Capela Sixtină.

Pe când încă mai lucra la statuia lui David, i s-a cerut să realizeze o pictură murală la Palazzo Vecchio, pe care
niciun alt artist nu reușise să o ducă la capăt. Acest proiect a deschis calea către ceea ce avea să se dovedească
o altă capodoperă a artei universale, Capela Sixtină.
În 1508, papa Iulius al II-lea i-a încredințat lui
Michelangelo pictarea plafonului, care inițial
reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea
acestei lucrări a durat patru ani, între 1508 și 1512.
Datorita inaltimii mari a capelei, tavanul a fost greu
de pictat. Prima varianta de ajutor a venit din partea
lui Bramante, care dorea construirea unei platforme
suspendate si sustinuta de franghii coborand din
tavan. Datorita faptului ca dupa inlaturarea
platformei, in tavan ar fi ramas gaurile sforilor, Michelangelo si-a construit propria schela, tot suspendata, insa
sprijinita in niste gauri date in zona ferestrelor. Proiectul inițial prevedea pictarea celor 12 Apostoli, dar la
final cuprindea peste 300 de chipuri, acoperind mai bine de 500 de metri pătrați. Artistul a renunțat la toți
ucenicii, acuzându-i de incompetență, și a lucrat de unul singur, depunând un efort istovitor, stând ore în șir pe
schele, de cele mai multe ori întins pe spate. Pe parcursul celor patru ani, nu a vrut să o arate nimănui,
dezvăluind-o tuturor abia atunci când a fost finalizată, în toamna anului 1512. Frescele, reprezentând scene din
''Geneză'' în culori vii, au fost sfințite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinților, la 31 octombrie 1512. Picturile
produc un efect caleidoscopic, având ca punct central ''Crearea lui Adam'', în care degetul lui Dumnezeu atinge
degetul unui om. Până la Michelangelo, Dumnezeu era reprezentat printr-o mână care coboră dintre nori. În
capela Sixtină se găsește prima operă unde este descris având corp, barba lungă albă, similar zeului grec
Jupiter. 
Partea centrală, pe axa bolții, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric,
Crearea aștrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar și
Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul și Beția lui Noe. De ambele părți ale acestor
picturi sunt înfățișate sibile și prooroci. Pe curbele laterale ale tavanului, in partea de jos a compozitiei, artistul
i-a asezat pe stramosii dupa trup ai lui Iisus Hristos. Deasupra lor au fost asezati profetii, femei si barbati, iar
in capatul estic, deasupra altarului a fost asezat profetul Iona. In partea cea mai de sus, centrala, artistul a
zugravit noua scene din cartea Facerii. Secole de-a rândul s-a presupus că pictorul a folosit culori închise şi
palide, dar o restaurare din anii ’90, destul de controversată de altfel, a scos la iveală tonuri aprinse de verde,
violet şi roşu.

-1-
 În 1534, Michelangelo a părăsit Florența pentru totdeauna, din cauza ostilității cu care a fost tratat de
ducele Alessandro de Medici, dar și a neînțelegerilor cu concetățenii săi. S-a mutat la Roma, unde s-a bucurat
de aprecierea papei Clement al VII-lea. În 1535, papa Paul al III-lea i-a propus să picteze peretele de est al
Capelei Sixtine, cel de deasupra altarului, având ca temă
''Judecata de Apoi''. Lucrarea are o dispunere circulară,
începând cu partea stânga sus și apoi în jos la dreapta.
Cei care au fost judecați se coboară dinspre stânga spre
dreapta, în timp ce drepții răman în înălțime. Figura
centrală, este aceea a unui Cristos judecător reprezentată
de un tânăr atletic. Privirea lui este una dură, îndreptată
spre cei torturați. Reprezentarea lui este unică, figura
fiind a unui Cristos "necunoscut" până atunci. Lucrarea,
considerată azi o capodoperă a stârnit critici și discuții
aprinse, cauzate de îndrăzneala conceptului și de
numeroasele nuduri. Se cerea distrugerea imediată a unei
asemenea opere ”nerușinate”. Michelangelo a răspuns în
stilul caracteristic: a inserat în frescă figura unuia din
principalii săi critici, în chip de diavol și pe el însuși ca Sfântul Bartolomeu (care a fost jupuit de viu pentru
credința sa). Apostolul Bartolomei tinând în mâna propria sa piele dupa martirizare, dar a carui cap este un
autoportret al pictorului. In coltul drept de jos al Infernului este portretizat Biagio da Cesena, maestrul de
ceremonii al Papei Paul al III-lea, care l-a criticat foarte aspru pe Michelangelo pentru aceasta fresca.
Michelangelo s-a razbunat pe el, asezându-l în Infern, încolacindu-l cu un sarpe care îi musca de organele
genitale. Biagio da Cesena a fugit la papa si s-a plâns, la care papa ar fi spus: „Este chiar si peste puterile mele
de papa sa eliberez pe cineva din infern”.
Autorităţile bisericeşti şi opinia publică rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nicio
acoperire, în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate şi
blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie ("Campania frunzelor de viţă") pentru acoperirea
nudurilor. Această acţiune va avea loc după moartea lui Michelangelo şi va fi executată de unul din ajutoarele
sale, Daniele da Voltera, care si-a castigat porecla de "Il Bragghettone" (creatorul de pantaloni). Cu ocazia
recentelor lucrări de restaurare, asepectul original, a fost refăcut în cea mai mare parte.
Nu a uitat niciodată adevărata sa dragoste, sculptura, între toate aceste proiecte, făcându-și timp pentru
opere excepționale precum Moise (azi la Catedrala San Pietro in Vincoli, Roma)creata pentru mormantul
Papei Iuliu al II- lea, Ziua și Noaptea, Aurora și Amurgul sculptate pe mormintele lui Lorenzo si Giuliano de
Medici (Basilica San Lorenzo, Florența), Sclav rebel (Luvru, Paris) etc.
Valoarea și celebritatea operei lui Michelangelo a pus în umbră viața sa personală. Cercetări mai
recente au dezvăluit și aspecte obscure ale existenței sale. Deși nu era sărac, avea un mod de viață auster și
solitar, asemeni unui călugăr. Adeseori lucra fără pauză chiar și în timpul nopții, uitând să mănânce sau să se
odihnească.

-2-
 Prezența a numeroase nuduri masculine în opera sa a făcut pe mulți comentatori să creadă că marele
artist era homosexual, deși acesta nu a recunoscut niciodată. Astfel, cu Gherardo Perini, tânăr utilizat ca model
în lucrările sale, maestrul a avut o relație de opt ani. Dar cea mai mare afecțiune a avut-o față de Tommaso dei
Cavalieri, care avea 23 de ani pe când l-a întâlnit Michelangelo (care pe atunci avea 57 de ani) și căruia i-a
dedicat peste 300 de sonete și madrigale.
Michelangelo a avut o relație platonică cu marchiza Vittoria Colonna de Pescara, care era cu 15 ani
mai tânără și căreia i-a dedicat si ei mai multe sonete. Povestea sentimentală începe pe când maestrul avea 61
de ani.
A fost suficient de norocos să se bucure de recunoașterea talentului său și privilegiul de a avea două
biografii publicate încă din timpul vieții (scrise de Giorgio Vasari și Ascanio Condivi). Cu toate că s-a bucurat
de protecția mai marilor zilei, a avut și inamici, printre care nume celebre ca Leonardo da Vinci.
Michelangelo a continuat să sculpteze și să picteze, dar eforturile fizice depuse la pictarea Capelei
Sixtine și-au spus cuvântul. De acum, artistul s-a îndreptat mai mult către arhitectură. A continuat să lucreze la
mormântul papei Iulius al II-lea, dar a proiectat și Capela familiei de Medici și Biblioteca Laurentină, situată
vizavi de Bazilica San Lorenzo din Florența, care avea să adăpostească biblioteca familiei de Medici.
Proiectarea acestor clădiri reprezintă un moment decisiv în istoria arhitecturii. Însă punctul culminant al
recunoașterii sale ca arhitect a fost atunci cand in anul 1549 a fost numit de papă „arhitect-șef și constructor al
bazilicii Sfântul Petru”, cu functii de coordonare si de continuare a lucrărilor de restructurare a Catedralei
Sfântului Petru, începută de Bramante. O funcție de mare responsabilitate, deținută înaintea lui de către
Bramante, de Rafael și de Antonio da Sangallo.
Michelangelo reia ideea planului central propus de Bramante și o reface într-o formă mai clară și mai
simplă. Proiectează o cupolă maiestuoasă, inspirată de cea a lui Brunelleschi, realizată pentru Domul din
Florența, însă de dimensiuni mult mai impozante.
Buonarroti moare când cupola ajunsese doar până la tambur. Între anii 1588 și 1590, Giacomo della
Porta și Domenico Fontana au fost cei care au terminat-o, dându-i o formă mai alungită în comparație cu cea
originală. Astăzi, cupola Catedralei Sfântului Petru rămâne elementul care, mai mult decât oricare altul, scoate
în evidență proiectul maestrului Michelangelo, proiect modificat mult de către Maderno în secolul al XVI-lea.
În ultimii săi ani de viață, între 1560 și 1564, Buonarroti primește de la Pius al IV-lea sarcina de a
proiecta - în capătul Via Pia (astăzi Via „20 settembre”) construită din voința aceluiași papă - o poartă, în
scopul celebrării acestuia: Porta Pia. Poarta, la care Michelangelo a utilizat elemente la vedere, reamintind de
tradiția de construcție din Roma antică. Ea este terminată după moartea artistului.
Ultimele sale sculpturi tratează din nou tema Pietà (pentru Domul din Florența și altele). Michelangelo
Buonarroti moare la Roma la 18 februarie 1564, la vârsta de 89 de ani. Conform dorinței artistului, corpul său
va fi dus la Florența, unde va fi depus într-o criptă a bisericii Santa Croce.
Încă învăț”, așa spunea Michelangelo Buonarroti, la vârsta de 87 de ani, lucrând la unul din proiectele
sale. Acest mare artist ne-a arătat care e secretul excelenței: să îți păstrezi mintea și sufletul deschise toată
viața, să crezi că tot timpul există o modalitate de deveni mai bun decât erai.
Admirația pentru acest titan al artei a rezistat peste vreme, iar numele său a devenit sinonim cu
excelența Renașterii italiene.

-3-
-4-