„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” E-un text poetic modernist, e filosofic, plin de

feeling. „Nu strivesc corola de minuni a lumii” A fost publicat în volumul numit „Poemele
luminii”. Apare-n anu-o mie nouă sute nouăşpe, Inspirat de principii estetice, filosofice. E
artă poetică-n genul liric, Tema este crezul artistic Și se pot recunoaște Două tipuri de
cunoaștere. Una din ele-i paradisiacă, Are metafora plasticizantă. E logică, rațională și țelul
Ei e să distrugă misterul. Cealaltă cunoaștere e luciferică, Pentru ăştia care n-au fost duși pe
la biserică. Glumesc, e cunoașterea bazată pe mister Și are metafore revelatorii, de fel. Lu’
Blaga cunoașterea asta i s-a părut blană Și-a adoptat-o! De ce-a adoptat-o? Cre’ că era
orfană. Titlul e metaforă – clar? Exprimă crezul literar Al poetului și refuzul lui Față de
cunoașterea de tip rațional. Structura poeziei, Să moară frații, E-ntre poet și lume Opoziția
„eu” și „alții”. La cunoașterea paradisiacă avem „lumina altora”, Iar la cea luciferică, „eu, cu
lumina mea”. „Lumina altora sugrumă vraja”, citez, pe bune, Pentru că misteru-i ucis prin
rațiune, Da’ cu „lumina mea” – ce faci? Stai că citez! „Nu strivesc, nu ucid, sporesc,
îmbogățesc”. Enumerația ține-o minte: „Ochi, flori, buze, ori morminte” – Reprezintă lumea
vegetală, Lumea umană și sentimentală Și lumea morții, Da’ o știm cu toții. Misterului se dă
ocol Prin cuvintele-simbol. Care sunt, care sunt? Sunt care mai de care! „Nepătrunsul
ascuns” sau „taina nopții” Sau „întunecata zare”. Prima strofă elogiază misterul, Creația-i un
act universal. Ultima strofă-i simetrică, Cunoașterea fiind la final Un act al iubirii, fiindcă
Eul liric simte, Citez: „căci eu iubesc Și ochi și flori și buze și morminte”. Ca element de
prozodie, este evident, Avem vers liber și ingambament.

Ultima noapte de dragoste (Ș tefan) Ș tefan Gheorgidiu este student la filosofie Că să torit cu
Ela, studentă la litere, duc viață liniștită -n să ră cie. Asta până când tână rul moștenește de la
Tache, unchiul lui bogat, O mare avere, iar iubita sa începe să uite de unde a plecat. Devine
avidă de mondenitate, De viața de noapte și de escapade... Ș i de Grigoriade, un avocat Cu
care Ș tefan crede că a fost înșelat. Excursia la Odobești pune la îndoială fidelitatea soției.
Relația se destramă până când ajunge să nu mai fie. Fiindcă Ș tefan se întoarce de la Azuga.
O caută pe Ela, nu-i acasă . (Unde-i?) Ea se întoarce abia dimineață . Ș tefan pune punct și
divorțează . Plă nuiește mare belea, Să -i omoare pe Grigoriade și Ela... Dar se întâlnește cu
un locotenent- colonel și e chemat în regiment. Întâia noapte de ră zboi Ilustrează o imagine
de groază a frontului cu o armată dezorganizată . Experiența ră zboiului e crucială , dramatică ,
foarte ciudată . În ră zboi este ră nit și se-ntoarce în București. Ela-i pare o stră ină , nu mai
crede în povești. La final, îi lasă tot, de la că rți la obiecte de preț. Pă ră sește iubirea ideală ,
ră mâne singur, că utând un sens. În final, având în vedere cele prezentate Anterior, putem
spune că “Ultima noapte” E un roman modern de analiză psihologică , Obiectiv și realistic.
Bombă ! “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de ră zboi” Special de la Camil Petrescu
pentru voi. E un roman subiectiv, interbelic și este Ș i un roman psihologic al experienței.
Pentru că sursele de inspirație au fost Jurnalul pe care autorul l-a scris pe front Ș i bă taia cu
flori de la șosea, care era Un vechi obicei bucureștean... Dar și filosofia lui Husserl, clar. Sau
opera lui Marcel Proust, Camus și Stendhal. Este un roman analitc, ionic, știi ce zic? Că
acesta aparține genului epic. Tema este iubirea, în prima parte, Ș i ră zboiul în a doua, creând
o unitate. Deoarece aceste două parți iau ființă Ș i acțiunea se petrece în aceeași conștiință .
Ideea e că ambele sunt trecute Ca niște experiențe cognitive absolute. Acum să trecem la
partea narativă Unde avem monolog interior și retrospectivă Care dau tonul confesiv. Unde
mai pui Că narațiunea se realizează la persoana întâi?! E homodiegetică , are focalizare
internă , Ș i viziune “avec”... și se observă Identitatea dintre personaj și narator Între individ și
sine fiind un conflict interior, Dar și unul exterior între individ și lume, El fiind o
contradicție între rațiune și pasiune. Individul nu se adaptează societă ții, Din cauza
moravurilor ei și-a mediocrită ții. Universul ia aspectul unui joc absurd și De-aici rezultă
dorința sinuciderii.

Text poetic modernist de Ion Barbu, gen: ‘Riga Crypto si lapona Enigel’. Face parte din
ciclul ‘Uvenderode’, deci E din volumul ‘Joc secund’ – 1930. Aparține genului epic, ca
specie-i baladă . Tema e inițierea, în ideea să se vadă Incompatibilitatea dintre fenomenal Ș i
fantastic, iar ca motive literare Avem nunta, dar avem și roata, Avem și soarele, și
ciuperca… și gata! Iar la compoziție și limbaj poetic avem Formula epică , gen… și ni se dă
un semn: Naratorul creează cadrul baladei narate de menestrel. (De ce?) Fiindc-așa vrea el!
Tipul compoziției: e-o baladă în baladă Ș i narațiunea e un spectacol, madă fakă ! Spectacolul
presupune un auditor, Iar auditorul e naratorul … lol Avem un moment prielnic inițierii,
Adică spartul nunții – iar v-ați spart la nuntă ? Avem și o scenă , adică în că mară Ș i nu în
ultimul rând, o indicație regizorală : Aceasta este ‘zi-mi-l stins, încentinel’ yea… Riga
Crypto si lapona Enigel. Cu urmă toru’ vers o s-o supă r pe diriga, Da’ Barbu a bă gat ciuperci
și l-a visat pe Riga. I se zice „regele ciupearcă ” sau „inimă ascunsă ” „Mirele poienii”, „pat
de rouă ”, „humă unsă ”. Așa apare în ipostaza-ntâi bă iatu’, Această ipostază sugerează
increatul. Este criptic, nonconformist, preexistențial, Virtual, și are un statut excepțional. În
schimb, ipostaza a doua e degradată : Pierde statutul de Rigă și intră -n realitate. Aici e luat la
mișto, i se zice ‘piele cheală ’ Sau ‘ciupercă crudă ’… ce nașpa e la școală . Riga se izolează
de ciclul naturii (de ce?) Fiindcă vrea să se integreze-n altă ordine. E simbolul increatului,
deci al eternită ții, Prin închidere trece de stadiul materialită ții, Adica depă șește alterarea
materială , Chiar și-n regnul să u este o natură singulară … Așa de singur că „îl bârfeau
bureții” – citat Ș i se zice că -i ciudat fiindcă -i „necopt” – citat Se-nsoară cu soarele și iese din
increat… Așa intră într-un statut degradat, C-un destin comun al unei colectivită ți degradate
Ș i devine o ciupercă otră vitoare, frate! Ion Barbu a zis și de lapona Enigel …da’ ce-nseamnă
asta, nu știe nici el. Citez din Lapona: „roata albă mi-e stă până ” „Urgusită -n ță ri de gheață ”
și „sufletu-i fântână ”. Sper că doar sufletu’ și că nu-i panaramă . Lapona Enigel are ipostază
umană , E mesagera ideii, e pe latură afectivă , Transhumanța pentru ea e-o experiență
cognitivă . Citez: ‘toarce verdeață ’… bine că n-o fumează , Ă sta-i un semn al senzualită ții
ei… Hai, lasă ! Cică verdele e asociat cu vitalitatea, Adică tră iește viața la maxim turbata. E
înzestrată cu intuiție (pă i nu-i așa?) Vrea să -l convingă pe Riga să renunțe la aventura sa. Ea
nu-nțelege esența increatului, știi Confunda somnul fraged și ră coarea cu umbra că rnii.
Comunicarea dintre ei e pe cale onirică , Lumea lui cu lumea ei fiind incompatibilă . În
concluzie, e un poem alegoric modern La Barbu iubirea nu e miracol, e blestem! Ion Barbu
neagă niște tradiții literare: Că Riga cu Lapona nu poa’ să se însoare, Nici mă car în lună ,
nici mă car în soare D-aia devine o ciupercă otravitoare. Ș i am iesit!

1920 (o mie nouă sute două zeci) e anu’ În care marele prozator Liviu Rebreanu Hotă ră ște să
scoată „Ion”, un roman Care surprinde viața satului ardelean Înainte de ră zboi, sub
dominație austro-ungară . Roman interbelic! Ca specie literară E-un roman social de tip
obiectiv și realist, Un roman doric, în genul epic, te-ai prins? Temele sunt destinul,
parvenirea și iubirea, În sensul că parvenitismu-alterează omenia. Ca motive-avem că să toria,
aia din interes, Hora, drumul, pă mântul și să rutarea. Vezi Cum compoziția are-o structură
echilibrată În două pă rți care-au fost sugestiv intitulate „Glasul pă mântului” și „Glasul
iubirii” Pentru a ară ta la Ion antiteza firii. În prima parte, pă mântu’ prinde glas. Romanu-
ncepe cu descrierea satului Pripas. Acțiunea-ncepe la horă , într-o zi de duminică , În curtea
Todosiei se dă party fă ră limită . Ion o place pe Florica, dar o are-n gând Pe Ana… care n-are
mere, dar are pă mânt. Ta-su, Vasile Baciu, stă pe muchii Ș i zice de Ion c-are pă mânt… doar
sub unghii, Adică -i să ră ntoc și nu îl vrea de ginere, Da’ Ion i-o trage lu’ fi-sa, fiindcă are
gene tinere, Ș i haț! O ia de nevastă cu pă mânt, e clar Că -și satisface orgoliul și-obține statut
social. Bucuros nevoie mare că n-are nevoi, ță ranu’ Pupă pă mântu’! ca adversarii lui
Moroşanu. În sat erai respectat pentru agoniseală , Asta fă cea tensionată orice relație socială .
Ana, bă tută de tată și de soț, Fă ră sprijin moral și respinsă de toți, Nu-și mai dorește să
tră iască și se întreabă de ce, Iar ră spunsul e c-o să se spânzure. În a doua parte, iubirea
prinde glasu’. Ion, fiu’ lu’ Alexandru Glanetașu, Nu uită că la-nceput a iubit-o pe Florica Ș i,
deși-i la casa lui, tot vrea să -i rupă ridichea. Problema era cu gagica, ea se mă ritase Cu
George Bulbuc, un fraier cu patru clase. Florica și Ion au fost iubiței, George-a aflat și-a
intrat buluc peste ei, I-a dat cu sapa-n cap lu’ Ion și l-a omorât. Mă car acum a primit cât
pă mânt a vrut. După crima pasională , romanu’ s-a retras Cu drumu’ de ieșire din satul
Pripas. Compoziția-i circulară , în orice caz, Romanu-ncepe și se termină cu drumu’ din
Pripas. Naratoru-i omniscient și omniprezent, La persoan-a treia, heterodiegetică , gen,
Focalizare zero, viziunea ‘din spate’, Se creează iluzia vieții prin obiectivitate. Moduri de
expunere – au ponderi echilibrate: Dialog, descrieri, narațiune – avem de toate. Ion e tipic
pentru pă tura socială a ță ră nimii Care vrea pă mânt și nu le pasă de ce au în inimi. Opera
vorbește de-avariție și destin nefast, Interesu’ pus în fața sentimentului, de fapt, Da’ și
despre înșelat, că Ion este viclean Ș i face-orice să -și satisfacă orgoliul personal. Ca să nu ne
mai lungim, concluzia este clară : „Ion” e-un roman interbelic despre viața rurală .

„Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat E un text poetic tradiționalist, de fapt. Apare în volumul
„Pe Argeș în sus” În o mie nouă sute două ştrei (1923) și-n plus Aparține genului liric, ca
specie-i elegie. Dacă -l citești te lasă fă ră energie, Că e plictisitor și-ți dă o stare de lene, Dar
e-un elogiu adus pă mântului spiritualizat în vreme Ș i timpului materializat în amintiri.
Lirismul lui Pillat e duios și subtil. Tema e timpul în ideea c-acționează malefic Asupra
omului din punct de vedere genetic, Dar nu și-asupra spiritului! Ș i voi cita: „Că ci trupul tă u
te uită , dar tu nu-l poți uita”. Motiv poetic: fugit irreparabile tempus; Run, Forrest, run!
Timpu’ fuge, vezi tu… În compoziție și în limbajul poetic apare Paralela între cele două
planuri temporale. Paradigma trecutului are ca element livresc Opera „Sbură torul” de
Heliade-Ră dulescu Ș i poezia „Le lac” de Lamartine, Dar avem și elemente umane, cum ar fi:
(Cacofonie) bunica Calyopi, Bunic, haiduc, ochi de peluzea și poteri. Elemente inanimate,
gen casa sau berlina, Câmpia ca un lac, clopotul, hornul, crinolina. Trecutul stă sub semnul
romantismului, știi că Dimensiunea sa e legendară , basmică . Ca prozodie, rimele-s
împerecheate, Iar mă sura versurilor de 13-14 silabe. Ritmul e iambic, asta e clar, Ș i avem un
vers independent în final. Paradigma prezentului are ca element livresc Opera „Poeme” de
Francis Jammes, și-n rest Mai e și „Balada lunei” de Horia Furtună , Ca și cum era vijelie sub
clar de lună . Ca elemente umane avem, practic, Ochiul de ametist și poetul romantic, Plus
elemente inanimate și gata schema. Astea sunt: tră sura, câmpul, lacul și trena. Prezentul este
o oglindă a trecutului Cu mici schimbă ri de detalii. La rândul lui Evocă transformarea
temporală în exterior, Se sugerează repetabilitatea experiențelor. Se repetă verbul „ședeau” –
persoan-a treia plural, Ș i verbul „ședeam” la persoana-ntâi plural. Sunetul de clopot unește
două clipe identice. Timpu-afectează doar trupu’, sufletu’ pă strează experiențele.

Mihai Eminescu, poetul inspirat de tei, Lansează în 1883 „Luceafă rul”, adică un text poetic
romantic, Fiind cel mai lung poem de dragoste din lume, practic. Se inspiră din basmul “Fata
în gră dina de aur” Ș i din filosofia lui Platon și Schopenhauer. Se inspiră , mai ales, din
propria experiență Ș i are motive mitologice din abudență . Se remarcă simbioza structurilor
epice Cu cele lirice și dramatice. E o sinteză de principii estetice, deci e Un poem filosofic
ca și specie. “Luceafă rul”, o operă unică într-un mileniu... Tema este condiția omului de
geniu: Incompatibilitatea între relativ și absolut. Ș i-n formula epică naratorul e demiurg,
Adică este omniprezent și omniscient. Narațiunea-i la persoana a treia, imperfect și prezent.
În formula lirică avem lirica mă știlor lui, Fiecare mască e o dimensiune a geniului. Fata de
împă rat e simbolul aspirației spre ideal, Iar Luceafă rul este simbolul geniului. Clar?
Hyperion e simbolul dimensiunii mitice, Că tă lina e simbolul dimensiunii telurice. Că tă lin e
simbolul lui Cupidon în marea scenă , Iar demiurgul reprezintă conștiința supremă . Formula
dramatică e nu e ca cea lirică , Deoarece dialogul e de natură onirică ... Ș i protagoniștii lui
sunt din lumi distincte. Clar? Din spațiul terestru și din cel universal. Ca mijloace
compoziționale avem alegoria Că simbolurile-s cele ce alcă tuiesc poezia. Ș i antiteza: înger și
demon, Cosmic și teluric, muritor și nemuritor. Iar ca elemente exterioare compoziției,
Avem patru tablouri care iau ființă În visul fetei de împă rat. Reprezentând patru straturi ale
visului, de fapt. Primul tablou: plasticizarea dimenisunii angelice. Al doilea: cel al
dimensiunii demonice. Al treilea: al zborurilor uranice. Ș i ultimul al experienței erotice.
Prozodia e simplă , nu e ciudată . Ritmul e iambic și rima e încrucișată . E o capodoperă
romantică printre poeme. O putem numi “sinteza liricii eminesciene”... Unde geniul e un
inadaptat în dezacord cu lumea Care își gă sește ca unică soluție evaziunea. Orice s-ar crede,
orice s-ar spune, Geniul există , e un zeu fă ră nume. Luceafă rul e o alegorie romantică
Bazată pe tema geniului în lume. (pe bune!) E vorba de omul de geniu și de omul comun.
Scophenhauer este cel ce descrie aceste lumi În filosofia lui, Care l-a influențat pe Eminescu
și, implicit, opera poetului. Geniu însingurat, geniu nefericit, Condiția de a fi mereu
neîmplinit. Geniul aspiră la cunoaștere și își poate depă și condiția și sfera Ș i se manifestă
diferit. S-ar sacrifica pentru un ideal. Traiectroia sa nu-i catre banal. Pe când, omul comun
este insctinctual, Subiectiv, sociabil, doar ca incapa- -bil de-a-și depă și condiția. Are voința
de-a tră i și dorința De-a fi fericit... și asta e bine. Ierarhia e de la geniu la multime. A fi geniu
e un oximoron. Geniul n-are moarte, nici noroc. E înă lțat prin suferință la nemurire.
Comunicarea prin iubire, Hyperion, E imposibilă ! Latura sensibilă A lumii tale cu-a lor e
incompatibilă . De-aia geniul se ascunde, pune-n față scutul, Contemplând lumea-n dialectica
relativului cu-absolutul. “Traind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea
mea mă simt Nemuritor și rece.”

„Enigma Otiliei” e un roman Doric, interbelic, balzacian Şi realist, care-a fost scris Şi
publicat fă ră vreun risc. O mie nouă sute treişopt (1938) De George Că linescu. O mie nouă
sute treişopt (1938) De George Că linescu. Aparține genului epic, Iar ca specie literară Este
un roman de tip frescă socială . Temele-s paternitatea, arivismul, moștenirea. Sub aspect
socio-economic, toți vor bani, asta-i gândirea. Ca și compoziție, avem două romane: Unul
flaubertian, pe teme sentimentale, Şi-unul balzacian, pe scene de viață . Avem și-o antinomie,
învață ! E umanitatea ca spectacol în contradicție cu Un personaj în care se-obiectivizează
autorul. Problema familiei, problema familiei Era să afle enigma Otiliei. Felix avea doar 18
ani, Adică nu prea avea bani. Enigma e că voia bani. Otilia voia bani, bani, bani! Enigma e
că voia bani. Otilia voia bani, bani, bani! Totu-ncepe cu Felix Sima, Vrea să studieze
medicina La București, ă sta e planu’. Stă la Costache Giurgiuveanu, Unchi-su care avea O
fat-adoptată , Otilia, Care-l primește pe Felix-n casă Şi-i prezintă familia: Mă tușa Aglae,
unchiul Simion, Dar și pe copiii lor, Pe Titi, pe-Aurica, Ginerele Stă nică și-Olimpia Şi-un
prieten al familiei lor, Leonida Pascalopol, Care era plin de bani Şi invidiat de avari. Felix
se-ndră gosteşte de-Otilia, Da’ fata vrea altceva. Ea râvnește la Pascalopol, Fiindcă are ce să -
i dea. În celă lalt plan, familia Tulea Vrea să -i ia banii lu’ moș Costache. Vor moștenirea
totală , Doar că Stă nică Raţiu e-un mare lache. Moș Costache bagă bani sub saltea, Da’
Stă nică Raţiu vine și-i ia, Îl sperie pe bă trân, care moare, Iar în planul iubirii Felix n-are
Şanse la Otilia și gata. Devine doctor, se-nsoară cu alta. Se vede cu Pascalopol, bă iatu’, Şi-
află că Otilia acum e cu altu’. Problema familiei, problema familiei Era să afle enigma
Otiliei. Felix avea doar 18 ani, Adică nu prea avea bani. Enigma e că voia bani. Otilia voia
bani, bani, bani! Enigma e că voia bani. Otilia voia bani, bani, bani! Opera are-o concepție
teatrală , Tră dată de jocul mă știlor Şi detaliile scenografice, Şi-are gustu-antitezelor: Între
Otilia, angelică , Şi Georgeta, rutinală ; Pascalopol e generos Şi Costache, care-i avar. Sunt
multe dialoguri, practic, Arată caracterul dramatic Şi, privind subiectul, e logic, Acțiunea se
desfă șoară cronologic Şi-s multe reflecții politice, Eseistice, filosofice. Principalul conflict
din roman E unul de familie. La personaje-i altfel, fiindcă Treaba este diferită . Se recurge la
tehnica relativiză rii În oglindă . Eroul apare ca un rezultat dialetic al raportului Între caracter
și societate. Atitudinea autorului Față de personaj e una malițioasă , să mor, Ș i este atent la
stabilirea genealogiilor. Familiile-s o adună tură de marionete, -n fine, Conform replicii lui
Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni.”

Povestea lui Harap-Alb, scrisă de Ion Creangă, frate Apare pe 1 august 1877, În revista Convorbiri Literare și
e-un basm cult. Aparține genului epic. Ce rahat ascult? (un pic mai repede) Așa-i mai bine că-i pe flow. Să
mă-ntorc la basmul tău: În toate basmele-i vorba de lupta-ntre bine și rău. Sfidează legile fizice, timpul și
spatiu-s mitice, Tema operei e inițierea. Da’ știi de ce? Că arată maturizarea realizată prin experiențe, În
care protagonistul vede calități și carențe La propria persoană. Și-așa-nțelege lucruri, Dar mai bine hai să-
ncepem cu-nceputul. (dă-i!) Pentru-a intra-n lumea ficțiunii, avem formula inițială, Mai precis: “amu’ cică
era-ntr-o țară...”. Și-o situație inițială de echilibru, știi Avem două împărății, ambele au trei copii.
Campionul la fumat era Verde Împărat Sau Împăratul Verde, care avea trei fete. Fra-su era un crai cu trei
copii: Unu’ mic și șmecher și doi mai mari, dar mai simpli. Vine și situația ce perturbă echilibrul Cică Verde
Împărat voia un urmaș de calibru. Selecția protagonistului constă într-o probă Unde craiul se-mbracă-n
urs... n-avea altceva-n garderobă. La proba ursului frații mai mari n-au treabă. Știi gluma cu ursul? S-au
găsit urme de la...să. Doar ăla mic e madafakă și trece de limită Nu se duce pe apa sâmbetei că Sfânta
Duminică E un personaj supranatural ce-i dă povețe Să ia hainele și-armele lui ta-su din tinerețe. Ăștia-s
adjuvanți instrumentali. Ca să meargă basmu’ Mezinul tre’ să călărească ce-a călărit ta-su. Adică să-i ia calul
ca la șah, calul era slab, Dar se face mare cu jăratec de la Harap-Alb. Mezinul trece proba. Are cal, îi dă bice.
Ta-su-l felicită, îi dă pielea de urs și îi zice Să se ferească de indieni și de chelioși... De Omul Spân și de Omul
Roș. Dar el face pe nebunu’ și n-ascultă de niciunu’, Fatidic, fiul de crai se-ntâlnește cu spânul... Care îl
minte că e în Țara Spânilor și ca s-ajungă Trebuie să îl ia pe Spân ca slugă. Plus că Spânul îl îmbârligă cu o
dumă Pe sărăcuțul mezin ca să intre în fântână. Cică să se răcorească, dar o dă în altele. Pierde-nsemnele
puterii: cartea, banii, armele. E denumit “Harap-Alb” – e un oximoron. Spânu-i ia identitatea, dar și dreptul
la tron. Și pentru a fi împărat peste împărăție, Tre’ să moară și să învie, să moară și să învie. Cu noul lor
statut ajung la curtea Împăratului Verde ...care le dă niște probe acerbe. Pentru ca basmul să-și urmeze
cursul lui Harap-Alb culege salăți din Grădina Ursului, Apoi pietre prețioase din Grădina Cerbului Ajutat de
Sfânta Duminică și de calul lui. La a treia probă trebuia să fie cocoș Ca să o salveze pe fata Împăratului Roș,
Dar l-a ajutat Ochilă, l-a ajutat Gerilă, L-au ajutat Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă. A fost bun cu
furnicile și cu niște albine Și-a primit o aripă de la ele, să fie bine. Ca să salveze fata împăratului a avut
probe mai mici Și-adjuvanții i-au ținut spatele-aici. La proba cuptorului înroșită l-a ajutat Gerilă, Proba
ospățului: Setilă și Flămânzilă. Și la selectarea macului de nisip A fost ajutat de furnici și a reușit. La straja
fetei de împărat l-au ajutat Ochilă Și cu (pă! pă! pă!) Păsări-lăți-lungilă. La identificarea adevăratei fete de
împărat Au venit albinele și l-au ajutat. Ca să vadă dacă e băiat și dacă duce A avut de luat rămurele de măr
dulce. Și recuperarea apei vii și apei moarte, Dar calul l-a ajutat și le-a recuperat pe toate. Acum că a făcut
probele, băiatul a luat fata, A combinat-o, a dus-o la palat și gata. Ea l-a recunoscut și i-a restituit statutul
Atunci Spânul s-a înfuriat și i-a luat gâtul Lui Harap-Alb, dar calul n-a ezitat, L-a ridicat pe Spân în cer și l-a
aruncat. Fata de împărat cu rămurele și cu apă vie Și cu apă moartă, a putut să îl învie. Și așa eroul a fost
recompensat Prin căsătoria cu fata de împărat. Și ca să se termine frumos toată nebunia Împăratul Verde le
dă binecuvântarea și împărăția. Formula finală ne readuce în lumea reală, Basmul se termină cu o idee
deșteaptă. Citez: “Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, Iar cine nu, se uită și rabdă.”