Sunteți pe pagina 1din 54

Manierism

Se caracterizează stilul artistic între apogeul


Renașterii și începuturile stilului baroc și ale
Clasicismului, dezvoltat în Italia începând aprox.
cu anul 1520. Sfârșitul manierismului este apreciat
de diverși istorici ai artei între anii 1580 și 1650.
Arhitectura
În copilărie Palladio a fost ucenic într-un atelier de
sculptură. La vârsta de 16 ani s-a înscris în breasla
zidarilor și pietrarilor. Educația umanistă a primit-o de
la poetul Gian Giorgio Trissino, la vila căruia a lucrat
ca pietrar. După moartea lui Trissino, ca patroni i-au
servit frații Barbaro care l-au ajutat să devine
arhitectul șef al Republicii venețiene. A apărut
arhitectura palladiană, cea mai influențată fiind
Anglia. Arhitectul Irigo Jones s-a inspirat din opera lui
Palladio și a executat mai multe lucrări în specific
palladian printre care și Banqueting House. Alte
influențe palladiene întâlnim la Potsdam și Berlin.
Villa La Rotonda
Cea mai cunoscută operă a lui Palladio este Villa
La Rotonda, de lângă Vicenza. Clădirea de plan pătrat
prezintă patru fațade, fiecare cu portic și intrare
proprie ce duce către o sală circulară acoperită cu
cupolă. Această sală este cea care a dat numele
clădirii. Fiecare portic este flancat de câte o fereastră,
iar fiecare froton este susțin de șase coloane ionice.
Deasupra fiecărui fronton au fost plasate statui ale
unor zeități. Camerele se află la etaj, iar interiorul a
fost acoperit de fresce. Simetria clădirii a permis o
vedere panoramică asupra peisajului înconjurător
Villa La Rotonda
San Giorgio Maggiore
Biserica benedictină San Giorgio Maggiore din
Veneția a fost proiectată de Palladio. Fațada adaptează
modelul templului clasic la biserica creștină și prezintă
o navă centrală supraînălțată față de navele laterale.
Soluția lui Palladio a constat în suprapunerea a două
fațade: una care se întinde de la un capăt al nave
laterale la capătul celeilalte și este susținută de pilaștri,
pe când cealaltă, mai îngustă și înălțată deasupra
celeilalte, este susținută de coloane angajate. Pe
portaluri se găsesc statuile sfinților Ștefan și George
cărora a fost dedicată biserica.
San Giorgio Maggiore
Teatro Olimpico
Palladio a realizat Teatro Olimpico din Vicenza,
teatrul pe care a vrut să îl construiască după planul
teatrelor romane. Artistului i-a fost atribuit un arc
în Vicenza, care se situează la începutul treptelor
ce duc spre sanctuarul Sf. Maria din Monte Berico.
Peste râul Brenta, Palladio a realizat un pod
acoperit cu pontoane din lemn. Alături de acesta, i-
au mai fost atribuite alte două poduri, peste
Cismon și Tesina.
Teatro Olimpico
Giacomo Barozzi da Vignola
Vignola s-a format ca pictor în Bologna, după care
a plecat la cererea papei la Roma. Aici a avut șansa să
studieze monumentele antice. A colaborat cu artiști
precum Peruzzi și Primaticcio. Ca asistent al lui
Primaticcio, Vignola a petrecut în jur de doi ani în
Franța, la Fontainebleau, unde a pictat și a
supravegheat turnarea în bronz a unor mulaje luate de
la Roma. Reîntors la Bologna, a realizat un plan
pentru fațada basilicii San Petronio, precum și altarul
mare și ciboriul. Se mută definitiv la Roma, unde preia
lucrările lui Michelangelo.
Giacomo Barozzi da Vignola
Villa Giulia
Pentru papa Iuliu III a fost clădită Villa Giulia
din Roma. La această clădire au lucrat Vignola,
Bartolomeo Ammanati, Giorgio Vasari și
Michelangelo. Fațada reprezintă munca lui
Vingola, acesta realizând două etaje sumbre și
rusticizate. În centru apare motivul arcului
triumfal, flancat de arcade oarbe. Fațada este
flancată la margini de pilaștri dorici. Pentru spatele
clădirii, Vignola a proiectat o loggie semisferică
care privește spre prima curte interioară.
Villa Giulia
Santa Maria degli Angeli din Assisi
Vignola a lucrat alături de Galeazzo Alessi la
basilica Santa Maria degli Angeli din Assisi.
Construcția a decurs lent fiind finanțată prin
donații. Edificiul de plan rectangular prezintă o
navă centrală supraînălțată față de cei doi
colaterali. Flancat de zece capele, planul situează
în capăt un transept și un cor într-o absidă
semicirculară.
Santa Maria degli Angeli din Assisi
Chiesa del Gesù
Servind drept biserica-mamă pentru comunitatea
iezuită, Vignola a realizat Chiesa del Gesù din Roma
împreună cu Giacomo della Porta care va prelua
lucrările. Construcțiile au început conform planurilor
lui Vignola care a pregătit o fațadă echilibrată, dar
dinamizată mai apoi de perspectiva lui della Porta care
tindea spre verticalitate. Rezultatul constă în fațadă ce
prezintă în zona inferioară șase perechi de pilaștri cu
capitel corintic, iar în cea superioară patru perechi de
pilaștri. Cele două părți sunt unite de câte o volută
aflată pe o parte și alta a edificiului.
Chiesa del Gesù
Sculptura
Sculptura manieristă își găsește expresia în
operele lui Giambologna (1529-1608), sculptor
italian de origine flamandă și, mai ales, în creațiile
uneori bizare ale lui Benvenuto Cellini (1500-
1571), sculptor, giuvaergiu și miniaturist florentin.
Benvenuto Cellini
Născut în familia unui muzician, Cellini a fost
angajat pe calea muzicii din copilărie, de către tatăl
său. După o scurtă perioadă, Cellini devine ucenicul
unui aurar. Din cauza unui scandal a fost alungat șase
luni la Siena unde a continuat să lucreze ca ucenic.
Urmează un popas la Bologna, aici se perfecționează
în domeniu și învață să cânte la flaut. În 1527, Cellini
a participat la apărarea Romei. A vizitat de mai multe
ori curtea de la Fontainebleau, unde a lucrat pentru
regele Franței. De-a lungul vieții sale a fost implicat în
nenumărate scandaluri, a comis crime și a rănit fizic
persoane mai multe persoane.
Benvenuto Cellini
Crucifix
Cellini a realizat un crucifix din marmură albă
de Carrara. Anatomia lui Hristos este corectă,
acesta fiind redat nud, doar părțile genitale sunt
acoperite de perizomă. Capul este ușor înclinat pe
umărul drept și nu poartă coroana de spini. Buzele
și ochii reflectă un ultim suspin. Corpul lucios și
alb al lui Hristos contrastează cu marmura neagră
din care a fost realizată crucea. Cellini a executat
această lucrare în urma unui vis pe care l-a avut.
Crucifix
Perseu cu capul Medusei
Cea mai cunoscută operă a lui Cellini este statuia
în bronz reprezentându-l pe Perseu cu capul Medusei.
Statuia a fost realizată în tehnica cerii pierdute. Este
prima lucrare, după o lungă perioadă, a cărei bază este
reprezentată de o sculptură figurativă, și anume corpul
neînsuflețit al Medusei, iar baza face parte din întreaga
compoziție. Perseu, nud și cu o cască cu aripi pe cap,
ține în mâna dreaptă spada, iar cu cea stângă ridică
triumfător capul Medusei. Manierismul se prezintă
prin inspirația din mitologie, contorsionarea corpului
nud și atenția sporită acordată unor detalii precum
vene, musculatură, expresii faciale.
Perseu cu capul Medusei
Leda cu lebăda
Cellini a executat medalii de argint, bronz, aur
și lapislazuli reprezentându-i pe Clement al VII-
lea, Francisc I al Franței, Alessandro de' Medici,
Pietro Bembo și pe Leda cu lebăda. În bronz și
marmură a realizat busturi înfățișându-i pe Cosimo
de' Medici și bancherul Bindo Altoviti. Printre
operele sale se găsesc și cele inspirate din
mitologie cu personajele precum Perseu, Apollo,
Ganimede, Giacinto, Narcis sau Neptun.
Leda cu lebăda
O solniță de aur parțial emailată
Pentru regele Franței a realizat o solniță de aur
parțial emailată. Lucrarea prezintă două personaje
situate față în față, având picioarele încolăcite. Este
vorba de un zeu al mării și o figură feminină
reprezentând pământul. Alături de zeu apare o navă ce
servește drept solniță, iar de partea figurii feminine se
află pipernița, sub forma unui templu. Pe desfășurarea
bazei care susține cele două personaje, au fost
reprezentate anotimpurile și diverse activități umane.
Opera se clasifică drept manieristă prin tematică,
tehnică și forme complexe.
O solniță de aur parțial emailată
Bartolomeo Ammanat
Bartolomeo Ammanat născut. 18 iunie 1511 în
Settignano sau Florența – decedat. 13 aprilie 1592,
a fost un sculptor și arhitect italian. El a fost elevul
lui Baccio Bandinelli din Florența și a lui Jacopo
Sansovino din Veneția. Mai târziu este influențat
de operele lui Michelangelo.
Hercule și Cacus
Ammanati a studiat sub conducerea sculptorului
Baccio Bandinelli, autorul operei „Hercule și Cacus”,
și cea a sculptorului și arhitectului Sansovino. A
preluat câteva din proiectele lui Michelangelo, stilul
căruia l-a imitat prea puternic. A avut contacte timpurii
cu comunitatea iezuită pentru care a realizat diverse
lucrări de extindere și renovare ale unor clădiri. În
ultima perioadă a vieții sale a repudiat propriile creații.
Într-o scrisoare adresată marelui duce Ferdinando I
de' Medici îi cere acestuia să nu îl oblige să execute
lucrări nud.
Hercule și Cacus
Fântâna lui Neptun
Pentru Piazza della Signoria, Ammanati a
realizat Fântâna lui Neptun pentru a simboliza
puterea navală a Florenței. Cu ajutorul celor mai
buni sculptori și turnători, de-a lungul bazinului au
fost realizate figuri de satiri, cai de mare ivindu-se
din apă, zei ai mărilor, îmbrăcând forme culcate și
contorsionate, sprijinite pe perimetrul bazinului.
Neptun, realizat din marmură de Carrara, este redat
triumfător pe un piedestal, în mijlocul fântânii de
plan octogonal.
Fântâna lui Neptun
Apollo
Pentru mormântul poetului Jacopo Sannazzaro,
Ammanati a contribuit cu două statui ilustrând pe
Apollo și pe Minerva. Acestea au fost realizate din
marmură de Carrara. Apollo este redat șezând cu o
violă între picioare pe care o ține cu mâna stângă.
Minerva apare tot șezând, înarmată, ținând în mâna
stângă un scut mare. Între spațiul dintre cele două
personaje a fost plasat urna funerară. Pe timpul
Contrareformei, pentru a nu fi distruse, dedesubtul
personajelor au fost inscripționate numele biblice
David și Iudita.
Apollo
Principali pictori manieristi
• – Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai
important al manierismului. A frecventat atelierele lui Leonardo da
Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui
Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci şi ireale,
figurile personajelor sunt complicate şi sinuoase, compoziţiile dense
şi complexe sunt pline de dramatism.
– Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui
François I frescele pentru palatul din Fontainebleau, inaugurând
stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit şi École de
Fontainebleau. Acest stil a pătruns de aici în cercul artiştilor din
Antwerpen şi al pictorilor englezi ai epocii.
Principali pictori manieristi
– Agnolo Bronzino (1503-1572), elev al lui Pontormo, pictor de curte
al familiei Medici din Florenţa, a realizat un mare număr de portrete
şi tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic,
excelând prin redarea detaliilor şi a culorilor într-o formă
strălucitoare.
– Parmigianino (1503-1540), discipol al lui Correggio, se
caracterizează printr-o redare ambivalentă a relaţiilor spaţiale, cu
accentuarea elementelor verticale.
– Tintoretto (1518-1594), unul din cei mai importanţi pictori
manierişti veneţieni. A pictat pentru biserici şi pentru notabilităţile
Veneţiei. Celebru este ciclul de fresce pentru Scuola di San Rocco.
Unitatea compoziţiilor sale se realizează printr-un colorit vibrant şi
printr-un clar-obscur fantastic şi dramatic.
Principali pictori manieristi
• – Paolo Veronese (1528-1588), pictor veneţian. În
pictura sa predomină formele opulente, lumina
strălucitoare şi spaţiile vaste. Pictează femei cu păr
blond bogat, îmbrăcate în veşminte fastuoase.
– El Greco (1541-1614), pictor spaniol, originar
din Creta. Stilul său se caracterizează prin
alungirea figurilor, senzaţia de straniu a
luminozităţii, irealitatea compoziţiilor, care produc
o exaltare mistică.
Trăsături caracteristice
– pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii
– multiplicarea elemenelor şi a planurilor în
compoziţie
– simboluri complexe care se referă la domenii care nu
aparţineau până acum tematicei artistice (alchimie,
arta blazonului, limbajul florilor)
– gust pronunţat pentru un erotism estetizant
– deformarea şi torsiunea corpurilor
– scheme sinuoase („figuri în serpentină”)
– modificarea proporţiilor între diverse părţi ale
corpului
– alungirea formelor
Jacopo Robusti
Jacopo Robusti cunoscut sub numele de Tintoretto
a fost educat în spiritul școlii venețiene. A fost
denumit și „Il Furioso” datorită tușelor energice pe
care le-a folosit în diverse opere. Nu se cunoaște unde
și-a făcut ucenicia, dar lucrările sale timpurii seamănă
cu cele ale lui Parmigianino. Din documente reiese că
la vârsta de 20 de ani a fost pictor independent. A pus
bazele unui atelier de creație în cadrul căruia a instruit
diverși ucenici. a reușit să întreprindă o deplasare la
Mantua, probabil singura călătorie în afara Veneției.
Subiectele abordate de artist sunt atât laice, cât și
religioase.
Descoperirea cadavrului Sfântului
Marcu
• Din ciclul realizat pentru Scuola Grande di San Marco
face parte tabloul „Descoperirea cadavrului Sfântului
Marcu”. Lucrarea prezintă căutarea relicvelor Sf.
Marcu pe timpul nopții printre cadavrele îngropate
într-o biserică. Fantoma sfântului își face apariția și cu
mâna stângă ridicată ferm le cere să întrerupă
căutările. La picioarele sale se află un cadavru vinețiu
nud. În partea dreaptă un grup de personaje încearcă
să imobilizeze un bărbat posedat. Efectul luminilor din
plină noapte dezvăluie în spațiul asimetric personaje
grandioase.
Leda și lebăda
Din perioada de maturitate a lui Tintoretto
datează lucrarea „Leda și lebăda”. Opera o prezintă
pe Leda care conform mitului a fost sedusă de
Zeus, transformat în lebădă. Draperiile trase
dezvăluie frumusețea și senzualitatea Ledei
împodobită de un șirag de perle și o brățară de aur.
Leda, întinsă pe diagonală, privește spre slujnică.
În încăpere, lumina zilei scoate la iveală un
papagal într-o colivie, un cățeluș, o pisică și o
gâscă.
Agnolo Bronzino
Bronzino a fost fiul unui măcelar. A devenit
ucenicul lui Raffaelino del Garbo și Pontormo.
Devine membru fondator al Academiei din
Florența. A instruit diverși pictori printre care și
Alessandro Allori, în casa căruia a locuit în ultima
parte a vieții sale. Bronzino a fost și poet, legând o
prietenie strânsă cu poeta Laura Battiferri.
Portretul Lucreziei Panciatichi
Portretul Lucreziei Panciatichi denotă eleganță
și rafinament. Lucrezia are o privire melancolică,
aceasta urmându-și soțul la bine și la rău. Aceasta
poartă țesături somputoase și bijuterii care îi scot în
evidență rafinamentul. Bartolomeo are o poziție
solemnă, trăsăturile lui fiind subliniate prin
cromatică. Câinele negru, alături de stăpân, are
blana lucioasă și privirea blândă.
Rosso Fiorentino
Născut la Florența, în Italia, cu un păr roșu care
i-a adus porecla de mai târziu, Rosso a învățat la
început în atelierul lui Andrea del Sarto, alături de
Pontormo, un tânăr din aceeași generație. Ajuns la
Roma spre sfârșitul anului 1523, Rosso a fost
influențat de opera lui Michelangelo, Rafael și a
altor artiști ai Renașterii, aliniindu-se stilului și
manierei acestora.
Coborârea de pe cruce
Cea mai de seamă realizare a lui Rosso este considerată în
primul rând Coborârea de pe cruce, o pictură de altar din
Pinacoteca Comunale din. În contrast cu expresia înțepenită a
durerii din alte Coborâri, Rosso compune o complicată acțiune în
mișcare, personajele din partea inferioară a scenei arătând în mod
cât se poate de clar și de precis, prin intermediul sugestivei
înfățișări a chipurilor ascunse, o durere suportată în liniște. Cerul
este întunecat. Cele trei scări și oamenii care îl coboară pe
Hristos exprimă dificultatea misiunii. În ce-l privește pe Isus,
acesta este cadaveric. Această scenă exaltată, înfățișând
tulburarea eroilor, se deosebește mult de opera, tot atât de
complexă, dar cu o compoziție mai simplă, realizată de un
contemporan apropiat lui Rosso, pictorul florentin Pontormo.
Paolo Veronese
Paolo Veronese fost un pictor italian din perioada
târzie a Renașterii, marcând trecerea spre Manierism.
Pe numele adevărat Paolo Caliari sau Cagliari,
artistul a căpătat cu timpul numele de Veronese, după
orașul în care s-a născut. Stabilit de tânăr la Veneția,
Veronese este alături de Tițian și Tintoretto unul din
cei mai remarcabili reprezentanți ai școlii venețiene
de pictură a secolului al XVI-lea.
Ospăţul din casa Levitului
Artistul a simţit că principala critică a
Inchiziţiei era aceea că tabloul său trivializa un
eveniment crucial din Noul Testament. Soluţia a
fost să schimbe titlul tabloului din „Cina cea de
taină” în „Ospăţul din casa Levitului”, fără să facă
vreo schimbare. Şi se pare că a avut succes, căci
inchizitorii nu l-au mai deranjat după aceea.