Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CONTRASTE CROMATICE
a.-Contrastul simultan
b.-Contrastul de clarobscur
c.-Contrastul complementarelor
d.-Contrastul de calitate
e.-Contrastul de cantitate
Ce este contrastul?
Contrastul este un mijloc de expresie plastică prin care elementele de limbaj aflate în opoziţie îşi accentuează caracterele proprii. Se
obţine prin justapunere.
Se pot realiza contraste între linii, forme, valori, culori procedee tehnice etc.
În literatură, un procedeu asemănător este antiteza, care se referă, de exemplu, la opoziţia dintre două personaje.
a. Contrastul simultan
Este un efect optic provocat de o culoare intensă (pură) asupra unei pete de gri acromatic, de aceeaşi luminozitate, pe care o
nuanţează în culoarea complementară.
Este o urmare a procesului fiziologic de restabilire a echilibrului cromatic existent în lumina albă solară. Cum se produce ?
Ochiul este adaptat la lumina soarelui. Culorile de bază din care este compusă lumina sunt: R, G, A.-Pe retină (membrană a ochiului pe
care se formează imaginea ) se află celule nervoase sensibile la aceste trei culori.
Privind o pată de roşu pe un fond neutru acromatic, sunt solicitate numai celulele sensibile la R. Pentru a nu obosi retina, după un timp
vor acţiona şi celelalte celule, sensibile la G şi A, şi împreună vor nuanţa vecinătatea roşului în verde (complementare lui R ).
Exemple de lucrări în care se regăseşte acest tip de contrast: „Cafeneaua de noapte” de Vincent Van Gogh(1853-1890)
b. Contrastul de clarobscur
În sens larg, termenul de clarobscur este folosit pentru a denumi procedeul prin care este redată sugestia volumului şi spaţiului prin
umbre şi lumini.
Termenul propriu-zis de clarobscur denumeşte procedeul prin care forma şi spaţiul se contopesc, linia pierzându-se în umbră. Trecerea
de la umbrele care domină la luminile centrelor de interes se face gradat.
Exemple de lucrări în care se regăseşte acest tip de contrast: „Omul cu casca de aur” de Rembrandt(1606-1669)
c. Contrastul complementarelor
Constă în justapunerea culorilor complementare, fiind influenţat de procesul fiziologic despre care s-a vorbit la contrastul simultan.
Ce sunt culorile complementare ?.
Culorile complementare sunt culori diametral opuse în cercul cromatic.
• culoare primară este complementară cu amestecul celorlalte două culori primare
• R-V(A+G), A-O(R+G), G-Vi(R+A)-deci o pereche de complementare conţine cele trei culori de bază. Prin alăturare, complementarele
se exaltă reciproc.
• Prin amestec fizic se distrug(se obţin griuri colorate sau griul neutru).
d. Contrastul de calitate
Se mai numeşte şi de puritate, pentru că scoate în evidenţă, accentuează strălucirea, intensitatea, saturaţia sau luminozitatea unei
culori pure prin justapunerea unei tente rupte, a unei culori stinse, palide.
Exemple de artişti ce au realizat opere cu acest tip de contrast: Paul Klee (1879-1940), Henri Matisse (1869-1954)
e. Contrastul de cantitate
Se mai numeşte şi contrast de mărime sau de suprafaţă. Se referă la influenţa pe care o are o pată mare de culoare asupra unei (unor)
pete mici.
Diferenţa dintre pata mare şi cea mică poate să fie între:
-două culori complementare;
-culoare caldă, culoare rece ;
-culoare închisă, culoare deschisă.
Contrastul de cantitate este o altă metodă de evidenţiere a centrelor de inter
es şi a accentelor, prin folosirea în aceste zone a unor culori şi valori opuse dominantei. Dominanta va acţiona asupra centrului de
interes, conturându-i şi mai mult caracterele proprii.
-o pată roşie pe un fond verde se exaltă la maximum şi pare să iasă în relief.
-o pată deschisă pe o suprafaţă închisă pare şi mai luminoasă.
-o culoare caldă pe o suprafaţă rece devine arzătoare.
– în cazul culorilor complementare, raportul de mărime este legat de luminozitatea culorilor
ACORDURI CROMATICE
Ce este acordul ?
Acordul este un mijloc de expresie prin care elementele de limbaj se îmbină armonios pentru a crea un ansamblu unitar. Muzicianul îşi
acordează instrumentul pentru a elimina notele false şi sunetele supărătoare auzului.
-În creaţia plastică, acordul este prezent însă pe toate perioada execuţiei lucrării, pentru că acesta înseamnă raportul armonic rezultat
prin alăturarea culorilor.
Pictorul poate să-şi armonizeze paleta şi prin alegerea culorilor.
În pictură acordul şi contrastul contribuie împreună la crearea unui ansamblu unitar şi expresiv. De aceea vom defini acordul prin
comparaţie cu contrastul.
Acordul se foloseşte pentru obţinerea unităţii compoziţionale.
Contrastul se foloseşte pentru realizarea centrelor de interes şi a accentelor în compoziţie.
Clasificarea acordurilor cromatice după metodele de realizare
Acordul dintre două sau mai multe culori diferite se obţine prin mai multe metode :
– amestecul fizic sau amestecul optic (al culorilor între care dorim să stabilim un acord )
– pasaje de culoare sau valoare ( culorile între care stabilim acordul nu mai trebuie amestecate.
– Alegerea unor pigmenţi care au tenta caldă sau rece sau care au ceva în comun.
– Dominanta cromatică se poate realiza alegând o culoare din care punem câte puţin în toate amestecurile. Culoarea dominantă se
poate alege şi în raport cu subiectul compoziţiei sau semnificaţia dorită. Posibilităţile de stabilire a unui acord între culorile unei picturi
sunt nelimitate şi ţin de sensibilitatea artistului.
SPAŢIUL PLASTIC
Spaţiul real este una din formele de bază ale existenţei materiei (ca şi timpul ).
Spaţiul plastic este o interpretare a spaţiului real, o reprezentare realizată cu ajutorul elementelor de limbaj plastic şi al mijloacelor de
expresie plastică.
Acest spaţiu poate fi sugerat prin : volum şi (sau ) adâncime.
Proprietăţile şi expresivitatea culorii
-cromatice-culorile pot fi pure sau amestecate;
-calorice-culorile pot fi calde sau reci;
-valorice- culorile pot fi închise sau deschise.
Prin amestec cromatic sau acromatic, aceste proprietăţi se pierd treptat sau se modifică. Culorile pure îşi pierd caracterul specific (nu
mai seamănă cu culoarea din tub ), devenind tonuri închise, tonuri deschise, griuri colorate;
Tentele pure au o expresivitate puternică –sunt intense, strălucitoare, exaltate, violente etc. Tentele rupte devin delicate, rafinate,
sobre, austere, sensibile etc.
EFECTELE SPAŢIALE
Pentru a da impresia de adâncime şi volum cu ajutorul culorii, se ţine seama de următoarele caracteristici:
-culorile închise par mai grele, culorile deschise, mai uşoare.
-culorile calde vin spre noi, se apropie, culorile reci se depărtează
-tentele pure par mai apropiate, tentele rupte mai depărtate
COMPOZIŢIA DECORATIVĂ
– Este specifică artelor decorative (textile, ceramică, mobilier erc ); are şi o destinaţie utilitară .Compoziţia decorativă are următoarele
caracteristici;
– Elementele compoziţionale sunt stilizate (motive, decorative,ornamente )
– Formele sunt plane (bidimensionale ) şi sunt reprezentate pe o suprafaţă (fără perspectivă )
– Ritmul constant (elementele se repetă egal ca formă, dimensiune, interval, culoare, după anumite legi );
– Tenta plată (decorativă, uniformă )
Clasificare
– Din punct de vedere al organizarii elementelor, compoziţia poate fi :
– Inchisă ;chenarul, motivul unic;
– Parţial închisă; friza, banda decorativă închisă (sus şi jos ) bordura închisă jos;
– Deschisă jocul de fond;
– Prin repetiţia constantă a elementelor, compoziţia decorativă are un caracter static.
Combinaţii între compoziţia plastică şi cea decorativă
-compoziţii plastice cu caracter decorativ; pictura egipteană frize (Ravenna ) icoane etc; – compoziţii decorative cu elemente figurative;
broderii de cult, tapiserii miniaturi, vase greceşti etc.
Compoziţia figurativă şi cea nonfigurativă
În compoziţia figurativă, mijloacele de expresie sunt legate de subiectul compoziţiei şi pot fi recunoscute în mod direct în realitate, în
natură, în viaţă. Aşa cum arată şi termenul, avem de-a face cu figuri care aparţin lumii (realităţii obişnuite )
In compoziţia nonfigurativă, mijloacele de expresie nu mai fac trimitere în mod direct la obiecte concrete, existente în realitate, care pot
fi percepute cu ajutorul simţurilor (recunoscute ) Intr-un fel, diferenţa dintre compoziţia figurativă şi cea nonfigurativă, poate fi
asemănată cu diferenţa dintre creaţia epică şi cea lirică ( epicul ar fi corespondentul figurativului, liricul corespunde nonfigurativului.
Ambele tipuri de compoziţie sunt plastice, dar caracteristicile celei nonfigurative se modifică într-o anumită măsură.
CENTRE DE INTERES
Centrele de interes reprezintă zonele care atrag din primul moment atenţia într-o compoziţie. Centrele de interes se folosesc pentru a
atrage privirea spre zonele de interes spre care se îndreaptă şi celelalte elemente compoziţionale, liniile de forţă sau accentele.
Clasificarea compoziţiilor în funcţie de centrul de interes:
-cu un singur centru de interes;
-cu două sau mai multe centre de interes;
-fără centru de interes;
-lucrarea este o alăturare de forme şi structuri neaccentuate sau egale (ca un joc de fond );
-centrul de interes se poate afla în afara tabloului în cazul compoziţiilor deschise.
Cum se realizează centrele de interes ?
-prin contrast de culori , linii forme (justapuse în centrul de interes)
-prin contrast cu dominanta lucrării: tonuri deschise într-o dominantă închisă; culori calde într-o dominantă rece; culori pure într-o
dominantă de tente rupte; tente picturale când domină tenta plată etc.
-prin insistarea asupra detaliilor sau a ornamentelor;
-prin sugerarea conflictului dintre personaje.
-prin expresivitatea unui portret sau profunzimea unei priviri.
Compoziţia statică şi cea dinamică
-Noţiunea de static nu înseamnă lipsa forţelor şi a tensiunilor într-o compoziţie, ci echilibrarea lor. Dinamic înseamnă acumularea
forţelor într-o rezultantă activă. De regulă, diagonala este, ca şi în fizică, componenta cea mai energică a mişcării.
Criteriile după care stabilim caracterul static sau dinamic al unei lucrări sunt:
Aceste criterii sunt comune picturii , graficii şi sculpturii. Se urmăreşte, pe cât posibil, succesiunea acestora ca etape de lucru în
realizarea compoziţiei:
-structura geometrică sau schema compoziţională.
– paginarea elementelor compozitionale (raportul plin-gol, stabilirea ritmului elementelor,compunerea elementelor in spatiu )
– constructia elementelor compozitionale, stabulindu-se expresivitatea formelor si liniilor, precum si atitudinea personajelor.
-raportul cromatic sau valoric; procedee folosite.
-centrul de interes
-unitatea compozitiei
-semnificatia
Artistii au folosit in stil propriu modalitatile de exprimare specifice epocii lor, realizind compozitii statice sau dinamice intr-o varietate
impresionanta.
COMPOZITIA STATICA
-structura geometrica si schema compozitionala sunt bazate pe linii orizontale, verticale si ortogonale, pe simetrie si echilibru , pe figuri
geometrice stabile (triunghi cu virful in sus,trapez )
– Elementele compozitionale sunt armonios propozitionate in cadru, exista echilibru intre plin si gol; elementele sunt ordonate in planuri
paralele sau perpendiculare pe tablou;
-formele conturate clar sunt construite liniar, parind mai solide, mai stabile;
-armonizarea culorilor si contrastele moderate armonizate prin tesatura egala de umbre si lumini. Centrul de interes trebuie sa atraga
atentia mai ales asupra simetriei, echilibrului , stabilitatii.
-unitatea se realizeaza printr-un modeleu, printr-o linie sau culoare dominanta.
Semnificatia:-compozitia statica transmite o stare de calm, de armonie; da impresia de echilibru, solemnitate sau seninatate; poate
insemna consecventa, fermitate, statornicie.
COMPOZITIA DINAMICA
Structura geometrica este bazata pe diagonale, unghiuri ascutite; schema compozitiei este bazata pe figuri geometrice instabile
(triunghiuri cu virful in jos, paralelograme in diagonala)
– Elementele compozitionale domina suprafata, vor sa iasa din cadru, domina plinul.
– Formele apar invaluite in clarobscur, unificindu-se intr-o miscare plina de energie;
– Pentru compozitia dinamica sunt indicate contrastele, mai ales valorice, care sa conjuge toate elementele intr-o miscare unica.
– Centrul de interes, sustinut de accente de lumina, indica directia miscarii, parind a fi o sursa de energie.
– Elementele de limbaj, mijloacele si procedeele isi insumeaza forta de sugestie in favoarea miscarii.
– Compozitia dinamica trebuie sa impresioneze, sa exprime forta, maretie, miscare, bucurie sau dramatism mister si incordare.
Compozitia statica cu mai multe centre de interes
– Structura compozitionala , formata din orizontale si verticale in forma de cruce, este simetrica, echilibrata, stabila.
– Elementele compozitionale sunt dispuse echilibrat de o parte si de alta a axei de simetrie, contribuind la caracterul static al
compozitiei.
– Formele conturate de linii accentuate par mai solide, mai riguroase.
– Culorile stralucitoare sunt armonizate printr-o dominanta calda si sunt evidentiate de negrul care le da luminozitate.
– Centrele de interes subliniaza ordinea echilibrului si stabilitatea compozitiei.
– Unitatea este realizata prin dominanta calda prin consecventa liniilor negre si prin tusa picturala.
– Semnificatia:-compozitia da impresia de calm, de impacare.
NATURA STATICA
Este un gen al compozitiei plastice in care elementele compozitionale sunt obiecte asezate pe un suport. Gama obiectelor este foarte
variata. Fructe, legume, flori, vase, carti, draperii, melci, raci, pesti, instrumente muzicale etc, in general obiecte neinsufletite, imobile,
care iau dat si denumirea de ,, natura moarta “
-natura statica este de obicei o compozitie inchisa, obiectele fiind astfel aranjate , incit completindu-se unele pe altele, sa formeze un
intreg unitar inchis.
Stabilitatea naturii statice este data in primul rind de planul orizontal pe care se afla obiectele bine ancorate. Ca gen natura statica
incepe sa se defineasca in secolul al XVI-lea.
Primul sau avint european se datoreaza pictorului italian Caravaggio.
S-au format scoli in Spania , Italia ,Olanda de abordare a acestui gen de pictura.
Etapele studiului dupa natura
– stabilirea pozitiei plansei: -asezarea in pagina a elementelor compozitionale.
– Constructia unde se stabilesc forma si proportia fiecarui obiect avindu-se in vedere raportul dintre inaltime si grosime si raportarea
partilor la intreg.
– Valoratia (pentru grafica ) sau culoarea (pentru pictura )
– Valoratia se poate face in creion, carbune, penita.
– Culoarea in raport cu motivul, se alege dominanta cromatica scopul fiind redarea volumului prin umbra si lumina se recomanda
contrastul inchis- deschis.
– Se modeleaza volumele , avindu-se in vedere si anumite aspecte de la ,,valoratie”.
PEISAJUL
Este un gen specific picturii dar si graficii. Se defineste in secolul al XVII-lea, desi il regasim si in secolul al XVI-lea, la El Greco sau in
opera citorva pictori din Tarile de jos.
Figura umana prezenta uneori in peisaj, nu mai este considerata element compozitional principal , reducindu-se atit dimensiunile, cit si
numarul personajelor.
Peisajul inceteaza sa mai fie simplu décor, in Olanda, incepind cu Rembrandt si Vermeer, dar si prin Hobbema sau Ruisdael, care sunt
artisti renumiti ai genului.
PERSPECTIVA
Redarea liniei, a suprafetei si a volumului .
Definitia perspectivei.
Perspectiva este o metoda de lucru pentru transpunerea in plan, deci in doua dimensiuni, a realitatii cu trei dimensiuni din jurul nostru,
fie ea peisaj, cladire, interior, obiect. Toate acestea vor fi infatisate asa cum apar ele, cum le vedem si nu cum sunt in realitate. Prin
aplicarea acestei metode, dimensiunile reale ale elementelor infatisate sufera deformari. Un obiect privit de aproape pare mai mare
decit daca este privit de departe.
De aceea este necesar sa vorbim despre redarea in perspectiva a liniei, a suprafetei si a volumului. Abia in Renastere, primii care au
folosit perspectiva dupa reguli precise au fost Brunelleschi si Massacio. Studii aprofundate pe aceasta tema au facut Alberti, Uccello si
Piero della Francesca. In prezent , metodele de redare in perspectiva se utilizeaza mai ales in proiectele de arhitectura, desing,
scenografie, orientate spre exactitate.
Tipuri de perspectiva.
-Perspectiva liniara- este un procedeu care se bazeaza pe proiectia centrala (conica ) pe un plan de proiactie numit tablou.
– Perspectiva aeriana- cuprinde o serie de solutii in redarea atmosferei, cu un rol preponderent acordat luminii.
-Perspectiva afectiva- (psihologica )-se intilneste in pictura copiilor, pictura naiva, egipteana, bizantina, unde elementele, personajele
sunt mai mari sau mai mici, in functie de importanta lor.
– perspectiva monumentala –armonizeaza opera de arta cu spatiul arhitectural.
– perspectiva rasturnata- este folosita de reprezentantii cubismului care deseneaza obiectele asa cum le stiu si nu cum le vad.
Elementele de baza ale perspectivei liniare.
– linia de orizont care reprezinta in tablou inaltimea la care sunt ochii observatorului.
– Punctul principal de vedere ( P ) este locul unde raza vizuala pornita din ochiul observatorului cade perpendicular pe tablou.
– Punctele de distanta (D1; D2 ) se gasesc intotdeauna pe linia de orizont, la egala departare fata de punctul principal ( P ).