O vizită

Ieri am avut o vizită simandicoasă: Şi pentru că experienţa lui era notorie,

A trecut pe la mine o broască ţestoasă. Se pricepea grozav la istorie;

De fapt avea un aer atât de serios, Era o adevărată plăcere să-l asculţi,
Încât s-ar putea să fi fost un broscoi ţestos. Dintre domnitori îi cunoscuse pe cei mai mulţi.

Era destul de mic şi de tânăr, n-ai fi dat pe el doi bani, Povestea despre Brâncoveanu şi Cantemir
Nu cred c-avea nici cinci sute de ani. Şi despre alţii pe care nu mai ştiu să-i înşir.

(Pentru că – ştiţi, desigur – aşa fără nici un motiv Dar – dacă nu se lăuda – se pare
Ţestoasele trăiesc un mileniu aproximativ). Că-l zărise chiar şi pe Ştefan cel Mare.

Totuşi ştia să se poarte, şi ştia să vorbească, Despre războaie doar n-avea prea multe de spus,
Şi era foarte inteligent pentru o broască. Stătuse în carapace, ascuns.

Deoarece fusese crescut în natură, Oricum, mi-ar fi plăcut să-l ascund în penal,
Se pricepea la agricultură; Să-mi sufle la istorie la extemporal.

Aprobarea
Într-o zi m-am gândit ce-ar fi Ce să fac cu aprobarea.
Să încerc să-l conving Mai întâi l-am aşezat pe pământ
Pe bunul meu amic, Şi i-am îngropat lăbuţele pe rând,
Pisoiul Arpagic, Apoi am greblat stratul în jur
Să se lase transformat într-o floare. Ca să nu aibă nici un cusur,
Nu aveam o pretenţie prea mare: Şi pe deasupra am presărat
Voiam doar să-i crescă pe loc, Îngrăşământ cu superfosfat.
În vârful fiecărei urechi, câte-un boboc Apoi, cum era şi firesc,
Şi, dac-ar fi avut un pic de bunăvoinţă, Am început să-l stropesc.
Să-i atârne şi un buchet din codiţă. Din păcate, când l-am făcut leoarcă,
Arpagic mi-a răspuns, Arpagic n-a mai vrut să ştie de joacă
Cam de sus, Şi, scuturându-şi lăbuţele de noroi,
Că, dacă nu-l doare acest ornament, Şi-a luat cuvântu-napoi.
Lui îi este indiferent. Măcar o zi de-ar fi stat neclintit,
Ei, acum se punea întrebarea Sunt sigură c-ar fi înflorit!
Concursul de zbor
În livada mea de pruni
Concursul de zbor era fixat pe luni.
Dar, încă de duminică, întreaga livadă
Este emoţionată.
Toate prunele coapte tare
Se lăudau că ştiu să zboare,
Şi deodată nu sânt zece
Care au curajul să-ncerce,
Aşa încât concursul se amână
Cu o săptămână.
Sper să nu se-ntâmple ca acum un deceniu,
Când n-am putut să acord nici un premiu,
Pentru că nici una dintre prunele intrate-n concurs
Nu ştia să zboare în sus.
Sfarsitul verii
De la un timp observasem
Că, atunci când nu eram atentă,
Câte-o frunză
Se făcea deodată transparentă,
Iar apoi, profitând De cel mai mic vânt,
Cădea pe pământ.
Şi, cum eu eram ocupată
Să vă povestesc vouă
Spuse şi nespuse, întreaga livadă
A rămas într-o zi sau două fără frunze.
În schimb, la picioarele pomilor
Până sus în vie,
Se întindea un covor minunat
De mătase ruginie.
Am întrerupt bineînţeles scrisul
Şi-am pornit să-mi inspectez paradisul,
Şi, după un control sever făcut,
Am ajuns la o concluzie de necrezut:
Printre frunze de aur şi flori ofilite,
Porneau prin aer în mare grabă,
Dar se opreau în iarbă.
Recunosc – zburau foarte frumos,
Dar numai în jos.
Ceea ce, se spunea în regulament,
Nu era suficient.
Drept care prunii, supăraţi de moarte,
Au jurat să facă alte prune mai talentate.
Sunt sigură că voi găsi printre ei
Demni de premiul unu, doi şi trei.
Ba, dacă vor fi foarte bune,
O să decernez şi o menţiune.
Aşa că, stimate prune şi stimaţi pruni,
Vă urez succes pentru luni.
Vara era pe sfârşite,
Şi, dacă vreţi să nu v-ascund
nimic,
Venise şi toamna un pic.
Tot în ţinută de gală
Rândunicile, întreaga familie,
Porniseră înspre o ţară tropicală în călătorie.
Şi-am descoperit deodată cu mirare,
Că Arpagic se făcuse mare.
De-acum înainte, e clar,
Nu mai am să vă scriu nimic extraordinar.
Şi totuşi, nu ne putem despărţi înainte de a vă povesti
Ultimaîntâmplare din grădina mea:
Alb, strălucitor, făcut anume pentru copii,
Ca o minune printre jucării,
Mi-a căzut în carte-un fulg de nea.
Tare sunt ocupată
Tare sunt ocupată
Toată ziua-n livadă.
Nu-mi văd capul de trebi
Printre fructe şi ierbi.
Ieri la ora şase,
S-a copt o cireaşă;
În zorii de sâmbătă,
S-a născut o vânătă;
Azi noapte la trei,
A venit pe lume un ardei;
Într-altă noapte, acum vreo lună,
Au răsărit ridichile, bineînţeles de lună;
Pentru mâine, la ora şapte,
Caisele au anunţat că vor fi coapte;
Dar şi mai devreme, în zori,
Au rândunelele oră de zbor;
Motoşel şi Botoşel
Motoşel şi Botoşel
Erau doi pisoi la fel.
Nu-i recunoşteai decât
După-o dungă de pe gât,
Iar alteori, mai degrabă,
După-o pată de pe-o labă.
Botoşel avea în plus
Pata jos, şi dunga sus.
Când voia să se prezinte,
Scotea laba înainte,
Iar când ieşea la raport,
Dădea laba paşaport.
Puţin mai târziu, pe la ora opt,
Un piersic întreg va fi copt;
Apoi, pe la ora zece,
E programat un dovlece;
La ora unsprezece, nişte căpşuni,
La douăsprezece, pepenii cei mai buni,
La unu merele,
La două perele,
La patru-s cu struguri pline ciuberele,
La cinci, gutui,
La opt, prune albăstrui,
La nouă nucile n-am un’ să le mai pui,
Şi asta-i din greu numai prima parte:
Apoi trebuie să le mănânc pe toate.
Numai când făcea vreun rău
Era leit frate-său.
Când vreo boacănă făcea,
Nimeni nu-l deosebea:
Cu labă şi gât pitite,
Torcea fără să ezite
Şi suav, cu glas înalt,
Se jura că-i celălalt,
Pe când bietul Motoşel
Lua bătaie pentru el.
Secţia de telegrafie

Pentru că era singur şi trist, Iar, din când în când, la întâmplare,

Dovleacul s-a hotărât să se facă telegrafist. Transmitea şi câte o floare.

Pe deasupra, însă, e adevărat, Mă gândesc că cineva i-o fi răspuns totuşi,

Era şi foarte dotat; Pentru că, de la un timp, florile, mari ca nişte lotuşi,

Pentru el nu era nici o minune Au început să se transforme, pe nu ştiu ce temei,

Să instaleze un întreg sistem de transmisiune. În nişte fragezi şi copilăroşi dovlecei

În loc să îndruge cuvinte fără şir, Care nu erau mai mari decât un deget arătător,
Îl vedeai numai că-ntinde un fir, Când şi învăţaseră meseria tatălui lor.

Iar la capătul lui, fără să se ascunză, Încât la capătul grădinii mele dinspre vie,
Bătea, în loc de depeşă, o frunză. Funcţionează acum o întreagă secţie de telegrafie.

Apoi, de importanţa celor transmise pătruns,

Aştepta o zi sau două răspuns.

Dar, cum nu-i răspundea nimeni niciodată,

După un timp transmitea o frunză şi mai îndepărtată.

Scrisoare

Mos-Craciun, toti imi spun Lui bunicu – o lulea –

Ca esti darnic si esti bun. C-a pierdut-o, saracutu’…
Eu iti scriu de mai-nainte Poate-aduci vre-un os lui Cutu?
Ca-s un baietel cuminte, Poate ai vre-o acadea?
Si-ti mai scriu, asa, sa stii, Lui Danut cel mititel,
Ca eu nu-ti cer jucarii, Care plange-n copaita,
Cum ti-ar cere alti copii – Sa-i aduci un covrigel…
Insa nu m-as supara
Daca tot mi-ai da ceva! Noapte buna!
Niculita
Daca vrei, da-mi o placuta,
Ca mi-am spart-o pe cea veche,
Ada, pentru pisicuta,
Motocel ros la ureche.
Congres

Sus, deasupra casei mele, Ca să ţină sus şi tare

E un sfat de rândunele; Câte-un discurs fiecare.

Pe sârma de telegraf Şi nu e nici o mirare:

S-a deschis mare conclav; Chestiunea-i arzătoare,

Pe stâlpii-nalţi, mai ales, Că-i pe ordinea de zi

E-un adevărat congres; Plecarea spre Miază-Zi

Pe horn, ţigle, tencuială,

Şi oricare vrea acum
E-adunare generală;
Să spună şi ce, şi cum,

M-au trezit cu noaptea-n cap,

Încât împrejur pe-o leghe
De cip-cip nu mai încap;
E-un vacarm fără pereche

Bat din aripi, strigă toate Dar eu, drept să spun, mă mir
Şi descriu prin aer roate; Că nu-i şi mai abitir,

Fac un cerc plin de avânt Căci – vă gândiţi? – ele toate

Şi se înscriu la cuvânt Pleacă în străinătate!

În comun

Deoarece Iar atunci,

S-ar putea să fie ruşinos Ca şi cum ar fi făcut mare scofală,
Ce-o să vă spui, O şterge grăbit şi mulţumit
Vă rog să nu-mi faceţi morală: Sub pardoseală,
La mine-n odaie (pe jos) Lăsând în urmă, ca-n cel mai rău vis,
Locuieşte un şoarece O harababură de nedescris.
(Pui), Şi toate astea pentru că nu mă-ndur
Sub pardoseală, Să spun o singură silabă
Şi-n timp ce eu dorm Fără cusur,
El îşi scoate încet, Mai degrabă
Printr-o deschizătură specială Trei litere-n scris:
Făcută după uşă, Pis...pis...
Mai întâi un botişor cochet, Dintre cuvinte
Apoi două urechiuşe Cel mai mic,
Şi o blăniţă de un gri uniform, Pis...pis...
Cum nu se poate mai şic, Să-l audă numai
Terminată printr-o coadă lungă şi subţire Arpagic.
Ca o barbă de pitic.
Şi începe să se zbenguie şi să se mire,
Să danseze şi să se fandosească
Copilăreşte,
Până când reuşeşte
Să mă trezească.
Greierele și furnica
Dânsul e un greieraș
Care-a fugit la oraș.
Ce nu-i place dumnealui
În sat nu-i ușor să spui,
Dar într-o zi îl remarc
Pe o bancă, într-un parc –
Zgribulit și mor de frică,
Tot căutând dup-o furnică.
(Pentru că, nu știu ce știți,
Greierii-s de mult vestiți
C-atunci când li-i foame tare,
Cer furnicii de mâncare).
Ei, dar, vezi, aici e-aici,
Că la oraș nu-s furnici.
Dar cânta cu-așa sfială,
Că-mi făcui o socoteală
Și cânta cu-atâta foc,
Încât chiar atunci pe loc,
I-am propus așa, hai-hui,
Să fiu eu furnica lui.
Și, cum acceptă în grabă,
M-am și apucat de treabă.
Nici bine n-a acceptat,
M-am grăbit și l-am cazat,
Ba-l și transportai discretă,
zÎn batistă, în poșetă.
Dare eu, deoarece
Sînt prea miloasă
Şi nu îl spun,
Stau cu un şoarece
În casă
În comun!
Domiciliul lui acum e
În cutia mea de gume.
Iar cutia stă precis
Chiar pe masa mea de scris.
Când se plictisește-n casă,
Iese la mine pe masă
Și se plimbă-n sus și-n jos,
Salutând politicos
Călimară, foi în stivă,
Toc, penițe, sugativă,
Pentru că, întâi să spui,
Ăștia sunt vecinii lui.
Și-am uitat să spun: firesc,
Eu am grijă să-l hrănesc;
Eu îi dau casă și masă,
El cântă și nici că-i pasă
Că tot ce îmi cântă mie
Eu scriu aici pe hârtie;
Căci la tot ce scriu de zor,
El este co-autor.
(Chiar și-acum transcriu fidel
Numai ce îmi cântă el.
Dar, fiind analfabet,
Îl mai stilizez discret!)