Tiziano Vecellio

Nu se cunoaște data exactă a nașterii artistului; se presupune că s-ar fi născut între 1488 și
1490 la Pieve di Cadore, în Munții Dolomiți. Tatăl său avea diverse funcții publice, printre care
aceea de căpitan al miliției locale și inspector minier. Când avea în jur de 10 ani, Tiziano este
trimis împreună cu fratele său Francesco la atelierul lui Sebastiano Zuccato din Veneția,
pentru a deprinde arta mozaicului. Nu va rămâne totuși multă vreme aici și nici, mai târziu, în
atelierul lui Gentile Bellini, căci "nu putea suporta stilul sec și elaborat al acestuia" (Lodovico
Dolce). Doar la atelierul lui Giovanni Bellini (fratele lui Gentile), Tiziano va rămâne câțiva ani.
Acolo îl întâlnește pe pictorul Giorgio da Castelfranco, cunoscut sub numele de Giorgione, cu
care va colabora, învățând atât de mult de la acesta, încât criticii ezită, neștiind căruia dintre ei
să-i atribuie paternitatea unor pânze din acea perioadă. În anul 1508, Giorgione îi cere lui
Tiziano să-l ajute la pictarea frescelor de la Palatul Fondaco dei Tedeschi. Începe să primească
el însuși comenzi și în 1511 pictează trei fresce pentru Scuola di Sant'Antonio din Padova și
tabloul "Cristos pe drumul Calvarului". În anul 1513, cardinalul Pietro Bembo, om de cultură
umanist, îl cheamă la Roma. Tiziano știe să profite de această ocazie, înștiințează autoritățile
venețiene că ar prefera să rămână în oraș și, - la moartea lui Giovanni Bellini în 1516 - fu numit
succesorul lui în funcția de pictor oficial al Republicii Veneția. Avea pe atunci numai 25 de ani.
Tiziano Vecellio: Înălțarea la cer a Fecioarei, 1516-1518 - Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneția

În Veneția pictează multe portrete, fascinante redări ale frumuseții feminine surprinse în
ipostaza Florei sau a Salomeei, precum și "Înălțarea Fecioarei", o pânză de dimensiuni vaste,
integrată în interiorul bisericii călugări francisca din Frari

Tiziano dezvoltă un stil personal al

culorilor, care veneau aplicate în mod rapid, câteodată imprecis, fără desene
pregătitoare: rezultatul este o expresivitate directă, figurile sunt mai vii și
reale. Este unul din cei mai prestigioși portretiști și cu siguranță cel mai
influent. Adesea introduce accesorii, un câine sau un instrument muzical, iar
atitudinea personajelor sale este foarte naturală. Femeile reprezentate sunt
frumoase și senzuale, cu păr lung care cade pe spinarea nudă, într-un cadru
simbolic sau alegoric. Pictura "Venus la oglindă" demonstrează ce efect
coloristic reușește Tiziano să obțină folosind o paletă de culori redusă. Cu
acest tablou, Tiziano participă la o dezbatere pe tema artei: muzica ar trebui să
fie de același rang și de aceiași importanță pentru om ca frumusețea vizuală,
reprezentată de artele frumoase.

Unul dintre primii care și-a definitivat

ucenicia în atelierul lui Tiziano a fost Paris Bordone, care însă își
amintea cu regret: "acestui om nu-i plăcea să-și transmită
cunoștințele altora, nici atunci când ucenicii îl rugau în
genunchi...". Singurul mare pictor care a reușit să profite de pe
urma timpului petrecut în atelierul său a fost El Greco. Creația lui
Tiziano a exercitat touși o influență extraordinară asupra întregii
picturi europene. Pentru pictorii secolului al XVII-lea, Velazquez,
Rubens, Caravaggio, van Dyck și Rembrandt, Tiziano va deveni un
adevărat mit. Maniera lui de folosire a culorilor influențează artiști
de factură diferită, precum Poussin, Watteau și Goya. În secolul al
XIX-lea, printre admiratorii lui Tiziano se numără Manet, Delacroix și
Cézanne.

Dante Alighieri
Durante di Alighiero degli Alighieri (Dante Alighieri; n. 1265, Florența,
Republica Florentină[2][3] – d. 14 septembrie 1321,[2] Ravenna, Statele Papale[2][3])
a fost un poet și filosof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor
european din Evul Mediu. Autor al Divinei Comedii, capodoperă a literaturii
universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet
în cel mai înalt grad”).
„Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă,
nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o
căutătură melancolică și gânditoare” (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude
di Dante).

Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea
perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală.
Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația
nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă forte a comerțului
european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și „Ghibellini”,
partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu Roman”, se
transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după îndepărtarea
Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere și
Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni: „bianchi”
(albii) - care încercau să limiteze hegemonia papei - și „neri” (negrii).

Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime. Tatăl -
Alighiero di Bellincione - se ocupa cu negustoria și a murit pe cânavea 17 ani, iar mama -
Gabriella degli Abati - i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după
cum singur spune îna Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di
Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi
vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine,
pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.

Articol principal: Divina Comedie.

Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie și forță
dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 și terminată cu puțin timp
înainte de a muri. Titlul inițial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divina”,
folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată
într-o ediție din 1555. Împărțită în trei secțiuni („Inferno”, „Purgatorio”, „Paradiso”), în
operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după
moarte, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau
contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu,
situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și
după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este
călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii.
Beatrice - ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine îl ajută să
găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că iubirea mișcă sori și stele
(l’amor che muove il sole e l’altre stelle). Fiecare secțiune cuprinde 33 de cântece, cu
excepția primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris
în „terțete” (terza rima).
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului,
interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este
dramatizarea teologiei creștine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării
sufletului și dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste