ȘTIINȚA ȘI INGINERIA

MATERIALELOR
Șef Lucrări Doctor Inginer VASILESCU MARIUS
 CURS 2
STUDIUL STRUCTURII MICROSCOPICE

Studiul structurii microscopice a metalelor și aliajelor, care reprezintă

azi un capitol al științei materialelor, ce servește ca principal mijloc de
control pentru producția metalurgică și una dintre metodele cele mai
valoroase pentru determinarea defectelor de elaborare și prelucrare și a
cauzelor de avarii la materialelor metalice, își are originile în secolul al XIX-
lea (Anosov 1841 și Sorby 1864).
 Prima utilizare a microscopului în cercetarea microstructurii
aliajelor făcută de inginerul de mine Anosov la uzina de arme din Urali
a avut de la început scopul practic de a obține oțeluri de o calitate
comparabilă cu a celebrelor săbii din Damasc.
Metalografia care abia se năștea își definea obiectul major în
corelația între microstructura și proprietățile materialului metalic și se
constituia de la început ca instrument practic de verificare a calității
materialelor metalice.
Sorby (Anglia, 1864) a produs o revoluție introducând în observarea
metalelor metodele petrografice de preperare a probelor pentru
analiza microscopică. El a observat structura Widmanstatten în oțelurile
hipoeutectoide supraîncălzite și răcite în aer și a descris constituentul
perlitic sau perlita din oțeluri, înțelegând că perlita este o structură care
se formează la descompunerea prin răcire lentă și că formarea perlitei
este suprimată prin călire, fiind înlocuită cu un alt constituent
martensita.
 Natura și mecanismul formării martensitei (constituentul rezultat
din transformarea austenitei la călire) fac obiectul unui considerabil
efort științific pe parcursul ultimelor decenii, efort justificat de
importanța implicațiilor practice. Consecințe de importanță tehnologică
și științifică s-au impus în urma aprofundării mecanismului
transformării martensitice.

Tratamentele termo-mecanice, constând dintr-o deformare

plastică a austenitei pe parcursul sau imediat înaintea călirii, produc o
creștere puternică a rezistenței mecanice a oțelului prin formarea unei
martensite cu cantitate excepțional de mare de defecte ale rețelei
cristaline. În felul acesta din punct de vedere teoretic problema
creșterii rezistenței mecanice a materialelor metalice apare astăzi
complexă și realizabilă pe căi diametral opuse. În timp ce cristale
filiforme perfecte (whisker-ii metalici obținuți încă din 1952 de Galt și
Herring) ating rezistențe apropiate de rezistența teoretică, acreditând
ideea că absența dislocațiilor este o condiție a maximului de rezistență
mecanică, tratamentele termo – mecanice converg către același scop făcând
agregatul cristalin cât mai imperfect posibil.

O dată cu progresele civilizației cerințele impuse materialelor metalice

au crescut. Acest fapt a impus atât îmbunătățirea caracteristicilor
materialelor existente cât și descoperirea de materiale cu valori deosebit de
ridicate ale caracteristicilor fizico – mecanice sau chiar a unor materiale cu
noi proprietăți. În ultima jumătate a secolului XX în domeniul materialelor s-
au obținut oțeluri cu rezistența de ordinul 3000 N/mm2, aliaje pe bază de
titan utilizate la construcția aeronavelor pentru rezistența lor specifică mare,
aliaje superrefractare, aliaje superplastice, aliaje superelastice, aliaje cu
memoria formei, metale și aliaje cu proprietăți termice, elastice , electrice
și magnetice deosebite.

Observații atente privind proprietățile fizice ale aliajelor aduc

progrese atât în stabilirea constituției aliajelor cât și în dezvoltarea teoriei
aliajelor.

Astfel, Matthiesen în 1867 pune în evidență efectul elementelor

dizolvate asupra conductibilității electrice. Kurnakov în 1908 observă
variația rezistivității electrice cu compoziția chimică a materialului și pune
în evidență reacțiile în stare solidă cunoscute azi ca transformări ordine
– dezordine. Wiedemann și Franz în 1852 exprimă cantitativ corelația
între conductibilitatea electrică și termică a metalelor. Seebeck în 1821
descoperă termoelectricitatea în cuplurile metalice care va sta la baza
pirometrelor termoelectrice în 1888 (Le Chatelier).

Mecanismul deformării elastice și plastice în metale în relație cu

cristalografia acestora se conturează teoretic în cursul secolului al XIX –
lea și se dezvoltă în legătură cu necesitățile practice ale construcției
structurilor de oțel care însoțesc revoluția industrială. Multe dintre
fenomenele cărora trebuie să le găsească explixație metalurgia
mecanică sunt puse în evidență de încercările mecanice ale
materialelor metalice ale căror norme încep să se constituie într-un
ansamblu structurat în secolul al XIX – lea (Young 1807, Barlow 1826,
Whipple 1847).

Comportarea elastică a materialelor metalice este

fundamentată teoretic, în forma acceptată și astăzi, încă de la sfârșitul
secolului al XIX – lea, prin contribuția unor matematicieni și fizicieni:
Young în 1807 definește modulul de elasticitate în corelația tensiune –
deformație, Cauchy în 1827 definește tensiunile ca mărimi tensoriale și le
stabilește componentele în cazul generalizat al cristalelor anizotrope, iar
Poisson în 1829 stabilește ecuațiile echilibrului pentru solidele elastice.

Eluciadarea teoretică a mecanismului plasticității în metale care

reprezintă un fenomen mul mai complex condiționat cristalografic și ca
atare mai puțin apt de cuprindere într-o tratare matematică simplificată,
progresează mult mai lent, necesitând instrumente teoretice și
experimentale disponibile abia în epoca actuală (observarea structurii
cristaline și a imperfecțiunilor sale prin efecte de difracție electronică
sau de raze X, și prin microscopie electronică, disponibilitate de
monocristale metalice cu imperfecțiuni sau imperfecte, constituirea
unei teorii matematizate a defectelor de rețea cristalină). O muncă
migaloasă de acumulare de material faptic, dedus din observații atente
și pertinente asupra efectelor prelucrărilor prin deformare plastică a
metalelor s-a desfășurat pe tot parcursul secolului al XIX – lea.
 Astfel, benzile de maclare din fierul alfa sunt observate de Neumann
în meteoriți și de Prestel în oțelurile sărace în carbon fiind numite benzile
Neumann și dau primele indicații asupra mecanismului cristalografic al
maclării. Observarea benzilor de alunecare în grăunții metalici deformați
fundamentează mecanismul de deformare plastică prin alunecări de
plane interne în cristal în care ideea durificării prin interferența
alunecărilor este implicită.
În 1860 liniile de curgere sau benzile Luders pun în evidență
fenomenele legate de alungirea la punctul de curgere care marchează
trecerea de la comportarea elastică la comportarea plastică.
 Curbele S – N (Wohler 1860) pun în evidență oboseala metalelor
provocată de solicitările ciclice și sensibilitatea la efectul de crestătură a
fenomenului de distrugere a metalelor prin oboseală.

Efectul post – elastic (Weber 1835), hysterezis-ul mecanic

(Bauschinger 1881), supraâmbătrânirea sub efort și fragilitatea la
albastru a oțelurilor (Kent, Martens 1890), fenomene explicabile azi
prin teoria dislocațiilor, completează multiplele aspecte ale comportării
materialelor solicitate în domeniul plastic.
 Redobândirea prin încălzire a plasticității metalelor și aliajelor
durificate prin deformare plastică anterioară, deși practicată de milenii,
își găsește începutul unei explicații științifice abia în observațiile din
secolul trecut privitoare la recristalizarea metalelor în cursul încălzirii.

Astfel, Nogues în 1858 observă aspectul cristalin al platinei

încălzită în flacără reducătoare, Kallsher observă variația proprietăților
ce însoțește modificarea grăunților la recristalizare, Ledebur remarcă în
1883 influența temperaturii și a duratei de încălzire asupra dimensiunii
grăunților recristalizați, iar Stead în 1898 concepe recristalizarea ca un
proces de germinare și creștere.