Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
• Creşterea presiunii statice cu 1 atm, creşterea adâncimii cu 10 m,
măreşte viteza de propagare a sunetului cu aproximativ 0,2 m/sec.
• Creşterea adâncimii cu 150 m provoacă aproximativ aceeaşi
creştere a vitezei de propagare a undelor acustice ca şi creşterea
temperaturii cu 1oC.
• La creşterea distanţei faţă de sursă intensitatea undelor acustice
descreşte şi are loc din următoarele cauze:
- extinderea frontului undei, care în caz ideal se realizează
proporţional cu pătratul distanţei;
- atenuarea în spaţiu, condiţionată de neomogenitatea mediului,
acţiunea combinată a dispersiei, absorbţiei şi reflexiei undelor
acustice.
- transformarea nemijlocită a energiei acustice în energie termică
pe seama vâscozităţii particulelor oscilante în mediul omogen.
• Pierderile pentru lărgirea frontului de undă, corespunzătoare unui
anumit sector al traiectoriei undei, depind atât de distanţa între
acest sector şi sursa de sunet, cât şi de lungimea sectorului.
3
• Pierderile pentru lărgirea frontului de undă nu depind de
frecvenţă, în timp ce pierderile pentru atenuare, variază odată cu
frecvenţa.
• Scăderea intensităţii undei acustice se produce după legea:
r
Ir I0 e
Ir - intensitatea la distanţa r de sursă
Io - intensitatea în imediata apropiere de sursă
- coeficientul de absorbţie 16
2
f 2
• Coeficientul de absorbţie este dat de expresia:
- coeficientul de vâscozitate al mediului (apei) 3 c 2
- densitatea apei;
f - frecvenţa oscilaţiilor.
• Coeficientul de absorbţie este proporţional cu pătratul
frecvenţei f, deci el depinde foarte mult de frecvenţă.
• Conductibilitatea termică şi pierderile de energie prin radiaţie
influenţează în mod nesemnificativ intensitatea undei în
comparaţie cu vâscozitatea.
4
• Procesul de propagare a undelor acustice în apa de mare este
însoţit de fenomene de reflexie şi de refracţie, care produc
atenuarea intensităţii undei.
• O influenţă deosebit de mare o exercită distribuţia neuniformă a
temperaturilor în adâncime, care determină neuniformitatea
vitezelor de propagare. Undele acustice trecând prin straturi cu
diverse viteze de propagare, sunt refractate şi ca urmare a acestui
fapt se curbează.
• Fenomenul curbării razelor poate fi explicat în felul următor;
mediul marin se poate imagina împărţit într-un număr de straturi
orizontale cu diverse viteze de propagare a undei. Unda, atingând
suprafaţa de separaţie a fiecărei perechi de straturi este refractată
şi reflectată.
• Vara viteza de propagare a undei în straturile inferioare este mai
mică decât în cele superioare. Conform legii a doua a refracţiei:
sin i c1
c1 c2 1 iˆ rˆ
sin r c2 5
• Undele refractându-se spre straturile cu viteză mai mică, se abat
spre fundul mării, descriind o curbă cu concavitatea în jos fig.
12.1.
• Unda reflectată se propagă spre straturile de la suprafaţă, iar dacă
gradientul de temperatură este mic, ajunge până la suprafaţa apei
şi după ce s-a reflectat total, se propagă din nou spre fund. (curba
I). Dacă însă gradientul de temperatură este mare, refracţia totală
se va produce înainte ca unda să ajungă până la suprafaţa apei
(curba II). Fenomenul poate să se repete până la amortizarea
completă a undei.
• Iarna (fig. 12.2), natura fenomenului se modifică. Conform legii a
doua a refracţiei: c c sin i c1
1 2 1 iˆ rˆ
sin r c2
• Fund plat de nisip are un coeficient de reflexie mare şi suprafaţă
netedă
6
Fig. 12.1 Fenomenul curbării Fig. 12.2. Fenomenul curbării
undelor - vara undelor - iarna
7
• Fund stâncos are un coeficient de reflexie de asemeni mare, dar o
suprafaţă neuniformă
• Un fund mâlos absoarbe puternic energia acustică.
• 12.2. Producerea şi recepţia ultrasunetelor
• La baza producerii şi recepţiei ultrasunetelor stau fenomenele de
piezoelectricitate şi magnetostricţiune.
• 12.2.1. Fenomenul de piezoelectricitate
• Efectul piezoelectric reprezintă proprietatea caracteristică unor
cristale (cuarţ, turmalin, sare Seignette) de a-şi modifica starea lor
electrică sub influenţa unor acţiuni mecanice exterioare -
fenomenul direct; sau de a-şi modifica dimensiunile sub influenţa
unui câmp electric (când sunt polarizate electric) -fenomenul
invers.
• Dintre cristalele care posedă proprietăţi piezoelectrice vom analiza
cristalul de cuarţ care este cel mai cunoscut (fig.12.3), care în
stare naturală este o prismă hexagonală, terminată la capete cu
două piramide.
• Oz este o axă de rotaţie (axă optică), trei axe de simetrie duble ox1
, ox2 şi ox3 dispuse la 120o, perpendiculare pe axa zz1, numite şi
axe electrice. Efectul piezoelectric se manifestă deosebit 8
de pronunţat de-a lungul acestor axe.
• a) Fenomenul de piezoelectricitate direct.
• Aplicând forţele F1 şi F2 de sens contrar, paralel cu axa electrică
xx1 (fig.12.4.), pe feţele perpendiculare pe axa electrică apar
sarcini electrice egale şi de semn contrar.
• Sarcinile pozitive apar pe faţa plăcii asupra căruia se acţionează
cu forţa în sensul axei electrice.
• Placa nu se polarizează când forţele acţionează pe feţele
perpendiculare pe axa optică.
• Dacă acţionează oscilaţii acustice, placa începe să oscileze şi pe
feţe vor apare sarcini electrice alternative, ce vor constitui
semnalul de recepţie al ecoului acustic.
• Fenomenul direct de piezoelectricitate se foloseşte la recepţia
ultrasunetelor.
9
z
i
i
12
• Fenomenul piezoelectric fiind reversibil traductorii de emisie şi
recepţie suntidentici, acelaşi traductor putând fi folosit atât ca
emiţător cât şi receptor.
• 12.2.2 Fenomenul de magnetostricţiune
• Fenomenul de magnetostricţiune reprezintă proprietatea unor
materiale feromagnetice şi ferimagnetice (nichel, cobalt, fier,
ferite) de a se deforma sub acţiunea unui câmp magnetic, deci
când li se modifică starea de magnetizaţie - fenomenul direct; sau
reprezintă proprietatea unor materiale feromagnetice şi
ferimagnetice de a se magnetiza, deci de a-şi modifica starea de
magnetizaţie când se acţionează asupra lor cu forţe mecanice -
fenomenul invers.
• În funcţie de direcţia în care se produce deformarea faţă de liniile
câmpului magnetic magnetostricţiunea poate fi:
- liniară, când are loc variaţia lungimii sau lăţimii corpului;
- tridimensională când are loc variaţia volumului corpului. 13
• Magnetostricţiunea liniară poate fi:
- longitudinală, variază în direcţia liniilor câmpului magnetic;
- transversală, se realizează perpendicular pe direcţia liniilor
câmpului magnetic.
• Valoarea deformării este maximă la efectul longitudinal şi minimă
la efectul transversal.
a) Fenomenul de magnetostricţiune direct.
• Dacă lungimea barei se măreşte, efectul se consideră pozitiv, iar
dacă se micşorează, este negativ.
• Sensul deformaţiei barei nu se schimbă la schimbarea sensului
câmpului. Acest lucru face ca frecvenţa de oscilaţie a barei să fie
de două ori mai mare decât frecvenţa de variaţie a câmpului.
b) Fenomenul invers de magnetostricţiune
O bară din material feromagnetic deformată sub acţiunea unor
forţe externe, starea ei magnetică se modifică (deviaţie la
microampermetru) 14
Fig. 12.7 Fenomenul de magneto-stricţiune invers
15
• Reversibilitatea fenomenului de magnetostricţiune face ca
traductoarele de emisie şi de recepţie să fie identice din punct de
vedere constructiv şi chiar să se folosească acelaşi traductor atât
pentru emisie cât şi pentru recepţie.
• Punctul static de funcţionare se alege în funcţie de valoarea
câmpului magnetic permanent şi de tipul vibratorului (emiţător,
receptor, emiţător-receptor).
• Efectul direct de magnetostricţiune stă la baza producerii
ultrasunetelor, iar cel invers la recepţia ultrasunetelor.
Emiţătoarele şi receptoarele de ultrasunete se numesc în mod
curent vibratoare.
16
• 15. LOCHURI INERŢIALE. Principiile de
funcţionare ale lochurilor inerţiale
• Lochurile inerţiale funcţionează pe principiul măsurării
acceleraţiei inerţiale a navei, iar prin integrare se obţin viteza şi
spaţiul parcurs: v a i dt şi s vdt a i dt
• Acceleraţia se determină prin măsurarea forţei de inerţie dată de
acceleraţia navei, sau forţa de inerţie a unui corp de masă m aflat
pe navă. F i m a i
• Semnul minus indicând faptul că forţa de inerţie este întotdeauna
de semn contrar cu acceleraţia inerţială.
• Forţa de inerţie se determină prin măsurarea deformaţiei liniare
"f” produsă de aceasta asupra unui resort elicoidal, (fig.15.1) dată
de relaţia: 4nR3 F
f
G r4
1
• unde:
f - deformaţia resortului (săgeata);
n - numărul de spire active ale resortului;
R - raza medie de înfăşurare a resortului;
F - forţa de comprimare;
G - modulul de elasticitate transversal al materialului;
r - raza firului arcului.
• În acest caz forţa de deformare a arcului este forţa de inerţie
G r4 f
Fi F
4nR3
sau: Fi kf
unde: k - constanta resortului:
G r4
k (1)
4nR3
2
Fig.15.1 Deformaţia resortului
3
• În realitate asupra corpului ascţionează în afară de forţa de inerţie
(Fi), forţa elastică (Fx) şi alte forţe: componenta greutăţii proprii
pe direcţia acceleraţiei, forţe de frecare, etc.
Fi kf
• Rezultă: ai
m m
• Traductorul de sistem inerţial este un accelerometru format dintr-
un corp de masă m care are un grad de libertate într-un ghidaj de-a
lungul direcţiei x, corpul fiind fixat în poziţia zero de pe scală cu
ajutorul a două resoarte antagoniste R1 şi R2 (fig. 15.1).
• În fig. 15.1a este reprezentată poziţia accelerometrului când nava
se deplasează cu viteza constantă şi acceleraţia este zero, iar in fig.
15.1b este reprezentată poziţia accelerometrului când nava îşi
modifică viteza şi corpul de masă m îşi modifică poziţia cu
valoarea x proporţională cu acceleraţia a x .
4
Fig. 15.2 Accelerometru liniar
5
• Asupra corpului acţionează forţele:
- greutatea proprie m g
- forţele elastice F e ale resoartelor datorate deformării acestora faţă
de poziţia de echilibru;
- reacţiunea normală N a suprafeţei ghidajului pe care culisează
corpul;
- forţa de frecare F f dintre corp şi ghidaj;
- forţa de inerţie F i ma x
• Pentru ca acest corp să rămână în echilibru, este necesar ca suma
forţelor să fie egală cu zero: m g F e N F f ma x 0
• Putem considera forţele de frecare Ff şi reacţiunea N egale cu
zero, şi avem: m g x F e ma x
6
• Înlocuind pe Fe se obţine m g x k f x ma x
k
de unde a x f x g x
m
unde : - gx -proiecţia acceleraţiei gravitaţionale pe direcţia x
• Se observă că prin măsurarea deplasării f, se poate determina
mărimea acceleraţiei ax cunoscând:
k - constanta elastică a resortului conform relaţiei (1);
m - masa corpului.
• Proiecţia gx a acceleraţiei gravitaţionale pe direcţia axei x este nulă
când axa x este orizontală. Având în vedere că nava are ruliu şi
tangaj, este necesar să se ţină seama de proiecţia gx pe axa x sau
stabilizarea axei x în planul orizontului.
• Dacă direcţia x este solidară cu axul longitudinal al navei şi dacă
se măsoară acceleraţia ax pe această direcţie cu un accelerometru
descris anterior, se poate determina prin inegrare viteza navei pe
direcţia prova-pupa.
7
k
v x a x dt f x g x dt v0 x
m
• unde: v0x reprezintă viteza navei pe direcţia x la momentul zero
considerat.
• Prin itegrarea vitezei se obţine spaţiul parcurs de navă pe direcţia
k
axei x. x v x dt x0 f x g x dt 2 v0 x dt x0
m
• Cele arătate pentru calculul coordonatei x sunt valabile şi pentru
coordonata y. Pentru aceasta este necesar de încă un
accelerometru a cărui axă de sensibilitate să fie paralelă cu axa Oy
a sistemului inerţial. Analog, pentru calculul coordonatei y se
poate scrie:
k
- acceleraţia pe direcţia y ay f y g y
m
- viteza navei pe direcţia y (în axul transversal)
k
v y a y dt f y g y dt v0 y
m
- coordonata y
k 2
y v y dt y0 f y g y dt v0 y dt y0
m 8
• Viteza navei se determină cu relaţia: v v x2 v 2y
vy
iar deriva cu relaţia: der arctg
vx
• Spaţiul parcurs de navă se determină cu relaţia: s x y
2 2
2
• Acoperire DGPS
3
• Exemplu
4
• Tabel cu staţii de coastă
5
• SISTEMUL SATELITAR GLONASS
Globalnaya Navigaţionnaya Sputnikova Sistema este un sistem
satelitar de navigaţie gestionat de Centrul Informaţional de
Coordonare Ştiinţifică al Forţelor Aeriene Ruse. Acesta este
complet operaţional începând cu anul 1996, are acoperire
globală, funcţionează continuu şi furnizează informaţii precise
de navigaţie în timp real.
Primul satelit GLONASS a fost lansat pe 12 octombrie 1982 de
la cosmodromul din Baikonur (Kazahstan), lansarea făcându-se
cu o rachetă de tip Proton K/DM-2.
• Caracteristici principale:
În luna mai 2007 erau operaţionali 18 sateliţi, urmând ca în timp
numărul acestora să crească la 24.
Caracteristici:
• Orbitele satelitare sunt în număr de 3 şi au o înclinare de 64,8°;
• Altitudine: 19100 Km;
• Perioada: 11h 15 m;
• Elipsoid de referinţă: PZ 90;
6
• Frecvenţele purtătoare
• L1: 1598.06 - 1605.38 MHz
• L2: 7/9 L1;
• SISTEMUL EUROPEAN DE POZIŢIONARE
SATELITARĂ
GALILEO va include o constelaţie de 30 de sateliţi plasaţi pe trei
plane orbitale aproape circulare si înclinate la 56° fata de planul
ecuatorului, înălţimea de revoluţie a sateliţilor fiind de 23616
Km, pentru a acoperi întreaga suprafaţa terestră.
Infrastructura sistemului se prevede a fi
dezvoltata in trei faze:
2001 – 2005: dezvoltarea şi validarea sistemului
– Definitivarea cerinţelor
– Construirea a 2-4 sateliţi şi a unor componente ale
sistemului de la sol
– Validarea sistemului pe orbită
2006 – 2007: implementarea sistemului
– Construcţia şi lansarea celorlalţi 26 – 28 sateliţi
– Instalarea întregului sistem de la sol 7
Din 2008: dezvoltarea operaţiunilor comerciale
8
9
10
• 14. LOCHURI. Principiile de funcţionare ale lochurilor
În funţie de principiul de funcţionare se deosebesc:
A) Lochuri mecanice simple - elicea se remorchează la pupa
navei cu o saulă specială (împletită) pentru a nu se răsuci (se
folosesc ca lochuri de rezervă) (fig. 14.1)
B) Lochuri hidromecanice - elicea este dispusă sub chila navei
cu ajutorul unui dispozitiv numit spada lochului.(fig. 14.2)
C) Lochuri tahometrice - se determină viteza navei în funcţie de
numărul de rotaţii al elicei propulsorului. Ca traductor se foloseşte
un tahogenerator sau un transmiţător de impulsuri. 3600 s
v
v - viteza navei [Nd]; t
s - distanţa dintre aliniamente [Mm];
t - timpul [s].
D) Lochurile hidrodinamice - se bazează pe măsurarea presiunii
hidrodinamice creată de fluxul de apă dat de deplasare navei. 1
1-elice
2-remorcă
3-înregistrator
4-volant (pentru uniformizarea mişcării de rotaţie a saulei)
5-copastia navei
6-nucă (pentru stabilirea poziţiei orizontale a elicei).
ph
H1
înălţimea la care se ridică fluidul datorită presiunii
hidrostatice;
H t înălţimea la care se ridică fluidul datorită presiunii totale;
p
2
v2 diferenţa de înălţime ce corespunde presiunii dinamice.
H
2g
6
Fig. 14.4 Măsurarea presiunii dinamice
7
Fig. 14.5 Silfonul Fig.14.6 Traductorul hidrodinamic
8
Determinarea vitezei navei şi etalonarea lochului se face în baza
de viteze (zone fără curenţi, cu adâncimi suficient de mari, în
imediata apropiere a coastei, cu repere vizuale la coastă): se
întocmeşte un tabel în care care se trec nr. de rotaţii al elicei,
viteza vântului, starea mării, treptele de viteză, viteza medie
calculată, distanţa dintre repere, timpul parcurs. Se fac două sau
trei treceri pentru fiecare treaptă de viteze şi se calculează viteza
v v v1 2v2 v3
cu relaţia v 1 2 sau v
2 4
• Baza de viteze se efectuează la ieşirea din şantier sau după o
staţionare îndelungată la cheu (apar depuneri de scoică).
9
• E) Lochurile magnetohidrodinamice (electromagnetice)
se bazează pe legea inducţiei electromagnetice d
e
• Există trei tipuri de traductoare. dt
a) Traductorul de inducţie
• Ecuaţie care dă câmpul electric E indus într-un conductor care se
deplasează cu viteza v faţă de câmpul magnetic de inducţie.
E xB
• Dacă conductorul este apa de mare e Ed l vx B d l
• Considerând două puncte A şi B dispuse pe direcţia tribord-
B B
babord şi expresia devine:
U Ed l vx B d l
A A
10
• vc - viteza de deplasare a curentului de apă, egal şi de semn opus
vitezei de deplasare a navei în raport cu câmpul magnetic în afara
spaţiului limitrof al traductorului, într-un punct dispus pe verticala
traductorului, în zona unde curgerea este laminară;
• B0- inducţia magnetică la suprafaţa traductorului de viteză.
B
• Înlocuind valorile relative se obţine:
U vc B0 v rel x B rel d l
A
• Experimental s-a constatat că integrala nu depinde de viteza de
deplasare a navei ci de forma şi dimensiunile traductorului şi de
caracteristicile concrete de deplasare ale navei în condiţii reale,
B
deci se poate scrie: v rel x B rel d l K
A
şi relaţia devine
U K B0 vc
12
1-corpul traductorului din material electroizolant (răşină epoxidică)
2-electromagnetul din tole de oţel electrotehnic
3-înfăşurare
4-electrozi din argint
5-cablu bifilar ecranat pentru alimentarea electromagnetului
6-cablu bifilar ecranat pentru semnal.
Fig.14.7 Traductor de inducţie tip spadă
13
1-corpul traductorului din material electroizolant (răşină epoxidică)
2-electromagnetul din tole de oţel electrotehnic
3-înfăşurare
4-electrozi din argint
5-cablu bifilar ecranat pentru alimentarea electromagnetului
6-cablu bifilar ecranat pentru semnal.
Fig.14.8 Traductor de inducţie tip pahar
14
Fig. 14.9 Traductorul de conductibilitate
15
• Pe coloanele laterale ale miezului magnetic sunt dispuse
înfăşurârile de excitaţie executate în opoziţie şi legate în serie, iar
pe coloana centrală este dispusă înfăşurarea de semnal în care se
induce tensiunea electromotoare datorată inducţiei secundare.
• Tensiunea în coloana centrală se determină cu relaţia U Sv
unde s-a notat cu S sensibilitatea traductorului: S 2 K 2' K 2
K 2' Bmax sin tdA
iar S
16
c) Traductor de loch electromagnetic de forţă
• Curentul electric de circulaţie de densitate j k indus în apa de
mare interacţionează cu câmpul magnetic de inducţie B ,
producând forţe electromagnetice (Laplace) conf. relaţiei: f j k X B
• Suma forţelor electromagnetice elementare f k în interiorul
domeniului câmpului magnetic dau o forţă totală F , care tinde să
antreneze apa în urma magnetului, iar asupra magnetului
acţionează în sensul contrar deplasării navei. F K 3B 2 v
K3- constantă ce depinde de caracteristicile constructive ale
traductorului;
• Notând produsul, K 3B 2 v S (sensibilitatea traductorului) se
poate scrie: F Sv
17
Fig. 14.10 Principiul de funcţionare al traductorului de forţă
18
• 14.2. Lochurile Doppler . Efectul Doppler-Fizeau
• Fenomenul de modificare a frecvenţei, lungimii de undă şi
perioadei undelor când sunt recepţionate de un observator aflat în
mişcare relativă faţă de sursa emiţătoare.
• Variaţia frecvenţei este proporţională cu viteza de deplasare a
sursei sau observatorului, mediul de propagare a undelor
considerându-se în repaus.
• Fenomenul se poate produce în următoarele situaţii:
- sursă mobilă şi observator fix;
- observator mobil şi sursă fixă;
- sursă şi observator mobile.
• A) Sursă mobilă şi observator fix
• Sursa se deplasează cu viteza v în sens de apropiere, emite
oscilaţii cu frecvenţa fe respectiv de perioadă Te. Vom nota
frecvenţa oscilaţiilor recepţionate de observator cu fr deci de
perioadă Tr şi cu c viteza de propagare a oscilaţiilor. 19
• Se consideră S0 şi S1 poziţiile sursei la momentele de timp t0=0
când emite prima oscilaţie şi t1=Te când emite a doua oscilaţie şi
O poziţia observatorului, (fig(14.11), care la timpul t0’
recepţionează prima oscilaţie şi la timpul t1’ a doua oscilaţie.
• Observatorul recepţionează prima oscilaţie în punctul O (fix)
S 0O
la timpul: t0
'
c
• Sursa emite a doua oscilaţie la timpul t1=Te, când se află în
punctul S1 după ce a parcurs distanţa S 0 S1 v T .
• Observatorul recepţionează a doua oscilaţie aflându-se în acelaşi
punct, după timpul: t ' T S1O T S 0O S1O T S 0O S1O
1 e e e
c c c c
v Te v Te
t1' Te io' sau t1' t0' Te
c c
20
Fig. 14.11 Efectul Doppler la deplasarea sursei în sens de apropiere
23
• 14.2.1. Principiul de funcţionare a lochurilor Doppler
• emiţătorul cât şi receptorul se află la bordul navei
• Emiţătorul care este la bordul navei emite cu frecvenţa fe spre o
suprafaţă de reflexie care va recepţiona oscilaţiile la frecvenţa fr1,
c
f
dată de relaţia r1 e c v
f
c2 c3
• Având în vedere că v << c,se pot neglija termenii de ordin
c
r e
c c2 c3
2v
pot fi neglijaţi termenii de rang superior şi rezultă: f r f e 1
c
de unde rezultă: 2v
f D fe
c 25
• Relaţiile f D f e 2v şi f D f e 2v sunt valabile când între
c
direcţia de emisie/recepţie şi direcţia
c de deplasare a navei unghiul
este 00 (1800), situaţie întâlnită la lochurile Doppler hidroacustice
utilizate ca instalaţii de manevră pentru determinarea vitezei cu
care nava se apropie de cheu, şi a distanţei până la cheu.
• Practic emisia/recepţia se face spre fundul mării sub un unghi ( )
spre prova faţă de direcţia de deplasare a navei (fig.14.14).
• În acest caz viteza este v cos
cv
f
• şi relaţia r e c v devine
f
c v cos
fr fe
c v cos
• Se procedează în mod analog şi se
obţine f Dpv f e 2v cos f Dpp f e
2v cos
c c
• Lochul va măsura diferenţa de frecvenţe Doppler obţinute la
emisia spre prova şi spre pupa (sistem Janus ):
2v cos 2v cos
f D f Dpr f Dpp f e fe
c c 26
Fig.14.14 Principiul lochului Doppler, emisia sub unghi spre prova
27
• de unde rezultă: f D f e 4v cos
c
• Relaţia de mai sus stă la baza măsurării vitezei longitudinale a
navei, dată de relaţia: v c f Dpr f Dpp
4 f e cos
l
29
Fig.14.15 Emisia în configuraţie Janus-dublă
30
1. PROPAGAREA UNDELOR IONOSFERICE
Banda-Lungimea de unda
AF Audio 0Hz–20 kHz , 15 km
RF Radio 10 kHz–300 GHz ,30 km - 0.1 cm
VLF Very low 10–30 kHz ,30 km - 10 km
LF Low 30–300 kHz ,10 km - 1 km
MF Medium 300–3000 kHz ,1 km -100m
HF High 3–30MHz ,100 m - 10m
VHF Very high 30–300MHz ,10 m - 1m
UHF Ultra high 300–3000MHz ,1m -10 cm
SHF Super high 3–30 GHz ,10 cm - 1 cm
EHF Extreme high 30–300 GHz ,1 cm - 0.1 cm
Very low frequency 3–30 kHz ,Propagarea cu unda de suprafata,puteri
mari la emisie antene de mari dimensiun.
Low frequency 30–300 kHz,Unda de suprafata,feding,putere mare
emise,
Medium frequency 0.3–3MHz Unda de suprafata pe durata zilei,unda
ionosferica noaptea,feding
High frequency 3–30MHz Unda ionosferica,acoperire globala
Very high frequency 30–300MHz Unda directa,distanta este data de
inaltimea antenelor
Ultra high frequency 0.3–3 GHz Unda directa ,comunicatii satelit,sau
legaturi radioreleu
Super high frequency 3–30 GHz Unda directa,radar satelit
Extreme high frequency 30–300 GHz,Unda directa,nu este utulizata
Observaţie
În acest mod de lucru se remarcă faptul că, atunci când antena este
legată la sol, se formează o imagine reflectată a acesteia – antenă
imagine.
În cazul antenelor care nu sunt conectate la sol – fie verticale, fie
orizontale, la cele 2 extremităţi ale firului nu putem avea decât noduri
de intensitate, oscilaţia fundamentală fiind în acest caz în /2. Pentru
acest tip de antene, oscilaţiile armonice posibile sunt în 2/2, 3/2,
4/2 şi aşa mai departe.
Fig.2. Moduri de oscilaţie ale unei antene orizontale
Concluzii
În principal, frecvenţa de rezonanţă a unei antene depinde de
dimensiunile sale fizice.
La frecvenţa de rezonanţă, Za este minimă.
143 143
L 19,06m
f 7,5
În acelaşi mod, lungimea fizică a unui conductor oscilând în /4 poate
fi calculată cu formula:
7,5
L
f
G 10 lg
Pa
dB
PN
Uneori se foloseşte şi câştigul în tensiune:
Gu 20 lg
Ua
dB
UN
Ua – tensiunea indusă în antenă
UN – tensiunea indusă în dipolul etalon
Această relaţie se foloseşte numai dacă cele 2 antene au aceeaşi
impedanţă.
De obicei, câştigul nu este constant în gama de frecvenţe recepţionate
de antenă, el variind mai mult sau mai puţin.
G[dB]
f [MHz]
Fig.3. Câştigul unei antene
Observaţie
Trebuie menţionat faptul că există o strânsă dependenţă între B3dB şi
G, adică se poate obţine o mărire a G pe seama micşorării B3dB.
Oricum s-ar face dimensionarea unei antene, câştigul maxim nu poate
fi depăşit pe seama îngustării B3dB.
5.2.6. Directivitatea
Directivitatea exprimă proprietăţile de selectivitate spaţială ale
antenei. Pentru a defini directivitatea unei antene se impune precizarea
următoarelor parametri:
raportul faţă/spate
unghiul de deschidere pe verticală
unghiul de deschidere pe orizontală
Antenele prezintă radiaţii diferite în funcţie de direcţie – maxime pe
unele direcţii, minime pe alte direcţii. Măsurând intensitatea câmpului
electromagnetic radiat de o antenă în diferite puncte ale unei sfere
având o rază de cel puţin 5 în jurul unei antene, se poate determina
diagrama (corect) de directivitate a antenei în plan H şi plan V.
Caracteristica de directivitate a unei antene reprezintă deci
reprezentarea grafică a valorilor normate ale intensităţii curentului
electromagnetic radiat de o antenă în funcţie de unghiul sub care se
face măsurătoarea.
Reprezentarea se face în coordonate polare iar normarea se face faţă
de intensitatea curentului electromagnetic radiat pe direcţia
privilegiată a antenei.
Caracteristica de radiaţie a unei antene este descrisă exact de cele două
diagrame de directivitate – în plan H şi plan V.
Evident, se pot face reprezentări ale componentei electrice
(componente E) sau ale componenţei magnetice (componente H) ale
câmpului electromagnetic. Cele două diagrame vor fi situate în planuri
perpendiculare.
Ce se poate observa pe diagrama de directivitate:
lobul (lobii) principali
lobul (lobii) secundari
direcţia lobilor secundari
amplitudinea lobilor secundari
unghiul de directivitate al antenei (de deschidere) pe verticală şi pe
orizontală
raportul faţă/spate
Fig.4. Diagrama de directivitate a unei antene
5.2.7. Polarizarea
Structura curentului electromagnetic în apropierea unei antene de
emisie este relativ complicată, dar la distanţe mari această structură se
simplifică foarte mult, devenind ceea ce se numeşte o undă plană.
Unda plană se caracterizează prin aceea că liniile de forţă ale câmpului
electric E şi ale celui magnetic H sunt paralele şi echidistante. Câmpul
E este perpendicular pe H şi ambele sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare.
Prin noţiunea de polarizare a unei unde plane se defineşte orientarea
undei în spaţiu luând ca referinţă direcţia câmpului electric E.
Se numesc unde polarizate orizontal acele unde care se propagă astfel
încât vectorul E este orizontal, respectiv câmpul este orizontal.
Unde polarizate vertical sunt undele care se propagă astfel încât
vectorul câmpului electric E este vertical, respectiv câmpul electric E
este vertical.
Evident antena de recepţie sau de emisie va fi polarizată orizontal sau
vertical. La fel cea de emisie.
În practica mondială se utilizează preponderent polarizarea orizontală
a undelor şi doar prin excepţie, atunci când se urmăreşte înlăturarea
oricărei posibilităţi de interferenţă între 2 emiţătoare sau 2 translatoare
mici şi vecine, se recurge la polarizarea verticală a uneia din ele.
Polarizarea orizontală este preferată deoarece este răspândită părerea
că se reflectă mai puţin de obstacole, ceea ce uşurează lupta împotriva
reflexiilor. Există antene care pot recepţiona atât unde polarizate
orizontal cât şi unde polarizate vertical.
Pierderi ohmice
Orice conductor prin care trece un curent intens se încălzeşte, datorită
pierderilor prin efect Joole.
Intensitatea curentului care trece prin unitatea de suprafaţă din
secţiunea conductorului se numeşte densitate de curent.
Pentru curent continuu densitatea de curent este constantă în toată
secţiunea conductorului.
Pentru curentul de RF, densitatea de curent este mai mare la marginea
(periferia) conductorului pe care îl străbate decât în interiorul său.
Acest efect este cu atât mai pronunţat cu cât este mai mare frecvenţa
curentului, ajungându-se ca la anumite frecvenţe, curentul de RF să
circule numai pe suprafaţa conductorului – efect pelicular.Este clar că
l
formula clasică de calcul a rezistenţei R nu se mai poate
S
aplica în cazul acesta, întrucât secţiunea reală prin care circulă
curentul de RF nu mai este secţiunea conductorului. De asemenea,
este clar că rezistenţa conductorului creşte odată cu frecvenţa. Această
rezistenţă provoacă pierderi prin disipaţie termică.
Pierderi în cabluri
De obicei, legătura între antenă şi receptor se realizează fie cu cabluri
coaxiale, fie cu panglică bifilară (cablu bifilar). În cazul unor semnale
foarte slabe şi a unor lungimi mari de cabluri pe traseul antenă-
receptor se produc pierderi mari de energie. De aceea:
se utilizează trasee minime
se utilizează linii de transmisie cu pierderi cât mai reduse
se acordă o atenţie deosebită adaptărilor antenă-cablu-receptor pentru
ca transferul de energie să se facă optim.
Tipuri de antene
(1.15)
(1.16)
Antene monofilare:
antena în L răsturnat
antena în T cu braţe egale sau inegale
antena verticală
Observaţii
Coborârea (legarea) acestor antene la emiţător/receptor se realizează
cu conductor obişnuit, izolat şi nu printr-o linie de transmisie. Din
această cauze ele radiază practic pe toată lungimea lor, ceea ce face să
se înregistreze pierderi.
Diagrama de radiaţie a acestor antene se schimbă foarte mult în
funcţie de:
înălţimea antenei deasupra solului (pământului)
frecvenţa semnalului cu care este excitată antena (modul de vibraţie al
antenei)
Unghiul de radiaţie în plan vertical al antenei este deosebit de
important în randamentul antenei deoarece este preferabil să
concentrăm radiaţia antenei sub un unghi redus deasupra orizontului.
În acest mod, la realizarea legăturii între 2 puncte printr-o singură
reflexie în ionosferă se evită pierderile datorate reflexiilor multiple.
Antenele verticale au o diagramă de radiaţie omnidirecţională în plan
orizontal. De obicei, în această gamă de frecvenţe se utilizează antene
verticale atunci când nu există spaţiul necesar pentru o antenă
orizontală.
(1.16)
Fig.1. Diagrame de radiaţie pentru antene
d) Antene dipol
În general se montează orizontal. Se alimentează simetric sau
nesimetric.
Fiind simetrice prin construcţie, produc interferenţe minime. Sunt
simple şi eficace.
Impedanţa de intrare la dipol depinde de înălţimea faţă de sol şi este
de cca. 70-75 când lungimea braţelor este de /4 sau n/4.
Alimentarea se poate face cu:
cablu coaxial plus transformator de simetrizare
linie torsadată
linie paralelă
De obicei, antena dipol în această gamă este în /2, ea putând fi
utilizată în mai multe subgame.
Fig.2. Antena dipol: construcţie fizică, distribuţia curentului şi a
tensiunii în antenă, banda de trecere
Observaţii
Practic, impedanţa unei antene dipol în semiundă este 73,
considerând conductorul antenei infinit de subţire şi antena suspendată
la distanţă infinită de pământ. Cum diametrul conductorului este
2mm de obicei iar distanţa de pământ este de câţiva metri, rezistenţa
de intrare a antenei este practic cuprinsă între 6065.
Diagrama de radiaţie în plan H este simetrică şi are forma de 8,
maximum de radiaţie fiind pe direcţia perpendiculară pe lungimea
antenei, iar minimum pe direcţia antenei.
Diagrama de radiaţie în plan vertical depinde de înălţimea de
suspendare a antenei şi prezintă mai mulţi lobi.
Fig.3. Diagrame de radiaţie pentru antena dipol
Dezavantaj
Impedanţa de intrare joasă a antenei 30-35 face dificilă adaptarea cu
liniile de alimentare curente (cabluri coaxiale).
Antena ground-plane clasică
Întrucât montarea antenei se face la înălţime cât mai mare, în loc de
pământ se creează un pământ artificial realizat de obicei cu mai mulţi
conductori dispuşi radial la baza antenei verticale şi având lungimea
/4 – contragreutăţi.
Antena ground-plane clasică are contragreutatea realizată cu 4
conductoare orizontale în /4, izolate la capete (maxim de transmisie).
Impedanţa de intrare este de cca. 30 şi de aceea, pentru adaptare,
conductoarele radiale se montează înclinat la 135 sau mai mult faţă
de radiantul vertical, ceea ce are ca efect mărirea rezistenţei de intrare
a antenei la cca. 50.
De obicei, conductoarele radiale sunt cu cca. 2,5% mai lungi decât
radiantul vertical. Pentru adaptarea cablu coaxial-antenă se folosesc
bucle de adaptare în /4 sau alte dispozitive.
ZO
ZU
Observaţii
Orice neadaptare între feedhorn şi parabolă duce la înrăutăţirea
raportului S/N fie prin micşorarea suprafeţei active a antenei, fie prin
creşterea zgomotului suplimentar (unghi de iluminare mai mare).
Feedhornul plasat în focar, pe DRM produce o “umbrire” a antenei,
micşorând suprafaţa efectivă a reflectorului. De aceea s-a căutat o
soluţie care să permită scoaterea sistemului de captare în afara părţii
active a antenei.
Antena offset.
Reflectorul realizat are un profil special, care permite fixarea lui într-o
poziţie apropiată de verticală, ceea ce permite focalizarea fluxului de
putere captat într-un punct situat în afara DRM.
Antenele offset sunt de obicei ovale, având raza mare “sus-jos” iar
raza mică “dreapta-stânga”. De fapt, reflectorul offset este o parte din
suprafaţa reflectorului parabolic, el având acelaşi focar. Iluminarea sa
se face cu antene primare speciale având unghiul 2 mai mic (90)
decât pentru reflectoarele parabolice. Avantajele principale: nu se mai
pot încărca cu zăpadă.
c) Antena Cassegrain
Se caracterizează prin faptul că în focarul RP are plasat un
subreflector hiperbolic ce concentrează energia într-un punct din
spatele reflectorului parabolic (în centrul RP este practicată o
deschidere prin care este concentrată energia fasciculului). Avantaj –
sursa primară are deschidere mică iar LNB poate fi protejat extrem de
bine împotriva factorilor atmosferici. Construcţia mecanică este însă
complicată şi necesită tehnici speciale de aliniere.
d ) Antena plană
Este o arie de dipoli sinfazaţi, cu elemente active înglobate. Au o
construcţie foarte complicată şi preţ de cost ridicat. Suprafaţa de
realizare nu depăşeşte cca. 0,5m2 şi din această cauză au un câştig mai
mare de 30dB. De aceea se folosesc în zone cu câmp puternic.
Datorită însă uşurinţei în montare şi exploatare se pare că aceste
antene reprezintă soluţia de viitor în recepţia unor câmpuri puternice.
Antena Fresnel.
Pe o suprafaţă “transparentă” la undele electromagnetice se depun
coroane circulate metalizate, concentrice. În funcţie de dimensiunea
acestora (diametrul şi lăţimea), numărul lor şi poziţia relativă se obţine
o concentrare a curentului electromagnetic de o anumită frecvenţă
într-un punct din spaţiu. Plasând în acest punct o antenă horn de mici
dimensiuni se poate realiza o recepţie a semnalului. Câştigul antenei
Fresnel este foarte mic: cca.26dB.
S
h1 h1
A aer
x
1 apa
r
h2
S
r
z P I
Fig. 1.1.1
Notând cu S sursa aflată la adâncimea h1 faţă de suprafaţa apei,
cu I poziţia hidroforului aflat la adâncimea h2 , cu S sursa imagine a
lui S faţă de suprafaţa apei, cu r şi r respectiv distanţele de la hidrofor
la sursa S şi imaginea S cu R distanţa între S şi I, cu A punctul de
reflexie a razei emise de sursa S pe suprafaţa apei, cu C viteza
sunetului în apă, prin consideraţii geometrice se poate calcula t,
durata de timp între ajungerea impulsului direct pe drumul SI şi
2h1 h2
reflectat pe drumul SAI t .
RC
Notând cu P1 P cos 2ft valoarea directă a presiunii directe, şi
cu fracţiunea impulsului reflectat de suprafaţa apei, P2 valoarea
instantanee a acestei presiuni.
P2 P cos 2f t t
(1.21) [1]
semnul negativ indică o schimbare de fază de 180 care se produce
după reflexia undei în punctul A.
P 2 P 2 1 2 cos 2ft 2
P
2
h1 h2 (1.22)
I 1 2 cos 4f 2
C RC
[1]
valoarea intermităţii I la hidrofor variază între valori maxime şi
minime.
La frecvenţele joase până la 10 kHz acest fenomen apare foarte
clar.
Datorită schimbării temperaturii, salinităţii şi presiunii, în
mediul marin distribuţia vitezei sunetului se schimbă cu adâncimea
astfel:
o scădere a vitezei;
o creştere a vitezei;
un strat de salt negativ;
un strat de salt pozitiv (canal acustic);
strat izotermic la suprafaţa mării.
viteză constantă.
a) c x b) c x c) c x
c0
c1
c2
cn
z
z z z z
z
d) c x x
e) c
c c0
c0
c1
c2
cn z z z
z
Fig. 1.1.2
O metodă simplificată, satisfăcătoare pentru aplicaţii practice,
poate fi efectuată pe baza teoriei geometrice privind propagarea
undelor acustice într-un mediu omogen stratificat. Se admite în acest
caz o variaţie, în trepte a vitezei, considerând că aceasta este constantă
în diferite straturi ale apei.
Dacă viteza este constantă în toate punctele unei regiuni, raza
oricărui sunet emis de sursă poate fi trasat, aplicând legea lui Snellius.
c x
c0 S
c1 0
c2 1
c3 2
c4
c5
cn
z z
Fig 1.1.3
Într-un punct oarecare la care viteza sunetului este C 1 înclinarea razei
faţă de orizontală, conform legii Svellies este:
cos 0
cos 1 C1 unde 0 şi C0 , unghiul şi viteza de referinţă.
C0
Dacă raza acustică trece printr-un strat în care viteza creşte cu
C0
adâncimea figurii 2 cos 1 creşte, C lim , atinsă pe un anumit strat,
cos 0
când raza sunetului se refractă, având formă concavă, în sus sau în jos,
după cum gradientul este pozitiv sau negativ.
În funcţie de mărimea unghiului de incidenţă razele acustice descriu
traiectorii diferite determinate de legile reflecţiei şi refracţiei, ce
acţionează la nivel de separare a straturilor de apă, cu omogenităţi şi
viteze diferite în funcţie de adâncimea z a mării.
Pentru determinarea traiectoriei razei acustice emise sub un
unghi 0 se va analiza mai în detaliu situaţia în care viteza sunetului
descreşte liniar cu adâncimea mării, după o lege de forma celei
prezentate în figura 1.1.4.
G
C z C 0 GC z C 0 1 C z C 0 1 az
C0
1. PROPAGAREA UNDELOR IONOSFERICE
Banda-Lungimea de unda
AF Audio 0Hz–20 kHz , 15 km
RF Radio 10 kHz–300 GHz ,30 km - 0.1 cm
VLF Very low 10–30 kHz ,30 km - 10 km
LF Low 30–300 kHz ,10 km - 1 km
MF Medium 300–3000 kHz ,1 km -100m
HF High 3–30MHz ,100 m - 10m
VHF Very high 30–300MHz ,10 m - 1m
UHF Ultra high 300–3000MHz ,1m -10 cm
SHF Super high 3–30 GHz ,10 cm - 1 cm
EHF Extreme high 30–300 GHz ,1 cm - 0.1 cm
Very low frequency 3–30 kHz ,Propagarea cu unda de suprafata,puteri
mari la emisie antene de mari dimensiun.
Low frequency 30–300 kHz,Unda de suprafata,feding,putere mare
emise,
Medium frequency 0.3–3MHz Unda de suprafata pe durata zilei,unda
ionosferica noaptea,feding
High frequency 3–30MHz Unda ionosferica,acoperire globala
Very high frequency 30–300MHz Unda directa,distanta este data de
inaltimea antenelor
Ultra high frequency 0.3–3 GHz Unda directa ,comunicatii satelit,sau
legaturi radioreleu
Super high frequency 3–30 GHz Unda directa,radar satelit
Extreme high frequency 30–300 GHz,Unda directa,nu este utulizata
Observaţie
În acest mod de lucru se remarcă faptul că, atunci când antena este
legată la sol, se formează o imagine reflectată a acesteia – antenă
imagine.
În cazul antenelor care nu sunt conectate la sol – fie verticale, fie
orizontale, la cele 2 extremităţi ale firului nu putem avea decât noduri
de intensitate, oscilaţia fundamentală fiind în acest caz în /2. Pentru
acest tip de antene, oscilaţiile armonice posibile sunt în 2/2, 3/2,
4/2 şi aşa mai departe.
Fig.2. Moduri de oscilaţie ale unei antene orizontale
Concluzii
În principal, frecvenţa de rezonanţă a unei antene depinde de
dimensiunile sale fizice.
La frecvenţa de rezonanţă, Za este minimă.
143 143
L 19,06m
f 7,5
În acelaşi mod, lungimea fizică a unui conductor oscilând în /4 poate
fi calculată cu formula:
7,5
L
f
G 10 lg
Pa
dB
PN
Uneori se foloseşte şi câştigul în tensiune:
Gu 20 lg
Ua
dB
UN
Ua – tensiunea indusă în antenă
UN – tensiunea indusă în dipolul etalon
Această relaţie se foloseşte numai dacă cele 2 antene au aceeaşi
impedanţă.
De obicei, câştigul nu este constant în gama de frecvenţe recepţionate
de antenă, el variind mai mult sau mai puţin.
G[dB]
f [MHz]
Fig.3. Câştigul unei antene
Observaţie
Trebuie menţionat faptul că există o strânsă dependenţă între B3dB şi
G, adică se poate obţine o mărire a G pe seama micşorării B3dB.
Oricum s-ar face dimensionarea unei antene, câştigul maxim nu poate
fi depăşit pe seama îngustării B3dB.
5.2.6. Directivitatea
Directivitatea exprimă proprietăţile de selectivitate spaţială ale
antenei. Pentru a defini directivitatea unei antene se impune precizarea
următoarelor parametri:
raportul faţă/spate
unghiul de deschidere pe verticală
unghiul de deschidere pe orizontală
Antenele prezintă radiaţii diferite în funcţie de direcţie – maxime pe
unele direcţii, minime pe alte direcţii. Măsurând intensitatea câmpului
electromagnetic radiat de o antenă în diferite puncte ale unei sfere
având o rază de cel puţin 5 în jurul unei antene, se poate determina
diagrama (corect) de directivitate a antenei în plan H şi plan V.
Caracteristica de directivitate a unei antene reprezintă deci
reprezentarea grafică a valorilor normate ale intensităţii curentului
electromagnetic radiat de o antenă în funcţie de unghiul sub care se
face măsurătoarea.
Reprezentarea se face în coordonate polare iar normarea se face faţă
de intensitatea curentului electromagnetic radiat pe direcţia
privilegiată a antenei.
Caracteristica de radiaţie a unei antene este descrisă exact de cele două
diagrame de directivitate – în plan H şi plan V.
Evident, se pot face reprezentări ale componentei electrice
(componente E) sau ale componenţei magnetice (componente H) ale
câmpului electromagnetic. Cele două diagrame vor fi situate în planuri
perpendiculare.
Ce se poate observa pe diagrama de directivitate:
lobul (lobii) principali
lobul (lobii) secundari
direcţia lobilor secundari
amplitudinea lobilor secundari
unghiul de directivitate al antenei (de deschidere) pe verticală şi pe
orizontală
raportul faţă/spate
Fig.4. Diagrama de directivitate a unei antene
5.2.7. Polarizarea
Structura curentului electromagnetic în apropierea unei antene de
emisie este relativ complicată, dar la distanţe mari această structură se
simplifică foarte mult, devenind ceea ce se numeşte o undă plană.
Unda plană se caracterizează prin aceea că liniile de forţă ale câmpului
electric E şi ale celui magnetic H sunt paralele şi echidistante. Câmpul
E este perpendicular pe H şi ambele sunt perpendiculare pe direcţia de
propagare.
Prin noţiunea de polarizare a unei unde plane se defineşte orientarea
undei în spaţiu luând ca referinţă direcţia câmpului electric E.
Se numesc unde polarizate orizontal acele unde care se propagă astfel
încât vectorul E este orizontal, respectiv câmpul este orizontal.
Unde polarizate vertical sunt undele care se propagă astfel încât
vectorul câmpului electric E este vertical, respectiv câmpul electric E
este vertical.
Evident antena de recepţie sau de emisie va fi polarizată orizontal sau
vertical. La fel cea de emisie.
În practica mondială se utilizează preponderent polarizarea orizontală
a undelor şi doar prin excepţie, atunci când se urmăreşte înlăturarea
oricărei posibilităţi de interferenţă între 2 emiţătoare sau 2 translatoare
mici şi vecine, se recurge la polarizarea verticală a uneia din ele.
Polarizarea orizontală este preferată deoarece este răspândită părerea
că se reflectă mai puţin de obstacole, ceea ce uşurează lupta împotriva
reflexiilor. Există antene care pot recepţiona atât unde polarizate
orizontal cât şi unde polarizate vertical.
Pierderi ohmice
Orice conductor prin care trece un curent intens se încălzeşte, datorită
pierderilor prin efect Joole.
Intensitatea curentului care trece prin unitatea de suprafaţă din
secţiunea conductorului se numeşte densitate de curent.
Pentru curent continuu densitatea de curent este constantă în toată
secţiunea conductorului.
Pentru curentul de RF, densitatea de curent este mai mare la marginea
(periferia) conductorului pe care îl străbate decât în interiorul său.
Acest efect este cu atât mai pronunţat cu cât este mai mare frecvenţa
curentului, ajungându-se ca la anumite frecvenţe, curentul de RF să
circule numai pe suprafaţa conductorului – efect pelicular.Este clar că
l
formula clasică de calcul a rezistenţei R nu se mai poate
S
aplica în cazul acesta, întrucât secţiunea reală prin care circulă
curentul de RF nu mai este secţiunea conductorului. De asemenea,
este clar că rezistenţa conductorului creşte odată cu frecvenţa. Această
rezistenţă provoacă pierderi prin disipaţie termică.
Pierderi în cabluri
De obicei, legătura între antenă şi receptor se realizează fie cu cabluri
coaxiale, fie cu panglică bifilară (cablu bifilar). În cazul unor semnale
foarte slabe şi a unor lungimi mari de cabluri pe traseul antenă-
receptor se produc pierderi mari de energie. De aceea:
se utilizează trasee minime
se utilizează linii de transmisie cu pierderi cât mai reduse
se acordă o atenţie deosebită adaptărilor antenă-cablu-receptor pentru
ca transferul de energie să se facă optim.
Tipuri de antene
(1.15)
(1.16)
Antene monofilare:
antena în L răsturnat
antena în T cu braţe egale sau inegale
antena verticală
Observaţii
Coborârea (legarea) acestor antene la emiţător/receptor se realizează
cu conductor obişnuit, izolat şi nu printr-o linie de transmisie. Din
această cauze ele radiază practic pe toată lungimea lor, ceea ce face să
se înregistreze pierderi.
Diagrama de radiaţie a acestor antene se schimbă foarte mult în
funcţie de:
înălţimea antenei deasupra solului (pământului)
frecvenţa semnalului cu care este excitată antena (modul de vibraţie al
antenei)
Unghiul de radiaţie în plan vertical al antenei este deosebit de
important în randamentul antenei deoarece este preferabil să
concentrăm radiaţia antenei sub un unghi redus deasupra orizontului.
În acest mod, la realizarea legăturii între 2 puncte printr-o singură
reflexie în ionosferă se evită pierderile datorate reflexiilor multiple.
Antenele verticale au o diagramă de radiaţie omnidirecţională în plan
orizontal. De obicei, în această gamă de frecvenţe se utilizează antene
verticale atunci când nu există spaţiul necesar pentru o antenă
orizontală.
(1.16)
Fig.1. Diagrame de radiaţie pentru antene
d) Antene dipol
În general se montează orizontal. Se alimentează simetric sau
nesimetric.
Fiind simetrice prin construcţie, produc interferenţe minime. Sunt
simple şi eficace.
Impedanţa de intrare la dipol depinde de înălţimea faţă de sol şi este
de cca. 70-75 când lungimea braţelor este de /4 sau n/4.
Alimentarea se poate face cu:
cablu coaxial plus transformator de simetrizare
linie torsadată
linie paralelă
De obicei, antena dipol în această gamă este în /2, ea putând fi
utilizată în mai multe subgame.
Fig.2. Antena dipol: construcţie fizică, distribuţia curentului şi a
tensiunii în antenă, banda de trecere
Observaţii
Practic, impedanţa unei antene dipol în semiundă este 73,
considerând conductorul antenei infinit de subţire şi antena suspendată
la distanţă infinită de pământ. Cum diametrul conductorului este
2mm de obicei iar distanţa de pământ este de câţiva metri, rezistenţa
de intrare a antenei este practic cuprinsă între 6065.
Diagrama de radiaţie în plan H este simetrică şi are forma de 8,
maximum de radiaţie fiind pe direcţia perpendiculară pe lungimea
antenei, iar minimum pe direcţia antenei.
Diagrama de radiaţie în plan vertical depinde de înălţimea de
suspendare a antenei şi prezintă mai mulţi lobi.
Fig.3. Diagrame de radiaţie pentru antena dipol
Dezavantaj
Impedanţa de intrare joasă a antenei 30-35 face dificilă adaptarea cu
liniile de alimentare curente (cabluri coaxiale).
Antena ground-plane clasică
Întrucât montarea antenei se face la înălţime cât mai mare, în loc de
pământ se creează un pământ artificial realizat de obicei cu mai mulţi
conductori dispuşi radial la baza antenei verticale şi având lungimea
/4 – contragreutăţi.
Antena ground-plane clasică are contragreutatea realizată cu 4
conductoare orizontale în /4, izolate la capete (maxim de transmisie).
Impedanţa de intrare este de cca. 30 şi de aceea, pentru adaptare,
conductoarele radiale se montează înclinat la 135 sau mai mult faţă
de radiantul vertical, ceea ce are ca efect mărirea rezistenţei de intrare
a antenei la cca. 50.
De obicei, conductoarele radiale sunt cu cca. 2,5% mai lungi decât
radiantul vertical. Pentru adaptarea cablu coaxial-antenă se folosesc
bucle de adaptare în /4 sau alte dispozitive.
ZO
ZU
Observaţii
Orice neadaptare între feedhorn şi parabolă duce la înrăutăţirea
raportului S/N fie prin micşorarea suprafeţei active a antenei, fie prin
creşterea zgomotului suplimentar (unghi de iluminare mai mare).
Feedhornul plasat în focar, pe DRM produce o “umbrire” a antenei,
micşorând suprafaţa efectivă a reflectorului. De aceea s-a căutat o
soluţie care să permită scoaterea sistemului de captare în afara părţii
active a antenei.
Antena offset.
Reflectorul realizat are un profil special, care permite fixarea lui într-o
poziţie apropiată de verticală, ceea ce permite focalizarea fluxului de
putere captat într-un punct situat în afara DRM.
Antenele offset sunt de obicei ovale, având raza mare “sus-jos” iar
raza mică “dreapta-stânga”. De fapt, reflectorul offset este o parte din
suprafaţa reflectorului parabolic, el având acelaşi focar. Iluminarea sa
se face cu antene primare speciale având unghiul 2 mai mic (90)
decât pentru reflectoarele parabolice. Avantajele principale: nu se mai
pot încărca cu zăpadă.
c) Antena Cassegrain
Se caracterizează prin faptul că în focarul RP are plasat un
subreflector hiperbolic ce concentrează energia într-un punct din
spatele reflectorului parabolic (în centrul RP este practicată o
deschidere prin care este concentrată energia fasciculului). Avantaj –
sursa primară are deschidere mică iar LNB poate fi protejat extrem de
bine împotriva factorilor atmosferici. Construcţia mecanică este însă
complicată şi necesită tehnici speciale de aliniere.
d ) Antena plană
Este o arie de dipoli sinfazaţi, cu elemente active înglobate. Au o
construcţie foarte complicată şi preţ de cost ridicat. Suprafaţa de
realizare nu depăşeşte cca. 0,5m2 şi din această cauză au un câştig mai
mare de 30dB. De aceea se folosesc în zone cu câmp puternic.
Datorită însă uşurinţei în montare şi exploatare se pare că aceste
antene reprezintă soluţia de viitor în recepţia unor câmpuri puternice.
Antena Fresnel.
Pe o suprafaţă “transparentă” la undele electromagnetice se depun
coroane circulate metalizate, concentrice. În funcţie de dimensiunea
acestora (diametrul şi lăţimea), numărul lor şi poziţia relativă se obţine
o concentrare a curentului electromagnetic de o anumită frecvenţă
într-un punct din spaţiu. Plasând în acest punct o antenă horn de mici
dimensiuni se poate realiza o recepţie a semnalului. Câştigul antenei
Fresnel este foarte mic: cca.26dB.
S
h1 h1
A aer
x
1 apa
r
h2
S
r
z P I
Fig. 1.1.1
Notând cu S sursa aflată la adâncimea h1 faţă de suprafaţa apei,
cu I poziţia hidroforului aflat la adâncimea h2 , cu S sursa imagine a
lui S faţă de suprafaţa apei, cu r şi r respectiv distanţele de la hidrofor
la sursa S şi imaginea S cu R distanţa între S şi I, cu A punctul de
reflexie a razei emise de sursa S pe suprafaţa apei, cu C viteza
sunetului în apă, prin consideraţii geometrice se poate calcula t,
durata de timp între ajungerea impulsului direct pe drumul SI şi
2h1 h2
reflectat pe drumul SAI t .
RC
Notând cu P1 P cos 2ft valoarea directă a presiunii directe, şi
cu fracţiunea impulsului reflectat de suprafaţa apei, P2 valoarea
instantanee a acestei presiuni.
P2 P cos 2f t t
(1.21) [1]
semnul negativ indică o schimbare de fază de 180 care se produce
după reflexia undei în punctul A.
P 2 P 2 1 2 cos 2ft 2
P
2
h1 h2 (1.22)
I 1 2 cos 4f 2
C RC
[1]
valoarea intermităţii I la hidrofor variază între valori maxime şi
minime.
La frecvenţele joase până la 10 kHz acest fenomen apare foarte
clar.
Datorită schimbării temperaturii, salinităţii şi presiunii, în
mediul marin distribuţia vitezei sunetului se schimbă cu adâncimea
astfel:
o scădere a vitezei;
o creştere a vitezei;
un strat de salt negativ;
un strat de salt pozitiv (canal acustic);
strat izotermic la suprafaţa mării.
viteză constantă.
a) c x b) c x c) c x
c0
c1
c2
cn
z
z z z z
z
d) c x x
e) c
c c0
c0
c1
c2
cn z z z
z
Fig. 1.1.2
O metodă simplificată, satisfăcătoare pentru aplicaţii practice,
poate fi efectuată pe baza teoriei geometrice privind propagarea
undelor acustice într-un mediu omogen stratificat. Se admite în acest
caz o variaţie, în trepte a vitezei, considerând că aceasta este constantă
în diferite straturi ale apei.
Dacă viteza este constantă în toate punctele unei regiuni, raza
oricărui sunet emis de sursă poate fi trasat, aplicând legea lui Snellius.
c x
c0 S
c1 0
c2 1
c3 2
c4
c5
cn
z z
Fig 1.1.3
Într-un punct oarecare la care viteza sunetului este C 1 înclinarea razei
faţă de orizontală, conform legii Svellies este:
cos 0
cos 1 C1 unde 0 şi C0 , unghiul şi viteza de referinţă.
C0
Dacă raza acustică trece printr-un strat în care viteza creşte cu
C0
adâncimea figurii 2 cos 1 creşte, C lim , atinsă pe un anumit strat,
cos 0
când raza sunetului se refractă, având formă concavă, în sus sau în jos,
după cum gradientul este pozitiv sau negativ.
În funcţie de mărimea unghiului de incidenţă razele acustice descriu
traiectorii diferite determinate de legile reflecţiei şi refracţiei, ce
acţionează la nivel de separare a straturilor de apă, cu omogenităţi şi
viteze diferite în funcţie de adâncimea z a mării.
Pentru determinarea traiectoriei razei acustice emise sub un
unghi 0 se va analiza mai în detaliu situaţia în care viteza sunetului
descreşte liniar cu adâncimea mării, după o lege de forma celei
prezentate în figura 1.1.4.
G
C z C 0 GC z C 0 1 C z C 0 1 az
C0
Inainte de a discuta despre problem transmiterii si receptiei semnalului
acustic in mediul subacvatic trebuie intelese efectele mediului asupra
procesului de masurare a parametrilor cum ar fi adancimea sau
viteza,si influenta unor factori imprevizibili asupra acestor
masuratori.Putem incerca sa enumeram cativa din acesti factori,
Atenuarea,legat de puterea semnalului emis in mediul
subacvatic,frecventa semnalului emis,salinitatea mediului prin care se
propaga unda acustica,si reflexiile succesive de fund si de suprafata
mediului de propagare.
Salinitatea parametrul mediului in care se propaga unda si care
influenteaza deopotriva viteza si atenuarea undei acustice.
Viteza undei acustice in apa sarata. Viteza este de 1505m/s,dar foarte
multe echipamente executa calculele pentru valoarea de 1500m/s.
Suprafata de reflexie a fundului oceanului sau mai bine zis
proprietatile reflective ale tipurilor de roca din care este facut.
Zgomotul care poate fi din surse externe , dar poate fi datorat
propriului semnal acustic emis,rezultatul este acelasi reducerea
raportului semnal zgomot.
Si nu in ultimul rand frecventa si unghiul de incidenta .Frecventa
difera pentru tipul de echipament sonda sau logh,si influeteaza
atenuarea cel mai mult.In privinta unghiului de incidenta influenteaza
raportul semnal zgomot prin fractiunea reflectata de fundul marii care
devine zgomot.
Atenuarea si alegerea frcventei,este in stransa legatura cu realizarea
caracteristicii de directivitate a antenei acustice ,caracteristica ce
influenteaza puterea de emisie, raportul semnal zgomot, dimensiunile
fizice ale antenei acustice.Frecvente intre 15 si 60 KHz sunt utilizate
pentru masurarea adincimilri mari cu atenuare redusa folosind
traductoare magnetostrictive.Ambarcatiunile usoare folosesc
traductoare electrostrictive la frecvente de 200 la 400 KHz,
traductoare de dimensiuni mici.Frecvente de 300KHz la 1MHz sunt
utilizate de loch,pentru masurarea vitezei.
Largimea razei sau mai bine zis largimea caracteristicii de
directivitate carae este legata de frecventa semnalului ultaacustic emis
si de traductor si care este corect sa o numim antenna acustica
determina fractiunea semnalului reflectat.
Sonde ultrason
p = K × v2
14
O variantă a determinărilor de poziţie este cea a poziţionării absolute
diferenţiale (DGNSS), caz in care are loc mai întâi o poziţionare
(provizorie) de tip SPP, care este îmbunătăţită cu ajutorul
aşanumitelor corecţii diferenţiale.
Corecţiile transmise de receptorul-bază pot fi:
- corecţii de pseudodistanţe (PRC - Pseudo Range Corrections);
- corecţii de variaţie a pseudodistanţelor (RRC - Range Rate
Corrections).
Figura 3.8 Principiul poziţionării diferenţiale (DGNSS) [T. Rus, 2004]
SECŢIUNEA 1
Introducere
1.1 Generalităţi
Dezvoltarea sistemului maritim comercial este însoţită de creşterea
fluxurilor de informaţii, în interiorul sistemului cât şi în exterior. De
aici, necesitatea unui sistem de comunicaţii maritime cu acoperire
globală şi reguli respectate de toate componentele sistemului.
În 1974, prin convenţia SOLAS, se pun bazele unui sistem de
comunicaţii de pericol şi siguranţa. Convenţia SOLAS din 1974 a
devenit unul dintre principalele instrumente a IMO.
Sistemul de comunicaţii maritime folosit de majoritatea navigatorilor
lumii până în 1992, aşa cum este descris în cap. IV al Convenţiei
SOLAS din 1974 şi în reglementările radio ITU, necesită o
supraveghere continuă a radiotelegrafiei Morse pe frecvenţa de 500
KHz pentru navele pasager, indiferent de mărime, şi a navelor cargo
de până la 1600 tdw şi mai mult. Convenţia necesită o comunicare
radiotelefonică pe frecvenţele de 2182 KHz şi 156,8 MHz (VHF –
canalul 16) pentru navele pasager şi de mărfuri de 300 tdw şi peste.
Cu toate că sistemul s-a dovedit eficient peste ani, limitările rază mică
de acţiune, alertare manuală şi supravegherea auditivă au devenit o
problemă.
Avansul tehnologiei a condus membrii IMO la luarea deciziei de
dezvoltare a unui nou sistem bazat pe tehnologia modernă şi
automatizare.
Noul sistem este numit Sistemul global de urgenţe şi siguranţă şi a fost
adoptat de IMO în 1988. El este automat şi asigură o cale de
comunicare eficientă între nave – uscat şi nave – nave. Pentru alertă şi
comunicaţiile radio ulterioare foloseşte mijlocirea radio terestră şi căi
radio prin satelit.
Sistemul va fi aplicat tuturor navelor cargo de 300 tdw şi mai mari şi
tuturor navelor de pasageri în voiaj internaţional, indiferent de
mărime.
Cerinţele GMDSS pentru radiocomunicaţii sunt conţinute în noul cap.
IV al SOLAS 1974. A fost o perioadă de tranziţie la noul sistem în
scopul de a permite industriei anilor respectivi depăşirea tuturor
problemelor de introducere a noului sistem. Tranziţia a început la 1
februarie 1992 şi s-a terminat la 1 februarie 1999. Implementarea
graduală a debutat cu receptoarele NAVTEX pentru recepţia
informaţiilor de siguranţă maritimă şi a EPIRB din 1 august 1993. În
timpul perioadei de tranziţie, navele ce operau cu GMDSS au trebuit
să corespundă cu reglementările din 1988 la cap. IV al SOLAS din
1974.
1.2 Conceptul de bază al GMDSS –ului
Conceptul de bază al GMDSS –ului (prezentat în figurile 1 şi 2) este
acela că autorităţile de căutare şi salvare de la coastă, precum şi navele
din imediata apropiere a navei, sau a persoanei în pericol vor fi
alertate rapid către incident, astfel încât ei să participe la operaţiunile
de căutare şi salvare cu o întârziere minimă. Sistemul este, de
asemenea, folosit pentru comunicaţii de urgenţă şi siguranţă şi pentru
trimiterea de informaţii de siguranţă maritime (avertizări şi previziuni
de navigaţie şi meteorologice şi alte informaţii urgente de siguranţă).
Cu alte cuvinte, orice navă este capabilă, indiferent de zona în care
operează, să efectueze aceste comunicaţii care sunt esenţiale pentru
siguranţa proprie a navei şi a altor nave ce operează în acelaşi zonă. În
acest moment, fiecare guvern participant la Convenţia SOLAS
referitoare la radiocomunicaţii pentru GMDSS ia măsuri pentru a
înfiinţa staţii de coastă pentru servicii de comunicaţii radio terestre şi
spaţiale, aşa cum au fost recomandate de Organizaţia Maritimă
Internaţională şi toate navele ce sunt pe mare trebuie să fie capabile
să:
transmită alerte de distress (pericol) navă-coastă prin cel puţin două
mijloace diferite şi independente, fiecare folosind un serviciu de
radiocomunicaţii diferit;
recepţioneze alerte de distress coastă-navă;
transmită şi să recepţioneze alerte de distress navă-navă;
transmită şi să recepţioneze comunicaţii de căutare şi salvare;
transmită şi să recepţioneze comunicaţii on-scene;
transmită şi să recepţioneze semnale pentru localizare;
transmită şi să recepţioneze informaţii pentru siguranţa maritimă;
transmită şi să recepţioneze radiocomunicaţii de la reţelele şi sistemele
radio de coastă;
transmită şi să recepţioneze comunicaţii punte-punte.
A4 Alte
arii
La nord
(în afară HF 406MHz
de 70º N Ca mai
razei de MF COSPAS-
sau la sud sus
acţiune VHF SARSAT
de 70º S
INMARS
AT)
Sistemul GMDSS se bazează pe ideea folosirii a patru zone de
comunicare maritime pentru a determina caracteristicile operaţionale a
comunicaţiilor radio maritime:
A1 - O zonă cu acoperire radiotelefonică cu cel puţin o staţie de coastă
VHF, în care sistemul DSC este disponibil. O astfel de zonă se
extinde, de obicei, de la 30 la 50 mile marine de la uscat.
A2 - O zonă în afara zonei Al, cu acoperire radiotelefonică a cel puţin
o staţie radio coastă MF, cu sistem DSC la dispoziţie. Această zonă se
poate extinde până la 150 mile marine de la uscat, excluzând orice
zonă A1 prestabilită. În mod practic, acoperirea satisfăcătoare poate fi
adeseori extinsă până la aproximativ 400 mile marine de la uscat.
A3 - O zonă în afara zonelor A1 şi A2, cu acoperirea unui satelit
geostaţionar Inmarsat, în care se foloseşte sistemul de alertare
automată.
Această zonă se întinde între 70 0 latitudine nordică şi sudică, dar
exclude zonele prestabilite A1 şi A2.
A4 – O zonă în afara zonelor A1, A2 şi A3, acoperită de cel puţin o
staţie radio de coastă în gama HF cu sistemul DSC. Această zonă are
acoperire globală.
Caracteristicile echipamentelor pentru nave depind acum de zona de
navigaţie în care se deplasează nava. În plus, comunicarea navală în
sistemul GMDSS necesită un sistem primar şi secundar de apelare de
pericol.
Aceasta presupune un sistem VHF, DSC ca sistem primar pentru o
navă aproape de ţărm, suplimentată de un satelit EPIRB. O navă, într-
o zonă departe de ţărm, poate dispune de un sistem DSC pe frecvenţă
medie, DSC pe frecvenţă înaltă sau satelit Inmarsat pe post de sistem
principal, suplimentat de un satelit EPIRB.
Tipul de echipament pentru sistemul principal este determinat de zona
de navigaţie folosită. Caracteristicile suport sunt definite în cap. IV în
SOLAS pentru cele patru arii navale.
SECŢIUNEA a 2-a
Cerinţe minime de echipament GMDSS pentru nave
Tabelul 2.1 Cerinţele pentru echipamentul GMDSS
Nr
. A
Echipamente A1 A2 A4
crt 3
.
1 VHF cu DSC X X X X
2 SART (2) X X X X
3 NAVTEX A A A A
4 Receptor EGC B B B B
5 EPIRB X X X C
6 2-3 Staţii portabile VHF X X X X
7 Receptor de supraveghere pe2182kHz X X X X
1
(până la 1 feb 1999)
8 2 tonuri de alarmare pe 2182kHz (până la X X X
X
1 feb 1999)
9 MF R/T + DSC X X X
10 plus
11 Inmarsat A, B sau C X
12 HF R/T cu DSC şi telex X X
Observaţii:
A - cerute numai în acele zone în care este disponibil serviciul
NAVTEX.
B - cerute numai în acele zone în care NU este disponibil serviciul
NAVTEX; de asemenea, facilităţile de recepţie EGC sunt incluse în
terminalul standard Inmarsat-C,
C - EPIRB COSPAS-SARSAT pe 406 MHz.
1
administraţia poate extinde aceste cerinţe şi asupra navelor construite după 1 feb. 1997
INMARSAT
COPAS SARSAT
SARSAT SARSAT
şist. COSPAS
+SARSAT (LUT)
RCC-CENTRU
DE
CES COORDONARE
RCC A SALVÃRII
CES- STAbIlE
DE COASTÃ
CRS- STAŢiE
RADIO DE
COASTÃ
REŢELE NAŢIONALE ŞI
INTERNAŢIONALE REŢELE NAŢIONALE ŞI
INTERNAŢIONALE
CRS
MF HF VHF
CRSSSection 1 01 CRS
MF HF VHF
DA
INMARSAT
DACĂ INCIDENTUL S-A PRODUS ÎN
ZONA PROPRIE DE
RESPONSABILITATE
NU
ANUNTAREA NAVELOR
DIN VECÎNÃTATE PRIN
DACÃ INCIDENTUL S-A PRODUS ÎN
BROADCASTS
ALTÃ ZONÃ DE
RCC RESPONSABILITATE
NU
DA
COORDONAREA
DACĂ EXISTĂ UN ALT AŞISENŢEI NAVEI ÎN
CENTRU RCC MAI BINE PERICOL
CES PLASĂT PENTRU
ASISTENŢĂ
DA
Receptor de DSC/CEAS
Apel selectiv digital
-deplasarea frecventa: Spatiu: 1785.0 ± 0.5 Hz, Marcaj: 1615.0 ± 0.5 Hz;
-rata: 100 bps ± 30 x ;
-protocol: respecta diagrama ITU-R Rec.493-10, 541-8, 1082-1;
-modulatia: AFSK;
-alarma: 3.5 s la 4.5 s auto-repetare;
-memorie alarma:50 mesaje;
Receptor DSC
-gama de frecventa: specificatii MF/HF: 2187.5/ 8414.5 si
4207.5/ 6312/12577/16804.5 kHz;
specificatii MF: 2187.5 kHz;
-clasa de emisii: F1B, J2B;
-impendanta antenei: 50 ohm;
-oscilator local: primul:F+54,455 kHz;
al doilea: 54,000 kHz;
al treilea: 456.7 kHz;
-frecventa de stabilitate: ±10 Hz;
-frecventa intermediara:prima: 54,455 kHz;
a doua: 455 kHz;
-Selectivitate: -6 dB: 270 Hz la 300 Hz;
-30 dB: in ± 380 Hz;
-60 dB: in ± 550 Hz;
-sistemul de receptie:dubla conversie superheterodina;
-radiatie:in termen de 2 nW;
-rata de eroare RX: 1 % sau mai putin de 1 μV,tensiune de intrare;
Receptorul general (FS-2570)
-gama de frecventa: 1,606.5 kHz la 27.5 MHz;
-clasa de emisii: J2B, F1B;
-impedenta antenei:50 ohm;
- oscilator local: primul:F+54,455 kHz;
al doilea: 54,000 kHz;
al treilea: 456.7 kHz;
- Selectivitate: -6 dB: 270 Hz la 300 Hz;
-30 dB: in ± 380 Hz;
-60 dB: in ± 550 Hz;
Unitati terminale
IB-583
-display: 10.4” color TFT LCD, 640 x 480;
- CPU:HD6417615 (15.5 MHz) ;
- memorie: flash rom 1 MB, S-RAM: 256 KB;
-FD Drive 1.44MB 3.5”;
-Tastatura: 82taste, IBM PS/2;
-alte functii:text editor, control FD,imprimanta, comanda de la distanta
pentru transmitator-receptor,diagnosticare;
IB-581
-display: 9.5” monocrom LCD, 680 x 480;
-CPU: ALI M6117 (33 MHz);
-memorie:flash rom 2 MB, DRAM 2 MB;
-FD drive 1.44MB 3.5”;
-tastatura:82 taste, IBM PS/2;
Clupajul antenei
- sistem de reglare: CPU controlat complet prin sistem de reglare automată;
-gama de frecventa: 1.6 MHz la 27.5Hz;
-impedanta de intrare:50 ohm;
-antena:cablu de la 7m la 30 m;
-capacitatea de putere: 150 W (FS-1570), 250 W (FS-2570);
- VSWR: 1.5 max;
Interfata
-date de intrare: IEC 61162-1 (NMEA 0183-3);
-pozitia navei (L/L): GGA>RMC>GLL;
-timp: ZDA ;
Sursa de alimentare
-unitatea transmisie-receptieate/unitatea de control
FS-1570 24 VDC: 0.8 A, max. 20 A (TX);
FS-2570 24 VDC: 1.5 A, max. 35 A (TX);
-unitate terminal: IB-583: 24 VDC: 0.6 A;
IB-581: 24 VDC: 0.8 A;
-imprimanta: 24 VDC: 1.5 A;
-unitate de alimentate AC/DC: 100/110/115/220/230VAC, 1 faza, 50/60 Hz;
Starea mediului
-temperatura ambient: -15°C la +55°C;
-umiditatea relative: 93 sau mai putin la 40°C;
-vibratii: IEC 60945;
Diagrama conexiunilor
•RADIOTELEFONIE •DSC •NBDP •NBDP/MSI
490 kHz NAVTEX
518 kHz NAVTEX
2182 kHz 2187.5 kHz 2174.5 kHz
3023 kHz
4125 kHz 4207.5 kHz 4177.5 kHz 4209.5 kHz NAVTEX
4210 kHz
5680 kHz
6215 kHz 6312 kHz 6268 kHz 6314 kHz
8291 kHz 8414.5 kHz 8376.5 kHz 8416.5 kHz
12290 kHz 12577 kHz 12520 kHz 12579 kHz
16420 kHz 16804.5 kHz 16695 kHz 16806.5 kHz
19680.5 kHz
22376 kHz
26100.5 kHz
(a)Frecvenţ
pentru VHF
ele alocate
(a)Canalul
156.3 MHz între nave
6 VHF
(a)Canalul
156.525 MHz pentru alertare DSC
70 VHF
(a)Canalul1
156.650 MHz Între nave MSI
3 VHF
(a)Canalul1 Distress, Siguranţa şi
156.8 MHz
6 VHF Chemare
ARF DE PUTERE
f01 MULT. nf01
SEP LANT ARF DE FR ETAJ FINAL
(putere mica) (xn) PREFINAL ARF M
f01
OL g(t) Ae
AJF
fe
CA
ARF DE PUTERE
ARF +
nf01
SEP MULT.FR MOD ETAJ ARF
(xn) PREFINAL
FINAL
f01
OL Ae
g(t)
AJF
fe
CA
OL
ARF
MOD. FTB1 SF1 FTB2 SF2 FTB3
echilibr. PUTERE
Ae
g(t) O2 O3
AJF f02 f03
fe
CA
RAA MU
A
DIF
OL DF
ACORD
CAF
Transmisia semnalelor radio prin satelit se realizează în modul următor:
Semnalul purtător de informaţie (mesajul) modulează o purtătoare de SIF
sau UIF care este dirijată în spaţiu cu ajutorul unei antene direcţionale, sub
forma unui fascicul ascendent, către o antenă de recepţie a unui satelit
“parcat” de obicei pe o orbită geostaţionară (deci având o poziţie fixă faţă de
staţia de emisie).
Satelitul este un sistem activ, adică nu reflectă pur şi simplu semnalele
primite de la staţia de emisie, ci le procesează în vederea retransmisiei lor.
Modulul destinat recepţiei – procesării – retransmisiei semnalelor se
numeşte transponder (transmitter + responder). Un satelit dispune de un
număr variabil de transpondere, fiecare lucrând pe o anumită frecvenţă. Un
transponder poate funcţiona şi în regim de semitransponder (half –
transponder).
Semnalele sunt transmise spre Pământ de către antenele de emisie a
satelitului sub forma unui fascicul descendent (downlink) care este
recepţionat de staţiile terestre de recepţie. De obicei, frecvenţele purtătoare
ale celor 2 fascicule – uplink şi downlink - sunt diferite.
Zona (suprafaţa) terestră asupra căreia radiază antene de emisii a satelitului
se numeşte “zona de acoperire” sau footprint. O instalaţie de recepţie
amplasată oriunde în această zonă poate capta semnalele provenite de la
satelit, stabilind o legătură directă între punctele de emisie şi recepţie – via
satelit.
În esenţă, transmisia prin satelit este o transmisie de cca. 30.000 Km ce
utilizează un singur releu între punctele de emisie şi recepţie. Avantajul
acestei transmisii nu constă numai în faptul că utilizează un singur releu, mai
degrabă în aceea că acoperă o suprafaţă terestră foarte mare.
Amănunt interesant: cu toată viteza enormă cu care se propagă u.e.m.
(300.000 Km/s) semnalele recepţionate au o întârziere de cca. 250 ms faţă de
momentul emisiei.
Zonele de acoperire sunt reprezentate pe hărţi prin curbe de nivel constant,
indicând puterea (EIRP) sau densitatea ei la suprafaţa solului (PFD).
Forma zonei de acoperire şi mărimea ei depind de orientarea antenei de
emisie şi de puterea satelitului.
Din punct de vedere al dimensiunii fasciculului semnalelor emise, acestea se
clasifică în următoarele tipuri:
globale (global beam) – acoperă cca. 40% din suprafaţa globului pământesc,
emisferice (henisphere beam) – acoperă cca. 10+20% din suprafaţa globului,
largi, de câştig mediu (wide beam sau medium gain) – acoperă aproximativ
suprafaţa Europei
înguste, sau reduse, de câştig mare (spot, superbeam sau high gain) –
acoperă suprafaţa câtorva ţări.
Caracteristicile tehnice şi reglementările juridice conduc la clasificarea
generală a sateliţilor geostaţionari în:
sateliţi de telecomunicaţii
sateliţi de radiodifuziune
sateliţi meteorologici
sateliţi ştiinţifici
sateliţi militari etc.
Metode de transmisie a semnalelor utilizate
în radiocomunicaţiile prin satelit
3 INMARSAT-B
Din 1994, funcţiile de comunicaţii ale sistemulului Inmarsat-A au fost
preluate de sistemul Inmarsat-B. Inmarsat-A este un canal de comunicaţii
analogic tipul de modulaţie MF, şi îşi va înceta funcţionarea în 2007.
Inmarsat-B este un canal de comunicaţii dezvoltat pe tehnologie digitală şi
va înlocui în totalitate din 2007 canalul Inmarsat-A. Inmarsat-B furnizează
comunicaţii de calitate telefonice, fax, telex şi date.
Principalele caracteristici ale sistemulului Inmarsat-B:
tehnologie digitală;
reduce banda ocupată de un canal;
cost redus;
utilizează focalizarea puterii emise de satelit.
Inmarsat Mobile Number (IMN) pentru SES Inmarsat-B este format din 9
cifre. Prima cifră este “3”.
Inmarsat-B are o acoperire similară sistemului Inmarsat-A şi oferă servicii
de comunicaţii de distress în conformitate cu cerinţele IMO.
Interfețe hardware
Prezentare generală
Unitățile electronice ale SAILOR Fleet77 și SAILOR Fleet55 au
următoarele interfețe hardware:
• analogic RJ11 numărul 1 (X1)
• analogic RJ11 numărul 2 (X2)
• analogic RJ11 numărul 3 (X3)
• receptor 1 (X4)
• Receptor 2 (X5) (pentru o utilizare viitoare)
• ISDN (Integrated Services Digital Network) (X7)
• USB (Universal Serial Bus) (X8)
• Ethernet (X9)
• Conector serial 1 (X10)
• NMEA 0183 (X11)
• 4 discrete I / O (X12)
• Conector alimentare (X13)
Toate conectori pentru aceste interfețe se găsesc pe partea din spate a
unității electronice:
Aceste interfețe pot fi utilizate pentru diferite servicii Inmarsat Fleet.
Receptor ISDN
Tastatura ISDN telefon și ecranul încorporat permit apelarea și controlul
asupra BDU și asupra antenei .
Alarma de pericol
Unitatea de alarmă de pericol oferă activarea de la distanță a unei alarme
daca o alertă transmite și indica apeluri de primejdie .
Servicii de comunicații
SAILOR 77 Fleet + oferă următoarele servicii :
• ISDN : - 64 kbps serviciilor de date mobile ( UDI ) .
- 128 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- 56 kbps Mobile Data Service ( V110 ) .
- 110 kbps Mobile Data Service ( V110 )
- Discurs 4,8 kbps
- 9,6 kbps fax
- Discurs de 64 kbps
- Audio 3.1 kHz
Echipamente suplimentare .
• RS - 232 : - 64 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- Mobile Packet Data Service ( MPDS )
• RS - 422 : - 64 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- Mobile Packet Data Service ( MPDS )
• USB : - 64 kbps Mobile Data Service ( UDI )
- Mobile Packet Data Service ( MPDS )
• Analogic: - 4,8 kbps vorbire / 64 kbps vorbire .
- 9,6 kbps fax / 3.1 kHz ( de exemplu, fax gr.3 )
Interfața de control
RS-232/RS-422 sau Portul USB permite conectarea unui PC pentru
configurarea sistemului SAILOR 77 Fleet + BDU .
Un program de calculator ( SAILOR VtLite ), care oferă software-ul pentru
a opera și configura MCU, este furnizat pe CD (necesita cel putin Windows
98).
Comunicarea internă
Echipamentele conectate la diferite interfețe pot comunica unul cu altul
printr-un MSN interior (Mobile Subscriber Number) alocat pentru fiecare
unitate.
CD
CD ROM-ul livrat împreună cu SAILOR 77 Fleet + conține:
program pentru controlul de la PC (SAILOR VtLite)
manuale
ghiduri de aplicare
driverele de modem
și alte informații utile
Echipamente suplimentare
ISDN suplimentare Telefoane
Suplimentară Unitatea de alarma pentru pericol
telefoane ISDN
ISDN / adaptor USB pentru 128 kbps/110 kbps date transmisie pentru PC
Telefoanele analogice DTMF
Telefax grupa 3 si grupa 4
PC
Imprimanta w/RS-232 carte de serie
Atenție!
Regiunea Oceanica folosita ultima dată cand sistemul a fost în funcțiune va
fi căutata.
Modul Inactiv
Când în modul inactiv Handset ISDN afișează:
Indicatorul de semnal indică puterea maximă a semnalului de către toate
segmentele indicate întuneric.
Atunci când terminalul este ocupat, linia de stare indică tipul de serviciu
utilizat (indicat pe toate Telefoane ISDN conectate la terminal):
4.8k vorbire - apel în curs de voce low cost
64k vorbire - apel în curs de voce de înaltă calitate
MPDS apel - apel în desfășurare MPDS
Apel fax - apel de fax în curs de desfășurare
3.1kHz audio - apel audio în curs de desfășurare
Apel UDI - apel de date in curs de desfasurare
128k UDI - apel în desfășurare de date 128k
Apelare
Ansamblul scanner-ului
Acesta include o antena, o unitate de rotire si un monitor obtional de
functionare. Daca sistemul include un transciever integrat, atunci acesta face
si el parte din ansamblul scanner-ului. Daca sistemul folosete un transciever
„bulk head”, atunci unitatea transciever-ului nu este inclusa in ansamblul
scanner-ului.
Unitatea antenei
10 cm banda S (deschidere 9 sau 12 ft) sau 3 cm banda X (deschidere 4,6
sau 8 ft)
Monitorul
Daca se potriveste, antena monitorului este montata pe unitatea de rotire.
Transciever-ul
Masthead (montat ca parte integranta a ansamblului scanner-ului) sau „bulk
head”( montat ca unitate separata sub punte).
Unitate de control a scanner-ului – folosita pentru a opri si porni scanner-ulu
este disponibila doar pentru radarele de banda S.
Ansamblul consolei
Configuratii software
O imagine realizată de un artist grafic sugerând poziționarea față de Terra a unuia din
sateliții sistemului GPS
Global Positioning System (din engleză; în traducere liberă, Sistem de Poziționare
Globală; prescurtat GPS, care se citește gi-pi-es) este un sistem global de navigație prin
satelit și unde radio. Sistemul GPS este o rețea de sateliți care orbitează în
jurul Pământului în puncte fixe deasupra planetei, transmițând semnale tuturor receptorilor
aflați la sol. Aceste semnale conțin un cod de timp și un punct de date geografice care
permit utilizatorului să primească poziția exactă în care se află, viteza și ora din orice
regiune de pe planetă. GPS funcționează în orice condiții meteorologice, oriunde în lume,
24 ore pe zi.
Principalul sistem de poziționare prin satelit de tip GPS este sistemul
militar american numit "Navigational Satellite Timing and Ranging" (NAVSTAR). Acest
sistem, inițiat și realizat de către Departamentul Apărării al Statelor Unite ale
Americii (DOD), poate calcula poziția exactă = coordonatele geografice exacte ale unui
obiect pe suprafața Pământului, cu condiția ca acesta să fie echipat cu dispozitivul necesar
- un receptor GPS. NAVSTAR utilizează sistemul geodezic WGS84, la care se referă toate
coordonatele geografice calculate de sistem.
În prezent, sistemul GPS este utilizat în numeroase domenii, aviație și marină,
găsirea rutelor pentru șoferi, crearea hărților, cercetare seismică, studii climatice, căutare
de comori etc. Obiectul poate fi și o persoană, care poate astfel să se orienteze pe pământ,
pe apă, în aer sau și în spațiu (în apropierea Pământului).
Cuprins
1Istoric
2Funcționare
2.1Segmentul spațial
2.2Segmentul de control
2.3Segmentul utilizatori
2.4Stabilirea poziției spațiale
2.5Semnalul GPS
2.5.1Recepționarea semnalelor
2.5.2Înregistrarea datelor
2.5.3Surse de erori pentru semnalul GPS
2.6Receptor
2.6.1Software
3Aplicații
3.1Civile
3.2Militare
4Alte sisteme GPS
5Pericole
6Referințe și note
7Vezi și
8Legături externe
9Bibliografie
Istoric[modificare | modificare sursă]
Block II: se deosebesc esențial de sateliții din generația precedentă, prin faptul că
aveau implementate tehnicile de protecție disponibilitate selectivă (selective availability)
și acces restrictiv (anti-spoofing). Durata medie de viață a acestor sateliți era de 6 ani,
fiind înlocuiți începând cu anul 1995. Primul satelit din cei 9 inițiali, în greutate de cca.
1500 kg, a fost lansat în februarie 1989, iar ultimul în octombrie 1990. La bordul fiecărui
satelit se aflau patru ceasuri atomice, două cu cesiu și două cu rubidiu.
Block IIF (Follow on): acești sateliți în număr de 12 au fost concepuți de Boeing;
prima lansare a fost în mai 2010, ultima în februarei 2016. Durata lor de viață este de
minim 12 ani. Sateliții transmit un nou semnal civil pe frecvența L5.
Block III: primii 10 sateliți vor fi construiți de Lockheed Martin Corporation și vor
emite un nou semnal civil L1C pe frecvența L1. Vor fi lansați în perioada 2016-2017. [8]
cod pseudoaleator, este un simplu cod I.D., ce identifică satelitul care a transmis
informația.
date efemeride, sunt transmise în mod constant de către fiecare satelit, și conțin
informații importante despre starea satelitului, data și ora curentă; această parte a
semnalului este esențială pentru determinarea poziției curente.
Modul absolut folosește un singur receptor GPS, iar precizia de poziționare este de
circa 10 – 15 m; este utilizabil în cazuri în care nu se cere o precizie mare (navigare pe
mare)
Modul diferențial presupune folosirea a două receptoare, dintre care unul are rolul
de stație de bază, fiind instalat într-un punct fix cu coordonate cunoscute. Se măsoară
diferența dintre coordonatele punctului cunoscut și cele rezultate pentru același punct din
analiza semnalelor GPS. Aceste diferențe se folosesc pentru corectarea coordonatelor
determinate cu un receptor mobil în alte puncte din zona respectivă. Acest mod de lucru
este foarte precis (1 – 5 cm), dar distanța dintre receptorul mobil și stația de bază fixă nu
are voie să depășească 30 km.
În general sistemul militar american NAVSTAR este foarte precis; totuși, pentru folosirea
sa de către alte organizații sau state, de obicei numai pentru scopuri civile (navigație
rutieră ș.a.), NAVSTAR pune la dispoziție doar o exactitate redusă. De asemenea, SUA își
rezervă dreptul de a nu mai pune deloc la dispoziție sistemul, de exemplu în cazul unor
conflicte militare ș.a.
Înregistrarea datelor[modificare | modificare sursă]
Înregistrarea datelor primite de la sateliți poate fi efectuată prin două modalități:
dispozitive dedicate: pentru navigație terestră (auto, moto, camioane) sau maritimă
(plottere , sonare, radare, transceivere)
dispozitive mobile: (PDA, tablet PC, smartphone, telefon mobil, cameră foto)
înzestrate cu funcție GPS
module care se conectează la un calculator laptop
hand-held (ținute în mână): cu funcții pentru diverse
activități: drumeție, fitness, ciclism, pescuit, vânătoare, jocuri cu poziționare GPS
(Geocaching). [12]
Software[modificare | modificare sursă]
Software comercial cu hărți preinstalate:
iGO
GARMIN
Google Maps
McGuider
Mio Map
Navigon
NavNGo
Sygic
TomTom [13][14][15]
Open source:
Google Earth
MoNav
Nav4All
Navit
Waze
OsmAnd [16][17][18]
Aplicații[modificare | modificare sursă]
În prezent, sistemul GPS-ul este utilizat în numeroase domenii, având aplicații civile și
militare semnificative.
Civile[modificare | modificare sursă]
Sistemul GPS are o multitudine de aplicații civile dintre cele mai diverse în multe dintre
domeniile de activitate umană.
Telefoane mobile
Navigație și localizare rutieră: localizarea autovehiculelor în trafic, găsirea rutelor
pentru șoferi
Transporturi aeriene și navale: ghidarea prin GPS a aeronavelor, în zbor, pentru
aterizare și decolare în condiții de vizibilitate slabă; conducerea navelor pe rutele cele
mai scurte și sigure.
Topografie și geodezie
Cercetare seismică
Studii climatice
Minerit: localizarea și cartografierea zonelor bogate în zăcăminte, utilaje conduse
prin GPS, managementul flotei de utilaje.
Construcții: utilajele pot fi dotate cu senzori GPS de mare precizie.
Agricultură: managementul suprafețelor de teren și asistarea lucrărilor agricole
cu tractoare care sunt dotate cu sisteme automate de conducere ghidate prin GPS.
Zootehnie: fermele pot utiliza tehnologia GPS pentru localizarea animalelor, sau
implementarea de garduri virtuale.
Silvicultură: gestiunea pădurilor prin introducerea tuturor datelor din
amenajamentele forestiere în baze de date
Recreațional: sport (ciclism, înot, alergare, camping), petrecerea timpului
liber, orientare în natură, jocuri care presupun existența unui receptor GPS
(Geocaching, golf).
Ceas de mare precizie: ceas sincronizat în permanență cu ceasurile atomice cu care
este dotat sistemul de sateliți. [19]
Militare[modificare | modificare sursă]
Așezare geografică
Assisted GPS
Coordonate geografice
Sistem Informațional Geografic
GPS Diferențial
Localizator GPS
OpenStreetMap
Poziție calculată
WAAS
Legături externe[modificare | modificare sursă]
Cuprins
1Scurt istoric
2Caracteristici
2.1Segmentul spațial
2.1.1Sateliții GLONASS
2.2Segmentul de control
2.3Segmentul utilizator
2.3.1Receptoare
3Domenii de utilizare
4Note
5Vezi și
6Legături externe
Scurt istoric[modificare | modificare sursă]
Poziționarea celor 24 de sateliți GLONASS
Dezvoltarea sistemului GLONASS a început în Uniunea Sovietică în anul 1976, proiectul
fiind complet în 1995. Primul satelit din sistemul GLONASS a fost Tsiklon lansat 12
octombrie 1982 și avea scopul de a furniza rachetelor balistice ale submarinelor o metodă
pentru o poziționare mai exactă. Pentru o acoperire totală a țării era nevoie de 18 sateliți.
Din 1982 până în aprilie 1991, Uniunea Sovietică a lansat cu succes 43 sateliți GLONASS
și 5 sateliți de test. La destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, au rămas operationali 12
sateliți pentru folosirea limitată a sistemului.
Între anii 1989-1999 datorită dificultăților economice întâmpinate de Rusia, au fost tăiate
80% din fondurile de dezvoltare ale sistemului GLONASS.
În perioada 2001-2011, au fost cheltuiți 4,7 miliarde de dolari pentru sistemul GLONASS,
iar pentru perioada 2012-2020 au fost alocate încă 10 miliarde de dolari. Începând din
2007 la program participă și guvernul indian [1]. În martie 2008 sistemul nu era complet,
însă era funcțional, având 16 sateliți activi [2], asigurând o acoperire de 66 % din timp
pentru teritoriul Rusiei și 56 % la nivel global.
Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Sistemul GLONASS este alcătuit din trei segmente principale: spațial, control și
utilizatori.
Segmentul spațial[modificare | modificare sursă]
O caracteristică a sateliților GLONASS este aceea că un satelit va ocupa aceeași poziție
după 8 zile, neexistând o repetare identică după o zi siderală, deoarece acea poziție va fi
ocupată de alt satelit. Acest lucru este diferit față de sateliții GPS unde există o repetare
identică după o zi siderală.
Sateliții GLONASS[modificare | modificare sursă]
3
• 13.2. Elemente caracteristice din compunerea sondelor
ultrason
• Pentru a măsura adâncimea apei este necesar să se emită oscilaţii
ultrasonice, să fie recepţionate şi să se măsoare intervalul de timp
scurs din momentul emisiei până în momentul recepţiei.
• 13.2.1 Schema bloc a sondei ultrason
• Elementele caracteristice ale sondei ultrason sunt reprezentate
în schema bloc din fig.13.2.
• Indicatorul de adâncime (I) are rolul de a indica adâncimea
măsurată şi de a comanda generatorul de impulsuri pentru
declanşarea emisiei impulsurilor de ultrasunete.
• Înregistratorul de adâncime (Ig.) are rolul de a înregistra
adâncimea măsurată şi de a comanda generatorul de impulsuri
pentru declanşarea emisiei impulsurilor de ultrasunete.
• Generatorul de impulsuri (G.I.) are rolul de a produce impulsuri
electrice de înaltă frecvenţă necesare excitării vibratorului de
emisie.
4
I - indicatorul de adâncime; V.E - vibratorul de emisie;
Ig. - înregistratorul de adâncime; V.R - vibratorul de recepţie;
G.I - generatorul de impulsuri; A - amplificatorul.
9
a) –înfăşurare b) - secţiune prin vibrator
12
1 – disc 6 – contacte
2 – reductor 7 – came
3 – motorul electric 8 – bec cu neon
4 – regulatorul automat 9 – secundarul transformatorului
rotitor
5 – scală 10 – primarul transformatorului rotitor
14
1- termocatodul (K)
2 - electrodul modulator (W)
3 - anodul accelerator (A1)
4 - bobina de focalizare (B)
5 - bobinele de deviaţie XX şi YY
6 - ecranul luminescent (E)
7 - stratul de grafit (G).
3
• Fg - forţa gravitaţională;
• Fc - forţa centrifugă.
• m - masa satelitului;
• g - acceleraţia gravitaţională;
• ρ0 - distanţa de la centrul de masă al Pământului la SAP;
• ω - viteza unghiulară a SAP în raport cu centrul de masă al
Pământului.
• Acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de distanţa de la
centrul de masă al Pământului, conform formulei
(aproximative), astfel:
unde:
• - g0 - acceleraţia gravitaţională la suprafaţa terestră;
• - R - raza Pământului.
Înlocuind valoarea lui g în prima condiţie se obţine:
8
• Primii cinci parametri caracterizează poziţia orbitei SAP într-un
sistem de referinţă raportat la sfera terestră, al şaselea parametru,
poziţia SAP pe orbită.
• Pentru determinarea poziţiei navei este necesar să se cunoască
coordonatele SAP în momentul observării acestuia. Acestea se
determină cu formulele mecanicii cereşti. Valorile iniţiale pentru
calcul sunt parametrii orbitei nominalizaţi mai sus.
• Sub influenţa asimetriei câmpului gravitaţional a Pământului
orbita SAP îşi modifică continuu orientarea.
• Deoarece orbita SAP se modifică continuu mesajul satelitului
trebuie să conţină nu numai parametrii iniţiali corespunzători
oricărui moment ci şi corecţiile periodice reînnoite ale acestora.
• Particularităţile orbitelor sateliţilor artificiali ai Pământului
• Particularităţile metodelor de utilizare a SAP în scopul navigaţiei
depind semnificativ de orbita pe care aceştia sunt lansaţi, zona
de vizibilitate şi durata de observare.
• Orbitele SAP din punct de vedere al particularităţilor metodelor
de determinare a punctului navei se clasifică după următoarele
criterii:
9
• înclinarea i a planului orbitei în raport cu planul ecuatorului
terestru:
- orbite ecuatoriale, pentru i = 0;
- orbite polare, pentru i = 90;
- orbite înclinate pentru 0 < i < 90.
• înălţimea H a orbitei deasupra suprafeţei terestre:
- orbite joase, pentru H<5000 km;
- orbite medii pentru H ≈ 20000 km;
- orbite înalte, pentru H>20000 km.
• La alegerea parametrilor (înălţimea H şi înclinarea i) se au
în vedere următoarele considerente:
– influenţa pe orbită a factorilor perturbatori să fie atât de mică
încât să fie posibilă prognozarea parametrilor de mişcare pe o
perioadă prestabilită;
– înălţimea H a orbitei să asigure o zonă de vizibilitate maximă
şi o durată de situare a SAP în zonă de vizibilitate cât mai
mare;
10
• Dintre orbitele joase, cele mai utilizate pentru scopuri de
navigaţie sunt cele cu înălţimea cuprinsă între 1000...1200 km,
iar dintre cele înalte sunt cele corespunzătoare orbitelor
sincrone. Sateliţii utilizaţi sunt orbitali sau geostaţionari.
• Sateliţii orbitali execută o mişcare de revoluţie, cu o perioadă
egală cu cea de rotaţie a Pământului, în sensul acesteia (având
mişcarea relativă nulă în raport cu Pământul).
• Influenţe perturbatoare asupra mişcării sateliţilor
artificiali ai Pământului
• Mişcarea unui corp cosmic, inclusiv a unui satelit artificial,
numai sub acţiunea forţei centrale, reprezintă mişcarea
neperturbată (Keppleriană) şi este mişcarea fundamentală care
stă la baza calculului orbitelor.
• În realitate, însă, în mişcarea oricărui corp cosmic şi în special în
cazul SAP se manifestă o multitudine de influenţe suplimentare,
care, deşi nu modifică esenţial caracterul mişcării, provoacă
perturbaţii mai mari sau mai mici, periodice sau proporţionale cu
timpul (perturbaţii seculare ale parametrilor orbitei SAP).
• Perturbaţiile în mişcarea sateliţilor sunt cauzate de următorii
factori: 11
– rezistenţa provocată de atmosfera terestră;
– neomogenitatea câmpului forţelor de atracţie ale Pământului;
– câmpurile de atracţie ale celorlalte corpuri cereşti;
– presiunea radiaţiei solare.
• Deşi au valori mici, aceste perturbaţii, în decursul unui timp
îndelungat, pot modifica în mod apreciabil orbita iniţială, făcând
necesară aplicarea unor corecţii pentru menţinerea parametrilor
între anumite limite impuse.
• Pentru stabilirea şi aplicarea unor corecţii eficiente trebuie să se
urmărească poziţia satelitului prin diverse mijloace şi în funcţie
de abaterile constatate să se stabilească corecţiile necesare.
• Rezistenţa provocată de atmosfera terestră
• Pentru sateliţii artificiali plasaţi pe orbite situate în zona de
tranziţie de la atmosfera terestră la spaţiu cosmic, rezistenţa
provocată de particulele de gaze întâlnite în timpul mişcării lor
produce reducerea progresivă a vitezei şi modificarea continuă
(seculară) a formei orbitei lor
12
• Frânarea cea mai puternică se produce atunci când satelitul
parcurge porţiunea din orbită situată în zona perigeului, adică la
înălţimea minimă faţă de suprafaţa Pământului. Ca urmare a
frânării se micşorează energia totală a satelitului, ceea ce are ca
efect micşorarea însemnată a înălţimii apogeului, dar şi a
perigeului.
• Excentricitatea orbitei se micşorează continuu, aceasta tinzând
să devină circulară. Frânarea satelitului creşte progresiv şi, în
final, el sfârşeşte prin intrarea în straturile dense ale atmosferei
unde este distrus prin ardere, datorită încălzirii produse prin
frânare.
• Pentru înălţimi ale perigeului mai mari de 1000 km durata de
existenţă a satelitului pe orbită este foarte mare, pentru sateliţii
geostaţionari, durata de existenţă este practic nelimitată
• Neomogenitatea câmpului forţelor de atracţie a
Pământului
• Câmpul real al forţelor de atracţie a Pământului, nu este un câmp
uniform, în primul rând datorită faptului că forma acestuia nu
este sferică, iar în al doilea rând, din cauza neuniformităţii
dispunerii masei interioare, respectiv aşa numita anomalia
gravitaţională. 13
• Principala perturbaţie a orbitei se manifestă prin modificarea
longitudinii nodului ascendent care după N rotaţii de la lansare
devine :
N = 0 + N
unde: 0 este valoarea iniţială a longitudinii nodului ascendent;
• - perturbaţia seculară a longitudinii după efectuarea unei
rotaţii.
• Pentru înclinări ale orbitei 0< i <90 (cos i >0) nodul ascendent
al orbitei se deplasează (mişcarea de precesie ) în sens opus
celui de rotaţie al Pământului cu o viteză (d/dM) cu atât mai
mare cu cât este mai mică înclinarea i a orbitei. Viteza de
precesie a orbitei depinde în primul rând de înclinarea acesteia şi
de parametrul p al orbitei.
• Pentru o înclinare a orbitei i = 90, orbită polară, viteza de
precesie este nulă. O altă perturbaţie cu caracter secular datorită
turtirii Pământului, deci a îndepărtării câmpului sau de atracţie
de un câmp central se manifestă prin rotirea axei mari a orbitei
în planul său, adică prin modificarea distanţei unghiulare a
perigeului faţă de nodul ascendent, parametrul .
14
• Pentru o înclinare a orbitei, i = 63.5 parametrul rămâne
constant, d/dM = 0. În conformitate cu formulele de mai sus
viteza de precesie şi de rotaţie a axei mari sunt invers
proporţionale cu pătratul parametrului p al orbitei. Rezultă că
pentru sateliţii situaţi pe orbita de ordinul zecilor de mii de km,
perturbaţiile produse de necentricitatea câmpului de atracţie al
Pământului se atenuează foarte mult, devenind neglijabile.
• Metode de determinare a punctului navei
• Parametrii de poziţie utilizaţi în navigaţia satelitară sunt distanţa
(distanţa receptor – satelit) şi diferenţa de distanţă.
• Determinarea distanţei se face prin măsurarea diferenţei de timp
scurs dintre momentul emiterii şi recepţiei semnalului;
• Pentru determinarea diferenţei de distanţe se măsoară variaţia
frecvenţei semnalului emis de satelit (efectul Doppler).
• DETERMINAREA PUNCTULUI NAVEI PRIN METODA
DISTANŢELOR
15
• Constă în măsurarea intervalului de timp necesar propagării
semnalului de la satelit la observator.
• funcţie de viteza de propagare, distanţa este:
• exprimată vectorial:
• unde:
– dOS este distanţa observator-satelit;
– c - viteza luminii;
– ρi(di) – distanţa înclinată;
– R – raza Pământului;
– H – înălţimea orbitei satelitului.
16
• Punctul observatorului O se află la intersecţia mai multor
izosuprafeţe de formă sferică de rază ρi cu centrele SI (xsi, ysi, zsi),
ceea ce necesită existenţa mai multor sateliţi vizibili simultan.
• xO, yO, zO, sunt coordonatele carteziene ale observatorului ce
trebuie determinate;
• xi, yi, zi sunt coordonatele carteziene cunoscute a unui număr
diferit de sateliţi;
• ρi - distanţa dintre observator şi satelitul i;
• Punctul O(x, y, z) este soluţia sistemului:
1
• Poziţia vectorilor purtători de receptoare GPS este determinată
prin măsurarea distanţelor înclinate (pseudodistanţe, din care trei
sunt necesare pentru determinarea punctului, iar cea de-a patra
pentru sincronizarea timpului, (ceasul receptorului nu este
sincronizat cu ceasul satelitului);
• Erorile apărute ca urmare a acestei nesincronizări determină
folosirea parametrului numit “pseudodistanţă” la cel puţin patru
sateliţi vizibili, situaţi pe orbitele lor precis determinate.
• Precizia ridicată în
determinarea poziţiilor
de pe sfera terestră face
ca acest sistem să fie folosit
în activităţi (geodezie,
construcţii speciale, etc.) ce
necesită un grad ridicat de
precizie al parametrilor de poziţie absoluţi;
2
• Sistemul NAVSTAR – GPS s-a dezvoltat începând cu anul 1973
ca un sistem militar, pentru ca în prezent să fie accesibil şi
pentru utilizatori civili. Acoperirea globală în trei dimensiuni a
fost realizată în anul 1991.
• Caracteristici
• înălţimea orbitei - 20200 km;
• perioada - 12h;
• frecvenţa de lucru - 1575 MHz;
- 1228 MHz;
• informaţii de poziţie şi navigaţie: - în patru dimensiuni: x, y, z,
t;
• program de lucru - continuu;
• precizie - 15 m, 0,1 noduri: în codul
P
• număr de sateliţi - 24;
• orbita - constantă, repetabilă;
• ceasul satelitului - cu cesiu, rubidiu.
3
• Compunere
• segmentul spaţial;
• segmentul de comandă şi control;
• segmentul utilizatori.
• SEGMENTUL SPAŢIAL
• Cuprinde un număr de 24 de sateliţi GPS distribuiţi pe 6 plane
orbitale de la A la F, egali spaţiaţi între ei.
7
• Planele orbitelor au o înclinare de 550 faţă de planul ecuatorului;
perioada de 11h 58min.
• Această configuraţie asigură un minimum de 4 sateliţi cu o
elevaţie corespunzătoare care să îl facă radiovizibili în acelaşi
timp pentru un receptor GPS aflat în orice punct de pe sfera
terestră.
• Ascensiunea dreaptă între două plane orbitale este de 60.
• Caracteristicile principale
ale sateliţilor GPS
• greutate, aproximativ 480 kg;
• puterea generată de panourile
solare stocată în baterii Ni-Cd
este de 450 W;
• emisie în banda L în frecvenţele
L1 = 1575,42 MHz (19.05 cm)
şi L2 = 1227,60 MHz (24,45
cm), ambele multipli întregi ale frecvenţei de bază de 10,23 MHz;
8
• informaţiile transmise în cele două frecvenţe sunt codate de un
sistem de modulaţie PRN (Pseudo Random Noise), pe frecvenţa
purtătoare;
• frecvenţa de lucru cu un standard ridicat de performanţă (ceasuri
cu rubidiu şi cesiu);
• se identifică printr-un număr de identificare PRN
• Informaţiile de la sateliţii GPS
• Informaţiile de la sateliţii GPS sunt clasificate în:
– informaţii pentru utilizatori militari autorizaţi;
– informaţii pentru utilizatori civili.
• Informaţiile sunt transmise sub forma a două pseudocoduri:
– codul P sau Y pentru utilizatori autorizaţi;
– codul C/A (Coarse / Acquisition), achiziţie ordinară;
– codul SA (Selective Availability), acces selectiv.
• Codurile C/A şi SA sunt destinate utilizatorilor neautorizaţi.
• Sistemul GPS asigură două nivele de precizie a informaţiilor
pentru poziţionare astfel:
9
– nivelul standard SPS (Standard Positioning System);
– nivelul precis PPS (Precise Positioning System).
• Nivelul precis derivă din codul precis P, iar cel standard din
codul C/A. Informaţiile în codul P sunt transmise în banda L1 şi
L2 iar cele în codul C/A numai în banda L1.
• Informaţiile în codul P asigură precizia în punct la un nivel de
10 m, iar cele în codul C/A la un nivel de 100 m cu o
probabilitate de 95 % (informaţiile în codul C/A fiind degradate
controlat).
• Parametrii orbitei GPS
• Sistemul Navstar GPS este un sistem simplex, de la sateliţi la
receptorul GPS, unde intervalul de timp al semnalului GPS este
transformat în distanţă funcţie de viteza de propagare a
semnalului.
• Pentru determinarea poziţiei navei în timp real semnalul GPS
este codat, iar frecvenţele purtătoare sunt modulate în codul PRN
ce constă în secvenţe binare ce pot fi identificate fără eroare.
Determinarea pseudodistanţelor se face funcţie de acest cod de
referinţă, ce poate fi un cod precis P sau standard C/A.
10
• În codul P frecvenţa de emisie este de 10.23 MHz, perioadă 266
de zile. Fiecărui satelit i se atribuie un segment de timp de şapte
zile, astfel că el poate emite în aceeaşi frecvenţă şi poate fi
identificat fără dubiu. Această tehnică poartă numele de CDMA
(Code Division Multiple Access – Cod de acces multiplu).
Fiecare segment de cod este adus la zero la miezul nopţii (0h
UTC) între zilele de sâmbătă şi duminică.
• În codul C/A frecvenţa de emisie este de 1.023 MHz, perioadă 1
milisecundă.
• Structura semnalului sateliţilor GPS
• Tehnica de emisie a
semnalului sateliţilor GPS
se numeşte modulaţie
binară bifazică.
11
• Efemerida şi almanahul GPS
• Efemerida satelitului conţine, în general, informaţiile referitoare
la poziţia satelitului pe orbita GPS. Aceste informaţii se transmit
sub forma unui semnal numit semnal de navigaţie al satelitului.
El este determinat de segmentul de control al sistemului GPS şi
este transmis la toţi sateliţii GPS.
• Pentru a recepţiona informaţiile GPS în timp real utilizatorul
trebuie să aibă acces la informaţiile referitoare la poziţia şi
timpul satelitului.
• Efemerida satelitului este generată în doi timpi astfel:
– o efemeridă de referinţă bazată pe observaţii săptămânale de
la cinci staţii de control de la sol la satelit;
– diferenţele dintre efemerida de referinţă şi observaţiile
curente ale staţiilor de la sol.
• Acest semnal este procesat şi transmis pentru toţi sateliţii
sistemului, spaţial vizibili şi conţine corecţiile ionosferice,
troposferice şi relativiste. Aceste valori măsurate sunt corectate
la fiecare 15 minute. Pentru fiecare asemenea interval sunt
generate 2 observaţii, pentru fiecare satelit şi staţie de control.
12
• Observaţiile corectate sunt folosite pentru a estima valorile
următoarelor elemente:
– şase elemente orbitale per satelit;
– trei parametri de ceas per satelit;
– trei coeficienţi ai presiunii radiaţiei solare per satelit;
– doi parametrii de ceas pentru o staţie de control;
– un factor al scalei troposferice pentru o staţie de control;
– trei parametri ai mişcării polare.
• Perturbaţiile estimate sunt folosite pentru a corecta efemerida de
referinţă a satelitului şi de a genera efemerida difuzată de
sistemul GPS.
• Calculul timpului şi a coordonatelor satelitului GPS
• Timpul GPS este caracterizat printr-un interval standard
săptămânal şi de intervalul de timp, în secunde, de la începutul
săptămânii curente, putând varia de la 0 la 604 800, la începutul
şi sfârşitul săptămânii.
13
• Epoca iniţială GPS este datată la 5 ianuarie 1980 la ora 0 UTC.
Timpul GPS este definit ca timpul ceasului principal din staţia
principală de control (MCS). Există o diferenţă între timpul GPS
şi UTC, monitorizată de Segmentul de control al sistemului,
diferenţă care era de 8 secunde la 1 iulie 1992 (timpul GPS era
în avans).
• Există de asemenea diferenţe între timpul GPS şi timpul
satelitului. Timpul satelitului este monitorizat de segmentul de
control şi determinat sub forma unui polinom de gradul doi şi
corectat faţă de timpul GPS:
unde: tsv este timpul satelitului;
de unde:
• unde t0c este epoca de referinţă pentru coeficienţii a0, a1, a2.
• Timpul scurs de la epoca de referinţă este:
• Structura semnalului de navigaţie a satelitului GPS
Decodificarea semnalului de navigaţie al satelitului se face de către
procesorul intern al receptorului GPS.
14
• Semnalul de navigaţie transmis de satelitul GPS este de 1500 biţi
cu o rată de 50 biţi/secundă pentru o perioadă de 30 de secunde;
acest semnal este împărţit în cinci subpărţi a 300 biţi cu o durată
de 6 secunde fiecare (10 cuvinte a câte 30 biţi fiecare, şase biţi
reprezentând semnalul de control).
• Primele două cuvinte ale
fiecărei părţi de 500 de biţi
sunt TLM (Telemetry Word)
în codul C/A, şi P– HOW.
Formatul TLM conţine
modulul de sincronizare care
asigură accesul la informaţiile de navigaţie.
Semnalul de navigaţie este cuprins în trei blocuri de date astfel:
• blocul de date I conţine parametrii ceasului satelitului şi apare în
prima subparte semnalului de navigaţie;
15
• blocul de date II conţine parametrii necesari calculării
coordonatelor satelitului şi apare în a doua şi a treia subparte a
semnalului de navigaţie;
• blocul de date III conţine almanahul, ora şi parametrii
efemeridelor tuturor sateliţilor sistemului GPS şi apare în a patra
şi a cincea subparte a semnalului de navigaţie; pentru utilizatorii
autorizaţi acest bloc conţine şi informaţii despre parametrii
corecţiilor ionosferice.
• Subpărţile 4 şi 5 se repetă la fiecare 30 de secunde. Acestea
conţin 25 de pagini ce apar pe rând astfel că întreaga informaţie
este disponibilă după 12 minute şi jumătate.
• Fiecare pagină conţine almanahul unui satelit din sistemul
spaţial. Aceşti parametri reprezintă datele de efemeridă,
corecţiile ceasului satelitului, numărul de identificare şi starea
tehnică a acestuia. Ultimele date de almanah pot fi folosite
pentru determinarea poziţiilor calculate ale satelitului.
16
17
Cel mai popular sistem de navigatie prin satelit (si cel mai vechi) ramane GPS-ul
american ce consta in 6 planuri orbitale a cate 4 sateliti (momentan 32 de sateliti sunt in
operare). Satelitii au orbita circulara cu inaltimea de 20200 km si inclinatie 55 de grade.
Prima generatie Navstar (lansata intre 1978 si 1985) a cuprins 11 platforme. Ea a fost
urmata de Navstar 2 (intre 1989 si 1990), Navstar 2A (1990-1997), Navstar 2R (1997-
2004), Navstar 2RM (2005-2008) si in sfarsit Navstar 2F.Sisteme GNSS
FONT SIZE
În momentul de faţă cele mai cunoscute sisteme GNSS sunt sistemele NAVSTAR-GPS
(SUA), GLONASS (Rusia), Galileo (Uniunea Europeană), BeiDou (China), NavIC (India) şi
QZSS (Japonia). Între aceste sisteme GNSS nu există mari diferenţe în ceea ce priveşte
principiile de funcţionare şi tehnologia utilizată. Fiecare sistem include trei segmente:
segmentul spaţial (sateliţii), segmentul de control (staţii de monitorizare şi control) şi
segmentul utilizatorilor. Sateliţii GNSS transmit utilizatorilor informaţii de timp, informaţii de
navigaţie şi mesaje de stare ale sistemului. Segmentul de control este responsabil cu
menţinerea în funcţiune a constelaţiei de sateliţi, a sistemului de timp ataşat şi determinarea
orbitelor sateliţilor.
NAVigation Satellites with Time And Ranging – Global Positioning System (NAVSTAR
– GPS)
Galileo
Segmentul spaţial japonez QZSS se bazează pe sistemul american GPS şi este de fapt o
extindere a acestuia cu scopul îmbunătăţirii preciziei, concentrându-se asupra Japoniei.
Acesta este format din 4 sateliţi şi este funcţional din 2018. Independenţa sistemului japonez
faţă de cel american este programată pentru anul 2023, şi va fi compus din 7 sateliţi.
Segmentul spaţial NavIC (Navigation with Indian Constellation) cuprinde 8 sateliţi şi are ca
obiectiv pe termen lung extinderea către o versiune globală. Faţă de sistemul GPS care se
bazează pe modelul atmosferic pentru a evalua eroarea de frecvență și trebuie să
actualizeze acest model din când în când pentru a evalua eroarea exactă, în cazul Indiei,
întârzierea efectivă este evaluată prin măsurarea diferenței de întârziere a frecvenței duble
(benzile S și L). Prin urmare, NavIC nu depinde de nici un model pentru a găsi eroarea de
frecvență și este mai precis decât GPS.
Segmentul spaţial chinez BDS are 35 de sateliţi operaţionali, şi a fost lansat în 2000. Spre
deosebire de GPS, GLONASS şi Galileo, care utilizează sateliți pe orbita medie a
pământului, BeiDou-1 a folosit iniţial sateliți pe orbită geostaționară. Acest lucru înseamna că
sistemul nu necesita o constelație mare de sateliți, dar limita acoperirea la zonele de pe
pământ unde sateliții erau vizibili. Noul sistem BeiDou-2 este o constelaţie formată din 35 de
sateliţi şi oferă acoperire completă pentru întreaga planetă.
2.1 Număr de ore pe 3 din care: 2.2 curs 2 2.3 seminar/laborator -/1
săptămână
2.4 Total ore din planul 42 din care: 2.5 curs 28 2.6 seminar/laborator -/14
de învăţământ
Distribuţia fondului de timp ore
Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 36
Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe 18
teren
Pregătire seminarii/laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 12
Tutoriat 4
Examinări 8
Alte activităţi ...........................................................................................................................
2.7 Total ore studiu individual 78
2.9 Total ore pe semestru 120
2.10 Numărul de credite 4
1 din 5
5. Competenţe specifice accumulate
5.1 Competenţe C5. Automatizarea proceselor electromecanice
profesionale C6. Realizarea activităţilor de exploatare, întreţinere, service, integrare
de sistem
5.2 Competenţe CT3. Utilizarea eficientă a surselor informaţionale şi a resurselor de
transversale comunicare şi formare profesională asistată (portaluri Internet, aplicaţii
software de specialitate, baze de date, cursuri on-line etc.) atât in limba
romana cat si intr-o limba de circulaţie internationala
7. Conţinuturi
7.1 Curs Metode de predare Observaţii
1. Introducere în propagare. Tipuri de Expunerea interactivă,
propagare. Cunoştinţe elementare despre problematizarea, conversaţia
frecvenţe şi benzi de frecvenţă. Caracteristicile euristică, documentarea pe web,
frecvenţelor. Propagare.- 4ore exemplificarea.
2 din 5
2. Antene. Tipuri. Caracteristici de Expunerea interactivă,
directivitate. Intretinere.- 4ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
3. Propagarea undelor acustice în mediul Expunerea interactivă,
subacvatic. Antene. - 4ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
4. Sonde ultrason.Tipuri.Scheme bloc si Expunerea interactivă,
principiu. Functionare. - 3 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe
web, exemplificarea.
5 Loch.Tipuri.Scheme bloc si Expunerea interactivă,
principiu. Functionare. - 3 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe
web, exemplificarea.
6. Proceduri pentru comunicaţii de primejdie, Expunerea interactivă,
urgenţă şi securitate în segmentul maritim problematizarea, conversaţia
GMDSS.AIS. - 3 ore euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
7. Radar,ARPA Scheme bloc si principiu. Expunerea interactivă,
Functionare - 3 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe web,
exemplificarea.
8.Sisteme de navigatie satelitare. Scheme Expunerea interactivă,
bloc si principiu. Functionare. - 4 ore problematizarea, conversaţia
euristică, documentarea pe
web, exemplificarea.
Bibliografie
1. Manualul pentru instrucţia operatorului în comunicaţii navale vol. I , II
2. Admiralty List of Radio Signals
3. Radio Regulations, Edition of 1998
4. Manual for use by the Maritime Mobile – Satellite Services
5. An introduction to GMDSS, Jann M. Olsen, Tor R. Kristensen
6. Modelul de curs IMO şi funcţiile „HELP” ale echipamentelor din componenţa simulatorului
7. Bădără N., „Radiocomunicaţii navale-GMDSS”, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”,
Constanţa, 2008
7.2 Seminar/laborator Metode de predare Observaţii
1. Antene.Tipuri.Caracteristici de directivitate. Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
Intretinere. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
2. Propagarea undelor acustice in mediul Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
subacvatic. Antene. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
3. Sonde ultrason.Tipuri.Scheme bloc și Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
principiu. Funcționare. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
4. Loch.Tipuri. Scheme bloc și principiu. Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
Funcționare.- 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
5. Proceduri pentru comunicaţii de primejdie, Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
urgenţă şi securitate în segmentul maritim individual şi lucrul în grup
GMDSS. AIS. - 2 ore organizat.
3 din 5
6. Radar ARPA. Scheme bloc și principiu. Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
Funcționare. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
7.Sisteme de navigație satelitare. Scheme bloc Discuţiile şi dezbaterea, lucrul
și principiu. Funcționare. - 2 ore individual şi lucrul în grup
organizat.
Bibliografie
1. Îndrumar de laborator
2. Manualul pentru instrucţia operatorului în comunicaţii navale vol. I , II
3. An introduction to GMDSS, Jann M. Olsen, Tor R. Kristensen
4. Modelul de curs IMO şi funcţiile „HELP” ale echipamentelor din componenţa simulatorului
5. Bădără N., „Radiocomunicaţii navale-GMDSS”, Ed. Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”,
Constanţa, 2008
Conţinutul disciplinei este în concordanţă cu cel al disciplinelor similare care se predau la acest
moment în majoritatea centrelor universitare de profil din tară şi din străinătate. S-a avut în vedere
adaptarea la cerinţele pieţei muncii a conţinutului disciplinei şi acest lucru a putut fi realizat în urma
întâlnirilor atât cu reprezentaţi ai mediului de afaceri cât şi cu profesori de comunicaţii navale şi
reprezentanţi ai învăţământului preuniversitar constănţean.
9. Evaluare
9.3 Pondere
Tip activitate 9.1 Criterii de evaluare 9.2 Metode de evaluare
din nota finală
9.4 Curs - corectitudinea şi Evaluarea consta in abordarea 50%
completitudinea si tratarea de catre student a
cunoştinţelor; subiectului teoretic de examen
- coerenţa logică; Se va folosi:
- gradul de asimilare a -lucrare scrisa
limbajului;
- conştiinciozitatea si
interesul manifestat
fata de studiul
individual.
- Efectuarea şi - Examinarea la laborator a 25%
interpretarea lucrărilor stadiului de pregatire
de laborator. - Testarea periodică prin lucrări
-dezvoltarea abilităţilor de control în săptămânile 5, 11,
9.5 Seminar/laborator practice în simulatorul verificându-se nivelul de 25%
de comunicaţii navale; însuşire a cunoştinţelor predate
- conştiinciozitatea şi până la data susţinerii
interesul manifestat faţă verificării finale şi a
de studiul individual. examenului.
9.6 Efectul defecţiunilor la instalaţiile şi sistemele conexe este identificat corect , schemele tehnice
ale navei sunt interpretate corect, instrumentele de măsură şi de calibrare sunt folosite corect şi
acţiunile întreprinse sunt justificate.
4 din 5
Semnătura titularului de
Semnătura titularului de curs seminar/laborator
Data completării
24.09.2019
25.09.2019
5 din 5