Riga Crypto și lapona Enigel

Ion Barbu
Încadrare
Ion Barbu este asociat cu modernismul, care în perioada interbelică este promovat de
Eugen Lovinescu, director al cenaclului și al revistei Sburătorul. Teoriile sale au în centru ideea
că există un spirit al veacului, cu care trebuie să se sincronizeze și literatura română de aceea,
conform principiului sincronismului, este necesar să aibă loc unele mutații de ordin tematic și
estetic. În poezie ele privesc trecerea la tematica de inspirație citadină, subiectivismul,
intelectualizarea emoției, originalitatea stilistică și de viziune, trăsături pe care le remarcăm și în
lirica lui Ion Barbu, poetul-matematician, pe numele său real Dan Barbilian.
Tudor Vianu, prieten cu acesta și la îndemnul căruia începe să scrie, împarte lirica lui
Barbu în trei etape: parnasiană, baladesc-orientală și ermetică. Poezia Riga Crypto... aparține
celei de a doua, caracterizată prin trecerea din rațional, apolinic, la iubire, dionisiac, anunțată de
versurile poeziei Umanizare, liant între primele două etape: Castelul tău de gheață l-am
cunoscut, Gândire/ De noi răsfrângeri dornic. Alte trăsături sunt caracterul narativ al operelor și
conturarea unui mesaj încifrat în simboluri precum nunta, somnul, increatul, călătoria inițiatică
etc.
Balada apare în volumul Joc secund, publicat în 1930, titlul ei fiind format din numele
protagoniștilor: Riga, termen arhaic, sinonim cu rege, lapona, locuitoare a țării de gheață;
substantivele proprii sugerează statutul eroilor baladești, Crypto – reprezentant al omului comun
ce vrea să-și depășească propria condiție, amintind de elementul de compunere savantă, cu
sensul de încifrat, ascuns, iar Enigel – omul superior ce dorește să atingă absolutul, numele său
sugerând și ideea de puritate, căci poate fi asociat cu latinescul angelus ce înseamnă înger, nume
cu rezonanțe calde, feminine. Cu alte cuvinte, riga Crypto este reprezentantul făpturilor
inferioare din regnul vegetal, iar lapona Enigel reprezintă cea mai evoluată formă a regnului din
care face parte, omul.
Subtitlul operei este Baladă, ca atare avem de-a face cu un lirism narativ, în care rolul
celui care zice povestea este luat de menestrel, iar personajele lirice sunt antrenate într-o acțiune
ce reface, chiar dacă la nivel simbolic, succesiunea de momente ale subiectului. Caracterul
narativ e susținut și de modul cum își numește poetul opera, Luceafărul întors, nu doar pentru că
femininul este superior masculinului, ci pentru a sugera că cele două personaje din lumi diferite
pot avea atât similitudini, cât și deosebiri cu personajele eminesciene.
Specia operei este baladă, tipul de lirism este obiectiv, dar alegorica poveste de iubire
încifrează o artă poetică în termenii poetului-matematician. Ideea centrală este că perfecțiunea
nu se poate atinge în planul contingentului (lumea reală), ci doar prin artă putem avea viziunea
ei. Astfel, Enigel este omul de geniu ce merge către sud, spre Soare, simbol al cunoașterii
poetice, în aspirația ei sacrificând iubirea.
Tema operei prinde astfel contur, Ion Barbu abordând problema cunoașterii, ca și
Eminescu, într-o alegorie a unei povești imposibile de iubire. Crypto aparține regnului vegetal,
ciupercă crudă de pădure, iar lapona celui uman. Cu alte cuvinte, la fel ca în poemul eminescian,
se conturează ideea că cei doi nu pot nunti. Dacă facem trimitere la originala abordare a temei
1
cunoașterii la Ion Barbu, putem spune că cei doi aparțin unor cercuri diferite: regele-ciupercă,
ființa telurică, ascunsă, a Geei, o ispitește pe Enigel, ființa lucidă, rațională, având ca simbol
gheața, ca atare, aflându-se pe cercul lui Mercur.
Nuntirea ar fi trebuit să se producă pe cercul Venerei, simbolizat de foc, dar fata refuză,
pentru că e geniu blazat, împăcat cu faptul că nu poate iubi și nu poate fi fericită pentru iubire.
Este una dintre cele mai importante diferențe dintre creația lui Eminescu și baladă, căci
Luceafărul se revoltă, este geniul ce parcurge o criză erotică, gata să-și lase nemurirea pentru o
oră de iubire, pentru ca abia în final să înțeleagă nebunia demersului său de a merge la Demiurg
și imposibila iubire cu o muritoare.
Structura este de narațiune în ramă, la o nuntă reală, nuntașul-fruntaș cerând
menestrelului să-i spună povestea: Cu foc l-ai zis acum o vară/ Azi zi-mi-l stins, încetinel/ La
spartul nunții în cămară. Numele protagoniștilor și zicerea poveștii de iubire de către un
menestrel situează această întâmplare tristă în categoria cântecelor, legendelor medievale, dar și
în categoria marilor și tragicilor povești ca Tristan și Isolda, Lancelot și Guinevere, Romeo și
Julieta.
Tot în ramă observăm descrierea menestrelului trist, mai aburit/ Ca vinul vechi ce
anticipează tonul pe care va fi relatată întâmplarea. O altă observație importantă este referitoare
la prezentul specific baladelor prin care întâmplările prind viață cu fiecare zicere, un prezent
mitic, baladesc.
Povestea în sine începe să se deruleze din a cincea strofă, refăcând momentele specifice
unei narațiuni. În expozițiune este conturat cronotopul și sunt fixate portretele personajelor.
Verbele la imperfect precum bârfeau, ieșeau, făcea sugerează ideea de rememorare, dar concură
și la impresia de continuitate.
Spațiul este cel terestru, dat de termeni din acest câmp semantic, precum: pat de râu,
humă unsă. Este lumea lui Crypto, al cărui portret este realizat prin intermediul enumerației,
sterp, nărăvaș, trăsături din perspectiva supușilor săi, răi ghiocei și toporași. Teluricul este
ilustrat și de sintagme de genul: din râpi ieșeau, astfel încât, antiteza dintre personaje să fie mai
evidentă, căci Enigel vine din țări de gheață urgisită, prin aer ud. Tot în antiteză sunt și
trăsăturile celor doi, căci Riga este nărăvaș, iar fata este liniștită. De asemenea, Crypto este
comparabil cu regele Lear înnebunit, căci e renegat de chiar supușii săi, e blestemat căci nu voia
să înflorească, ca atare, un destin tragic. În opoziție cu el, apare imaginea lui Enigel, cu piei,
adică având un statut social și material ales. Și destinul ei este unul clar, mergând tot mai la sud,
unde trebuie să-și ducă renii de la iernat, la pășunat.
Secvența ce echivalează cu o intrigă este aceea când Crypto se îndrăgostește de Enigel și
își propune să o ademenească în lumea lui. Ca și în Luceafărul, întâlnirea între ei nu se poate
produce direct, căci aparțin unor lumi diferite, de aceea Barbu folosește motivul visului ce devine
liant între cele două lumi: lin adormi (...) când lângă sân/ Un riga spân (...)/ Veni s-o-mbie cu
dulceață.
Au loc două invocații ce se produc una după cealaltă, modul de adresare fiind direct prin
vocativul Enigel! Enigel!.

2
 Inițial, acesta o tentează cu fragi, ție dragi, apoi cu el însuși, Dacă pleci să culegi/ începi
rogu-te cu mine, însă, răspunsul laponei este de fiecare dată negativ, spre deosebire, de geniul
eminescian care parcurge o criză erotică devenind astfel capabil de sacrificiul personal. De
asemenea, răspunsul fetei este ferm, dar trist, căci ea conștientizează ambele drame, limitarea lui
și neputința ei de a iubi: te-aș culege, rigă blând (...) Teamă mi-e, te frângi curând.
Timpul concret al acestor invocații este noaptea, deloc întâmplător, căci dă intimitate și
favorizează somnul, adormirea conștiinței. Tocmai de aceea răspunsul laponei conține și
avertismentul Zorile încep să joace. Se prefigurează astfel apariția Soarelui care îl va sancționa
pe Crypto, căci E greu mult Soare să îndure/ Ciuperca crudă de pădure. În următoarele secvențe
poetice, menestrelul ce mimase inițial obiectivitatea, devine acum cu totul subiectiv și deplânge
soarta lui Enigel, empatizând cu suferința celei care asemenea lui Hyperion e condamnată la
singurătate: Plângi prea cuminte Enigel. De asemenea, răspunsul laponei are în egală măsură
caracter liric, dar și persuasiv, căci încearcă să-l convingă pe Crypto că nu este posibilă nuntirea
lor, la fel cum Demiurgul procedase cu Hyperion.
Și în aceste versuri găsim antiteza dintre omul comun și cel superior, dar într-un limbaj
mai abstract, intelectualizat: Eu de umbră mult mă tem/ Mă-nchin la Soarele înțelept, Sufletu-i
fântână în piept/ Și roata albă mi-e stăpână. Opozițiile umbră-lumină, teluric-polul meu,
imaginea cercului care se mărește opusă umbrei la care numai carnea crește sunt simboluri
barbiene ale omului limitat în antiteză cu cel de geniu.
Finalul poemului reiterează ideea că cele două lumi sunt închise, contactul dintre ele nu
este posibil, iar personajele Crypto și Enigel, unul tragi-comic, burlesc, altul sobru, au destine
distincte care s-au intersectat o singură dată, întâmplător și indirect. Crypto se va transforma în
ciupercă otrăvitoare și va nunti cu măselarița, urmând să rătăcească cu alte personaje din tagma
lui, cu laurul-balaurul, iar lapona își urmează drumul spre Soare, simbolul perfecțiunii la care
tânjește, fără să fie impresionată de această experiență în lumea simțurilor așa cum i-a propus-o
riga.
Ca atare, balada lui Ion Barbu se derulează pe două planuri, unul narativ în care
întâmplarea are de fapt funcții metaforice, alegorice și un plan abstract al ideilor esențializate ce
presupun un cititor inițiat. De asemenea, poetul dă impresia că se joacă de la început, mergând pe
firul unei povești eterne, o iubire a cărei interpretare își are cheia în lumea cunoașterii, iar
viziunea asupra temei și limbajul încifrat în simboluri o fac una dintre cele mai interesante arte
poetice moderniste, din perioada interbelică.