Productia Energiei Electrice Si Termice

Energia și forme de energie
Curs 1
28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1

Obiective
❑ Obţinerea unor cunoştinţe care să permită o bună

întelegere a proceselor care au loc producerea
energiei electrice;
❑ Câşticarea unor deprinderi necesare soluţionării
unor probleme practice din industrie;
❑ Dezvoltarea cunoştinţelor de bază ale ingineriei
electrice din sistemele de putere.
28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 2

BIBLIOGRAFIE:
1. Vădan, I., Energetica Generala si Conversia Energiei, Editura MEDIAMIRA, Cluj-

Napoca 1998, ISBN 973-9358-11-X
2. Darie, S., Vădan, I., Producerea transportul și Distribuția Energiei Electrice –
Instalații pentru producerea energiei electrice, Editura UTPRES, Cluj-Napoca, 2000,
ISBN 973-9471-26-9
3. Botezan, A., Vădan, I., Producerea energiei electrice - Lucrări de laborator, Editura
UTPRES, Cluj-Napoca 2013, ISBN 978-973-662-826-9
4. Cristescu, D., Pantelimon, L., Darie, S., Centrale şi reţele electrice, E.D.P.,
Bucureşti, 1982.

CUPRINS
1.1 Energia
1.1.1 Energia și omul
1.1.2 Forme de energie
1.1.3 Surse și rezerve de energie primară
1.1.3.1 Cărbunele
1.1.3.2 Petrolul
1.1.3.3 Gazele naturale
1.1.3.4 Energia nucleară
1.1.3.5 Surse regenerabile de energie
1.2 Energia electrică
1.2.1 Producerea de energie electrică
1.2.2 Evoluţia producţiei de energie electrică
1.3 Problema energetică a României
1.4 Energia şi mediul

SCURT ISTORIC
•1 noiembrie 1884 a fost pusă în funcţiune uzina electrică din Timişoara,
prevăzută cu patru grupuri de câte 30 kW pentru iluminat;
•Prima centrală şi reţea de distribuţie în curent alternativ monofazat din ţara
noastră s-a construit la Caransebeş între 1888-1889, având frecvenţa 42 Hz
şi tensiunea 2000 V;
•1897 s-a pus în funcţiune la Doftana prima instalaţie pentru alimentarea cu

energie electrică a schelelor petroliere cu curent electric trifazat de 500 V;
• 15 iulie 1906 s-a pus în funcţiune centrala hidroelectrică de la Someşul

Rece, pentru alimentarea cu energie electrică a oraşului Cluj
• 1996 a intrat în funcţiune prima din cele cinci unităţi ale CNE Cernavodă
(700 MW), echipat cu un reactor CANDU.

Energia și omul
Cea mai universală lege a naturii, căreia i se supun toate procesele din
natură, este legea conservării energiei. Ea ne spune că indiferent ce
modificări va suferi natura, există o anumită cantitate, numită energie, care
nu se schimbă ci doar se transformă între diferitele sale forme: energie
mecanică, nucleară, chimică, electrică etc. Energia se defineste ca fiind
capacitatea unui sistem de a produce lucru mecanic.
Energia a însoţit omul în evoluţia sa din adâncurile preistoriei şi până azi,

fiecare epocă istorică fiind dublată şi de o epocă energetică.
Strămoşii noştrii, primitivi au încercat să-şi amplifice forţa musculară utilizând

arme şi unelte din piatră şi din oase de animale. Această epocă este
cunoscută în istorie ca epoca pietrei.

Energia și omul
Mai târziu, descoperirea focului şi a roţii au fost adevărate revoluţii
energetice, permiţând realizarea uneltelor din bronz şi fier. Utilizarea focului şi
a mâncării gătite au dus la dezvoltarea agriculturii. Deşi în istoria omului se
derulează mai multe epoci, din punct de vedere energetic putem spune că
prima epocă a fost epoca focului (sau a lemnului).
Deşi erau folosiţi pentru încălzire încă din antichitate, cărbunii de pământ
devin principalul agent energetic al omenirii abia după 1750, o dată cu
inventarea maşinii cu abur a lui James Watt. De atunci navele cu abur deţin
supremaţia asupra celor cu pânze, se dezvoltă transportul pe calea ferată cu
ajutorul locomotivelor cu abur, iar locomotiva va asigura acţionarea
manufacturilor, minelor şi dezvoltarea de noi industrii. De acum se poate vorbi
de o epocă a cărbunelui.

Energia și omul
Abia după anul 1900 cărbunii vor fi depăşiţi ca pondere în lista surselor de
energie de către petrol şi va începe epoca petrolului. Acesta va deveni sursa
energetică de bază pentru marea industrie a automobilului, automobile dotate
cu motoare de tip Otto sau Diesel, inventate cu puţin timp înainte de anul
1900.
Ultimii ani ai secolului al XIX-lea au fost martorii apariţiei unei noi forme de
energie care a influenţat puternic omenirea – energia electrică. Nu putem
vorbi de o nouă eră energetică, energia electrică fiind o formă intermediară de
energie, principala sursă primară de energie fiind tot petrolul. Energia
electrică a primit o aşa de largă utilizare datorită calităţilor ei:
- toate formele de energie primară pot fi uşor convertite în energie electrică;
- este o formă de energie uşor de controlat şi transportat;
- este uşor de convertit în orice altă formă de energie dorită de consumator.

Energia și omul
După descoperirea teoriei relativităţii de către Albert Einstein în 1905, au loc o
serie de descoperiri epocale în fizică care duc la utilizarea în scopuri paşnice
a unei noi surse de energie: energia nucleară. Dar, până în prezent,
ponderea ei în lista surselor de energie este încă redusă.
Dacă epoca lemnului a durat mai multe mii de ani, epoca cărbunelui a durat
aproape 200 de ani, epoca petrolului se va termina în mai puţin de 150 de ani
( a început în 1900 iar rezervele de petrol se vor epuiza în următorii 50 de
ani), încă nu se ştie secolul XXI cărei epoci energetice îi va aparţine, poate
epocii energiei nucleare, sau epocii energiei solare sau vor fi descoperite alte
surse de energie.

Forme de energie
Energia se găseşte în natură sub formă de energie primară: energia
combustibililor fosili, energie hidraulică a apei, energia eoliană, energia
geotermică, energia solară, energia nucleară etc. Toate aceste forme de
energie primară îşi au originea în energia nucleară, sau materia însăşi (Fig.
1.1).
Fig. 1.1. Sursele de energie

Forme de energie
Omul utilizează energia sub mai multe forme, diferite de forma în care se
găseşte energia în natură, numite forme de energie utilă sau finală, ca:
energia termică (căldura), energia luminoasă (lumina), energia mecanică
(lucru mecanic) etc.
În procesul de conversie a formelor de energie primară în energie finală, de

multe ori se utilizează şi forme de energie intermediară, cum este energia
electrică, care sunt mult mai uşor de transportat (sau transmis). În figura 1.2
se prezintă principalele forme de energie şi metodele lor de conversie.

Forme de energie
Fig. 1.2. Principalele forme de energie şi principalele metode de conversie a lor.

Forme de energie
Se poate observa că energia electrică este forma de energie intermediară

care se poate transforma în toate formele de energie finală sau utilă. Datorită
acestui fapt a cunoscut o aşa de largă utilizare.
Se poate observa că există conversii directe a formelor de energie primară

(energia solară, energia chimică a combustibililor fosili) în energie electrică,
conversii care evită forma intermediară, căldura, deci conversii la care
randamentul nu este limitat de randamentul ciclului Carnot corespunzător
principiului II al termodinamicii. Astfel de conversii sunt conversia fotovoltaică
şi conversia electrochimică care au loc în celulele solare şi în pilele de
combustie.
Dintre aceste metode de conversie prezentate, unele filiere (lanţuri de

conversie) sunt deja larg utilizate, servind la producerea energiei electrice în
centralele electrice clasice.

Forme de energie
Astfel, prin arderea combustibililor fosili se obţine căldură, de unde prin

destinderea aburului sau a gazelor calde în turbine de abur sau gaz, se
obţine energie mecanică care în general este transformată în energie
electrică. Acest lanţ se întâmplă în aşa numitele centrale termoelectrice
(CTE).
Arderea combustibililor poate avea loc şi ca o ardere lentă, în pilele de

combustie, unde are loc conversia directă a energiei chimice a combustibililor
în energie electrică, cu un randament superior, procesul având loc la
temperatură constantă, ne mai fiind supus restricţiilor de randament introduse
de principiul al doilea al termodinamicii. Astfel de instalaţii denumite Fuel
Cells (Pile de combustie), se află deja în exploatare comercială, la puteri
unitare de sute de KW.

Forme de energie
În centralele hidroelectrice (CHE), energia hidraulică a apei pune în

funcţiune turbine hidraulice care antrenează generatoare electrice şi în final
se obţine energie electrică.
Căldura degajată în reactoarele nucleare de fisiune este extrasă, dusă la un

generator de abur şi prin filiera turbine cu abur-generator electric se produce
energie electrică în centrale nuclearo-electrice (CNE).
Energia eoliană sau energia vântului este captată în multe zone cu

captatoare eoliene şi transformată în energie electrică în aşa numitele
generatoare electrice eoliene.

Forme de energie
Energia solară se utilizează pentru producerea energiei electrice pe mai

multe filiere. Astfel în heliocentrale se produce căldură şi apoi abur prin
evaporarea apei, în continuare producându-se energie electrică pe calea
clasică a centralelor termoelectrice. Dar există şi instalaţii fotovoltaice (FV)
de producere a energiei electrice, echipate cu fotocelule sau generatoare
termoelectrice ori termoionice.
Dacă ne interesează numai conversia formelor de energie primară în energie

electrică, vom avea situaţia din figura 1.3.

Forme de energie
Fig. 1.3. Diferitele forme de energie şi transformarea lor în energie electrică

Forme de energie
În decursul istoriei omenirii, s-au dezvoltat diferite lanţuri energetice care

aveau drept scop asigurarea unor servicii pentru om, ca:
- lumină solară – agricultură – fân – cal – transport;
- energie hidraulică – roată hidraulică – arbore – moară – făină (hrană);
- petrol – sondă – rafinare – lampă – iluminat.
În prezent atât formele de energie utilizate cât şi serviciile asigurate de

energie omului s-au diversificat foarte mult, dar structura lanţului energetic a
rămas neschimbată şi este prezentată în figura 1.4.

Surse și rezerve de energie primară
Caracterul limitat al surselor energetice primare utilizate în prezent în lume,

caracter evidenţiat de urmările crizelor petrolului, a adus în prim planul
omenirii problema surselor şi rezervelor de energie.
Resursele energetice sunt reprezentate de principalele surse de energie

cunoscute, pe când rezervele energetice reprezintă acele surse de energie
care pot fi exploatate economic cu tehnologiile actuale.

Cărbunele
Cărbunii sunt roci sedimentare combustibile care s-au format din materiale de
origine vegetală, supuse unui lung proces de transformare, sub influenţa unor
factori de origine geologică sau biologică.
Petrolul
Petrolul este un amestec natural, lichid, uleios şi inflamabil de hidrocarburi
gazoase şi solide dizolvate în hidrocarburi lichide, formând soluţii sau
suspensii coloidale. În legătură cu originea lui sau emis două ipoteze,
respectiv ipoteza originii minerale şi ipoteza originii organice.

Gazele naturale
Gazele naturale se găsesc de obicei înmagazinate în zăcăminte separate,

dar şi asociate zăcămintelor de petrol şi cărbune.
După originea geologică, în cele mai multe cazuri, ele au luat naştere prin
degradarea biochimică a materiei organice prezentă în roci sedimentare
aflate la adâncime mică, fie prin degradarea chimică a resturilor organice,
aflate în roci vechi şi profunde. Prin acest ultim proces s-au format cea mai
mare parte a zăcămintelor de gaze naturale din lume (Olanda, Marea
Nordului, Rusia, România).
În funcţie de compoziţie, gazele naturale se împart în două mari categorii:
- gaze uscate, cu un conţinut de metan de până la 99%;
- gaze asociate, care mai conţin pe lângă metan şi alte hidrocarburi ca : etan,
propan, butan etc. Ele mai conţin şi alte impurităţi dăunătoare ca: azot, bioxid
de carbon, dar şi folositoare ca de exemplu heliul (≈0.26%), gazul metan fiind
singura sursă industrială de heliu.

Energia nucleară
În condiţiile în care nevoia de energie este în plină creştere, iar combustibilii

fosili susţin tot mai greu această cerinţă, energia nucleară poate să-şi aducă
o contribuţie reală la rezolvarea acestei probleme.
Puternica atracţie către energia nucleară derivă din marea intensitate

energetică a combustibilului nuclear. Astfel un kg de material fisionabil
produce de 3 milioane de ori mai multă energie decât un kg de combustibil
convenţional.

Surse regenerabile de energie
Dacă la primele patru forme de resurse energetice, aveam rezerve limitate,

epuizabile într-un anumit număr de ani, există şi resurse energetice care se
regenerează pe seama energiei pe care soarele o trimite constant spre
pământ. Dintre acestea, cea mai utilizată în prezent este energia hidraulică a
râurilor şi fluviilor sau hidroenergia.
Potenţialul teoretic mondial echivalează cu o producţie anuală de electricitate

de aproximativ 31380 TWh (T=terra=1012). Potenţialul tehnic mondial
reprezintă aproximativ 44.8% din cel teoretic şi anume 14050 TWh.
Potenţialul economic amenajabil este apreciat la 6400 TWh anual. Cel mai
ridicat potenţial îl deţine Asia, după care urmează America Latină, Europa,
Africa, America de Nord şi Oceania.
28/10/2022 23
Există şi alte forme de hidroenergie.
Energia valurilor are un potenţial energetic uriaş (2.500.000 MW), dar

folosirea acestui potenţial este îngreunată de caracteristicile acestei energii: o
mică densitate energetică şi o mare inconstanţă (numai valurile mai mari de 2
m sunt eficiente din punct de vedere energetic).
Energia mareelor are un potenţial energetic (2.700.000 MW) comparabil cu

energia valurilor, dar utilizarea ei este greu de realizat. Există pe glob doar
câteva locuri favorabile construirii de astfel de centrale, ca:
- Golful Fundy, Noua Scoţie, cu o înălţime a mareei de 19,6 m;
- Golful Saint Malo din Franţa, cu o înălţime a mareei de 15 m;
- Golful Bristol, Marea Britanie, cu o înălţime a mareei de 14,4 m;
- Golful Khambet din India, cu o înălţime a mareei de 12,4 m;
- Golful California din SUA, cu o înălţime a mareei de 12,3 m;
Una dintre cele mai mari centrale mareoelectrică din lume este cea construită
în 1966 pe estuarul râului Rance din Franţa, cu o putere instalată de 240 MW.
Energia curenţilor marini este de acelaşi ordin de mărime, dar probabil va fi
accesibila doar în viitor.
Energia geotermală, iradiază în mod constant dinspre centrul pământului

spre suprafaţă, cu un gradient de temperatură mediu de 30ºC/km, dar există
zone pe glob mult mai favorabile. Astfel, în unele zone prin foraje la circa
1000m se obţine direct abur la aproximativ 250ºC (Larderelo în Italia). SUA
au deja o putere instalată în centrale geotermale de 660MW, urmată de Italia
cu 390MW şi Noua Zeelandă, Japonia, Mexic, Filipine cu câte 200MW
fiecare.
Energia termică a mărilor şi oceanelor, se poate exploata folosind diferenţa

de temperatură de la suprafaţa apei la ecuator (aproximativ 30ºC) şi cea de la
adâncime (aproximativ 6ºC). Deja s-au realizat prototipuri de astfel de
centrale termice, dar această sursă de energie încă nu este exploatată
comercial. Rezervele cestei surse s-ar ridica la 4x1010MW, energia
prezentând constanţă, dar este difuză.
Energia eoliană, sau energia vânturilor, este folosită din cele mai vechi
timpuri, dar în prezent în lume utilizarea ei ia un avânt deosebit. Rezervele
anuale potenţiale se ridică la nivelul globului la 260.000 TWh. Aceste rezerve
depăşesc cu mult consumul mondial anual de energie electrică, dar nu pot fi
exploatate decât în proporţie redusă din cauza a numeroase constrângeri
datorate caracteristicilor vântului: concentrare relativ mică a energiei, şi
inconstanţa vântului (puterea dezvoltată variază proporţional cu cubul vitezei).
Energia din biomasă. Se estimează că energia conţinută în biomasa

vegetală de pe pământ este de 10 ori mai mare decât consumul energetic
mondial. Cea mai simplă utilizare este combustia directă prin ardere,
tehnologie folosită şi în trecut şi în prezent. Există centrale termoelectrice
care funcţionează cu deşeuri de lemn (Varnamo, Suedia, 6MW). În prezent
biomasa furnizează circa 10% din energia consumată în lume, ţinând cont şi
de lemnele utilizate în ţările lumii a treia la încălzit.

Energia solară. Această energie cade pe pământ cu o densitate medie de

1,353 kW/m2, bineînţeles cu valori mai mari la ecuator şi în zonele deşertice.
În prezent se dezvoltă foarte mult producerea de energie electrică prin

conversia directă a energiei solare în energie electrică, în celule fotoelectrice.
Costul energiei electrice produse în instalaţii fotovoltaice a putut fi scăzut până
la 10 cenţi pe kWh, devenind comparabil cu cel vândut de companiile de
electricitate.

Producerea de energie electrică
1.2.1 Producerea de energie electrică
O perioadă îndelungată omul a folosit numai energia furnizată direct de natură,

respectiv energia primară. Cu timpul, însă, diversitatea activităţilor umane a
determinat creşterea consumului energetic şi mai ales a modificat structura
acestui consum prin apariţia unei forme intermediare de energie – energia
electrică – uşor de transportat la distanţe mari şi uşor de utilizat la cele mai
diferite activităţi umane.
Energia electrică se produce în nişte instalaţii tehnologice, care utilizează

diferite forme de energie primară, numite centrale electrice (CE).
După tipul sursei primare de energie avem următoarele tipuri principale de

centrale electrice:
Centrale termice (CT), care utilizează drept sursă primară de energie

combustibili fosili (cărbune, petrol, gaze naturale). Din ele fac parte: CTE –

Centralele Termoelectrice (echipate cu turbine cu abur), CTG – Centrale cu
Turbine cu Gaz, CMD – Centrale cu Motoare Diesel, CET – Centrale Electrice
cu Termoficare sau Centrale Electrice cu Cogenerare (adică produc şi energie
electrică şi termică);
Centrale nuclearo-electrice (CNE), care funcţionează pe bază de combustibili

nucleari;
Centrale hidroelectrice (CHE), care funcţionează pe baza energiei hidraulice

a cursurilor râurilor şi fluviilor;
Centrale electrice eoliene (CEE), care funcţionează pe baza energiei eoliene

(energia vântului);
Centrale electrice fotovoltaice, centrale funcţionând pe baza energiei solare;
Centrale Geo Termo Electrice (CGTE), care funcţionează pe baza energiei

geotermice.
După participarea la acoperirea curbei de sarcină în sistemul energetic,
deosebim:
Centrale electrice de bază, cu o durată de utilizare de 6000–7500 h/an;

Centrale electrice de semi-bază, cu o durată de utilizare de 4000–6000 h/an;
Centrale electrice de semi-vârf, durata de utilizare: 2000-4000 h/an;
Centrale electrice de vârf, durata de utilizare: sub 2000 h/an.
1.2.2 Evoluţia producţiei de energie electrică
Structura producţiei de energie electrică la nivelul anului 2000 este prezentată

în tabelul 1.8.

Sursa de energie primară/Ţara Energia[TWh] % Puterea[GW]
Energia nucleară 2416 17.7/100 354
Din care: SUA 715 29.6 99
Franţa 397 16.4 62
Japonia 302 12.5 44
Germania 160 6.6 22
Rusia 109 4.5 20
UK 95 3.9 13
Canada 93 3.8 15
Combustibili fosili 8524 62.4/100 1487
Din care: Cărbune 5239 61.5/100 873
Din care: SUA 1924 36.7
China 810 15.5
India 318 6.1
Germania 303 5.8
Africa de Sud 185 3.5
Japonia 182 3.5
Rusia 157 3
UK 147 2.8
Petrol 1269 15/100 211
Din care: Japonia 211 16.6
Italia 117 9.2
SUA 95 7.5
China 65 5.1
Gaze naturale 2016 23.5/100 403
Din care: SUA 484 24
Rusia 342 17
Japonia 203 10
UK 82 4
Hidroenergia 2517 18.4/100 709
Din care: Canada 356 14
SUA 351 14
Brazilia 266 10.6
China
28/10/2022
Alte surse
Producerea energiei 188
electrice
195
- Curs 1 7.5
1.4 70
31
Total Mondial 13652 100 2620
Deoarece energia electrică nu se poate stoca decât în cantităţi infime, această
energie se produce pe măsură ce se consumă, adică producţia şi consumul de
energie electrică reprezintă acelaşi lucru.
În viitor se aşteaptă o creştere a necesarului de energie electrică atât datorită

creşterii populaţiei globului, cât şi datorită creşterii nivelului de trai (în prezent
încă 40% din populaţia globului nu are acces la energia electrică). Creşterea
necesarului de energie electrică este estimat la un procent mediu de 2,5% pe
an. Dar există zone ale globului unde această creştere este mult mai mare. O
astfel de zonă este Asia, unde în ultimii ani s-a înregistrat un adevărat boom
economic. Ce se va întâmpla în Asia în viitorul apropiat se poate vedea din
tabelul 1.9.
Se poate observa ritmul de creştere al necesarului de energie electrică în ţări

ca India şi China.

Tabelul 1.9 Evoluţia cererii de energie electrică în Asia
An 1995 2000 2010 2020

GW TWh GW TWh GW TWh GW TWh
Asia 739 3085 990 4048 1515 6520 2265 9645
Din care Japonia 233 916 255 937 274 1079 312 1222
China 195 923 306 1450 625 2921 1036 4707
India 86 405 130 558

Problema energetică a României
Încă din secolul XIX România a fost una din principalele ţări producătoare de
petrol din Europa. În perioada celui de al doilea război mondial, România a fost
al şaselea producător de ţiţei din lume, dar după 1975 a devenit un importator
net de energie electrică şi resurse de energie primară.
România dispune încă de o diversitate de resurse de energie primară,

proprietatea statului: ţiţei, gaze naturale, cărbuni, uraniu, resurse
hidroenergetice şi ape geotermale, distribuite neuniform pe întreg teritoriul ţării.
România are mari rezerve de cărbune superior (900 Mt) şi inferior (4200 Mt).
Cărbunele este utilizat în principal la producerea de energie electrică.
Rezervele verificate de petrol ale României se ridică la 211 Mt, iar rezervele de
gaze naturale se ridică la 425 Mld.m3. Datorită lipsei de capital, statul nu a mai
investit în explorarea de noi câmpuri petroliere sau de gaze. Încă mai e posibil
să se găsească noi rezerve de petrol şi gaze naturale pe teritoriul României.

Referitor la Sistemul Electroenergetic al României, putem spune că este unul
din cele mai vechi din Europa. Astfel Timişoara devine primul oraş din Europa
iluminat electric în anul 1884, cu 60 km de stradă şi 73 puncte de iluminat, în
1896 s-a pus în funcţiune prima linie de 4.5 kV dintre centrala hidroelectrică
Sadu şi Sibiu iar în 1906 o linie de 15 KV care asigura legătura dintre centrala
hidroelectrică Someşul Rece şi Cluj.

Puterea instalată în Sistemul Electroenergetic al României a fost in 2000 de
19,35 GW, din care:
• 11,17 GW în CTE;
• 5,93 GW în CHE;
• 1,4 GW în CNE;
• 0,85 GW în centrale electrice cu cogenerare.
În 1996 a intrat în funcţiune primul din cele cinci unităţi ale CNE Cernavodă, cu
o putere instalată de 700 MW, realizat în cooperare cu AECL Canada şi echipat
cu un reactor CANDU. Unitatea nr. 2 de 700 MW a intrat în funcțiune în
septembrie 2007. Unităţile 3, 4 şi 5 sunt realizate partial.

Strategia energetică a României are următoarele obiective:
• creşterea utilizării gazului metan;
• reducerea ponderii CTE pe bază de cărbune;
• promovarea economiei de energie;
• diversificarea surselor de energie primară, prin extinderea utilizării de surse
de energie regenerabile;
• extinderea cooperării internaţionale în sectorul energetic;
• liberalizarea sectorului energetic;
• eliminarea subvenţiilor în sectorul energetic;
• armonizarea legislaţiei energetice cu Carta Europeană a Energiei şi
standardele EU;
• promovarea investiţiilor în sectorul energetic;
• promovarea protecţiei mediului.

În tabelul 1.12 se prezintă previziunile pentru cererile de resurse energetice
primare ale României până în anul 2030.
Tabelul 1.12 Prognoza consumului de resurse energetice primare în România

An 1995 2000 2005 2010 2015 2030
Cărbune [Mt] 51.70 31.0 31.0 31.0 18.0 13.5
Hidroenergie [Twh] 16.69 15.80 15.80 15.80 15.80 16
Gaze naturale [Mld.m3] 24.17 21.10 23.10 23.50 29 29
Energie nucleară [Twh] 0 5.40 10.80 10.80 10.80 10.80
Petrol şi produse p.[Mt] 19.15 11.85 13.84 17.56 20.40 20.60
Alte, inclusiv regen. [Mt] 4.78 12.80 12.80 12-80 12.80 12.80

Promovarea surselor regenerabile de energie reprezintă un obiectiv important
pentru România la nivelul anului 2030 în contextul tranziției către energia
verde, curată. România și-a stabilit obiectivul de a atinge o pondere a energiei
din surse regenerabile în consumul final brut de energie de 30,7%, ținând cont
de particularitățile naționale, față de o pondere de 24,4% în 2020,
Ponderea SRE totală este influențată de trei alți factori:
• Ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie
electrică (SRE –E);
• Ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie în
sectorul de încălzire și răcire (SRE – Î&R);
• Ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie în
sectorul transporturilor (SRE – T).

Principalele surse de energie regenerabilă în consumul final brut de energie
electrică sunt hidroenergia, energia eoliană și energia solară. Ținta SRE – E
este fixata la valoarea de 49,4 % în 2030, fata de 44% în 2020.
Principalele surse de energie regenerabilă în consumul final brut de energie în
sectorul încălzire și răcire provin din pompe de căldură și căldură derivată.
Ținta SRE – Î&R va avea o valoare de 33 % în 2030, fata de 25,2 % în 2020.
În sectorul transporturilor, biocarburanții de generația I și generația a II-a vor
contribui semnificativ la atingerea țintei, pe lângă energia electrică din surse
regenerabile în transportul rutier și cel feroviar.

Evoluția sectorului energetic românesc în orizontul anului 2050
Principalele tendințe de dezvoltare la nivel european și la nivel național se
referă la: creșterea rolului biomasei în mixul energetic; susținerea
electromobilității; creșterea ponderii SRE în mixul energiei electrice; încurajarea
investițiilor în infrastructura de stocare a energiei; creșterea eficienței
energetice, în special a imobilelor; oportunitatea utilizării pompelor de căldură
în încălzire/răcire.

Stocarea energiei electrice la scară mare
După anul 2030 și, mai ales, după 2040, va apărea necesitatea de a dezvolta
noi soluții de stocare a energiei electrice produse în centrale eoliene și
fotovoltaice.
În orizontul anului 2050, se estimează necesitatea de a asigura echilibrarea
pentru 15-20 GW instalați în centrale cu producție intermitentă, la nivelul SEN.
Astfel, suplimentar capacităților existente, se remarcă oportunitatea dezvoltării
sistemelor de baterii de mare capacitate sau a sistemelor de baterii de
capacități mijlocii sau mici dispersate geografic, ca soluție marginală pe piața
de echilibrare. În această direcție, tehnologii, care în prezent sunt costisitoare,
dar care ar putea deveni fezabile economic și oportune, în funcție de progresul
tehnologic și evoluția sectorului energetic, sunt celulele de combustie având la
bază procesul de hidroliză pe bază de energie din SRE și alte tehnologii de
producere a energiei cu emisii reduse de carbon.

După anul 2030, centralele hidroelectrice cu acumulare prin pompaj devin
oportune în mixul de capacități în toate scenariile analizate. Scenariile
estimează capacități cu acumulare prin pompaj de aproximativ 1000 MW în
anul 2050, cu variații între 850 MW și 1100 MW. Scenariile în care necesarul
estimat de capacități hidroelectrice cu acumulare prin pompaj este cel mai
ridicat, sunt cele cu decarbonare ambițioasă.
Un rol important în echilibrarea SEN îl vor avea rețelele inteligente și
managementul cererii de energie, inclusiv prin creșterea rolului comunităților
locale și al prosumatorilor care ar putea deține și capacități de stocare.

Energia și mediul
Criza energetică declanşată de cele două şocuri ale petrolului este amplificată
şi de un alt şoc, şocul ecologic.
Sfârşitul războiului din Golf la începutul anului 1991 a marcat un moment

important pentru sistemul energetic mondial. Înainte de a se retrage, trupele
irakiene au vărsat 3 milioane de barili de petrol în apele golfului Persic şi chiar
mai mult în deşert. Apoi au dat foc la mai mult de 500 de puţuri de petrol.
Terenurile petroliere ale Kuweitului au ars aproape un an, producând mai multă
poluare decât toată industria Statelor Unite pe timp de un an.
După 1980 apare criza “waldsterben” (moartea pădurii), care a lovit Europa
centrală şi care este datorată termocentralelor pe cărbune.
Explozia nucleară de la Cernobîl din 1986 a trimis un nor radioactiv peste o

mare parte a Europei centrale şi de vest.

Energia și mediul
Eşuarea navei Exon Valdez în strâmtoarea Prince Wiliam, a lăsat o pată
extinsă de petrol, reamintind lumii de preţul pe care trebuie să-l plătească
pentru a consuma 60 de milioane de barili de petrol pe zi.
Pornind de la un serios val de căldură şi secetă în America de Nord şi

alimentată cu mărturii şi rapoarte alarmante de către oamenii de ştiinţă, lumea
a ajuns la limita finală a economiei bazată pe combustibili fosili: capacitatea
atmosferei de a absorbi cantităţi tot mai mari de bioxid de carbon. Bioxidul de
carbon şi metanul absorb energie solară şi se încălzesc, efectul de seră,
ducând la încălzirea atmosferei şi la modificarea climei planetei.
Deja apar dovezi disparate despre vreme aberantă: inundaţii, furtuni, secete
etc.

Energia și mediul
Restricţiile ecologice au început să modifice atât opţiunile publice cât şi cele
individuale în investiţiile energetice. Apar legi ambientale mai stricte care fac
mai scumpe construcţia şi funcţionarea facilităţilor energetice. Multe ţări au
introdus deja “taxa pe carbon”, adică taxe pentru cei ce utilizează combustibili
fosili, în scopul favorizării altor tehnologii de producere a energiei.
Utilizarea unui alt tip de combustibil – hidrogenul – va evita emisiile de bioxid

de carbon în atmosferă, deoarece prin arderea lui se produce apă, care este
nepoluantă. Acest combustibil se pare că va domina secolul următor. Utilizarea
hidrogenului ca purtător de energie are următoarele avantaje:
• se poate obţine, prin procedee foarte diversificate, din apă, aflată în cantităţi
nelimitate, cu aportul energetic al unei mari varietăţi de surse primare posibile;
• randamentul de obţinere este destul de ridicat şi poate fi produs în unităţi
mari, cu puteri de ordinul gigawaţilor, în acord cu orientările de bază ale
energeticii;
• prin ardere, el regenerează apa în mod nepoluant, închizând ciclul de utilizare
a materiei prime;
Energia și mediul
• se poate transporta prin conducte, în reţele de gaze care nu diferă esenţial de
cele existente sau, în fază lichidă în tancuri maritime, asemănătoare în
principiu cu cele care transportă azi gaze naturale;
• se poate stoca sub formă de hidrogen lichid în recipiente întocmai ca gazul
metan lichefiat, sau în cantităţi enorme, în structuri subterane de felul
câmpurilor gazeifere epuizate;
• se poate arde în cazane şi motoare cu ardere internă fără modificări
esenţiale, puterea lui calorică fiind dublă faţă de cea a benzinei;
• se poate utiliza la producerea directă de electricitate în pile de combustie;
• poate fi folosit şi ca materie primă pentru industria chimică, metalurgică şi
alimentară, deja în aceste industrii se foloseşte pe scară destul de largă;
• se poate înmagazina şi sub formă solidă în hidruri metalice.
Dintre dezavantaje s-ar putea aminti:

• inflamabilitatea mai ridicată;
• pericol de explozie puţin mai mare.

Energia și mediul
Dar cel mai mare avantaj este că prin ardere produce apă şi nu poluează
mediul.
Cu toate aceste calităţi cunoscute de multă vreme, hidrogenul nu a pătruns pe

piaţa energiei, din cauza existenţei petrolului ieftin. Declinul inevitabil al
energeticii bazate pe petrol va duce cu siguranţă la utilizarea largă a
hidrogenului în energetică. Producerea industrială a hidrogenului, ca alternativă
pentru purtătorii de energie actuali, trebuie să excludă, evident, cracarea
catalitică a hidrocarburilor, pe baza căreia se produce mai mult de jumătate din
hidrogenul utilizat în prezent. Hidrogenul energetic va trebui produs din apă.
Tehnologiile ce intră în competiţie sunt: electroliza, descompunerea
termochimică, fotochimică sau fotoelectrochimică a apei şi bioconversia.
Se vor dezvolta reţele de transport a hidrogenului, dar deocamdată mai sunt

probleme cu tehnologia de producere economică a lui.

Sistemul electroenergetic
Curs 2
28/10/2022 Producerea energiei electrice - Curs 2

CUPRINS
2.1 Structura sistemului energetic
2.2 Sistemul electroenergetic
2.3 Cerințe impuse unui sistem electroenergetic
28/10/2022 Producerea energiei electrice - Curs 2 2

Structura sistemului energetic
Energetica este ramura ştiinţei care se ocupă cu:
• studiul surselor şi resurselor de energie din punct de vedere al potenţialului
lor energetic şi al importanţei economice;
• studiul metodelor de conversie a energiei primare în alte forme de energie,
utilizabile de către diferitele categorii de consumatori;
• studiul cererii de energie în ansamblu şi pe diferite forme de energie;
•studiul proceselor de utilizare a energiei, mai ales în legătură cu utilizarea
raţională a acesteia;
• studiul formării, dezvoltării, funcţionării şi exploatării sistemelor energetice.
La rezolvarea acestor obiective participă numeroase alte ramuri ale

cunoaşterii umane, atât din domeniul ştiinţelor naturii (fizică, chimie, geologie,
geografie), al ştiinţelor tehnice (mecanică, electricitate, termotehnică,
hidraulică, tehnologia materialelor) cât şi al ştiinţelor sociale (demografie,
sociologie) şi economice.
Dezvoltarea activităţilor, cu caracter energetic de-a lungul timpului a cunoscut

diferite stadii de organizare a acestora, mergând de la caracterul separat al
rezolvării aprovizionării cu agenţi energetici de către fiecare
consumator, până la stadiul actual al organizării de tip sistem, permis de
posibilităţile tehnice de realizare a instalaţiilor, impus de cerinţele de siguranţă
în funcţionare şi de eficienţă economică.
Mai întâi au apărut forme de organizare în cadrul surselor clasice de energie

primară (combustibili) prin funcţionarea corelată a proceselor specializate de
extracţie, de prelucrare primară (sortare, distilare etc.), de transport şi de
distribuţie la consumatori.
Ulterior au apărut asemenea organizări şi în cazul producerii principalelor

forme de energie utilă: energie electrică şi energie termică.
Nivelul de integrare al activităţilor de producere şi distribuţie a energiei atins

în prezent, în ansambluri mari de instalaţii, a căror funcţionare este strâns
corelată, poate fi caracterizat corect prin noţiunea de sistem.

Sistemul energetic (SE) poate fi considerat ca un subsistem al mediului
natural, de unde îşi extrage el toată energia primară. De asemenea sistemul
energetic returnează mediului natural, deşeurile activităţii sale.
Fig. 2.1. Componenţa unui sistem energetic.

SEP - sursă de energie primară; IP - instalaţie primară; IT - instalaţii de transport a energiei primare;
CE - centrale electrice; RTD - reţele de transport şi distribuţie a energiei electrice; CEE -
consumatorii de energie electrică; Itr - instalaţii de transformare a energiei primare; CEP –
consumatori de energie primară; SEE - sistemul electroenergetic.

Sistemul energetic cuprinde ansamblul activităţilor de producere şi
distribuţie a energiei de toate formele, organizate pe un anumit teritoriu.
Din acest ultim aspect putem avea sisteme energetice: naţionale, regionale şi
continentale, dar se poate vorbi şi de un sistem energetic planetar.
Sursele de energie primară sunt: cărbunii, petrolul, gazele naturale, apa,

aerul, căldura solară etc.
Instalaţiile primare sunt reprezentate de instalaţiile pentru extracţia purtătorilor

primari de energie ca: minele, sondele de petrol şi gaze, etc.
Instalaţiile de transport a energiei primare sunt reprezentate de sistemele de

transport a cărbunilor (calea ferată, nave, auto etc.) şi a petrolului şi gazului
(conducte, nave, auto etc.).
Instalaţiile de transformare a purtătorilor primari de energie sunt reprezentate

de instalaţiile pentru prelucrarea acestora ca: uzinele de preparare a

a cărbunilor, rafinăriile de petrol, staţiile de pompare şi pregătire pentru
consum a gazelor naturale etc.
Consumatorii de energie primară sunt reprezentaţi de mijloacele de transport

auto, navale şi aeriene, de instalaţiile de încălzire cu combustibili solizi, lichizi
sau gazoşi, precum şi alţi consumatori de combustibili din industrie.
Consumatorii de energie pot fi: consumatori de energie primară (petrol,

cărbune, gaze naturale etc.) şi consumatori de energie secundară (ex.
energia electrică). Corespunzător acestui fapt, putem avea: Sistemul
energetic al petrolului (SEP), Sistemul energetic al Cărbunilor (SEC) şi
Sistemul energetic al gazelor (SEG), dar şi un sistem electroenergetic (SEE),
care se va ocupa cu producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice.
Sistemul electroenergetic (SEE) reprezintă acea parte a sistemului energetic

care cuprinde activităţile din domeniul producerii, transportului si distribuţiei
energiei electrice şi are două părţi principale: centralele electrice, acolo unde
se produce energia electrică şi reţelele de transport şi distribuţie care se
ocupă cu distribuţia ei la consumatori.
2.2 Sistemul electroenergetic (SEE)
Sistemul electroenergetic SEE este un subsistem al sistemului energetic SE

al unei ţări. Structura lui este prezentată în figura 2.2.
Sursele de energie electrică prezentate în figura 2.2 sunt:

• CTE - centrale termoelectrice de mare putere;
• CHE - centrale hidroelectrice de mare putere;
• CNE - centrale nuclearo-electrice;
• CL - centrale electrice de importanţă locală;
• MC - microcentrale, mai ales hidraulice, fotovoltaice sau eoliene.
În producţia de energie electrică rolul cel mai important la ora actuală îl au

termocentralele care asigură cca. 64% din producţia mondială de energie
electrică.

Au următoarele avantaje faţă de hidrocentrale:
• pot fi amplasate în apropierea locurilor de consum şi se transportă
combustibilul;
• necesită investiţii mai reduse;
• posibilitatea de a funcţiona tot timpul anului, indiferent de anotimp sau
condiţii meteorologice.
Ele au şi unele neajunsuri, printre care se remarcă eliminarea în atmosferă a

unor mari cantităţi de poluanţi: bioxid de carbon, bioxid de sulf etc.

Fig. 2.2. Structura sistemului electroenergetic

Centralele nuclearo-electrice şi cele hidroelectrice acoperă fiecare câte 18%
din producţia mondială de energie electrică.
Această structură nu se regăseşte la nivel de ţări. Astfel există ţări la care cea
mai mare parte din energia electrică se produce în centrale nulearo-electrice,
cum e Franţa cu peste 78 % in CNE; sau Norvegia şi Brazilia care produc
peste 90% din energie în centrale hidroelectrice.
Toate aceste centrale produc energie sub formă de curent alternativ trifazat.
Folosirea curentului alternativ permite modificarea, prin transformatoare, a
parametrilor tensiune şi intensitate, potrivit necesitătilor concrete de transport
sau utilizare. Sistemul trifazat permite sporirea cantităţii de energie
transportată de 3 ori în raport cu sistemul monofazat deşi se folosesc instalaţii
cu numai 50% mai dezvoltate (3 fire faţă de 2 fire).
În centrale, energia electrică este produsă de către generatoarele sincrone la

tensiuni cuprinse între 6 şi 24 KV (medie tensiune-MT). Pentru a putea
transporta energia, cu pierderi (prin efect Joule) cât mai reduse, la distanţe
uneori mari, până la marii consumatori, tensiunea este ridicată la un nivel
denumit foarte înaltă tensiune - FIT (400 şi 750 kV), în staţiile de transformare
de evacuare (STEV) amplasate lângă centrale. Aceste staţii sunt legate între
ele printr-un inel de linii de transport de foarte înaltă tensiune (LTFIT). La noi
în ţară mai există încă linii de transport de FIT care mai funcţionează la 220
kV, dar treptat vor fi trecute la 400 kV.
În apropierea marilor concentrări de consumatori (centre industriale sau oraşe

mari) sunt amplasate staţiile de transformare şi interconexiuni (STIC). Aici cu
ajutorul autotransformatoarelor FIT / IT (În România 400 / 110 kV), se trimite
energia în reţeaua de distribuţie, care funcţionează la înaltă tensiune (IT).
Prin intermediul liniilor acesteia, linii de transport de înaltă tensiune (LTIT),
energia electrică este livrată direct unor mari consumatori sau este adusă în
apropierea unor concentrări de mici consumatori.
La liniile de distribuţie de IT sunt racordate staţiile de transformare (ST) în

care tensiunea este coborâtă de la înaltă tensiune la medie tensiune, iar prin
linii de distribuţie de medie tensiune (LDMT) sunt alimentaţi direct o serie de
consumatori industriali de medie tensiune (CMT). Majoritatea consumatorilor
de energie electrică sunt alimentaţi la joasă tensiune – JT (0,4 kV), prin
intermediul posturilor de transformare (PT) racordate tot la LDMT.
Centralele locale (CL) se racordează la Sistemul Electroenergetic prin staţiile

de transformare (ST), iar microcentralele (MC) prin posturi de transformare
(PT).
Aspectul real al configuraţiei unui sistem energetic este mult mai

complex şi depinde de particularităţile geografice şi economice ale zonei.
În reţeaua de distribuţie de joasă tensiune, există o serie de interconexiuni

locale între posturile de transformare alimentate de la aceeaşi staţie de
transformare sau chiar de la staţii de transformare diferite. De asemenea
staţiile de transformare aflate la distanţe mici între ele pot fi conectate şi pe
partea de medie tensiune.
Sistemele electroenergetice s-au dezvoltat datorită cerinţelor crescânde de a

realiza o siguranţă cât mai mare în alimentarea consumatorilor cu energie
electrică şi obţinerea unei eficienţe economice cât mai ridicate. Ambele
cerinţe sunt îndeplinite prin realizarea interconexiunilor între surse şi între
consumatori la nivele diferite de tensiune.
La un sistem energetic de tip radial, ca în figura 2.1, ieşirea din funcţiune a

unui element al lui, din cauza unei defecţiuni interne sau a unei influenţe
externe, întrerupe funcţionarea întregii scheme. De asemenea, energia
electrică neputând fi stocată în cantităţi mari, trebuie ca graficul de
sarcină al sursei să fie direct dependent de cel al consumatorului.
În cazul sistemului electroenergetic prezentat în figura 2.2, există

interconexiuni la toate nivelele de tensiune (FIT, IT, MT, JT). Schemele care
prezintă asemenea legături se numesc buclate. Datorită acestor
interconexiuni, centralele electrice vor fi programate în funcţiune în raport cu
eficienţa economică proprie, pe măsura creşterii cererii de energie a
consumatorilor. Vor căpăta prioritate în funcţionare centralele mai economice,
iar celelalte vor interveni în caz de avarie sau la orele de vârf de sarcină.
De asemenea, prin aceste interconexiuni creşte siguranţa în alimentarea cu
energie electrică a consumatorilor, în sensul că dacă o centrală sau o linie
devin indisponibile din o cauză oarecare, consumatorii aferenţi pot fi preluaţi
de restul sistemului energetic.
În cadrul sistemelor electroenergetice, o condiţie strict necesară pentru

funcţionarea interconectată a surselor este păstrarea aceloraşi valori a
frecvenţei curentului alternativ în toate instalaţiile componente. Diferenţele de
frecvenţă între centrale ar fi însoţite de variaţii rapide ale mărimii şi sensului
de circulaţie a energiei în sistem, care pot deteriora instalaţiile componente.
Asemenea situaţii de pierdere a sincronismului, pot interveni în caz de avarii
grave de tipul scurtcircuitelor polifazate, dacă protecţiile respective nu
funcţionează promt şi corect.
În cazul statelor cu teritorii întinse şi grad de concentrare diferit al populaţiei,

organizarea unui singur sistem electroenergetic nu se poate realiza în mod
economic prin structura prezentată anterior. În asemenea cazuri, structuri de
tipul celor din figura 2.2 se realizează pe teritorii mai restrânse, iar între
aceste sisteme locale se prevăd legături prin:
• linii de transport în curent alternativ la FIT sau UIT (ultra înaltă tensiune),
mergând până la 750 şi 1150 kV;
• linii de transport în curent continuu (LTCC), situaţie prezentată în figura 2.3.
Interconectarea sistemelor energetice prin LTCC permite funcţionarea celor

două sisteme la frecvenţe diferite.
Fig. 2.3 Interconectarea sistemelor electroenergetice locale în curent continuu.
Sistemele electroenergetice locale SEE1 şi SEE2 pot reprezenta şi sistemele

unor ţări vecine.

Dirijarea fluxurilor de energie între sisteme se poate realiza prin reglarea
tensiunii în nodurile reţelei cu ajutorul transformatoarelor, urmărindu-se
atingerea minimului pierderilor de energie pe ansamblul sistemului.
Asigurarea stării de funcţionare normală a instalaţiilor sistemului

electroenergetic se asigură prin existenţa unor dispozitive de protecţie
împotriva regimurilor de defect (cel mai adesea scurtcircuite) sau de
suprasarcină (protecţii prin relee şi automatizări).
De asemenea există sisteme automate de reglare a frecvenţei, tensiunii şi

puterii generate, având în vedere faptul că energia electrică nu se poate
stoca decât în cantităţi infime şi trebuie produsă pe măsură ce este
consumată.

Cerințe impuse unui sistem electroenergetic
2.3 Cerinţele impuse unui sistem electroenergetic
Nu se poate aborda studierea instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie

a energiei electrice fără a pleca de la caracteristicile şi cerinţele
consumatorilor de energie electrică, în special cu privire la calitatea energiei
electrice livrate acestora.
În contractul de furnizare a energiei electrice sunt stipulate o serie de obligaţii,

atât ale consumatorului, dar mai ales ale furnizorului de energie electrică,
privind asigurarea unei energii electrice de calitate. Există două tipuri de
indicatori de calitate ai energiei electrice: primari şi secundari.
Indicatorii primari de calitate ai energiei electrice, depind în primul rând de

furnizorul de energie şi sunt:
• frecvenţa;
• amplitudinea tensiunii de alimentare;
• întreruperi în alimentarea cu energie electrică;
• supratensiuni temporare şi tranzitorii;
• goluri de tensiune.
Indicatorii secundari de calitate ai energiei electrice sunt determinaţi de

următoarele perturbaţii produse de consumatori:
• armonici şi interarmonici (regimuri nesinusoidale);
• fluctuaţii de tensiune (flicker);
• nesimetrie.
Limitele impuse frecvenţei la noi în ţară sunt:

• 50 Hz +/- 0,1% pe o durată de 90% din timp (o săptămână);
• 50 Hz +/- 0,5% pe o durată de 99% din timp;
• 50 Hz +/- 1% permanent )100% din timp).
În alte ţări normele nu sunt aşa stricte (+/- 2 % în ţările UNIPEDE), dar se
respectă. La noi în ţară se fac eforturi pentru a ne încadra în normele
UNIPEDE (Uniunea Internaţională a Producătorilor şi Distribuitorilor de
Energie Electrică) şi a ne interconecta cu Sistemul UCPTE (Uniunea pentru
Coordonarea, Producerea şi Transportul Electricităţii).
Abaterea procentuală admisă a tensiunii de serviciu faţă de tensiunea
nominală este de + 5 % /- 10 %.
Reglarea frecvenţei şi a nivelului de tensiune se fac de regulă corelat.
Întreruperile în furnizarea energiei electrice sunt specificate în contractele de

furnizare a energiei electrice, cu excepţia celor de scurtă durată ca cele
produse de automatica de sistem (RAR, AAR), care depind de performanţele
echipamentelor folosite.
Golurile de tensiune (scăderea tensiunii sub limitele admise pentru o perioadă

de cel mult 3 s), afectează un număr tot mai mare de receptoare. Principalii
indicatori privind golurile de tensiune sunt:
• tensiunea reziduală relativă a golului;
• durata golului de tensiune;
• frecvenţa de apariţie a golurilor.

Un alt indicator de calitate important este coeficientul de distorsiune în
tensiune (THD), acesta devine periculos la valori mai mari de 10%.
Celelalte condiţii de calitate devin tot mai importante prin utilizarea de

echipamente moderne: calculatoare, roboţi etc

Caracteristicile centralelor
electrice
Curs 3

CUPRINS
3.1 Clasificarea centralelor electrice
3.2 Elemente caracteristice pentru centralele electrice
3.3 Indicii care caracterizează funcționarea centralelor electrice
3.3.1 Noțiuni de putere
3.3.2 Curbele de sarcină a centralelor electrice
3.3.3 Disponibilitatea și fiabilitatea centralelor electrice

3.1 CLASIFICAREA CENTRALELOR
ELECTRICE
Tab. 3.1 Clasificarea instalațiilor de producere a energiei electrice
Denumirea Notaţie Energia primară

INSTALAŢII TERMOELECTRICE
Centrală termoelectrică cu condensație CTE Cărbuni
Centrală termoelectrică cu termoficare CET Comb. Lichid
sau cogenerare CECG Gaze Naturale
Lemne
Centrală termoelectrică cu turbine cu CTG Deşeuri menajere
gaze Deşeuri vegetale
Centrală electrică cu motoare Diesel CDE
Centrale electrice cu ciclu MHD CEMHD

ELECTRICE

INSTALAŢII TERMOELECTRICE
Instalații cu pile de IPC Energia chimică a combustibililor
combustie (hidrogen)
Centrale CGTE Căldura din scoarța terestră asociată
geotermoelectrice apei sau gazelor fierbinți
Centrale termoelectrice CTEM Căldura apei mărilor şi oceanelor
marine
Centrale nuclearo- CNE Combustibili nucleari, naturali sau
electrice îmbogățiți, sau obținuți prin reproducere
Centrale electrice CEF Radiația solară
fotovoltaice

ELECTRICE

INSTALAŢII HIDROELECTRICE
Centrale hidroelectrice CHE Diferenţa de nivel a potenţialului
cu căderi naturale hidroenergetic
Centrale hidroelectrice CHEAP Diferenţa de nivel a unei căderi
cu acumulare şi pompaj artificiale
Centrale mareo-electrice CME Diferenţa de nivel a mărilor şi oceanelor
datorită mareelor
Instalaţii electrice IEV Energia cinetică a valurilor
utilizând energia valurilor
INSTALAȚII EOLIENE
Centrale electrice CEE Energia cinetică a maselor de aer
eoliene

ELECTRICE
Producţia mondială de energie este realizată în principal cu ajutorul
centralelor termoelectrice cu combustibili fosili, urmate de cele hidroelectrice
şi nucleare.
În prezent încep să fie utilizate tot mai mult centralele eoliene şi cele
fotovoltaice pentru producerea energiei electrice, asigurând aşa-numita
producere descentralizată a energiei electrice.
O largă dezvoltare o au în prezent centralele echipate cu pile de combustie.

Acestea folosesc un combustibil artificial - hidrogenul, la a cărui producere se
consumă o anumită cantitate de energie. Dar ele asigură un randament de
conversie a energiei chimice a hidrogenului în energie electrică mult superior
centralelor termoelectrice clasice (60%), nefiind supuse limitărilor de
randament impuse de principiul al doilea al termodinamicii. Astfel, în situaţia
utilizării şi a căldurii reziduale pentru încălzit aceste unităţi au randamente
globale de peste 80%.

ELECTRICE
Ele nu au părţi în mişcare, nu necesită întreţinere, iar prin posibilitatea stocării
hidrogenului sau a combustibilului primar, indirect se stochează energia
electrică. Se utilizează la producerea locală a energiei electrice, dar şi la
echiparea automobilelor şi altor autovehicule electrice (nepoluante), nave sau
avioane.
Toate aceste surse de energie electrică sunt nepoluante, nu produc bioxid de

carbon ca cele pe bază de combustibili fosili. Ele folosesc surse de energie
regenerabile şi utilizarea lor ne permite să evităm utilizarea de surse pe bază
de combustibili fosili, care sunt şi epuizabili şi poluanţi.

3.2 ELEMENTE CARACTERISTICE
CENTRALELOR ELECTRICE
Mărimile și elementele care caracterizează în ansamblu o instalație pentru
producerea energiei electrice sunt următoarele:
• tipul centralei, în funcție de sursa de energie primară utilizată la
producerea de energie electrică (tabelul 3.1);
• ciclul transformărilor energiei primare în energie electrică;
• rolul centralei electrice în sistemul electroenergetic și anume (de bază, vârf
sau rezervă);
• puterea unitară a grupurilor centralei și puterea totală;
• felul curentului electric generat și frecvența;
• tensiunea de producere și tensiunea de livrare a energiei electrice de către
centrală;
• factorul de putere nominal.

3.3 INDICI CARE CARACTERIZEAZĂ
FUNCȚIONAREA CENTRALELOR ELECTRICE
.
Fig. 3.1. Noțiuni de putere în centralele electrice

3.3.1 NOȚIUNI DE PUTERE
Principalele noţiuni de putere utilizate în centralele electrice sunt:
Pi – puterea instalată, înscrisă în documentaţie;
Pd – puterea disponibilă, cea mai mare putere activă în regim de funcţionare
de durată;
Pind – puterea indisponibilă (Pind=Pi-Pd);
Ped – puterea efectiv disponibilă, se iau în considerare şi reduceri trecătoare
de putere;
Predd – reducerea trecătoare de putere disponibilă;
Peind – puterea efectiv indisponibilă (Peind=Pind+Predd);
Pu – puterea utilizată;
Pdrep – puterea disponibilă în reparaţie (Pdrep=Pd-Pu);
Pinu – puterea inutilizabilă (Pinu=Pi- Pu=Pind+ Pdrep);
Peu – puterea efectiv utilizată, cea mai mare putere activă posibilă de
dezvoltat de grupurile ce nu sunt în reparaţie;
Peinu – puterea efectiv inutilizabilă;

3.3.1 NOȚIUNI DE PUTERE
Pnf – puterea nominală în funcţiune;
Peuf – puterea efectiv utilizabilă în funcţiune;
Pp – puterea produsă momentan;
Prt – puterea în rezervă turnantă (Prt=Peuf.- Pp);
Prs – puterea în rezervă statică (Prs=Peu.- Peuf);
Preu – puterea în rezervă efectiv utilizabilă (Preu=Peu.- Pp).
Se mai poate defini și o putere de suprasarcină (Ps), care reprezintă puterea

produsă peste puterea instalată.

3.3.2 CURBELE DE SARCINĂ A
Curba de sarcină a unei centrale electrice reprezintă variaţia în timp a puterii
produse. Cea mai utilizată este curba de sarcină zilnică, a cărei formă este
prezentată în figura 3.2
Fig. 3.2. Curba de sarcina zilnică a unei centrale electrice

Această curbă de sarcină are şi ea unele puncte caracteristice:
Pgn – puterea la gol de noapte, cea mai mică putere produsă în cursul unei
zile, apare de regulă între orele 4 şi 5 dimineaţa;
Pvd – puterea la vârful de dimineaţă, apare dimineaţa la funcţionarea
simultană a întreprinderilor, transportul în comun şi a iluminatului de
dimineaţă;
Pgz – puterea la golul de zi, apare între orele 12 – 13 în perioada pauzei de
masă din întreprinderi şi când transportul este mai redus;
Pvs – puterea la vârful de seară, cea mai mare putere produsă în cursul unei
zile, apare între orele 18 şi 21 şi rezultă datorită iluminatului casnic şi public;
Pl – curba puterii livrate;
Psi – puterea consumată de serviciile interne ale centralei;
Pf – curba puterii în funcţiune;
Prsv – puterea în rezervă statică la vârf;
Prtv – puterea în rezervă turnantă la vârf.

Pentru a caracteriza uniformitatea curbei de sarcină se utilizează următorul
coeficient:
𝑃𝑝 min 𝑧𝑖
𝛼=
𝑃𝑝𝑣
Curbele de sarcină zilnică permit și calcularea următorilor indicatori

energetici:
24
E zi =  Pp  dt
0
Puterea medie zilnică:
E zi
Pmed , zi =
24

Coeficientul de utilizare zilnică a puterii
E zi
K u , zi =
24  Pvs
Coeficientul de utilizare anuală a puterii instalate:
Ean
K u , an =
8760  Pi
Durata de utilizare anuală a puterii instalate:
Ean
T pi = = 8760  K u , an
Pi

Pentru a determina perioada în care se pot efectua reviziile grupurilor
energetice se utilizează o altă curbă de sarcină, curba anuală a puterilor
maxime lunare, curbă prezentată în figura 3.3.
Fig. 3.3. Curba anuală a puterilor maxime lunare cerute de consumatori.

În acest grafic Peuf reprezintă puterea efectiv utilizată în funcțiune, diferența
față de puterea produsă este reprezentată de puterea în rezervă turnantă, iar
diferența între puterea produsă și cea livrată este dată de puterea consumată
de serviciile proprii ale centralei. Se poate observa că perioada optimă pentru
revizii este în lunile de vară.

3.3.3 DISPONIBILITATEA ȘI FIABILITATEA
Disponibilitate. Din punct de vedere al comportării în timp, o centrală
electrică (grup energetic) se poate afla în următoarele stări: funcționare,
oprire forțată (avarie), oprire planificată (revizii sau reparații planificate),
rezervă statică și rezervă turnantă. Fiecărei stări îi corespunde un anumit timp
total în care centrala se găsește în acea stare: TF, TOF, TOP ( TRP, TREV), TRS,
TRT, astfel încât pe o perioadă T de observație rezultă:
T = TF + TOF + TOP + TRS + TRT

În raport cu acești timpi se determină disponibilitatea unei centrale electrice:
• Disponibilitatea în timp,
Td TF + TRS + TRT T +T
DT = = = 1 − OF OP
T T T
reprezintă cota parte din timpul de observație cât instalația este capabilă să
livreze energie electrică (fie că este în funcțiune sau în rezervă statică sau
turnantă);
Disponibilitatea de putere
P + PRS + PRT
DP =
PN
reprezintă cota parte din puterea instalată a centralei care poate fi furnizată
la un anumit moment;
• Disponibilitatea de energie
E + ERS + ERT
DE = = DP  DT
EN

Probabilitatea (siguranța) de funcționare
TF
p=
TF + TOF
Probabilitatea (coeficientul) de avarie
TOF
q= =1− p
TF + TOF

Pentru calculul acestor indicatori trebuie să se cunoască din analiza
exploatării mărimile: TF, TOF, TOP ( TRP, TREV), TRS şi TRT. Aceștia se pot calcula
astfel: n
TF =  t fi
i =1
unde tfi este timpul de funcționare neîntreruptă rezultat din rapoartele de

exploatare în ore [h], n – numărul de perioade tfi;
m
TOF =  tdj
j =1
unde tdj este timpul de defect neîntrerupt rezultat din rapoartele de exploatare
în [h] iar m este numărul de astfel de perioade;
N
TRP =  rk  Tk
k =1
unde rk este coeficientul mediu anual de reparaţii planificate a grupului k în
h/an, Tk–timpul total de observaţie a grupului k în h, iar N–nr. total de grupuri.
Fiabilitatea. Pentru calculul fiabilităţii echipamentelor energetice, ipoteza cea
mai folosită consideră funcţiile de repartiţie ale variabilelor aleatorii (tfi şi tdi) ca
exponenţiale:
F (t ) = P(t f  t ) = 1 − e− t
G (t ) = P(td  t ) = 1 − e − t
unde  şi  sunt intensităţile de avariere, respectiv de reparare, în h-1

PROBLEME
P 1 Să se calculeze câţi ani s-ar putea alimenta România cu energie electrică
cu energia obţinută prin combinarea unui kg de materie cu un kg de
antimaterie. Se consideră puterea medie anuală a sistemului energetic
naţional 6000MW şi randamentul mediu al centralelor electrice 30%.

PROBLEME
Soluție:
Energia obținută prin combinarea unui kg de materie cu un kg de antimaterie
va fi:
( )2
E = mc = 2kg  3  10 m / s = 18  1016 J
2 8
Energia electrică obținută din această energie va fi:
Ee =   E = 0.30 18 1016 J = 5.4 1016 J
Timpul de utilizare a puterii medii va fi:
Ee 5.4 1016 J
t= = = 9  10 6
s = 2500h = 0.285 ani
Pm 6 10 W
9

PROBLEME
P 2 Să se calculeze randamentul termic maxim (Carnot) al unei centrale
termoelectrice funcționând cu apă caldă de la ecuator la temperatura de 27C
şi apă de la 1000 m adâncime din largul oceanului Atlantic cu temperatura de
4C.

PROBLEME
Soluție:
Temperaturile surselor calde şi reci ale centralei termice vor fi:
T1=273.15+27=300.15K, respectiv T2=273.15+4=277.15K.
Randamentul ciclului termic are valoarea maximă corespunzătoare ciclului

Carnot şi anume:
T2 277.15
t = 1 − =1− = 0.0766
T1 300.15
Adică: 7,66%.

PROBLEME
P 3 Să se exprime energia de 7923,8 milioane tone echivalent petrol (Mtep)
în: TWh, TJ, Gcal, şi MBTU (unități termice britanice). Se știe că un kg de
petrol echivalent are puterea calorifică de 10 000 kcal/kg iar un BTU este
echivalent cu 0.252 kcal.
kcal
1Mtep = 10 kg 10
9
= 107 Gcal = 4,1868 10 4 TJ = 3,968 107 MBTU
4
kg
Cu această relație se poate construi tabelul de conversie prezentat mai jos.
În TJ Gcal Mtep MBTU TWh
Din Se amplifică cu
TJ 1 238.8 2.388x10-5 947.8 2.778x10-4
Gcal 4.188x10-3 1 10-7 3.968 1.163x10-6
Mtep 4.188x104 107 1 3.968x107 11.630
MBTU 1.055x10-3 0.252 2.52x10-8 1 2.931x10-7
TWh 3600 8.6x105 8.6x10-2 3.412x106 1
E = 7923,8 Mtep = 92154 TWh = 3,3175*108 TJ =

= 7,9238*1010 Gcal = 3,144*1011 MBtu.

PROBLEME
P 4 Într-un sistem energetic cu puterea instalată Pi=5000 MW una din zilele
anului este caracterizată de:
Puterea efectiv indisponibilă Peind=300 MW;
Reducerea de putere datorită lipsei apei de răcire 40 MW;
Reducerea de putere datorită termoficării 50 MW;
Reduceri de putere din alte cauze 20 MW;
Puteri în reparaţie: Pedrep=1000 MW, Pdrep=1040 MW;
Putere în rezervă statică la vârf (vârful de seară): PRSV=200 MW;
Putere produsă la vârf: Ppv=3000 MW.
Să se calculeze puterile caracteristice ale sistemului energetic?

PROBLEME
Soluție:
Puterea indisponibilă: Pind = Peind − Predd = 300 − 110 = 190MW
Reducerea de putere disponibilă Predd = (40+50+20=110 MW)
Puterea disponibilă: Pd = Pi − Pind = 5000 − 190 = 410MW
Puterea efectiv disponibilă: Ped = Pd − Predd = 4810 − 110 = 4700MW
Puterea utilizabilă: Pu = Pd − Pdrep = 4810 − 1040 = 3770MW
Puterea efectiv utilizabilă: Peu = Ped − Pedrep = 4700 − 1000 = 3700MW
Reducerea de putere utilizabilă Predu = Pu − Peu = 3770 − 3700 = 70MW
Puterea inutilizabilă: Pinu = Pi − Pu = 5000 − 3770 = 1230MW

PROBLEME
Putere efectiv inutilizabilă:
Peinu = Pi − Peu = 5000 − 3710 = 1290MW
Putere efectiv utilizabilă în funcțiune la vârf:
Peufv = Peuv − PRSV = 3710 − 200 = 3510MW
Putere în rezervă turnantă la vârf:
PRTV = Peufv − Ppv = 3510 − 3000 = 510MW

PROBLEME
Fig. 2.4 Situaţia puterilor caracteristice sistemului energetic la vârful de seară.

Principiul de funcționare al
centralelor termoelectrice (CTE)
Curs 4

CUPRINS
4.1 Conversia energiei chimice a combustibililor în energie electrică
4.2 Noțiuni de termodinamică
4.3 Ciclul termic al unei CTE cu abur
4.4 Circuitul termic al unei CTE

4.1 CONVERSIA ENERGIEI CHIMICE A
COMBUSTIBILILOR ÎN ENERGIE ELECTRICĂ
O moleculă este constituită din atomi. Prin urmare molecula posedă o
oarecare rezervă de energie compusă din energia cinetică a atomului care se
află în mișcare și din energia potențială a atomilor care depinde de așezarea
lor reciprocă, energie care asigură legătura chimică a atomilor în cadrul
moleculei. Modificarea așezării reciproce a atomilor în moleculă este legată
de degajarea sau de absorbția unei anumite cantități de energie numită
energie chimică.
Astfel la arderea metanului (CH4), moleculele sale se ciocnesc cu moleculele

de oxigen din aer. Carbonul care are o mai mare afinitate față de oxigen
decât față de hidrogen, va părăsi legătura cu acesta și se va uni cu oxigenul,
producând reacția de ardere cu formarea unei molecule de bioxid de carbon
și a două molecule de apă:

Așezarea reciprocă a atomilor a devenit alta, ea corespunde unei energii
potențiale de legătură mai mici pentru moleculele nou formate. Diferența de
energie potențială se regăsește în creșterea energiei cinetice a moleculelor,
adică în creșterea temperaturii lor. Deci prin ardere se degajă căldură. Dar
această căldură nu este prea mare, ea este doar de ordinul a câțiva electroni-
volți.
Centralele termoelectrice (CTE) produc energie electrică sau energie

electrică și termică prin transformarea energiei chimice a combustibililor în
energie termică și a energiei termice în energie mecanică pe baza ciclurilor
termice. Lanțul transformărilor la care este supusă energia chimică a
combustibililor într-o CTE este prezentată în figura 4.1.

După cum se vede, conversia energiei chimice a combustibililor în energie
termică are loc prin arderea acestora în cazane, conversie realizată de regulă
cu randamente de peste 90%, pierderea de energie principală având loc prin
căldura rămasă în gazele arse și în zgură.
Fig. 4.1. Lanțul transformărilor în CTE

Transformarea energiei termice în energie mecanică se poate face prin mai
multe tipuri de mașini termice: turbine cu abur, turbine cu gaze și motoare cu
ardere internă (Diesel). Aceasta este cea mai slabă verigă a acestui lanț,
deoarece randamentul ciclului termic, la temperaturi uzuale (300-550°C) este
sub 50%.
Transformarea energiei mecanice în energie electrică se face în generatoare

electrice sincrone, cu randamente foarte bune (peste 96%). În acest fel
randamentul global al acestor centrale este în jur de 30% și cu toate măsurile
de îmbunătățire a randamentului cu greu se apropie de 40%.
Peste 50% din energia electrică produsă azi în lume se produce în centrale
termoelectrice cu abur.

4.2 NOȚIUNI DE TERMODINAMICĂ
În centralele termoelectrice se realizează o aplicație a principiului al doilea al
termodinamicii, conform căruia se poate obține lucru mecanic prin evoluția
unui fluid într-o transformare între o sursă caldă și una rece. Sursa caldă este
reprezentată de cazanul în care fluidului de lucru i se comunică o cantitate de
căldură obținută prin arderea unui combustibil, iar sursa rece este apa de
răcire a termocentralei.
Se știe că starea termodinamică a unui gaz este complet determinată prin

cunoașterea a patru mărimi sau parametrii de stare:
- presiune p,
- temperatura T,
- volumul specific v
- energia internă u.
Mai există și alte mărimi de stare, ca de exemplu: entalpia i și entropia S, dar

care sunt dependente de celelalte mărimi de stare.

Astfel entalpia i, este o funcție de stare, și reprezintă cantitatea de energie pe
unitatea de masă din gaz, se defineşte prin relaţia:
Variația entalpiei într-o transformare termodinamică este egală cu energia

transferată către sistem, în cursul transformării, sub formă de căldură
Entropia se defineşte ca fiind cantitatea de căldură schimbată cu exteriorul

într-o transformare reversibilă raportată la temperatura la care are loc
transformarea, și se exprimă prin relaţia:

unde s-a ţinut cont că dq = di, q fiind cantitatea de căldură, iar cu relaţia:
se obţine:
unde Tn şi Vn caracterizează starea normală, iar T şi V o altă stare oarecare;

Cv este căldura specifică la volum constant şi R constanta universală a
gazelor.

Într-o transformare fluidul suferă o evoluţie, evoluţie în care se modifică
parametrii de stare. Procesul de transformare se poate descrie prin
dependenţe a doi parametrii de stare ca: T-S; I-S, p-v ş.a. ca în figura 4.2 a).
a) b)
Fig. 4.2 Evoluţia unui fluid între două stări: a) pe o singură cale; b) pe două căi.

Există şi altfel de mărimi decât mărimile de stare şi anume mărimi globale, ca
de exemplu lucrul mecanic l şi cantitatea de căldură q. Aceste mărimi nu
caracterizează starea gazului, ci procesul de variaţie a acestei stări,
depinzând de felul cum se desfăşoară această variaţie, mai concret de calea
de evoluţie a gazului între cele două stări: calea C1 şi C2 din figura 4.2 b).
Din relaţia de definiţie a entropiei:
se poate deduce:
și

adică cantitatea de căldură schimbată în timpul unei transformări de stare
este proporţională cu aria mărginită de curba transformării, axa absciselor şi
cele două abscise corespunzătoare entropiilor iniţiale şi finale. Astfel în figura
4.2 b) se pot distinge, haşurate diferit, cele două cantităţi de căldură
corespunzătoare celor două curbe de evoluţie:
și

Pentru transformările care au loc în circuitul termic al unei centrale prezintă
interes procesele de fierbere a apei, procese prezentate în diagrama T-S din
figura 4.3.
Fig. 4.3. Diagramele transformării apei în abur - procesul de fierbere a apei.

În această figură, ramura din stânga punctului K a curbei de fierbere
reprezintă curba de începere a fierberii apei sau curba lichidului, deoarece în
stânga acestei curbe, în zona I se afla lichid şi se numeşte zona lichidului. În
mod analog, porţiunea din curba de fierbere aflată în dreapta punctului K este
curba de sfârşit a fierberii sau curba vaporilor saturaţi, deoarece în dreapta
acestei curbe se află zona III a vaporilor supraîncălziţi. Sub curba de fierbere
se află zona II a vaporilor umezi în care conţinutul de apă este precizat prin
curbele de titlu constant (x= const.).
Punctul K, în care se unesc cele două curbe de fierbere se numeşte punct

critic şi el corespunde transformării directe din stare lichidă în stare de vapori
uscaţi. Linia orizontală care trece prin punctul critic K se numeşte izotermă
critică şi ea delimitează în partea superioară zona IV, zona vaporilor care nu
pot fi lichefiaţi, cu un comportament asemănător gazelor perfecte.
Pe această diagramă se mai pot vedea şi două perechi de curbe izobare

respectiv izocore.

4.3. CICLUL TERMIC AL UNEI CTE CU ABUR
Funcţionarea unei centrale termoelectrice are la bază Principiul al doilea al
termodinamicii, conform căruia o maşină termică ciclică poate produce lucru
mecanic numai dacă este în contact cu doua surse de căldură: una caldă şi
una rece.
Ciclul termic ideal pentru a produce lucru mecanic pe această cale a fost
inventat de savantul francez Sadi Carnot şi este format din două izoterme şi
două adiabate, după cum se poate vedea în figura 4.4.
Pe porțiunea AB fluidul primește de la sursa caldă cantitatea de căldură Q1,

evoluând pe o izotermă. Lucrul mecanic se obține prin destindere adiabată
BC – fără schimb de căldură cu exteriorul – care are loc în mașina termică.
Etapa CD are loc în sursa rece, căreia fluidul îi cedează cantitatea de căldură
Q2. În evoluția de la D la A fluidul își regăsește parametrii de început de ciclu
printr-o compresie adiabată. Ceea ce se transformă în lucru mecanic este
diferența Q1-Q2.

.
Fig.4.4. Ciclul Carnot

Randamentul unui astfel de ciclu va fi:
La temperatura sursei calde de 327 0C şi a sursei reci de 27 0C se obţine un

randament de
foarte scăzut având în vedere că acest ciclu este un ciclu ideal.

Fluidele reale au particularităţi termodinamice care modifică substanţial forma
ciclului. Astfel amestecul apă-abur folosit ca fluid de lucru în centralele
termoelectrice are trăsăturile legate de forma curbei de fierbere (Fig. 4.3) iar
forma ciclului se modifică, devenind cea din figura 4.5 – ciclul Hyrn-Rankine.
Fig.4.5. Transformarea închisă cu abur supraîncălzit – ciclul Hyrn-Rankine – a fluidului între sursa
caldă Q1 şi sursa rece Q2.
Un ciclu similar ciclului Carnot este ciclul AA1BCC1A, care pentru apă are
punctul A la aproximativ 70°C. La o presiune de 10 bar fierberea începe la
circa 170°C şi momentul corespunde punctului B. În toată zona BC apa se
transformă abur, timp în care fluidului i se cedează căldura latentă de
vaporizare. În toată zona ABC, fluidul a primit căldură de la sursa caldă, iar în
C este transformat în întregime în vapori. Porţiunea CC1 reprezintă
destinderea: fluidul pătruns în turbină o antrenează şi la arborele acesteia se
regăseşte lucrul mecanic sub formă de cuplu ce învârte generatorul electric.
În porţiunea C1A fluidul este răcit, cedând căldura pe care o mai deţine sursei
reci. Această maşină nu funcţionează corect, deoarece punctul C1 se află
într-o zonă cu un conţinut mare de apă; iar la viteza foarte mare a turbinei,
3000 rot/min, paletele acesteia se distrug rapid prin fenomenul de cavitaţie.
Pentru a elimina acest inconvenient trebuie să se deformeze ciclul, forţându-

se punctul C1 să ajungă în zone cu abur mai puţin umed. Acest lucru se
realizează în ciclul cu supraîncălzire ABCDEA, obţinându-se implicit şi o
creştere a gradului de utilizare a energiei, deci o creştere de randament.

Pe porţiunea CD aburul saturat este supraîncălzit, ajungându-se în zona
gazelor perfecte.
Întreaga transformare ABCD se petrece pe o izobară suprapusă peste o

izotermă în zona BC.

4.4. CIRCUITUL TERMIC AL UNEI CTE
Un ciclu termic real de tipul Hyrn-Rankine, prezentat în figura 4.5, va fi
realizat într-o centrală termoelectrică care are circuitul termic prezentat în
figura 4.6.
Fig.4.6. Circuitul termic al unei CTE

In realitate un circuit termic de CTE este mult mai complex, mai conține și alte
elemente destinate în special creșterii randamentului ca: preîncălzitoare de
apă (de tip schimbător de căldură sau de amestec), pompe de condens,
poate avea turbina cu mai multe corpuri și mai poate fi dotată cu un
supraîncălzitor intermediar de abur.
Elementele principale ale circuitului termic al centralei termoelectrice sunt

cazanul și turbina care antrenează generatorul electric.
Cazanul C este elementul component în ale cărui țevi fluidul se menține la o

presiune ridicată și primește o cantitate de căldură Q1 rezultată prin arderea
în focar a combustibililor solizi, lichizi sau gazoși. Apa, în cazan se
vaporizează, trecând în stadiul de vapori saturați, care apoi sunt supraîncălziți
în supraîncălzitorul SI. Aburul supraîncălzit ajunge prin conducta D la turbină.
În turbina T aburul se destinde de la o presiune ridicată la o presiune scăzută.

Vidul se realizează cu ajutorul ejectorului Ej care funcționează cu abur viu
preluat din conducta caldă D dinainte de intrarea în turbină.
Răcirea aburului în vederea condensării se face cu apă de răcire, care este

adusă în condensator cu pompa de apă de răcire PAR. Această apă de răcire
reprezintă sursa rece a circuitului termic, cea prin care se extrage căldura Q2.
Condensatul este preluat de pompa de alimentare a cazanului PalC și
reintrodus în cazan.
Această pompă are un rol esențial în funcționarea cazanului deoarece

întreruperea funcționării ei duce la distrugerea cazanului, ale cărui țevi
fierbătoare ne mai fiind spălate în interior cu fluid se topesc la temperatura
înaltă din focar. Din acest motiv aceste pompe vor avea o rezervare de 100%
în capacitate.
Există trei modalități de antrenare a acesteia și anume: cu motor electric, cu

turbină cu abur și de la axul turbinei principale.

Antrenarea electrică este limitată de consecințele măririi puterii unitare a
motoarelor electrice (motoare și echipamente de comandă mai scumpe,
consumul de energie electrică a serviciilor interne crescut).
Pentru mașini cu puteri până la 250 MW, pompa principală este de regulă
antrenată cu motor electric și se instalează, cu o asigurare 100% a rezervei,
trei pompe cu debitul de 50% din debitul nominal al cazanului.
Pentru puteri cuprinse între 250 și 300 MW soluția de antrenare este o

turbopompă cu debit 100% și două electropompe de 50%.
La puteri mai mari de 300 MW se utilizează două turbopompe de 50% și un

cazan de abur pentru pornirea uneia din cele două turbopompe de 50%.

Deoarece modificarea puterii furnizate de generator se realizează prin
modificarea debitului de abur, pompele de alimentare trebuie să asigure
alimentarea cazanului în regim variabil. Aceasta se realizează prin
modificarea turației, rezultat obținut prin modificarea debitului de abur la
turbopompe sau cu ajutorul unor cuple hidraulice sau variatoare de turație la
electropompe. Presiunea aburului de la turbopompe se înscrie de regulă în
domeniul 8-15 bar.

Posibilități de creștere a
randamentului CTE
Curs 5

CUPRINS
5.1 Randamentul circuitului termic
5.2 Ridicarea parametrilor inițiali ai aburului
5.2.1 Creșterea presiunii inițiale a ciclului
5.2.2 Creșterea temperaturii inițiale
5.2.3 Creșterea simultană a presiunii și temperaturii inițiale
5.3 Supraîncălzirea intermediară
5.3.1 Principiul supraîncălzirii intermediare
5.3.2 Scheme de realizare a supraîncălzirii intermediare
5.4 Utilizarea ciclurilor suprapuse
5.5 Utilizarea ciclurilor binare
5.5.1 Cicluri binare pentru mărirea randamentului
5.5.2 Cicluri binare pentru mărirea puterii CTE

5.1 Randamentul circuitului termic al CTE
Randamentul general al unei centrale termoelectrice cu condensaţie se
exprimă în funcţie de randamentele instalaţiilor componente prin relaţia:
cu următoarele semnificaţii:
• ηc – randamentul cazanului (75 – 90%);
• ηcd – randamentul conductelor (98 – 99%);
• ηt – randamentul ciclului termic (sub 50% - teoretic);
• ηtd – randamentul termodinamic al turbinei (70 – 90%);
• ηm – randamentul mecanic al turbinei (98 – 99%);
• ηg – randamentul generatorului (94 – 98%);
• ηtr – randamentul transformatorului (98 – 99%);
• Csi – consumul serviciilor interne (12 – 15%).

Cu cifrele prezentate rezultă pentru randamentul general al centralei
termoelectrice valori cuprinse între 20 şi 30 %. Principala cauză a valorii
scăzute a acestui parametru este randamentul ciclului termic care rămâne
întotdeauna prin însăşi principiul de funcţionare al circuitului termic la valori
scăzute. Perfecţionarea instalaţiilor şi a schemelor termice, precum şi mărirea
puterii agregatelor au permis să se construiască azi termocentrale cu
randamente apropiate de 40%.
Totuşi, este evident că pentru îmbunătăţirea randamentului general trebuie

căutate metode de creştere a randamentului ciclului termic.

Fig. 4.5. Diagrama Hyrn-Rankine
Conform diagramei Hyrn – Rankine, randamentul ciclului termic al unei

centrale termoelectrice cu condensaţie se poate exprima în mai multe moduri:

• în funcţie de cantităţile de căldură schimbate cu cele două surse
• ca raport de arii din diagrama T-S, arii corespunzătoare cantităţilor de

căldură primite de la sursa caldă respectiv cedate sursei reci,
• în funcţie de entalpiile diverselor stări,

Această ultimă relaţie este aproximativă, în sensul neglijării consumului de
energie în pompa de alimentare a cazanului pentru comprimarea adiabatică a
apei, presupunându-se i4 = i3. Formula exactă este:
Anterior s-a presupus că destinderea aburului în turbină este ideală, adiabată,

fără cedare de căldură în exterior. În realitate şi turbina se încălzeşte şi
cedează o anumită cantitate de căldură mediului, deci nu toată cantitatea de
căldură Q1-Q2 se va transforma în lucru mecanic. Va interveni randamentul
termodinamic al turbinei, considerând destinderea nu ca un proces adiabatic
ci ca unul politropic.
În aceste condiţii, numai produsul randamentului termic şi a celui

termodinamic al turbinei coboară randamentul global la valori de 0,2 – 0,5,
ceea ce impune adoptarea unor măsuri de îmbunătăţire a randamentului.
Pornind de la relaţia,
metodele de îmbunătăţire acţionează fie pentru:

- creşterea lui Q1 (ridicarea parametrilor iniţiali ai aburului, supraîncălzirea
intermediară, utilizarea ciclurilor suprapuse etc);
- micşorarea lui Q2 (micşorarea parametrilor finali ai aburului în
condensator, preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare,
termoficarea).
Se poate spune că orice metodă de îmbunătăţire a randamentului urmăreşte

creşterea suprafeţei ciclului termic.
Utilizându-se ansamblul metodelor enunţate se reuşeşte a se ajunge la

randamente de centrale termoelectrice de 40-42%.

5.2.1 Creşterea presiunii iniţiale a ciclului
Fig. 5.1. Modificarea ciclului Rankine la variaţia parametrilor iniţiali ai aburului

În figura anterioară se poate vedea un ciclu Rankine obişnuit 1-2-3-4-5-6-1.
Dacă se ridică presiunea aburului se trece pe o nouă izotermă 3’-4’ şi se
supraîncălzeşte până în 5’ deoarece se presupune că temperatura T1
rămâne constantă. Noul ciclu termic obţinut va fi 1-2-3’-4’-5’-6’-1. Se poate
observa că se obţine o oarecare creştere a suprafeţei ciclului termic, deşi
adiabata destinderii este deplasată spre stânga deoarece aria utilă câştigată
3-3’-4’-4-3 este mai mare decât aria utilă pierdută 4-5-6-6’-4. Dar prin
deplasarea adiabatei destinderii spre stânga punctul 6 se va muta în 6’ într-o
zonă cu umiditate mărită, zonă în care nu este recomandabilă funcţionarea
din cauza apariţiei fenomenului de cavitaţie. Din acest motiv această metodă
nu se foloseşte unilateral ci numai cuplată cu ridicarea concomitentă şi a
temperaturii iniţiale a aburului.
Creşterea presiunii iniţiale a aburului are şi unele efecte secundare negative:

• creşte consumul de putere pentru antrenarea pompei de alimentare a
cazanului şi astfel se mai diminuează din creşterea de randament;
• prin creşterea presiunii se modifică costul instalaţiilor cazanului precum şi a
conductelor de înaltă presiune.
Se poate afirma totuşi că limita maximă de creştere a fost atinsă deja (400
bar), peste această limită instalaţiile nu mai sunt economice, devin prea
scumpe.
5.2.2 Creşterea temperaturii inițiale
Dacă creşterea temperaturii are loc la presiune constantă, entalpia aburului

se măreşte prin deplasarea punctului 5 de pe diagrama T-S (Fig. 5.1) în 5’’’,
corespunzător temperaturii T1’. Suprafaţa utilă a ciclului se majorează cu aria
5-5’’’-6’’-6 mult mai mare decât suprafaţa de sub dreapta 6-6’’
corespunzătoare creşterii căldurii evacuate Q2. De asemenea are loc
deplasarea spre dreapta a curbei destinderii adiabate, în zona cu un abur mai
uscat, care este un avantaj.
Creşterea temperaturilor peste 540OC implică utilizarea de oţeluri refractare

puternic aliate, iar la temperaturi peste 570OC oţeluri austenitice. Aceste
soluţii sunt de evitat deoarece sunt foarte scumpe şi nu justifică economic
creşterea de randament obţinută.
5.2.3 Creşterea simultană a presiunii şi temperaturii iniţiale
Conjugarea efectelor obţinute prin mărirea simultană a presiunii şi a

temperaturii iniţiale conduc la o creştere apreciabilă a randamentului
circuitului termic, plasând totodată destinderea pe curba 5’’-6, adică într-o
zonă unde umiditatea la ieşirea din turbină este optimă.
În acest fel cantitatea de căldură Q2 rămâne practic neschimbată însă aria

utilă a ciclului s-a mărit cu suprafaţa 3-3’-4’-5’’-5-4-3.
Şi la noi în ţară s-au realizat în ultimul timp termocentrale cu presiuni de 196

bar şi temperaturi de 540OC.
Creşterea temperaturii urmăreşte practic valorile cerute de creşterea presiunii

până la presiunea de 138 bar, când atinge limita superioară folosită în mod
raţional.

La presiuni mai mari decât această valoare ar trebui crescută şi temperatura,
dar acest lucru nu este posibil din raţiuni economice, aburul rămâne prea
umed şi din acest motiv se impune utilizarea supraîncălzirii intermediare ca
mijloc de reducere a umidităţii prea mari a aburului.
Creşterea parametrilor iniţiali ai aburului are loc simultan cu mărirea puterii

unitare a agregatelor, pentru fiecare plafon de putere corespunzând o
anumită pereche optimă de parametrii iniţiali, în funcţie şi de preţul
combustibilului. Cu cât combustibilul este mai scump se justifică parametrii
mai înalţi. Astfel, la puteri de până la 100 MW se justifică presiunea de 137
bar, la puteri mai mici de 350 MW se justifică presiuni de 165-200 bar, iar la
puteri peste 400 MW se pot utiliza presiuni de 250-300 bar.

5.3.1. Principiul supraîncălzirii intermediare
Fig. 5.2. Diagrama T-S pentru ciclul termic cu supraîncălzire intermediară: 1-2 pomparea apei în
cazan; 2-3 încălzirea apei; 3-4 vaporizarea; 4-5 supraîncălzirea; 5-7 destinderea în corpul de înaltă
presiune; 7-8 supraîncălzirea intermediară; 8-9 destinderea finală în corpul de joasă presiune al
turbinei; 9-1 condensarea aburului.
Supraîncălzirea intermediară este o metodă de creştere a randamentului
ciclului termic care realizează simultan şi o uscare a aburului la ieşirea din
turbină şi deci reducerea eroziunii paletelor turbinei prin fenomenul de
cavitaţie. Supraîncălzirea intermediară presupune realizarea turbinei cu abur
din două corpuri, aburul destins parţial în corpul de înaltă presiune al turbinei
este reîncălzit, destinzându-se în continuare în corpul de joasă presiune al
turbinei.
Din diagrama de mai sus se poate vedea că prin introducerea supraîncălzirii

intermediare 7-8 creşte suprafaţa utilă cu aria 6-7-8-9-6 mult mai mare decât
creşterea căldurii evacuate Q2 (aria de sub dreapta 6-9) şi prin urmare se
obţine o îmbunătăţire a randamentului ciclului termic.
De asemenea, prin introducerea supraîncălzirii intermediare se obţine o

deplasare a adiabatei destinderii spre dreapta în zona cu abur mai uscat.
Supraîncălzirea intermediară devine o necesitate de îndată ce, păstrând

temperatura la 540OC, presiunea depăşeşte 125 bar.
Efectul supraîncălzirii intermediare asupra randamentului este diminuat de
pierderile suplimentare de căldură şi presiune pe conductele de legătură
dintre supraîncălzitorul intermediar care se află în cazan şi cele două corpuri
ale turbinei cu abur. Din acest motiv nu se justifică economic utilizarea de
cicluri termice cu mai multe supraîncălziri intermediare.
5.3.2 Scheme de realizare a supraîncălzirii intermediare
Schema cea mai uzuală la care ne-am referit când am prezentat principiul
supraîncălzirii intermediare este cea cu supraîncălzitorul intermediar dispus în
cazan, după supraîncălzitorul obişnuit. Se poate vedea şi din figura 5.2 că
temperatura de supraîncălzire intermediară este puţin mai mică decât cea de
supraîncălzire obişnuită. Această soluţie este prezentată în figura 5.3

Fig. 5.3. Schema supraîncălzirii intermediare directe: C – cazanul; SI – supraîncălzitorul; SII –

supraîncălzitorul intermediar; CIP – corpul de înaltă presiune al turbinei; CJP – corpul de joasă
presiune al turbinei; Cd – condensatorul; IRR1 – instalaţie de reducere răcire de înaltă presiune;
IRR2 – instalaţie de reducere răcire de joasă presiune.

Aburul extras din turbină este transportat la supraîncălzitorul intermediar ceea
ce reclamă un număr de conducte de legătură suplimentar între cazan şi
turbină. La puteri mai mari e nevoie să se folosească chiar mai multe
conducte în paralel (2 – 4 conducte).
Prezența supraîncălzitorului intermediar ridică o serie de probleme

suplimentare, dintre care cea mai importantă este legată de faptul că în
perioadele de pornire şi oprire când prin turbină nu circulă abur prin ţevile
supraîncălzitorului intermediar trebuie asigurată circulaţia unui agent de răcire
deoarece în cazan se găsesc temperaturi foarte mari. In acest scop sunt
prevăzute în schemă staţii de reducere răcire care ocolesc turbina. Acestea,
notate IRR1 şi IRR2 pe figura 5.3, sunt dimensionate pentru debitul maxim în
regim tranzitoriu (de cele mai multe ori pentru 100% din debitul cazanului).
Pentru a reduce traseul conductelor şi pierderea de presiune, s-a propus

schema de supraîncălzire din figura 5.4, în care pentru supraîncălzitorul
intermediar se prevede un focar separat cu ardere sub presiune instalat chiar
în sala maşinilor.
Fig. 5.4 Supraîncălzirea intermediară cu focar separat
Supraîncălzirea şi uscarea aburului se poate face şi cu abur, derivând o parte

din aburul primar, aşa cum se arată în figura 5.5. Această soluţie are o
influenţă mai mică asupra randamentului, dar îmbunătăţeşte condiţiile de
umiditate în partea finală a grupului.

Fig. 5.5 Supraîncălzirea intermediară cu abur viu: PA – preîncălzitor de apă
Soluţia nu se foloseşte la centralele termoelectrice clasice, dar îşi găseşte un

domeniu extins de aplicare la centralele nuclearo-electrice cu abur saturat
unde separarea umidităţii şi uscarea sunt o necesitate. Condensatul rezultat
din schimbătorul de căldură SII este folosit la ultima treaptă de preîncălzire a
apei de alimentare.

Fig. 5.6 Supraîncălzirea intermediară indirectă cu circuit de Na topit
O ultimă propunere de schemă, folosește ideea supraîncălzirii intermediare

indirecte cu metal topit. Se are în vedere că transportul metalului topit (de ex.
Na) se face în condiții mai avantajoase decât al aburului.
Această schemă, prezentată în figura 5.6, are o largă perspectivă de folosire

la centralele nucleare cu reactoare reproducătoare rapide care sunt răcite cu
metale topite.
Această metodă se utilizează pentru extinderea şi modernizarea centralelor
vechi, cu parametrii scăzuţi ai aburului viu. Se are în vedere înlocuirea
cazanului cu unul de înaltă presiune, cel vechi putând fi păstrat în funcţiune
pentru alte scopuri:
• ca unităţi de rezervă în cazul unor avarii sau revizii la cazanul nou;
• pentru a produce abur de joasă presiune pentru pornirea cazanului de înaltă
presiune;
• prepararea apei de adaos prin vaporizare.
Cazanul de înaltă presiune va avea debitul de abur egal cu cel al cazanului

vechi, numai de parametrii (presiune şi temperatură) mai ridicaţi. Pentru a
putea refolosi vechile turbine, condensatorul şi instalaţia de răcire, se prevede
o turbină înaintaşă cu contrapresiune şi parametrii ridicaţi, care are la ieşire o
presiune cu ceva mai mare decât a vechiului ciclu.
După ieşirea din noua turbină, aburul trece printr-un supraîncălzitor

intermediar al noului cazan unde îşi ridică temperatura la valoarea cerută de
vechile instalaţii şi apoi alimentează conducta colectoare a acestora.
Fig. 5.7 Schema circuitului termic al unei centrale termoelectrice cu ciclu suprapus

Noua parte a schemei se numeşte ciclu suprapus sau ciclu înaintaş, noua
turbină poartă numele de turbină înaintaşă iar vechiul ciclu se numeşte ciclu
de bază.
Instalaţia de condensare rămâne neschimbată, dar se prevede un rezervor de

condensat R (fig. 5.7), de unde apa va fi preluată de pompe de alimentare a
cazanului noi, corespunzătoare noii presiuni de lucru. În figura 5.8 se prezintă
diagrama T-S a unui ciclu suprapus.

Fig. 5.8. Diagrama T-S a unui ciclu suprapus

Peste ciclul de bază ABCDE se suprapune ciclul înaintaş BB’C’D’CB.
Randamentul ciclului termic iniţial
devine ca urmare a ciclului suprapus:
Este evident că ηt’> ηt deoarece crescând numitorul valoarea fracţiei scade.

Mărirea puterii datorată ciclului suprapus este de 30-50% din puterea ciclului
de bază.
Eficienţa unei astfel de modernizări depinde mult de starea de uzură a
vechilor turbine. De asemenea turbina înaintaşă este de construcţie specială,
deci mai scumpă decât una cu condensaţie. Din aceste motive ciclul
suprapus pierde tot mai mult din interes, el se aplică numai în urma unor
temeinice analize tehnico-economice pentru a se justifica oportunitatea unei
astfel de soluţii de creştere a randamentului.
Ciclurile binare folosesc două fluide de lucru, dintre care unul funcţionează în
domeniul temperaturilor înalte, iar al doilea în domeniul temperaturilor
coborâte, vaporizându-se prin condensarea primului.
Folosirea ciclurilor binare poate avea două scopuri:

• mărirea randamentului prin apropierea diagramei combinaţiei de cicluri de
forma ciclului ideal Carnot;
• mărirea puterii unitare prin folosirea în domeniul de joasă presiune a unui
fluid cu volum specific mai mic decât al aburului.
Pentru a realiza un ciclu binar suprapus trebuie căutat un fluid care să

îndeplinească următoarele condiţii:
• să aibă căldură specifică şi căldură de vaporizare ridicată;
• presiunea de saturaţie să fie cât mai diferită de presiunea de saturaţie a
apei;
• să aibă stabilitate chimică şi termică;

• să nu fie inflamabil şi toxic;
• să fie ieftin.
Tehnica a selectat în acest scop următoarele fluide: mercurul, amoniacul,

freonul şi unele lichide organice precum difenilul.
5.5.1 Cicluri binare pentru mărirea randamentului
Acestea folosesc drept fluid, suprapus ciclului cu abur, mercurul sau difenilul.
Mercurul are presiunea de vaporizare mult diferită faţă de apă (Tab. 5.1).
Temp. de sat. [oC] 118,3 175 250,5 355 516
Pres. sat. la Hg [bar] 0,001 0,01 0,1 1 10
Pres. sat. la H2O [bar] 1,93 9,1 40,3 179 supracritic

Căldura specifică şi cea de vaporizare ale mercurului sunt mult mai reduse
decât ale apei din care cauză debitul masic necesar de mercur va fi mai mare
decât al apei. Ciclul cu mercur va lucra în domeniul saturat aşa cum se poate
vedea în figura 5.9
Fig. 5.9. Diagrama T-S a unui ciclu suprapus. a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S a ciclului
termic; ABCD – ciclul cu mercur cu vapori saturaţi; 12345 – ciclul apă – abur.

În această diagramă T-S pentru a suprapune ciclurile, la un kg de apă este
nevoie de masa m de mercur:
Forma ciclului obţinut se apropie foarte mult de forma dreptunghiulară a

ciclului Carnot, deci este evident că se obţine o creştere a randamentului
ciclului termic.
Asemenea instalaţii au fost experimentate în anii 1924-1933 în SUA şi fosta

URSS, dar nu s-au putut dezvolta din cauza greutăţilor de exploatare,
mercurul fiind toxic.

5.5.2 Cicluri binare pentru mărirea puterii CTE
Realizarea de agregate cu puteri unitare tot mai mari este limitată de faptul că
volumul specific foarte mare al aburului duce la dimensiuni exagerat de mari
a părţii de joasă presiune a turbinei cu abur.
Pentru reducerea acestor dimensiuni şi deci pentru a putea realiza agregate

energetice de puteri tot mai mari până la 2000 MW / agregat, se propune
utilizarea ciclurilor binare ale apei cu fluide care au volume specifice mai mici
decât ale aburului la presiuni joase.
În acest sens se ia în considerare un ciclu binar la care ciclul superior este cu

apă, iar ciclul inferior utilizează: amoniac, freon sau bioxid de carbon.

Fig. 5.10. 16 Ciclu binar H2O/NH3:

a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S a ciclului termic.
În acest caz, partea de joasă presiune este înlocuită cu un ciclu de joasă

presiune cu amoniac, iar vaporizatorul acestui ciclu este constituit din
condensatorul turbinei cu abur, aceasta fiind cu contrapresiune.

Se poate observa că randamentul ciclului nu se îmbunătăţeşte deoarece se
lucrează la aceleaşi temperaturi T1 şi T2 ca la un ciclu clasic, din contră se
înrăutăţeşte puţin din cauza neutilizării întregii suprafeţe a ciclului clasic
datorată căderii de temperatură în schimbătorul de căldură (vaporizator –
condensator). Dar se reduc dimensiunile corpului de joasă presiune a turbinei
deoarece volumul specific al amoniacului este de sute de ori mai mic decât al
aburului şi în acest fel se poate ridica puterea unitară a unui grup energetic
până la 2000 MW.
Procedeul este interesant mai ales pentru grupurile de mare putere din
centralele nuclearo-electrice.

Posibilități de creștere a
randamentului CTE
(continuare)
Curs 6

CUPRINS
6.1 Preîncălzirea apei de alimentare
6.1.1 Principiul preîncălzirii regenerative a apei de alimentare a cazanului
6.1.2 Realizarea practică a preîncălzirii regenerative
6.2 Îmbunătățirea randamentului termic prin utilizarea
termoficării. Centrale termoelectrice cu cogenerare
6.2.1 Principiul termoficării
6.2.2 Realizarea practică a termoficării

6.1.1 Principiul preîncălzirii regenerative a apei de alimentare a
cazanului
Preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare a cazanului unei centrale

termoelectrice cu abur constituie unul dintre cele mai importante procedee de
creştere a randamentului termic. Ea constă în ridicarea temperaturii apei pe
parcursul de la condensator la cazan utilizând abur prelevat din turbină.
Calitativ se poate arăta că folosind pentru preîncălzire o parte din căldura de

condensaţie a aburului care urma să fie evacuată cu apa de răcire din
condensator, aceasta se recuperează şi randamentul circuitului se
îmbunătăţeşte.
Prin acest procedeu se întrerupe destinderea unor fracţiuni din debitul total de
abur care circulă prin turbină, fracţiuni care se extrag în anumite puncte (prize
de abur) şi care cedează căldura lor apei de alimentare în schimbătoare de
căldură de amestec sau de suprafaţă formând aşa numitul circuit regenerativ.

Pentru a înţelege sensul fizic al preîncălzirii regenerative se consideră în
continuare schema termică a unui circuit termic de CTE cu o treaptă de
preîncălzire (fig. 6.1).
Fig. 6.1. Circuit termic pentru CTE cu o treaptă de preîncălzire regenerativă a apei de alimentare:
a) schema circuitului termic; b) diagrama T-S; PA – preîncălzitor de apă.

În punctul 8, după o destindere parţială 4-8, are loc extragerea fracţiunii [a1]
de abur care mai conţine o energie proporţională cu suprafaţa A785’9’ şi care
se transmite apei de alimentare, care primeşte căldura proporţională cu aria
A1610’1’. Dacă aceste suprafeţe haşurate le excludem din ciclu se obţine un
ciclu mult mai apropiat de un dreptunghi (ciclu Carnot), putem spune că are
loc o carnotizare a ciclului şi deci o creştere de randament. Se poate observa
că se exclude prima zonă din ciclu unde randamentul conversiei energiei
termice în lucru mecanic era cel mai scăzut.
Carnotizarea ciclului are loc mult mai evident dacă se utilizează mai multe
prize de abur, de pe aproape fiecare treaptă a turbinei. Randamentul ciclului
creşte cu creşterea numărului de prize, totuşi s-a stabilit că nu este economic
să se prevadă un număr mai mare de 10 trepte de preîncălzire.
Pe baza celor de mai sus se poate spune că preîncălzirea regenerativă a

apei de alimentare este o metodă de creştere a randamentului ciclului termic
care vizează reducerea căldurii evacuate Q2.

Considerând un număr n de trepte de preîncălzire, putem exprima
randamentul ciclului termic, funcţie de entalpiile aburului din figura 6.1, a):
Faţă de randamentul unui ciclu fără preîncălzirea apei, apare o modificare la

numitorul fracţiei (căldura intrată). Apare un produs de doi factori, primul
factor este supraunitar datorită preîncălzirii, iar al doilea este micşorat
deoarece datorită preîncălzirii entalpia i4 creşte. Acest produs, la care un
factor creşte şi unul scade, are un maxim pentru un anumit număr de prize de
preîncălzire şi un anumit mod de a alege presiunile şi fracţiunile de debit
extrase la aceste prize. Creşterea maximă de randament obţinută prin
utilizarea preîncălzirii regenerative a apei de alimentare este de 10-12%.

Dimensionarea optimă a numărului de prize şi a parametrilor aburului extras
este prezentat pe larg în literatură. Se efectuează un calcul tehnico-
economic, care ia în considerare nu numai creşterea de randament, dar şi
costul complicării schemei termice şi a necesităţii creşterii debitului pompei de
alimentare a cazanului cu fracţiunile de debit extrase pentru preîncălzire.
Mai există şi alte avantaje ale preîncălzirii regenerative a apei de alimentare.

Astfel, prin extragerea de abur din turbină se reduce debitul de abur în corpul
de joasă presiune al acesteia (30-40%) şi prin aceasta se reduc dimensiunile
acestuia şi ale condensatorului.

6.1.2 Realizarea practică a preîncălzirii regenerative
Preîncălzirea apei se poate face în două moduri, cu schimbătoare de căldură

de suprafaţă şi de amestec.
Schema din figura 6.2 reprezintă, cu unele simplificări, schema unor grupuri
cu puterea în jur de 100MW. Se poate observa prezenţa a două tipuri de
preîncălzitoare: de suprafaţă şi de amestec.
Preîncălzitorul de amestec are şi rolul de degazor şi de regulă este unic în

circuitul termic al centralei. Degazarea urmăreşte eliminarea gazelor (CO2 şi
O2) din apa de alimentare a cazanului în scopul prevenirii coroziunii
suprafeţelor metalice. El funcţionează optim la presiuni de 5-10 bar şi se
amplasează înaintea pompei de alimentare a cazanului.

Fig. 6.2 Schema unui circuit termic cu 5 prize de încălzire regenerativă a apei de alimentare.

Pentru a menţine constantă presiunea în degazor la o valoare optimă
degazării, acesta se alimentează cu doi robineţi reglabili de la două prize de
abur: una de 16 bar şi alta de 8 bar. Presiunea în degazor se menţine
constantă prin jocul acestor robineţi indiferent de sarcina cazanului.
Pompa de alimentare a cazanului se amplasează de regulă în mijlocul

preîncălzitoarelor pentru a nu lucra cu apă la temperaturi foarte ridicate. Ea
împarte supraîncălzitoarele de suprafaţă în două categorii: de înaltă presiune
(P1, P2) şi de joasă presiune (P4, P5).
Recuperarea condensatului din preîncălzitoare se face prin mai multe

metode:
• la preîncălzitoarele de înaltă presiune, prin scurgere gravitaţională până la
pompa care îl reintroduce în degazor;
• la preîncălzitoarele de joasă presiune (P4), condensatul este reintrodus în
circuitul apei de alimentare de pompe de recirculare;
• la preîncălzitoarele cu vid ( presiunea mai mică decât cea atmosferică, P5),
condensatul se scurge în condensator.
În schemă se mai vede prezenţa vaporizatorului V. Acesta, folosind abur de la
o priză de preîncălzire, va distila apa de adaos. Această apă, după un
tratament chimic de dedurizare şi demineralizare, va fi introdusă în degazor.
Debitul ei este în jur de 4% din debitul nominal şi compensează pierderile de
abur prin purjă şi neetanşeităţi din întreg circuitul termic.

6.2 Centrale termoelectrice cu cogenerare
6.2.1 Principiul termoficării
Realizarea circuitului termic al unei CTE implică prezenţa a două surse de

căldură, una caldă care cedează căldura Q1, şi alta rece căreia fluidul îi dă
căldura Q2, pierdută de fapt. În lucru mecanic util se transformă numai
diferenţa Q1-Q2, care este mai mică de 50% din Q1.
Termoficarea pleacă de la ideea utilizării căldurii Q2 în procese de încălzire

industriale sau urbană. O astfel de centrală electrică cu termoficare (CET)
produce combinat energie electrică şi căldură. Teoretic, în acest fel
randamentul ciclului termic poate ajunge la 100%. Practic, la utilizarea
termoficării pot apare unele probleme, aşa încât decizia luării unei astfel de
soluţii pentru îmbunătăţirea randamentului ciclului termic trebuie luată în urma
unui calcul tehnico-economic, deoarece ea implică cheltuieli de investiţii
suplimentare.

Este evident că termoficarea poate fi privită ca o metodă de ameliorare a
randamentului ciclului termic care vizează reducerea lui Q2. O astfel de
măsură era şi preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare, care poate fi
privită ca o termoficare internă a centralei.
Avantajele termoficării sunt următoarele:

• însemnate economii de combustibil (aproximativ 100kg la o Gcal livrată), în
raport cu producerea separată a căldurii;
• contribuie la reducerea poluării atmosferei deoarece gazele de ardere sunt
evacuate prin coşuri unice înalte, în loc de numeroase coşuri urbane şi
industriale joase;
• descongestionarea zonelor urbane prin amplasarea CET în afara oraşelor.
O problemă importantă a utilizării termoficării este legată de faptul că pe

parcursul unei zile curbele de sarcină termică şi electrică, în general, nu
coincid. O coincidenţă mai bună se observă la consumatorii industriali de
energie termică.

Cu cât cererile de energie electrică şi termică sunt mai constante şi cu cât
simultaneitatea lor este mai bună, cu atât este mai recomandabilă
introducerea termoficării.
Pentru aprecierea gradului de termoficare se utilizează indicele de

termoficare:
unde PT este energia electrică produsă în kWh, iar QT este energia termică
produsă în Gcal.
O altă problemă legată de utilizarea termoficării este folosirea condensatului

de la consumatorii termici, acesta de multe ori este aşa de impurificat încât nu
este rentabilă recuperarea şi tratarea lui. Dar cel mai important dezavantaj
este costul unei reţele termice de distribuţie a agentului termic, foarte mare şi
bine izolată termic.
Termoficarea în sensul de mai sus a fost mult utilizată în trecut în multe ţări
avansate energetic printre care şi în România. Din păcate utilizarea de reţele
termice lungi cu izolaţie termică proastă şi nefiabilă a compromis această
idee, cel mai mult la noi în ţară şi în ţările din estul europei.
În prezent se constată pe plan mondial un reviriment al acestei idei, în

contextul unei tendinţe pe plan mondial de deregularizare a sistemelor de
energie, adică fărâmiţarea sistemelor energetice mari în sisteme mai mici sau
locale.
Astfel prin evitarea cheltuielilor de transport şi distribuţie a energiei electrice

devine economic eficientă producerea energiei electrice în centrale locale de
mică putere, chiar dacă au randamentul mult mai prost decât al centralelor de
mare putere. În aceste condiţii devine mai eficientă utilizarea termoficării,
deoarece de regulă orice consumator de energie electrică, fie casnic sau
industrial, va avea nevoie şi de energie termică, iar o producere combinată
locală de energie electrică şi termică (cogenerare), devine eficientă deoarece
nu necesită reţele termice lungi.
6.2.2. Realizarea practică a termoficării
Livrarea căldurii la consumator se poate face cu ajutorul turbinelor cu
contrapresiune - figura 6.3, a) sau a turbinelor cu condensaţie şi prize
reglabile de abur – figura 6.3, b).
a) b)
Fig. 6.3 Schema de principiu al circuitului termic la CET (centrale electrice cu termoficare): a) turbină
cu contrapresiune; b) turbină cu condensaţie şi prize reglabile.
În varianta a) aburul se destinde în turbină până la o entalpie i2 situată încă în
zona aburului supraîncălzit şi ieşind din turbină este trimis la consumatorul de
căldură. Condensatul se întoarce apoi în circuitul termic. Turbina nu are
condensator şi este numită turbină cu contrapresiune.
În varianta b) soluţia termoficării este realizată cu o turbină cu condensaţie şi

prize reglabile, spre deosebire de prizele de la circuitul regenerativ care erau
fixe. Circuitul prezentat are două prize reglabile, una pentru consumatori
industriali de căldură cu abur de 5-15 bar şi peste 2000C temperatură şi alta
de termoficare urbană la presiunea de 0.5–2.5 bar şi temperaturi în jur de
1000C.
La prima schemă, teoretic, căldura transformată în lucrul mecanic Qm

împreună cu căldura folosită în consumatorul de căldură Qc pot egala căldura
Q1 primită de la combustibil în cazan şi randamentul poate ajunge la 1.

La a doua schemă, cu notaţiile din figură, randamentul va avea expresia:
unde api şi ac reprezintă consumul de agent termic la priza reglabilă i şi în

regim de condensaţie. Chiar dacă nu se apropie de 1 randamentul termic al
unei astfel de centrale creşte substanţial cu creşterea consumului de agent
termic la prizele reglabile.
Echiparea cu turbine de termoficare se face ţinându-se seama de natura şi

parametrii agentului termic impuşi de consumatorul de căldură. Astfel turbina
cu contrapresiune se recomandă pentru consumuri de abur cu durate anuale
de utilizare mai mari de 6000 h. Pentru consumuri de abur cu durate de
utilizare mai mici şi pentru consumul de apă fierbinte sunt de preferat
turbinele de condensaţie cu una sau două prize reglabile.

Este posibilă instalarea într-o centrală electrică de termoficare a mai multor
feluri de turbine: turbina cu contrapresiune va fi cea dintâi încărcată urmând
ca diferenţele de consum de abur să fie preluate de turbine de condensaţie şi
prize reglabile.
În general, la astfel de centrale, curba de sarcină termică va sta la baza

reglării puterii centralei, curba de sarcină electrică fiind asigurată prin legarea
centralei la sistemul energetic.
Realizarea termoficării se poate face pe trei căi:

• cu abur, se utilizează în special pentru termoficarea industrială, este greoaie
în exploatare, necesită oale de condens, şi uneori transformatoare de abur,
pentru a nu impurifica condensul ce se reîntoarce în centrală;
• apă caldă (temperatura la ducere 900C iar la întoarcere 700C, se utilizează
numai la reţele scurte deoarece necesită debite mari şi conducte de diametru
mare;
• apă fierbinte (temperatura la ducere 130-1800C iar la întoarcere 700C, este
cea mai folosită la termoficarea urbană în România.
Instalaţiile principale ale
termocentralelor
Curs 7

CUPRINS
7.1 Agregatul cazanului
7.1.1 Focarul
7.1.2 Arzătorul
7.1.3 Generatorul de abur (GA)
7.1.4 Instalația de evacuare a gazelor arse
7.2 Agregatul turbină-generator
7.3 Instalaţii pentru apa de răcire a CTE
7.4 Instalații pentru tratarea apei

Instalaţiile principale ale termocentralelor
Elementele componente ale centralelor termoelectrice reprezintă agregate
complexe, dintre ele cele mai importante sunt: agregatul cazanului, coşuri de
fum, agregatul turbină-generator, instalaţiile de preparare şi alimentare cu
combustibil, instalaţiile de preparare a apei şi de alimentare cu apă,
instalaţiile electrice ale centralei. Pe lângă aceste instalaţii esenţiale, pe
teritoriul centralei se mai află: depozite de materiale, ateliere şi laboratoare,
turnuri de răcire, clădiri administrative.

Cazanul are rolul de a produce aburul necesar turbinelor cu abur, la
parametrii (presiune şi temperatură) impuşi de acestea.
În cazan are loc arderea combustibilului, căldura rezultată fiind apoi transmisă
apei şi aburului în cea mai mare parte, restul pierzându-se în atmosferă, în
special prin gazele de ardere evacuate la coşul de fum.
Principalele părţi care compun agregatul cazanului sunt: focarul, arzătoare,

generatorul de abur, preîncălzitorul de aer, ventilatoare etc.
7.1.1 Focarul
Reprezintă zona în care are loc arderea combustibilului. Alcătuirea focarului

depinde de felul combustibilului şi de modul lui de ardere, pe grătar sau
injectat pulverizat în amestec intim cu aerul.

La combustibilul solid, arderea în stare pulverizată este avantajoasă
deoarece:
• realizează o ardere mai completă a cărbunilor inferiori;
• reduce excesul de aer şi temperatura necesară în focar;
• măreşte randamentul general al cazanului.
La CTE de mare putere se utilizează aproape în exclusivitate focare pentru

arderea combustibilului gazos, lichid sau solid în stare pulverizată. Excepţie
fac centralele termoelectrice care folosesc drept combustibil cărbune inferior
(ligniţi).
Din punct de vedere al dezvoltării flăcării şi al dispunerii arzătoarelor, focarele

sunt de tipul paralel (figura 7.1, a), cu arzătoare dispuse pe o parte sau pe
ambele laturi şi focare turbionare, cu arzătoarele dispuse în colţul unui
poligon regulat şi direcţia de injectare tangentă la un cerc central (figura 7.1,
b).

La focarele paralel, incinta poate fi împărţită în două de către un perete de
ţevi care formează un ecran de radiaţie E primind căldură pe ambele feţe.
Fig. 7.1 Focare pentru combustibil solid pulverizat: a) focar paralel; b) focar turbionar; A, A’ –
arzătoare; E – ecran de radiaţie bilateral.
Focarele turbionare dau naştere unui amestec intens între combustibil şi aer,
datorită vârtejului format şi sunt recomandate la arderea cărbunelui inferior.

În focarele descrise mai sus, în cazul arderii cărbunelui, evacuarea zgurii se
face în stare solidă, granulată.
O categorie specială de focare are ca scop evacuarea zgurii în stare lichidă

prin ridicarea temperaturii ei deasupra temperaturii de topire. La aceste
construcţii, focarul este divizat şi se compune dintr-o cameră de ardere
ciclonară şi focarul propriu-zis.
Camera de ardere poate avea axul vertical, coaxial cu focarul, sau axul
orizontal în care caz se află instalate mai multe cicloane paralele pe o latură
sau pe ambele laturi ale focarului (Fig. 7.2).
Temperatura ciclonului depăşeşte la toate sarcinile cazanului temperatura de

topire a zgurii. În focarele ciclon, datorită arderii intensive, se reduc pierderile
datorită arderii incomplete.

Fig. 7.2 Secţiune transversală în focare ciclon: a) cu ciclon vertical; b) cu mai multe cicloane
orizontale.
Faţă de randamentul unui ciclu fără preîncălzirea apei, apare o modificare la

numitorul fracţiei (căldura intrată).

În schimb se măresc pierderile de căldură datorită evacuării zgurii. Astfel
acest focar devine eficient la combustibili cu un conţinut sub 20% de cenuşă,
în special cărbune superior. La lignit se utilizează evacuarea zgurii în stare
solidă.
La arderea cărbunilor inferiori se utilizează şi alte tehnologii. Cea mai

cunoscută tehnologie de ardere a lor este arderea în strat fluidizat. Schema
de principiu a procedeului este dată în figura 7.3. Stratul, sau patul fluidizat
este format din cărbune măcinat la o granulaţie de 0.5-2 mm şi se află în
stare de suspensie, datorită insuflării de aer cald pe la baza focarului.
Grosimea sa va fi menţinută constantă, astfel că durata de menţinere a
particulelor de cărbune în zona de ardere va fi mare şi arderea mai completă.
Temperatura în strat este menţinută, prin insuflare cu aer şi injecţie de

păcură, la 850-900°C, ceea ce face ca cenuşa să fie în stare solidă. Căldura
este evacuată parţial prin gazele de ardere, parţial prin aburul produs în ţevile
din strat.
Pana aici in data de 12.11.2021
7.1.2 Arzătorul
Au o importanţă hotărâtoare pentru calitatea arderii şi deci pentru

funcţionarea întregii instalaţii de cazane. În arzător se realizează amestecul
aer – combustibil şi începe arderea care apoi se continuă în focar.
Există trei tipuri de arzătoare: pentru cărbune, pentru combustibil lichid şi

pentru combustibil gazos.
Arzătoarele pentru cărbune, presupun măcinarea prealabilă a acestuia şi

obţinerea aşa numitului combustibil solid pulverizat. Arzătoarele pentru
cărbune, pot fi de tipurile: arzătoare turbionare, arzătoare cu fantă, arzătoare
tip registru şi arzătoare cu lovire şi ricoşare. Cele mai utilizate sunt cele
turbionare (fig. 7.3).

Fig. 7.3 Arzătoare de tip turbionar: 1 – cilindru plin; 2 – jet de aer şi praf de cărbune; 3 – aer
secundar; 4 – palete directoare.
Amestecul de aer şi praf este introdus prin canalul central 2. Pe axul canalului
se află un cilindru cu cap conic 1 care are rolul de a desface jetul de aer într-
un jet inelar. Printr-o serie de palete directoare 4, amplasate la ieşirea din
tubul central, i se imprimă amestecului o mişcare de rotaţie. Necesarul de aer
este completat de aerul secundar care este adus printr-un canal inelar
exterior 3. Şi la finele acestui canal există palete directoare 4 care, însă, sunt
orientate astfel încât jetul de aer secundar să aibă o mişcare de rotaţie în
sens contrar celui al amestecului primar, obţinându-se o bună turbionare a
acestuia.
Arzătoarele pentru combustibil lichid au o construcţie asemănătoare. Şi ele
trebuie să asigure o pulverizare cât mai bună a combustibilului, un amestec
cât mai uniform cu aerul precum şi posibilitatea de a modifica forma flăcării.
Pentru a aprinde o instalaţie de ardere cu combustibil lichid, de multe ori este

necesară o instalaţie specială de aprindere cu gaze sau combustibil lichid
uşor şi injectoare speciale.
În funcţie de sistemul şi capul de pulverizare, injectoarele pentru combustibil

lichid se clasifică în:
• arzătoare cu pulverizare cu cupă rotativă,
• arzătoare cu pulverizare prin presiune;
• arzătoare cu retur şi pulverizare prin presiune;
• arzătoare cu pulverizare cu abur.

Fig. 7.4 Injector cu pulverizare cu cupă rotativă:

1 – pâlnie combustibil; 2 – distribuitor; 3 – clapetă aer; 4 – conductă combustibil; 5 –
ventilator; 6 – pâlnie aer.
Cele mai utilizate sunt cele cu cupă rotativă, prezentate în fig. 7.4.
Capul injectorului constă dintr-un con gol (pâlnie) 1, fixat pe un ax tubular 4,

căruia i se imprimă o mişcare de rotaţie. Combustibilul care vine prin acest ax
tubular, este picurat de distribuitorul 2 pe această pâlnie, se prelinge spre
baza mare de unde este apoi proiectat, sub formă de picături fine datorită
forţei centrifuge.
Aerul reglat de clapeta 3, este preluat de ventilatorul 5 şi iese prin pâlnia de
insuflare a aerului 6, amestecându-se cu picăturile de combustibil. Şi aici
există palete directoare pentru a asigura turbionarea amestecului aer –
combustibil.
Folosirea aburului în amestec cu combustibilul asigură vaporizarea parţială a

acestuia din urmă şi prin urmare un amestec mult mai bun cu aerul insuflat,
cu efect deosebit asupra randamentului.
Arzătoarele pentru gaz se aseamănă cu cele simple de combustibil lichid

(Fig. 7.5).
Gazul este introdus central şi pătrunde în focar printr-un număr mare de

orificii mici. Aerului de ardere, ce se introduce în focar printr-un orificiu inelar
dispus în jurul ajutajului de gaze, i se imprimă o mişcare de rotaţie printr-o
serie de palete care realizează un foarte bun amestec între gaz şi aer.

Fig. 7.5 Arzător circular pentru gaz.

7.1.3 Generatorul de abur
Generatorul de abur este o parte principală a cazanului realizată sub forma

unui schimbător de căldură de suprafaţă cu două circuite:
• circuitul apă-abur;
• circuitul gazelor de ardere.
Căldura obţinută prin arderea combustibililor este transmisă prin radiaţie sau
convecţie circuitului apă-abur, fiind folosită pentru:
• încălzirea apei până la temperatura de saturaţie (fierbere);
• vaporizarea apei;
• supraîncălzirea aburului obţinut până la temperatura dorită.
Pentru a realiza aceste funcţii, cazanul trebuie să cuprindă următoarele părţi

componente:
• economizorul, care realizează preîncălzirea apei de alimentare a cazanului
pe seama gazelor de ardere, înainte de evacuarea acestora la coşul de fum;

• sistemul fierbător, în care se realizează încălzirea până la temperatura de
fierbere și apoi fierberea propriu-zisă, la ieșire obţinându-se abur saturat
umed;
• supraîncălzitorul, care realizează uscarea și supraîncălzirea aburului până
la temperatura necesară.
În cazul instalațiilor de putere mare și cu parametrii ridicați, mai pot exista în

zona de radiație încă unul sau două supraîncălzitoare intermediare, în care
se realizează supraîncălzirea aburului înainte de intrarea în corpul de medie
presiune, respectiv joasă presiune.
Aceste elemente componente se realizează sub forma unor fascicole de țevi,

cu diverse dimensiuni, prin interiorul cărora circulă fluidul de lucru (apă, abur
etc.).
Gazele de ardere, înainte de evacuarea la coșul de fum, mai cedează o parte

din căldura ce o conțin, unui preîncălzitor de aer.

Generatoarele de abur se clasifică după mai multe criterii, criterii ce stau şi la
baza clasificării cazanelor cu abur.
a) b)
Fig. 7.6 Schemele de amplasare a canalelor de gaze la generatoarele de abur: a – cazan
turn; b – cazan în Π.
Astfel, după configuraţie, respectiv după numărul de drumuri parcurse de

gazele arse, vom avea:
• cazane turn, la care circulaţia gazelor se face pe un singur drum vertical
(figura. 7.6 a);

• cazane în Π, cu circulaţia gazelor de ardere ascendentă în focar (primul
drum de gaze – sau zona de radiaţie) şi descendentă în drumul II, sau zona
de convecţie (figura 7.6 b);
• cazane cu trei sau patru drumuri de gaze, construcţii mai vechi
În raport cu modul în care este parcurs circuitul apă-abur de către agentul

termic distingem:
• cazane cu circulaţie naturală;
• cazane cu circulaţie forţată;
• cazane cu străbatere forţată.
Cel mai utilizat tip de cazan în centralele termoelectrice clasice este cazanul
cu circulaţie naturală. Acest tip de cazan se utilizează pentru producerea de
abur cu presiuni până la 160 bar şi debite de abur de până la 1000t/h. Peste
aceşti parametrii, circulaţia naturală se înrăutăţeşte din cauza diferenţei mici
între greutăţile specifice ale apei şi aburului. Structura unui astfel de cazan
este prezentată în figura 7.7.

Fig. 7.7 Schema de principiu a unui cazan cu circulaţie naturală

Apa este introdusă cu ajutorul pompei de alimentare PAlC în economizorul
EC prin intermediul unei clapete de reţinere CR (clapetă unidirecţională) şi
a unui ventil V.
Apa preîncălzită în economizorul EC, intră în tamburul T, de aici coboară

liber, printr-un sistem de ţevi neîncălzite, descendente g, amplasate în
exteriorul focarului F, în colectoarele inferioare CI. La colectoare sunt
racordate ţevile h ale sistemului fierbător SF care căptuşesc focarul
cazanului (ţevi ascendente). În aceste ţevi apa este încălzită prin radiaţie,
prima zonă de radiaţie, până la fierbere şi datorită diferenţei de greutate
specifică, Δρ=ρg-ρh, apa este împinsă în sus şi reintră în tambur, unde
continuă fierberea. Aburul rezultat trece apoi în supraîncălzitorul SI unde i
se ridică temperatura, folosind căldura preluată prin radiaţie (în a doua
zonă de radiaţie) de la gazele de ardere. De aici, aburul uscat plecă la
corpul de înaltă presiune al turbinei, se destinde parţial, apoi este readus
în cazan, la supraîncălzitorul intermediar SII, dispus în a treia zonă de
radiaţie.

Căldura gazelor arse nu este folosită în măsură suficientă în zonele de
radiaţie şi este folosită în continuare, prin convecţie, în al doilea drum de
gaze, în economizorul EC, la preîncălzirea apei de alimentare a cazanului.
Cum majoritatea ciclurilor de centrale au preîncălzire regenerativă a apei de
alimentare, temperatura apei la intrarea în cazan este foarte ridicată (peste
2000C) şi în consecinţă gazele de ardere nu sunt răcite suficient în
economizor, cu influenţă directă asupra randamentului cazanului. Pentru
acest lucru, în ultima parte a drumului gazelor arse se instalează
preîncălzitorul de aer PA în aşa fel încât aerul suflat în focar de instalaţiile de
tiraj capătă o temperatură ridicată, ceea ce îmbunătăţeşte arderea.
Temperatura gazelor arse scade la 100-1300C, iar randamentul cazanului
creşte la peste 93%. Cea mai joasă temperatură a gazelor de ardere la coş
se înregistrează la gaze naturale (100-1100C), pe când la arderea lignitului se
înregistrează cea mai mare temperatură a gazelor de ardere la coş (140-
1600C).

Deoarece la presiuni ridicate circulaţia naturală nu mai este eficientă, apărând
pericolul circulaţiei inverse în sistemul fierbător, a apărut necesitatea
introducerii unor pompe pe ţevile descendente pentru a asigura circulaţia
normală a apei şi astfel se obţine cazanul cu circulaţie forţată, restul
construcţiei fiind similară cu cea a cazanului cu circulaţie naturală. Acestea
sunt pompe monoetajate, adică de debite mari şi înălţimi de refulare mici.
Acest tip depresiuni de 150 bari şi debite nominale de 1700t/h. cazan
funcţionează până la Cazanul se mai numeşte şi La Mont, după numele
inventatorului.
O construcţie total diferită are cazanul cu străbatere forţată a apei (figura 7.8).
Acest tip de cazan se construieşte pentru presiuni şi debite foarte mari
(p>180 bari, D>1800t/h).

Fig. 7.8 Schema de principiu a unui cazan cu străbatere forţată: SF – sistem fierbător; SR –
supraîncălzitor de radiaţie; SC – supraîncălzitor de convecţie; VR – vaporizator rezidual; EC
– Economizor.

Se poate observa că un astfel de cazan are un singur drum pentru gaze şi un
singur drum pentru apă.
O particulă de apă este supusă pe rând comprimării în pompa de alimentare

a cazanului, preîncălzirii în economizorul EC şi apoi vaporizării în
vaporizatorul de radiaţie SF, ale cărui ţevi căptuşesc focarul. Aburul umed şi
saturat rezultat, intră în vaporizatorul rezidual VR, unde se termină procesul
de vaporizare, la ieşirea acestuia obţinându-se abur saturat uscat.
Supraîncălzirea se face în supraîncălzitoarele de radiaţie SR şi convecţie SC,
amplasate la sfârşitul zonei de radiaţie şi începutul zonei de convecţie.
Vitezele mari de circulaţie a apei în cazan (2,5 – 4 m / s), asigură un schimb
foarte bun de căldură, ceea ce determină un randament ridicat al cazanului.
Volumul relativ mic al cazanului presupune constante de timp mici ale

regimurilor tranzitorii, ceea ce reclamă sisteme de reglaj foarte rapide. Acest
tip de cazan s-a numit Benson după numele inventatorului său. Deoarece
lipseşte tamburul, iar ţevile sunt de diametre mici se reduce consumul de oţel,
preţul de cost al cazanului micşorându-se.
7.1.4. Instalația de evacuare a gazelor arse
Pentru evacuarea gazelor arse, de regulă se utilizează ventilatoare pentru

gaze VG (figura 7.7). Aceste ventilatoare se antrenează cu motoare
asincrone alimentate la 0.4 KV sau 6 KV, după putere. Ele pot fi de tipul
centrifugal sau axial. Au o construcţie specială, pentru a nu se transmite
căldura gazelor arse spre motorul de antrenare. Fiind elemente de siguranţă
ale cazanului, se prevede o rezervă de 100%, adică cel puţin două
ventilatoare în paralel capabile fiecare să asigure evacuarea debitului nominal
de gaze arse.
Înainte de a duce gazele arse la coş, acestea sunt trecute prin instalaţiile de
desprăfuire. Acestea au rolul de a separa cenuşa din gazele arse şi a nu
polua cu aceasta mediul înconjurător.
Există trei soluţii de filtre de cenuşă:

• filtre mecanice umede, grad de reţinere 0.9;

• filtre mecanice uscate, grad de reţinere 0.7-0.8;
• filtre electrostatice, grad de reţinere 0.96-0.99.
Filtrele mecanice umede utilizează o perdea de apă pulverizată care este

traversată de gazele de ardere. Se utilizează rar, din cauza consumului de
apă şi a construcţiei voluminoase.
Filtrele mecanice uscate au o construcţie ciclonară (figura 7.9). Particulele

solide centrifugate sunt depuse pe peretele conic al filtrului şi se adună la
partea inferioară, în timp ce gazele părăsesc spaţiul prin partea superioară
printr-un tub central.
Acest tip de filtru se mai utilizează, pentru simplitatea sa constructivă, deşi nu

are performanţe de separare deosebite.
Cele mai performante filtre de cenuşă şi cele mai utilizate în instalaţiile

moderne sunt filtrele electrostatice. Principiul lor de funcţionare este expus în
figura 7.10
Fig. 7.9 Filtru mecanic uscat (ciclon) de gaze arse: 1 – intrarea gazelor în direcţie tangenţială;
2 – mişcare ciclonară descendentă; 3 – pâlnie de separare a prafului; 4 – tub de evacuare
gaze curate

Fig. 7.10 Schema funcţionării unui electrofiltru de tip orizontal: vg – viteza gazelor arse; w –
viteza particulelor solide.
Electrofiltrul funcţionează pe principiul ionizării gazelor într-un câmp electric

obţinut prin aplicarea unor tensiuni continue de circa 30-70 kV între un
sistem de electrozi. Filtrul se compune dintr-un număr de electrozi constituiţi
din fire subţiri, legaţi la polaritatea negativă (numiţi electrozi de ionizare sau
corona) şi un sistem de suprafeţe legate la pământ, legate la polaritatea
pozitivă, formând electrozii de depunere a cenuşii.

Există două tipuri de soluţii constructive de filtre electrostatice:
• filtre verticale, la care electrozii de depunere sunt circulari şi electrodul de
ionizare aşezat în axul cilindrului cu ax vertical, prin care circulă gazele de
ardere;
• filtre orizontale, la care electrozii de depunere sunt plani iar electrozii de
ionizare formează o reţea de fire paralele cu primii, printre care circulă gazele
de ardere în direcţie orizontală.
Filtrele orizontale se utilizează aproape în exclusivitate (figura 7.10).
Firele care formează electrozii de ionizare au de regulă un diametru mic

pentru a produce un efect corona cât mai pronunţat. Legarea lor la electrodul
negativ urmăreşte acelaşi scop, un efect corona mai intens, deoarece
mobilitatea ionilor negativi este mai mare.
Particulele de cenuşă din gaze se încarcă cu sarcini negative şi sunt atrase

de electrozii pozitivi, deplasându-se cu viteza w spre aceştia. Pentru ca

acestea să ajungă pe electrozii pozitivi e nevoie ca această viteză să fie cât
mai mare, adică să avem un câmp electric cât mai intens, împins până la
limita permisă de distanţa dintre electrozi. În acelaşi scop este util ca viteza
gazelor arse vg să fie cât mai mică, iar lungimea electrofiltrului cât mai mare.
Curăţirea cenuşii depuse pe electrozii de depunere este făcută prin

scuturarea lor la intervale regulate cu ajutorul unor ciocănele mecanice.
Cu toate măsurile luate, totuşi gazele arse mai conţin o anumită cantitate de
cenuşă, precum şi alte elemente nocive, de exemplu bioxidul de sulf. Pentru
ca aceste emisiuni nocive să nu depăşească nivelele maxim admise pentru
poluarea atmosferei, se utilizează coşuri de fum cu înălţimi mari care asigură
dispersia emisiunilor nocive pe suprafeţe geografice mari, folosind în acest
scop curenţii de aer de la aceste înălţimi.
Dacă se utilizează filtre electrostatice, atunci dimensionarea înălţimii coşului

de fum se face numai în funcţie de conţinutul acestor gaze în bioxid de sulf.

Acest conţinut depinde de conţinutul în sulf al combustibilului precum şi de
tipul instalaţiei de ardere sau a celei de evacuare a cenuşii şi zgurii. Se
utilizează în mod frecvent coşuri de fum cu înălţimi de aproximativ 220-250
m.
Coşurile de fum cele mai utilizate sunt de următoarele tipuri:

• coş metalic, protejat în interior prin straturi anticorosive, sunt coşuri
individuale scurte autoportante sau de mare înălţime în construcţie metalică;
• coşuri de beton, sunt coşuri de mare capacitate, foarte înalte. Se fabrică din
beton armat. Se utilizează uneori şi drept coşuri individuale sau comune de
înălţimi medii (80-100m).

7.2 Agregatul turbina-generator
Turbinele cu abur folosite în CTE sunt de o mare diversitate ca tipuri şi puteri,
după scopul lor: antrenarea de generatoare electrice (termogeneratoare) sau
antrenarea unor consumatori de putere (pompe, ventilatoare, compresoare).
Turbinele cu abur folosite la antrenarea generatoarelor electrice sunt cuplate

direct cu acesta, funcţionând cu o turaţie sincronă constantă de 3000 rot/min.
La puteri foarte mari se utilizează şi la turaţii de 1500 rot/min corespunzătoare
unui generator electric cu două perechi de poli.
Turbinele de antrenare, funcţionează de obicei cu turaţii variabile şi foarte

ridicate şi sunt legate de mecanismul antrenat prin reductoare de turaţie.
În turbină are loc destinderea aburului şi transformarea unei părţi din energia
sa în energie mecanică. Pentru a utiliza cât mai mult din entalpia aburului
pentru a produce lucru mecanic s-a stabilit că este mai eficientă destinderea
treptată a aburului în mai multe trepte ale turbinei.

În prezent toate turbinele cu abur folosite sunt cu destinderea axială a
aburului. Construcţii de turbine radiale se întâlnesc numai sporadic, pentru
puteri mici.
Din punct de vedere al principului de funcţionare turbinele cu abur pot fi:

• turbine cu acţiune sau de egală presiune, la care destinderea aburului
(transformarea energiei termice în energie cinetică) are loc numai în ajutajele
statorice, iar în canalul paletelor mobile se face numai abaterea jetului de
abur, presiunea rămânând constantă;
• turbine cu reacţiune sau cu suprapresiune, în care destinderea aburului are
loc atât în ajutajele turbinei cât şi în paletele mobile ale rotorului, astfel încât
aburul acţionează asupra rotorului atât prin abaterea jetului de abur cât şi
datorită forţelor de reacţiune care iau naştere în momentul destinderii aburului
în paletele mobile;
• turbine combinate, la care primele trepte lucrează cu acţiune, iar ultimele
trepte cu reacţiune.

Fig. 7.11 Secţiune printr-o turbină: a) cu acţiune; b) cu reacţiune.
Se poate observa că la turbinele cu acţiune admisia aburului este făcută cu

un racord inelar, dar este o admisie parţială, pe când la turbinele cu
reacţiune, admisia este totală.
Turbina cu acţiune are un rotor sub formă de discuri fixate pe un ax, pe când
turbina cu reacţiune are rotorul sub forma unui tambur pe care sunt fixate
paletele rotorului.
Datorită diferenţelor de presiune, la turbinele cu reacţiune apar forţe rotorice
axiale care trebuie preluate de dispozitive speciale de echilibrare şi implică
utilizarea de lagăre speciale, situaţie care nu apare la turbinele cu acţiune.
Etanşarea locului de trecere a axului prin carcasă se face prin labirinţi.
Se constată că turbinele cu reacţiune sunt folosite mai mult pentru grupuri cu

condensaţie, de mare putere cu funcţionare în regim constant, de bază, pe
când cele cu acţiune sunt frecvent folosite pentru turbinele cu termoficare cu
prize reglabile şi pentru maşini cu regim variabil de sarcină.
Turbinele mai pot fi clasificate şi după valoarea presiunii aburului la ieşirea din
turbină. Din acest punct de vedere se disting două tipuri de turbine:
• cu condensaţie (fig. 7.12 a), la care presiunea aburului la ieşirea din turbină
este mai mică decât presiunea atmosferică;
• cu contrapresiune (fig. 7.12 b) la care destinderea aburului se opreşte la
valoarea de 1,2-5 bar, sau chiar mai mult. Aburul evacuat astfel poate fi
utilizat la un consumator termic industrial.
a) b) c)
Fig. 7.12 Simbolul unei turbine: a – cu condensaţie; b – cu contrapresiune folosită la
termoficare; c – cu contrapresiune, folosită ca turbină înaintaşă.
Un tip special de turbină cu contrapresiune este turbina înaintaşă la o CTE cu

ciclu suprapus (fig. 7.12, c).
În cursul destinderii în turbină, o parte din abur se poate extrage înainte de a

ajunge la ieşirea din turbină. Locul special amenajat de unde se poate face
această extragere se numeşte priză. Prizele unei turbine pot fi fixe sau
reglabile.
Prizele fixe nu au organ de reglaj, presiunea şi debitul aburului la aceste prize
variază cu sarcina cazanului. Este cazul prizelor pentru preîncălzirea apei de
alimentare.
Prizele reglabile, au prevăzute organe de reglaj care menţin presiunea

constantă a aburului extras, în orice regim de funcţionare a turbinei. Aburul
extras prin aceste prize este folosit în scopuri de termoficare industrială şi
urbană.
Pe măsură ce aburul se destinde în treptele turbinei, volumul său specific

creşte; de aceea pentru tranzitarea debitului de abur de la intrarea în turbină
este necesară mărirea dimensiunilor paletelor finale şi a diametrului turbinei,
aceasta primind o formă tronconică. Dar creşterea secţiunii finale a turbinei
este limitată constructiv (8 m2 la 3000 rot/min şi 18 m2 la 1500 rot/min), lucru
ce impune, la puteri mari, realizarea turbinei din mai multe corpuri şi cu mai
multe fluxuri.

În schema din figura 7.13 este prezentată schema unei turbine cu abur cu
mai multe corpuri şi cu mai multe fluxuri.
Fig. 7.13 Schema unei turbine cu abur cu mai multe corpuri şi mai multe fluxuri
Se poate vedea că aburul lucrează în flux unic în corpul de înaltă presiune

CIP, volumul său specific atingând o valoare pentru care debitul nu mai poate
fi trecut printr-o singură treaptă, corpul de medie presiune se dublează (două
fluxuri de debite egale), pentru ca pe partea de joasă presiune să avem două
corpuri duble respectiv patru fluxuri de abur. La puteri unitare mai mari se
poate utiliza un număr mult mai mare de fluxuri.

În cazul utilizării aburului saturat umed (soluţie aplicată la centrale nuclearo-
electrice) se foloseşte un corp de medie presiune (eventual în dublu flux) şi
patru corpuri de joasă presiune, de asemenea în dublu flux (figura 7.14).
Fig. 7.14 Schema unei turbine de mare putere funcţionând cu abur saturat
Turbinele cu abur necesită instalaţii de reglaj care să regleze debitul de abur

astfel încât în orice moment puterea dezvoltată să fie egală cu puterea cerută
de consumator, cu menţinerea turaţiei în limite restrânse.
Cele mai răspândite regulatoare sunt cele de tip centrifugal, bazate pe

variaţia forţei centrifuge cu turaţia.
În funcţie de modul în care se transmite impulsul de comandă de la regulator
la ventilele de reglaj sistemele de reglare pot fi:
• directe, când comanda se transmite direct cu ajutorul unui sistem de pârghii;
• indirecte, caz în care se utilizează nişte servomotoare speciale care
amplifică comenzile date, folosind o sursă de energie din exterior (presiune
de ulei, energie electrică, energie mecanică etc.).
Funcţionarea acestor regulatoare este prezentată în figura 7.15.
La reglarea directă, în cazul scăderii turaţiei, sferele regulatorului centrifugal 1

se apropie de axa de rotaţie şi manşonul regulatorului coboară şi prin
intermediul unei pârghii deschizând ventilul de reglaj. Intră mai mult abur în
turbină şi turaţia revine aproximativ la valoarea iniţială. La scăderea sarcinii,
respectiv creşterea turaţiei, lucrurile se petrec similar. Această schemă de
reglare are simplitate constructivă, dar are şi dezavantaje: necesită o forţă
mare pentru deschiderea şi închiderea ventilului de reglaj, ceea ce reduce
sensibilitatea şi conduce la un regulator cu dimensiuni mari.

a) b)
Fig. 7.15 Schema de principiu a reglării turaţiei turbinei cu abur: a) regulator cu acţiune
directă; b) regulator cu acţiune indirectă.

Pentru turbinele de putere mare şi forţele necesare pentru manevrarea
ventilelor sunt mari şi se utilizează reglarea indirectă (figura 7.15, b).
Când funcţionarea turbinei este stabilă, pistoanele distribuitorului 3 acoperă

canalele care unesc camera distribuitorului cu camerele servomotorului 2. În
această situaţie, ventilul de reglaj are o poziţie fixă. La deplasarea
manşonului regulatorului centrifugal 1 se deplasează şi pistonaşul
distribuitorului de ulei 3. În funcţie de direcţia de deplasare a manşonului
regulatorului, distribuitorul va lăsa să treacă uleiul sub presiune fie în camera
superioară, fie în camera inferioară a servomotorului hidraulic bidirecţional 2,
care la rândul lui va închide sau va deschide ventilul de reglaj în scopul
menţinerii constante a turaţiei turbinei cu abur. De această dată forţa de
acţionare a ventilului de reglaj este aproape nelimitată, ea depinzând de
presiunea de ulei şi de suprafeţele active ale pistonului servomotorului
hidraulic.

Reglarea turaţiei turbinelor cu contrapresiune, a turbinelor cu prize reglabile,
este mai complexă. Aici există şi bucle de reglare ale presiunii agentului
termic de termoficare, care de regulă sunt prioritare faţă de bucla de reglare a
frecvenţei generate, urmând ca variaţiile de sarcină electrică să fie preluate
de sistemul energetic.

7.3 Instalații pentru apa de răcire a CTE
După cum s-a arătat la principiul de funcţionare al CTE, acestea pentru
funcţionare au nevoie de o sursă rece, în mod obişnuit apă de răcire. Debitele
de apă de răcire necesare sunt deosebit de mari şi au valori cuprinse între
100 şi 200 m3/(MWh). Această instalaţie reprezintă cam 6-10% din totalul
investiţiilor centralei, similar ca ordin de mărime cu întreaga parte electrică.
Consumatorii de apă de răcire la o CTE sunt:

• condensatoarele principale şi ale turbopompelor;
• răcitoarele generatoarelor şi ale excitatoarelor;
• răcitoarele de ulei ale turbinei;
• răciri tehnologice pentru utilajele serviciilor interne.
Răcirea poate avea loc în circuit deschis, închis sau mixt.
Principalul consumator de apă de răcire este condensatorul turbinei cu abur.
18/11/2022 45
Cantitatea de căldură preluată de apa de răcire în condensator are expresia:
, [kJ / s]
în care Dc este debitul de abur care intră în condensator, în kg/s; i2 şi i3 –

entalpia aburului la intrarea în condensator, respectiv a condensatului la
ieşirea din condensator, în kJ/kg.
Debitul de apă de răcire la condensator va fi:
, [kg / s]
unde c=4180 J/kgK este căldura specifică a apei; iar Δtac=t1-t2 este diferenţa
de temperatură între apa de la intrarea şi ieşirea din condensator, de regulă
între 8 şi 100C.
Pentru calcule aproximative se poate considera o cădere de entalpie în

condensator de 2200 kJ/kg.
Condiţiile impuse apei de răcire pentru a avea o exploatare sigură şi
economică sunt următoarele:
• să nu conţină impurităţi plutitoare care ar putea înfunda ţevile
condensatoarelor şi ale răcitoarelor;
• să nu conţină impurităţi în suspensie cu diametre mai mari de 0.15 mm;
• să nu conţină substanţe corosive care să atace suprafeţele metalice cu care
vin în contact;
• să aibă o duritate cât mai redusă, pentru evitarea depunerilor de piatră pe
ţevile condensatoarelor şi a răcitoarelor.
Răcirea CTE în circuit deschis se practică atunci când centrala este

amplasată în apropierea unei surse de apă cu un debit suficient şi constant
tot timpul anului (râu, lac, mare).
Un exemplu de schemă de alimentare cu apă de răcire în circuit deschis a

unei CTE este prezentat în figura 7.16.

Fig. 7.16 Schema de alimentare cu apă Fig. 7.17 Schema alimentării cu apă în
de răcire în circuit deschis: 1 – râu; 2 – circuit închis a unei CTE: 1 – conductă
baraj; 3 – denisipator; 4 – casa sitelor; 5 apă de adaos; 2 – turn de răcire; 3 –
– pompă de circulaţie a apei de răcire; 6 bazin; 4 – conductă evacuare purjă.
puţuri evacuare apă.

Barajul 2 are rolul de a ridica nivelul apei şi a facilita scurgerea gravitaţională
a ei spre centrală, dar şi pentru realizarea unei anumite rezerve ce poate
avea importanţă în anotimpurile secetoase (vara şi iarna). Apa este adusă la
centrală prin conducte sau canale de aducţiune după ce în prealabil a fost
trecută printr-un denisipator (decantor) 3, unde o parte din suspensii se
depun. Apoi apa este trecută prin casa sitelor 4 unde sunt reţinute toate
suspensiile cu un sistem de site fixe şi mobile. Trecerea apei prin
condensator se face cu ajutorul pompelor de circulaţie 5, de unde apoi printr-
o conductă de evacuare este deversată în râu sau în pânza de apă freatică
prin puţurile 6.
Pentru a evita pericolul îngheţului o parte din apa caldă provenită de la

condensatoare se aduce la priza de apă şi la decantor unde se amestecă cu
apa din râu.
Răcirea CTE în circuit închis se aplică atunci când debitul sursei apei de
răcire este mic; în acest caz debitul sursei este folosit pentru compensarea

pierderilor care sunt de 1,5 – 3 % din debitul nominal de abur. Schema unei
astfel de alimentări este prezentată în figura 7.17.
Apa rece din turnurile de răcire 2 este adusă la un bazin 3, unde prin
aducţiunea 1 se aduce şi apa de adaos care compensează pierderile prin
purjă din circuitul termic al centralei. De aici apa este preluată de pompele de
circulaţie care o refulează prin condensatoare şi apoi prin conducta de apă
caldă înapoi la turnurile de răcire.
Apa uzată, obţinută în urma purjelor este deversată în râu prin conducta 4.
Temperatura apei de răcire la sistemele de răcire în circuit închis este mai
ridicată decât temperatura apei din râu. Acest lucru are ca efect scăderea
randamentului termic cu până la 2%.
Din acest motiv, cea mai întâlnită schemă este una mixtă, în care în cea mai
mare parte a anului se utilizează răcirea în circuit deschis şi în perioadele
secetoase răcirea în circuit închis.

Calitatea apei de alimentare a cazanelor cu abur este un factor hotărâtor
pentru siguranţa în funcţionare a acestora. În circuitul termic al centralei,
pierderile de apă prin purjări, scăpări de abur şi condensat, trebuiesc
completate cu apă de adaos. Aceste pierderi se ridică la 1-5% la CTE cu
condensaţie şi pot atinge 30% la CTE cu termoficare.
Purjarea este operaţia prin care se elimină din cazan o anumită cantitate de
lichid pentru a evacua nămolul format în sistemul de vaporizare şi a corecta
conţinutul de săruri din apă. Purja poate fi continuă sau intermitentă. Debitul
de purjă trebuie menţinut cât mai mic posibil deoarece purjările reprezintă
pierderi de căldură şi apă.
Apa de adaos provine din surse naturale, de suprafaţă sau de adâncime

(puţuri). Apa nu se găseşte niciodată în stare pură, având o serie de impurităţi
în suspensie sau dizolvate. Aceste impurităţi se pot depune pe pereţii
conductelor şi pe piesele turbinelor, reducând secţiunea de trecere şi
înrăutăţind transferul de căldură.

Indicii de calitate ai apei din circuitul termic sunt:
• duritatea, conţinutul în compuşi de calciu şi magneziu, la noi în ţară se
utilizează pentru măsură gradul german de duritate, care înseamnă un
conţinut de 10mg CaO la litru;
• indicele de alcalinitate, reprezintă conţinutul apei în NaOH, menţinerea unei
anumite alcalinităţi este necesară pentru a evita coroziunea;
• conţinutul în suspensii în stare coloidală, reducerea lui asigură evitarea
depunerii nămolului;
• conţinutul de gaze dizolvate, interesează conţinutul în oxigen şi bioxid de
carbon, care trebuie să fie cât mai reduse;
• conţinutul de săruri, se măsoară pe baza conductivităţii electrice a apei,
sărurile se depun pe ţevi şi paletele turbinei;
• conţinutul în bioxid de siliciu, acesta formează depuneri tari, silicaţi, care
sunt insolubile;
• conţinutul de ulei, uleiul dă depuneri tari, produce spumegarea aburului şi
murdărirea lui;
• conţinutul în ioni de hidrogen, PH-ul, pentru a fi neagresivă faţă de oţel, apa
trebuie să fie uşor alcalină (pH=7-8.5).
Tratarea apei la CTE are următoarele faze:
• tratare fizică, coagulare-filtrare;
• desuleiere;
• tratare chimică;
• degazare;
• tratare termică, distilare;
• condiţionare (fosfatare, adaos hidrazină).
Tratarea fizică are loc prin trei procedee: decantare, filtrare şi coagulare-
filtrare. Pentru coagulare se foloseşte sulfatul de aluminiu, sulfatul feric sau
clorură ferică. Ca material filtrant se foloseşte cuarţ granulat, marmură
granulată, dolomită sau cărbune antracit.
Uleiul se reţine de asemenea prin procedee mecanice: decantare, filtrare etc.

Dar şi prin metode chimice, de exemplu sulfatul de aluminiu asigură şi
reţinerea uleiului din apă.

Tratarea chimică implică mai multe grade de realizare:
• dedurizarea, adică reducerea durităţii fără modificarea conţinutului total de
săruri;
• demineralizarea parţială, adică reducerea conţinutului de săruri în paralel cu
dedurizarea;
• demineralizarea totală, realizând practic apă chimic pură.
Se utilizează următorii reactivi: hidroxid de calciu (var), hidroxidul de sodiu

(soda caustică).
Există şi procedee fizico-chimice de dedurizare a apei, bazate pe utilizarea

unor mase ionice. Acestea sunt formate din răşini sintetice sau cărbune,
având fixate grupe de cationi Na+ sau H+ sau anioni OH- sau Cl-. Apa trebuie
să fie în prealabil limpezită, filtrată şi să conţină o cantitate mică de impurităţi
organice pentru a nu bloca porii maselor ionice. Masele ionice sunt cunoscute
în practică după denumirea comercială: Vionit (fabricat în România),
Amberlite, Permutit, Wofatit etc.

Filtrele ionice sunt instalaţii cu funcţionare discontinuă. Cu ajutorul acestor
filtre se poate obţine o dedurizare până la 0.01-0.1 ºd. Filtrele ionice se supun
periodic unor acţiuni de regenerare.
Tratarea termică a apei realizează demineralizarea prin vaporizare, urmată de

condensare. Acest procedeu implică prezenţa unui vaporizator alimentat cu
abur de la prize nereglabile sau reglabile ale turbinei. Bineînţeles are loc o
pierdere de exergie. De aceea acest tip de tratare a apei de adaos se aplică
numai în cazul când aceasta are un conţinut foarte ridicat de săruri (peste
800 mg/l).
În urma acestei activităţii de tratare a apei rămân reziduuri chimice (soluţii de

regenerare şi de spălare a filtrelor), care nu pot fi evacuate la canalizare. Se
impune prezenţa şi a unui rezervor de neutralizare. Aici soluţiile de
regenerare bazice se neutraluizează reciproc cu cele acide, dacă unele sunt
în exces se mai adaugă acid clorhidric, sau respectiv piatră de calcar.

Alte tipuri de centrale
termoelectrice
Curs 8

CUPRINS
8.1 Centrale termoelectrice cu turbine cu gaze
8.1.1 Principiul de funcționare
8.1.2 Centrale termoelectrice cu turbine cu gaze în circuit deschis
8.1.3 Turbine cu gaze în circuit închis
8.1.4 Recuperarea căldurii prin termoficare la turbinele cu gaze
8.2 Centrale termoelectrice cu ciclu combinat abur-gaze
8.3 Centrale termoelectrice cu motoare Diesel (CTD)
8.3.1 Generalități
8.3.2 Caracteristicile tehnice ale motoarelor Diesel
8.3.3 Răcirea motoarelor Diesel
8.3.4 Recuperarea căldurii de la motoarele Diesel
8.3.5 Generatoare Diesel-electrice pentru tracțiune

Centrale termoelectrice cu turbine cu gaze
8.1.1 Principiul de funcționare
Centralele termoelectrice cu turbine cu gaze au drept maşină de antrenare a

generatorului electric o turbină în care se destinde un gaz, altul decât aburul,
cum ar fi: gaze de ardere, aer, gaze tehnologice.
Ideea construirii turbinelor cu gaze datează încă din 1791 când englezul John
Barber a brevetat prima turbină cu gaze, iar în 1872 germanul Stolger
construiește prima turbină cu gaze, care însă nu a funcționat niciodată
independent.
Primul grup electrogen cu turbină cu gaze a fost dat în exploatare în 1940 la

Neufchatel în Elveţia, funcţionând cu un randament total de 17,38 % şi
dezvoltând o putere de 4 MW. La noi în ţară a fost instalată o unitate cu gaze
de 10 MW la centrala electrică Filaret din Bucureşti între anii 1942 şi 1947.
Tot în Bucureşti au fost instalate, în 1966, la centrala Bucureşti - Sud, trei
grupuri antrenate cu turbine cu gaze de 36 MW fiecare.

Dar centralele termoelectrice cu turbine cu gaze primesc o largă utilizare în
prezent, odată cu dezvoltarea tehnicii motoarelor reactive pentru aviaţie, fapt
legat de progresele obţinute în producerea unor materiale rezistente la
temperaturi ridicate, peste 600ºC.
Turbinele cu gaze sunt de trei tipuri:

• turbine cu gaze în circuit deschis – maşină cu ardere internă, cu ardere
izobară şi destinderea gazelor de ardere în turbină;
• turbine cu gaze în circuit închis – maşină termică cu ardere externă, la care
fluidul de lucru în circuit închis (aer sau gaze inerte) este încălzit şi răcit prin
schimbătoare de căldură de suprafaţă;
• turbină cu gaze în circuit mixt, combinaţie a primelor două tipuri.

Centralele cu turbine cu gaze au unele avantaje în raport cu centralele
echipate cu turbine cu abur:
• pornire rapidă (5 – 20 minute), deoarece gazele se încălzesc aproape
instantaneu la aprinderea flăcării. Deci acest tip de centrală electrică poate fi
utilizată la acoperirea vârfurilor de sarcină;
• prin evacuarea căldurii reziduale în atmosferă, rezultă un consum redus de
apă de răcire, astfel că acest tip de centrală se recomandă zonelor geografice
deficitare din punct de vedere al sursei de apă;
• instalaţii compacte şi uşoare, datorită arderii sub presiune, ceea ce le
recomandă pentru unităţi mobile sau de pe mijloace de transport;
• volum redus de instalaţii şi costul investiţiilor mai mic cu 20% decât al
centralelor clasice cu abur;
• întreţinere uşoară, ne mai fiind nevoie de instalaţii de tratare a apei, fiind
recomandate centralelor electrice locale ale marilor consumatori industriali.

Dintre dezavantaje putem aminti:
• funcţionare zgomotoasă, ceea ce impune utilizarea unui atenuator de
zgomot;
• necesitatea unor debite mari de aer având în vedere capacitatea de
înmagazinare mică a căldurii a acestuia. Acest fapt implică conducte de
diametre mari, palete lungi la turbină, ceea ce duce la limitarea puterii
maxime;
• gazele fiind compresibile, reclamă un lucru mecanic de compresie
important, până la 30% din lucrul mecanic util, ceea ce duce la scăderea
randamentului centralei.

8.1.2 Centrale termoelectrice cu turbine cu gaze în circuit deschis
a) b)
Fig. 8.1 Schema de principiu a) şi reprezentarea în diagrama T-S a procesului termic b) într-o
centrală cu turbine cu gaze în circuit deschis :
M – motor de pornire; Cm – compresor; CA – cameră de ardere; T – turbină cu gaze; PA –
priză de aer (filtru de aer).

Aerul aspirat prin intermediul unui filtru PA este comprimat, teoretic adiabatic
(A-B), în compresorul Cm, şi apoi insuflat la presiune ridicată în camera de
ardere CA, în care se injectează şi combustibil. Prin ardere, temperatura
gazelor de ardere se ridică izobar (B-C) până la valoarea impusă de admisia
în turbină (800-1000ºC). După destinderea în turbină, considerată adiabatică
(C-D), gazele sunt evacuate în atmosferă.
Randamentul termic teoretic este:
unde ε=p2/p1 este raportul de compresie, iar exponentul m=(n-1)/n, n≈1,35

fiind exponentul adiabatic la destinderea gazelor de ardere.

Prima compresie a aerului se realizează cu ajutorul motorului de pornire M,
care are o putere de circa 5 % din puterea grupului. El poate fi:
• motor de c.a. cu colector, are dezavantajul că nu permite pornirea la
căderea sistemului energetic;
• motor de c.c., alimentat prin redresor, iar la căderea sistemului este
alimentat de la baterii de acumulatoare;
• motor cu ardere internă;
• injecţie de aer comprimat din butelii; aer introdus la sfârşitul camerei de
ardere pentru a antrena şi turbina.
După pornirea turbinei cu gaze, motorul de pornire se decuplează,

compresorul fiind antrenat de turbina cu gaze, cu care se află pe acelaşi ax.
Dat fiind că gazele de ardere constituie mediul de lucru în turbină, ele trebuie
să nu conţină particule solide care ar putea avea efect eroziv asupra
paletelor. În acest scop se foloseşte filtrul de aer la aspiraţie, iar combustibilul
trebuie să fie de calitate superioară, cu calităţi de puritate ca la motoarele
Diesel.
Turbina cu gaze poate întrebuinţa deci numai gazul natural, motorina şi
păcura, toate însă bine filtrate.
Pentru a nu depăşi temperatura maximă admisă de turbină (800-1000ºC),

trebuie ca temperatura în camera de ardere să fie scăzută, în acest scop se
lucrează cu excese de aer mari (4-5). Datorită excesului mare de aer,
randamentul energetic al arderii este redus. De asemenea temperatura
gazelor evacuate în atmosferă este ridicată (400-500ºC). Din aceste două
motive, randamentul turbinelor cu gaze este redus şi are valori inferioare
centralelor cu ciclu cu abur.
Pentru îmbunătăţirea randamentului instalaţiei de turbine cu gaze în circuit

deschis se utilizează frecvent preîncălzirea aerului cu ajutorul unui
recuperator de căldură din gazele evacuate în atmosferă (fig. 8.2).

Fig. 8.2 Preîncălzirea aerului prin recuperarea căldurii: R – preîncălzitorul recuperator; A –

arzătorul.
Investiţia suplimentară făcută cu instalarea recuperatorului urmează a fi

recuperată prin economiile de combustibil realizate pe seama creşterii de
randament.

O altă metodă de îmbunătăţire a randamentului este utilizarea destinderii şi
comprimării fracţionate, care permit carnotizarea ciclului termic cu preţul
complicării schemei circuitului termic: utilizarea turbinelor cu mai multe trepte
şi a mai multor trepte de comprimare.
În ultimii ani s-au dezvoltat instalaţii cu turbine cu gaze în circuit deschis la

care producerea de gaze fierbinţi cu presiunea supra-atmosferică este
realizată prin motoare reactive de tipul celor folosite în aviaţie.
În prezent , un număr din ce în ce mai mare de motoare reactive de avion

încă în bună stare de funcţionare nu mai sunt admise la zbor, din motive de
siguranţă a zborului, dar care ar mai putea funcţiona într-o centrală
termoelectrică la sol încă mult timp.
Motoarele reactive se compun dintr-o turbină şi un compresor monobloc al

cărui debit de gaze realizează o putere electrică utilă de 6-20 MW.

Turbinele pentru aviaţie au temperaturi de lucru care ating 900ºC, motiv
pentru care randamentul ansamblului instalaţiei poate atinge valori de 26%.
În figura 8.3 se prezintă schema unei astfel de instalaţii. De remarcat că

există şi motoare turboreactoare parţial reactive, adică care în mod normal
antrenează avionul cu elicea dar şi prin efectul reactiv al gazelor arse. La
acestea se pot monta generatoare şi direct pe axele lor.
Fig. 8.3 Schema unei instalaţii de turbine cu gaze cu motoare reactive de avion: 1 –
turboreactoare; 2 – turbină cu gaze; 3 – generator electric.

Costul unei astfel de centrale este doar 50% din a uneia cu abur la aceeaşi
putere din cauza valorii scăzute a turboreactoarelor dezafectate din aviaţie.
Timpul de pornire al unei astfel de centrale din stare rece este de 2-3 minute.
8.1.3 Turbine cu gaze în circuit închis
Turbina cu gaz în circuit închis a fost construită pentru prima dată în 1941 şi a
urmărit următoarele idei de bază:
• apropierea ciclului turbinei de gaze de forma ciclului ideal Carnot prin răciri
şi încălziri repetate în timpul compresiei şi a destinderii;
• folosirea unui mediu de lucru perfect curat pentru compresor şi turbină;
• realizarea ciclului cu presiuni ridicate, cu ajutorul cărora să se reducă
volumul specific al gazelor, dimensiunile turbinei şi să se poată spori puterea
unitară;
• folosirea oricărui tip de combustibil pentru sursa caldă.

Turbina cu gaze în circuit închis este o instalaţie cu ardere externă, la care
transmisia căldurii de la gazele de ardere la mediul de lucru se face prin
suprafaţa metalică a unui cazan de aer cald.
a) b)
Fig. 8.4 Schema termică a unei centrale cu gaze în circuit închis a) şi diagrama T-S a ciclului
termic b).

Spre deosebire de cazanul de abur, acest cazan beneficiază de coeficienţi de
schimb de căldură mai reduşi şi funcţionează cu temperaturi înalte în metalul
suprafeţelor încălzitoare. Din acest motiv se recurge la oţeluri austenitice care
scumpesc mult instalaţia.
Faţă de turbinele cu gaze în circuit deschis, aici agentul termic, după

destinderea în turbină, nu mai este eşapat în atmosferă ci este răcit în
răcitorul RA, de unde este reintrodus în compresor (transformarea 4-1). Ca
urmare apare necesitatea prezenţei unui circuit al apei de răcire similar celui
utilizat în centralele cu abur, dar necesarul de apă de răcire este de trei ori
mai mic decât la centralele termoelectrice cu abur.
Ca agent de lucru se utilizează cu preferinţă gazele inerte (pentru a reduce

coroziunea), cu proprietăţi termodinamice bune (căldură specifică, greutate
specifică, coeficient de schimb de căldură) ca: heliu, bioxid de carbon, azot,
aer.

Cel mai eficient agent de lucru este heliul, din toate punctele de vedere, dar
bioxidul de carbon are un avantaj suplimentar, poate fi folosit la un ciclu
termic cu condensare asemănător ciclului cu abur, deoarece are punctul critic
foarte scăzut.
Circuitul agentului de lucru fiind separat de mediul înconjurător, se pot utiliza

presiuni de lucru ridicate (40-60 bar după compresor şi 10 bar la intrarea în
compresor). Utilizarea presiunilor ridicate va avea ca efect scăderea
volumului specific al instalaţiei, deci reducerea dimensiunilor camerei de
ardere, turbinei cu gaze şi a compresorului.
Timpul de pornire este relativ mare (aproximativ 3 ore), astfel că aceste

centrale nu pot fi folosite ca centrale de vârf.
Totuşi aceste centrale au perspective de utilizare la centralele nuclearo-

electrice echipate cu reactoare răcite cu gaz.

Există şi turbine cu gaze în circuit mixt, concepută ca o combinare a turbinei
cu gaze în circuit deschis cu cea în circuit închis. De obicei turbina în circuit
închis serveşte pentru antrenarea compresoarelor, având o turaţie
nesincronă. Prin această soluţie se urmăreşte atât creşterea randamentului
cât şi a puterii.
Randamentul ciclului mixt este apropiat de al turbinelor în circuit deschis cu

recuperare şi atinge 32-34%.
8.1.4 Recuperarea căldurii prin termoficare la turbinele cu gaze
Deoarece la toate tipurile turbinelor cu gaze, gazele de ardere se evacuează

în atmosferă la temperaturi mai ridicate decât la centralele termoelectrice cu
abur, recuperarea căldurii conţinute în aceste gaze în scopul termoficării este
foarte eficientă.
Recuperarea de căldură în scopul termoficării se poate face atât la ieşirea

gazelor din turbină, cât şi la răcirile intermediare între treptele de comprimare.

Schema unei instalaţii prevăzută cu schimbătoare de căldură pentru
termoficare adaptate unei turbine cu gaze în circuit deschis pe două axe este
arătată în figura 8.5.
a) b)
Fig. 8.5 Turbină de gaze în circuit deschis cu termoficare: a – circuitul termic; b – diagrama T-
S; 1,4 – compresoare; 2 – schimbător de căldură pentru termoficare; 3 – răcitor cu apă; 5 –
recuperator de căldură; 6, 8 – camere de ardere pentru turbina cu gaze; 7, 9 – turbine de
înaltă, respectiv joasă presiune; 10 – cazan cu recuperare de căldură şi ardere suplimentară;
11 – ventilatorul cazanului recuperator; QRG - căldura recuperată de la gazele de ardere; QRR
– căldura recuperată de la răcirea intermediară.
Cantităţile de căldură recuperate de la gazele de ardere şi de la răcirea
intermediară sunt arătate prin suprafeţele haşurate QRG şi QRR din diagrama
T-S a ciclului, prezentată în figura 8.5 b).
Recuperarea internă de căldură cu ajutorul recuperatorului 5, reduce

temperatura gazelor de ardere de la punctul J la K, micşorând cantitatea de
căldură QRG pentru termoficare.
Cazanul recuperator poate avea o ardere suplimentară folosind excesul de

aer din gazele de ardere sau poate funcţiona independent, chiar dacă turbina
cu gaze este oprită. În acest caz el primeşte aer de la ventilatorul special 11.
Recuperarea căldurii se face de regulă cu apă fierbinte, instalaţia pretându-se
ca sursă de căldură pentru termoficarea urbană.
Răcitorul 3 este prevăzut pentru a asigura o răcire suficientă pentru buna

funcţionare a ciclului sau pentru cazul când nu funcţionează termoficarea, caz
în care se prevede un robinet de ocolire a cazanului recuperator (nefigurat în
figura 8.5 a).

Centrale termoelectrice cu ciclu combinat
abur-gaze
Din combinarea unui ciclu de turbină cu gaze cu un ciclu Rankine se poate
realiza, în condiţii avantajoase de investiţii, instalaţii cu randament superior
ambelor cicluri luate individual. Ciclurile mixte abur-gaze fac parte din
categoria principială a ciclurilor binare.
Sunt posibile mai multe scheme de combinare şi anume:

• turbina cu gaze este o turbină înaintaşă, iar gazele evacuate sunt trimise în
cazanul de abur, devenit cazan recuperator, în care se efectuează o ardere
suplimentară;
• turbina cu gaze este amplasată după cazanul cu abur, în focarul căruia
arderea se face sub presiune. Cazanul îşi reduce sensibil dimensiunile
devenind un generator de abur;
• în turbina cu gaze se destinde un amestec gaze-abur.

abur-gaze
8.2.1 Centrale termoelectrice cu ciclu mixt, cu cameră de ardere şi cazan
separate
Fig. 8.6 Schema unui ciclu mixt cu recuperarea căldurii în ciclul cu abur: 1 – compresor; 2 –
cameră de ardere; 3 – turbină cu gaze; 4 – cazan cu ardere suplimentară; 5 – recuperator de
căldură din gazele arse; 6 – turbină cu abur; 7 – preîncălzitor de apă.

abur-gaze
În schema termică a unei centrale termoelectrice cu ciclu mixt abur-gaze
circuitul de abur are rolul de recuperator de căldură din gazele arse.
În acest caz cazanul nu are nevoie de modificări constructive fundamentale

întrucât primeşte gazele cu exces de aer la temperaturi apropiate de cele ale
aerului preîncălzit de la o CTE clasică. Preîncălzitorul de aer nu mai este
necesar. Gazele de ardere părăsind cazanul vor fi răcite până la temperaturi
de evacuare la coş (120-130ºC), printr-un schimbător de căldură care
preîncălzeşte apa de alimentare a cazanului.
Cele două cicluri pot lucra şi independent, din acest motiv s-a prevăzut şi
preîncălzitorul de apă 7. În acest fel ciclul cu abur poate fi exploatat ca
centrală de bază, iar turbina cu gaze ca centrală de vârf.
Pentru partea de căldură Q1G se pot folosi numai combustibili superiori care
îndeplinesc condiţiile impuse de turbina cu gaze.

abur-gaze
8.2.2 Centrale termoelectrice cu ciclu mixt abur - gaze şi ardere sub
presiune
Schema circuitului termic la o astfel de centrală este prezentată în figura 8.7.
Fig. 8.7 Schema unui ciclu mixt cu ardere sub presiune: 1 – compresorul; 2 – cazan cu focar
sub presiune; 3 – turbine cu gaze; 4 – turbină cu abur; 5 – recuperator de căldură.

abur-gaze
La această schemă, compresorul introduce aerul în focarul cazanului în care
are loc o ardere cu presiune ridicată şi exces mic de aer. După ce
temperatura gazelor a ajuns la o valoare de 500-600ºC, ele părăsesc cazanul
şi se destind în turbina cu gaze.
Gazele eşapate din turbină preiau în parte preîncălzirea apei de alimentare,

dar există şi preîncălzitoare de apă clasice.
Aceste cazane se remarcă prin dimensiuni reduse, datorită arderii sub

presiune, deci un consum mic de metal.
Instalaţia poate folosi numai combustibil superior. Din acest motiv astfel de
instalaţii nu s-au realizat până în prezent la scară industrială.

abur-gaze
8.2.3 Centrale termoelectrice cu ciclu mixt cu amestec abur-gaze
Turbinele cu gaze funcţionează ca maşini principale, iar gazele de ardere

încălzesc împreună cu o sursă externă de căldură un debit de abur care în
perioadele de vârf se destinde într-o turbină cu contrapresiune şi apoi este
injectat în focar, mărind masa de gaze generate, de unde şi un spor de
putere.
Se poate observa că de această dată întreg debitul de abur produs foloseşte

apă tratată chimic.

abur-gaze
Fig. 8.8 Schema unui ciclu mixt cu amestec abur-gaze: 1 – camera de ardere; 2 – focar
suplimentar; 3 – turbine cu gaze; 4 – turbină cu abur; 5 – compresor; 6 – recuperator de
căldură.

Centrale termoelectrice cu motoare Diesel
Motorul Diesel este o maşină termică dezvoltată încă de la sfârşitul secolului

al XIX-lea şi folosită la început pentru antrenarea generatoarelor de c.c. şi
apoi de c.a.
Avantajele acestui tip de centrală sunt:

• randament mai ridicat faţă de alte tipuri de centrale termoelectrice;
• investiţie specifică redusă şi condiţii de instalare uşoare;
• nevoi reduse de apă de răcire;
• caracteristici tehnice potrivite funcţionării în regimul de alimentare a unor
consumatori izolaţi prin pornire rapidă şi urmărire uşoară a schimbărilor de
sarcină.

Nu s-a dezvoltat foarte mult acest mijloc de producere a energiei electrice
datorită următoarelor dezavantaje:
• motoarele Diesel au constructiv o putere limitată, şi nu au corespuns
dezvoltării sistemelor energetice;
• uzurile pieselor în translaţie sunt mari şi necesită un volum mare de operaţii
de revizie şi reparaţii;
• au apărut centrale cu turbine cu abur cu randamente superioare celor cu
motoare Diesel;
Aplicaţiile clasice ale acestor centrale sunt:

• alimentare de siguranţă pentru consumatorii publici (spitale, săli de
spectacol etc.) sau industriali importanţi sau pentru alimentarea serviciilor
interne vitale din centralele termoelectrice de mare putere sau a celor
nuclearo-electrice;
• alimentarea cu energie electrică a unor şantiere de construcţii izolate;
• alimentarea unor consumatori rurali, mici şi izolaţi, neracordaţi la sistemul
energetic;
• ca centrale electrice de vârf şi de rezervă.
Totuşi, în prezent se constată o dezvoltare deosebită a utilizării de astfel de
centrale şi în altfel de aplicaţii:
• în combinaţie cu surse regenerabile de energie ca: instalaţii fotovoltaice şi
eoliene, pentru a compensa caracterul fluctuant al acestor surse;
• pentru producerea locală de energie electrică la mari consumatori industriali,
prin evitarea cheltuielilor de transport a energiei electrice, energia produsă pe
această cale devine competitivă din punct de vedere al preţului cu energia
electrică livrată de sistem, nu numai în orele de vârf de sarcină, dar chiar şi în
afara lor.
Se constată o diversificare a tipurilor de motoare Diesel folosite, unele firme

folosesc chiar motoare alimentate cu gaz metan. Creste numărul firmelor care
furnizează grupuri electrogene antrenate cu motoare Diesel la cheie.
Unul din cei mai mari producători mondiali de Centrale Diesel – Electrice este
firma multinaţională CATERPILLAR. Aceasta produce, pe lângă utilaje de
construcţii, şi o gamă largă de sisteme de generare completă de la unităţi
simple de 7,5 KVA până la unităţi multiple de 60 MVA
8.3.2 Caracteristicile tehnice ale motoarelor Diesel
Motorul Diesel modern este o maşină termică în care arderea se face în mod
teoretic parţial sub volum constant şi parţial sub presiune constantă (ciclul
Sabathé). Acest ciclu se poate desfăşura în patru timpi, în două rotaţii de
arbore, folosit îndeosebi la motoarele rapide cu putere sub 1000 kW sau în
doi timpi, un ciclu la fiecare rotaţie, folosit la motoarele de putere mare.
Discontinuitatea şi mişcarea alternativă sunt cele două inconveniente majore

ale motoarelor Diesel, compensate numai de randamentul ridicat, care poate
atinge maximul de 42%.
Raportul de compresie al motoarelor este cuprins între 13.5 şi 20 pentru a

asigura în bune condiţii autoaprinderea. Folosirea unui raport de compresie
ridicat contribuie la valoarea mare a randamentului.

Mărirea puterii unitare se realizează prin creşterea presiunii medii din motor.
La motoarele Diesel obişnuite această presiune este de 7-8 bar. Ridicarea
acestei presiuni este posibilă prin utilizarea supraalimentării motorului.
Supraalimentarea motorului Diesel înseamnă mai mult aer şi combustibil în

cilindru. Supraalimentarea se poate realiza în următoarele moduri:
• de la un compresor antrenat de un motor electric separat;
• de la un compresor antrenat de la arborele motorului;
• de la un turbocompresor (turbosuflantă) antrenat de gazele de ardere.
Soluţia de supraalimentare cu turbosuflantă este cea mai utilizată în prezent

şi este prezentată în figura 8.9.

Fig. 8.9 Supraalimentarea motorului Diesel folosind o turbosuflantă
Căldura produsă prin arderea combustibilului se repartizează în motor în

părţi aproape egale între căldura utilă, cea evacuată prin fluidele de răcire
(apă şi ulei) şi cea evacuată direct în mediul înconjurător prin gazele de
ardere şi prin convecţie şi radiaţie.

8.3.3 Răcirea motoarelor Diesel
Cantitatea de căldură evacuată în centralele electrice cu motoare Diesel

provine din circuitul de răcire al pieselor motorului (cilindru, chiulasă,
pistoane, colector de gaze de ardere) şi de la schimbătorul de căldură pentru
răcirea uleiului de ungere. Răcirea motoarelor Diesel se face de obicei cu apă
şi are drept scop menţinerea constantă a temperaturii care asigură un regim
optim de funcţionare ( 75-800C).
Debitul de răcire va fi:
[kg/s]
unde:
- QRA – este puterea disipată în apa de răcire;
- QRU – este puterea disipată prin frecări şi preluată de uleiul de ungere;
- Δt – este intervalul de răcire al apei, în mod obişnuit 16-250C.

Din cauza condiţiilor severe privind calitatea apei de răcire (lipsa suspensiilor
solide peste 0,1 mm, duritate temporară sub 2 mval/l, lipsa uleiului sau a
compuşilor chimici care ar putea ataca garniturile de etanşare sau racordurile
de cauciuc), cea mai utilizată schemă este cea a răcirii indirecte, prezentată
în figura 8.10.
Fig. 8.10 Schema de răcire indirectă a motoarelor Diesel: 1 – motor; 2 – releu pentru controlul
circulaţiei apei în motor (termostat); 3 – pompa de răcire a motorului; 4 – răcitor de ulei; 5 –
vas de expansiune; 6 – schimbător de căldură apă-apă; 7 – pompa de apă a circuitului
exterior; 8 – turn de răcire.
8.3.4 Recuperarea căldurii de la motoarele Diesel
Posibilităţile de recuperare a căldurii evacuate, la potenţial ridicat de

temperatură (gazele de ardere au circa 4000C) şi la potenţial coborât (apa de
răcire) permit ca motorul Diesel să poată fi folosit şi ca sursă de căldură
pentru termoficare cu scop intern, pentru încălzirea combustibilului, sau
pentru livrare externă la consumatori industriali sau urbani. Recuperarea de
căldură din gazele de ardere se poate efectua prin intercalarea pe conducta
de eşapament a unui schimbător de căldură. Schimbătorul cedează căldura
unui circuit de încălzire urbană cu apă caldă, recuperându-se până la 50%
din căldura conţinută în gazele de ardere, eşaparea făcându-se la temperaturi
de 180-2500C.
Aparatul schimbător de căldură trebuie să opună o rezistenţă mică la trecerea

gazelor, un exemplu constructiv fiind prezentat în figura 8.11

Fig. 8.11 Recuperator de căldură din gaze arse pentru un motor Diesel.

8.3.5 Generatoare Diesel-electrice pentru tracţiune
Motoarele Diesel, având cuplul neuniform, pun o serie de probleme speciale

generatoarelor antrenate, printre care folosirea unui volant greu.
Există însă o aplicaţie la care neuniformitatea cuplului nu este aşa importantă

şi anume sistemele de tracţiune Diesel-electrice, unde motorul Diesel
antrenează un generator de curent continuu.
Sistemul de tracţiune Diesel-electrică se utilizează fie pe locomotive, fie pe

autobasculante de mare capacitate. Aici producerea energiei electrice are loc
chiar pe vehiculul motor, adică un motor Diesel antrenează un generator de
curent continuu principal şi un generator auxiliar. Energia produsă de
generatorul principal serveşte la antrenarea motoarelor de tracţiune care au
excitaţie mixtă.

a) b)
Fig. 8.12 Caracteristicile externe ale generatoarelor de curent continuu a) şi utilizarea
acestora ca sursă de energie pe locomotiva diesel-electrică: 1 – caracteristica externă (CE) a
generatorului ideal; 2 – caracteristica generatorului cu excitaţie serie; 3 – CE pentru excitaţia
independentă; 4 – CE pentru excitaţia paralel; 5 – caracteristica externă a generatorului cu
excitaţie mixtă; separată (EScp), paralelă (EP) şi anticompoundată (ESAC); IC – înfăşurarea
de comutaţie; ID – înfăşurarea de demaraj, alimentată de la bateria de acumulatoare.

Motorul Diesel nu suportă suprasarcinile şi nici variaţiile multiple de cuplu şi
turaţie, specifice tracţiunii. Acest lucru trebuie asigurat de sistemul generator-
motor de c.c. Generatorul de c.c. va trebui să producă o putere constantă
aproximativ egală cu a motorului Diesel în scopul folosirii cât mai complete a
puterii acestuia. Pentru sarcina constantă a motorului Diesel şi a serviciilor
auxiliare antrenate de el, dacă se neglijează pierderile în generator se poate
scrie:
P = U*I = const
dacă se notează cu U şi I tensiunea şi curentul generatorului.
În acest mod caracteristica externă a generatorului electric de curent continuu

care îndeplineşte condiţia de mai sus este o hiperbolă echilateră, curba 1 din
figura 8.12 a). Ea este limitată atât ca tensiune cât şi ca curent.
Caracteristica externă a generatorului principal trebuie să se apropie cât mai

mult de cea ideală 1. După cum se observă cel mai mult se apropie de acest
deziderat, caracteristica generatorului cu excitaţie mixtă (curba 5).
Excitaţia mixtă, combinaţia între sistemele paralel, separat şi anticompound,
întruneşte următoarele avantaje:
• se micşorează puterea generatorului auxiliar, o parte din amperspirele de
excitaţie fiind realizate de excitaţia paralel;
• curentul maxim debitat de generator este limitat de excitaţia anticompound.

Centrale
nuclearo - electrice (CNE)
Curs 9

CUPRINS
9.1 Transformări nucleare
9.1.2 Fisiunea nucleară
9.1.3 Fuziunea nucleară
9.1.4 Fuziunea nucleară la rece
9.2 Reactorul nuclear de fisiune
9.2.1 Reacția de fisiune în lanț
9.2.2 Structura și caracteristicile unui reactor nuclear
9.2.3 Clasificarea reactoarelor nucleare de fisiune. Filiere nucleare

Centrale nuclearo – electrice.
9.1 Transformări nucleare
Transformările nucleare pot avea loc fie spontan, dezintegrări radioactive, fie
datorită interacţiunii nucleelor între ele sau cu particule incidente, aşa
numitele reacţii nucleare.
Dezintegrarea radioactivă spontană, este proprie unor anumite elemente

chimice, şi este însoţită de eliberarea unei energii, denumite energie de
dezintegrare. Această energie nu este aşa de mare pentru a fi folosit procesul
la producerea de energie faţă de reacţiile nucleare care sunt urmate de
producerea unei energii foarte importante, dar este totuşi folosită în acest
scop în instalaţii cu destinaţie specială (spaţiale sau militare).
În procesul de dezintegrare radioactivă prin emisie de radiaţii α (nuclee de

heliu), β şi γ atomii unor elemente se transformă în alţi atomi sau izotopi ai
aceluiaşi atom.

Centrale nuclearo - electrice.
Procesul de emisie de radiaţii însoţeşte reacţiile nucleare de fisiune şi
fuziune, mulţi dintre produşii secundari ai acestor reacţii fiind foarte radioactivi
şi prin urmare trebuiesc cunoscute legile care îl guvernează.
Radioactivitatea are multe alte aplicaţii practice în medicină, în arheologie

(datarea radioactivă) etc., dar este importantă şi pentru centralele nuclearo -
electrice prin prisma protecţiei personalului împotriva iradierii.
Cea mai importantă lege care descrie acest proces este legea dezintegrării
radioactive, care este descrisă de expresia:
−𝜆∙𝑡 −
𝑡
−
0,693 ∙ 𝑡
𝑁 𝑡 = 𝑁0 ∙ 𝑒 = 𝑁0 ∙ 𝑒 𝜏 = 𝑁0 ∙ 𝑒
𝑡1/2
unde: λ=0,693/t1/2 reprezintă constanta de dezintegrare în s-1; τ=1/λ este

timpul mediu de viaţă al izotopului radioactiv în s; t1/2=0,693*τ - timpul de
înjumătăţire al izotopului în s; N0 – numărul iniţial de nuclee şi N(t) – numărul
de nuclee rămase nedezintegrate după timpul t.
Se mai defineşte activitatea A ca numărul de dezintegrări în unitatea de timp:
0,693 ∙ 𝑁 𝑑𝑒𝑧 0,693 ∙ 𝑁
𝐴=𝜆∙𝑁 = = 𝐶𝑖
𝑡1 𝑠 3,7 ∙ 1010 ∙ 𝑡1/2
2
unde 1 Ci = 1 Curie = 3,7*1010 dezintegrări/s.
Reactorii nucleari sunt sisteme care realizează transformarea controlată a

energiei nucleare în energie termică. Aici au loc aşa numitele reacţii nucleare,
cele mai cunoscute fiind fisiunea şi fuziunea nucleară.
Energia nucleară este legată de energia de legătură a nucleelor atomice.

Acestea sunt formate din protoni şi neutroni. Aceste particule pot fi studiate şi
observate şi în stare liberă, proprietăţile lor, comparativ cu cele ale
electronului fiind prezentate în tabelul 9.1.

Tabelul 9.1 Proprietăţile esenţiale ale nucleonilor şi a unor nuclee în comparaţie cu ale electronului
Particula Masa [kg] Masa [u] Sarcina [e] Mod de dezintegrare
Proton (p) 1,67252x10-27 1,007276 +1 Stabil

Neutron (n) 1,67482x10-27 1,008665 0 n p+e-+v
T1/2=12 min
Electron (e) 9,1091x10-31 5,48597x10-4 -1 Stabil
H11 1,007825 +1 Stabil

D12 2,014 +1
T13 3,01605 +1 T1/2=12,26 ani

He23 3,001603 +2
He24 4,0026 +2
Li36 6,01512 +3
Li37 7,016 +3
În acest tabel s-a notat prin u=1,6599x10-27kg unitatea atomică de masă, iar
prin e=1,609x10-19C sarcina electronului.
După cum se ştie, un nucleu atomic este definit de numărul de protoni şi
neutroni din structura sa. Dacă numărul de protoni este egal cu cel de
electroni Z, numărul de neutroni este N, atunci numărul de masă A, este egal
cu numărul de protoni şi neutroni A=Z+N, electronii având masa neglijabilă în
raport cu nucleonii (masa unui electron este de 1836 ori mai mică decât a
unui proton). Astfel un element chimic X se notează cu aceste date ZXA.
Stabilitatea nucleului este rezultatul unui echilibru între forţele de atracţie şi

de repulsie dintre constituenţii săi. Forţele de atracţie, mai poartă de numirea
şi de forţe nucleare, apar între toţi nucleonii, fie că sunt protoni, fie că sunt
neutroni, pe când forţele de respingere sunt forţe electrostatice de respingere
între protoni.
Datorită forţelor nucleare, de atracţie, descompunerea unui nucleu în

constituenţii săi necesită un consum de energie egal cu lucrul mecanic
efectuat împotriva forţelor nucleare pentru a îndepărta la infinit nucleonii săi
de la distanţele la care se găsesc în nucleu.

Această energie, care se eliberează în procesul de formare a nucleului din
nucleoni liberi, şi se consumă la descompunerea sa în constituenţi liberi, se
numeşte energie de legătură. Ea este corelată cu diferenţa ΔM între masa
totală a nucleonilor liberi şi masa nucleului realizat. Experimental se constată
că întotdeauna ΔM>0, aşa cum este şi normal, deoarece un nucleu format
este o entitate mai stabilă, corespunzând unei energii mai scăzute decât cea
a ansamblului componenţilor săi. Mărimea ΔM, se numeşte defect de masă,
şi corespunde , în virtutea relaţiei lui Einstein, energiei de legătură:
Dacă exprimăm defectul de masă ΔM în unităţi atomice de masă, atunci

energia de legătură în MeV se calculează după formula:
[MeV]
unde 931,48 MeV este echivalentul energetic al unei unităţi atomice de masă.
Centrale nuclearo-electrice.
Procesul de transformare nucleară prin care un nucleu se scindează în două
nuclee de masă comparabilă constituie fisiunea nucleară. Fisiunea este
exoenergetică pentru nucleele grele. Procesul invers, de sinteză a unui
nucleu din două nuclee de masă mai mici poartă numele de fuziune
nucleară. Aceasta este exoenergetică pentru nuclee uşoare.
9.1.2 Fisiunea nucleară
Fisiunea nucleară a fost descoperită de Hahn şi Strassmann în 1938, când au

descoperit în urma reacţiei U+n prezenţa bariului cu numărul atomic 56.
Explicaţia o dă un an mai târziu L. Meitner şi O. Frisch şi anume nucleul de
uraniu se sparge în fragmente mai uşoare. Apoi francezii F. Joliot Curie şi F.
Perrin au stabilit că la fiecare dezintegrare se produc în medie mai mult de
doi neutroni, fapt care permite să se autoîntreţină o reacţie de fisiune în lanţ.
Fisiunea nucleară poate avea loc în mod spontan, sau poate fi indusă prin
ciocnirea nucleelor grele cu alte particule: neutroni, protoni, particule alfa,
deuteroni etc.
Primul model al fisiunii induse de particule a fost elaborat de Bohr şi Wheeler
pe baza modelului picătură al nucleului.
În conformitate cu acest model, particula incidentă formează la început,

împreună cu nucleul ţintă, un nucleu compus într-o stare excitată, excesul de
energie fiind datorat energiei cinetice a particulei incidente şi corecţiei
intervenite în energia de legătură prin formarea nucleului compus. Energia de
excitare provoacă o deformare a nucleului, care trece de la forma sferică la
una elipsoidală.
Dezexcitarea poate avea loc prin expulzarea unui foton gama, caz în care
reacţia nucleară reprezintă doar o captură radiativă. Dacă deformaţia
depăşeşte o anumită valoare critică, forţele columbiene de respingere devin
predominante şi nucleul evoluează spre o separare (fig. 9.1) în fragmente
distincte - fisiunea nucleară. Există şi alte modele de fisiune, mai apropiate de
realitate, cum este modelul în pături.

Pentru fisionarea unui nucleu, energia de excitare a acestuia trebuie să
depăşească o valoare critică, numită, energie de activare. Valoarea energiei
de excitare în cazul capturii unui neutron, este:
𝐸𝑒𝑥𝑐𝑖𝑡 = 𝑇𝑛 + 𝑆𝑛
unde Tn este energia cinetică a neutronului, iar Sn este energia de separare a
neutronului din nucleul compus.
Pentru nucleele cu o configuraţie par-impară, ca de exemplu 92U235, neutronul

incident conduce la o configuraţie par-pară 92U236, instabilă, adică cu energie
de separare mare, cu alte cuvinte 92U235 va putea fisiona cu neutroni de
energie cinetică mică (Tn > 0,0253 eV), neutroni lenţi sau neutroni termici.
Pentru nucleele cu o configuraţie par-pară, de exemplu 92U238, neutronul

suplimentar va conduce la o configuraţie par-impară, 94Pu239, stabilă (un timp
de înjumătăţire de 24000 ani), cu o energie mică a neutronului introdus, ca
urmare pentru fisiune este nevoie de neutroni cu o mare energie cinetică, sau
neutroni rapizi (Tn > 1,2 eV).
Centrale nuclearo - electrice
Fig. 9.1 Modelul schematic de fisiune al unui nucleu de uraniu 235.
Uraniul 92U235 este singurul izotop fisionabil cu neutroni termici care se

găseşte în natură, cu o abundenţă masică în uraniul natural de 0,7113 %. Alţi
izotopi fisionabili cu neutroni termici în energetica nucleară sunt produşi prin
reacţii nucleare; aceştia sunt 94Pu239 şi 92U233, de asemenea nuclee par-
impare, obţinuţi prin bombardarea unor izotopi naturali cu neutroni rapizi.
Astfel 94Pu239 se obţine prin reacţia:
238 239
𝑈92 + 𝑛10 → 𝑃𝑢94 + 𝛾 + 𝛽−
care durează circa 2,3 zile, fiind formată din dezintegrări succesive.
De asemenea 92U233 se obţine din toriu prin reacţia:
232 233
𝑇ℎ90 + 𝑛10 → 𝑈92 + 𝛾 + 𝛽−
care durează circa 27,4 zile, tot în urma unor dezintegrări succesive. 92U
233
are o durată de înjumătăţire 1,6x105 ani.

Cei trei izotopi fisionabili cu neutroni termici, 92U235, 94Pu239, 92U233, formează
aşa numitele materiale fisile, iar izotopii 92U238, 90Th232, se numesc materiale
fertile. Materialele fisile şi cele fertile formează combustibilii nucleari.
La fisiunea 92U235, numerele atomice cele mai probabile ale fragmentelor sunt
Z=38 (stronţiul) şi Z=54 (xenonul). Una din reacţiile de fisiune de relativ mare
probabilitate decurge astfel:
235 94 140
𝑈92 + 𝑛10 → 𝑆𝑟38 + 𝑋𝑒54 + 2 ∙ 𝑛10
Fragmentele de fisiune, având un exces de neutroni, nu sunt stabile. Ele

suferă un număr de dezintegrări, ajungând în final la un nucleu stabil. În cazul
de mai sus fragmentele stabile vor fi 40Zr94 şi 55Ce140. pana aici in 25.11.2022

Aceste procese contribuie la bilanţul energiei degajate prin fisiunea 92U235:
• energia cinetică a fragmentelor de fisiune 165 MeV
• energia cinetică a neutronilor 5 MeV
• energia radiaţiei gama promte 7 MeV
• energia radiaţiei beta şi gama rezultate
din dezintegrarea produselor de fisiune 13 MeV
• energia antineutrinilor 10MeV
Total 200 MeV.
Există o lege care descrie dependenţa secţiunii eficace a unei reacţii nucleare
de energia neutronilor incidenţi (legea 1/v). S-a stabilit o creştere foarte
pronunţată a secţiunii eficace a reacţiei pentru energii mici ale neutronilor. De
aici rezultă importanţa încetinirii neutronilor (moderare), pentru producerea
reacţiei de fisiune nucleară.

9.1.3 Fuziunea nucleară
O altă cale de a obţine energie prin transformarea masei în energie este

reacţia de fuziune nucleară. Singurul fenomen de ardere completă a materiei,
în care toată masa este convertită în energie este procesul de anihilare a
materiei cu antimateria.
Cele mai înalte randamente se pot obţine utilizând reacţiile de fisiune

nucleară a unor nuclee grele şi fuziune a unor nuclee uşoare.
Dar până în prezent nu s-a găsit un procedeu practic de realizare a acestei

culmi a conversiei. Fuziunea nucleară a fost descoperită de astrofizicianul H.
A. Bethe care a elaborat în anul 1939 teoria reacţiilor termonucleare ca sursă
a energiei stelare. Acesta a arătat că în cazul stelelor (deci şi a soarelui) este
de presupus că hidrogenul este elementul cel mai abundent şi că în interiorul
lor au loc reacţii de fuziune cu formarea unor nuclee mai grele.

El a arătat că aceste reacţii sunt posibile în stele unde sunt temperaturi de
milioane de grade şi că la aceste reacţii nu participă neutronii ci mai ales
protonii, nucleele de hidrogen. Fuziunea nucleară este o reacţie între două
nuclee uşoare, cu formarea unui nucleu mai greu.
În acest proces se pot emite neutroni, protoni, tritoni, helioni etc. şi de

asemenea se eliberează o anumită cantitate de energie, preluată de nucleul
format şi de celelalte particule sub formă de energie cinetică. Pe unitatea de
masă, această energie este mai mare decât în cazul reacţiei de fisiune. Astfel
energia rezultată în urma fisionării unui atom de U235 este de 200 MeV, iar la
fuziunea deuteriului (D) cu tritiul (T) se obţine 17,6 MeV. Şi acest lucru e
spectaculos, având în vedere că la arderea unui atom de carbon se obţine
abia o energie de 4 eV.
Datorită rezervelor uriaşe de elemente uşoare fuzionabile existente în natură,

în special de deuteriu, reacţia de fuziune ar putea fi utilizată ca o sursă
majoră de energie. Deuteriul şi tritiul sunt izotopi ai hidrogenului care mai au
în nucleu, pe lângă un proton şi câte unul sau doi neutroni.

Utilizarea energiei de fuziune are următoarele avantaje în raport cu cea de
fisiune:
• rezervele de materiale fisionabile (uraniu) sunt epuizabile într-un număr
redus de ani (50-100), pe când rezervele de deuteriu sunt foarte mari (1/7000
din apa mărilor şi oceanelor);
• efectele de poluare a mediului sunt mult mai reduse.
Procesul de fuziune nucleară are loc în mod curent în soare şi stele, dar pe
Pământ singura sa aplicaţie este deocamdată distrugătoarea bombă cu
hidrogen în care temperaturile mari necesare reacţiei de fuziune se
realizează cu o mică bombă de fisiune.
După Bethe în stele au loc următoarele tipuri de reacţii termonucleare: lanţul

proton – proton, ciclul carbon – azot şi reacţia α - triplu.

Cel mai frecvent este lanţul proton – proton care se desfăşoară după
următoarele reacţii:
[8X109 ani]
[4 s]
[4X105 ani]
Se poate vedea că rezultatul reacţiilor este sinteza heliului din 4 atomi de

hidrogen.
Masa unui proton este de 1,0078 u, iar a unui atom de heliu este 4,0026 u,
deci la o astfel de sinteză se obţine energie pe baza unui defect de masă de:
Energia corespunzătoare va fi:

Cunoscând masa soarelui se poate calcula căldura generată prin acest lanţ.
Reacţiile de fuziune cele mai cunoscute, realizabile pe pământ sunt:
Se observă că cea mai favorabilă reacţie de fuziune este cea dintre deuteriu
şi tritiu. Energia rezultată corespunde defectului de masă dintre elementele ce
intră în reacţie şi cele care rezultă. Energia se regăseşte sub forma energiei
cinetice a elementelor rezultate din reacţie.
Fuziunea a doi atomi implică apropierea nucleelor lor până la distanţe de 10-
13 cm. Această apropiere este legată de mari dificultăţi datorită enormelor
forţe de respingere electrostatică dintre nuclee care conţin protoni, forţe

electrostatice invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele.
Pentru a apropia nucleele între ele la distanţe aşa mici, este nevoie ca
acestea să fie accelerate la viteze foarte mari în acceleratoare de particule
sau să creştem viteza nucleelor şi energia lor cinetică prin încălzire. E nevoie
de încălzirea lor la milioane de grade Celsius. În prezent se studiază în toată
lumea controlarea reacţiei de fuziune în reactoare de fuziune pentru
producerea de energie electrică, aceasta fiind soluţia de viitor a alimentării cu
energie. Acest lucru se bazează pe faptul că deuteriul se găseşte în cantităţi
nelimitate în apa mărilor şi oceanelor.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre tritiu care este un izotop radioactiv al
hidrogenului cu un timp de înjumătăţire de 12,5 ani. Dar pentru producerea de
tritiu s-a imaginat o soluţie ingenioasă, regenerarea tritiului, asemănătoare
soluţiei de la reactoarele de fisiune reproducătoare. Astfel, reactoarele de
fuziune se realizează cu pereţi de litiu topit. Litiul topit serveşte în principal la
răcirea reactorului, deci la extracţia căldurii produse în reactor. După cum se
vede în ultima reacţie, în urma reacţiei de fuziune se produc neutroni şi atomi
de heliu.

Dar, încă de la câteva mii de grade, atomii îşi pierd învelişul electronic şi se
ionizează formând aşa numita plasmă, materie formată din particule încărcate
electric, particule uniform distribuite datorită forţelor electrostatice, aşa încât
plasma este neutră din punct de vedere electric. Nucleele de He formate,
având sarcină pozitivă (+2) vor rămâne în plasmă pe când neutronii formaţi,
fiind neutri din punct de vedere electric, vor părăsi plasma şi lovindu-se de
pereţii din litiu topit vor ceda acestora energia lor cinetică asigurând
eliminarea energiei de reacţie din reactor precum şi vor participa la formarea
de tritiu după reacţia:
În acest fel, în litiul topit care se extrage din reactor se găseşte tritiu care este
separat şi poate fi utilizat pentru reacţii deuteriu-tritiu. Litiul natural conţine
7,4% Li6 şi 92,6% Li7.

Programele de cercetare în domeniul fuziunii lente sau a fuziunii controlate se
desfăşoară în multe ţări ale lumii de mai bine de 50 de ani fără rezultate
palpabile.
9.1.4 Fuziunea nucleară la rece
În problema energiei termonucleare există şi unele ipoteze care promit să

elimine limitările tehnologice impuse de temperaturile extrem de ridicate
cerute de amorsarea reacţiei de fuziune, acţionând asupra moleculei de
deuteriu pe alte căi.
Molecula de deuteriu este diatomică, cele două nuclee folosind în comun doi
electroni. Se încearcă modificarea moleculei de deuteriu, înlocuind electronii
periferici cu alţi leptoni de masă mai mare (de ex. miuoni). În acest caz
distanţa dintre nuclee s-ar reduce cu un factor egal cu cel al creşterii masei
leptonilor. Apropiind nucleele ar creşte posibilitatea reacţiei de fuziune. La
Institutul de tehnologie din California s-a sugerat înlocuirea electronilor cu
cuarci, particule cu sarcini electrice fracţionare (-1/3, -2/3 din e).
Aceştia au masa mai mare decât a miuonilor şi ar putea cataliza reacţia de
fuziune nucleară, aşa încât să se producă şi la temperaturi obişnuite.
Experienţe privind realizarea fulgerului globular în laborator, atestă realizarea

unor randamente de 300%, adică se produce de trei ori mai multă energie
decât se consumă, explicând sporul de energie pe seama unor reacţii
neutrono-nucleare, care ar avea loc la temperaturi scăzute (doar mii de grade
nu milioane de grade). Dar aceste afirmaţii nu sunt încă confirmate din surse
autorizate.
Dar cea mai spectaculoasă afirmaţie a fost cea a doi cercetători americani de
la Universitatea din Utah, Martin Fleischmann şi Stanley Pons, care în
primăvara lui 1989 au anunţat că pot obţine energie în urma fuziunii atomilor
de hidrogen la temperatura ambiantă, fuziunea la rece. Firma japoneză de
automobile Toyota le-a acordat ajutor material celor doi cercetători americani,
punându-le la dispoziţie un laborator de 4000 m2. Procedeul folosit de ei se
baza pe introducerea unui electrod de paladiu (un metal preţios) într-o soluţie
de apă grea.
După doi ani de muncă au obţinut 150 W prin aplicarea a 50 W, timp de 100
de ore, adică o triplare a energiei consumate.
S-a încercat la Grenoble în Franţa, la cererea Comisariatului Francez de

Energie Atomică (CEA), să se refacă experimentul lui Pons şi Fleischmann,
dar rezultatele au fost nule. Francezii au experimentat şi celula lui Patterson:
un cilindru de sticlă umplut cu apă grea în care erau introduse microsfere
metalice, a rezultat o creştere de energie mai mare de 300% şi observaţia că
fenomenul avea loc şi cu apă simplă.
Sistemul cu apă simplă şi electrozi de Nichel a fost pus ulterior la punct de

cercetătorul Randall Mils de la Institutul de Tehnologie din Massachusets.
Oamenii de ştiinţă consideră reuşitele experimentale anunţate până în

prezent erori de măsurare calorimetrică. Iar cei care s-au ocupat de acest
subiect, în prezent excelează prin tăcere.

Deşi oamenii de ştiinţă afirmă că fuziunea la rece nu poate avea loc, totuşi în
multe locuri din lume acest fenomen este studiat.
Cercetări publice:
• Franţa: CEA a finanţat încă de la începutul anului 1994 cercetările de la
Grenoble.
• Japonia: în 1993, Ministerul Industriei a investit 30 milioane dolari pentru
patru ani în două laboratoare şi patru grupe de cercetare.
• SUA: marina militară finanţează două laboratoare, California şi Washington.
• Italia: din 1991, Institutul National de Fizică colaborează cu Universităţile din
Bologna, Roma şi Sienna.
• Alte ţări: Canada, Rusia.
Cercetări particulare:
• Franţa: firma Shell finanţează lucrările găzduite de Conservatorul de Arte şi
Meserii.
• Japonia: Mitsubishi şi Toyota au echipe care cercetează acest fenomen.

• SUA: consorţiile EPRI şi ENECHO finanţează peste zece echipe, dintre care
două în Rusia.
• Italia: grupul Fiat finanţează echipa din Sienna.
O asemenea descoperire dacă se confirmă din surse oficiale, ar duce cu

adevărat la o revoluţie în energetică.

9.2 Reactorul nuclear de fisiune
9.2.1 Reacția de fisiune în lanț
În reactorii nucleari actuali, eliberarea energiei nucleare este rezultatul

procesului de fisiune nucleară. Realizarea şi controlul reacţiei de fisiune
nucleară autoîntreţinută a devenit posibilă numai printr-un efort excepţional al
ştiinţei şi tehnologiei materialelor.
O caracteristică a reacţiei de fisiune induse de neutroni constă în faptul că, pe

lângă eliberarea unei cantităţi însemnate de energie, se emit mai mulţi
neutroni (ν) decât sunt absorbiţi. Valoarea supraunitară a lui ν, permite
realizarea unui număr din ce în ce mai mare de reacţii de fuziune, astfel că
procesul odată amorsat, se propagă în materialul fisionabil, numărul de
neutroni multiplicându-se rapid. Un astfel de proces se numeşte reacţie în
lanţ. În anumite condiţii reacţia de fisiune în lanţ, poate fi controlată, numărul
de neutroni din reactor rămânând constant (ν =1).

În figura 9.2 se prezintă bilanţul neutronilor pe un ciclu al reacţiei de fisiune
termici
rapizi
Fig. 9.2 Bilanţul neutronilor în reactorii cu neutroni termici.
În cazul fisiunii cu neutroni termici, un proces important îl constituie reducerea

energiei neutronilor rapizi, pentru ca aceştia să poată provoca noi reacţii de
fisiune, proces denumit moderare şi care are loc prin ciocnirea neutronilor
rapizi cu nucleele materialelor moderatoare. Înainte, în timpul şi după
moderare, au loc pierderi de neutroni, prin absorbţie şi prin părăsirea mediului
în care se află materialul fisionabil.
După cum se poate vedea din figura 9.2, pe durata unui ciclu se poate defini
un coeficient de multiplicare al neutronilor. Dacă acest coeficient este
supraunitar, numărul de neutroni şi de acte de fisiune creşte exponenţial şi
reacţia în lanţ se autoamplifică, regimul numindu-se supracritic. Dacă
coeficientul de multiplicare este subunitar, numărul de neutroni şi de acte de
fisiune scade şi reacţia încetează, regimul se numeşte subcritic. Pentru
coeficientul de amplificare egal cu 1 , reacţia în lanţ este staţionară, regimul
se numeşte critic.
Pentru amorsarea reacţiei nucleare e nevoie de o anumită cantitate de

material fisionabil, numită masă critică. Această masă critică depinde de o
serie de factori externi, dar îndeosebi de natura materialului fisionabil (tabelul
9.2).
Tabelul 9.2 Masele critice ale unor materiale fisionabile
Materialul În stare metalică În soluţie
[kg] apoasă [kg]
U235 22,8 0,82
Pu239 5,6 0,51

Deoarece densitatea uraniului este de 19 g/cm3, aceste mase corespund
unor sfere cu raza de doar câţiva centimetri. Aceste date conţin un
avertisment sever adresat celor ce manipulează materiale fisionabile,
indicând necesitatea ca în nici o împrejurare să nu se ajungă la acumularea
concentrată de mase critice, ce ar avea ca urmare amorsarea şi dezvoltarea
necontrolată a unor reacţii de fisiune în lanţ cu urmări dintre cele mai
catastrofale.
9.2.2 Structura şi caracteristicile unui reactor nuclear
Partea principală a unui reactor o constituie zona de reacţie, sau zona activă,
care conţine un amestec omogen sau eterogen de combustibil şi moderator
(fig. 9.3).
În cazul unei zone active eterogene, combustibilul este introdus sub formă de
elemente combustibile, sistem care îi asigură un plus de rezistenţă mecanică
şi permite containerizarea produselor de fisiune radioactive.

Combustibilul nuclear, în reactor, poate fi natural sau artificial. Există două
tehnologii: a uraniului natural şi a uraniului îmbogăţit. Cea a uraniului
îmbogăţit este accesibilă unui mic număr de ţări, SUA, Rusia, Franţa şi
Anglia, construirea unei uzine de îmbogăţire a uraniului fiind foarte scumpă.
Dar asigură un grad mai bun de ardere a combustibilului nuclear.
Elementele combustibile ceramice folosesc pulbere de oxid de uraniu,

presată şi sinterizată. Dar se utilizează şi elemente combustibile metalice,
obţinute prin turnare şi deformare plastică.
La întecuire, pentru formarea barelor, se folosesc materiale ca: zirconiu,

beriliu, aluminiu şi magneziu, care să asigure următoarele calităţi:
• capacitatea de absorbţie a neutronilor termici redusă;
• să asigure reţinerea produselor de fisiune;
• transfer bun de căldură;
• rezistenţă mecanică, stabilitate termică şi chimică.

Moderatorul are rolul de a reduce energia neutronilor rapizi rezultaţi din
fisiune, transformându-i prin ciocniri elastice în neutroni lenţi sau termici.
Acesta este realizat din materiale cu greutate atomică mică: apă, apă grea,
grafit sau Be.
Ansamblul combustibil-moderator este înconjurat de un reflector care are rolul

de a reduce scăpările de neutroni în afara zonei active a reactorului,
micşorând astfel masa critică necesară şi costul încărcăturii de combustibil.
Un moderator este cu atât mai bun cu cât numărul de ciocniri necesar pentru
aducerea neutronilor la viteza termică este mai mic şi cu cât absorbţia
neutronilor este mai mică.

Fig. 9.3 Secţiune printr-un reactor răcit şi moderat cu

apă: 1 – ieşire apă de răcire; 2 – mecanismul barelor
de reglare; 3 – dispozitive de ghidaj pentru bare de
reglare; 4 – capacul vasului de presiune; 5 – bare de
reglare; 6 – intrare apă de răcire; 7 – manta
interioară de dirijare a circulaţiei apei; 8 – vas de
presiune; 9 – bare de combustibil; 10 – placă de
susţinere a zonei active.

Tabelul 9.3 Caracteristici de moderare.
Moderatori Nr. ciocniri Secţiunea de Puterea Coeficientul

până la absorbţie [cm-1] de moderare de moderare
termalizare
Grafit 115 0.38x10-3 0.06 160

Apă uşoară 20 22x10-3 1.36 60
Apă grea 36 0.033x10-3 0.18 5500
Apa grea este cel mai bun moderator, având cea mai mică secţiune de
absorbţie şi un număr de ciocniri acceptabil.
Apa uşoară are proprietăţi excelente pentru moderare (număr de ciocniri cel
mai mic), dar are o mare capacitate de absorbţie asupra neutronilor ( de circa
600 de ori mai mare ca apa grea). Din acest motiv se poate utiliza numai
pentru reactoare cu combustibil îmbogăţit.

Apa grea poate fi folosită ca moderator şi la reactoare cu uraniu natural, dar
trebuie specificat că este foarte higroscopică, adică se impurifică uşor cu apă
uşoară. Din acest motiv pretenţiile privind puritatea şi etanşeizarea instalaţiei
de apă grea sunt foarte severe, ceea ce scumpesc mult investiţia.
Există şi moderatoare solide, grafitul şi uneori beriliul, dar sunt mai scumpe
decât cele lichide.
De regulă reactorul este construit dintr-un vas de presiune etanş în interiorul

căreia se află zona activă. Vasul de presiune se realizează din oţel sau din
beton precomprimat. Vasul de oţel, cel din figură, are o construcţie sudată din
tablă groasă, de formă cilindrică cu funduri semisferice sau eliptice. Capacul
vasului este demontabil şi se găseşte fixat de corp prin flanşă cu buloane.
Dimensiunile reactoarelor cu uraniu îmbogăţit sunt substanţial mai mici decât

dimensiunile celor cu uraniu natural.
La unele construcţii vasul sub presiune poate fi înlocuit cu ţevi sub presiune.
Evacuarea căldurii din zona activă a reactorului se face prin intermediul
agenţilor de răcire. În majoritatea cazurilor se folosește un circuit de răcire
închis, în care un agent primar preia căldura din zona activă a reactorului şi o
cedează unui agent secundar într-un schimbător de căldură, după care se
reîntoarce în zona activă.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un bun agent de răcire sunt:

• capacitate bună de înmagazinare şi transfer a căldurii;
• absorbţie scăzută a neutronilor;
• să rămână lichizi la temperaturi ridicate şi presiuni scăzute;
• să fie stabil la radiaţii;
• vâscozitate mică;
• să fie neinflamabil, netoxic şi preţ de cost cât mai scăzut.
Dintre substanţele gazoase pot fi folosiţi ca agenţi de răcire CO2 şi He.
Dintre lichide se pot folosi apa uşoară, apa grea şi substanţe organice.

Metalele în stare lichidă şi sărurile topite asigură cel mai bun coeficient de
transmisie a căldurii, sunt stabile termic şi la iradiere şi necesită presiuni mici.
Au dezavantajul că metalele alcaline (Na, K) sunt reactive faţă de apă,
hidrogenul degajat prezentând pericol de explozie, şi din acest motiv apar
greutăţi la realizarea schimbătorului de căldură Na-apă.
Controlul reacţiei în lanţ se face prin intermediul barelor de control. Acestea

asigură regimul critic privind funcţionarea reactorului şi, totodată, securitatea
acestuia. Barele de control sunt realizate din materiale absorbante de
neutroni. Acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• capacitate mare de absorbţie pentru neutroni cu energii cuprinse într-un
spectru cât mai larg;
• rezistenţă mecanică, stabilitate chimică şi compatibilitate cu celelalte
materiale ale reactorului;
• produsele rezultate prin iradiere să aibă timp de înjumătăţire mic.
Materialele absorbante se pot afla în stare solidă sau lichidă.

Cele solide sunt sub formă de bare care se pot deplasa sub acţiunea unor
dispozitive hidraulice sau pneumatice, fiind introduse sau scoase dintre
casetele de combustibil.
În stare lichidă pot fi amestecate cu moderatorul, capacitatea de absorbţie

fiind reglată prin concentraţia de absorbant din moderator.
Dintre materialele absorbante folosite se poate aminti: borul; cadmiu; hafniu;

iridiul; aliaje de argint, cadmiu, iridiu şi tantal
La pornire, reactorul este astfel proiectat încât să funcţioneze în regim

supracritic, barele de control fiind acelea care pot asigura nivelul de putere
dorit.
Deoarece, prin fisiune, în reactor apar nuclee absorbante de neutroni, factorul

de multiplicare scade, reactorul pierzându-şi treptat rezerva de criticitate. La
limită, nu se va mai putea atinge puterea nominală şi combustibilul va trebui
înlocuit, Acest proces se numeşte otrăvirea reactorului.
La pornire, pentru a compensa rezerva mare de reactivitate a reactorului se
dizolvă bor în agentul de răcire. Pe măsură ce procesul de otrăvire a
reactorului avansează, concentraţia de bor din agentul de răcire va fi redusă.
Cel mai otrăvitor constituent (mai bun absorbant de neutroni) este Xe135. El
aparţine următoarei secvenţe de dezintegrare:
Te135→2min→I135→6.7h→Xe135→9.2h→Cs135→2x104a→Ba135
Dacă s-ar opri reactorul pentru o scurtă durată, xenonul continuă să fie
produs prin dezintegrarea iodului, dar nucleele de xenon nu mai sunt distruse
prin captură de neutroni şi, după câteva ore, otrăvirea atinge un astfel de
nivel încât reactorul nu mai poate fi pornit din nou. Pornirea va putea fi făcută
din nou abia după dezintegrarea Xenonului produs, adică după circa 20 – 30
ore.
Acest fenomen a stat la baza accidentului de la centrala nuclearoelectrică

Cernobâl, la 26 aprilie 1986.
În timpul desfăşurării unui test, operatorul reduce prea mult puterea
reactorului şi în încercările lui de a evita otrăvirea reactorului scoate din
funcţiune sistemele de protecţie şi oprire, trecând la reglaj manual. Reglarea
manuală a unui grup de 1600 MW nu e un lucru uşor, se revine la creşterea
rapidă a puterii, dar introducerea sistemelor automate de protecţie (bare de
reglare) şi de oprire era prea târzie, deja s-au depăşit parametrii termici şi au
început exploziile.
La orice reactor nuclear sunt necesare şi materiale de protecţie biologică care

au rolul de a reţine neutronii şi radiaţiile emise în afară. Se utilizează apa,
betonul, fierul şi plumbul.
Evaluându-se rezervele de material fisil existente pe pământ şi ritmul de

creştere a consumului de combustibil nuclear, s-a ajuns la concluzia că
aceste rezerve nu pot asigura necesarul omenirii decât pe durata a câteva
decenii. Soluţia este utilizarea reactoarelor rapide reproducătoare. În raport
cu reactoarele termice, reactoarele rapide reproducătoare permit o creştere

cu două ordine de mărime a cantităţii de energie degajate la o cantitate de
uraniu dată. În loc de 50 ani, rezervele actuale vor fi suficiente pentru mii de
ani. Reacţiile nucleare care permit transformarea materialelor fisile în
materiale fisionabile sunt următoarele (Np – neptunium, Pa - Protactiniu):
Aceşti izotopi fertili însoţesc materia fisilă. Principalele caracteristici ale

reactorilor rapizi sunt:
• mare putere pe unitatea de volum (450 kW/l faţă de 90 kW/l la reactorii
termici);
• folosirea de Na lichid sau He pentru a evacua această căldură fără
moderare;
• elemente combustibile ceramice (UO2, PuO2), construite sub forma unor ace
fine de 6-8 mm diametru şi teaca din oţel inoxidabil,

• zona fisilă înconjurată de o manta de material fertil (U238 sau Th232).
Mantaua de grosime 25-50 cm are 4 roluri: reflector de neutroni, produce

material fisil (Pu239), produce 5-12% din puterea totală a reactorului şi este un
ecran neutronic.
După o perioadă numită timp de dublare (de ordinul a 15-30 ani) se produce
în acest mod suficient material fisil pentru a pune în funcţiune un nou reactor
de acelaşi tip. Un astfel de reactor, reactorul PHENIX de 250 MWe, este în
funcţiune în Franţa încă din anul 1973, dar există astfel de reactori şi în SUA,
Rusia, Germania, Japonia şi Anglia, dar nu în variantă comercială.

9.2.3 Clasificarea reactoarelor nucleare de fisiune. Filiere nucleare
De la construirea primului reactor nuclear, în 1942, în concepţia şi sub

conducerea lui Enrico Fermi, s-au realizat mii de reactori nucleari de tipuri şi
destinaţii diferite.
După tipul de neutroni care realizează reacţia de fisiune:

• reactori cu neutroni termici;
• reactori cu neutroni rapizi.
După modul de dispunere a componenţilor în zona activă avem:

• reactori omogeni;
• reactori eterogeni.
După destinaţie, avem:

• reactori de cercetare;
• reactori de încercări de materiale;
• reactori energetici;
• reactori pentru propulsie.
O altă clasificare are în vedere tipul de moderator, agentul termic de răcire şi

puterea reactorului. Nu toate combinaţiile dintre moderatorii şi agenţii termici
cunoscuţi sunt posibile. S-au dezvoltat anumite combinaţii numite filiere şi
cele mai utilizate vor fi prezentate în tabelul 9.4.
Eficienţa folosirii combustibilului nuclear poate fi mult mărită prin utilizarea de

reactori reproducători, în care se produce mai mult material fisionabil decât se
consumă. Reactorii cu neutroni rapizi se pretează în mod deosebit pentru a
lucra în regim de regenerare, utilizând Pu239 sau U233 ca materiale fisionabile
şi U238 şi Th232 ca materiale fertile.
Datorită eficienţei ridicate în utilizarea resurselor naturale de combustibili

nucleari, reactorii reproducători reprezintă o soluţie pentru alimentarea cu
energie pe termen mediu.

Alegerea unei filiere pentru implementarea energeticii nucleare într-un sistem
energetic naţional nu este o problemă simplă. Ea necesită o analiză
multidimensională a o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
• cererea şi consumul de energie electrică şi termică şi evoluţia acestuia;
• disponibilitatea investiţiilor;
• existenţa unor rezerve proprii de uraniu natural;
• posibilităţi de depozitare a deşeurilor radioactive;
• nivelul de dezvoltare al infrastructurilor.

Tabelul 9.4 Clasificarea reactorilor după filiere.
Filiera Variante de filiere
LWR=Light Water Reactor PWR=Pressurized Water Reactor (Reactor cu apă sub
(Reactor răcit şi moderat cu apă presiune)
uşoară) BWR=Boiling Water Reactor (Reactor cu apă în fierbere)
HWR=Heavy Water Reactor PHWR=Pressurized Heavy Water Reactor (Reactor cu

(Reactor răcit şi moderat cu apă apă grea sub presiune, ex: CANDU=CANadian Deuterium
grea) Uranium)
BHWR=Boiling Heavy Water Reactor (Reactor cu apă
grea în fierbere)
Reactor răcit cu gaz şi moderat GCR=Gas Cooled Reactor (Reactor răcit cu gaz)
cu grafit
AGR=Advanced Gas Cooled Reactor (Reactor răcit cu
gaz îmbunătăţit)
HTGR=High Temperature Gas Cooled Reactor (Reactor
răcit cu gaz de temperatură înaltă)
UHTGR=Ultra High Temperature Gas Cooled Reactor
(Reactor de temperaturi foarte înalte)

Tabelul 9.4 Clasificarea reactorilor după filiere (continuare).
TBR=Thermal Breeder Reactor LWBR=Light Water Breeder Reactor (Reactor
(Reactor reproducător cu neutroni reproducător cu apă uşoară)
termici) CANDU-Th (Reactor de tip Candu cu amestec fertil de
thoriu)
FBR=Fast Breeder Reactor LMFBR=Liquid Metal Fast Breeder Reactor (reactor
(Reactor reproducător cu neutroni reproducător cu neutroni rapizi răcit cu metal lichid)
rapizi)
GCFBR=Gas Cooled Fast Breeder Reactor (Reactor
reproducător cu neutroni rapizi răcit cu gaz)
MSR=Molten Salt Reactor MSBR=Molten Salt Breeder Reactor (Reactor

(Reactor cu combustibil circulant reproducător răcit cu săruri topite)
din săruri topite şi moderat cu
grafit)

Tabelul 9.4 Clasificarea reactorilor după filiere (continuare).
Alte tipuri OMR=Organic Moderated Reactor (Reactor moderat
cu lichide organice)
LMFR=Liquid Metal Fuel Reactor (Reactor cu
combustibil dispersat, dizolvat în metale topite)
SNAP=Systems for Nuclear Auxiliary Power (Reactor

pentru aplicaţii spaţiale)
NERVA=Nuclear Engine for Rocket Vehicle Aplication
(Reactor pentru propulsia vehiculelor spaţiale)

Scheme termice pentru
centrale nuclearo –
electrice (CNE)
Curs 10

CUPRINS
10.1 Scheme termice ale centralelor nuclearo - electrice
10.1.2 Scheme cu un singur circuit termic
10.1.3 Scheme cu două circuite termice
10.1.4 Scheme cu trei circuite termice
10.2 Instalații specifice centralelor nucleare
10.2.2 Turbine cu abur folosite în CNE
10.2.3 Instalații de securitate nucleară

Scheme termice ale CNE
10.1 Scheme termice ale centralelor nuclearo - electrice
Cantitatea de căldură evacuată, extrasă, din reactor de fluidul de răcire este

introdusă în circuitul termic al centralei nuclearoelectrice pentru a produce
energie electrică după un ciclu termic clasic.
De regulă maşina primară este o turbină cu abur şi principala problemă care

apare este cuplarea directă sau indirectă a circuitului aburului cu reactorul.
Materialele din care este construit reactorul limitează temperatura şi

presiunea maximă a agentului termic. Astfel la reactoarele răcite cu apă,
temperatura maximă admisă este de 350°C, la cele răcite cu gaz 400°C, iar la
cele răcite cu sodiu topit 500°C. Nici presiunea de lucru a agentului termic nu
poate atinge valorile utilizate la centralele termoelectrice clasice. Aceste
limitări sunt impuse din motive de securitate, orice avarie având aici urmări
deosebite datorită pericolului de iradiere a mediului şi a persoanelor.

La aceste reactoare, utilizarea supraîncălzirii nu este eficientă, după cum se
poate vedea în figura 10.1. Se poate observa că prin introducerea
supraîncălzirii suprafaţa utilă câştigată (gri deschis) este mult mai mică decât
suprafaţa utilă pierdută (gri închis) şi deci randamentul termic al ciclului
scade.
Fig. 10.1 Ciclul Hyrn-Rankine pentru abur saturat ABCDA şi efectul introducerii supraîncălzirii
pentru aceeaşi temperatură a fluidului de răcire Tr

În cazul schemelor termice cu o singură treaptă, agentul de răcire al
reactorului este în acelaşi timp şi agent de lucru în turbină. Are dezavantajul
că agentul de lucru contaminează radioactiv turbina, lucru ce implică măsuri
suplimentare de protecţie împotriva radiaţiilor, dar are un randament termic
mai bun decât o schemă termică cu mai multe trepte.
În concluzie se poate spune că ciclurile şi schemele termice corespunzătoare

centralelor nuclearoelectrice se deosebesc de cele ale centralelor clasice prin
condiţiile specifice pe care le pune sursa de căldură şi anume:
• limitarea temperaturii şi presiunii agentului de răcire;
• radioactivitatea pe care o poate avea agentul de răcire;
• limitele restrânse în care se poate face reglarea puterii produse de reactorul
nuclear.
Circuitul termic poate fi realizat cu turbine cu abur şi respectiv cu turbine cu

gaze.

Schemele termice ale CNE pot fi clasificate în:
• scheme directe, cu un singur circuit, în care fluidul de răcire constituie şi
fluid de lucru în ciclul termic;
• scheme cu două sau trei circuite în care căldura produsă în reactor se
transmite fluidului de lucru de către agentul de răcire sau unui agent
intermediar prin intermediul unor schimbătoare de căldură de suprafaţă.
10.1.2 Scheme cu un singur circuit termic
Schemele termice cu abur cu un singur circuit presupun că reactorul produce

direct abur saturat prin vaporizarea agentului de răcire (reactoare BWR sau
BHWR). În mod obişnuit reactorul produce abur saturat uscat. Presiunea
ciclului este de circa 70 bar corespunzător nivelului de siguranţă impus de
materialele nucleare. Schema unui astfel de circuit este prezentată în figura
10.2.

Destinderea în turbină are loc sub curba de saturaţie şi aburul ar putea atinge
umidităţi nepermise, motiv pentru care este necesară uscarea şi
supraîncălzirea intermediară. Aceste operaţii de uscare a aburului se
realizează prin mai multe metode:
• la intrarea în turbină, folosind în acest scop supraîncălzitoare sau tamburi
separatori;
• între două trepte succesive de destindere folosind în acest scop separatoare
mecanice şi supraîncălzitoare termice;
• în corpul de joasă presiune prin practicarea drenajului.
Supraîncălzirea se poate realiza:

• în reactorul nuclear, care este prevăzut în acest scop cu canale
supraîncălzitoare;
• într-un cazan supraîncălzitor în care se arde combustibil clasic.

Schema cu un singur circuit termic, deşi simplă, ridică permanent problema
nivelului de activitate radioactivă din circuitul termic şi impune ca întreg
circuitul de conducte inclusiv turbina (în întregime sau cel puţin corpul de
înaltă presiune) să fie inclusă în ecranul biologic, lucru care îngreunează
exploatarea curentă şi reparaţiile.
Fig. 10.2 Circuit termic pentru CNE cu o singură treaptă

R-reactor; T-turbina cu abur; G-generator; Cd-condensator; PAlR-pompă de alimentare
reactor

Varianta cu tambur separator se prezintă în figura 10.3. Aici, aburul saturat
umed obţinut la ieşirea din reactor se introduce într-un tambur separator, la
ieşirea căruia se obţine abur apropiat de titlu 1, condensul separat fiind
reintrodus în reactor. Aburul uscat se şi supraîncălzeşte într-un
supraîncălzitor SI amplasat în interiorul reactorului.
Fig. 10.3 Circuit termic pentru CNE cu o singură treaptă şi tambur separator:
R-reactor; T-turbina cu abur; G-generator; Cd-condensator; PAlR-pompă de alimentare
reactor; TS-tambur separator.

Varianta cu reducerea umidităţii în treptele finale ale turbinei prin separarea
mecanică a picăturilor de apă şi prin reîncălzirea aburului în schimbătorul de
căldură cu abur viu (supraîncălzire cu abur), este prezentată în figura 10.4.
De fapt separatorul mecanic de picături este un dispozitiv utilizat în
majoritatea schemelor termice pentru centrale nuclearo – electrice.
Și această schemă ridică problema nivelului de radioactivitate din circuitul

termic şi impune ca întreg circuitul de conducte inclusiv turbina, sau corpul de
înaltă presiune al turbinei, să fie inclus în ecranul biologic, lucru care
îngreunează exploatarea curentă şi reparaţiile.
Pentru a menţine nivelul de radioactivitate coborât, nivelul de săruri al apei

din circuit trebuie să fie redus şi acest lucru impune tratarea permanentă a
condensatului (elementul 6).
Până în prezent reactorul BWR este o soluţie tehnică aplicată la un număr

mare de CNE cu puteri electrice unitare de până la 1100 MW.

Fig. 10.4 Schemă termică cu abur şi un singur circuit: 1 – reactor; 2 – corp turbină de înaltă
presiune; 3 – separator mecanic de picături; 4 – uscător de abur; 5 – corp turbină de joasă presiune;
6 – tratarea condensatului; 7 – preîncălzitor de suprafaţă; 8 – degazor; 9 – pompă de alimentare; 10
– pompă de circulaţie în reactor.

O altă schemă de circuit termic cu o singură treaptă este cea care utilizează
turbine cu gaze şi bineînţeles reactoare răcite cu gaze, schemă prezentată în
fig. 10.5.
Această schemă s-a folosit la primul reactor nuclear construit în lume de către
echipa lui Enrico Fermi, la Chicago în 2 Decembrie 1942.
Fig. 10.5 Schema termică a unei CTE cu turbină cu gaze în circuit închis: 1 – reactor; 2 – turbină cu
gaze; 3 – compresor; 4 – generator electric; 5 – răcitor de gaze; 6 – recuperator de căldură.
Gazele se încălzesc în reactorul 1, apoi se destind în turbina cu gaze 2, şi se
răcesc în schimbătoarele de căldură 6 şi 5 pentru a merge apoi în
compresorul 3 de unde sunt trimise din nou în reactor, închizându-se astfel
circuitul.
Deoarece gazele trecând prin reactor nu devin radioactive, nu trebuie luate

măsuri de protecţie biologică a turbinei cu gaze ca în cazul turbinelor cu abur.
Se utilizează de regulă gaze inerte (He). Circuitul termic cuprinde de obicei
trei trepte de comprimare şi o destindere unică, cu o răcire a gazelor după
fiecare treaptă de comprimare (lucru nefigurat în figura de mai sus).
10.1.3 Scheme cu două circuite termice
Ideea de bază a acestei scheme este de a restrânge cât mai mult aria de
contaminare radioactivă şi de a crea condiţii optime de securitate nucleară.

La schemele termice cu două circuite, reactorul poate avea agenţi de răcire
diferiţi: apă, apă grea, gaze sau lichide organice. Schimbătorul de căldură,
denumit generator de abur este elementul care desparte centrala nucleară în
două:
• partea nucleară (sistemul nuclear), având nivele de radiaţii ridicate, ceea ce
presupune o protecţie biologică a instalaţiilor care nu sunt accesibile în
exploatare;
• partea convenţională, compusă din circuitul termic secundar abur-apă, lipsit
de pericol de radiaţii.
Nivelul de presiune şi de temperatură în circuitul secundar depinde de tipul

reactorului şi de agentul de răcire primar. În cazul agentului de răcire lichid
(centrale PWR sau PHWR), temperatura din reactor este limitată la
aproximativ 300°C iar încălzirea apei în reactor se face cu doar 15-30°C,
valoarea redusă fiind impusă de uniformitatea puterii de moderare şi a
condiţiilor de schimb de căldură.

Schema principială a unei centrale PWR cu două circuite termice se prezintă
în figura 10.6.
Fig. 10.6 Schemă termică de CNE cu două circuite: 1 – reactor; 2 – generator de abur; 3 – pompă
sau suflantă; 4 – circuitul secundar; 5 – vas de menţinere a presiunii în circuitul primar.
Circulaţia apei în circuitul primar se asigură cu pompele 3, iar nivelul de
presiune (100-200 bar) cu ajutorul unui rezervor tampon 5 , cu pernă de aer,
căruia i se reglează temperatura prin încălzire electrică sau prin răcire cu apă,
după cum se poate vedea din figura 10.6.
Circuitul secundar 4 este cu abur saturat, cu presiuni de 38-50 bar,

determinată de nivelul de temperatură din generatorul de abur. Folosirea
schemei cu abur saturat impune ca şi la schema cu un circuit uscarea
aburului în turbină prin separator mecanic şi reîncălzire cu abur viu.
Ca şi în cazul schemelor cu un singur circuit şi aici se poate aplica

supraîncălzirea în reactor (Beloiarsk - Rusia) sau cu combustibil clasic (Indian
Point – SUA). Centralele nucleare cu apă sub presiune formează la ora
actuală în lume obiectul celor mai multe aplicaţii, cu puteri electrice până la
1230 MW , iar la cele PHWR de 750 MW. Puterile unitare relativ reduse se
justifică prin dificultăţile de realizare a vasului de presiune, iar în cazul celor
PHWR şi prin utilizarea unui combustibil inferior, uraniul natural.

Această schemă, cu două circuite, se aplică şi la centralele nuclearo-electrice
CANDU (CANadium Deuterium Uranium), care folosesc drept combustibil
uraniu natural, implementata şi la noi în ţară, reactor care va fi prezentat mai
în detaliu.
În cazul agentului de răcire gazos, circuitul primar al reactorului are diferenţe

mari de temperatură între intrare şi ieşire (150-250°C la GCR şi 300-350°C la
AGR), deoarece caracteristicile moderatorului (grafit) sunt puţin influenţate de
nivelul de temperatură. Temperatura maximă a gazului de răcire este mai
ridicată decât la reactoarele răcite cu apă (400°C>350°C) şi permite
dezvoltarea unui circuit termic similar cu cel de la centralele termoelectrice
convenţionale (fig. 10.7).
La reactoarele AGR şi HTGR, ciclul poate fi chiar cu supraîncălzire

intermediară, ca la centralele termoelectrice clasice, după cum se arată în
figura 10.7. Acest lucru implică construcţia generatorului de abur din două sau
mai multe corpuri.

Agentul de răcire este de regulă, heliul. Pentru a recircula He în circuitul
primar se utilizează suflante antrenate cu turbine cu abur, alimentate cu abur
după destinderea acestuia în corpul de înaltă presiune. Ele pot fi cu
contrapresiune când se leagă în serie cu supraîncălzitorul intermediar, sau cu
condensaţie, când se leagă în derivaţie şi necesită condensator separat (fig.
10.7).
Fig. 10.7 Ciclul cu

supraîncălzire intermediară
pentru un reactor tip AGR: 1 –
reactor; 2 – generator de abur;
3 – supraîncălzitor intermediar;
4 – turbina; 5 – suflanta; 6 –
turbina de antrenare a
suflantei.

10.1.4 Scheme cu trei circuite termice
Acest tip de schemă (fig 10.8) se aplică în cazul utilizării reactoarelor cu

neutroni rapizi, reactoare care se caracterizează prin densităţi termice în zona
activă cu mult mai mari decât în cazul reactorului termic. Pentru evacuarea
căldurii se folosesc săruri sau metale topite.
Pentru evitarea unui posibil contact între mediul radioactiv din circuitul primar
şi apa din circuitul termic al centralei se foloseşte un circuit intermediar cu
sodiu topit sau amestec eutectic Na-K. Pentru evitarea contactului Na-H2O,
generatorul de abur din circuitul secundar are o construcţie specială folosind
în acest sens pereţii dubli, în spaţiul dintre ei circulând un fluid intermediar
(mercur sau lichide organice).

Fig. 10.8 Schema de principiu a unei CNE cu trei circuite: 1 – reactor nuclear; 2 – schimbător de
căldură Na-NaK; 3 – generator de abur; 4 – turbină de abur; 5 – generator electric; 6 – condensator;
7 – pompă de condens; 8,9 – pompe magnetohidrodinamice pentru vehicularea metalelor topite.

Instalații specifice centralelor nucleare
Deşi în principiu căldura extrasă din reactor se utilizează la producerea de
energie electrică printr-un ciclu termodinamic clasic, apar unele diferenţe
specifice la realizarea instalaţiilor circuitului termic.
După cum s-a putut constata, în principiu, ansamblul instalaţiilor unor CNE
este format din două sisteme:
• un sistem nuclear (reactorul nuclear de fisiune, circuitul primar, instalaţiile
anexe ale acestora);
• un sistem convenţional de producere a energiei electrice (grupul electrogen,
circuitul termic, circuitul de răcire etc.).
În continuare se vor prezenta câteva instalaţii specifice ale CNE, atât pentru
partea nucleară cât şi pentru partea convenţională. Astfel, la CNE cu două
trepte apare un nou element - generatorul de abur, care separă circuitul
primar, puternic contaminat radioactiv al centralei, de circuitul secundar,
circuitul clasic al unei CTE cu abur.

De asemenea, la prezentarea circuitului termic al centralelor nuclearo-
electrice, alături de generatorul de abur au mai putut fi observate şi alte
dispozitive specifice: separatorul mecanic de picături şi instalaţia pentru
decontaminarea radioactivă a condensatului amplasată imediat după
condensator.
Generatorul de abur este un schimbător de căldură de tip vaporizator prin

care se transferă căldura din circuitul primar al reactorului în circuitul
secundar. El face parte din structura circuitului primar al CNE cu două circuite
termice. El îndeplineşte rolul cazanului din CTE convenţionale.
Generatoarele de abur pot fi clasificate după:

• tipul constructiv, în generatoare verticale şi orizontale;
• configuraţia fascicolului de ţevi al suprafeţei de schimb de căldură, în
generatoare cu ţevi drepte sau în formă de U;

• natura agentului primar, în generatoare cu apă obişnuită, apă grea, metale
lichide sau cu gaze.
În figura 10.9 se prezintă o secţiune printr-un generator de abur vertical, cu

ţevi în formă de U, specifice centralelor nuclearoelectrice PWR şi PHWR.
Fig. 10.9 Schema circuitului primar la o CNE cu apă sub presiune

În figura 10.10 se prezintă o secţiune printr-un generator de abur orizontal, cu
ţevi în formă de U, utilizat la reactoare răcite cu gaz.
Fig. 10.10 Generator de abur cu agent primar gaze: 1 – ţevi cu aripioare; 2 – placă suport

La aceste tipuri de generatoare de abur, pentru mărirea suprafeţei de schimb
de căldură, pe partea gazului, se utilizează ţevi cu aripioare.
10.2.2 Turbine cu abur folosite în CNE
De o realizare specială sunt şi turbinele centralelor nuclearo-electrice.

Particularitatea lor este impusă de parametrii reduşi ai aburului şi, în
consecinţă volume specifice foarte mari (duble faţă de instalaţiile clasice).
Acest lucru implică realizarea turbinelor cu mai multe corpuri de joasă
presiune şi fiecare din ele cu două fluxuri de abur, ca în figura 10.11.
Fig. 10.11 Mod de realizare a turbinelor cu abur pentru CNE.

10.2.3 Instalaţii de securitate nucleară
În funcţionare, sistemul nuclear al CNE înmagazinează o cantitate importantă

de energie mecanică (fluid sub presiune), termică şi radioactivă.
Orice accident în partea nucleară poate elibera radioactivitate care dacă nu

este reţinută prin mijloace speciale poate afecta mediul înconjurător în spaţiu
şi timp prin efecte imediate şi de durată (efecte de iradiere cumulative), mai
ales asupra ţesuturilor vii.
Mijloacele de limitare a consecinţelor accidentelor nucleare se clasifică în:

• măsuri intrinseci: reactor cu coeficient de radioactivitate negativ – deci care
se opreşte de la sine în cazul lipsei de control, inventar de radioactivitate cât
mai redus;
• căi naturale: difuzia atmosferică şi depunerea aerosolilor activi, existenţa
unor distanţe de siguranţă faţă de centrele populate;

• măsuri de siguranţă inginereşti: prevenirea pericolului de topire a zonei
active a reactorului, prin răcirea specială a reactorului în caz de avarie;
eliminarea controlată a produselor de fisiune prin filtrare şi spălare; reducerea
presiunii din reactor cu scopul de a reduce viteza de infiltrare a produselor
radioactive în mediul exterior; bariere în jurul circuitului primar.
Măsurile de siguranţă inginereşti trebuie să răspundă următoarelor criterii:

• funcţionarea lor sigură trebuie concepută şi încercată pentru toate situaţiile
credibile de accident;
• funcţionarea lor trebuie să fie posibilă şi pentru situaţii neprevăzute, ivite
după declanşarea accidentului;
• asigurarea întreţinerii capacităţii de funcţionare şi verificarea repetată în timp
a acesteia prin încercări; redondanţă spaţială, prin trasee distanţate între ele
şi redondanţă structurală, prin natura diferită a acţionărilor de rezervă (de
exemplu acţionare electrică, dublată de o acţionare pneumatică).

Aceste măsuri au următoarele condiţii speciale de lucru:
• nu contribuie la funcţionarea normală;
• se face apel foarte rar la funcţionarea lor;
• acţionarea falsă are consecinţe economice importante.
Din mulţimea accidentelor imaginabile, se defineşte ca accident maxim

credibil AMC, cel care prin efectele radioactive asupra mediului ambiant nu
poate fi plauzibil depăşit pe durata vieţii centralei. Accidentul AMC poate fi
consecinţa unui defect de instalaţie, unui defect de sistem de măsură şi
control sau a unei erori umane.
La reactoarele răcite cu apă se consideră AMC pierderea accidentală a

presiunii prin ruperea circuitului primar. La reactoarele PWR, această rupere
se consideră că are loc pe o conductă principală pe traseul reactor-generator
de abur - pompă-reactor, iar la reactoarele BWR ruperea conductelor
principale de abur sau de alimentare cu apă a reactorului.

Principala măsură inginerească de securitate nucleară faţă de mediul ambiant
este realizarea unei bariere în jurul circuitului primar denumită anvelopă sau
container general.
Această anvelopă îndeplineşte trei funcţiuni:

• rezistenţă mecanică la presiunea şi temperatura AMC, simultan cu sarcinile
gravitaţionale, climatice şi seismice, precum şi la acţiunea unor proiectile din
interior sau exterior;
• etanşeitate (se admite o pierdere de conţinut sub 1% în 24 ore la presiunea
şi temperatura AMC);
• ecranare contra radiaţiilor.
În centralele nuclearo-electrice se acordă o atenţie deosebită măsurilor de

protecţie antiradiaţie din diferitele zone ale centralei. În figura 10.12 sunt
prezentate schematizat diversele incinte şi ecrane utilizate. Este posibil ca la
o centrală nuclearo-electrică, datorită măsurilor de protecţie luate, nivelul de
radiaţie măsurat să fie mai mic ca la o centrală termoelectrică pe cărbuni,
aceştia având de regulă o radioactivitate foarte ridicată.
1
2
3
5
6
Fig. 10.12 Ecranele de protecţie ale reactorului: 1-ecran biologic secundar; 2-capac; 3-ecran
biologic primar; 4-vas de presiune; 5-reflector; 6- acţionarea barelor de reglare; 7-pereţi intermediari
de ecranare; 8-generator de abur; 9- pompă; 10-circuite auxiliare.

Vasul de presiune al reactorului care închide în interior zona activă este
separat de exterior printr-un ecran biologic primar 3. Are grosimea de câţiva
metri şi se realizează din apă sau beton armat. În circuitele de răcire mai
există radioactivitate aşa încât se prevede şi un al doilea ecran, ecranul
biologic secundar 1, realizat cu pereţi de o grosime mult mai mică. La unele
centrale construcţia anvelopei are formă sferică.
O atenţie specială trebuie acordată transportului şi depozitării combustibilului

nuclear în centralele nuclearo-electrice. Trebuie împiedicată posibilitatea
acumulării masei critice de uraniu. Cu excepţia primei încărcări, rezerva de
combustibil este mult mai mică decât masa critică. În continuare, încărcarea
are loc periodic la CNE cu uraniu îmbogăţit şi în mod continuu la CNE cu
uraniu natural. Încărcarea periodică este simplă, se face cu reactorul oprit
prin inundarea cu apă a spaţiului din interiorul ecranului biologic primar.
Încărcarea continuă necesită instalaţii de manipulare a combustibilului mult
mai complexe.

Depozitarea barelor de combustibil nuclear se face de regulă în bazine
realizate din beton armat, fiind acoperite cu un strat de apă de grosime 5-6 m.
Transportul lor se face în containere de plumb, foarte grele, 50 t faţă de 2-3 t
bare transportate şi este foarte scump.
Modul în care se face manipularea combustibilului nuclear depinde de tipul

combustibilului. Astfel la CNE cu uraniu natural are loc încărcarea şi
descărcarea continuă a combustibilului natural în mers cu maşini de
încărcare descărcare (roboţi) foarte sofisticate. La CNE funcţionând cu uraniu
îmbogăţit, moderate şi răcite cu apă uşoară, nu mai e necesară prezenţa
maşinilor de încărcare - descărcare. În acest caz după coborârea presiunii în
reactor şi demontarea capacului, barele uzate sunt extrase cu un pod rulant şi
cufundate în apă într-un depozit tampon.
O problemă deloc neglijabilă este depozitarea deşeurilor radioactive. În

reactor combustibilul nuclear este ars, adică are loc reacţia de fisiune în lanţ.
Parte din produsele de fisiune sunt intens radioactive.

Când combustibilul iradiat este scos din reactor el conţine U235 neconsumat,
produse de fisiune Pu239 şi alte elemente grele. El generează căldură şi este
radioactiv. Este plasat în bazine cu apă în vederea răcirii. După ce s-a răcit
suficient, combustibilul poate fi dizolvat şi reprocesat în vederea extragerii
uraniului şi plutoniului nefolosit. Aceste materiale pot apoi fi reintroduse în noi
elemente combustibile şi reciclate în reactor. Se disting trei cicluri de
combustibil:
• ciclul unic, în care combustibilul iradiat nu este reciclat ci stocat în bazine
până când este tratat ca deşeu radioactiv (vitrifiat) şi dus definitiv în depozite
geologice subpământene;
• reciclare în reactoare termice. Combustibilul iradiat este reprocesat în uzine
de reprocesare, după care uraniul şi plutoniul recuperat este dus la fabricile
de combustibil nuclear;
• reciclare în reactori rapizi reproducători. Aici are loc şi producerea de
plutoniu pe baza U238 din combustibilul iradiat.
Toate aceste tipuri de reciclări necesită instalaţii de stocare şi transport a Pu

separat până este cerut de la reciclare.
Din acest punct de vedere sistemul internaţional de garanţii cerut de AIEA
(Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică cu sediul la Viena) prevede
amplasarea uzinelor de reprocesare şi fabricare a combustibilului în acelaşi
loc pentru a preîntâmpina proliferarea armelor nucleare.

Centrala nucleară
CANDU - 600
Curs 11

CUPRINS
11.1 Reactorul nuclear de tip CANDU-600
11.2 Alimentarea cu combustibil a reactorului CANDU-600
11.3 Circuitul primar al centralei CANDU-600
11.4 Sistemul de moderare CANDU
11.5 Sistemul automat al reactivității (SAR)
11.6 Sistemele de protecție ale reactorului CANDU

Centrale nucleară CANDU - 600
Acest tip de centrală, de
provenienţă canadiană, este
implementat şi la noi în ţară,
la centrala nuclearo –
electrică de la Cernavodă.
Din acest motiv construcţia
ei va fi prezentată în
continuare mai detaliat.
În figura 11.1 se prezintă

principalele părţi
componente ale centralei
nucleare CANDU-600.
Fig. 11.1 Structura unei centrale

nucleare de tip CANDU-600

11.1 Reactorul nuclear de tip CANDU-600
Reactorul nuclear CANDU-600 are forma unui cilindru orizontal de 6x8 m

lungime, confecţionat din tablă de oţel inoxidabil subţire, pentru că lucrează la
presiuni interne scăzute (p<2 bar), iar temperatura moderatorului conţinut în
vas nu depăşeşte 850C. Vasul exterior, denumit şi calandria, are extremităţile
obturate cu ajutorul protecţiilor de capăt. O astfel de protecţie este alcătuită
din două plăci sub formă de disc fabricate din tablă din oţel inoxidabil. În
spaţiul dintre cele două plăci sub formă de disc se introduc bile de oţel şi apă.
Vasul calandria este străbătut axial de 380 tuburi de presiune, care fac parte
din sistemul primar de transport al căldurii, ele fiind parcurse de agentul de
răcire; tot în interiorul lor sunt introduse şi elementele de combustibil.
La partea superioară a reactorului sunt prevăzute 87 treceri necesare

dispozitivelor de control a reactivităţii. Pe partea laterală sunt prevăzute 15
penetraţii necesare injectării unor otrăvuri lichide în moderator, utilizate fie
pentru modificarea reactivităţii reactorului, fie pentru oprirea lui.

În figura 11.2 se prezintă principial construcţia unui astfel de reactor.
Fig. 11.2 Construcţia unui

reactor CANDU-600: 1 –
conducta de abur viu; 2 –
presurizor; 3 – generator de
abur; 4 – pompă circuit
primar; 5 – vas calandria; 6 –
combustibil nuclear; 7 –
canal calandria; 8 – pompa
moderatorului; 9 –
schimbătorul de căldură al
moderatorului; 10 – MID,
maşină de încărcare -
descărcare combustibil.

11.2 Alimentarea cu combustibil a reactorului CANDU-600
Reactorul CANDU utilizează uraniul natural drept combustibil sub formă de

pastile de UO2 (pulbere sinterizată).
Reactorul CANDU realizează o ardere economică a combustibilului,

atingându-se grade de ardere de 6500…7500 MW/(zi şi to de uraniu), în
condiţiile unui exces de reactivitate.
Alegerea uraniului natural drept combustibil pentru reactoarele ce se

implementează la noi în ţară este o opţiune politică ce vizează asigurarea
combustibilului exclusiv din rezervele interne, ceea ce asigură o oarecare
independenţă energetică.
Reactoarele CANDU pot fi convertite să funcţioneze şi cu uraniu uşor

îmbogăţit.

La reactoarele CANDU, o casetă de combustibil conţine 37 elemente de
combustibil. Casetele de combustibil se introduc într-un tub de înaltă
presiune, tubul de forţă. În cazul reactorului CANDU există 380 de asemenea
tuburi, în fiecare tub introducându-se 12 casete de combustibil.
Tuburile de înaltă presiune se introduc la rândul lor în alte tuburi de diametru

mai mare, tuburi calandria şi care este dimensionat să reziste la presiuni
scăzute, presiunea moderatorului. Tubul de presiune şi tubul calandria
realizează un ansamblu numit canal tehnologic. Între cele două tuburi
concentrice, circulă CO2, un gaz cu rol de izolant termic, în scopul reducerii
puterii termice, cedate de circuitul primar moderatorului.
Tuburile calandria sunt dispuse după o reţea pătratică cu pasul p=285,75

mm, fiind fixate la capete în plăcile protecţiilor de capăt. Tubul are o lungime
de circa 8 m , dar cu fitingurile terminale ajunge la o lungime de circa 10 m.

Introducerea şi scoaterea casetelor de combustibil în canalul tehnologic se
face cu ajutorul unor roboţi specializaţi, numiţi maşini de încărcare-
descărcare (MID). Încărcarea şi descărcarea are loc în mod continuu, cu
reactorul în funcţiune.
Reactoarele CANDU sunt prevăzute cu două MID-uri, câte unul pe fiecare

faţă a vasului calandria, fiecare având posibilitatea să se deplaseze în
coordonate x-y, putând deservi oricare canal tehnologic. În timpul acestei
operaţii, una din MID preia combustibil proaspăt din depozit, se deplasează şi
se poziţionează în dreptul canalului de realimentat. Cea de a doua MID se
poziţionează la celălalt capăt al canalului tehnologic, după care se efectuează
egalizarea presiunii din canal cu presiunea din cele două casete ale MID.
În timp ce o MID împinge un fascicol de combustibil proaspăt pe canal, în

aceeaşi direcţie cu fluxul de agent de răcire, la partea cealaltă a canalului,
fascicolul uzat este preluat de cea de a doua MID. Pe urmă cele două MID se
decuplează de la tubul de presiune, redându-i acestuia etanşeitatea.

Combustibilul uzat se depozitează în băile de stocare aflate în exteriorul
clădirii reactorului. Acestea funcţionează ca băi de calmare şi sunt
dimensionate să preia, în caz de urgenţă, întreaga cantitate de combustibil
din reactor.
Operaţiile de încărcare-descărcare sunt complet automatizate, sunt conduse

cu un calculator de proces, dar permite de asemenea şi intervenţia manuală a
operatorului.
10.3 Circuitul primar al centralei CANDU-600
Din figura 11.2 se poate vedea şi configuraţia circuitului termic primar al

centralei CANDU-600. Se utilizează ca agent de răcire apă grea. Acest lucru
este determinat de faptul că, combustibilul nuclear fiind uraniul natural,
agentul de răcire trebuie să aibă o secţiune mică de absorbţie a neutronilor
termici, condiţie bine îndeplinită de apa grea.

Centrala CANDU are o schemă termică cu două circuite şi anume circuitul
primar prin care circulă agentul de răcire (sistemul primar de transport al
căldurii) şi circuitul secundar (circuitul agentului de lucru) prin care circulă
apă-abur; cuplarea acestor circuite se face prin intermediul generatorilor de
vapori.
Componentele principale ale acestui circuit sunt:

• 380 canale tehnologice;
• 4 electropompe principale;
• 1 vas presurizor;
• 4 generatori de vapori.
Agentul de răcire aflat la presiune înaltă 113…130 bar, preia din reactor
căldura produsă prin reacţia de fisiune a combustibilului nuclear şi o
transportă spre cei 4 generatori de abur, care produc 3700 t/h abur saturat la
o presiune de 46 bar.

După cum se poate vedea şi în figura 11.2, circulaţia agentului de răcire prin
canalele tehnologice se face în contrasens prin tuburile alăturate pentru
uniformizarea câmpului de temperatură din zona activă. Debitul maxim de
agent de răcire printr-un canal tehnologic este de 24 kg/s, viteza de circulaţie
maximă a D2O fiind 12,2 m/s.
Circuitul primar este realizat din două bucle de circulaţie (2x50%), care
lucrează pe principiul a două bucle în opt; cele două bucle sunt complet
separate fizic din considerente de securitate nucleară (pe figura 11.2 s-a
prezentat numai o singură buclă cu doi generatori de abur). Fiecare buclă va
avea conectate câte 190 canale tehnologice pe ea, prin care va circula 50%
din debitul total de agent primar.
Dispunerea în formă de opt (simetrie stânga-dreapta şi sus-jos) are avantajul

că în eventualitatea defectării unei pompe principale de agent primar se
menţine circulaţia agentului de răcire în proporţie de 70% din debitul nominal,
permiţând funcţionarea reactorului la putere redusă.

Generatoarele de abur sunt în construcţie cilindrică, verticale, cu tuburi în
formă de U. În partea superioară a generatorului de abur se află un
recuperator intern de umiditate.
Apa grea se răceşte în ţevile în formă de U ale generatorului de abur, de la

3090C la 2660C.
Un element important al circuitului primar este vasul presurizor. Acesta este

conectat pe bucla caldă a circuitului de răcire, deci la ieşirea din reactor. El
are rolul de a regla presiunea din circuitul primar. Reglarea presiunii se
bazează pe vaporizarea D2O din presurizor cu ajutorul unei rezistenţe
electrice. Se creează astfel o pernă de vapori de D2O care exercită o apăsare
asupra D2O lichid din circuitul primar, compensând astfel o eventuală scădere
a presiunii. Pentru compensarea unei creşteri a presiunii vaporii de D2O sunt
condensaţi, micşorându-se astfel apăsarea lor asupra D2O din circuitul
primar.

În circuitul primar mai sunt prevăzute două sisteme de răcire pentru oprire
independente, câte unul la fiecare capăt al reactorului, cu rolul de a evacua
căldura din reactor în cazul unei opriri a acestuia.
În circuitul primar, din considerente de siguranţă nu s-a prevăzut nici o vană.
11.4 Sistemul de moderare CANDU
Drept moderator, centralele de tip CANDU folosesc apa grea, fapt impus de
utilizarea drept combustibil a uraniului natural.
Sistemul de moderare cuprinde următoarele circuite:

• circuitul principal al moderatorului;
• circuitul de acoperire cu gaz;
• circuitul de purificare;
• circuitul de colectare a pierderilor de apă grea;
• circuitul de prelevare a probelor de moderator.

Circuitul principal al moderatorului are rolul de a evacua în mod continuu o
căldură de cca. 120 MWt şi de a menţine constant atât nivelul apei grele
(moderator) în vasul calandria, cât şi temperatura acesteia (Fig. 11.3).
Acest circuit cuprinde pompe conectate în paralel care asigură circulaţia apei
grele (două pompe cu capacitatea 100% şi două pompe cu capacitatea 50%)
prin schimbătoare de căldură răcite cu apă uşoară. Schema este elastică,
permiţând funcţionarea oricărei pompe cu oricare schimbător de căldură. La
avarierea unui schimbător de căldură se asigură 70% din capacitatea de
răcire a sistemului.
Circuitul de acoperire cu gaz foloseşte heliul pentru umplerea spaţiului liber

din partea superioară a vasului calandria. Heliul este folosit drept gaz de
acoperire, întrucât este inert din punct de vedere chimic şi nu poate fi activat
prin radiaţii.
Prin radioliza apei grele de moderare, apar elemente de oxigen, deuteriu şi

hidrogen, care prin recombinare pot să producă explozii.
Gazul de acoperire previne acumularea acestor gaze, înlesnind recombinarea
catalitică a acestora şi formarea de apă grea. Astfel, concentraţiile acestor
gaze se menţin în permanenţă sub nivelul maxim admis. Acest sistem conţine
un rezervor de gaz, două compresoare şi două unităţi de recombinare
funcţionând în paralel, din motiv de siguranţă în funcţionare, care formează
un circuit de circulaţie a gazului de acoperire.
Fig. 11.3 Circuitul principal
moderator al reactorului
CANDU: C – compresor; UR
– unitate de recombinare a
deuteriului şi oxigenului; P –
pompă.

11.5 Sistemul automat al reactivităţii (SAR)
Acest sistem menţine în mod automat puterea reactorului la nivele constante

în stări staţionare ale acestuia şi efectuează trecerea de la o stare staţionară
la alta cu anumite viteze de variaţie admisibile.
Funcţionarea acestui sistem presupune măsurători de flux de neutroni, de

putere termică, dispozitive de variaţie a reactivităţii (elementele de execuţie
ale sistemului) şi un set de trei calculatoare de proces cu un set de programe
care îndeplinesc următoarele funcţii:
• supraveghează şi controlează puterea reactorului pentru a o aduce la
valoarea prescrisă;
• supraveghează şi controlează distribuţia de flux de neutroni din întregul
volum al reactorului;
• supraveghează parametrii importanţi ai reactorului şi reduce puterea
acestuia cu viteze admisibile, dacă oricare din parametrii a depăşit limita
admisă.

Pentru a putea controla puterea reactorului şi a elimina deviaţiile locale de
flux neutronic, sistemul automat al reactivităţii dispune de sistemul de
măsurare din interiorul vasului calandria.
În domeniul de valori ridicate ale puterii (pe ultima decadă a puterii

reactorului), aprecierea acesteia se face cu ajutorul detectoarelor de flux de
neutroni autoalimentate din platină, amplasate în vasul calandria; valoarea
astfel determinată se ajustează în raport cu măsurătorile de putere termică şi
măsurătorile efectuate de detectoarele de flux neutronic, autoalimentate şi
realizate pe bază de vanadiu.
În domeniul valorilor scăzute ale puterii, aprecierea acesteia se face cu

ajutorul unor camere de ionizare.
Variaţia reactivităţii şi a configuraţiei momentane a fluxului de neutroni se face

cu ajutorul reglajului zonal cu apă uşoară, absorberi mecanici, ajustori şi
injectare în moderator de substanţe absorbante de neutroni.

Reglajul zonal cu apă uşoară se realizează cu ajutorul unor tuburi ce conţin
apă uşoară demineralizată, poziţionate vertical în fiecare din cele 14 zone ale
reactorului.
Absorberii mecanici (barele de reglaj), în număr de 4, sunt montaţi deasupra

reactorului şi pot fi introduşi sau scoşi din vasul calandria cu viteze variabile
sau introduşi rapid prin deblocarea sistemelor de prindere.
Ajustorii sunt bare absorbante de neutroni (21 buc), montate vertical, care în
mod normal sunt introduse complet în vasul calandria, pentru aplatizarea
vârfului fluxului de neutroni, asigurând în acest fel o ardere mai uniformă a
combustibilului nuclear. Aceste bare ajustoare sunt acţionate în grupe, cea
mai mare grupă fiind alcătuită din 5 bare ajustoare.
Modificarea reactivităţii se poate face şi prin injectarea de substanţe

absorbante de neutroni în moderator, cum ar fi borul sau gadoliniul.
Introducerea şi separarea acestor substanţe în moderator este controlată de
operator.
11.6 Sistemele de protecţie ale reactorului CANDU
Sunt prevăzute două sisteme de oprire la avarie, capabile, fiecare să

oprească reactorul în caz de avarie. Aceste sisteme sunt independente unul
faţă de celălalt atât funcţional cât şi fizic.
Principala metodă de oprire rapidă a reactorului în caz de avarie este

acţionarea dispozitivului care înlesneşte căderea liberă în reactor a
elementelor solide absorbante de neutroni.
Conceptul de securitate CANDU, constă în triplarea canalelor de măsură a

fiecărui parametru fizic şi iniţierea acţiunilor de protecţie când două din trei
canale indică intrarea în zona de avarie a unui parametru.
Parametrii principali care pot iniţia starea de avarie sunt:
• valoarea ridicată a puterii neutronice;
• valoarea scăzută a debitului agentului de răcire;
• valoarea ridicată a presiunii în circuitele de transport căldură;
• valoarea ridicată a vitezei de variaţie a logaritmului puterii neutronice;
• valoarea ridicată a presiunii în interiorul anvelopei;
• valoarea scăzută a nivelului în generatoarele de abur;
• valoarea scăzută a nivelului în vasul presurizor.
A doua metodă de oprire rapidă a reactorului constă în injectarea rapidă în

moderator de substanţe absorbante de neutroni (soluţie concentrată de nitrat
de gadoliniu) prin tuburi orizontale care pătrund printr-o parte a vasului
calandria şi se termină cu duze în moderator.
Aparatura de măsură şi sesizare a stărilor de avarie este separată de oricare

alt sistem fizic din reactor.
Există şi un sistem de protecţie post-avarie, el are rolul de a îndepărta

căldura care se mai produce pe timpul opririi şi respectiv după oprirea
reactorului. El poartă denumirea de sistem de răcire rapidă a reactorului
(Emergency Core Cooling System – ECCS). Acest sistem intră în funcţiune
când presiunea agentului de răcire în circuitul primar scade sub valoarea de
55 bar.
Protecţia biologică a sistemului nuclear este realizată cu o anvelopă din beton
pretensionat, căptuşită cu un strat din material plastic.

Amenajările centralelor
hidroelectrice (CHE)
Curs 11

CUPRINS
12.1 Energia hidraulică
12.2 Amenajările CHE
12.2.1 Scopul amenajărilor hidroelectrice
12.2.2 Scheme de amenajare a CHE pe firul apei
12.2.3 Scheme de amenajare a CHE în derivație
12.2.4. Amenajările CHE cu acumulare prin pompare (CHEAP)

Amenajările centralelor hidroelectrice
12.1 Energia hidraulică
Centralele hidroelectrice (CHE) utilizează ca resurse energetice primare

căderile de apă naturale sau artificiale sau mareele, valurile şi presiunea
osmotică, transformând energia hidraulică a acestora în energie electrică prin
forma intermediară de energie mecanică.
Majoritatea centralelor hidroelectrice construite până în prezent folosesc

energia hidraulică a cursurilor de apă, aşa că în cele ce urmează ne vom
referi mai mult la acestea. În figura 12.1 este prezentată o secţiune
longitudinală printr-o porţiune a unui curs de apă.
Pe porţiunea AB a acestui curs de apă considerăm că debitul se păstrează

constant. În raport cu sistemul de referinţă adoptat, energia hidraulică totală a
cantităţii de apă m care se scurge printr-o secţiune transversală a cursului de
apă în timpul t se determină ca suma dintre energia potenţială şi cinetică
corespunzătoare:

Fig. 12.1 Secţiune longitudinală printr-o porţiune a unui curs de apă.
𝑚 ∙ 𝑣𝐴2
𝐸𝐴 = 𝑚 ∙ 𝑔 ∙ ℎ𝐴 +
2
𝑚 ∙ 𝑣𝐵2
𝐸𝐵 = 𝑚 ∙ 𝑔 ∙ ℎ𝐵 +
2
unde vA şi vB sunt vitezele apei în punctul A respectiv B, iar hA şi hB, sunt
înălţimile apei deasupra unui nivel de referinţă, de exemplu nivelul mării.

Energia hidraulică totală, dezvoltată de cantitatea de apă m, curgând între
două puncte situate la distanta l şi o diferenţă de nivel h este:
𝑣𝐴2 − 𝑣𝐵2
𝐸𝐴𝐵 = 𝐸𝐴 − 𝐸𝐵 = 𝑚 ∙ 𝑔 ∙ ℎ + = 𝑚 ∙ 𝑔 ∙ ℎ + ℎ𝑑
2∙𝑔
unde h=hA-hB.. La centralele hidroelectrice cu cădere mare, diferenţa de nivel

h este cu mult mai mare decât diferenţa de înălţime dinamică hd:
𝑣𝐴2 − 𝑣𝐵2
ℎ≫
2∙𝑔
astfel încât diferenţa de energie cinetică poate fi neglijată. În acest caz:
𝐸𝐴𝐵 ≈ 𝑚 ∙ 𝑔 ∙ ℎ
Puterea hidraulică teoretică sau potenţialul hidroenergetic teoretic al căderii

de apă este dată de relaţia:
𝐸 𝑚∙𝑔∙ℎ 𝜌∙𝑉∙𝑔∙ℎ
𝑃𝐴𝐵 = = = = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ 𝐷 ∙ ℎ [W]
𝑡 𝑡 𝑡
unde D este debitul cursului de apă în m3/s iar h este căderea de apă în m.
Dacă se ţine cont că densitatea apei este ρ = 1000 kg / m3 şi acceleraţia
gravitaţională g = 9,8 m / s2, atunci se poate scrie:
𝑃 = 9,8 ∙ 𝐷 ∙ ℎ 𝑘𝑊
Energia maximă teoretică ce poate fi furnizată de sectorul considerat este:
𝐸 = 8760 ∙ 9,81 ∙ 𝐷𝑚𝑒𝑑 ∙ ℎ ∙ 𝜂𝑡𝑜𝑡 = 8600 ∙ 𝐷𝑚𝑒𝑑 ∙ ℎ ∙ 𝜂𝑡𝑜𝑡 𝑘𝑊ℎ/𝑎𝑛
unde Dmed – reprezintă debitul mediu anual al cursului de apă în m3/s; h –

este căderea de apă în m, iar ηtot – este randamentul global al centralei în jur
de 90 – 95 % (85 – 92 % randamentul turbinei hidraulice, 95 – 97 %
randamentul generatorului şi în jur de 1 % consumul serviciilor interne.

Puterea hidraulică specifică, pl este dată de relaţia:
𝑃𝐴𝐵
𝑝𝑙 = 𝑘𝑊/𝑘𝑚
𝑙
În legătură cu un curs de râu se introduc următoarele noţiuni.
Potenţialul hidroenergetic teoretic, reprezintă resursele de energie

hidraulică fără a ţine seama de posibilităţile tehnice şi economice de
amenajare.
Potenţialul hidroenergetic amenajabil, corespunde producţiei de energie

real posibilă a tuturor amenajărilor hidroelectrice realizabile pe un anumit curs
de apă. El poate fi la rândul lui tehnic-amenajabil sau economic amenajabil.
Potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil reprezintă energia sau

puterea ce pot fi obţinute prin amenajarea unui curs de apă, el se calculează
pe baza unei scheme de amenajare.

Potenţialul hidroenergetic economic amenajabil reprezintă energia sau
puterea tuturor amenajărilor care se pot realiza în condiţii economice. Acest
potenţial este cel mai susceptibil de modificări, fiind influenţat de progresul
tehnologic în construcţia CHE, costul altor categorii de centrale, amplasarea
teritorială a surselor de energie primară etc.
Potenţialul tehnic efectiv amenajabil pe glob este de 15000 TWh / an cu o

medie mondială de 105000 kWh / km2. România dispune de un potenţial
hidroenergetic specific de 170000 kWh / km2, depăşind deci media mondială
cu mai mult de 60 %.
CHE au unele particularităţi faţă de alte tipuri de centrale electrice:

• sunt dependente de debitul de apă al râului, variabil în timp;
• sunt dependente de înălţimea căderii de apă;
• sunt dependente de configuraţia geografică a zonei şi de geologia ei, practic
fiecare centrală hidroelectrică este diferită de celelalte, nu există posibilităţi de
tipizare.

Debitul instalat în CHE este întotdeauna superior debitului mediu anual,
deoarece ele sunt în general proiectate ca centrale de vârf, datorită
posibilităţilor de pornire şi oprire uşoară.
12.2 Amenajările CHE
12.2.1 Scopul amenajărilor hidroelectrice
O amenajare hidroelectrică cuprinde mai multe construcţii speciale pentru

captarea, colectarea şi acumularea apei, pentru aducerea apei la turbină şi
pentru evacuarea acesteia după utilizare. Construcţia lor necesită investiţii
foarte mari, cel puţin dublu ca la o CTE, şi poate afecta de asemenea
interesele agricole, piscicole ş.a. atât în zona centralei cât şi în aval de
aceasta.
Debitul instalat în centralele hidroelectrice Di este întotdeauna superior

𝐷
debitului mediu anual. Raportul 𝐾 = 𝐷 𝑖 se numeşte coeficient de
𝑚
suprainstalare.
Acesta depinde de:
• rolul care se atribuie CHE în sistemul energetic;
• mărimea compensării prin acumulare.
Pentru determinarea coeficientului de suprainstalare optim şi alegerea lui sunt

necesare calcule tehnico – economice.
Scopul unei amenajări hidroelectrice este:

• de a asigura o cădere de apă cât mai mare;
• de a asigura un debit de apă cât mai mare;
• de a asigura conducerea apei spre turbine;
• de a uniformiza debitul de apă prin compensarea variaţiilor acestuia.
Din punct de vedere al căderii de apă centralele hidroelectrice pot fi:

• cu cădere de apă mică, h < 20 m;
• cu cădere de apă medie 20 m < h < 100 m;
• cu cădere de apă mare 100 m < h < 2000 m.

Sub raportul felului în care asigură regularizarea debitului natural al cursului
de apă, CHE pot fi:
• fără acumulare;
• cu acumulare mică, cu rol de compensare zilnică, săptămânală sau lunară;
• cu acumulare medie, cu rol de compensare sezonieră;
• cu acumulare mare cu rol de compensare anuală sau multianuală.
Acumularea apei râului poate fi legată exclusiv de un scop energetic sau

poate avea scopuri multiple precum apărare împotriva viiturilor, irigaţii,
regularizări de râuri, navigaţie, alimentări cu apă etc.
După modul de amplasare al centralei avem:

• CHE pe firul apei;
• CHE în derivaţie cu cursul natural al apei.

12.2.2 Scheme de amenajare a CHE
12.2.2.1 Scheme de amenajare a CHE pe firul apei
Amenajarea cuprinde un baraj care reţine apa unui râu şi o CHE amplasată
chiar în albia râului, în imediata apropiere a barajului, cu care poate forma
corp comun.
Amenajările CHE pe firul apei au următoarele caracteristici:

• căderea de apă este mică sau medie, înălţimea de cădere a apei este dată
exclusiv de ridicarea de nivel obţinută prin baraj;
• posibilităţile de acumulare sunt reduse, în unele situaţii acumularea este
practic nulă;
• coeficientul de suprainstalare este de obicei mare, în jur de 10;
• se folosesc în special pe cursuri de apă cu debite relativ mari;
• în exploatare sunt supuse unor variaţii mari de putere disponibilă, în funcţie
de nivelul apei din amonte de baraj.
În figura 12.2 este prezentată o schemă de amenajare a unei CHE pe firul

apei.
Fig. 12.2 CHE pe firul apei
Există şi CHE amplasate la piciorul barajului.
Faţă de axa barajului există posibilitatea amplasării centralelor în axa

barajului, la o extremitate a acestuia sau la ambele extremităţi câte una cum
e cazul CHE de la Porţile de fier I (una pentru România pe malul stâng al
Dunării şi una pentru Serbia pe malul drept al Dunării).
La noi în ţară astfel de centrale hidroelectrice sunt foarte răspândite.

O întâlnim la CHE de pe Dunăre de la Porţile de fier şi la zecile de centrale
hidroelectrice din aval de centralele mari, pe râurile: Bistriţa, Someş, Olt,
Argeş etc.
6.2.2.2 Scheme de amenajare a CHE în derivaţie
Realizarea derivaţiei de la cursul normal al râului se face în două scopuri: fie

pentru CHE de putere mică, când nu se utilizează tot debitul cursului de apă,
fie pentru CHE de putere mare în scopul măririi căderii de apă.
Coeficienţii de suprainstalare realizaţi sunt în jur de 4 – 5, ei nu sunt prea

mari deoarece aceste centrale au şi rolul de regularizare a debitelor, adică
lacurile de acumulare reţin apă în perioadele cu debite mari, preîntâmpinând
apariţia viiturilor, o consumă cu un debit mai mic decât cel maxim şi o redau
în perioadele secetoase, cu debite mai mici decât cel instalat.
Realizarea schemei este posibilă fie prin ridicarea nivelului amonte sau prin
coborârea nivelului aval.
Fig. 12.3 Amenajare CHE în derivaţie cu ridicarea nivelului amonte.

1-captarea şi priza de apă; 2-baraj; 3-canal de aducţiune; 4-castel de apă;
5-conducte forţate; 6-albia râului; 7-centrala electrică.
În figura 12.3 se prezintă schema unei CHE cu ridicarea nivelului amonte. La

acest tip de centrale, apele cursului de apă sunt deviate pe un traseu care are
o pantă mai mică decât panta naturală a râului, iar înălţimea (căderea) totală
a amenajării este suma dintre câştigul de înălţime obţinut pe traseul amenajat
şi înălţimea barajului.
Prin ridicarea nivelului amonte se înţelege mutarea barajului de lângă

centrală mult mai în amonte de centrală, pentru ridicarea nivelului amonte.
Căderea totală de apă htotal se compune din două componente: hB şi hnatural,
prima obţinută cu ajutorul barajului iar cea de a doua prin amenajarea unei
porţiuni a cursului râului şi depinde de panta naturală a râului.
Acest tip de amenajare este cu atât mai convenabilă cu cât panta

longitudinală a râului este mai mare, de aceea este potrivită pentru râuri de
munte cu pante mari şi debite mici.
O astfel de amenajare se poate vedea la noi în ţară la CHE Bicaz de pe râul

Bistriţa. Mai există şi alte tipuri de amenajări CHE în derivaţie, cu proprietăţi
asemănătoare.
În figura 12.4 este prezentată o amenajare CHE în derivaţie cu coborârea

nivelului aval. Prin coborârea nivelului aval se înţelege amplasarea centralei
electrice în subteran mult sub nivelul barajului, evacuarea apei din centrală
realizându-se prin o galerie de fugă cu pantă mică care readuce apa la
suprafaţă undeva în aval de centrală.

Fig. 12.4 Amenajare CHE cu coborârea nivelului aval: 1 – lac de acumulare; 2 – baraj; 3 – conductă
forţată (puţ forţat); 4 – CHE; 5 – galerie de acces; 6 – galerie de evacuare; 7 – albia râului.
Realizarea CHE în subteran are mai multe avantaje:

• creşterea căderii de apă;
• are o importanţă strategică;
• este la adăpost de condiţii dificile de climă (de exemplu temperaturile
scăzute de iarnă).

Astfel de amenajări sunt mult întâlnite în ţările nordice: Norvegia, Suedia;
pornind tocmai de la condiţiile deosebite de climă ale acestor ţări, de aceea
ele mai poartă denumirea de soluţia suedeză.
Mult mai utilizată este totuşi amenajarea CHE mixtă, o combinaţie între cele
două amenajări în derivaţie prezentate anterior. În acest caz, amenajarea
conţine o aducţiune, un castel de echilibru şi un puţ forţat prin care apa
ajunge în sala maşinilor amplasată în subteran. În acest caz diferenţa de nivel
la căderea apei este asigurată pe trei căi: prin baraj, prin ridicarea nivelului
amonte dar şi prin coborârea nivelului aval (figura 12.5).
Astfel de amenajări sunt întâlnite la noi în ţară la CHE Argeş şi CHE Mărişelu
de pe râul Someş. La aceasta din urmă, lacul de acumulare se află la Beliş,
castelul de echilibru se află în dreptul localităţii Mărişelu la 9 km în aval, apa
ajungând aici printr-o galerie de aducţiune cu pantă mică săpată în munte. De
aici apa este adusă la turbine, amplasate într-o centrală subterană la 100 m
sub nivelul albiei Someşului, căderea totală fiind de aproximativ 500 m.
Accesul în centrală este posibil prin o galerie de acces cu panta de 10%, deci
lungă de 1 km.
Fig. 12.5 Amenajare CHE în derivaţie cu schema mixtă: 1 – lac de acumulare;

2 – baraj; 3 – priza de apă; 4 – canal de aducţiune; 5 – castel de echilibru; 6 – puţ forţat;
7 – CHE; 8 – galerie de acces; 9 – canal de evacuare a apei din centrală; 10 – albia râului.
Evacuarea apei se face printr-o galerie de evacuare subterană, pe sub un alt

munte, la câţiva km în aval, la coada lacului CHE Tarniţa.
În practică se întâlneşte şi o mare diversitate de amenajări complexe:
• amenajarea unui bazin hidrografic, utilizând mai multe captări;
• amenajări cu trecerea apei dintr-un bazin hidrografic în altul;
• amenajarea integrală a unui curs de apă prin cascade de hidrocentrale.
În acest fel se asigură utilizarea de debite de apă ale afluenţilor râului

principal sau ale unor afluenţi care se varsă în râul principal în aval. În funcţie
de situaţie se pot realiza centrale hidroelectrice pe traseele de aducţiune sau
chiar mici staţii de pompare, dacă prin acest lucru se câştigă căderi mari de
apă. Astfel de amenajări se întâlnesc în zonele muntoase din Elveţia, Franţa,
Austria, dar şi în România în bazinul Lotrului şi Someşului.
12.2.3 Amenajările centralelor hidroelectrice cu acumulare prin pompare

(CHEAP)
Centralele hidroelectrice cu acumulări artificiale realizate prin pompare

(CHEAP) sunt rezultatul preocupării de acoperire a vârfurilor de sarcină în
sistemele energetice.
CHEAP utilizează energia electrică disponibilă în anumite perioade ale zilei

sau anului, pentru a pompa apa dintr-un rezervor inferior într-un-ul superior,
între care există o diferenţă de nivel, care reprezintă căderea statică a
CHEAP. De aici apa este turbinată şi se produce din nou energie electrică în
perioadele de sarcină maximă a consumului.
În acest fel se realizează o stocare a energiei electrice, din perioada când

aceasta este disponibilă, sub forma de energie potenţială a apei, pentru ca să
o producă din nou în perioadele când aceasta este deficitară în sistemul
energetic.
În figura 12.6 se prezintă cazul tipic al unei centrale hidroelectrice cu

pompare în circuit deschis.
La aceste amenajări întreaga cantitate de apă trecută prin turbine este

obţinută prin pompare. Staţia de pompare 1 preia apa din primul lac natural şi
o pompează până în lacul artificial aflat la înălţimea hp De aici apa este
adusă prin conducta forţată până la CHE amplasată mai jos cu înălţimea de
turbinare ht.

Fig. 12.6 Schema de amenajare cu pompare în circuit deschis: 1 – staţia de pompare; 2 – centrala
hidroelectrică; 3 – bazinul superior; HP – înălţimea de pompare; HT – înălţimea de turbinare.
Dacă notăm:
• ηt – randamentul total de funcţionare al CHE;
• ηp – randamentul de pompare;
energiile se pot scrie:

𝑄 ∙ 𝑔 ∙ ℎ𝑝
𝐸𝑡 = 𝑄 ∙ 𝑔 ∙ ℎ𝑡 ∙ 𝜂𝑡 și 𝐸𝑝 = ൘𝜂
𝑝
Pentru a realiza condiţia ca ET / EP > 1, trebuie ca:
ℎ𝑡 1
> = 1,4
ℎ𝑝 𝜂𝑡 ∙ 𝜂𝑝
O altă soluţie constructivă pentru amenajările CHEAP este cea cu circuit

închis, figura 12.7.
Acest tip de amenajare poate fi considerat cu acumulare prin pompaj pură,

amenajarea în circuit deschis mai purtând numele şi de CHE cu pompaj
secundar.
La acest tip de amenajare, conducta forţată se utilizează atât pentru turbinare

cât şi pentru pompare, din acest motiv turbinarea şi pomparea nu pot
funcţiona simultan ca la cele în circuit deschis.

Fig. 12.7 CHEAP în circuit deschis: 1 – bazin inferior;

2 – grupul pompă – turbină – motor – generator; 3 – bazin superior.
Dacă la CHEAP în circuit deschis se utilizau patru maşini energetice: motor,

pompă, turbină şi generator; la CHEAP în circuit închis se poate reduce
numărul maşinilor energetice la trei sau chiar la două, având în vedere că
turbina hidraulică poate funcţiona şi în regim de pompă prin modificarea
unghiului paletelor directoare, iar generatorul sincron trece uşor în regim de
motor sincron.

De această dată, înălţimea de turbinare este aproximativ egală cu cea de
pompare, aşa că randamentul global al CHEAP va fi limitat la:
𝐸𝑡
𝜂= = 𝜂𝑡 ∙ 𝜂𝑝 = 0,7
𝐸𝑝
Toate ţările avansate din punct de vedere economic: SUA, Japonia, Germania
etc. au astfel de centrale cu puteri totale de mii de MW. Ele folosesc căderi
mari de apă (mai mari de 200 m) pentru a fi necesare debite mai reduse.
Puterea unitară a agregatelor este cuprinsă între 100 şi 450 MW. Până la
căderi de 400 m se utilizează maşini hidraulice reversibile (pompă – turbină),
la înălţimi mai mari se utilizează agregate cu două maşini hidraulice separate.
Şi la noi în ţară avem instalaţi 60 MW în trei staţii de pompaj secundar la CHE
Lotru, şi există un proiect pentru o CHEAP în circuit închis la CHE Tarniţa, pe
Someş, cu un lac artificial la Lăpuşteşti, la o diferenţă de nivel de aproximativ
400m faţă de lacul de la Tarniţa. Dar, din păcate, acest proiect nu poate fi
încă finalizat din lipsă de fonduri.

Instalațiile centralelor
hidroelectrice
Curs 13

CUPRINS
13.1 Lacul de acumulare
13.2 Barajul
13.2.1 Barajul de greutate
13.2.2 Barajele în arc
13.2.3 Calculul barajelor
13.3 Aducțiunea
13.3.1 Priza de apă
13.3.2 Canalul de aducțiune
13.3.3 Castelul de echilibru
13.3.4 Conducta forțată și distribuitorul

Instalațiile centralelor hidroelectrice
Principalele elemente componente ale centralelor hidroelectrice sunt: lacul de
acumulare, barajul, priza de apă, aducţiunea, castelul de echilibru, conducta
forţată, distribuitorul, turbinele hidraulice, hidrogeneratoarele, canalul de fugă
şi captări şi acumulări secundare, staţia electrică de evacuare. La unele CHE
pot lipsi unele elemente componente din lista prezentată mai sus.
În continuare vor fi prezentate pe scurt aceste elemente componente, analiza

mai detaliată şi proiectarea lor făcând obiectul altor discipline de specialitate.
13.1 Lacul de acumulare
Acestea îndeplinesc următoarele funcţii:

• acumulează apa în perioadele cu precipitaţii, pentru a putea fi folosită în
perioadele lipsite de precipitaţii;
• asigură căderea de apă sau creşterea ei;
• regularizează cursul râurilor în aval.

𝜂𝑡𝑜𝑡 ∙ 𝑉𝑢 ∙ 𝐻𝑏𝑚𝑒𝑑
𝐸𝑎𝑐 = , [kWh]
367
unde Hbmed – este căderea brută medie în m.
Nivelele şi volumele caracteristice ale lacului de acumulare sunt prezentate în

figura 13.1.
Fig. 13.1 Nivelele şi volumele caracteristice ale lacului e alimentare.

Nivelele caracteristice ale lacului de acumulare sunt:
• Nivelul retenţiei normale (NRN); care corespunde cotei maxime în
exploatare fără deversări;
• Nivelul maxim (Nmax); este situat la cota maximă calculată de evacuare a
viiturii;
• Nivelul minim energetic (NMinE); reprezintă cota minimă până la care poate
fi scăzut nivelul apei, determinat pe considerente energetice, există şi un nivel
minim tehnic, stabilit pe considerente tehnice;
• Nivelul prizei de apă (NPA), indică cota la care este amplasată priza de apă
a amenajării hidroelectrice.
Nivelurile menţionate determină volumele caracteristice ale lacului de
acumulare şi anume:
• Volumul util (Vu), cuprins între NRN şi NMinE, care poate fi utilizat pentru
regularizarea energetică a debitelor;
• Volumul de protecţie împotriva viiturilor (Vat), delimitat de NRN şi Nmax;
• Volumul rezervei de fier (Vrf), delimitat de nivelul minim şi de cel al prizei;
• Volumul mort (Vm), situat sub NPA şi care nu poate fi folosit;

• Volumul util total (Vut) este constituit din volumul util şi cel de protecţie
împotriva viiturilor: Vut=Vu+Vat;
• Volumul total al lacului (VT) este cel care corespunde NRN: VT=Vm+Vrf+Vu;
• Volumul maxim (VM), corespunde Nmax respectiv: Vmax=VT+Vat.
Caracteristica h=f(v), se deplasează în timp spre stânga datorită depunerilor

de aluviuni.
Periodic se poate face deversarea prin galeriile de fund ale barajului

eliminând şi o parte din aluviunile depuse.
Coeficientul de acumulare al lacului este definit prin relaţia:

𝑉𝑢 𝑉𝑢
𝛼= =
𝑊𝑎𝑛 31,536 ∙ 106 ∙ 𝑄𝑚
unde Wan este stocul mediu anual în m3, Qm este debitul mediu multianual.

Barajul este o construcţie hidrotehnică, amplasată transversal pe valea unui
curs de apă, care obligă apa, posedând energie hidraulică, să treacă spre
hidroagregate. Barajul îndeplineşte unul sau mai multe din următoarele roluri:
• ridicarea înălţimii apei în amonte de baraj şi realizarea sau mărirea căderii
de apă;
• devierea unui curs de apă sau a unei părţi din debitul acesteia, atunci când
acesta nu se utilizează integral;
• realizarea unei acumulări pentru regularizarea debitului.
Barajele sunt prevăzute cu o serie de instalaţii anexe ca: instalaţii de

deversare, vane de evacuare a apelor, deschideri la bază pentru spălarea
aluviunilor, ecluze de navigaţie, scări pentru trecerea peştilor etc. Evacuatorii
de ape mari servesc pentru descărcarea controlată în aval a debitelor
maxime afluente în lacul de acumulare, ele se realizează, fie prin instalaţii de
deversare, fie prin conducte sau galerii de golire.

Pentru a se evita eroziunea barajului în aval se prevede, în dreptul
deversorului, un disipator hidraulic, realizat de cele mai multe ori sub forma
unei saltele de apă (bazin cu apă staţionară).
În raport cu modul de a asigura stabilitatea barajului faţă de presiunea

hidrostatică a apei din amonte se deosebesc baraje de greutate şi baraje în
arc.
Barajele sunt foarte diferite, atât ca înălţime, materiale folosite şi mod de

execuţie, elemente care în foarte mare măsură sunt determinate de: natura
terenului de fundaţie, condiţiile tehnice şi economice.
13.2.1 Barajul de greutate
Acest tip de baraj are asigurată stabilitatea faţă de presiunea hidrostatică a

apei prin greutatea lor şi prin forma suprafeţelor. Sunt baraje de înălţime mică
şi au forma de linie dreaptă. Barajele de greutate se pot executa din pământ,
anrocamente (piatră) sau din beton.
Barajul din pământ sau anrocamente este prezentat în figura 13.2.
Fig. 13.2 Baraj din pământ sau anrocamente: 1 – pereu din plăci de beton; 2 – batardou amonte; 3 –
pereu de etanşare din beton; 4 – pământ sau anrocamente; 5 – zonă de trecere; 6 – filtru; 7 –
nucleu din argilă; 8 – anrocamente de protecţie; 9 – galerie de injecţii; 10 – voal de etanşare.
Acest tip de baraj se caracterizează prin pante de taluz mici, (1 / 1,5 - 1 / 2)

la pământ şi (1 / 1 – 1 / 1,5) la cele cu anrocamente, ceea ce determină o
componentă de apăsarea a forţei hidrostatice mai mare decât componenta de
împingere. Din această cauză, lăţimea barajului este mare, de 2,5 până la 5
ori înălţimea barajului şi deci un volum foarte mare de material.

Acest tip de baraj se recomandă în cazurile în care terenul de fundaţie este
slab, care nu poate prelua eforturile transmise de un baraj de beton şi care
prezintă pericole de tasare.
Barajele de pământ sau anrocamente au în partea centrală un sâmbure

impermeabil din argilă sau beton, care se prelungeşte sub pământ cu un voal
(perdea) de etanşare din beton. Partea din baraj care vine în contact cu apa
se protejează împotriva infiltraţiilor apei prin realizarea unui ecran (perete) din
beton.
Astfel de baraje s-au construit şi la noi în ţară, de exemplu barajul Vidra de pe

Lotru cu o înălţime de 121 m şi un volum de anrocamente de 3 500 000 m3, şi
barajul de la Beliş care deserveşte Centrala Hidroelectrică Mărişelu de pe
râul Someş.
Barajele de greutate din beton se pot folosi în locurile cu rezistenţă bună a

solului de fundare, dar cu rezistenţă şi stabilitate limitată a malurilor.

Există trei tipuri de baraje de greutate din beton, reprezentate în figura 13.3:
• pline;
• cu contraforţi;
• cu pile.
a) b) c)
Fig. 13.3 Baraje de greutate din beton: a) plin; b) cu contraforţi; c) cu pile
Barajele de beton pline (figura 13.3, a) se utilizează în cazul amenajărilor cu
acumulări de mare capacitate; necesită un volum mare de beton simplu, iar
lăţimea barajului este aproximativ egală cu înălţimea.
Realizarea acestor baraje ridică o serie de probleme cum ar fi:

• etanşeizarea rocii sub baraj şi încastrarea barajului în terenul de fundaţie
prin realizarea bazei acestuia sub formă de dinţi de fierăstrău;
• tehnologie specială de turnare a unei aşa mari cantităţi de beton (de
exemplu barajul de la Bicaz cu 1,625 milioane m3.
O reducere a volumului de beton este posibilă prin realizarea de goluri în

corpul barajului, reprezentând baraje din beton cu contraforţi (fig. 13.3, b),
sau baraje cu pile (fig. 13.3 c), folosite atunci când deschiderea albiei este
mai mare.
13.2.2 Barajele în arc
Aceste baraje rezistă forţei de împingere a apei datorită fenomenului de boltă

sau de cupolă (figura 13.4). Această forţă se descompune în forţe de
compresiune în baraj, care sunt preluate de versanţii în care se află încastrat
barajul. Prin urmare un asemenea baraj poate fi realizat numai în zone cu roci
stabile şi capabile să preia eforturi mecanice însemnate.
a) b)
Fig. 13.4 Barajul în arc: a) descompunerea eforturilor; b) profilul unui baraj în arc.
Aceste baraje se construiesc în chei, având deschideri reduse şi înălţimi mari.

Deşi aceste baraje au înălţimi mari, volumul de material folosit este redus în
comparaţie cu cele de greutate deoarece în secţiune bolta are o grosime
redusă de beton.
Din această categorie face parte Barajul Vidraru al amenajării de pe Argeş, cu
ai lui 166 m înălţime se numără printre cele mai înalte baraje din Europa şi
din lume. Un asemenea baraj este şi cel al amenajării Tarniţa de pe Someş
cu 90 m înălţime.
Toate barajele descrise mai sus mai dispun şi de următoarele elemente

funcţionale:
• un sistem deversor, realizat pe o anumită porţiune a coronamentului care
permite trecerea apelor mari peste baraj, limitând astfel nivelul maxim al apei
în lac;
• un sistem de golire de fund, aşezat la baza barajului şi care permite
evacuarea apei din lac în caz de golire, operaţie ocazionată de curăţirea,
etanşeizarea fundului sau versanţilor lacului sau reparaţii la baraj, etc;
• sisteme distrugătoare a energiei cinetice a apei deversate peste baraj, care
are drept scop să ferească de eroziune piciorul barajului.
Există şi baraje mobile sau vane, utilizate în aplicaţii speciale, la construcţii,

reparaţii, etc.
13.2.3 Calculul barajelor
La proiectarea unui baraj este necesar luarea în considerare a tuturor

eforturilor la care este supus acesta, precum şi caracteristicile solului pe care
este amplasat.
Se urmăreşte determinarea dimensiunilor barajului (grosime, formă) şi a

materialelor de construcţie astfel încât să reziste în bune condiţiuni la cele
mai dificile solicitări.
In continuare se prezintă un scurt exemplu de calcul simplificat pentru un

baraj de greutate (figura 13.5).
Fig. 13.5 Modelul de calcul

al unui baraj de greutate.

Se consideră un element de baraj de lungime egală cu un metru şi de formă
paralelipipedică. Se consideră cazul simplu când asupra barajului acţionează
numai forţa proprie de greutate G şi forţa de împingere a apei W. Aceste forţe
au expresiile:
𝛾∙𝐻∙𝑒
𝐺 = 𝛾1 ∙ 𝐻 ∙ 𝑒 și 𝑊=
2
unde γ1 şi γ reprezintă greutatea specifică a betonului, respectiv a apei.
Dacă expresia lui G este evidentă, expresia lui W se obţine considerând o

variaţie liniara a presiunii statice, respectiv a forţei cu adâncimea:
0+𝛾∙𝐻 𝛾 ∙ 𝐻2
𝑊 = 𝑝𝑚𝑒𝑑 ∙ 𝑆 = ∙1∙𝐻 =
2 2
Punctul lor de aplicaţie va fi: pentru G la înălţimea H / 2, iar pentru W la H / 3
de la bază din cauza triunghiului forţelor de presiune.

Grosime e a barajului se determină din două ipoteze:
• să nu alunece, caz în care forţa de împingere a apei trebuie să fie mai mică
decât forţa de frecare care poate să apară între baraj şi fundaţie:
𝛾 ∙ 𝐻2
𝑊 ≤𝜇∙𝐺 respectiv ≤ 𝜇 ∙ 𝑒 ∙ 𝛾1 ∙ 𝐻
2
Condiţia finală va fi:
𝛾∙𝐻
𝑒≥
2 ∙ 𝜇 ∙ 𝛾1
unde μ este coeficientul de frecare între baraj şi fundaţie;
• să nu se răstoarne, caz în care momentul de răsturnare dat de forţa de

împingere a apei trebuie să fie mai mic decât momentul de răsturnare dat de
forţa de greutate, adică:
𝑒 𝐻 𝛾
G∙ ≥𝑊∙ iar, condiţia finală va fi: 𝑒≥𝐻∙
2 3 3 ∙ 𝛾1

În realitate calculul unui baraj este mult mai complicat. Se va ţine seama şi de
alte forţe care acţionează asupra unui baraj, ca:
• presiunea sloiurilor de gheaţă;
• presiunea valurilor;
• presiunea hidrostatică datorată cutremurelor;
• forţele de inerţie datorate cutremurelor;
• presiunea determinată de reacţia terenului de fundaţie;
• presiunea exercitată de apa infiltrată sub baraj.
De asemenea, procedura de calcul diferă cu tipul şi în special cu forma

barajului în secţiune.
Pentru microhidrocentrale se utilizează uneori stavile din lemn sau metal, cu

funcţiuni multiple, a căror calcule de dimensionare se efectuează similar cu
cele pentru baraje.

13.3 Aducţiunea
Aducţiunea asigură circulaţia apei între captare (priza de apă) şi centrala

hidroelectrică propriu-zisă.
Pentru amenajările pe firul apei, aducţiunea este foarte scurtă şi este formată
numai dintr-o conductă forţată, care face legătura între priza de apă şi
centrala hidroelectrică propriu-zisă
Pentru amenajările CHE în derivaţie, aducţiunea cuprinde următoarele

elemente:
• priza de apă;
• canalul de aducţiune;
• castelul de echilibru;
• conducta forţată,
• distribuitorul.

13.3.1. Priza de apă
Priza de apă serveşte la trecerea apei din râu sau lac în canalul sau conducta
de aducţiune. În acelaşi timp aceasta mai trebuie să realizeze închiderea şi
deschiderea accesului la aducţiune, limitarea pătrunderii aluviunilor şi oprirea
corpurilor plutitoare, pentru care se prevede cu următoarele accesorii:
• dispozitiv de închidere;
• grătare pentru oprirea corpurilor plutitore;
• praguri pentru oprirea aluviunilor.
Gurile prizelor de apă trebuie să se situeze deasupra nivelului de înnămolire

al lacului şi sub nivelul util al acestuia.
La amenajările în derivaţie, priza de apă se amplasează lateral, direcţia apei

la intrarea în priză având un unghi de circa 300 faţă de direcţia râului, pentru a
evita depunerea aluviunilor în faţa prizei.

13.3.2 Canalul de aducţiune
În funcţie de modul de aşezare a prizei de apă, canalul de aducţiune poate fi:

• fără presiune, caz în care priza este aşezată la aceeaşi cotă cu bieful
amonte şi pot fi realizate sub forma unor canale deschise sau tunele cu
curgere liberă;
• cu curgere sub presiune, caz în care priza este amplasată mult sub cota
biefului amonte şi pot fi realizate sub forma unor tunele (galerii), conducte din
metal sau beton.
Tunelele de regulă au formă circulară, cu diametre între 8 şi 12 m şi se pot

căptuşi cu beton sau metal. Din motive de pierderi de presiune, viteza apei
din aducţiune se limitează la cca. 2 m/s.
La noi în ţară, aducţiune cu canal deschis avem la amenajarea CHE Bicaz,

iar tunele de aducţiune avem la amenajările CHE Argeş, Lotru şi Mărişelu.

13.3.3 Castelul de echilibru
Această construcţie este amplasată pe traiectul galeriilor sau conductelor de

apă, are rolul de a reduce efectele loviturilor de berbec asupra acestora.
Forma castelului de echilibru poate fi de cilindru vertical, trunchi de con sau

de piramidă, care comunică la partea inferioară cu galeria de apă iar în partea
superioară este deschis.
Fig. 13.6 Schema principială a aducţiunii: 1 – canal de aducţiune; 2 – castel de echilibru; 3 – vană
fluture; 4 – conductă forţată; 5 - vană de închidere a turbinei (T).
La pornirea turbinelor, castelul de echilibru, dispus în amonte de acestea,
asigură continuitatea de apă necesară pe perioada tranzitorie de accelerare a
masei de apă din conductă, reducând valoarea presiunilor negative.
La oprire, când vanele turbinelor se închid, energia cinetică a maselor de apă

în mişcare se transformă în energie potenţială, ceea ce ar determina
creşterea bruscă a presiunilor pozitive în partea finală a traseului, în special
pe conducta forţată, punând în pericol rezistenţa acesteia; existenţa castelului
de echilibru, în care la partea superioară presiunea este cea atmosferică,
oferă posibilitatea ridicării apei până la un nivel pentru care se obţine un
echilibru între forţa hidrostatică şi cea de inerţie.
În cazul când nu ar exista castelul de echilibru, la oprirea bruscă a turbinei,

întreaga masă de apă în mişcare, transformându-şi energia cinetică în
energie potenţială ar determina o creştere puternică a nivelului presiunii în
partea finală a conductei forţate; unda de suprapresiune astfel formată se
reflectă propagându-se invers pe aducţiune, determinând eforturi deosebit de
mari în conducta forţată şi în tunel, punând în pericol integritatea acestora.
Înălţimea castelului de echilibru se alege mai mare decât înălţimea barajului
cu valoarea maximă a saltului (fig. 13. 6).
Dacă castelul de echilibru protejează canalul de aducţiune împotriva loviturilor

de berbec la oprirea turbinei, el nu poate proteja conducta forţată, aceasta
fiind amplasată în aval de castelul de echilibru.
Protejarea conductei forţate împotriva loviturilor de berbec se asigură pe o

altă cale: reducerea progresivă a secţiunii de scurgere la oprire, care se
realizează cu ajutorul unei vane de construcţie specială, ce oscilează în jurul
unei axe mediane, numită vană fluture.
13.3.4 Conducta forţată şi distribuitorul
Conducta forţată face legătura, pe linia de cea mai mare pantă şi pe traseul
cel mai scurt, între aducţiune (respectiv castelul de echilibru) şi turbinele
hidraulice. În interiorul lor energia hidraulică potenţială se transformă în
energie hidraulică cinetică.
Conductele forţate pot fi de tip individual sau comune, una pentru mai multe
turbine.
Pentru a rezista presiunilor interioare mari, conductele forţate sunt din oţel, iar
la căderi de apă reduse se pot executa şi din beton armat pretensionat.
Conducta forţată poate fi supraterană sau subterană; ea se proiectează

astfel, încât să poată transporta debitul maxim pe care îl poate absorbi
turbina (respectiv turbinele) fără ca apa să atingă viteze nedorit de mari şi
fără a produce pierderi excesive de presiune în conductă.
Viteza apei în conductă se recomandă să fie sub 3,6 m/s în cazul când
acestea sunt căptuşite cu beton, putând ajunge la 6 m/s la conducte scurte
din oţel. Vitezele mai mari trebuie evitate din motive de eroziune a
suprafeţelor din beton, producerea fenomenului de cavitaţie şi apariţia
vibraţiiilor.

Lungimea conductelor forţate se realizează cât mai mică posibil, adică să
coboare cu o pantă destul de mare, pentru a nu costa prea mult dar şi a
reduce cantitatea de apă din conductă a cărei inerţie este răspunzătoare de
producerea loviturilor de berbec. Din punct de vedere hidrotehnic, pentru
lungimea conductei forţate se recomandă valoarea L< 5 H, în care H este
căderea de apă brută.
În figura 13.7 se prezintă o piesă de distribuţie pentru trei conducte de

distribuţie alimentate de la o singură conductă forţată.
Fig. 13.7 Distribuitor: 1-

conducta forţată comună; 2
– ramificaţii spre turbine.

În zona ramificaţiei, secţiunea de scurgere se abate de la forma circulară (are
forma ovală), din care cauză apar, datorită presiunii interioare, eforturi de
înconvoiere puternice. Preluarea acestor eforturi se face cu ajutorul unor
piese de rigidizare de forma unor aripi eliptice de o construcţie specială şi
sudate normal pe suprafaţa conductei forţate.
Conductele forţate amplasate la suprafaţă trebuie fixate rigid faţă de sol prin
blocuri de beton, pentru a prelua eforturile statice şi şocurile provenite de la
funcţionarea centralei.

Turbine hidraulice
Curs 14

CUPRINS
14.1 Clasificare
14.2 Turația specifică
14.3 Turbina Pelton
14.4 Turbina Francis
14.5 Turbina Kaplan

Turbine hidraulice
14.1 Clasificare
După principiul de funcţionare, turbinele hidraulice se împart în:

• turbine cu acţiune (de egală presiune), la care energia potenţială a apei este
transformată aproape în întregime în energie cinetică până la ieşirea din
statorul turbinei, iar rotorul are rolul numai de a prelua această energie, din
această categorie fac parte turbinele Pelton;
• turbine cu reacţiune (cu suprapresiune), la care energia potenţială a apei se
transformă în energie cinetică a rotorului în interiorul turbinei; din această
categorie fac parte turbinele Francis, Kaplan şi bulb.
După ponderea zonei de curgere a apei pe circumferinţa rotorului, admisia

apei poate fi:
• parţială, când curgerea apei se realizează printr-un singur punct sau mai
multe puncte ale circumferinţei rotorului;
• totală, când curgerea apei se realizează în mod uniform pe întreaga
circumferinţă a rotorului.

Turbine hidraulice
După direcţia de admisie a apei în rotor, se deosebesc următoarele tipuri de
admisie:
• axială, după o direcţie paralelă cu axa de rotaţie a turbinei;
• oblică;
• radială, după direcţia razei;
• transversală, când unghiul dintre direcţia de admisie şi rază este de cel mult
450;
• tangenţială, când unghiul format dintre direcţia de admisie şi tangentă este
mai mic de 450.
Scurgerea apei din rotor poate fi: axială, radială sau radial-axială.
14.2 Turaţia specifică
Turaţia specifică, sau rapiditatea, reprezintă turaţia cu care s-ar roti turbina
respectivă dacă ar funcţiona cu o cădere de 1 m şi ar dezvolta o putere de 1
CP (=736 W). Ea se calculează cu formula:

Turbine hidraulice
𝑛 𝑃 𝐶𝑃0,5
𝑛𝑆 = ∙
𝐻 𝐻 𝑚1,25
unde: n – este turaţia nominală a turbinei în rotaţii pe minut, P – puterea

nominală a turbinei în CP, H – căderea de apă în m. Turaţia specifică este un
criteriu după care se alege tipul de turbină, conform tabelului 14.1.
La fiecare amenajare concretă, în funcţie de căderea nominală a apei şi

puterea estimată a se obţine, din acest tabel se poate alege tipul de turbină
cel mai favorabil şi se poate comanda turbina. Rapiditatea ei este un
parametru caracteristic care este dat de furnizorul turbinei.

Turbine hidraulice
Tabelul 14.1 Date de performanţă pentru turbine hidraulice
Tipul Varianta Rapiditate Căderea netă Dispoziţie ax

turbinei ns H[m]
Pelton lent 1 - 10 > 300 orizontală

normal 11 - 25 verticală
rapid 26 - 60
Francis lent 60 - 150 50 - 625 verticală
normal 151 - 250 orizontală
rapid 251 - 350

Kaplan lent 300 - 600 10 - 90 verticală
normal 601 - 800
rapid 801 - 1200

Bulb lent 500 - 900 < 16.6 orizontală
normal 901 - 1400 verticală
rapid 1401 - 2000

Turbine hidraulice
14.3 Turbina Pelton
Turbinele Pelton (fig. 14.1) sunt turbine cu acţiune cu admisie parţială şi

tangenţială în care scurgerea apei se realizează axial, datorită cupelor cu
dublă ieşire. Ele pot fi realizate şi în varianta cu ax vertical.
a) b)
Fig. 14.1 Turbina Pelton: a) schema principială; b) jetul de lichid, 1-axul turbinei; 2-cupele
rotorului; 3-ajutaj.
Ele sunt preferate la amenajările cu căderi mari de apă şi debite reduse din
zonele de munte. Înălţimea căderii nete se măsoară până la axul injectorului;
diferenţa de înălţime până la nivelul aval din canalul de fugă este inutilizabilă.

Turbine hidraulice
Apa adusă prin conducte forţate capătă o viteză ridicată în injectorul 3, lovind
apoi cu putere cupele rotorului 2, fixate rigid pe un ax 1. Transformarea
energiei potenţiale a apei în energie cinetică are loc în totalitate în ajutajul 3,
în cupe având loc numai devierea jetului de lichid.
Reglajul turbinei se realizează prin variaţia secţiunii injectorului, printr-un ac

profilat hidrodinamic.
Caracteristicile mai importante ale turbinelor Pelton sunt:

• funcţionare fără şocuri la orice sarcină;
• randamente ridicate (până la 90%);
• părţile componente uşor accesibile;
• reglaj uşor al puterii.
La noi în ţară, turbine Pelton de performanţă se utilizează la CHE Lotru cu o

cădere de 809 m şi putere unitară de 167 MW. Turbinele Pelton cu cea mai
mare cădere realizată sunt cele de la Reisseck din Austria cu o cădere de
1766 m şi o putere de 23,5 MW.
Turbine hidraulice
14.4 Turbina Francis
Turbinele Francis (Fig. 14.2) sunt turbine cu reacţiune cu admisie totală şi

radială, scurgerea apei prin rotor realizându-se radial-axial.
a) b)
Fig. 14.2 Turbina Francis
1-distribuitor; 2-palete directoare de reglaj; 3-rotor.

Turbine hidraulice
Această turbină mai poartă numele de turbină cu flux central.
Turbinele Francis au cea mai largă utilizare deoarece acoperă domeniul de

căderi şi de debite cel mai frecvent întâlnit în amenajările hidroelectrice.
Construcţia lor obişnuită este cu ax vertical ceea ce permite ca distribuitorul

de apă să formeze o spirală în plan orizontal.
Transformarea energiei potenţiale a apei are loc atât în distribuitorul statoric

cât şi în canalele formate de palele rotorului, construite din tablă cu o formă şi
profil curb în spaţiu. Forma paletelor depinde de rapiditatea maşinii (Fig. 14.2
a şi b).
Apa dirijată cu ajutorul distribuitorului 1, şi a paletelor directoare de reglaj 2,

intră în rotorul turbinei 3, parcurgându-l mai întâi pe direcţia radială, de la
exterior la interior, apoi pe direcţie axială ajungând în final în aspiratorul 4.

Turbine hidraulice
La ieşirea din turbină presiunea este sub atmosferică, aspiratorul înecat, cu
marginea inferioară sub nivelul apei din canalul de fugă, asigurând coloana
neîntreruptă de lichid.
Randamentul turbinelor Francis este ridicat depăşind 90%. La noi în ţară se

găsesc montate la CHE Bicaz (50 MW, cădere 145 m), CHE Argeş (55 MW,
cădere 324 M), CHE Mărişelu (75 MW, cădere 500 m).
Principalele avantaje ale turbinei sunt:

• utilizarea completă a căderii de apă;
• la puteri şi căderi egale, necesită un spaţiu de instalare mai mic decât
turbinele cu acţiune;
• funcţionează cu randament maxim în apropiere de sarcina nominală.
14.5 Turbina Kaplan
Turbinele Kaplan (Fig. 14.3) sunt turbine cu reacţiune de tip elicoidal cu pas
variabil, cu admisie totală axială şi scurgerea apei prin rotor axial. Construcţia
Turbine hidraulice
mecanică generală este asemănătoare celei a turbinelor Francis, cu excepţia
rotorului şi a elementelor asociate lui.
Aceste turbine sunt favorabile amenajărilor hidroelectrice cu căderi mici de

apă şi debite mari, de tipul celor fluviale. Reglarea puterii se realizează atât
prin paletele directoare de reglaj din stator cât şi prin reglarea paletelor
rotorului
Fig. 14.3 Schema funcţională a

unei turbine Kaplan.
1-distribuitor; 2-palete directoare
de reglaj; 3-axul rotorului; 4-
paletele reglabile ale rotorului.

Turbine hidraulice
Printre cele mai mari turbine de acest tip din lume se numără şi cele de la
CHE Porţile de Fier I, cu puterea de 178 MW, căderea 38m şi un diametru al
rotorului de 9 m.
Mai există şi alte tipuri de turbine hidraulice. Turbinele Francis au o mare

varietate constructivă, de exemplu Turbina Turgo, Turbina Banki etc.
La căderi mici şi debite mici de apă se utilizează şi turbine bulb. Acestea au o

construcţie monobloc sau în ţeavă, generatorul lor face corp comun cu
turbina, fiind introduse împreună într-o carcasă metalică de forma unui bulb
hidrodinamic plasat pe traseul canalului prin care are loc scurgerea apei. Axul
grupului poate fi orizontal, vertical sau înclinat.
La microhidrocentrale, de importanţă locală, se utilizează uneori şi pompe

centrifuge cu rol de turbină hidraulică, iar motorul asincron de antrenare poate
fi folosit în regim de generator (De exemplu microcentrala, Hidroelectrica, de
pe râul Someşul Rece, echipată cu pompe Brateş şi motoare de 75 kW).

Aplicații
18.11.2022 PEE – Aplicatii 1

Problema 1
Un bloc turbogenerator cu abur, cu combustibil cărbune cu o putere calorifică q =

17000 kJ/kg, are un consum de combustibil de 67 t/h. Cunoscând
➢randamentul cazanului ηC = 0,92;
➢randamentul conductelor ηcd = 0,99;
➢randamentul ciclului termic ηt = 0,3645;
➢randamentul termodinamic al turbinei ηtd = 0,9;
➢randamentul mecanic al turbinei ηm = 0,98;
➢randamentul generatorului ηg = 0,985;
➢consumul serviciilor interne Csi = 5%;
➢randamentul transformatorului ηtr = 0,99,
Se cere să se determine bilanţul energetic al cazanului.
Soluţie:
Principalele elemente de bilanţ sunt:

➢debitul de căldură produs:
67000kg 17000kJ
Q 0 = Bh  q =  = 316,388 MW
3600s kg
18.11.2022 PEE - Aplicatii 2
➢Pierderile de căldură în cazan (prin pereţii cazanului, prin gazele de ardere
trimise la coş şi prin cenuşa şi zgura evacuate din cazan):
Qpc = Q0  (1 − ηc ) = 316,388 (1 − 0,92) = 25,311 MW
➢Debitul de căldură rămas:
Q1 = Q0 − Qpc = 316,388 − 25,311 = 291,077 MW
➢Debitul de căldură pierdut prin izolaţia termică a conductelor
Qcd = Q1  (1 − ηcd ) = 291,077  (1 − 0,99) = 2,91 MW
Q1' = Q1 − Q cd = 291,077 − 2,91 = 288,167 MW
➢Debitul de căldură teoretic cedat condensatorului turbinei
Q2 = Q1  (1 − ηt  ηtd ) = 288,167  (1 − 0,3645 0,9) = 193,634 MW
➢Debitul de căldură util:
Q u = Q1' − Q 2 = 288,167 − 193,634 = 94,533 MW;
➢Debitul de căldură pierdut în angrenajele mecanice ale turbinei:
Qm = Qu  (1 − ηm ) = 94,533 (1 − 0,98) = 1,890 MW
Q3 = Qu − Qm = 94,533 − 1,890 = 92,643 MW;
➢Pierderile în generator
Qg = Q3  (1 − ηg ) = 92,643 (1 − 0,985) = 1,390 MW;
➢Debitul de energie rămas:
Q4 = Q3 − Qg = 92,643 − 1,390 = 91,253 MW
➢Consumul de energie al serviciilor interne:
Qsi = Q4  Csi = 91,253 0,05 = 4,563 MW
➢Debitul de energie rămas:
Q5 = Q4 − Qsi = 91,253 − 4,563 = 86,690 MW
➢Pierderile în transformator:
Q tr = Q5  (1 − ηtr ) = 86,690  (1 − 0,99) = 0,8669 MW
➢Energia livrată:
Ql = Q5 − Q tr = 86,690 − 0,8669 = 85,823 MW

Care este randamentul total (general) al centralei?
Ql 85,823
ηgeneral = = = 0,271
Q0 316,388
sau
 C 
ηgeneral = 0,92  0,99  0,3645  0,98  0,985  0,99  1 − si  = 0,271
 100 

Q0=316,388 MW 100%
Q1=291,077 MW
Qpc=25,311MW
Q’1=288,167 MW
Qcd=2,910MW
Q2=193,634 MW Qu=94,533 MW
Q3=92,643 MW
Qm=1,890 MW
Q4=91,253 MW Qg=1,390 MW
Q5=86,690 MW Qsi=4,563 MW
Ql=85,823 MW Qtr=0,8669 MW
27,1 %
Diagrama Sankey

Problema 2
Circuitul termic al unui bloc turbogenerator are schema termică prezentată în

figura următoare. Cunoscând următoarele date caracteristice
i3
acestei scheme: i3=3370 kJ/kg, p1=100 bar,
T 
i2=2012 kJ/kg, i1=138 kJ/kg, p3=0,05 bar,
Q1
cazan D=100 t/h, ηp=0,72 (randamentul pompei de
i2
alimentare a cazanului), să se determine
Q2 puterea produsă de turbină, puterea consumată
i4 PAlC de pompa de alimentare a cazanului şi
i1
randamentul ciclului termic?
Soluţie:
Puterea produsă de turbină este:
Q m  (i3 − i 2 )
PT = = = D  (i1 − i 2 ) =
t t
100000kg
=  (3370kJ/kg − 2012kJ/kg) = 37,722MW
3600s
Puterea consumată de pompa de alimentare va fi:
E ρ  V  g  h D v  Δp D  Δp
PPA = = = = =
t  ηp t  ηp ηp ρ  ηp
100000 (100 − 0,005) 10 5
=  = 386 kW
3600 1000  0,72
Puterea cedată sursei reci va fi:
1000
P2 = D  (i 2 − i1 ) = 100   (2012 − 138) 103 = 52 MW
3600
Randamentul ciclului termic va fi:
Pu PT 37,722
ηt = = = = 0,418
Pc PT + P2 + PPA 37,722 + 52 + 0,386

Productia Energiei Electrice Si Termice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Productia Energiei Electrice Si Termice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Energia și forme de energie

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1

❑ Obţinerea unor cunoştinţe care să permită o bună

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 2

1. Vădan, I., Energetica Generala si Conversia Energiei, Editura MEDIAMIRA, Cluj-

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 3

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 4

•1897 s-a pus în funcţiune la Doftana prima instalaţie pentru alimentarea cu

• 15 iulie 1906 s-a pus în funcţiune centrala hidroelectrică de la Someşul

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 5

Energia a însoţit omul în evoluţia sa din adâncurile preistoriei şi până azi,

Strămoşii noştrii, primitivi au încercat să-şi amplifice forţa musculară utilizând

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 6

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 7

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 8

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 9

Fig. 1.1. Sursele de energie

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 10

În procesul de conversie a formelor de energie primară în energie finală, de

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 11

Fig. 1.2. Principalele forme de energie şi principalele metode de conversie a lor.

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 12

Se poate observa că energia electrică este forma de energie intermediară

Se poate observa că există conversii directe a formelor de energie primară

Dintre aceste metode de conversie prezentate, unele filiere (lanţuri de

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 13

Astfel, prin arderea combustibililor fosili se obţine căldură, de unde prin

Arderea combustibililor poate avea loc şi ca o ardere lentă, în pilele de

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 14

În centralele hidroelectrice (CHE), energia hidraulică a apei pune în

Căldura degajată în reactoarele nucleare de fisiune este extrasă, dusă la un

Energia eoliană sau energia vântului este captată în multe zone cu

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 15

Energia solară se utilizează pentru producerea energiei electrice pe mai

Dacă ne interesează numai conversia formelor de energie primară în energie

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 16

Fig. 1.3. Diferitele forme de energie şi transformarea lor în energie electrică

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 17

În decursul istoriei omenirii, s-au dezvoltat diferite lanţuri energetice care

În prezent atât formele de energie utilizate cât şi serviciile asigurate de

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 18

Caracterul limitat al surselor energetice primare utilizate în prezent în lume,

Resursele energetice sunt reprezentate de principalele surse de energie

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 19

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 20

Gazele naturale se găsesc de obicei înmagazinate în zăcăminte separate,

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 21

În condiţiile în care nevoia de energie este în plină creştere, iar combustibilii

Puternica atracţie către energia nucleară derivă din marea intensitate

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 22

Surse regenerabile de energie

Dacă la primele patru forme de resurse energetice, aveam rezerve limitate,

Potenţialul teoretic mondial echivalează cu o producţie anuală de electricitate

Energia valurilor are un potenţial energetic uriaş (2.500.000 MW), dar

Energia mareelor are un potenţial energetic (2.700.000 MW) comparabil cu

Energia geotermală, iradiază în mod constant dinspre centrul pământului

Energia termică a mărilor şi oceanelor, se poate exploata folosind diferenţa

Energia din biomasă. Se estimează că energia conţinută în biomasa

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 26

Energia solară. Această energie cade pe pământ cu o densitate medie de

În prezent se dezvoltă foarte mult producerea de energie electrică prin

28/10/2022 Producerea energiei electrice și termice - Curs 1 27

O perioadă îndelungată omul a folosit numai energia furnizată direct de natură,