină certificate de specializare în
comunicaţii maritime şi să aibă responsabilităţi de radiocomunicaţii în
caz de pericol.
Prevederile Regulamentului Radio cer ca personalul staţiilor terestre şi
navale, pentru care instalaţiile radio sunt obligatorii şi care folosesc
frecvenţele şi tehnicile GMDSS, să includă cel puţin:
- pentru staţiile de la bordul navelor ce navigă în afara razei staţiilor
de coastă VHF, luând în considerare prevederile SOLAS: un deţinător
al unui certificat de radioelectronist clasa întâi sau a doua, certificate
de operator general(GOC),
- pentru staţiile de la bordul navelor care navigă în raza staţiilor de
coastă VHF, luând în considerare prevederile SOLAS: un deţinător al
unui certificat de radioelectronist clasa întâi sau al unui certificat de
operator general (GOC) sau al unui certificat de operator limitat
(ROC).
Efectul combinat al cererilor de întreţinere şi a personalului, în cele
patru arii navale, este acela că trebuie să fie cel puţin doi deţinători
GOC la bordul navelor ce navigă în zonele A2, A3 sau A4. Convenţia
internaţională a standardelor de pregătire, certificare din 1978,
amendată în 1995, cere ca toţi ofiţerii de punte să deţină un certificat
de folosire a echipamentului de radiocomunicaţii.
Tabelul 2.3 Echipamentele de telecomunicaţii
Operează pe banda de 156 – 174 MHz. Canale duplex
sunt disponibile pentru lucru navă/uscat şi simplex
VHF
pentru navă/navă şi de rutină pentru apelare navă/uscat.
radiotelefon
Raza de acţiune maximă este 30 – 40 mile marine, în
funcţie de înălţimea antenei
VHF DSC Operează pe canalul 70 şi este folosit şi pentru alerte de
pericol, urgenţa, siguranţa maritima, rutină
VHF Comunicaţii de pericol un-scene
portabil
Aero-VHF Comunicaţii de pericol on-scene, cu aeronavele, în
121,5 MHz ,123 MHz
Sistem de căutare şi salvare ce operează pe banda X de
SART
3 cm(9,3 – 9,5 GHz). Folosit să ajute căutarea bărcilor
 de salvare pentru localizarea supravieţuitorilor
Folosit să recepteze informaţii despre siguranţa
navigaţiei(MSI) automat prin printarea directă în bandă
NAVTEX
îngustă de la staţiile selectate, folosind 518, 490 şi
4209,5 KHz
Radiofaruri de indicare a poziţiei în caz de pericol prin
satelit ce operează pe 406 MHz prin reţeaua COSPAS-
SARSAT şi pe 1,6 GHz prin reţeaua Inmarsat. DSC
EPIRB operează pe canalul 70 VHF poate fi folosit în
EPIRB
aria A1. Transmisiile EPIRB servesc pentru
identificarea unei nave în caz de pericol pentru a
informa RCC de incident şi să ajute la determinarea
poziţiei supravieţuitorilor
Folosite să monitorizeze frecvenţele de pericol ale DSC
în benzile de 2, 4, 6, 8, 12 şi 16 MHz. Folosite de
asemenea pentru apelări de rutină pe benzile de 2, 4, 6,
MF/HF
8, 12, 16, 18, 22 şi 25 MHz. DSC folosesc atât pentru a
DSC
transmite alerte de pericol , urgenţa, siguranţa
maritima, rutină cât şi recepţia confirmărilor pentru
aceste alerte
MF/HF Cu facilităţi R/T şi telex pe toate benzile Maritime
Transceiver
Inmarsat- Folosit pentru comunicaţii de voce, telex, date, video şi
A/B fax ,via satelit
Asigură comunicaţii telex, date, email pe baza
memorării şi retransmiterii. De obicei încorporează un
Inmarsat-C receptor EGC pentru receptarea automată a
informaţiilor de siguranţă maritimă via Serviciu
Internaţional SafetyNETSM
2182 KHz Receptor, ce este folosit pentru a asculta alarma
watch- formată din două tonuri pe 2182 KHz.
keeping
Alarm Monitorizează alertele de pericol
panel
MF/HF FS-2570:
-1 unitate de control cu functie de DSC FS-2570C;
-1 unitate de emisie-recepţie FS-2570T;
-1 cuplor de antenna AT-1560-25;
-1 telefon HS-2001;
-1 30 de metri cablu intre FS-2570T si AT-1560-25 05S0949;
-1 30 de metri cablu intre FS-2570T si AT-1560-25 05S0462;
-1 5 de metri cablu intre FS-2570C si FS-2570T 17JE23150-02;
-1 8 metri antena SSB Comrod AT82;
 -1 antenă activa (unitate de pre-amperi w/50 m cablu) pentru FS-2570
FAX-5;
-1 2.6 metri antena FS-2570;
-1 standard de instalare si piese de schimb;
Consola radio GMDSS

Diagrama de distributie 220 VAC

Diagrama de distributie 24 VDC
MF/HF
FURUNO FS2570
Diagrama Bloc
Diagrama bloc de conexiuni
Specificatii radiotelefonie SSB
FS-1570/2570
Radiotelefonie digitala MF/HF
General:
-comunicatie sistem:semi-duplex sau simplex;
-clasa de emisie:J3E-telefon
J2B(F1B)-DSC sau NBDP;
H3E-numai receptie;
-gama de frecvente: 100.00 kHz la 29,999.99 kHz;
-numere de canale-canale programabile:perechi de 255 TX/RX;
-toate canalele ITU incorporate(include canale
DSC/NBDP)
2182 kHz(actiune singura);
-metoda display:monocrom LCD(120 x 64 puncte);
-iluminare:8 tonuri;
-contrast:64 de pasi;
Transmitator:
-gama de frecvente: 1,606.5 kHz la 26.175 MHz (100 Hz pas);
-putere iesire RF: FS-1570: 150 Wpep, FS-2570: 250 Wpep;
-rezolutie frecventa:in ±10 Hz;
-raspuns modulator AF: 350 Hz la 2.7 kHz;
-modulatie sistem:modulare in balanta de putere mica;
-AF iesire: -46 dBm/600 ohms (receptie/microfon);
-10 dBm/600 ohms (receptie HS-2001);
-linie in: 0 dBm/600 ohms;
RECEPTOR
-sistem de primire:conversie dubla superheterodyne;
-gama de frecventa: 100 kHz 29,999.9 kHz (10 Hz pas);
-sensibilitate: intrare nivel la 10 ohmi + 250 pF (sub 4 MHz) şi 50 ohmi (mai
sus de 4MHz) pentru a produce SINAD 20 dB;

-frecventa intermediara:prima : 72,455 kHz, a doua: 455 kHz;

-selectivitate: J3E: 2.4kHz la -6dB, H3E: 6kHz la -6dB;
J2B (F1B): 300Hz la -6dB;
-inter-modularea: mai bine decât 80 dBμV;
-raspuns neesential: mai mult de 70 dB;
-AGC:incet/rapid/inchis;
-frecventa BFO: Telex/DSC: 1,700 Hz, Fax: 1,900 Hz;
-putere iesire audio: difuzor intern: 1W / 8 ohmi;
difuzor extern: 4W / 4 ohm;
telefon: 2.5mW / 150 Ohm;
 linie ieşire: 0 MC / 600 ohmi;
-caracteristici standard: zgomot Blanker, Voice-activated squelch,
Pre-selector;

Receptor de DSC/CEAS
Apel selectiv digital
-deplasarea frecventa: Spatiu: 1785.0 ± 0.5 Hz, Marcaj: 1615.0 ± 0.5 Hz;
-rata: 100 bps ± 30 x ;
-protocol: respecta diagrama ITU-R Rec.493-10, 541-8, 1082-1;
-modulatia: AFSK;
-alarma: 3.5 s la 4.5 s auto-repetare;
-memorie alarma:50 mesaje;
Receptor DSC
-gama de frecventa: specificatii MF/HF: 2187.5/ 8414.5 si
4207.5/ 6312/12577/16804.5 kHz;
specificatii MF: 2187.5 kHz;
-clasa de emisii: F1B, J2B;
-impendanta antenei: 50 ohm;
-oscilator local: primul:F+54,455 kHz;
al doilea: 54,000 kHz;
al treilea: 456.7 kHz;
-frecventa de stabilitate: ±10 Hz;
-frecventa intermediara:prima: 54,455 kHz;
a doua: 455 kHz;
-Selectivitate: -6 dB: 270 Hz la 300 Hz;
-30 dB: in ± 380 Hz;
-60 dB: in ± 550 Hz;
-sistemul de receptie:dubla conversie superheterodina;
-radiatie:in termen de 2 nW;
-rata de eroare RX: 1 % sau mai putin de 1 μV,tensiune de intrare;
Receptorul general (FS-2570)
-gama de frecventa: 1,606.5 kHz la 27.5 MHz;
-clasa de emisii: J2B, F1B;
-impedenta antenei:50 ohm;
- oscilator local: primul:F+54,455 kHz;
al doilea: 54,000 kHz;
al treilea: 456.7 kHz;
- Selectivitate: -6 dB: 270 Hz la 300 Hz;
-30 dB: in ± 380 Hz;
-60 dB: in ± 550 Hz;
Unitati terminale
IB-583
-display: 10.4” color TFT LCD, 640 x 480;
- CPU:HD6417615 (15.5 MHz) ;
- memorie: flash rom 1 MB, S-RAM: 256 KB;
-FD Drive 1.44MB 3.5”;
-Tastatura: 82taste, IBM PS/2;
-alte functii:text editor, control FD,imprimanta, comanda de la distanta
pentru transmitator-receptor,diagnosticare;

IB-581
-display: 9.5” monocrom LCD, 680 x 480;
-CPU: ALI M6117 (33 MHz);
-memorie:flash rom 2 MB, DRAM 2 MB;
-FD drive 1.44MB 3.5”;
-tastatura:82 taste, IBM PS/2;
Clupajul antenei
- sistem de reglare: CPU controlat complet prin sistem de reglare automată;
-gama de frecventa: 1.6 MHz la 27.5Hz;
-impedanta de intrare:50 ohm;
-antena:cablu de la 7m la 30 m;
-capacitatea de putere: 150 W (FS-1570), 250 W (FS-2570);
- VSWR: 1.5 max;
Interfata
-date de intrare: IEC 61162-1 (NMEA 0183-3);
-pozitia navei (L/L): GGA>RMC>GLL;
-timp: ZDA ;
Sursa de alimentare
-unitatea transmisie-receptieate/unitatea de control
FS-1570 24 VDC: 0.8 A, max. 20 A (TX);
FS-2570 24 VDC: 1.5 A, max. 35 A (TX);
-unitate terminal: IB-583: 24 VDC: 0.6 A;
IB-581: 24 VDC: 0.8 A;
-imprimanta: 24 VDC: 1.5 A;
-unitate de alimentate AC/DC: 100/110/115/220/230VAC, 1 faza, 50/60 Hz;
Starea mediului
-temperatura ambient: -15°C la +55°C;
-umiditatea relative: 93 sau mai putin la 40°C;
-vibratii: IEC 60945;
Diagrama conexiunilor
•RADIOTELEFONIE •DSC •NBDP •NBDP/MSI
490 kHz NAVTEX
518 kHz NAVTEX
2182 kHz 2187.5 kHz 2174.5 kHz
3023 kHz
4125 kHz 4207.5 kHz 4177.5 kHz 4209.5 kHz NAVTEX
4210 kHz
5680 kHz
6215 kHz 6312 kHz 6268 kHz 6314 kHz
8291 kHz 8414.5 kHz 8376.5 kHz 8416.5 kHz
12290 kHz 12577 kHz 12520 kHz 12579 kHz
16420 kHz 16804.5 kHz 16695 kHz 16806.5 kHz
19680.5 kHz
22376 kHz
26100.5 kHz
(a)Frecvenţ
pentru VHF
ele alocate
(a)Canalul
156.3 MHz între nave
6 VHF
(a)Canalul
156.525 MHz pentru alertare DSC
70 VHF
(a)Canalul1
156.650 MHz Între nave MSI
3 VHF
(a)Canalul1 Distress, Siguranţa şi
156.8 MHz
6 VHF Chemare
 ARF DE PUTERE
f01 MULT. nf01
SEP LANT ARF DE FR ETAJ FINAL
(putere mica) (xn) PREFINAL ARF M

f01

OL g(t) Ae
AJF

fe
CA

ARF DE PUTERE
ARF +
nf01
SEP MULT.FR MOD ETAJ ARF
(xn) PREFINAL
FINAL

f01

OL Ae
g(t)
AJF

fe
CA
 OL

ARF
MOD. FTB1 SF1 FTB2 SF2 FTB3
echilibr. PUTERE

Ae

g(t) O2 O3
AJF f02 f03
fe
CA

RAA MU
A

DIF

CI ARF SF AFI DET AAF

OL DF

ACORD

CAF
Transmisia semnalelor radio prin satelit se realizează în modul următor:
Semnalul purtător de informaţie (mesajul) modulează o purtătoare de SIF
sau UIF care este dirijată în spaţiu cu ajutorul unei antene direcţionale, sub
forma unui fascicul ascendent, către o antenă de recepţie a unui satelit
“parcat” de obicei pe o orbită geostaţionară (deci având o poziţie fixă faţă de
staţia de emisie).
Satelitul este un sistem activ, adică nu reflectă pur şi simplu semnalele
primite de la staţia de emisie, ci le procesează în vederea retransmisiei lor.
Modulul destinat recepţiei – procesării – retransmisiei semnalelor se
numeşte transponder (transmitter + responder). Un satelit dispune de un
număr variabil de transpondere, fiecare lucrând pe o anumită frecvenţă. Un
transponder poate funcţiona şi în regim de semitransponder (half –
transponder).
Semnalele sunt transmise spre Pământ de către antenele de emisie a
satelitului sub forma unui fascicul descendent (downlink) care este
recepţionat de staţiile terestre de recepţie. De obicei, frecvenţele purtătoare
ale celor 2 fascicule – uplink şi downlink - sunt diferite.
Zona (suprafaţa) terestră asupra căreia radiază antene de emisii a satelitului
se numeşte “zona de acoperire” sau footprint. O instalaţie de recepţie
amplasată oriunde în această zonă poate capta semnalele provenite de la
satelit, stabilind o legătură directă între punctele de emisie şi recepţie – via
satelit.
În esenţă, transmisia prin satelit este o transmisie de cca. 30.000 Km ce
utilizează un singur releu între punctele de emisie şi recepţie. Avantajul
acestei transmisii nu constă numai în faptul că utilizează un singur releu, mai
degrabă în aceea că acoperă o suprafaţă terestră foarte mare.
Amănunt interesant: cu toată viteza enormă cu care se propagă u.e.m.
(300.000 Km/s) semnalele recepţionate au o întârziere de cca. 250 ms faţă de
momentul emisiei.
Zonele de acoperire sunt reprezentate pe hărţi prin curbe de nivel constant,
indicând puterea (EIRP) sau densitatea ei la suprafaţa solului (PFD).
Forma zonei de acoperire şi mărimea ei depind de orientarea antenei de
emisie şi de puterea satelitului.
Din punct de vedere al dimensiunii fasciculului semnalelor emise, acestea se
clasifică în următoarele tipuri:
globale (global beam) – acoperă cca. 40% din suprafaţa globului pământesc,
emisferice (henisphere beam) – acoperă cca. 10+20% din suprafaţa globului,
largi, de câştig mediu (wide beam sau medium gain) – acoperă aproximativ
suprafaţa Europei
înguste, sau reduse, de câştig mare (spot, superbeam sau high gain) –
acoperă suprafaţa câtorva ţări.
Caracteristicile tehnice şi reglementările juridice conduc la clasificarea
generală a sateliţilor geostaţionari în:
sateliţi de telecomunicaţii
sateliţi de radiodifuziune
sateliţi meteorologici
sateliţi ştiinţifici
sateliţi militari etc.
Metode de transmisie a semnalelor utilizate
în radiocomunicaţiile prin satelit

Principalele limitări tehnice care apar în cazul transmisiilor prin satelit se

referă în principal la:
puterea disponibilă la emisie (care este cuprinsă, de obicei, între 20-
250W/transponder)
spectrul zgomotului
Prin urmare, tehnicile care s-au dezvoltat şi care continuă să apară încearcă
să rezolve problemele legate de aceste aspecte.

Modulaţia de frecvenţă MF este, evident, mai avantajoasă decât modulaţia

de amplitudine MA, întrucât se obţine un raport S/N la emisie cu 20 dB mai
mare în cazul MF decât în cazul MA. În plus, semnalele modulate în
frecvenţă sunt mult mai puţin afectate de perturbaţii decât cele modulate în
amplitudine.

Sisteme cu multiplexare analogică în timp a semnalelor (MAC –

Multiplexed Analogic Components). Această tehnică constă în comprimarea
în timp a informaţiei, transmiterea în această stare prin lanţul de
transmisiune, recepţionarea şi apoi decomprimarea în vederea aducerii în
timp real a informaţiei. În principal, fazele acestui proces sunt:
eşantionare
stocare (în memorie)
comprimare (citire cu viteză mai mare)
Variante ale acestui sistem sunt: C-MAC, D2-MAC, HD-MAC.

Tehnica digitală cea mai cunoscută – denumită acces multiplu cu divizare în

timp (TDMA – Time Division Multiple Acces) se bazează pe intercalarea
complexă a unor intervale de 1s la 2ms de trafic digital, ceea ce permite ca
transponderul să prelucreze numai un semnal la un moment dat.
Capacitatea legăturilor cu flux de date intermediar (IDR – Intermediate Data
Rate) poate fi mărită prin utilizarea tehnicilor de multiplicare a canalelor
digitale:
LRE – Low Rate Encoding – codificarea cu viteză mică
ADPCM (PCM diferenţială adaptivă).
Interpolarea digitală a vorbirii – DSI – Digital Speech Interpolation –
permite practic dublarea capacităţii circuitelor.
Accesul multiplu alocat la comanda – DAMA – Demand Assigned Multiple
Acces – permite folosirea mai eficientă a canalelor în zonele cu trafic redus.
Tehnica PSK ( Phase Shift Keying) octovalentă este o tehnică de transmisie
cu viteză înaltă.

INMARSAT (Organizaţia Internaţională a Sateliţilor Mobili) este un

parteneriat de ţări, în prezent numărând 79 de membri. Aceste ţări
cooperează pentru a asigura comunicaţiile mobile via sateliţi‚ cu nave,
terminale portabile/transportabile, vehiculele terestre şi avioane.
INMARSAT deţine un rol important în cadrul convenţiei GMDSS, pentru
transmiterea rapidă şi clară a comunicaţiilor de pericol şi siguranţă. Există
patru regiuni oceanice acoperite de patru sateliţi geostaţionari INMARSAT:
a) Regiunea Oceanică Atlantic - E - AOR-E
b) Regiunea Oceanică Pacific - POR
c) Regiunea Oceanică Indian - IOR
d) Regiunea Oceanică Atlantic-W - AOR-W
Canalele principale de comunicaţii prin satelit, pentru a asigura majoritatea
funcţiilor GMDSS sunt: INMARSAT-C, INMARSAT-A, INMARSAT-B,
INMARSAT - EGC, INMARSAT-E.
Tabel 17.1 Comparaţie între tipurile de INMARSAT
CRITERIUL
INMARSA INMARSA INMARSA
DE INMARSAT
T T T
COMPARAŢI C
A B M
E
Globală
Acoperire Idem Idem Idem
70N-70S
Parabolică Parabolică Omnidirecţional
Parabolică
Tipul antenei 0,9-1,2 m 0,9 m ă
0,5 m
0,3 m
Greutate 100 Kg 100 Kg 4 Kg 25 Kg
Comunicaţii În timp real În timp real Memorare- În timp real
retransmisie.
Voce Voce Telex Voce
Telex Telex Date Fax
Servicii
Fax Fax Fax (navă- Date
Date Date uscat)
Sistemul INMARSAT asigură următoarele funcţii GMDSS:
Alerta de pericol navă-ţărm
Anunţarea se face printr-o procedură standard sau printr-un buton special
dedicat alertei de pericol, acordându-i-se prioritate de acces în sistemul
INMARSAT şi poate fi transmisă în oricare canal INMARSAT, automat
către RCC.
INMARSAT-E 1.6 GHz, este un mijloc alternativ de transmitere a alertei de
pericol care foloseşte EPIRB-ul canalului INMARSAT-E. Transmisiile
INMARSAT-E pot fi iniţiate manual sau automat.
Alerta de pericol ţărm-navă
Este anunţată de RCC şi este transmisă prin INMARSAT-EGC şi Serviciul
SAFETY-NET. La bordul navelor este recepţionată de terminalele
INMARSAT-C-EGC. Fiecare din aceste canale sunt independente.
Comunicaţii de coordonare a căutării şi salvării
Terminalele INMARSAT pot fi utilizate pentru comunicaţiile cu navele
implicate în cazurile de pericol şi pentru comunicaţii cu RCC. Acolo unde
sunt implicate mai multe nave, sistemul INMARSAT- EGC are avantajul că
menţine o înregistrare continuă a datelor operaţionale şi acţiunilor planificate
de RCC.
Informaţii de siguranţă maritimă
Informaţia de Siguranţă Maritimă (MSI) este transmisă de autorităţile
bazelor de coastă la birourile hidrografice, meteorologice şi de căutare şi
salvare; mesajele sunt apoi introduse în serviciul INMARSAT-EGC.
Serviciul
SAFETY-NET, pentru transmiterea la nave prin sistemul EGC din
INMARSAT-C. Navele pot participa, trimiţând mesaje de pericol de
navigaţie şi meteorologice autorităţilor bazelor de coastă, prin sistemul
INMARSAT–C.
Comunicaţii generale
Teoretic, toate serviciile de telecomunicaţii disponibile la ţărm sunt de
asemenea, disponibile şi la navele echipate cu terminale INMARSAT.
Aceasta are ca rezultat faptul că navele sunt capabile să comunice automat şi
fiabil prin telefon, fax şi telex.
Structura sistemului INMARSAT cuprinde trei mari componente:
Segmentul spaţial,
Segmentul terestru,
Segmentul maritim.
Segmentul spaţial
Segmentul spaţial INMARSAT constă în patru sateliţi de comunicaţii
geostaţionari, cu sateliţi de rezervă pe orbită, pregătiţi pentru a fi utilizaţi
dacă este necesar. Sateliţii de comunicaţie geostaţionari sunt lansaţi pe orbita
geostaţionară (GSO), care este o orbită circulară la 35700 km (19270 Mm)
deasupra ecuatorului şi se mişcă în planul ecuatorului. Sateliţii se mişcă pe
orbita geostaţionară cu aceeaşi viteză unghiulară cu care pământul se roteşte
în jurul axei sale şi de aceea par a fi staţionari deasupra unui punct fix de pe
ecuatorul terestru.
Sateliţii INMARSAT sunt controlaţi de Centrul de Control al Sateliţilor,
situat în Cartierul Central INMARSAT, la Londra, în Anglia. Acoperirea
fiecărui satelit este definită ca aria de pe suprafaţa terestră (mare şi/sau
uscat) în care orice antenă mobilă sau fixă poate realiza comunicaţii cu
satelitul. Fiecare satelit INMARSAT este conceput pentru a realiza
acoperirea completă a feţei vizibile a pământului. Comunicaţiile încep să
devină imprecise pentru locaţii peste aproximativ 760 nord sau sud, fiind
garantate până la 700 nord şi sud.

Cei patru sateliţi INMARSAT, corespund la patru regiuni oceanice, astfel:

AOR-E - localizat orbital la 15.50 W;
POR - localizat orbital la 1780 E;
IOR - localizat orbital la 640 E;
AOR-W - localizat orbital la 540 W.
Pentru a apela o staţie navă-ţărm (SES) în una din cele patru regiuni
oceanice, trebuie utilizate codurile de acces telex şi telefonice corespunzând
codurilor internaţionale ale ţărilor, în reţelele publice de telex şi telefon:
Tabel 17.2 Codurile pentru telex şi telefon ale regiunilor oceanice
Telex Telefon
AOR-E 581 871
POR 582 872
IOR 583 873
AOR-W 584 874
Segmentul terestru
Segmentul terestru cuprinde reţeaua globală a Staţiilor Terestre de Coastă
(CES), Staţiile de Coordonare a Reţelei (NCS) şi un Centrul Operaţional al
Reţelei (OCC). Fiecare CES asigură o legătură între sateliţi şi reţelele de
telecomunicaţii naţionale/internaţionale. Antenele mari, folosite de CES
pentru a comunica cu satelitul din acea regiune oceanică, sunt capabile să
dirijeze simultan mai multe apeluri la şi de la SES-uri.
Un operator CES, este, în mod tipic, o mare companie de telecomunicaţii
care poate asigura un lung lanţ de servicii de comunicaţii la SES,
comunicând prin CES. Fiecare din sistemele de comunicaţii ale INMARSAT
are reţeaua să proprie de CES-uri. CES-ul este identificat printr-un număr
care se numeşte ID, format din trei cifre. Prima cifră identifică aria: 0 pentru
AOR-E, 1 pentru POR, 2 pentru IOR şi 3 pentru AOR-W. Următoarele
două reprezintă numărul de ordine.
Fiecare NCS comunică cu CES-urile din acea regiune oceanică, cu alte
NCS-uri şi cu Centrul Operaţional al Reţelei (OCC), localizat în Cartierul
Central INMARSAT, făcând astfel posibil transferul informaţiei prin sistem.
SES este echipamentul instalat pe navă (sau utilizatori tereştri) ce permite
utilizatorului să comunice printr-un satelit selectat şi CES.

3 INMARSAT-B
Din 1994, funcţiile de comunicaţii ale sistemulului Inmarsat-A au fost
preluate de sistemul Inmarsat-B. Inmarsat-A este un canal de comunicaţii
analogic tipul de modulaţie MF, şi îşi va înceta funcţionarea în 2007.
Inmarsat-B este un canal de comunicaţii dezvoltat pe tehnologie digitală şi
va înlocui în totalitate din 2007 canalul Inmarsat-A. Inmarsat-B furnizează
comunicaţii de calitate telefonice, fax, telex şi date.
Principalele caracteristici ale sistemulului Inmarsat-B:
tehnologie digitală;
reduce banda ocupată de un canal;
cost redus;
utilizează focalizarea puterii emise de satelit.
Inmarsat Mobile Number (IMN) pentru SES Inmarsat-B este format din 9
cifre. Prima cifră este “3”.
Inmarsat-B are o acoperire similară sistemului Inmarsat-A şi oferă servicii
de comunicaţii de distress în conformitate cu cerinţele IMO.

Serviciul Inmarsat Fleet 77 se bazează pe 4 sateliti din a 3-a generație de

sateliți seostationari situati deasupra ecuatorului , dar poate funcționa , de
asemenea, pe a 4a generatie de sateliți. Geostaționar mixt înseamnă că
sateliții sunt întotdeauna situati în aceeași poziție , adică se rotesc cu aceeași
viteză ca și cea a pământului . Fiecare satelit acoperă o anumită zonă (
amprenta ) și susține un număr de zone pentru a face serviciul disponibil în
aproape toate regiunile oceanice de pe pământ între aproximativ 70 ° N și 70
° S.
Cei 4 sateliti geostationari Inmarsat
Sateliții reprezinta conexiunea cu rețelele din întreaga lume , și ele sunt
gestionati de către posturile de coordonare în rețea ( NCSs ) , conduse de
Inmarsat .
Funcțiile principale ale NCSs sunt de a menține în mod constant evidența
care terminale sunt conectate la sistemul de , și atribui un canal gratuit ori de
câte ori un apel este făcut .
Puntea dintre rețeaua publică și sateliții este operata de Stațiile terestre (
LES ) . LES sunt exploatate de către diferiți operatori din intreaga lume .

Sistemul Fleet77 SAILOR include următoarele componente ale sistemului:

• TT-3008C SAILOR Fleet77 Antenna (ADU)
• TT-3038C SAILOR Fleet77 Unitatea Electronics (BDU)
• TT-3622B SAILOR Fleet77 primejdie Cradle
• TT-3620F SAILOR Fleet receptor de control (4 fire)
• Accesorii (manual, software-ul, etc)
General
Terminalul de satelit SAILOR 77 Fleet + oferă transmisi de date cu 64 kbps
voce , și 4,8 kbps comunicatii low-cost prin sistemul satelitar Inmarsat.
Faxurile pot fi transmise cu 64 kbps sau 9,6 kbps.
SAILOR 77 Fleet + oferă si servicii de date MPDS ( Mobile Packet Data
Service)cu 64 kbps . Acesta susține , de asemenea, servicii de date extinse
ISDN in 128 kbps.

Echipament de deasupra puntii - ADE

Echipamentele de deasupra puntii la SAILOR 77 Fleet + este format din :
-Antena servo stabilizatoare cu Transceiver - RF

Terminalul SAILOR 77 Fleet +

Interfețe hardware
Prezentare generală
Unitățile electronice ale SAILOR Fleet77 și SAILOR Fleet55 au
următoarele interfețe hardware:
• analogic RJ11 numărul 1 (X1)
• analogic RJ11 numărul 2 (X2)
• analogic RJ11 numărul 3 (X3)
• receptor 1 (X4)
• Receptor 2 (X5) (pentru o utilizare viitoare)
• ISDN (Integrated Services Digital Network) (X7)
• USB (Universal Serial Bus) (X8)
• Ethernet (X9)
• Conector serial 1 (X10)
• NMEA 0183 (X11)
• 4 discrete I / O (X12)
• Conector alimentare (X13)
Toate conectori pentru aceste interfețe se găsesc pe partea din spate a
unității electronice:
Aceste interfețe pot fi utilizate pentru diferite servicii Inmarsat Fleet.

Echipament sub punte - BDE

Unitatea de sub punte a lui SAILOR 77 Fleet+ :
- Care constituie partea majoră electronica - este proiectata pentru instalarea
perete sau instalarea desktop .
BDU poate fi echipat cu sursa de alimentare de curent continuu sau de
curent alternativ . Intrare de alimentare de C.A. este 100 - 240 VAC ± 10 % .
Intrarea C.C. este de 20 - 32Volti C.C. cu o intrare alternativă de
comutare automată în caz de defectiune la alimentarea principală .
Cerința de putere este de aprox . 40 W în modul primeste/inactiv , și cca .
150 W în modul de transmisie .
BDU furnizează 48 Volti CC catre ADE , printr-un cablu coaxial .

Receptor ISDN
Tastatura ISDN telefon și ecranul încorporat permit apelarea și controlul
asupra BDU și asupra antenei .
Alarma de pericol
Unitatea de alarmă de pericol oferă activarea de la distanță a unei alarme
daca o alertă transmite și indica apeluri de primejdie .

Servicii de comunicații
SAILOR 77 Fleet + oferă următoarele servicii :
• ISDN : - 64 kbps serviciilor de date mobile ( UDI ) .
- 128 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- 56 kbps Mobile Data Service ( V110 ) .
- 110 kbps Mobile Data Service ( V110 )
- Discurs 4,8 kbps
- 9,6 kbps fax
- Discurs de 64 kbps
- Audio 3.1 kHz
Echipamente suplimentare .
• RS - 232 : - 64 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- Mobile Packet Data Service ( MPDS )
• RS - 422 : - 64 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- Mobile Packet Data Service ( MPDS )
• USB : - 64 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- Mobile Packet Data Service ( MPDS )
• Analogic: - 4,8 kbps vorbire / 64 kbps vorbire .
- 9,6 kbps fax / 3.1 kHz ( de exemplu, fax gr.3 )

Interfața de control
RS-232/RS-422 sau Portul USB permite conectarea unui PC pentru
configurarea sistemului SAILOR 77 Fleet + BDU .
Un program de calculator ( SAILOR VtLite ), care oferă software-ul pentru
a opera și configura MCU, este furnizat pe CD (necesita cel putin Windows
98).

Comunicarea internă
Echipamentele conectate la diferite interfețe pot comunica unul cu altul
printr-un MSN interior (Mobile Subscriber Number) alocat pentru fiecare
unitate.
CD
CD ROM-ul livrat împreună cu SAILOR 77 Fleet + conține:
program pentru controlul de la PC (SAILOR VtLite)
manuale
ghiduri de aplicare
driverele de modem
și alte informații utile

Echipamente suplimentare
ISDN suplimentare Telefoane
Suplimentară Unitatea de alarma pentru pericol
telefoane ISDN
ISDN / adaptor USB pentru 128 kbps/110 kbps date transmisie pentru PC
Telefoanele analogice DTMF
Telefax grupa 3 si grupa 4
PC
Imprimanta w/RS-232 carte de serie

SAILOR 77 Fleet + Start Up

La pornre SAILOR 77 Fleet + efectuează inițializarea sistemului și apoi isi
căuta un satelit (așteptati-va la o așteptare de aproximativ 30 de secunde
după pornire).

Atenție!
Regiunea Oceanica folosita ultima dată cand sistemul a fost în funcțiune va
fi căutata.

Regiunile Oceanice disponibile:

• Oceanul Atlantic Regiunea Est (AOR-E)
• Oceanul Atlantic Regiunea Vest (AOR-W)
• Oceanul Indian Regiune (IOR)
• Oceanul Pacific Region (POR)

După finalizarea secvenței de pornire SAILOR77 Fleet + intră în modul

inactiv.
Vezi “Satellite Search” în secțiunea FUNCȚII ALE RECEPTORULUI
pentru de a iniția o căutare manuală.

Modul Inactiv
Când în modul inactiv Handset ISDN afișează:
Indicatorul de semnal indică puterea maximă a semnalului de către toate
segmentele indicate întuneric.
Atunci când terminalul este ocupat, linia de stare indică tipul de serviciu
utilizat (indicat pe toate Telefoane ISDN conectate la terminal):
4.8k vorbire - apel în curs de voce low cost
64k vorbire - apel în curs de voce de înaltă calitate
MPDS apel - apel în desfășurare MPDS
Apel fax - apel de fax în curs de desfășurare
3.1kHz audio - apel audio în curs de desfășurare
Apel UDI - apel de date in curs de desfasurare
128k UDI - apel în desfășurare de date 128k

Apelare

1. Formati 00, codul de tara si numarul de abonat, de exemplu:

0047 67244700
Utilizați < și > pentru a muta cursorul la stânga și la dreapta. Selectați <Del
pentru a șterge cifra stânga cursorului.
2. Apăsați sau selectați Call pentru a trimite cifrele ..
Display-ul activ Call apare atunci când conexiunea este stabilitz, și indică
durata apelului, deoarece progreseaza.
3. Completați conversația.
4.Pentru a incheia apasati butonul de incheiere a apelului sau pueti
receptorul inapoi in furca.

Opțiuni in timpul apelarii

La selectarea Difuzor pe SAILOR 77 Fleet + se transformă în difuzor-modul
(adică a crescut volumul in difuzor).

Opțiuni în timpul conversației (apeluri trimise).

Selectați Mute on / Mute off pentru a comuta microfonul telefonului pe și în
afara. “Mute on” permite vorbirea privata fără ca partea apelată a fi capabila
de a asculta.
Selectarea opțiunilor oferă următoarele opțiuni:
- Selectați Activare difuzor on / Turn off difuzor pentru a activa /
dezactiva modul difuzor (consultați Opțiuni în timpul apelarii)
Opțiunea de afișare de control audio nu este acceptată în modul de telefon
implicit (automat). Este, cu toate acestea, sprijinit în cazul în care modul de
telefon este setat la Normal.

Electronic Chart Display and Information System (ECDIS ) inseamna un

sistem informativ de navigatie care este prevazut cu back-up, care este
acceptat in concordanta cu hartile tiparite cerute de catre regula V/20 1974 a
Conventiei SOLAS si care trebuie sa afiseze informatiile selectate de la un
System Electronic Navigational Chart (SENC) ce primeste informatii de la
senzori de navigatie, pentru ai ajuta pe marinari in planificarea ti
monitorizarea rutelor, iar daca este nevoie sa poata afisa alte informatii de
navigatii. Conform legilor International Maritime Organization (IMO),
ECDIS este este alternativa digitala la hartiile nautice de hartie. Un sistem
ECDIS afișează informații nautice pe o harta electronică de navigație (ENC)
integrarea informațiilor de la un
Sistemul de poziționare globală (GPS) și alți senzori de navigație, precum
sisteme de radar și de identificare automată (AIS).
Senzorii conectati la ECDIS sunt:
 - girocompasul, de la care se preia informatia privind drumul navei
(HDG/CTW);
- un echipament electronic pentru determinarea in timp real a pozitiei
navei, care poate fi GPS/DGPS sau Loran-C;
-lochul hidrodinamic, care masoara viteza navei prin apa
(SPD/STW/WS);
-sonda ultrason, pentru masurarea adancimii apei;
- radarul ARPA, care furnizeaza informatii utilizabile fie ca un sistem
de rezerva pentru determinarea pozitiei navei, fie pentru vizualizarea
traficului maritim;
- receptorul AIS, pentru suplimentarea informatiei radar privind
traficul maritim;
- senzori meteo (optional) pentru: directia si viteza vantului,
temperatura aerului si a apei marii.
Din punct de vedere fizic, ECDIS-ul poate comanda doar pilotul automat (in
varianta in care exista o astfel de interfata), facand posibila efectuarea in
regim automat a schimbarilor de drum programate, in conformitate cu ruta
de navigatie.
Integrarea informatiei intr-un sistem ECDIS
Configuratii software
Sistemul Vision Master FT poate fi reperezentat de una din urmatoarele
configuratii software.
Un singur sistem nodal incluzand o consola, conectata la un ansamblu de
transciever si scanner (antena si unitate de rotire), vezi Sistemul Single.
Un sistem interschimbabil, cu fiecare consola conectata printr-un Interswitch
la ansambluri diferite de transcievere si scannere,vezi Sistemul Interswitch.
Un sistem multi-nodal, ina care consolele, configurate pe tipuri de produs
specifice, sunt conectate printr-un Lan, vezi Sistemul Multi-nodal.
Senszorii de navigatie furnizeza intrarea datelor in consola. Video-ul radar si
alte radare/grafice radar apar pe monitorul consolei.
Echipamentul traditional de punte de comanda si majoritatea senzorilor de
navigare pot fi introdusi in sistem, iar monitoarele optionale cu functia
“remote” pot furniza informatii in orice locatie necesara.

Ansamblul scanner-ului
Acesta include o antena, o unitate de rotire si un monitor obtional de
functionare. Daca sistemul include un transciever integrat, atunci acesta face
si el parte din ansamblul scanner-ului. Daca sistemul folosete un transciever
„bulk head”, atunci unitatea transciever-ului nu este inclusa in ansamblul
scanner-ului.

Unitatea antenei
10 cm banda S (deschidere 9 sau 12 ft) sau 3 cm banda X (deschidere 4,6
sau 8 ft)
Monitorul
Daca se potriveste, antena monitorului este montata pe unitatea de rotire.
Transciever-ul
Masthead (montat ca parte integranta a ansamblului scanner-ului) sau „bulk
head”( montat ca unitate separata sub punte).
Unitate de control a scanner-ului – folosita pentru a opri si porni scanner-ulu
este disponibila doar pentru radarele de banda S.
Ansamblul consolei

Vine in doua versiuni:

Consola de sine statatoare, montata pe punte (inclusiv un piedestal) sau in
versiunea kit de instalare pentru un sistem deja existent.
Ansamblul consolei include urmatoarele module:
Unitate input/output (PCIO) – primeste date de la transciever si de la busola;
introduce data in unitate procesorului.
Procesorul – un singur computer (PC) cu sistem de operare Windows XP.
Unitate de display include un monitor cu ecran plat de 19 inch sau 23 inch.
Panoul de control include:
Mouse trackball cu taste stanga-dreapta
Controale video si anti- aglomerare
Ajustarea EBL si VRM
Ajustare luminozitatii
Alarma

Configuratii software

Sistemul VisionMaster FT este disponibil in oricare dintre configuratiile

software urmatoare:
Radar ARPA
Radar grafic
ECOIS
In acest ghid de utilizare se descrie doar configuratia ECOIS.
Caracteristiciile aplicabile configuratiilor de mai sus, susnt date in
urmatorele tabele:
Caracteristici comune – caracteristici care se aplica tuturor configuratiilor
Caracteristici radar grafic/ECOIS – caracteristici care se aplica unei
configuratii radar grafic sau ECOIS
Caracteristi grafice ECOIS – caracteristici care se aplica doar configuratiei
ECOIS

Sistemul interswitched (interschimbabil)

Configuratia de baza,un singur scanner – o singura consola poate fii extinsa
introducand o unitate interschimbabila plus scannere aditionale si
configuratii de afisaj.
Aranjamentul de mai jos arata doua scannere (banda S/X), doua transcievere
(A si B) cu o unitate interschimbabila in doua sensuri conectate la doua
console. O unitate interschimbabila cu sase cai este disponibila pentru
sistemele cu un numar maxim de sase scannere si sase console.
Fiecare consola este legata prin LAN astefel incat datele introduse in consola
sa fie disponibile tuturor. O consola poate fii conectata la oricare dintre
scannere si poate fii selectata ca afisaj principal sau secundar.
Consola selectata ca afisaj principal are control total a scanner-ului conectat.
Controalele disponibile pentru afisajul principal, dar ne disponibile pentru
cel secundar sunt:
Schimbarea transciever-ului intre modurile standbay si de transmitere
Selectarea transmisiei
Reglarea fina a transciever-ului
Selectarea modului manual sau AFC pentru reglare fina
Reglarea monitorului
Service si intretinere
Service-ul este o problema vitala atunci cand este selectat furnizorul
ECDIS.
Este un avantaj important sa alegem un producator cu o retea globala de
servicii si ingineri certificati in masura sa sustina o companie de transport
maritim in orice moment si oriunde.
Ar trebui sa fie luate in considerare urmatoarele:
- Programul ECDIS Serviciul anual ar trebui să fie puse în aplicare
- furnizor ECDIS trebuie sa aiba acces usor la navele de sprijin care folosesc
astfel de sistem de navigare informatizata
-furnizor ECDIS trebuie să ofere suport 24/7
- furnizorul are locatii de servicii din cele mai mari porturi din intreaga lume
 Global Positioning System
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

O imagine realizată de un artist grafic sugerând poziționarea față de Terra a unuia din
sateliții sistemului GPS
Global Positioning System (din engleză; în traducere liberă, Sistem de Poziționare
Globală; prescurtat GPS, care se citește gi-pi-es) este un sistem global de navigație prin
satelit și unde radio. Sistemul GPS este o rețea de sateliți care orbitează în
jurul Pământului în puncte fixe deasupra planetei, transmițând semnale tuturor receptorilor
aflați la sol. Aceste semnale conțin un cod de timp și un punct de date geografice care
permit utilizatorului să primească poziția exactă în care se află, viteza și ora din orice
regiune de pe planetă. GPS funcționează în orice condiții meteorologice, oriunde în lume,
24 ore pe zi.
Principalul sistem de poziționare prin satelit de tip GPS este sistemul
militar american numit "Navigational Satellite Timing and Ranging" (NAVSTAR). Acest
sistem, inițiat și realizat de către Departamentul Apărării al Statelor Unite ale
Americii (DOD), poate calcula poziția exactă = coordonatele geografice exacte ale unui
obiect pe suprafața Pământului, cu condiția ca acesta să fie echipat cu dispozitivul necesar
- un receptor GPS. NAVSTAR utilizează sistemul geodezic WGS84, la care se referă toate
coordonatele geografice calculate de sistem.
În prezent, sistemul GPS este utilizat în numeroase domenii, aviație și marină,
găsirea rutelor pentru șoferi, crearea hărților, cercetare seismică, studii climatice, căutare
de comori etc. Obiectul poate fi și o persoană, care poate astfel să se orienteze pe pământ,
pe apă, în aer sau și în spațiu (în apropierea Pământului).

Cuprins

 1Istoric
 2Funcționare
 2.1Segmentul spațial
 2.2Segmentul de control
 2.3Segmentul utilizatori
 2.4Stabilirea poziției spațiale
  2.5Semnalul GPS
 2.5.1Recepționarea semnalelor
 2.5.2Înregistrarea datelor
 2.5.3Surse de erori pentru semnalul GPS
 2.6Receptor

 2.6.1Software
 3Aplicații
 3.1Civile
 3.2Militare
 4Alte sisteme GPS
 5Pericole
 6Referințe și note
 7Vezi și
 8Legături externe
 9Bibliografie
Istoric[modificare | modificare sursă]

Dispozitivul „Jones Live Map Meter”

Primul sistem GPS, „Jones Live Map”, a fost inventat de J.W. Jones, în 1909. Dispozitivul
a fost primul sistem de ghidaj pentru automobiliști ce consta din mai multe discuri
imprimate cu hărți care îi arăta șoferului direcția prin manevrarea unor cadrane speciale.
Discurile acopereau 100 de mile de drumuri cunoscute, cartografiate de The Touring Club
of America. La fiecare 100 de mile, discul trebuia schimbat. Până în 1919, sistemul
inventat de Jones, acoperea peste 500 de rute din S.U.A., de la New York la Los
Angeles. [1]
La începutul anilor '40, Marina Regală Britanică dezvoltă în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, sistemele de radionavigație la sol, LORAN și Decca Navigator.
Ideea implementării GPS a venit odată cu lansarea navei spațiale sovietice Sputnik în
1957, care a fost proiectat inițial pentru aplicabilitate în domeniul militar în anii 1960, la
începutul Războiului Rece. Doi fizicieni americani, William Guier și George Weiffenbach,
de la Applied Physics Laboratory (APL), au decis să monitorizeze transmisiile radio ale
satelitului Sputnik. Aceștia au realizat că, datorită efectului Doppler, puteau localiza
punctul satelitului în orbită, precum și locul utilizatorului cunoscându-l pe cel al
satelitului.
Primul sistem de navigație prin satelit, Transit, folosit de Marina SUA, a fost testat cu
succes în 1960. Alcătuit dintr-o constelație de cinci sateliți, putea furniza o poziționare ce
se actualiza o dată pe oră.
 Satelitul GPS NAVSTAR
Sistemul GPS NAVSTAR a fost lansat în 1974 de către Departamentul Apărării al Statelor
Unite ale Americii.
Între 1978 și 1985, sistemul GPS s-a dezvoltat rapid pentru scopuri militare, cu un total de
11 sateliți de tipul Block I.[2]
Din 1983, utilizarea sistemului GPS se face și în scopuri civile, cu aplicabilitate în
domeniul aviatic și cel naval.
În anul 1989 s-au lansat primii sateliți Block II,[3] iar în 1993, SUA a lansat pe orbită cel
de-al 24-lea satelit Navstar, care a completat o rețea de 24 de sateliți, cunoscută acum sub
denumirea de Sistem de Poziționare Globală, sau GPS. Un număr de 21 de sateliți erau
activi în permanență, iar alți 3 erau de rezervă. Sistemul a devenit în totalitate operațional
în anul 1995. În prezent, rețeaua GPS are aproximativ 30 de sateliți activi în rețeaua GPS.
Noile cerințe pentru sistemul existent au condus la eforturi de modernizare a sistemului
GPS prin implementarea noii generații de sateliți GPS III[4] și următoarea generație a
sistemului operațional de control Operational Control Segment (OCX)[5][6][7]
Funcționare[modificare | modificare sursă]
Un sistem GPS este alcătuit din trei segmente:
Segmentul spațial[modificare | modificare sursă]
Segmentul spațial este format dintr-o constelație de sateliți, care emit semnale modulate cu
coduri și mesaje de navigație; fiecare satelit transmite semnale radio sub forma a două
unde, pentru utilizatorii civili și pentru utilizatori militari.
Generațiile succesive de sateliți GPS sunt desemnați prin denumirea Block:

 Block I: au fost 11 sateliți prototip, concepuți pentru faza de testare și dezvoltare

(1978-1985). Greutatea lor era de 845 kg și durată de funcționare de 5 ani. Primul satelit
a fost lansat în februarie 1978, iar ultimul, în octombrie 1985, cu ajutorul rachetelor de
tip Atlas E/F. Sateliții din această generație au îndeplinit durata de funcționare, ultimul
satelit a funcționat până la sfârșitul anului 1995.

 Block II: se deosebesc esențial de sateliții din generația precedentă, prin faptul că
aveau implementate tehnicile de protecție disponibilitate selectivă (selective availability)
și acces restrictiv (anti-spoofing). Durata medie de viață a acestor sateliți era de 6 ani,
fiind înlocuiți începând cu anul 1995. Primul satelit din cei 9 inițiali, în greutate de cca.
1500 kg, a fost lansat în februarie 1989, iar ultimul în octombrie 1990. La bordul fiecărui
satelit se aflau patru ceasuri atomice, două cu cesiu și două cu rubidiu.

 Block IIA (Advanced): un număr de 19 sateliți dotați cu posibilitatea de

comunicare satelit-satelit; primul a fost lansat în noiembrie 1990, ultimul în noiembrie
1997.
 Block IIR (Replenishment): au fost lansați 12 sateliți proiectați de Lockheed
Martin având o greutate de 2000 kg, iar durata de viață estimată la 10 ani. Cele trei
ceasuri atomice cu rubidiu sunt cu un ordin de mărime mai precise. Lansarea sateliților
din această generație a început în iulie 1997.

 Block IIR-M (Modernized): sunt 8 sateliți construiți de Lockheed Martin ce includ

un nou semnal pentru aplicații militare pe frecvențele L1 și L2 și un semnal civil mai
robust, cunoscut sub numele de L2C. Primul satelit a fost lansat la data de 26 septembrie
2005, lansarea finală a avut loc pe 17 august 2009.

 Block IIF (Follow on): acești sateliți în număr de 12 au fost concepuți de Boeing;
prima lansare a fost în mai 2010, ultima în februarei 2016. Durata lor de viață este de
minim 12 ani. Sateliții transmit un nou semnal civil pe frecvența L5.

 Block III: primii 10 sateliți vor fi construiți de Lockheed Martin Corporation și vor
emite un nou semnal civil L1C pe frecvența L1. Vor fi lansați în perioada 2016-2017. [8]

Satelit IIF aflat pe orbită

Sateliți GPS activi (februarie 2016)
Aflați
Sateliți Număr Anul lansării
în orbită
Block I 11 1978–1985 0
Block II 9 1989-1990 0
Block IIA 19 1990-1997 0
Block IIR 12 1997-2004 12
Block IIR-M 8 2005–-009 7
Block IIF 12 2010-2016 12
Block III 12 2016-2017 0
Total 31
Segmentul de control[modificare | modificare sursă]
Segmentul de control este alcătuit din rețeaua de stații de control situată la sol; este
utilizată pentru supravegherea sateliților și actualizarea mesajelor de navigație ale
sateliților; aceste stații au rolul de a recepționa continuu semnalele tuturor sateliților, de a
calcula datele referitoare la poziția fiecărui satelit, verificarea preciziei ceasurilor
sateliților și de a retransmite aceste date fiecărui satelit.
Segmentul utilizatori[modificare | modificare sursă]
Segmentul utilizatori este constituit din totalitatea utilizatorilor civili și militari care
folosesc un receptor GPS. [9]
 Principiul de funcționare al GPS-ului este folosirea câtorva sateliți din spațiu ca puncte de
referință pentru localizarea la sol. Sateliții GPS înconjoară Pământul de două ori pe zi, pe
orbite foarte precis determinate și transmit semnale către stațiile terestre.
Sistemul NAVSTAR dispune la ora actuală (2016) în total de 31 sateliți, care se afla la o
înălțime de 20.183 km de suprafața Pământului. Printr-o măsurare foarte exactă a distanței
în linie dreaptă dintre receptor și cel puțin 4 sateliți se poate determina poziția oricărui
punct de pe Pământ (latitudine, longitudine, altitudine), aceasta numindu-se "poziția
calculată" (position fix în engleză), în contrast cu "localizarea", termen dedicat poziției
reale a receptorului. În mod normal pentru determinarea poziției în 3D a unui punct de pe
suprafața terestră cu ajutorul poziției sateliților ar fi nevoie de doar trei distanțe (trei
sateliți), deoarece metoda care se utilizează este cea a triangulației. Totuși la GPS este
nevoie și de a patra distanță, pentru minimizarea erorilor de poziționare datorate ceasurilor
din receptoare, care nu sunt suficient de exacte în comparație cu ceasurile atomice din
sateliții utilizați.
Stabilirea poziției spațiale[modificare | modificare sursă]
Stabilirea poziției spațiale a unui punct se poate face prin determinarea pseudo-distanței
sau prin determinarea fazei.

 Determinarea pseudo-distanței - Distanța dintre satelit și receptor se calculează

prin cronometrarea timpului de care are nevoie semnalul radio să ajungă de la satelit la
receptor. Știind că semnalul radio se deplasează cu 300.000 km/s (viteza luminii), dacă
se cronometrează timpul lui de propagare de la satelit la receptor, se poate deduce
distanța dintre aceștia. Fiecare satelit are semnalul propriu definit printr-un cod de
zgomot aleator C/A (Pseudo Random Noise), astfel încât receptorul știe exact despre ce
sateliți este vorba.

 Determinarea fazei - Distanța satelit-receptor este împărțită într-un număr întreg de

lungimi de undă și o fracțiune de lungime de undă. Această metodă necesită utilizarea
unui receptor capabil să determine această valoare. Este mult mai precisă (10-20 mm),
dar necesită o staționare de cel puțin 10 minute într-un punct, timp în care receptorul
trebuie să fie absolut imobil și să nu fie perioade fără semnal GPS.
Semnalul GPS[modificare | modificare sursă]
Fiecare satelit transmite constant semnale de navigație cu o viteză de 50 biți/sec
pe frecvențe din spectrul electromagnetic. Semnalele vor trece prin nori, sticlă, plastic,
însă nu vor trece de majoritatea obiectelor solide (clădiri, munți, etc)
Semnalul GPS oferă coordonate precise în conformitate cu ceasul atomic al satelitului,
precum și statusul în care se află satelitul. Fiecare transmisie are o durată de 30 de secunde
și conține 1500 biți de informații codate. Această cantitate de date este codificată cu o
secvență PRM (partial-response modulation) care diferă de la un satelit la altul. Receptorii
GPS recunosc codurile PRM ale fiecărui satelit și decodează semnalul.
Sateliții din sistemul GPS transmit două semnale purtătoare: frecvența L1 (1575,45 MHz),
conține mesajul de navigație și semnalele de cod SPS (Serviciul de poziționare standard),
frecvența L2 (1227,60 MHz), folosită pentru măsurarea întârzierii provocată de
ionosferă. [10]
Un semnal GPS conține trei tipuri de informație:

 cod pseudoaleator, este un simplu cod I.D., ce identifică satelitul care a transmis
informația.
 date efemeride, sunt transmise în mod constant de către fiecare satelit, și conțin
informații importante despre starea satelitului, data și ora curentă; această parte a
semnalului este esențială pentru determinarea poziției curente.

 date almanah, ce comunică receptorului GPS unde anume ar trebui să se găsească

fiecare satelit la un anumit moment al zilei; fiecare satelit transmite date almanah
conținând informații orbitale pentru acel satelit și pentru toți ceilalți sateliți din sistem.
Recepționarea semnalelor[modificare | modificare sursă]
Recepționarea semnalelor emise de sateliți și calculul poziției se poate face în două
moduri: modul absolut și modul diferențial.

 Modul absolut folosește un singur receptor GPS, iar precizia de poziționare este de
circa 10 – 15 m; este utilizabil în cazuri în care nu se cere o precizie mare (navigare pe
mare)
 Modul diferențial presupune folosirea a două receptoare, dintre care unul are rolul
de stație de bază, fiind instalat într-un punct fix cu coordonate cunoscute. Se măsoară
diferența dintre coordonatele punctului cunoscut și cele rezultate pentru același punct din
analiza semnalelor GPS. Aceste diferențe se folosesc pentru corectarea coordonatelor
determinate cu un receptor mobil în alte puncte din zona respectivă. Acest mod de lucru
este foarte precis (1 – 5 cm), dar distanța dintre receptorul mobil și stația de bază fixă nu
are voie să depășească 30 km.
În general sistemul militar american NAVSTAR este foarte precis; totuși, pentru folosirea
sa de către alte organizații sau state, de obicei numai pentru scopuri civile (navigație
rutieră ș.a.), NAVSTAR pune la dispoziție doar o exactitate redusă. De asemenea, SUA își
rezervă dreptul de a nu mai pune deloc la dispoziție sistemul, de exemplu în cazul unor
conflicte militare ș.a.
Înregistrarea datelor[modificare | modificare sursă]
Înregistrarea datelor primite de la sateliți poate fi efectuată prin două modalități:

 metoda statică - înregistrarea datelor se face în puncte bine localizate, în care

operatorul instalează receptorul; semnalele sunt recepționate la perioade de timp bine
determinate (15 sec-3 min), receptorul GPS înregistrînd o valoare, iar la sfârșit se obține
media tuturor valorilor.

 metoda dinamică - înregistrarea datelor se face în deplasare; receptorul

înregistrează la diferite intervale de timp (5 secunde) câte o valoare, iar la sfârșit se
obține o succesiune de puncte.
Metoda dinamică „Stop and Go” este o îmbinare a primelor două metode; operatorul se
deplasează cu receptorul GPS din punct în punct pe traseul dorit, în fiecare punct
staționându-se o anumită perioadă de timp.
Surse de erori pentru semnalul GPS[modificare | modificare sursă]
Factorii care pot degrada semnalul GPS și astfel pot afecta precizia sunt:

 întârzierile la trecerea prin ionosferă și troposferă

 reflexia semnalului - intervine atunci când semnalul GPS este reflectat de clădiri
înalte sau suprafețe dure înainte de a ajunge la receptor
 erori datorate ceasului receptorului - pot apare erori minime datorate decalajului de
timp deoarece ceasul incorporat al receptorului nu este atât de precis ca ceasurile atomice
de la bordul sateliților GPS.
 erori orbitale - numite și erori efemeride, sunt datorate inadvertențelor dintre
pozițiile raportate ale sateliților.
 numărul sateliților vizibili - precizia receptorului este cu atât mai mare, cu cât
numărul de sateliți recepționați este mai mare
 geometria sateliților - reprezintă poziția relativă a sateliților la un moment dat;
geometria ideală este atinsă atunci când sateliții se găsesc sub unghi cât mai mare unul
față de celălalt, iar geometria nesatisfăcătoare apare atunci când sateliții se găsesc în linie
sau sunt grupați.
Receptor[modificare | modificare sursă]

Receptori GPS dedicați

Receptorul GPS este un aparat capabil să recepționeze semnalele emise de sateliți și, în
funcție de acestea, să determine poziția lui pe glob. Poziția este exprimată în coordonatele
de bază în sistemul geodezic mondial WGS 84 (World Geodetic System 1984).
În general, receptoarele GPS sunt compuse dintr-o antenă incorporată reglată la
frecvențele transmise de sateliți, receptor-procesoare, și un ceas extrem de stabil (oscilator
de cristal). Acestea pot include, de asemenea, un ecran tactil pentru afișarea informațiilor
pentru utilizator. Începând cu anul 2007, receptoarele au în general între 12 și 20 de
canale, adică pot monitoriza simultan 12 ... 20 sateliți.
Receptoarele GPS determină localizarea exactă a utilizatorului și o afișează pe ecran,
folosind măsurători de distanță de la mai mulți sateliți. Pentru a calcula o
pozitie 2D (latitudine și longitudine), un receptor GPS trebuie să primească simultan
semnale de la minimum trei sateliți, iar dacă culege informații de la patru sau mai mulți
sateliți, poate calcula o poziție 3D (latitudine, longitudine și altitudine). De asenemea,
poate calcula alte informatii utile, cum ar fi viteza, cursul, direcția de mișcare, distanța
parcursă, distanța până la destinație, ora răsăritului și apusului etc.
Receptoarele GPS din prezent sunt foarte precise, datorită tehnologiei „parallel multi-
channel”. Differential GPS (DGPS), GPS Diferențial, este o tehnologie care corectează
semnalul GPS până la o precizie de 3-5 metri. [11]
Anumiți factori atmosferici sau surse de erori pot afecta buna funcționare a receptoarelor
GPS. În mod normal, receptorii GPS nu operează în spații închise, sub apă sau sub
pământ.

Receptoare GPS hand-held

 Dispozitivele de recepție GPS pot include:

 dispozitive dedicate: pentru navigație terestră (auto, moto, camioane) sau maritimă
(plottere , sonare, radare, transceivere)
 dispozitive mobile: (PDA, tablet PC, smartphone, telefon mobil, cameră foto)
înzestrate cu funcție GPS
 module care se conectează la un calculator laptop
 hand-held (ținute în mână): cu funcții pentru diverse
activități: drumeție, fitness, ciclism, pescuit, vânătoare, jocuri cu poziționare GPS
(Geocaching). [12]
Software[modificare | modificare sursă]
Software comercial cu hărți preinstalate:

 iGO
 GARMIN
 Google Maps
 McGuider
 Mio Map
 Navigon
 NavNGo
 Sygic
 TomTom [13][14][15]
Open source:

 Google Earth
 MoNav
 Nav4All
 Navit
 Waze
 OsmAnd [16][17][18]
Aplicații[modificare | modificare sursă]
În prezent, sistemul GPS-ul este utilizat în numeroase domenii, având aplicații civile și
militare semnificative.
Civile[modificare | modificare sursă]
Sistemul GPS are o multitudine de aplicații civile dintre cele mai diverse în multe dintre
domeniile de activitate umană.

 Telefoane mobile
 Navigație și localizare rutieră: localizarea autovehiculelor în trafic, găsirea rutelor
pentru șoferi
 Transporturi aeriene și navale: ghidarea prin GPS a aeronavelor, în zbor, pentru
aterizare și decolare în condiții de vizibilitate slabă; conducerea navelor pe rutele cele
mai scurte și sigure.
 Topografie și geodezie
 Cercetare seismică
 Studii climatice
 Minerit: localizarea și cartografierea zonelor bogate în zăcăminte, utilaje conduse
prin GPS, managementul flotei de utilaje.
 Construcții: utilajele pot fi dotate cu senzori GPS de mare precizie.
 Agricultură: managementul suprafețelor de teren și asistarea lucrărilor agricole
cu tractoare care sunt dotate cu sisteme automate de conducere ghidate prin GPS.
 Zootehnie: fermele pot utiliza tehnologia GPS pentru localizarea animalelor, sau
implementarea de garduri virtuale.
 Silvicultură: gestiunea pădurilor prin introducerea tuturor datelor din
amenajamentele forestiere în baze de date
 Recreațional: sport (ciclism, înot, alergare, camping), petrecerea timpului
liber, orientare în natură, jocuri care presupun existența unui receptor GPS
(Geocaching, golf).
 Ceas de mare precizie: ceas sincronizat în permanență cu ceasurile atomice cu care
este dotat sistemul de sateliți. [19]
Militare[modificare | modificare sursă]

 navigație terestră, aerienă și maritimă

 ghidare rachete și proiectile de diferite tipuri
 operațiuni de căutare și salvare
 recunoaștere și cartografiere
 detonare nucleară.
Alte sisteme GPS[modificare | modificare sursă]
Pe lângă NAVSTAR-GPS, mai există și alte sisteme de navigare, complet operaționale sau
în curs de implementare:

 GLONASS sistemul rusesc

 Galileo al Uniunii Europene, planificat pentru lansare în anul 2016 și complet
operațional în 2020
 BeiDou Navigation Satellite System din China, Compass va fi etapa finală a acestui
proiect, numită și BeiDou-2 și va folosi 35 de sateliți
 IRNSS (Indian Regional Navigation Satellite System), proiect indian care ar urma
să folosească șapte sateliți
 QZSS (Quasi-Zenith Satellite System) din Japonia.
Pericole[modificare | modificare sursă]
În condițiile în care sistemele de tip GPS se bazează pe un semnal de nivel relativ slab,
există pericolul ca acesta să nu mai poată fi recepționat din diverse motive. Unul dintre
motivele principale îl constituie bruiajul intenționat al semnalului GPS. Această situație
poate să apară în perioade de conflict sau drept urmare a unor acțiuni cu caracter
terorist.[20]
Referințe și note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Din istoria gadgeturilor. Primul GPS, inventat în 1909. Adrian Negrescu, 20
august 2015. gadgetreport.ro
2. ^ Block I satellite information, tycho.usno.navy.mil-United States Naval
Observatory (USNO)
3. ^ Block II satellite information, tycho.usno.navy.mil United States Naval
Observatory (USNO)
4. ^ GPS Block III, globalsecurity.org
5. ^ GPS III Operational Control Segment (OCX), globalsecurity.org
 6. ^ Sistemul de poziționare global (GPS) - scurt istoric. scientia.ro, 08 decembrie 201
7. ^ A brief history of GPS; pcworld.com, Mark Sullivan, 9 august 2012
8. ^ Spacecraft: Navigation - USA.space.skyrocket.de
9. ^ GPS (Global Positioning System). Principii de funcționare și aplicații în
silvicultură. Cozmin Lucău-Dănilă, Pierre Defourny, Christine Farcy
10. ^ Definiții, date și termeni tehnici GPS, GSM. linx.ro
11. ^ GPS Explained.gpspassion.com
12. ^ Tipuri de dispozitive GPS – cum îți alegi GPS-ul, mic ghid.giz.ro
13. ^ Comparison of commercial GPS software, en.wikipedia.org
14. ^ Principalele softuri GPS utilizabile în România,giz.ro
15. ^ Cele mai bune 5 aplicații de navigație GPS pentru Windows Phone,
digitalcitizen.ro, Maria Madalina Blaga, 09/03/2015
16. ^ Free GPS Software. maps-gps-info.com
17. ^ Comparison of free off-line GPS software
18. ^ Comunitatea utilizatorilor Gps din Romania, gpszone.ro, 13 mai 2013
19. ^ Aplicații civile cu GPS. Universitatea Spiru Haret București, agir.ro
20. ^ Războiul cibernetic dă timpul înapoi. Navele revin la sistemele de comunicații
radio
Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Așezare geografică
 Assisted GPS
 Coordonate geografice
 Sistem Informațional Geografic
 GPS Diferențial
 Localizator GPS
 OpenStreetMap
 Poziție calculată
 WAAS
Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Global Positioning

System

 GPS navigation software

 GPS World Magazine
 Revista Connect Romania
 KidGPS Romania
 POZITIA.ro - Serviciu de localizare pentru vehicule
 GLONASS
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigareSari la căutare

Timbru cu GLONASS din 2016

GLONASS (rusă ГЛОНАСС - ГЛОбальная НАвигационная Спутниковая Система -
GLObal'naia NAvigaționnaia Sputnikovaia Sistema) este un sistem de navigație prin
satelit (sau sistem de poziționare globală prin satelit), început de fosta Uniune Sovietică și
continuat în prezent de Rusia. Este o alternativă la sistemul american Global Positioning
System (NAVSTAR-GPS) și la cel al Uniunii Europene, Galileo (aflat în construcție).
Nivelul de precizie al sistemului rusesc GLONASS este comparabil cu cel al sistemului
NAVSTAR-GPS.

Cuprins

 1Scurt istoric
 2Caracteristici
 2.1Segmentul spațial
 2.1.1Sateliții GLONASS
 2.2Segmentul de control
 2.3Segmentul utilizator

 2.3.1Receptoare
 3Domenii de utilizare
 4Note
 5Vezi și
 6Legături externe
Scurt istoric[modificare | modificare sursă]
 Poziționarea celor 24 de sateliți GLONASS
Dezvoltarea sistemului GLONASS a început în Uniunea Sovietică în anul 1976, proiectul
fiind complet în 1995. Primul satelit din sistemul GLONASS a fost Tsiklon lansat 12
octombrie 1982 și avea scopul de a furniza rachetelor balistice ale submarinelor o metodă
pentru o poziționare mai exactă. Pentru o acoperire totală a țării era nevoie de 18 sateliți.
Din 1982 până în aprilie 1991, Uniunea Sovietică a lansat cu succes 43 sateliți GLONASS
și 5 sateliți de test. La destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, au rămas operationali 12
sateliți pentru folosirea limitată a sistemului.
Între anii 1989-1999 datorită dificultăților economice întâmpinate de Rusia, au fost tăiate
80% din fondurile de dezvoltare ale sistemului GLONASS.
În perioada 2001-2011, au fost cheltuiți 4,7 miliarde de dolari pentru sistemul GLONASS,
iar pentru perioada 2012-2020 au fost alocate încă 10 miliarde de dolari. Începând din
2007 la program participă și guvernul indian [1]. În martie 2008 sistemul nu era complet,
însă era funcțional, având 16 sateliți activi [2], asigurând o acoperire de 66 % din timp
pentru teritoriul Rusiei și 56 % la nivel global.
Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Sistemul GLONASS este alcătuit din trei segmente principale: spațial, control și
utilizatori.
Segmentul spațial[modificare | modificare sursă]
O caracteristică a sateliților GLONASS este aceea că un satelit va ocupa aceeași poziție
după 8 zile, neexistând o repetare identică după o zi siderală, deoarece acea poziție va fi
ocupată de alt satelit. Acest lucru este diferit față de sateliții GPS unde există o repetare
identică după o zi siderală.
Sateliții GLONASS[modificare | modificare sursă]

Satelit GLONASS Uragan.

 Prima generație de sateliți GLONASS cunoscută sub numele de Uragan, a fost

dezvoltată de Reshetnev Information Satellite Systems. Sateliții aveau o greutate de
1.250 kg. și erau echipați cu sisteme de propulsie simple care permiteau relocalizarea în
cadrul constelatiei de sateliți. Cei mai mulți sateliți din această generație au fost de tip
Block IIv și au fost folosiți între anii 1988 - 2005, durata lor de funcționare fiind
estimată la cca. 3 ani. Prima lansare a avut loc în 1983 de la Cosmodromul Baikonur,
folosind o rachetă Proton-K, ultima unitate lansată pe 2005, iar retragerea ultimei unități,
satelitul Kosmos 2403, la data de 30 aprilie 2009.

 GLONASS-M, a doua generație de sateliți, a fost dezvoltată începând din 1990, cu

prima lansare în 2003, și ultima în 2017. Cântăresc 1.480 kg, au o durată de funcționare
de 7 ani, iar la bordul lor se află ceasuri atomice cu Cesiu.
 Un satelit GLONASS-K la CeBIT 2011

 GLONASS-K1, sunt a treia generație de sateliți GLONASS aflați încă în faza de

producție. Prima lansare a fost pe date de 26 februarie 2011, iar a doua pe 30 noiembrie
2014. Acești sateliți au o durată de viață de 10-12 ani, greutate redusă de numai 935 kg
și oferă o precizie de poziționare mai bună. Datorită greutății mai reduse, au fost lansați
de pe cosmodromul Plesetsk cu ajutorul rachetelor Soyuz. Pe lângă
semnalele FDMA existente din benzile L1 și L2, vor transmite semnale
adiționale CDMA în benzile L1, L2, L3, L5.

 GLONASS-K2, sunt versiune îmbunătățită ale seriei K1.Prima lansare este

planificată pentru sfârșitul anului 2017. Începând din 2020, K2 va înlocui versiunea
anterioară K1. [3]

 GLONASS-KМ reprezintă ultima generație de sateliți, care vor fi lansați începând

cu anul 2025.
Sistemul complet urmează să cuprindă 24 de sateliți aflați la 19.100 km de Pământ, grupați
în 3 planuri orbitale decalate la 120°. În orice moment vor fi minim 5 sateliți în vedere din
oricare loc de pe Pământ. Perioada de revoluție a sateliților este de 11 ore și 16 minute.
Sateliții sunt identificați printr-un slot number: primul plan orbital conține sloturile 1-8, al
doilea sloturile 9-16, iar al treilea sloturile 17-24.
La completare, sistemul va permite o poziționare cu eroare maximă de 4,46-7,38 metri în
poziție orizontală, 15 metri în poziție verticală, iar eroarea de viteză de 15 cm/s. Noile
receptoare folosesc atât sateliții GPS NAVSTAR cât și GLONASS pentru o mai bună
poziționare, având la dispoziție un total de peste 50 sateliți. Prin folosirea ambelor sisteme
de navigație, precizia este între 2,37 – 4,65 metri. [4]
Semnalul sateliților
Fiecare satelit transmite două tipuri de semnale în benzile de frecvență L1 (1602,5625 -
1615,5 MHz) pentru aplicații civile și L2 (1240 - 1260 MHz) pentru aplicații
militare. [5][6]Banda L1 a semnalului are o frecvență divizată ca multiplu de frecvența de
bază L: L1=1.602MHz + n x 0,5625MHz, unde n este numărul canalului de frecvență
(n=0,1,2,...).
Semnalul radio de navigație include efemeridele și almanahul GLONASS.
Efemeridele reprezintă coordonatele exacte ale satelitului (X, Y, Z) care descriu locația în
sistemul de referință geocentric fix PZ-90. Parametrii acestui sistem sunt: a=6378136
m, f=1:289,257839303. Almanahul păstrează informații despre toți sateliții GLONASS și
include elementele orbitei kepleriene, și decalajul de timp pentru fiecare ceas din sistemul
GLONASS cât și date despre starea de sănătate a satelitului.
Segmentul de control[modificare | modificare sursă]
 Sistemul de control la sol al sistemului GLONASS este condus la sol de Complexul de
Control la Sol (Ground Control Station - GCS). Acesta este alcătuit din Centrul de Control
al Sistemului (SCC) aflat la Krasnoznamensk, regiunea Moscova și de cinci stații de
monitorizare Command and Tracking Stations (CTS) care sunt amplasate pe teritoriul
Rusiei la Sankt Petersburg, Ieniseiesk, Komsomolsk pe Amur, Schelkovo, și Ussuriysk.
Stațiile CTS urmăresc sateliții vizibili și acumulează date legate de semnalul acestora.
Informațiile de la stațiile CTS sunt prelucrate de stația System Control Center (SCC)
pentru a determina ora sateliților, orbitele exacte și corectarea mesajului de navigație a
fiecărui satelit.
Segmentul utilizator[modificare | modificare sursă]
Segmentul utilizator este alcătuit din receptoarele de navigație și echipamente de procesare
a semnalelor transmise de sateliții GLONASS în vederea determinării poziției, vitezei și
timpului.
Receptoare[modificare | modificare sursă]

Receptor militar GLONASS/GPS

Începând cu anul 2011, există o gamă largă de smartphone care beneficiază de sistemul
GLONASS în completarea sistemului GPS: iPhone, Samsung, Sony, LG, Sony
Ericsson, ZTE, Huawei, HTC, LG, Motorola, Nokia etc. Receptoarele OEMV-1G,
OEMV-2 și OEMV-3 produse de compania NovAtel recepționează semnale GPS și
GLONASS. Firma Topcon produce receptorul GPS+ care folosește și sateliții
GLONASS. [7]
Pentru utilizatorii aflați în regiuni de mare latitudine nordică sau sudică (Rusia, Canada,
Argentina, Chile, Norvegia, Islanda, Suedia, etc.), sistemul GLONASS oferă (datorită
poziției orbitelor și înclinației sateliților sistemului[8]) în raport cu celălalt sistem (GPS)
cu acoperire globală operațional (la început de an 2013), avantajul obținerii cu o mai mare
probabilitate a unui semnal ("fix") precis.[9][10][11] Asta poate explica[12] de ce un
receptor de geolocație satelitară dedicat (un "Magellan eXplorist 310", de ex., dotat cu cel
mai avansat procesor la nivelul anilor 2010-2011) poate eșua uneori complet sau zeci de
minute în șir în obținerea în Canada a unui "fix" (o poziție calculată), fie el și imprecis, în
timp ce un simplu telefon "inteligent" precum iPhone 4S (care folosește pentru geolocație
atât sistemul GLONASS cât și sistemul GPS) reușește în aceleași situații fără probleme (o
altă explicație poate fi, firește, apelul la "A-GPS", care e specific sistemelor de telefonie
celulară).
Domenii de utilizare[modificare | modificare sursă]
Domeniile de utilizare ale sistemului GLONASS sunt:

 managementul traficului aerian și naval cu accent pe creșterea siguranței

 geodezie și cartografie
 monitorizarea transportului terestru
 sincronizarea în timp a două obiecte aflate la distanță
 monitorizare ecologică, organizarea operațiunilor de căutare și salvare.
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ http://timesofindia.indiatimes.com/India_joins_Russian_GPS_system/articleshow/
1502481.cms
2. ^ http://gge.unb.ca/Resources/GLONASSConstellationStatus.txt
3. ^ space.skyrocket.de - uragan
4. ^ Precision of GLONASS navigation definitions sdcm.ru
5. ^ Rusia completează sistemul de navigație Glonass și se apropie ca număr de sateliți
de GPS-ul american spacealliance.ro, 07-10-2011
6. ^ http://www.atnf.csiro.au/people/dmitchel/glonass.html
7. ^ http://www.novatel.com
8. ^ GLONASS' orbit makes it especially suited for usage in high latitudes (north or
south), where getting a GPS signal can be problematic. -
http://en.wikipedia.org/wiki/GLONASS
9. ^ "Users in higher latitude areas, such as Canada..." - http://www.ifp.uni-
stuttgart.de/publications/phowo07/220Eissfeller.pdf
10. ^ http://en.wikipedia.org/wiki/GLONASS#cite_note-harvey_military-5
11. ^ http://en.wikipedia.org/wiki/GLONASS#cite_note-moskvitch-7
12. ^ "On the mountain highway..." -
http://plan.geomatics.ucalgary.ca/papers/ion%20gnss09_ong%20et%20al.pdf
Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Agenția Federală Spațială Rusă

 Galileo (sistem de navigație)
 List of GLONASS satellites
 NAVSTAR
 SDCM
Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de GLONASS

 en Agenția Spațială Rusă

 en Cum să construiești un receptor GPS & GLONASS
 ru Stiri GLONASS
 navipedia.net. Category:GLONASS
 Information and Analysis Center for Positioning, Navigation and Timing
 International Earth Rotation Service - IERS
• 13. SONDA ULTRASON
• 13.1. Principiul măsurării adâncimilor cu sonda
ultrason
• Măsurarea adâncimilor cu sonda ultrason se bazează pe
determinarea intervalului de timp necesar undelor acustice pentru
a parcurge spaţiul dintre emiţător, fundul mării şi receptor.
• Se consideră emiţătorul şi receptorul de unde ultrason (fig.13.1.)
dispuse pe carena navei la distanţa L unul de altul.
• Se notează:
- H1 - adâncimea apei de la linia de plutire;
- H - adâncimea apei sub vibratori;
- h - adâncimea vibratorilor sub linia de plutire (pescajul navei).
• Deci adâncimea apei va fi: H1 = H + h
• Valoarea lui h este cunoscută.
1
H1 - adâncimea apei de la linia de plutire;
H - adâncimea apei sub vibratori;
h - adâncimea vibratorilor sub linia de plutire (pescajul navei).

Fig. 13.1. Principiul măsurării adâncimilor

2
 2
L
H  EA   
2
• Din triunghiul AED rezultă:
2
- EA - este jumătate din distanţa parcursă de oscilaţii cu viteza c în
ct
timpul t. EA 
2
- t - timpul scurs între momentul emisiei şi momentul recepţiei;
- L - distanţa dintre vibratori;
- c - viteza ultrasunetelor în apa de mare.
1 2 2
• Rezultă: H  c  t  L2
2
• Dar distanţa dintre vibratori fiind mică în raport cu adâncimea
măsurată (L << H), rezultă: H 
ct
2
• Mai mult, la sondele moderne se foloseşte un singur vibrator atât
ca emiţător cât şi ca receptor, deci L = 0.
• Sondele ultrasonice nu măsoară direct timpul t ci o funcţie a lui,
care poate fi măsurată cu uşurinţă şi precizie.

3
• 13.2. Elemente caracteristice din compunerea sondelor
ultrason
• Pentru a măsura adâncimea apei este necesar să se emită oscilaţii
ultrasonice, să fie recepţionate şi să se măsoare intervalul de timp
scurs din momentul emisiei până în momentul recepţiei.
• 13.2.1 Schema bloc a sondei ultrason
• Elementele caracteristice ale sondei ultrason sunt reprezentate
în schema bloc din fig.13.2.
• Indicatorul de adâncime (I) are rolul de a indica adâncimea
măsurată şi de a comanda generatorul de impulsuri pentru
declanşarea emisiei impulsurilor de ultrasunete.
• Înregistratorul de adâncime (Ig.) are rolul de a înregistra
adâncimea măsurată şi de a comanda generatorul de impulsuri
pentru declanşarea emisiei impulsurilor de ultrasunete.
• Generatorul de impulsuri (G.I.) are rolul de a produce impulsuri
electrice de înaltă frecvenţă necesare excitării vibratorului de
emisie.
4
I - indicatorul de adâncime; V.E - vibratorul de emisie;
Ig. - înregistratorul de adâncime; V.R - vibratorul de recepţie;
G.I - generatorul de impulsuri; A - amplificatorul.

Fig. 13.2. Schema bloc a sondei ultrason

5
• Vibratorul de emisie (V.E.) are rolul de a transforma impulsurile
electrice de înaltă frecvenţă, primite de la generatorul de
impulsuri, în oscilaţii acustice ( de a transforma energia electrică
în energie acustică).
• Vibratorul de recepţie (V.R.) are rolul de a transforma oscilaţiile
acustice reflectate în semnal electric (de a transforma energia
acustică în energie electrică).
• Amplificatorul (A) are rolul de a amplifica semnalul electric,
primit de la vibratorul de recepţie, la valoarea necesară
indicatorului sau înregistratorului.
• 13.2.2 Vibratoare
• A. Vibratoare magnetostrictive
• Vibratoarele de emisie şi recepţie au în general aceeaşi
construcţie. Acestea se construiesc cu miez din tole de nichel sau
miez din ferită. După modul de construcţie pot fi: de bandă şi
inelari. 6
• a) Vibratorul bandă
• Este realizat dintr-un miez din tole de nichel (ferită) de formă
specială şi o înfăşurare dispusă în ferestrele miezului (fig.13.3).
Miezul cu înfăşurarea sunt introduse într-o carcasă specială din
bronz astfel încât una dintre suprafeţele frontale se pune la acelaşi
nivel cu bordajul navei, iar a doua suprafaţă frontală se izolează
de corp printr-un strat din cauciuc spongios.
• Cauciucul se interpune de asemenea între părţile laterale ale
pachetului şi interiorul corpului vibratorului.
• b) Vibratorul inelar
• Este confecţionat din miez de tole de nichel (ferită), în formă de
inele cu orificii pentru conductorii înfăşurării. Miezul magnetic
are formă cilindrică, şi este introdus într-o carcasă de formă
conică cu rol de ecran (fig. 13.4).
• Ca suprafaţă emiţătoare a pachetului este folosită suprafaţa
cilindrică exterioară. Suprafaţa cilindrică interioară se acoperă cu7
1-tolă 6-dop purjare
2-garnitură cauciuc 7- presetupă
3-carcasă 8-capac
4-miez magnetic 9-şurub fixare în bordajul navei
5-înfăşurare de excitaţie
Fig.13.3. Vibrator tip bandă
8
 cauciuc.Vibratorul inelar emite oscilaţii acustice în direcţie
orizontală. Reflectorul acustic schimbă direcţia oscilaţilor
ultrasonice cu aproximativ 90o şi le trimite vertical, în jos, într-un
fascicol concentrat.
• Vibratorul inelar împreună cu reflectorul sunt fixaţi în interiorul
unui recipient (denumit tanc), cu ajutorul suportului axial.
Tancul se umple cu apă, astfel că oscilaţiile produse în interior
sunt transmise spre fundul mării străbătând bordajul navei.
• B. Vibratoare piezoelectrice
• Aceste vibratoare au o serie de dezavantaje care fac să fie folosite
pe scară redusă:
- au o tehnologie de fabricare greoaie şi deci un preţ de cost
ridicat;
- au o rezistenţă mecanică mică, datorită prezenţei stratului de
adeziv.

9
 a) –înfăşurare b) - secţiune prin vibrator

1-cutie de legături 7-bordajul navei

2-recipient 8-suport axial
3-capac 9- apă
4-oscilaţii acustice 10-reflector cu pereţi dubli
5-cauciuc 11- dop umplere cu apă
6-miez magnetic cilindric
Fig. 13.4. Vibrator inelar 10
• 13.2.3. Indicatoare de adâncime
• Indicatoarele servesc la măsurarea intervalului de timp scurs între
momentele emisiei şi recepţiei, afişarea adâncimii şi comanda
emisiei impulsurilor.
• Cele mai folosite indicatoare sunt indicatoarele analogice cu disc
rotativ, cu tub catodic şi digitale cu afişaj numeric.
• a) Indicatorul cu disc rotativ
• Discul (1) este acţionat prin intermediul reductorului (2) de către
motorul electric (3).
• Regulatorul automat (4) serveşte la menţinerea unei turaţii
constante a electromotorului(3).
• Comanda emiterii impulsurilor ultrasonice se realizează prin
deschiderea şi închiderea contactelor (6) de către camele (7)
solidare cu axul discului. La fiecare trecere a becului cu neon (8)
prin dreptul gradaţiei zero de pe scală (5), se emite un impuls şi se
aprinde becul cu neon, prin aplicarea tensiunii de alimentare a 11
• becului prin intermediul secundarului (9) cuplat electromagnetic
cu primarul (10) al transformatorului rotitor, indicând trecerea
prin zero, după un anumit interval de timp, proporţional cu
adâncimea, impulsul recepţionat comandă aprinderea becului cu
neon. În acest timp discul s-a rotit faţă de zero de pe scală cu un
unghi proporţional cu timpul dintre momentele emiterii şi
recepţionării semnalului.
• Valoarea acestei deplasări unghiulare, corespunde adâncimii
măsurate şi este indicată pe scală de către semnalul luminos al
becului cu neon.
• Pentru fiecare scala a domeniului de măsurare, trebuie să existe o
anumită viteză de rotaţie a discului, care se reglează prin
modificarea turaţiei motorului electric, sau prin modificarea
raportului de transmisie.

12
1 – disc 6 – contacte
2 – reductor 7 – came
3 – motorul electric 8 – bec cu neon
4 – regulatorul automat 9 – secundarul transformatorului
rotitor
5 – scală 10 – primarul transformatorului rotitor

Fig. 13.5 Construcţia indicatorului analogic

13
• b) Indicatorul cu tub catodic
• Construcţia tubului catodic cu focalizare şi deviaţie magnetică
este prezentată în fig. 13.6.a, unde sunt reprezentate: 1.-
termocatodul (K); 2. - electrodul modulator (W); 3 . - anodul
accelerator (A1); 4.- bobina de focalizare (B); 5.- bobinele de
deviaţie XX şi YY; 6. - ecranul luminescent (E); 7. - stratul de
grafit (G).
• Indicatorul cu tub catodic are rolul de a reproduce vizual pe ecran
impulsurile de emisie şi ale semnalelor reflectate succesiv în timp
de fundul mării sau bancurile de peşte, în acelaşi timp de a
comanda emisia impulsurilor.
• c) Indicatorul digital
• Indicatorul digital al sondei este în fapt un numărător universal
(frecvenţmetru) (fig.13.7).

14
1- termocatodul (K)
2 - electrodul modulator (W)
3 - anodul accelerator (A1)
4 - bobina de focalizare (B)
5 - bobinele de deviaţie XX şi YY
6 - ecranul luminescent (E)
7 - stratul de grafit (G).

Fig. 13.6 Elementele tubului catodic

15
OP - oscilator pilot;
DF - divizor de frecventă;
FI - formator de impulsuri;
CP - circuit poartă;
NZ - numărător zecimal;
DA - dispozitiv afişare;
BC - bloc de comandă;
A - amplificator;
GI - generator de impulsuri;
T - traductor.

Fig.13.7 Schema bloc a indicatorului digital

16
• 13.2.4. Înregistratoare de adâncime
• Înregistratorul de adâncime foloseşte la imprimarea automată a
ecoului de adâncime (banc de peşte) pe o bandă de hârtie specială
numită ecogramă şi pentru a comanda generatorului de impulsuri.
• În fig. 13.8 sunt reprezentate: 1-sensul de deplasare al
echogramei; 2-placă metalică; 3-echogramă; 4-sensul de deplasare
al peniţei; 5-riglă metalică; 6-peniţa de înregistrare; 7-rolă; 8-
curea de antrenare.
• În principiu, se folosesc trei procedee de înregistrare automată a
adâncimilor, electromecanic, electrochimic şi electrotermic
• a) Procedeul electromecanic
• Foloseşte o hârtie colorată, de obicei în roşu, acoperită pe una din
feţe cu un strat de parafină.
• b) Procedeul electrochimic
• Se bazează pe folosirea electrolizei soluţiei de amidon şi iodurii
de potasiu, cu care este impregnată banda. Peniţa se deplasează cu
o viteza constanta transversal pe banda. În momentul emisiei şi
17
• recepţiei la peniţă se aplică un impuls electric ce produce un arc,
sub acţiunea căruia se descompune soluţia de iodura de potasiu
din care se separă iodul, ce colorează banda albă în culoare
cafenie închisă.
• c) Procedeul electrotermic
• Se bazează pe înregistrarea pe o banda specială, compusă din trei
straturi:
- stratul inferior format dintr-o peliculă de aluminiu;
- stratul de mijloc (stratul suport ) format din hârtie impregnată cu
grafit;
- stratul superior din sulfat sau oxid de plumb.
• d) Înregistratoare cu înscriere circulară
• Înscrierea circulară se obţine prin deplasarea peniţei pe un cerc al
cărui centru corespunde cu centrul discului pe care este fixată
peniţa şi cu raza egală cu braţul peniţei (fig.13.9).
18
1-sensul de deplasare al echogramei 5-riglă metalică
2-placă metalică 6-peniţa de înregistrare
3-echogramă 7-rolă
4-sensul de deplasare al peniţei 8-curea de antrenare

Fig. 13.8 Sensurile de deplasare ale peniţei şi ecogramei

19
1-electromotorul de acţionare;
2 - regulatorul automat de turaţii;
3 -reductorul de turaţii;
4 - dispozitivul de comandă a
emisiei;
5 -dispozitivul de înscriere;
6- mecanismul de antrenare a
ecogramei;
A - amplificator;
G.I. generator de impulsuri.

Fig.13.9 Înregistratorul de adâncime cu înscriere circulară 20

• e) Dispozitivul de înscriere cu tambur
• Mişcarea liniară a peniţei se realizează cu un tambur acoperit cu
un material izolant din punct de vedere electric pe care se găseşte
o spiră elicoidală care parcurge odată circumferinţa tamburului,
având capetele pe aceiaşi generatoare (fig. 13.10).
• Tamburul de înscriere şi ecograma sunt acţionate de către motorul
de acţionare (2), comanda emisiei este dată de camele (3), prin
acţionarea contactelor de emisie (11) ce se găsesc în circuitul
generatorului de impulsuri (4). Ecograma este antrenată prin
intermediul tamburelor de antrenare (10) şi se strânge pe tamburul
colector (9), ecograma neînregistrată este dispusă pe tamburul
debitor (6). Semnalul de recepţie este amplificat de amplificatorul
(1). Peste tamburul (8) se găseşte o riglă de înregistrare din metal
(7), ce constituie peniţa de înregistrare, la care se aplică semnalul
de înscriere,. Ecograma (5) trece printre tambur şi riglă, astfel că
în orice moment există un singur punct de contact între spiră,
ecogramă şi riglă, punctul de tangenţă. 21
1 – amplificator 7 - riglă de înregistrare
2 - motorul de acţionare 8 - tambur de scriere
3 – came 9 - tambur colector
4 - generatorul de impulsuri 10 - tambur de antrenare şi strângere
5 – ecograma 11 - contacte de emisie
6 – tambur debitor
Fig. 13.10 Înregistrator cu tambur cu spiră 22
• f) Dispozitivul de înscriere cu bandă fără sfârşit
• În acest caz mişcarea liniară a peniţei este realizată cu ajutorul
unei curele dispusă pe două role din care una este antrenoare( fig.
13.11 ), de curea este fixată peniţa. Peniţa (5) se deplasează în faţa
ecogramei (l) şi calcă cu un capăt pe rigla metalică (2) şi cu
celălalt pe ecogramă care se găseşte în contact cu placa metalică
(8) legată de masă.
• În momentul când una dintre peniţe (5) intră pe ecogramă, unul
din magneţii (4) acţionează micro contactul (9) din circuitul
generatorului de impulsuri(6) şi se comandă emisia, în acelaşi
timp la peniţă se aplică un impuls electric pentru înscrierea liniei
zero.
• Ecoul reflectat de fundul mării, după ce este amplificat se aplică la
peniţa de înregistrare, astfel se înscrie un nou punct, care
reprezintă fundul mării. La o scară oarecare între linia de zero şi
linia ce reprezintă fundul se citeşte adâncimea.
23
1 – ecogramă 6 – generatorul de impulsuri
2 – riglă metalică 7 – sursa de alimentare peniţă
3 – rolă de antrenare 8 – placă metalică
4 – magneţii 9 - micro contact
5 – peniţă

Fig. 13.11 Înregistrator cu bandă

24
• PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL
SISTEMELOR DE NAVIGAŢIE PRIN SATELIŢI
DE NAVIGAŢIE
• Destinaţie. Compunere
• Sistemele radioelectronice de navigaţie satelitară sunt destinate
determinării poziţiei utilizatorului (receptorului de satelit) situat
în orice loc de pe sfera terestră, continuu şi cu înaltă precizie,
folosind informaţii de la sateliţi artificiali ai Pământului
specializaţi.
• Sistemele de navigaţie satelitară se compun din următoarele
subsisteme funcţionale:
– subsistemul (segmentul) spaţial format dintr-un număr
determinat de sateliţi artificiali ai Pământului specializaţi;
– subsistemul (segmentul) de comandă şi control;
– subsistemul (segmentul) utilizatorilor, format din totalitatea
receptoarelor ce utilizează informaţiile satelitare pentru
determinarea poziţiei navei.
1
• Caracteristici
• acoperire globală;
• emisie continuă în gama de frecvenţe UIF;
• precizie ridicată a determinării poziţiei receptorului;
• lucru continuu, indiferent de condiţiile hidrometeorologice;
• furnizează informaţii referitoare la poziţia şi parametrii de
mişcare ai vectorilor purtători de receptoare-satelit;
• din punct de vedere geometric, la determinarea poziţiei navei se
folosesc două metode principale: cea a distanţei înclinate şi cea a
diferenţelor de distanţe.
• Funcţie de metoda folosită, informaţiile primite de la sateliţii
specializaţi se referă la: timp şi/sau fază, în metoda distanţei
înclinate; diferenţă de frecvenţă, în metoda diferenţei de distanţe.
• Sateliţi artificiali ai pământului utilizaţi în sistemele
de navigaţie satelitară
2
• Definiţie: Satelit artificial al Pământului SAP este un corp
artificial, spaţial, care evoluează pe o orbită în jurul Pământului,
numai sub acţiunea forţei de atracţie terestră.
• Pentru evoluţia pe orbită a unui SAP este necesar ca forţa de
atracţie terestră să fie compensată de forţa centrifugă, care apare
în timpul deplasării acestuia, în raport cu centrul de masă al
Pământului.
• Legile mişcării satelitare
• Mişcarea satelitului artificial al
Pământului pe orbita sa are loc
când este îndeplinită condiţia
sa fundamentală de existenţă,
adică forţa centrifugă să fie
egală cu forţa gravitaţională:
Fg=Fc, mg = mρ0ω2 , unde:

3
• Fg - forţa gravitaţională;
• Fc - forţa centrifugă.
• m - masa satelitului;
• g - acceleraţia gravitaţională;
• ρ0 - distanţa de la centrul de masă al Pământului la SAP;
• ω - viteza unghiulară a SAP în raport cu centrul de masă al
Pământului.
• Acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de distanţa de la
centrul de masă al Pământului, conform formulei
(aproximative), astfel:
unde:
• - g0 - acceleraţia gravitaţională la suprafaţa terestră;
• - R - raza Pământului.
Înlocuind valoarea lui g în prima condiţie se obţine:

• dar: ω=v/ρ viteza unghiulară pe orbita circulară exprimată

printr-un raport liniar, deci:
4
• astfel că: sau , unde:

• R = 6371 km; H - înălţimea orbitei satelitului; g0 = 9,81 m/s.

• Valoarea vitezei periferice este cea care determină înălţimea
orbitei satelitului.
• Traiectoria sateliţilor artificiali ai Pământului
• Viteza de la care începe mişcarea circulară pe orbita
circumterestră reprezintă prima viteză cosmică egală cu 7,91
km/s. O dată cu creşterea înălţimii H a orbitei satelitului faţă de
raza Pământului viteza tangenţială scade:
, unde:
• Pentru înălţimea nulă H=0 la suprafaţa Pământului k=0, rezultă:
v=v1= 7,91km/s , prima viteză cosmică cu care trebuie lansat
un SAP evoluând pe o orbită circulară circumterestră.
• Dacă viteza de lansare a unui satelit este v2 = √2v1 = 11,19 km/s
(a doua viteză cosmică), satelitul va evolua pe o orbită de formă
eliptică devenind planetă artificială.
• Dacă viteza satelitului este v3 > √2v1, v3=16,7 km/s (a treia viteză
cosmică), traiectoria satelitului devine parabolică şi acesta iese
5
Perioada de rotaţie a satelitului T pe orbita circumterestră creşte o
dată cu creşterea înălţimii orbitei, astfel încât la o înălţime de
35870 km, aceasta devine egală cu perioada de rotaţie a
Pământului în jurul axei sale (orbită numită sincronă). Perioada
de rotaţie a unui SAP în jurul Pământului se calculează cu:
H[km] 0 250 1000 20.200 35870
H[Km] 0 250 1000 20.200 35.870
H[km] 0 250 1000 20.200 35870
T[min] 84.4 89 105.7 12 24h
v1[km/s] 7.91 7.76 7.35 3.86 3.07
• Evoluţia SAP pe orbite circulare are loc numai în anumite cazuri
particulare. În cazul general SAP evoluează numai pe orbite
eliptice cu viteza cuprinsă numai în intervalul:
• Perioada de rotaţie a sateliţilor artificiali ai
Pământului
• Conform legii I a lui Keppler orbita SAP este o elipsă având unul
din focare în centrul de masă al Pământului. Perioada de rotaţie a
SAP, în acest caz, se calculează în conformitate cu legea a III-a a
lui Keppler cu:
6
unde:
- a - este semiaxa mare a orbitei;
- f = 6.6710-8 cm3 g-1 s-2 (constanta gravitaţională);
- M = 5.976 1027 Kg (masa Pământului).
• Semiaxa mare a orbitei eliptice se determină în funcţie de
raportul dintre valoarea vitezei v imprimată satelitului la lansare
şi v1, prima viteză cosmică pentru orbite circulare cu:
sau:
unde:
 r - este raza punctului iniţial al orbitei;
 Ha – înălţimea apogeului orbitei;
 HP – înălţimea perigeului.
• Poziţia SAP pe orbita eliptică (keppleriană) în raport cu
Pământul
Se poate determina funcţie de următorii parametrii:
- i - înclinarea planului orbitei faţă de planul ecuatorului terestru;
-  - unghiul sideral al nodului ascendent; 7
-  - distanţa unghiulară a perigeului faţă de nodul
ascendent al orbitei;
- e - excentricitatea orbitei,
- a – semiaxa mare sau p - parametrul orbitei,

- – longitudinea epocii sau ora de la trecerea SAP prin

perigeu.
• A – apogeul; P – perigeul;
• N1 – nodul ascendent;
• N2 – nodul descendent;
•  - punctul vernal.

8
• Primii cinci parametri caracterizează poziţia orbitei SAP într-un
sistem de referinţă raportat la sfera terestră, al şaselea parametru,
poziţia SAP pe orbită.
• Pentru determinarea poziţiei navei este necesar să se cunoască
coordonatele SAP în momentul observării acestuia. Acestea se
determină cu formulele mecanicii cereşti. Valorile iniţiale pentru
calcul sunt parametrii orbitei nominalizaţi mai sus.
• Sub influenţa asimetriei câmpului gravitaţional a Pământului
orbita SAP îşi modifică continuu orientarea.
• Deoarece orbita SAP se modifică continuu mesajul satelitului
trebuie să conţină nu numai parametrii iniţiali corespunzători
oricărui moment ci şi corecţiile periodice reînnoite ale acestora.
• Particularităţile orbitelor sateliţilor artificiali ai Pământului
• Particularităţile metodelor de utilizare a SAP în scopul navigaţiei
depind semnificativ de orbita pe care aceştia sunt lansaţi, zona
de vizibilitate şi durata de observare.
• Orbitele SAP din punct de vedere al particularităţilor metodelor
de determinare a punctului navei se clasifică după următoarele
criterii:
9
• înclinarea i a planului orbitei în raport cu planul ecuatorului
terestru:
- orbite ecuatoriale, pentru i = 0;
- orbite polare, pentru i = 90;
- orbite înclinate pentru 0 < i < 90.
• înălţimea H a orbitei deasupra suprafeţei terestre:
- orbite joase, pentru H<5000 km;
- orbite medii pentru H ≈ 20000 km;
- orbite înalte, pentru H>20000 km.
• La alegerea parametrilor (înălţimea H şi înclinarea i) se au
în vedere următoarele considerente:
– influenţa pe orbită a factorilor perturbatori să fie atât de mică
încât să fie posibilă prognozarea parametrilor de mişcare pe o
perioadă prestabilită;
– înălţimea H a orbitei să asigure o zonă de vizibilitate maximă
şi o durată de situare a SAP în zonă de vizibilitate cât mai
mare;
10
• Dintre orbitele joase, cele mai utilizate pentru scopuri de
navigaţie sunt cele cu înălţimea cuprinsă între 1000...1200 km,
iar dintre cele înalte sunt cele corespunzătoare orbitelor
sincrone. Sateliţii utilizaţi sunt orbitali sau geostaţionari.
• Sateliţii orbitali execută o mişcare de revoluţie, cu o perioadă
egală cu cea de rotaţie a Pământului, în sensul acesteia (având
mişcarea relativă nulă în raport cu Pământul).
• Influenţe perturbatoare asupra mişcării sateliţilor
artificiali ai Pământului
• Mişcarea unui corp cosmic, inclusiv a unui satelit artificial,
numai sub acţiunea forţei centrale, reprezintă mişcarea
neperturbată (Keppleriană) şi este mişcarea fundamentală care
stă la baza calculului orbitelor.
• În realitate, însă, în mişcarea oricărui corp cosmic şi în special în
cazul SAP se manifestă o multitudine de influenţe suplimentare,
care, deşi nu modifică esenţial caracterul mişcării, provoacă
perturbaţii mai mari sau mai mici, periodice sau proporţionale cu
timpul (perturbaţii seculare ale parametrilor orbitei SAP).
• Perturbaţiile în mişcarea sateliţilor sunt cauzate de următorii
factori: 11
 – rezistenţa provocată de atmosfera terestră;
– neomogenitatea câmpului forţelor de atracţie ale Pământului;
– câmpurile de atracţie ale celorlalte corpuri cereşti;
– presiunea radiaţiei solare.
• Deşi au valori mici, aceste perturbaţii, în decursul unui timp
îndelungat, pot modifica în mod apreciabil orbita iniţială, făcând
necesară aplicarea unor corecţii pentru menţinerea parametrilor
între anumite limite impuse.
• Pentru stabilirea şi aplicarea unor corecţii eficiente trebuie să se
urmărească poziţia satelitului prin diverse mijloace şi în funcţie
de abaterile constatate să se stabilească corecţiile necesare.
• Rezistenţa provocată de atmosfera terestră
• Pentru sateliţii artificiali plasaţi pe orbite situate în zona de
tranziţie de la atmosfera terestră la spaţiu cosmic, rezistenţa
provocată de particulele de gaze întâlnite în timpul mişcării lor
produce reducerea progresivă a vitezei şi modificarea continuă
(seculară) a formei orbitei lor

12
• Frânarea cea mai puternică se produce atunci când satelitul
parcurge porţiunea din orbită situată în zona perigeului, adică la
înălţimea minimă faţă de suprafaţa Pământului. Ca urmare a
frânării se micşorează energia totală a satelitului, ceea ce are ca
efect micşorarea însemnată a înălţimii apogeului, dar şi a
perigeului.
• Excentricitatea orbitei se micşorează continuu, aceasta tinzând
să devină circulară. Frânarea satelitului creşte progresiv şi, în
final, el sfârşeşte prin intrarea în straturile dense ale atmosferei
unde este distrus prin ardere, datorită încălzirii produse prin
frânare.
• Pentru înălţimi ale perigeului mai mari de 1000 km durata de
existenţă a satelitului pe orbită este foarte mare, pentru sateliţii
geostaţionari, durata de existenţă este practic nelimitată
• Neomogenitatea câmpului forţelor de atracţie a
Pământului
• Câmpul real al forţelor de atracţie a Pământului, nu este un câmp
uniform, în primul rând datorită faptului că forma acestuia nu
este sferică, iar în al doilea rând, din cauza neuniformităţii
dispunerii masei interioare, respectiv aşa numita anomalia
gravitaţională. 13
• Principala perturbaţie a orbitei se manifestă prin modificarea
longitudinii nodului ascendent care după N rotaţii de la lansare
devine :
N = 0 + N
unde: 0 este valoarea iniţială a longitudinii nodului ascendent;
•  - perturbaţia seculară a longitudinii după efectuarea unei
rotaţii.
• Pentru înclinări ale orbitei 0< i <90 (cos i >0) nodul ascendent
al orbitei  se deplasează (mişcarea de precesie ) în sens opus
celui de rotaţie al Pământului cu o viteză (d/dM) cu atât mai
mare cu cât este mai mică înclinarea i a orbitei. Viteza de
precesie a orbitei depinde în primul rând de înclinarea acesteia şi
de parametrul p al orbitei.
• Pentru o înclinare a orbitei i = 90, orbită polară, viteza de
precesie este nulă. O altă perturbaţie cu caracter secular datorită
turtirii Pământului, deci a îndepărtării câmpului sau de atracţie
de un câmp central se manifestă prin rotirea axei mari a orbitei
în planul său, adică prin modificarea distanţei unghiulare a
perigeului faţă de nodul ascendent, parametrul .
14
• Pentru o înclinare a orbitei, i = 63.5 parametrul  rămâne
constant, d/dM = 0. În conformitate cu formulele de mai sus
viteza de precesie şi de rotaţie a axei mari sunt invers
proporţionale cu pătratul parametrului p al orbitei. Rezultă că
pentru sateliţii situaţi pe orbita de ordinul zecilor de mii de km,
perturbaţiile produse de necentricitatea câmpului de atracţie al
Pământului se atenuează foarte mult, devenind neglijabile.
• Metode de determinare a punctului navei
• Parametrii de poziţie utilizaţi în navigaţia satelitară sunt distanţa
(distanţa receptor – satelit) şi diferenţa de distanţă.
• Determinarea distanţei se face prin măsurarea diferenţei de timp
scurs dintre momentul emiterii şi recepţiei semnalului;
• Pentru determinarea diferenţei de distanţe se măsoară variaţia
frecvenţei semnalului emis de satelit (efectul Doppler).
• DETERMINAREA PUNCTULUI NAVEI PRIN METODA
DISTANŢELOR

15
• Constă în măsurarea intervalului de timp necesar propagării
semnalului de la satelit la observator.
• funcţie de viteza de propagare, distanţa este:

• exprimată vectorial:

prin raportare la un sistem cartezian:

• unde:
– dOS este distanţa observator-satelit;
– c - viteza luminii;
– ρi(di) – distanţa înclinată;
– R – raza Pământului;
– H – înălţimea orbitei satelitului.

16
• Punctul observatorului O se află la intersecţia mai multor
izosuprafeţe de formă sferică de rază ρi cu centrele SI (xsi, ysi, zsi),
ceea ce necesită existenţa mai multor sateliţi vizibili simultan.
• xO, yO, zO, sunt coordonatele carteziene ale observatorului ce
trebuie determinate;
• xi, yi, zi sunt coordonatele carteziene cunoscute a unui număr
diferit de sateliţi;
• ρi - distanţa dintre observator şi satelitul i;
• Punctul O(x, y, z) este soluţia sistemului:

• Stabilirea poziţiei navei este deci rezultatul determinării

coordonatelor carteziene xO, yO, zO, fiind nevoie astfel de cel
puţin trei distanţe ρi obţinute prin măsurători directe, simultane
la trei sateliţi vizibili şi de poziţie cunoscută.
17
• Iniţial receptorul
satelitar are scara
de timp decalată la
un interval de timp
necunoscut faţă de scara de
timp a sistemului satelitar de navigaţie. Mesajul satelitului
cuprinde şi ora satelitului dar intervalul de timp măsurat ΔtS va fi
aproximativ iar distanţa determină astfel va fi şi ea o distanţă
aproximativă numită “pseudodistanţă”:
ρ’ = di + cdt
• Pentru determinarea precisă a intervalului de timp, sistemul de
ecuaţii de mai sus devine:
18
• Astfel pentru determinarea completă a punctului navei sunt
necesare 4 ecuaţii (sunt 4 necunoscute: xo, yo, zo, dt).
• Numărul de sateliţi necesari unei determinări va fi funcţie de
numărul de necunoscute şi de numărul de ecuaţii astfel:
• pentru determinarea poziţiei în trei dimensiuni (φ, λ, h) este
nevoie de:
– patru ecuaţii, fără ceas exterior (+ dt): patru sateliţi;
– trei ecuaţii, cu ceas exterior (- dt): trei sateliţi;
• pentru determinarea poziţiei în două dimensiuni (φ, λ) este
nevoie de:
– trei ecuaţii, fără ceas exterior (+ dt): trei sateliţi;
– două ecuaţii, cu ceas exterior (- dt): doi sateliţi;
şi de ecuaţia elipsoidului:
19
20
• SISTEME DE NAVIGAŢIE PRIN SATELIT GPS ŞI
GLONASS
• Schema funcţională a receptorului
• NAVSTAR – GPS
• Sistemul satelitar de navigaţie NAVSTAR – GPS (NAVigation
Satellite Timing And Ranging – Global Positioning System) este
un sistem global gestionat de Departamentul Apărării al SUA.
• Sistemul NAVSTAR – GPS realizează o acoperire globală,
continuu, în orice condiţii meteorologice asigurând determinarea
precisă a poziţiei receptorului (latitudine, longitudine, înălţime),
informaţiile de navigaţie şi de timp real, raportate la timpul
universal – U.T.C.
• Sateliţii sistemului sunt dotaţi cu un ceas propriu de înaltă
precizie utilizat pentru sincronizarea măsurătorilor, pentru
transmiterea mesajului satelitului şi a datelor de poziţie ale
receptorului.

1
• Poziţia vectorilor purtători de receptoare GPS este determinată
prin măsurarea distanţelor înclinate (pseudodistanţe, din care trei
sunt necesare pentru determinarea punctului, iar cea de-a patra
pentru sincronizarea timpului, (ceasul receptorului nu este
sincronizat cu ceasul satelitului);
• Erorile apărute ca urmare a acestei nesincronizări determină
folosirea parametrului numit “pseudodistanţă” la cel puţin patru
sateliţi vizibili, situaţi pe orbitele lor precis determinate.
• Precizia ridicată în
determinarea poziţiilor
de pe sfera terestră face
ca acest sistem să fie folosit
în activităţi (geodezie,
construcţii speciale, etc.) ce
necesită un grad ridicat de
precizie al parametrilor de poziţie absoluţi;
2
• Sistemul NAVSTAR – GPS s-a dezvoltat începând cu anul 1973
ca un sistem militar, pentru ca în prezent să fie accesibil şi
pentru utilizatori civili. Acoperirea globală în trei dimensiuni a
fost realizată în anul 1991.
• Caracteristici
• înălţimea orbitei - 20200 km;
• perioada - 12h;
• frecvenţa de lucru - 1575 MHz;
- 1228 MHz;
• informaţii de poziţie şi navigaţie: - în patru dimensiuni: x, y, z,
t;
• program de lucru - continuu;
• precizie - 15 m, 0,1 noduri: în codul
P
• număr de sateliţi - 24;
• orbita - constantă, repetabilă;
• ceasul satelitului - cu cesiu, rubidiu.
3
• Compunere
• segmentul spaţial;
• segmentul de comandă şi control;
• segmentul utilizatori.

• Segmentul de comandă şi control

Este format din staţiile terestre de monitorizare şi de control, situate
la sol (staţia principală – Master Control Station lângă Colorado
Spring – SUA şi trei staţii de monitorizare dotate cu staţii
terestre în insulele Kwajalein, Ascension, Diego Garcia şi o
staţie terestră în Hawaii) 4
5
• Segmentul de comandă şi control
• Datele culese de staţiile de monitorizare şi control sunt
procesate, corectate şi retransmise sateliţilor pentru a fi
încorporate în memoria acestora cu scopul corectării mesajului
de navigaţie.
Segmentul de comandă şi control are următoarele atribuţiuni:
• monitorizarea informaţiilor de timp, adică estimarea statutului
ceasurilor:
– statutul ceasurilor este raportat la timpul GPS, generat de
staţiile terestre, menţinut în concordanţă cu timpul universal
(UTC), în limitele a 100 ns;
• monitorizarea informaţiilor de poziţie a sateliţilor:
– efemerida satelitului, ce reprezintă datele de poziţie variabilă
a fiecărui satelit;
– almanahul, ce reprezintă datele de poziţie reciprocă a
sateliţilor sistemului NAVSTAR – GPS;
• formatarea mesajelor sateliţilor;
• comanda manevrei sateliţilor pe orbită;
• sincronizarea timpului între staţiile terestre în limitele a câtorva
6
Staţia de retransmisie realizează un schimb continuu de date
calculate, cu sateliţi GPS. În fiecare zi când un satelit se află în
orizontul acestei staţii, mesajele generate de staţia principală
sunt transmise satelitului pentru împrospătarea datelor la acesta.

• SEGMENTUL SPAŢIAL
• Cuprinde un număr de 24 de sateliţi GPS distribuiţi pe 6 plane
orbitale de la A la F, egali spaţiaţi între ei.
7
• Planele orbitelor au o înclinare de 550 faţă de planul ecuatorului;
perioada de 11h 58min.
• Această configuraţie asigură un minimum de 4 sateliţi cu o
elevaţie corespunzătoare care să îl facă radiovizibili în acelaşi
timp pentru un receptor GPS aflat în orice punct de pe sfera
terestră.
• Ascensiunea dreaptă  între două plane orbitale este de 60.
• Caracteristicile principale
ale sateliţilor GPS
• greutate, aproximativ 480 kg;
• puterea generată de panourile
solare stocată în baterii Ni-Cd
este de 450 W;
• emisie în banda L în frecvenţele
L1 = 1575,42 MHz (19.05 cm)
şi L2 = 1227,60 MHz (24,45
cm), ambele multipli întregi ale frecvenţei de bază de 10,23 MHz;
8
• informaţiile transmise în cele două frecvenţe sunt codate de un
sistem de modulaţie PRN (Pseudo Random Noise), pe frecvenţa
purtătoare;
• frecvenţa de lucru cu un standard ridicat de performanţă (ceasuri
cu rubidiu şi cesiu);
• se identifică printr-un număr de identificare PRN
• Informaţiile de la sateliţii GPS
• Informaţiile de la sateliţii GPS sunt clasificate în:
– informaţii pentru utilizatori militari autorizaţi;
– informaţii pentru utilizatori civili.
• Informaţiile sunt transmise sub forma a două pseudocoduri:
– codul P sau Y pentru utilizatori autorizaţi;
– codul C/A (Coarse / Acquisition), achiziţie ordinară;
– codul SA (Selective Availability), acces selectiv.
• Codurile C/A şi SA sunt destinate utilizatorilor neautorizaţi.
• Sistemul GPS asigură două nivele de precizie a informaţiilor
pentru poziţionare astfel:
9
 – nivelul standard SPS (Standard Positioning System);
– nivelul precis PPS (Precise Positioning System).
• Nivelul precis derivă din codul precis P, iar cel standard din
codul C/A. Informaţiile în codul P sunt transmise în banda L1 şi
L2 iar cele în codul C/A numai în banda L1.
• Informaţiile în codul P asigură precizia în punct la un nivel de
 10 m, iar cele în codul C/A la un nivel de  100 m cu o
probabilitate de 95 % (informaţiile în codul C/A fiind degradate
controlat).
• Parametrii orbitei GPS
• Sistemul Navstar GPS este un sistem simplex, de la sateliţi la
receptorul GPS, unde intervalul de timp al semnalului GPS este
transformat în distanţă funcţie de viteza de propagare a
semnalului.
• Pentru determinarea poziţiei navei în timp real semnalul GPS
este codat, iar frecvenţele purtătoare sunt modulate în codul PRN
ce constă în secvenţe binare ce pot fi identificate fără eroare.
Determinarea pseudodistanţelor se face funcţie de acest cod de
referinţă, ce poate fi un cod precis P sau standard C/A.
10
• În codul P frecvenţa de emisie este de 10.23 MHz, perioadă 266
de zile. Fiecărui satelit i se atribuie un segment de timp de şapte
zile, astfel că el poate emite în aceeaşi frecvenţă şi poate fi
identificat fără dubiu. Această tehnică poartă numele de CDMA
(Code Division Multiple Access – Cod de acces multiplu).
Fiecare segment de cod este adus la zero la miezul nopţii (0h
UTC) între zilele de sâmbătă şi duminică.
• În codul C/A frecvenţa de emisie este de 1.023 MHz, perioadă 1
milisecundă.
• Structura semnalului sateliţilor GPS
• Tehnica de emisie a
semnalului sateliţilor GPS
se numeşte modulaţie
binară bifazică.

11
• Efemerida şi almanahul GPS
• Efemerida satelitului conţine, în general, informaţiile referitoare
la poziţia satelitului pe orbita GPS. Aceste informaţii se transmit
sub forma unui semnal numit semnal de navigaţie al satelitului.
El este determinat de segmentul de control al sistemului GPS şi
este transmis la toţi sateliţii GPS.
• Pentru a recepţiona informaţiile GPS în timp real utilizatorul
trebuie să aibă acces la informaţiile referitoare la poziţia şi
timpul satelitului.
• Efemerida satelitului este generată în doi timpi astfel:
– o efemeridă de referinţă bazată pe observaţii săptămânale de
la cinci staţii de control de la sol la satelit;
– diferenţele dintre efemerida de referinţă şi observaţiile
curente ale staţiilor de la sol.
• Acest semnal este procesat şi transmis pentru toţi sateliţii
sistemului, spaţial vizibili şi conţine corecţiile ionosferice,
troposferice şi relativiste. Aceste valori măsurate sunt corectate
la fiecare 15 minute. Pentru fiecare asemenea interval sunt
generate 2 observaţii, pentru fiecare satelit şi staţie de control.
12
• Observaţiile corectate sunt folosite pentru a estima valorile
următoarelor elemente:
– şase elemente orbitale per satelit;
– trei parametri de ceas per satelit;
– trei coeficienţi ai presiunii radiaţiei solare per satelit;
– doi parametrii de ceas pentru o staţie de control;
– un factor al scalei troposferice pentru o staţie de control;
– trei parametri ai mişcării polare.
• Perturbaţiile estimate sunt folosite pentru a corecta efemerida de
referinţă a satelitului şi de a genera efemerida difuzată de
sistemul GPS.
• Calculul timpului şi a coordonatelor satelitului GPS
• Timpul GPS este caracterizat printr-un interval standard
săptămânal şi de intervalul de timp, în secunde, de la începutul
săptămânii curente, putând varia de la 0 la 604 800, la începutul
şi sfârşitul săptămânii.

13
• Epoca iniţială GPS este datată la 5 ianuarie 1980 la ora 0 UTC.
Timpul GPS este definit ca timpul ceasului principal din staţia
principală de control (MCS). Există o diferenţă între timpul GPS
şi UTC, monitorizată de Segmentul de control al sistemului,
diferenţă care era de 8 secunde la 1 iulie 1992 (timpul GPS era
în avans).
• Există de asemenea diferenţe între timpul GPS şi timpul
satelitului. Timpul satelitului este monitorizat de segmentul de
control şi determinat sub forma unui polinom de gradul doi şi
corectat faţă de timpul GPS:
unde: tsv este timpul satelitului;
de unde:
• unde t0c este epoca de referinţă pentru coeficienţii a0, a1, a2.
• Timpul scurs de la epoca de referinţă este:
• Structura semnalului de navigaţie a satelitului GPS
Decodificarea semnalului de navigaţie al satelitului se face de către
procesorul intern al receptorului GPS.
14
• Semnalul de navigaţie transmis de satelitul GPS este de 1500 biţi
cu o rată de 50 biţi/secundă pentru o perioadă de 30 de secunde;
acest semnal este împărţit în cinci subpărţi a 300 biţi cu o durată
de 6 secunde fiecare (10 cuvinte a câte 30 biţi fiecare, şase biţi
reprezentând semnalul de control).
• Primele două cuvinte ale
fiecărei părţi de 500 de biţi
sunt TLM (Telemetry Word)
în codul C/A, şi P– HOW.
Formatul TLM conţine
modulul de sincronizare care
asigură accesul la informaţiile de navigaţie.
Semnalul de navigaţie este cuprins în trei blocuri de date astfel:
• blocul de date I conţine parametrii ceasului satelitului şi apare în
prima subparte semnalului de navigaţie;
15
• blocul de date II conţine parametrii necesari calculării
coordonatelor satelitului şi apare în a doua şi a treia subparte a
semnalului de navigaţie;
• blocul de date III conţine almanahul, ora şi parametrii
efemeridelor tuturor sateliţilor sistemului GPS şi apare în a patra
şi a cincea subparte a semnalului de navigaţie; pentru utilizatorii
autorizaţi acest bloc conţine şi informaţii despre parametrii
corecţiilor ionosferice.
• Subpărţile 4 şi 5 se repetă la fiecare 30 de secunde. Acestea
conţin 25 de pagini ce apar pe rând astfel că întreaga informaţie
este disponibilă după 12 minute şi jumătate.
• Fiecare pagină conţine almanahul unui satelit din sistemul
spaţial. Aceşti parametri reprezintă datele de efemeridă,
corecţiile ceasului satelitului, numărul de identificare şi starea
tehnică a acestuia. Ultimele date de almanah pot fi folosite
pentru determinarea poziţiilor calculate ale satelitului.

16
17
Cel mai popular sistem de navigatie prin satelit (si cel mai vechi) ramane GPS-ul
american ce consta in 6 planuri orbitale a cate 4 sateliti (momentan 32 de sateliti sunt in
operare). Satelitii au orbita circulara cu inaltimea de 20200 km si inclinatie 55 de grade.
Prima generatie Navstar (lansata intre 1978 si 1985) a cuprins 11 platforme. Ea a fost
urmata de Navstar 2 (intre 1989 si 1990), Navstar 2A (1990-1997), Navstar 2R (1997-
2004), Navstar 2RM (2005-2008) si in sfarsit Navstar 2F.Sisteme GNSS
 FONT SIZE

 PRINT

 EMAIL

Determinarea poziţiei se referă la obţinerea în urma unor observaţii (măsurători) satelitare

efectuate în puncte de interes, a coordonatelor (absolute sau relative) acestor puncte într-un
sistem de referinţă bine precizat. Observaţiile satelitare constau în diverse tipuri de
măsurători efectuate între receptorul satelitar aflat la sol sau în apropierea acestuia şi unul
sau mai mulţi sateliţi ce evoluează pe orbite circumterestre.

Metodele de determinarea a poziţiei se bazează pe observaţii efectuate utilizând semnale

satelitare difuzate în domeniul microundelor. Fluxul de emisie al semnalului satelitar este de
regulă continuu sau poate fi prin impulsuri la intervale regulate de timp. Recepţia acestor
semnale se face în mod similar.
Sateliţii au un rol activ difuzând semnale care sunt recepţionate de către instrumente
(receptoare) specializate care decodifică acest semnal. După decodificarea semnalului din
acesta sunt extrase informaţiile necesare determinării poziţiei receptorului.
Sistemele Satelitare de Navigaţie Globală (GNSS) sunt sisteme care permit determinarea cu
precizie ridicată a poziţiei într-un sistem de referinţă geocentric, în orice punct situat pe
suprafaţa terestră, în apropierea sau exteriorul acesteia, folosind sateliţi artificiali ai
Pământului.

În momentul de faţă cele mai cunoscute sisteme GNSS sunt sistemele NAVSTAR-GPS
(SUA), GLONASS (Rusia), Galileo (Uniunea Europeană), BeiDou (China), NavIC (India) şi
QZSS (Japonia). Între aceste sisteme GNSS nu există mari diferenţe în ceea ce priveşte
principiile de funcţionare şi tehnologia utilizată. Fiecare sistem include trei segmente:
segmentul spaţial (sateliţii), segmentul de control (staţii de monitorizare şi control) şi
segmentul utilizatorilor. Sateliţii GNSS transmit utilizatorilor informaţii de timp, informaţii de
navigaţie şi mesaje de stare ale sistemului. Segmentul de control este responsabil cu
menţinerea în funcţiune a constelaţiei de sateliţi, a sistemului de timp ataşat şi determinarea
orbitelor sateliţilor.

NAVigation Satellites with Time And Ranging – Global Positioning System (NAVSTAR
– GPS)

Segmentul spaţial GPS cuprinde un număr de 32 de sateliţi dispuşi pe 6 plane orbitale

înclinate la 55° la o altitudine de 20230 km. Perioada de revoluţie a sateliţilor este de 11 ore
şi 56 de minute. O constelaţie satelitară identică poate fi observată după o zi siderală cu 4
minute mai devreme. Constelaţia GPS este compusă din sateliţii GPS Block IIR -
Replacement (înlocuiesc sateliţii GPS Block II/IIA din 1997), GPS Block IIR – M (Modernizat -
introducerea unui nou semnal militar - cod M, pe ambele unde purtătoare şi a codului C/A pe
a doua undă purtătoare denumit L2C), GPS Block IIF- Fallow On (introducerea unui nou
semnal pe o a treia frecvenţă, L5) şi GPS Block III (un nou semnal civil , codul C/A pe unda
purtătoare L1). Precizia de poziţionare pentru segmentul civil a crescut de la aproximativ
100m până la 13 m prin suspendarea tehnicii SA (Selective Availability). Progrese majore se
aşteaptă prin modernizarea segmentului spaţial (a treia unda purtătoare L5, codul C/A pe
unda purtătoare L2 ş.a.). Sistemul de referinţă utilizat este WGS84 (World Geodetic System
1984).
GLObalnaya NAvigatsionnaya Sputnikovaya Sistema - GLObal NAvigation Satellite
System (GLONASS)

Segmentul spaţial GLONASS cuprinde un număr de 24 de sateliţi dispuşi pe 3 plane orbitale

înclinate la 64,8° la o altitudine de 19100 km. Perioada de revoluţie a sateliţilor este de 11 ore
şi 16 minute. Din cei 24 de sateliţi proiectaţi momentan funcţionează un număr de 16 sateliţi.
Fiecare satelit are implementat un ceas atomic care generează o frecvenţă din care sunt
formate cele două unde purtătoare. Semnalele transmise sunt similare sistemului GPS ,
inclusiv codul C/A pe purtătoarea L2. Nivelul de precizie al sistemului rusesc GLONASS este
comparabil cu cel al sistemului NAVSTAR-GPS. În România sistemul GLONASS poate fi
utilzat, el completând constelaţia sistemului GPS. Sistemul de referinţă utilizat este PZ90.

Galileo

Uniunea Europeana (UE) şi Agenţia Spaţială Europeană (European Space Agency) au

dezvoltat sistemul european GNSS, denumit Galileo. Galileo are 22 de sateliţi operaţionali pe
3 plane orbitale înclinate la 56°. Acest sistem a fost lansat în 2011, devenind operaţional din
2016 şi fiind completat în 2020.
GALILEO este interoperabil cu NAVSTAR-GPS şi GLONASS. Sistemul de referinţă şi
coordonate utilizat este de tip ETRS (European Terrestrial Reference System). ROMPOS®
utilizează pentru poziţionare sistemele globale NAVSTAR-GPS, GLONASS si Galileo.

Quasi-Zenith Satellite System (QZSS)

Segmentul spaţial japonez QZSS se bazează pe sistemul american GPS şi este de fapt o
extindere a acestuia cu scopul îmbunătăţirii preciziei, concentrându-se asupra Japoniei.
Acesta este format din 4 sateliţi şi este funcţional din 2018. Independenţa sistemului japonez
faţă de cel american este programată pentru anul 2023, şi va fi compus din 7 sateliţi.

Indian Regional Navigation Satellite System (IRNSS)

Segmentul spaţial NavIC (Navigation with Indian Constellation) cuprinde 8 sateliţi şi are ca
obiectiv pe termen lung extinderea către o versiune globală. Faţă de sistemul GPS care se
bazează pe modelul atmosferic pentru a evalua eroarea de frecvență și trebuie să
actualizeze acest model din când în când pentru a evalua eroarea exactă, în cazul Indiei,
întârzierea efectivă este evaluată prin măsurarea diferenței de întârziere a frecvenței duble
(benzile S și L). Prin urmare, NavIC nu depinde de nici un model pentru a găsi eroarea de
frecvență și este mai precis decât GPS.

BeiDou Navigation Satellite System (BDS)

Segmentul spaţial chinez BDS are 35 de sateliţi operaţionali, şi a fost lansat în 2000. Spre
deosebire de GPS, GLONASS şi Galileo, care utilizează sateliți pe orbita medie a
pământului, BeiDou-1 a folosit iniţial sateliți pe orbită geostaționară. Acest lucru înseamna că
sistemul nu necesita o constelație mare de sateliți, dar limita acoperirea la zonele de pe
pământ unde sateliții erau vizibili. Noul sistem BeiDou-2 este o constelaţie formată din 35 de
sateliţi şi oferă acoperire completă pentru întreaga planetă.

Doppler Orbitography and Radio-positioning Integrated by Satellite (DORIS) este un

sistem francez de navigaţie de precizie. Spre deosebire de alte sisteme GNSS, acesta se
bazează pe stații statice de emisie din întreaga lume, receptoarele fiind localizate pe sateliți,
pentru a determina cu precizie poziția lor orbitală.
 ACADEMIA NAVALĂ ”MIRCEA CEL BĂTRÂN”
FACULTATEA DE INGINERIE MARINĂ
DEPARTAMENTUL: INGINERIE ELECTRICĂ ŞI ELECTRONICĂ
NAVALĂ
DOMENIUL DE STUDII: Inginerie Electrică
PROGRAMUL DE STUDII: Electromecanică IF
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
SERIA: 2016 - 2020
ANUL UNIVERSITAR: 2019 - 2020

1. Date despre disciplină

1.1 Denumirea disciplinei SISTEME ELECTRONICE DE NAVIGAŢIE – EC-

4115b
1.2 Titularul activităţilor de curs dr.ing. DRAGOMIR Eduard
1.3 Titularul activităţilor de seminar
1.4 Titularul activităţilor de laborator dr.ing. DRAGOMIR Eduard
1.5 Anul de IV 1.6 Semestrul 1 1.7 Tipul de E 1.8 Regimul DS
studiu evaluare disciplinei

2. Timpul total estimat (ore pe semestru al activităţilor didactice)

2.1 Număr de ore pe 3 din care: 2.2 curs 2 2.3 seminar/laborator -/1
săptămână
2.4 Total ore din planul 42 din care: 2.5 curs 28 2.6 seminar/laborator -/14
de învăţământ
Distribuţia fondului de timp ore
Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 36
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe 18
teren
Pregătire seminarii/laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 12
Tutoriat 4
Examinări 8
Alte activităţi ...........................................................................................................................
2.7 Total ore studiu individual 78
2.9 Total ore pe semestru 120
2.10 Numărul de credite 4

3. Precondiţii (acolo unde este cazul)

3.1 de curriculum
3.2 de competenţe

4. Condiţii (acolo unde este cazul)

4.1 de desfăşurare a Sală de curs dotată cu laptop, videoproiector şi software adecvat.
cursului
4.2 de desfăşurare a Sală de echipamente electronice de navigatie dotată corespunzător.
seminarului/laboratorului

1 din 5
 5. Competenţe specifice accumulate
5.1 Competenţe C5. Automatizarea proceselor electromecanice
profesionale C6. Realizarea activităţilor de exploatare, întreţinere, service, integrare
de sistem
5.2 Competenţe CT3. Utilizarea eficientă a surselor informaţionale şi a resurselor de
transversale comunicare şi formare profesională asistată (portaluri Internet, aplicaţii
software de specialitate, baze de date, cursuri on-line etc.) atât in limba
romana cat si intr-o limba de circulaţie internationala

6. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

6.1 Obiectivul general al - însuşirea noţiunilor de bază specifice disciplinei în domeniu şi
disciplinei operarea cu aceste noţiuni sau cu concepte conexe, în mod
interdisciplinar, complex şi eficient, inclusiv într-o limbă de circulaţie
internaţională;
- valorificarea profesională a cunoştinţelor de bază specifice
disciplinelor în domeniu, pentru analiza, explicarea şi interpretarea
datelor procesuale, în demersul operativ privind adoptarea deciziilor
tehnice, administrative sau manageriale, cu referire la unele situaţii
bine definite ale domeniului şi ariei de specializare;
- dezvoltarea capacităţii de a lucra pe terminale computerizate şi de
utiliza sisteme integrate de baze de date, programe de proiectare,
optimizare sau calcul;
- deprinderea de a comunica în termeni de specialitate, fluent, inteligibil
şi corect în limba engleză, în contact direct cu interlocutorii sau prin
intermediul echipamentelor tehnice moderne, specifice domeniului de
pregătire al specializării;
- dezvoltarea capacităţii de autoperfecţionare impusă de ritmul crescut
de dezvoltare tehnică a sistemelor de comunicaţi.
STCW - Cunoaşterea principiilor şi a procedurilor de întreţinere a
echipamentelor de navigaţie şi a sistemelor de comunicaţii interne şi
externe.
6.2 Obiectivele specifice La terminarea cursului, cursanţii vor fi capabili sa transmită şi să
recepţioneze corect şi în timp util informaţii, utilizând subsistemele şi
echipamentele GMDSS; Însuşirea cunoştinţelor despre GMDSS în
conformitate cu ITU RR şi cu specificaţiile tehnice ale diferitelor
subsisteme. Însuşirea cunoştinţelor de bază despre radiocomunicaţiile
maritime, propagare undelor electromagnetice, tipuri de comunicaţii,
modulaţie. Formarea unor deprinderi elementare privind depistarea si
remedierea unor defecţiuni uzuale. Efectul defecţiunilor la instalaţiile şi
sistemele conexe este identificat corect , schemele tehnice ale navei sunt
interpretate corect, instrumentele de măsură şi de calibrare sunt folosite
corect şi acţiunile întreprinse sunt justificate.

7. Conţinuturi
7.1 Curs Metode de predare Observaţii
1. Introducere în propagare. Tipuri de Expunerea interactivă,
propagare. Cunoştinţe elementare despre problematizarea, conversaţia
frecvenţe şi benzi de frecvenţă. Caracteristicile euristică, documentarea pe web,
frecvenţelor. Propagare.- 4ore exemplificarea.

2 din 5
2. Antene. Tipuri. Caracteristici de Expunerea interactivă,
directivitate. Intretinere.- 4ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
3. Propagarea undelor acustice în mediul Expunerea interactivă,
subacvatic. Antene. - 4ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
4. Sonde ultrason.Tipuri.Scheme bloc si Expunerea interactivă,
principiu. Functionare. - 3 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe
web, exemplificarea.
5 Loch.Tipuri.Scheme bloc si Expunerea interactivă,
principiu. Functionare. - 3 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe
web, exemplificarea.
6. Proceduri pentru comunicaţii de primejdie, Expunerea interactivă,
urgenţă şi securitate în segmentul maritim problematizarea, conversaţia
GMDSS.AIS. - 3 ore euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
7. Radar,ARPA Scheme bloc si principiu. Expunerea interactivă,
Functionare - 3 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
8.Sisteme de navigatie satelitare. Scheme Expunerea interactivă,
bloc si principiu. Functionare. - 4 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe
web, exemplificarea.
Bibliografie
1. Manualul pentru instrucţia operatorului în comunicaţii navale vol. I , II
2. Admiralty List of Radio Signals
3. Radio Regulations, Edition of 1998
4. Manual for use by the Maritime Mobile – Satellite Services
5. An introduction to GMDSS, Jann M. Olsen, Tor R. Kristensen
6. Modelul de curs IMO şi funcţiile „HELP” ale echipamentelor din componenţa simulatorului
7. Bădără N., „Radiocomunicaţii navale-GMDSS”, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”,
Constanţa, 2008
7.2 Seminar/laborator Metode de predare Observaţii
1. Antene.Tipuri.Caracteristici de directivitate. Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
Intretinere. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
2. Propagarea undelor acustice in mediul Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
subacvatic. Antene. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
3. Sonde ultrason.Tipuri.Scheme bloc și Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
principiu. Funcționare. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
4. Loch.Tipuri. Scheme bloc și principiu. Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
Funcționare.- 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
5. Proceduri pentru comunicaţii de primejdie, Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
urgenţă şi securitate în segmentul maritim individual şi lucrul în grup
GMDSS. AIS. - 2 ore organizat.
3 din 5
6. Radar ARPA. Scheme bloc și principiu. Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
Funcționare. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
7.Sisteme de navigație satelitare. Scheme bloc Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
și principiu. Funcționare. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
Bibliografie
1. Îndrumar de laborator
2. Manualul pentru instrucţia operatorului în comunicaţii navale vol. I , II
3. An introduction to GMDSS, Jann M. Olsen, Tor R. Kristensen
4. Modelul de curs IMO şi funcţiile „HELP” ale echipamentelor din componenţa simulatorului
5. Bădără N., „Radiocomunicaţii navale-GMDSS”, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”,
Constanţa, 2008

8. Coroborarea conţinuturilor disciplinei cu aşteptările reprezentanţilor comunităţii epistemice,

asociaţiilor profesionale şi angajatori reprezentativi din domeniul aferent programului

Conţinutul disciplinei este în concordanţă cu cel al disciplinelor similare care se predau la acest
moment în majoritatea centrelor universitare de profil din tară şi din străinătate. S-a avut în vedere
adaptarea la cerinţele pieţei muncii a conţinutului disciplinei şi acest lucru a putut fi realizat în urma
întâlnirilor atât cu reprezentaţi ai mediului de afaceri cât şi cu profesori de comunicaţii navale şi
reprezentanţi ai învăţământului preuniversitar constănţean.

9. Evaluare
9.3 Pondere
Tip activitate 9.1 Criterii de evaluare 9.2 Metode de evaluare
din nota finală
9.4 Curs - corectitudinea şi Evaluarea consta in abordarea 50%
completitudinea si tratarea de catre student a
cunoştinţelor; subiectului teoretic de examen
- coerenţa logică; Se va folosi:
- gradul de asimilare a -lucrare scrisa
limbajului;
- conştiinciozitatea si
interesul manifestat
fata de studiul
individual.
- Efectuarea şi - Examinarea la laborator a 25%
interpretarea lucrărilor stadiului de pregatire
de laborator. - Testarea periodică prin lucrări
-dezvoltarea abilităţilor de control în săptămânile 5, 11,
9.5 Seminar/laborator practice în simulatorul verificându-se nivelul de 25%
de comunicaţii navale; însuşire a cunoştinţelor predate
- conştiinciozitatea şi până la data susţinerii
interesul manifestat faţă verificării finale şi a
de studiul individual. examenului.
9.6 Efectul defecţiunilor la instalaţiile şi sistemele conexe este identificat corect , schemele tehnice
ale navei sunt interpretate corect, instrumentele de măsură şi de calibrare sunt folosite corect şi
acţiunile întreprinse sunt justificate.

4 din 5
 Semnătura titularului de
Semnătura titularului de curs seminar/laborator
Data completării

24.09.2019

Semnătura directorului de departament

Data avizării în
departament

25.09.2019

5 din 5