Școala de la

Veneția
 Începuturile
Renascentismul venețian timpuriu cuprinde circa jumătate de secol, din
anul 1440 cam până la 1500. Prezența la Veneția și la Padova a numeroși
artiști din Toscana, a contribuit la dezvoltarea unei noi viziuni asupra
artelor. O dată cu cei din Toscana ajung la Veneția descoperirile și
ideile Renașterii: studiul perspectivei, naturalismul, conceptul proporției,
studiile anatomice, respectiv întoarcerea la canoanele artei Antichității.
Printre primii artiști renascentiști venețieni au fost Antonello da
Messina (1430-1479), originar din Sicilia și - mai ales - frații
Bellini, Giovanni Bellini (ca.1430-1516) și Gentile Bellini (1429-1517).
Tatăl lor, Jacopo Bellini (ca. 1400-1470), era deja un artist matur când a
renunțat la stilul gotic, al cărui reprezentant excepțional fusese maestrul
său, Gentile da Fabriano. Jacopo Bellini preia noile idei, urmând
exemplul fiilor săi, respectiv cel al ginerelui său, unul dintre pionerii
italieni ai picturii în ulei, Andrea Mantegna (1431-1506). Aflat sub
influența picturii flamande, Giovanni Bellini este printre primii pictori
venețieni care aplică această tehnică. Lui i se datorează cca. o sută de
versiuni ale Madonnei, dintre care un mare număr se găsesc la muzeul
Academiei Venețiene. Renumită este "Madonna Bunei Vestiri", printre
primele tablouri pictate în ulei.
 Culoarea pe bază de ulei face posibilă dezvoltarea
unui colorit splendid, aceasta fiind una dintre
trăsăturile specifice picturii renascentiste venețiene.
Tehnica pictării în ulei dă rezultate din ce în ce mai
bune, deoarece pictorii folosesc tot mai mult pânza,
excluzând astfel treptat lemnul ca suport al picturii.
Picturile pe pânză înlocuiesc și frescele în cazul
decorațiilor clădirilor publice. Ucenicul lui Gentile
Bellini, Vittore Carpaccio (1460-1525), inspirat și de
Antonello da Messina, a valorificat în mod
remarcabil factura deosebită a pânzei și tehnica
pictării în ulei. El folosește culori clare, aplicate prin
trăsături de pensulă rapide, anticipând în acest fel
stilul lui Giorgione și pe cel al lui Tițian.
 Perioada de maturitate
Începuturile perioadei de împlinire a Renașterii venețiene au
adus cu ele apariția unei noi generații de artiști, printre
care Giorgione (1477-1510), Sebastiano del Piombo (1485-
1547) și Tițian (1488-1576). Acest proces a fost declanșat de
vestitul tablou al lui Giorgione, Furtuna. Artistul se
îndepărtează de tematica religioasă a tablourilor de altar și
pictează toată viața lui motive preluate din mitologie și
din literatură, creând astfel adevărate poeme bucolice
(pastorale) care debordează de lirism și frumusețe mistică. Și
el utilizezază tehnica picturii în ulei, ajungând la soluții
grafice inovatoare.
Mergând pe urmele sale, Tițian aplică și dezvoltă această
tehnică. Influențele stilului lui Giorgione se pot vedea și la
Sebastian del Piombo, care își continuă cariera la Roma și
lucrează împreună cu Michelangelo. Această perioadă a fost
în cea mai mare măsură dominată de geniul și gloria lui
Tițian.
 Însă la Veneția lucrau și alți artiști talentați:
- Lorenzo Lotto (1480-1556) își face un renume prin portrete și tablouri de altar.
Unul din cele mai frumoase tablouri ale sale,"Sfântul Hieronymus", se găsește în
prezent în muzeul Louvre din Paris.
- Jacopo Palma il Vecchio (1480-1528), ale cărui lucrări oglindesc în mod deosebit
influența lui Tițian, se evidențiază prin culori vii și luminoase și prin redarea unei
atmosferi liniștite.
- Gerolamo Savoldo (1481-1548) este un portretist remarcabil.
- Paris Bordone (1500-1571), care a trecut prin atelierul lui Tițian, folosește la
elaborarea lucrărilor sale perspective arhitecturale.
Bonifazio de'Piati (1487-1553), despre care se presupune că a fost ucenicul lui
Palma il Vecchio, lucrează de asemenea la Veneția. Cunoscut este tabloul
lui Diana și Acteon. În această perioadă se dezvoltă și artizanatul, renumiți fiind
suflătorii de sticlă din Murano, precum și meșteșugarii creatori de adevărate
opere de artă: obiecte de cult, brocart-uri fine și țesături cu fire de aur, mânere de
săbii și pumnale, decorațiuni în lemn sculptat, care erau exportate în întreaga
Europă apuseană. Caligrafia manuscriselor face cu timpul loc tipăriturilor
artistice.
 Giorgione 
(n. 1477 sau 1478, Castelfranco Veneto - d. 1510, Veneția) a fost un pictor
italian venețian, unul dintre cei mai importanți reprezentanți
ai Renașterii venețiene.
Giorgione este cel mai enigmatic pictor al Renașterii. Nu dispunem decât
de puține documente despre viața acestui artist, care, deși a murit
timpuriu, la vârsta de abia treizeci și trei de ani, s-a bucurat de mare
popularitate încă în timpul vieții. Numele lui apare pe verso-ul așa-
numitului "Portret al Laurei" din anul 1506, în două documente în
legătură cu o comandă pentru sala de audiențe în Palatul Dogilor,
din 1507 și 1508, precum și în actele cu privire la frescele reședinței
Fondaco dei Tedeschi. Golul de informații a fost umplut de legende, care
au adâncit misterul vieții sale. Un lucru este sigur în privința pictorului
venețian: fără el nudul de femeie, ca și rolul culorii în pictura europeană
ar fi altfel de cum le cunoaștem astăzi. 
Piero della Francesca și Giovanni Bellini relevaseră deja posibilitățile
nelimitate ale culorii, dar numai Giorgione a eliberat-o de dominația
desenului. Consecințele acestei revoluții au fost de o uriașă însemnătate.
În fața pictorilor s-au deschis teritorii noi, artiști doritori de
înnoire, Tițian, Velazquez, Cézanne, au pornit la cucerirea acestor
tărâmuri din lumea culorilor.
 După cele scrise de Vasari în "Viața celor mai iluștri pictori,
sculptori și arhitecți", Giorgione ar fi lucrat la început,
aproximativ în perioada dintre anii 1485 și 1490, în atelierul
lui Giovanni Bellini, în acel timp unul dintre cei mai
cunoscuți maeștri ai școlii venețiene. Tânărul Giorgio învață
acolo tehnica redării luminii prin culoare, tehnică introdusă
de Antonello da Messina și este influențat indirect, prin
intermediul atelierului Bellini, de viziunea plastică a
lui Andrea Mantegna. Vasari notează că, atunci când a
descoperit operele lui Leonardo da Vinci, Giorgione a fost
atât de entuziasmat de stilul acestuia încât "toată viața lui ar
fi dorit să fie aproape de el". Tehnica de "sfumato", tipică lui
da Vinci, este, se pare, cea care l-a atras pe Giorgione.
Influența s-a datorat probabil prezenței lui Leonardo la
Veneția în anul 1501. Pe tânărul pictor îl interesează și artiștii
care trăiesc în afara Republicii Venețiene. Este de presupus
că Giorgione a luat contact și cu pictura lui Perugino. În
sfârșit, pictura flamandă, aflată la mare cinste la Veneția, a
 Talentul lui Giorgione s-a manifestat pentru prima dată în 1504,
când a realizat tabloul de altar pentru catedrala San Liberale din
Castelfranco, la comanda condotierului Tuzio Costanzo.
Paternitatea acestui tablou pictat în ulei pe lemn nu mai trezește azi
nici o îndoială. Se poate constata că artistul tratează tema
tradițională (Madonna cu Pruncul Iisus și doi sfinți) într-un fel
diferit de modalitățile anterioare. Spațiul sacral, Madonna cu
Pruncul pe un tron "absurd de abrupt", este despărțit de peisajul de
fond printr-o draperie roșie de catifea. Înălțimea tronului permite
pe de altă parte legătura motivică dintre Madonna și peisaj.
Îndepărtându-se de schematismul lui Bellini, Giorgione își manifestă
acum independența. Perioada studiilor sale se încheie, în acest mod,
definitiv. O anumită clasicitate în aranjamente, așa cum se
manifestă ea aici prin echilibrul volumelor, frontalitatea figurilor și
compoziția în planuri paralele față de primul plan, va caracteriza
însă și opera de maturitate a lui Giorgione. Revoluționară este
uniformizarea reprezentării prin regia luminii. În activitatea sa de
mai târziu temele religioase apar din ce în ce mai rar, cedând locul
 Giorgione:
Madonna
din
Castelfranco
 Proba de foc
Tabloul este atribuit de către majoritatea
cercetătorilor lui Giorgione și este datat pe baza
criteriilor stilistice între anii 1500-1505. El denotă
încă o puternică influență a atelierului lui Bellini.
Tabloul ilustrează o scenă dintr-o legendă despre
copilăria lui Moise, care ar fi fost supus, copil fiind,
unei probe de foc pentru a-i demonstra puterea
supranaturală. Pruncul Moise trece nevătămat
peste această probă cu jăratic.
Reprezentarea are în comun cu piesa de altar din
Castelfranco aranjamentul scenic al personajelor și
rolul important pe care-l joacă peisajul în
Giorgione:
Proba de
foc
 Frescele pentru Fondaco dei Tedeschi
În anul 1507, lui Giorgione i se comandă o pictură pentru sala
"consiliului celor Zece" din Palatul Dogilor, operă care, din
păcate, nu s-a păstrat. O soartă asemănătoare au avut
și frescele sale executate pe frontispiciul clădirii Fondaco dei
Tedeschi (Casa breslei negustorilor germani), după ce aceasta
a fost mistuită de un incendiu. Giorgione a lucrat aici la fațada
principală, spre Canal Grande, Tițian, colegul său mai tânăr
din atelierul lui Giovanni Bellini, a împodobit fațadele laterale.
Frescele lui Giorgione, din care s-a păstrat un mic fragment
reprezentând o femeie nudă ("Ignuda del Fondaco") conservat
în Galleria Franchetti din Ca' d'Oro în Veneția, au fost
terminate în1508.
 Venus dormind
Comenzile sporite l-au determinat pe Giorgione să-și deschidă un atelier
propriu, unde lucrează pictori începători ca Tițian și Sebastiano del
Piombo. Mai târziu, colaborarea strânsă care s-a realizat între cei trei
pictori a produs istoricilor de artă mari dificultăți în stabilirea paternității
unor picturi atribuite lui Giorgione, pentru că el nu-și semna operele. Nu
este exclus ca la realizarea unui tablou să fi contribuit mai mulți artiști,
lucru obșnuit în acel timp, cum este cazul cu tabloul Venus dormind, la
care se bănuiește o intervenție finală a lui Tițian. Tițian este cel care a
finalizat, conform mărturiei lui Marcantonio Michiel, peisajul și o figură
a lui Cupidon. Această figură a fost acoperită în 1837, din cauza stării
proaste de conservare a tabloului. Examinarea radiografică a pânzei a
revelat existența acestui Cupidon în original. Tabloul, executat în jurul
anului 1508 la comanda lui Girolamo Marcello, introduce o noutate ce
va avea un succes uriaș în istoria de mai târziu a picturii: reprezentarea,
fără nicio reținere, a nudului feminin. Este suficient să amintim
aici "Venus din Urbino" a lui Tițian sau nimfele lui Lucas Cranach.
Giorgione: Venus dormind
 Furtuna
Tabloul Furtuna ("La tempesta", 1507-1508), în care peisajul reprezintă pentru prima dată tema
principală și nu numai un cadru convențional, a fost pictat cu o tehnică deosebită, ceea ce Vasari
numește "stilul nou" ("maniera nuova"), fără un desen pregătit dinainte.
Giorgione nu efectuează studii prealabile pe hârtie, ci aplică direct culoarea pe pânză,
mulțumindu-se cu schițarea, cu pensula, a conturilor formelor de bază. Aceasta este explicația
pentru faptul că, sub ultimul strat de vopsea, se pot descoperi urme ale unor motive pe care
artistul le-a abandonat în cursul lucrului. Examinarea radiografică a pânzei a relevat faptul că,
într-o primă versiune a lucrării, în locul tânărului din prim-plan apărea o femeie făcând baie.
Acest fapt i-a determinat pe unii cercetători să atribuie lucrarea genului peisagistic. Există însă și
studii iconografice care interpretează tematica lucrării cu ajutorul unor izvoare literare; astfel, în
scenă este văzută despărțirea lui Paris de nimfa Oinona, ilustrarea visului lui
Poliphilio, Dionis alături de Semele și Io, Zeus alături de Io ori legenda nașterii lui Moise. Un
cercetător precum Edgar Wind interpretează tema mult mai general, văzând în lucrare o alegorie
pastorală a vieții omului. Soldatul întruchipează în această interpretare puterea (Fortitudo),
femeia este Caritas. Virtutea masculină și cea feminină nu trebuie să se teamă de furtuna care se
anunță.
Din punct de vedere stilistic, Furtuna reprezintă faza de maturitate în creația pictorului.
Magistrală este viziunea naturalistă a vegetației și a ruinelor, culorile estompate de brusca lumină
a unui fulger. Tematic, Giorgione alege deci tocmai starea cea mai perisabilă a reprezentării, cu
totul dependentă de condițiile atmosferice ale scenei.
 Giorgione:
"Furtuna" (La
tempesta)
 Apus de soare
Poate cea mai controversată operă a lui
Giorgione este tabloul cunoscut sub numele
de Apus de soare ("Il tramonto"), care reprezintă
pe San Rooco și San Gottardo, pictat probabil
sub impresia unei epidemii de ciumă ce s-a
abătut în anul 1504 asupra peninsulei italice.
Figura Sfântului Gheorghe cu balaurul în partea
de sus din dreapta a tabloului a fost adăugată de
un restaurator trei secole mai târziu. Specialiștii
nu reușesc să interpreteze semnificația unui
tablou în care monștrii de apă și cei de uscat sunt
zugrăviți în același spațiu cu oamenii.
"Apus de soare"
 Cei trei filosofi
Între anii 1508 și 1509, Giorgione realizează
compoziția Cei trei filosofi ("I tre filosofi") pentru
Taddeo Contarini. Și în acest caz există divergențe în
legătură cu cele trei personaje reprezentate. Opinia cea
mai răspândită este că nu ar fi vorba de filosofi, ci de cei
trei magi din Răsărit care așteptă apariția stelei
vestitoare a nașterii lui Christos. În acest tablou
Giorgione se înfățișează pe sine în postura celui mai
tânăr dintre cei trei înțelepți.
Tabloul este de obicei datat în legătură cu lucrările
pentru Fondaco dei Tedeschi, tematica sa denotă
aceeași preocupare cu subiectele esoterice.
 "Cei
trei
filosofi"
 Laura
În Portretul unei tinere
femei, cunoscut în mod
tradițional și sub
numele de "Laura",
datorită ramurilor de
laur ce se văd în spatele
modelului, artistul a
pictat probabil portretul
unei curtezane din
Veneția. Senzualitatea
emanată de tablou
întărește această
presupunere.
 Concert câmpenesc
După majoritatea istoricilor de artă, tabloul Concert
câmpenesc ("Concerto campestre") realizat între
anii 1508 și 1510, ar fi opera exclusivă a lui Giorgione,
deși o contribuție a lui Tițian nu este exclusă. Este
surprinzătoare zugrăvirea laolaltă a nudurilor de femeie
și a bărbaților îmbrăcați. "Dejunul pe iarbă" al
lui Édouard Manet, care a provocat la vremea respectivă
un imens scandal, este o variantă liberă a tabloului lui
Giorgione. Tema arcadică corespunde preocupărilor pe
care i le atribuie contemporanii lui Giorgione;
frumusețea feminină, muzica, lirismul exprimat prin
atmosferă și peisaj.
 Sfârșitul
Potrivit legendei, Giorgione avea trei pasiuni: pictura,
muzica și dragostea. Și tocmai în aventurile amoroase
ale pictorului găsește Vasari și explicația morții sale
timpurii. Căci, susține el, pictorul o vizita și în timpul
pustietoarei epidemii de ciumă din 1510 pe frumoasa lui
amantă. O scrisoare a marchizei de Mantova, Isabella
d'Este, menționează de asemenea faptul că artistul a
căzut victimă epidemiei în toamna acelui an.
Tițian este, desigur, cel mai important elev al maestrului
din Castelfranco. Însă și pictori precum Palma Vecchio
(1480-1528), Savoldo (1480(?)-1548(?)) și Sebastiano
del Piombo (1485-1547) sunt influențați de
giorgionism.
 Controverse în cercetare

Scrierile lui Marcantonio Michiel despre colecțiile de artă venețiene, redactate

între 1525 și 1543, constituie importante surse pentru opera lui Giorgione. Desele
menționări ale artistului relevă prețuirea de care s-a bucurat opera sa în rândul
contemporanilor. Baldassare Castiglione îl enumeră apoi, în Curtezanul din 1528,
printre cei mai mari artiști ai renașterii, alături
de Leonardo, Mantegna, Rafael și Michelangelo, Vasari consideră în 1550 că artistul
și-a fermecat atât contemporanii cât și urmașii. Admirația pentru Giorgione a persistat
și a devenit o sursă a controverselor dintre istoricii de artă.
Deoarece cercetarea dispune de foarte puține izvoare cu privire la viața artistului și
doar de patru tablouri care îi pot fi atribuite acestuia cu certitudine, a apărut la începutul
secolului al XX-lea o dispută între cercetătorii care tind să includă în corpul operei sale,
bazându-se pe criterii stilistice, un mare număr de picturi (așa-numiții "pan-
giorgioniști") și cei care îi asumă doar un număr foarte restrâns de lucrări.
Operele care îi pot fi atribuite lui Giorgione datorită martorilor de epocă sunt: Tabloul
de altar pentru catedrala din Castelfranco. Laura. Furtuna. Cei trei filosofi.