Evghenii Oneghin

1878, Italia

Operă în 3 acte, pe romanul scriitorului Alexandr Pușkin.

Aspectul novator al operei se manifestă, în primul rând, în subiectul ei, a cărei acțiune se
desfășoară în contemporaneitate, iar personajele sunt preluate de viața reală. În al doilea rând,
acțiunea se concentrează asupra vieții lăuntrice a personajelor, reflectă trăirile interioare și stările
lor psihologice - dragostea neîmpărtășită a tinerii și neprihănite Tatiana pentru gentilomul
Evgheni Onegin, suferințele din dragoste ale lui Vladimir Lenski pentru Olga, sora Tatianei - o
tânără veselă dar superficială. Concentrându-se asupra profilului personajelor și zugrăvind
împrejurările în care se desfășoară dramele sufletești ale oamenilor, Ceaikovski creează un nou
tip de operă - dramă lirico-psihologică. Din acest motiv el definește genul lucrării sale ca ”scene
lirice„ și nu operă.
În Evgheni Oneghin se minimalizează acțiune exterioară, scenele de trai din viața moșierilor ruși
și, apoi la palatul nobililor din Petersburg, creează doar ambianța în care se desfășoară drama
interioară a personajelor principale.
ACT. I. Scurta introducere orchestrală induce ascultătorul în lumea viselor poetice și a
impulsurilor emoționale ale Tatianei. Se bazează în întregime pe un motiv repetitiv - „secvența
Tatianei” sau leitmotivul Tatianei.
Scena 1. Moșia familiei Larin. Larina (mama) și dădaca fac dulceață. Din casă, se aude duetul
surorilor Tatiana și Olga «Слыхали ль вы за рощей глас ночной, Певца любви, певца
печали?». Vocile Larinei (mamei) și ale damei sunt împletite în duet. Lor li se alătură mama și
dădaca. Cântarea fiicelor îi evocă amintiri din propria tinerețe și duetul se transformă într-un
cvartet: «Они поют, и я певала».
Se apropie țăranii cântând melodii populare. Ei se întorc de pe câmp și aduc doamnei - după
vechiul obicei - un snop, ca semn al sfârșitului recoltei. Cântărețul principal interpretează melodia
«Болят Мои скоры ноженьки, Со походушки...», susținut apoi de corul țăranilor.Tatiana, cu
o carte în mâini și Olga, ies pe balcon. Sună corul țăranilor.
Tatiana mărturisește că iubește „uneori la sunetul acestor melodii, visele s-o ducă undeva, undeva
departe ...”. Olga, veselă și lipsită de griji, nu cunoaște aceste sentimente. Ea cântă despre asta în
minunata arie «Я не способна к грусти томной», deși muzica acestei arii contrazice această
afirmație. Probabil compozitorul a avut scopul să ironizeze suspinătorii visători.
Se aude zgomotul roților și sunetul clopoțeilor de la trăsură. Este Vladimir Lenski, vecinul
familiei Larin – un tânăr îndrăgostit pasional de Olga. A venit și prietenul său Evghenii Oneghin
din Sankt Petersburg, ca să-l viziteze, însă curând s-a plictisit de mediul rural și au decis să le
facă o vizită familiei Larin. Atenția lui Oneghin este imediat atrasă de „cea care este tristă și
tăcută”, adică Tatiana. Impresiile sosirii lor sunt exprimate într-un cvartet: Oneghin și Lenski
poartă un dialog, iar fetele sunt adâncite în propriile gânduri. În cele din urmă, Lenski se apropie
de Olga. Oneghin se uită o vreme la Tatiana gânditoare, după care se apropie de ea. Deși abia ieri
Lenski a văzut-o pe Olga, o zi de despărțire pentru el este „o eternitatea!”. Ei merg în adâncul
grădinii, iar Oneghin începe o conversație cu Tatiana: o întreabă oarecum dacă se plictisește în
sat. Ea răspunde că nu, deoarece citește foarte mult, uneori visează. „Și eu am fost așa cândva!
..” - zice, oarecum indiferent Oneghin. Continuând să vorbească, tinerii se plimbă de-a lungul
grădinii. Se întorc Olga și Lenski. Acesta îi declară cu pasiune dragostea - aria «Я люблю вас, я
люблю вас, Ольга». Din casă iese Larina cu dădaca. Deoarece se întunecă, oaspeții sunt invitați
în casă. Între timp, Onegin reușește să povestească puțin despre unchiul său: «Мой дядя —
самых честных правил». La final, dădaca se întreabă: «Не приглянулся ли ей (Татьяне)
барин этот новый?..»
Scena 2. Seara târziu în camera Tatianei. Tânăra este emoționată - s-a îndrăgostită de Oneghin și
nu își găsește locul. Sună motivul Tatianei, pe fundalul căruia are loc conversația ei cu dădaca,
care se plânge de memoria proastă.Tatiana o întrebă dacă a fost vreodată îndrăgostită, la care
bona spune că avea treisprezece ani când s-a căsătorit (iar mirele - cu un an mai puțin). În cele
din urmă, Tatiana nu-și mai poate controla sentimentele și exclamă: «Ах, няня, няня, я
страдаю, я тоскую». Dădaca se îngrijorează dacă fata este sănătoasă. Dar problema nu constă
în vreo boală și Tatiana zice dădacăi să plece pentru a rămâne singură. Sună cantilena «Пускай
погибну я», care precedă scena scrisorii «Я к вам пишу». Însoțirea orchestrală transmite perfect
indecizia anxioasă a Tatianei. Într-un final, scrisoarea este terminată. Se pare că fetei i-a luat toată
noaptea pentru a o scrie. Este deja răsăritul și Tatiana deschide fereastra. Aude semnalele cornului
ciobănesc. Intră bona și Tatiana îi cere să-și trimită nepotul pentru a-i livra scrisoarea lui Oneghin,
dar cu condiția ca nimeni să nu știe. Aceasta pleacă, iar Tatiana se cufundă din nou în gânduri.
Scena 3. Într-o ambianță rurală, oglindită în corul fetelor de la moșia Larin, are loc întâlnirea
dintre Tatiana și Oneghin. Tatiana este tulburată, plină de emoții contradictorii, inimă i se zbate
în piept în așteptarea răspunsului lui Oneghin la scrisoarea sa. Acesta însă, în loc să împărtășească
sentimentele Tatianei, vine cu un monolog moralizator, în care, într-o manieră rece își expune
filosofia vieții - dorința de a fi liber, independent, de a nu se angaja într-o relație de dragoste.
Tatiana ascultă acest monolog cu suferință adâncă, replicile ei scurte - ”ce dureros e!” -denotă
starea ei sufletească.
ACT. II. Scena 4. Petrecere la familia Larin, în care este descrisă atmosfera și obiceiul
aristocraților ruși de a-și serba zilele de naștere. Toată lumea dansează, apoi intervine profesorul
de franceză cu câteva cuplete comice. Însă în toiul atmosferii sărbătorești are loc o ceartă dintre
Lenski și Oneghin, care se soldează cu insulte și apelul la duel.
Scena 5. Urmează duelul. Foștii prieteni se întâlnesc pentru a se duce în zorii unei zile mohorâte
de iarnă. Lenski, în așteptarea lui Oneghin, este plin de presimțiri tragice. El meditează la ce îi va
aduce ziua care începe, își amintește de Olga. Odată cu apariția lui Oneghin, fiecare dintre cei doi
exprimă regrete pentru o faptul că prietenia lor s-a transformat în antipatie, însă cale de întoarcere
nu există. Începe duelul, se aud împușcături și Lenski cade zdrobit de gontele lui Oneghin. În una
din scrisorile sale, Ceaikovski se exprimă referitor la moartea tragică al lui Lenski în felul
următor: ” Oare nu e profund dramatică și emoționantă moartea unui tânăr talentat din motivele
unei ciocniri fatale, cu prejudecățile aristocratice referitoare la onoare?”.
ACT. III. Scena 6. Acțiunea are loc după 7 ani. O altă scenă de bal - la Petersburg, în casă
contelui Gremin. Onegin apare la bal cu cuvintele ”Și aici mă plictisesc”. Spiritul său nu își
găsește liniștea nici în călătorii, nici acasă. Apare Contesa Gremina. Oneghin, emoționat,
recunoaște în doamna plină de demnitate și noblețe pe Tatiana Larina. Acesta este cuprins de o
pasiune fulgerătoare, în sufletul lui încolțește dragostea pentru Tatiana, care a devenit o femeie
generoasă și devotată.
Scena 7 are loc în buduarul Tatianei, care citește scrisoarea trimisă de către Evghenii Oneghin.
Ea este profund tulburată, sentimentele vechi se trezesc, îi răscolesc sufletul. Intre Oneghin, care
își exprimă dragostea pentru Tatiana. Cu lacrimi în ochi, Tatiana își exprimă regretul după fericire
nerealizată, dar și rugămintea de a fi lăsată în pace, fiind complet devotată soțul său. Tatiana se
îndepărtează cu cuvintele ”Pe veci te las!”.