Sir Charles (Charlie) Spencer Chaplin 

KBE (n. 16 aprilie 1889, Metropolitan Police

District(d), Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 25
decembrie 1977, cantonul Vaud, Elveția) a fost un actor, comediant și regizor englez.
Este considerat a fi unul dintre cele mai mari staruri de cinema din secolul XX. Cele mai
renumite filme ale sale sunt City Lights (Luminile orașului), Modern Times (Timpuri
noi) și The Great Dictator (Marele dictator).
Biografie[modificare | modificare sursă]
Tinerețe

Chaplin, c. 1920
Chaplin s-a născut pe data de 16 aprilie 1889, în East Street, Walworth, Londra. Părinții
lui erau animatori; tatăl său era vocalist și actor, iar mama lui era cântăreață și actriță.
Aceștia au divorțat înainte ca Charles să împlinească trei ani. Acesta a învățat să cânte
de la părinții lui. Recensământul din anul 1891 arată că mama sa, actrița Hannah Hill,
trăia cu Charles și fratele său vitreg, Sydney pe Barlow Street, Walworth. Copil fiind,
Charlie a locuit cu mama sa în numeroase locuri și adrese, printre care și 3 Pownall
Terrace, Chester Street și 39 Methley Street. Bunica sa din partea mamei era
jumătate țigancă, lucru de care era extrem de mândră[12], dar a fost descrisă și ca
„Scheletul din dulapul familiei noastre”[13]. Tatăl lui Chaplin, Charles Chaplin Sr.,
era alcoolic și nu a prea avut contact cu fiul său, cu toate că acesta și fratele său vitreg
au locuit cu tatăl lor și concubina lui la adresa 287 Kennington Road, unde în ziua de
azi poate fi găsită o placă comemorativă. Cei doi frați vitregi au locuit acolo, în timp ce
mama lor, care era bolnavă mental, a fost dusă la azilul Cane Hill din Culdson. Amanta
tatălui lui Chaplin l-a trimis pe acesta la școala Kennington Road. Tatăl său a murit din
cauza alcoolului când Charlie avea 12 ani, în anul 1901. Conform recensământului din
acel an, Charlie locuia pe 94 Ferndale Road, Lambeth, împreună cu o organizație de
artiști numită The Eight Lancashire Lads, condusă de John William Jackson (fiul unuia
dintre fondatori).
Condiția laringelui a încheiat cariera muzicală a mamei lui Chaplin. Prima criză a lui
Hannah a fost în anul 1894, în timpul unui spectacol de la teatrul The
Canteen din Aldershot. Teatrul era frecventat de protestanți și soldați. Hannah a fost
rănită de obiectele pe care publicul le-a aruncat spre ea. În spatele scenei, ea a plâns și
s-a certat cu managerul ei. Între timp, Chaplin, care avea 5 ani, a urcat pe scenă și a
cântat celebrul cântec „Jack Jones”.
După ce mama lui Chaplin (care avea numele de scenă Lilly Harley) a fost acceptată
din nou la azilul Cane Hill, fiul ei a fost la casa de săraci din Lambeth, în sudul Londrei
și a fost mutat după câteva săptămâni la școala pentru săraci Central London District,
din Hanwell. Tinerii frați Chaplin au avut o relație strânsă pentru a supraviețui. Aceștia
au urmat cariera muzicii încă din tinerețe și au dovedit un talent natural pe scenă. Primii
ani de sărăcie disperată l-au influențat pe Chaplin când a creat multe din personajele
sale.
Mama lui Chaplin a murit în anul 1928 în Hollywood, la șapte ani după ce a fost adusă
în America de către copiii ei. Charlie și Sydney nu știau pe atunci că au un frate vitreg
din partea mamei lor. Fratele său, Wheeler Dryden, a fost crescut separat de către tatăl
său, dar apoi s-a reunit cu restul familiei și s-a dus să lucreze pentru Chaplin la studioul
său din Hollywood.
America[modificare | modificare sursă]

Making a Living (1914), debutul în film al lui Charlie Chaplin

Primul tur în America a lui Charlie Chaplin a fost cu grupul lui Fred Karno între anii 1910
și 1912. După cinci luni pe care le-a petrecut în Anglia, acesta s-a întors în Statele Unite
pentru un al doilea tur, ajungând cu trupa Karno pe data de 2 octombrie 1912. În
aceeași companie se afla și Arthur Stanley Jefferson, care va fi mai târziu cunoscut
ca Stan Laurel. Aceștia au fost colegi de cameră într-o pensiune. Stan s-a întors în
Anglia, dar Chaplin a rămas în SUA. În anul 1913, Chaplin a fost văzut cu trupa de
către Mack Sennett, Mabel Normand, Minta Durfee și Fatty Arbuckle. Sennett l-a
angajat în studioul lui, Keystone Studios, ca înlocuitor al lui Ford Sterling.[14] După prima
apariție în lumea filmului a lui Chaplin, în filmul „Making a living”, Sennett a simțit că a
făcut o greșeală costisitoare.[15] Mulți oameni susțin faptul că Normand l-a convins să îi
ofere lui Chaplin a doua șansă.[16]
Chaplin în anii 1910
Chaplin a fost transferat la Normand, care a scris și regizat multe din primele sale filme.
[17]
 Lui Chaplin nu i-a plăcut să fie regizat de o femeie, iar cei doi nu se puneau de acord
de multe ori.[17] Într-un final, cei doi au trecut peste diferențele dintre ei și au rămas
prieteni chiar și după ce Chaplin a plecat de la Keystone.
Mark Sennett nu l-a adoptat pe Chaplin imediat, iar acesta credea că Sennett vrea să îl
concedieze din cauză că nu s-a înțeles cu Normand.[17] Cu toate acestea, filmele lui
Chaplin au avut mare succes, iar acesta a devenit unul dintre cele mai mari staruri de la
Keystone.[17][18]
Pionier în industria filmului
Primele filme ale lui dr Chaplin au fost făcute pentru studiourile Keystone ale lui Mack
Sennett, unde și-a dezvoltat personajul Micul vagabond și a învățat foarte repede arta
de a face filme. Publicul l-a văzut pe Vagabond când Chaplin avea 24 de ani, în cel de-
al doilea film al carierei sale, lansat pe data de 7 februarie 1914 „Kid Auto Races at
Venice” (Puștiul face curse de mașini în Veneția)
Cu toate acestea, el a inventat costumul de vagabond pentru un film realizat cu câteva
zile înainte, dar lansat mai târziu, pe data de 9 februarie 1914, Mabel's Strange
Predicament (Charlot la hotel). Mack Sennett i-a cerut lui Chaplin să „preia un machiaj
de comedie”,[19] conform autobiografiei lui Chaplin.[20]
„N-am avut idee ce machiaj să îmi fac. Nu mi-a plăcut cel de reporter (în „Making a
Living”). Cu toate acestea, în drum spre dulap, m-am gândit să îmi pun niște pantaloni
lăbărțați, pantofi mari, un baston și un melon. Am vrut ca totul să fie contradictoriu:
pantalonii foarte largi, haina strâmtă, pălăria mică, iar pantofii mari. Nu eram decis dacă
să arăt tânăr sau bătrân, dar mi-am amintit că Sennett se aștepta să fiu mai bătrân și
am adăugat o mustață mică, pe motivul că mă va îmbătrâni puțin, fără să îmi ascundă
expresia. Nu știam nimic de personaj. Dar când m-am îmbrăcat, hainele și machiajul m-
au făcut să mă simt că sunt chiar el, în persoană. Am început să-l cunosc, iar când am
urcat pe scenă era deja născut.”
Fatty Arbuckle a contribuit cu melonul socrului și proprii săi pantaloni (de dimensiuni
generoase). Chester Conklin a contribuit cu un palton, iar Ford Sterling cu pantofii de
mărime 14, care erau așa de mari, încât Charlie trebuia să îi poarte pe dos ca să nu îi
cadă. Și-a conceput mustața din păr artificial care aparținea lui Mack Swain. Singurul
lucru care îi aparținea lui Chaplin era bastonul său din bambus.[19] Personajul
Vagabondul s-a bucurat de o popularitate deosebită în audiențele de cinema.

Kid Auto Races at Venice (1914): Al doilea film al lui Chaplin și debutul costumului de
vagabond
La început, Chaplin folosea formula lui Sennett de a face comedii, bazând-se pe
gesticulări și alte elemente fizice. Pantomima lui Chaplin era mai subtilă și mai adecvată
pentru farsele romantice sau domestice, decât pentru urmăririle specifice celor de la
Keysotne. Glumele vizuale, erau totuși în stilul Keystone; vagabondul atacându-și
dușmanii în mod agresiv cu șuturi și cărămizi. Amatorilor de film le-a plăcut acest nou
personaj vesel, chiar dacă criticii l-au catalogat uneori drept vulgar. Chaplin a fost apoi
lăsat să își redacteze și regizeze propriile filme. El a realizat 34 scurt-metraje în primul
său an.
Principalul personaj al lui Chaplin a fost „Vagabondul” (cunoscut ca „Charlot”
în Franța și țările francofone, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, România și Turcia,
„Carlitos” în Brazilia și Argentina și „Vagabond” în Germania). „Vagabondul” este un
personaj fără adăpost cu maniere rafinate, haine și distincția unui gentleman. Acesta
poartă o haină strâmtă, pantaloni și pantofi foarte mari și un melon; poartă un baston
de bambus și o mustață caracteristică. Acest personaj a apărut în primul trailer al unui
film, pentru a fi expus la un teatru de film din SUA.[21] În anul 1915, Chaplin a semnat un
contract mult mai favorabil cu studiourile Essanay, unde și-a îmbunătățit în continuare
talentele artistice, adăugând noi nivele și adâncimi stilului Keystone. Majoritatea filmelor
de la Essanay au fost mai ambițioase, având o lungime dublă față de cele de la
Keystone. Chaplin și-a întemeiat propria companie, în care se regăseau Edna
Purviance și comicii Leo White și Bud Jamison.
Statuie de bronz în Waterville, County Kerry
Odată cu grupurile numeroase de imigranți veniți în America, filmele mute au putut să
treacă toate barierele dintre limbi și vorbeau cu toate nivelele Turnului Babel american,
tocmai pentru că erau mute. Chaplin ieșea în evidență pentru că el însuși era emigrant
din Londra. Vagabondul lui Chaplin a adoptat problemele oamenilor și a imigranților,
lupta constantă de la fundul prăpastiei și supraviețuia adversităților fără să ajungă în
vârf și astfel și-a păstrat audiența. Filmele lui Chaplin erau de asemenea foarte
subversive. Micii funcționari cu ifose erau făcuți de imigranți să râdă la cei de care se
temeau.[22]
În anul 1916, Corporația Filmelor Mute i-a oferit lui Chaplin 670 de mii de dolari
americani pentru a produce o duzină de filme de câte două role de peliculă. I-a fost dat
aproape tot controlul artistic și a produs 12 filme într-o peroadă de 18 luni și este
considerat unul dintre cele mai influente filme de comedie din istoria cinematografiei.
Practic, toate comediile mute sunt clasice: Easy Street, One AM, The Pawnshop, și The
Adventurer sunt probabil cele mai cunoscute. Edna Purviance a rămas interpreta rolului
principal feminin, iar Chaplin i-a adăugat pe Eric Campbell, Henry Bergman și Albert
Austin. Campbell a adus o infamie superbă, iar Bergman și Austin au rămas cu Chaplin
zeci de ani. Chaplin a considerat perioada filmelor mute drept cea mai fericită din
cariera sa, deși își făcea griji că filmele sale deveneau superficiale din cauza termenelor
de finalizare pe care le impuneau contractele. Când Statele Unite au intrat în primul
Război Mondial, Chaplin a devenit purtătorul de cuvânt al Liberty Bonds, împreună cu
prietenii săi apropriați Douglas Fairbanks și Mary Pickford.[18]
Majoritatea filmelor lui Chaplin sunt din perioada mută, Keystone sau Essanay. După ce
Chaplin și-a asumat controlul asupra producțiilor sale în anul 1918 (și i-a lăsat pe
exponanți și audiență să îi aștepte), întreprinzătorii au acoperit cererea de filme cu
Charlie Chaplin aducând înapoi comediile sale mai vechi. Filmele au fost re-editate, li s-
au pus titluri noi și au fost emise din nou, mai întâi pentru teatre, iar apoi pentru
comercializare. Chiar și cei de la Essanay au fost vinovați pentru această practică
readucând filme „noi” cu Charlie Chaplin din filme și clipuri vechi. Cele 12 comedii mute
au fost readuse ca filme cu sunet în anul 1933, când producătorul Amadee J. Van
Beuren a adăugat noi efecte sonore. În ultimii ani, au avut loc încercări de a definitiva
scurt-metrajele lui Chaplin de dinaintea anului 1918; toate cele 12 filme mute au fost
restaurate de către arhivistul David Shepard și Blackhawk Films în anul 1975, iar în anul
2006 au fost lansate pe DVD chiar mai multe filme restaurate.
Tehnici de realizare a filmului
Chaplin nu a prea vorbit despre tehnicile lui de a face filme, susținând că asta ar fi ca și
cum un magician și-ar dezvălui propriile iluzii. De fapt, până să înceapă să facă filme cu
dialog (începând cu „Dictatorul”), Chaplin filma mereu înainte de finalizarea scenariului.
Metoda pe care a dezvoltat-o, odată ce contractul său cu Essanay i-a permis să își scrie
și regizeze propriile filme, a fost să înceapă de la o premisă vagă cum ar fi „Charlie intră
la saună” sau „Charlie lucrează la un magazin de amanet”. Apoi, Chaplin și echipa sa
dezvoltau ideea și aveau grijă de acțiune și glume. Odată ce ideile erau finalizate, se
adăuga o structură narativă, din cauza căreia Charlie trebuia să refilmeze unele scene
deoarece acestea nu corespundeau poveștii.[23] Tehnicile unice ale lui Chaplin au
devenit cunoscute abia după moartea sa, când filmele sale au fost examinate în anul
1983 de către documentarul britanic „Necunoscutul Chaplin”.
Acesta este unul din motivele din cauza cărora Chaplin își termina filmele într-un timp
mai lung decât rivalii săi. Pe de altă parte, Chaplin era un regizor extrem de precis și le
arăta actorilor săi exact cum voia el ca aceștia să joace. Acesta era în stare să filmeze
o scenă de foarte multe ori până aceasta ieșea așa cum își dorea el. Animatorul Chuck
Jones, care locuia lângă studioul lui Chaplin când era copil, spunea că își amintește
cum tatăl său îi zicea că l-a văzut pe Chaplin filmând aceeași scenă de aproape 100 de
ori până când aceasta a ieșit cum și-a dorit el.[24] Combinația dintre improvizările
poveștilor și un perfecționism neînduplecat (care rezulta zile întregi de efort și metri de
peliculă irosiți, toate la un preț uriaș) s-a dovedit a fi foarte costisitoare pentru Chaplin,
care din cauza frustrării își certa actorii, îi punea să aștepte degeaba ore întregi sau, în
cazuri extreme, închidea producția cu totul.[23]
Controlul creativ

Studiourile Charlie Chaplin, 1922

La sfârșitul contractului în anul 1917, Chaplin a semnat un contract cu First
National pentru a produce 8 filme de lung-metraj. First National a finanțat și distribuit
aceste filme (între anii 1918-1923), dar i-a oferit controlul creativ, lucru care i-a permis
să joace mult mai relaxat și să se concentreze pe calitate. Chaplin și-a creat propriul
studio la Hollywood și, folosindu-și independența, a creat un corp de lucru care a rămas
distractiv și influent. Deși First National se aștepta ca Chaplin să vină cu niște comedii
scurte, precum filmele sale mute, însă acesta a devenit mai ambițios și și-a extins
proiectele în filme mai lungi, printre care și Shoulder Arms (1918), The Piligrim (1923) și
filmul clasic The Kid (1921).
În anul 1919, Chaplin a fost co-fondator al companiei de distribuție United Artists,
împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks și D.W.Griffith, care voiau să scape de
puterea în creștere a distribuitorilor din sistemul studiourilor din Hollywood. Această
mișcare, împreună cu controlul total al producțiilor, datorată studioului său, au asigurat
independența lui Chaplin ca producător de film. A făcut parte din United Artists până în
anii 1950.
Toate filmele sale din cadrul acestei companii începeau cu o dramă, în care Chaplin
avea doar un rol superficial. Niște exemple pot fi A Woman of Paris (1923), care a fost
urmat de clasicele The Gold Rush (1925) (Goana după aur) și The Circus (1928)
(Circul).
După ce au apărut filmele cu sunet, Chaplin a făcut filmul mut Luminile orașului (City
Lights, 1931), precum și Modern Times (1936) înainte să treacă la sunet.[25] Acestea
erau filme mute, la care a adăugat propria muzică și efectele sonore. City Lights a fost
filmul în care a combinat cel mai bine comedia cu sentimentalismul. Despre ultima
scenă, criticul James Agee a scris în revista Life în anul 1949 că este „cea mai bine
jucată scenă care a fost văzută vreodată într-un film”.[26]
Filmele cu dialog ale lui Chaplin pe care le-a făcut la Hollywood sunt: The Great
Dictator (1940), Monsieur Verdouse (1947) și Limelight (1952)
Cu toate că filmul Modern Times (1936) este mut, conține replici, care vin de la obiecte
neanimate, precum un radio sau un televizor. Acesta a fost creat pentru audiențele din
anii 1930, în care oamenii nu mai erau obișnuiți să urmărească filme mute. Modern
Times a fost primul film în care s-a auzit vocea lui Chaplin (în cântecul de la sfârșit, care
a fost scris și interpretat de Chaplin). Cu toate acestea, pentru majoritatea spectatorilor
acesta este tot un film mut—și sfârșitul unei ere.
Cu toate că filmele cu dialog au devenit dominante la scurt timp după ce au fost
introduse, în anul 1927, Chaplin a refuzat să facă un astfel de film în anii 1930. El
considera că arta pantomimică este esențială pentru cinematografie. El a declarat că
„Acțiunea este înțeleasă mult mai general decât cuvintele. Precum simbolurile
chinezești, aceasta reprezintă lucruri diferite, în funcție de contextul scenic. Ascultă
descrierea a ceva necunoscut - un facocer, de exemplu; apoi privește o poză a
animalului și vei vedea ce surprins vei fi.”Time Magazine, 9 februarie 1931 Arhivat în 4
decembrie 2009, la Wayback Machine..
De asemenea, Chaplin a fost coregraful filmului Limelight (1952) și cântăreț în filmul
The Circus (1928). Cele mai cunoscute cântece compuse de el sunt „Smile”, compus
pentru filmul Modern Times (1936) și a folosit versurile pentru a promova o revenire a
filmului în anii 1950, cântat de Nat King Cole. „This is my song”, din ultimul film al lui
Chaplin „A Countess From Hong Kong” a fost nr. 1 în mai multe limbi în anii 1960 (mai
ales versiunea lui Petula Clark și o versiune care nu a fost publicată, descoperită în anii
1990 înregistrată de Judith Durham de la trupa The Seekers, precum și piesa lui
Chaplin din Limelight, care a fost un hit în anii 1950 cu titlul „Eternally”.
The Great Dictator
Primul film cu dialog al lui Chaplin, The Great Dictator (Dictatorul, 1940), este o parodie
la adresa dictatorului german Adolf Hitler și a nazismului. Filmul a fost realizat și lansat
în Statele Unite, cu un an înainte ca S.U.A. să intre în cel de-al Doilea Război Mondial.
Chaplin a jucat rolul lui „Adenoid Hynkler”,[27] dictator în Tomania, personaj care îl
parodiază și îl ridiculizează pe Hitler. În acest film a jucat și Jack Oakie în rolul lui
„Benzino Napaloni”, dictator în Bacteria. Acest personaj îl parodiază pe dictatorul
italian Benito Mussolini și fascismul.
Paulette Goddard a filmat din nou alături de Chaplin, jucând rolul femeii din ghetou.
Filmul, perceput ca un act de curaj dacă luăm în considerare climatul politic din acea
vreme, ridiculizează nazismul și pentru că conține personaje evreiești, ilustrând
persecuția acestora. Chaplin a jucat atât rolul lui Adenoid Hynkler, precum și a unui
frizer evreu, care arăta la fel ca acesta și era persecutat de naziști. Frizerul seamănă la
fizic cu vagabondul lui Chaplin dar nu este considerat ca fiind acesta. Ca o concluzie,
cele două personaje ale lui Chaplin fac schimb de locuri printr-un șir complex de
evenimente și filmul părăsește caracterul său comic, frizerul adresându-se mulțimii
printr-un discurs în care denunță dictatura, lăcomia, rasismul și intoleranța caracteristice
nazismului și se pronunță în favoarea libertății și a fraternității.
În 1941 filmul a fost nominalizat pentru Premiile Oscar ale Academiei de Teatru și Film
la cinci categorii.

Politica
Chaplin împreună cu socialistul american Max Eastman în Hollywood 1919
Simpatiile politice ale lui Chaplin au fost în mod constant de stânga. Politica sa pare
moderată conform standardelor moderne, dar în anii 1940, gândirea sa, bine cunoscută
din cauza influenței, faimei și statutului său, era considerată de mulți oameni ca
fiind comunistă. Filmele sale mute din prima perioadă nu au mesaj politic, cu excepția
poate a unora in care vagabondul intră în conflict cu legea, dar filmele sale de mai
târziu, din anii 1930, au fost mai tranșante din punct de vedere politic. Timpuri Noi
(Modern Times) înfățișează muncitori care sunt exploatați și oameni care trăiesc în
condiții mizere. Discursul dramatic de la sfârșitul filmului The Great Dictator, care critică
naționalismul deșănțat și necenzurat și suportul fără echivoc pe care Chaplin l-a
manifestat public pentru deschiderea în anul 1942 a unui nou front în Europa, care să
ajute Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial au fost mai târziu criticate. În
cel puțin unul din aceste discursuri, conform unui comentariu modern din ziarul Daily
Worker, Chaplin a lăsat să se înțeleagă că la sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial comunismul va domina lumea și este singurul mod in care poate avea loc
progresul omenirii.
În afară de discursurile controversate din anul 1942, Chaplin a negat faptul că ar fi un
susținător al războiul, așa cum o făcuse în Primul Război Mondial, ceea ce a generat
reacții adverse în public, în ciuda faptului că cei doi fii ai săi au luptat în Europa. În
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Chaplin s-a confruntat cu acuzații penale și
civile pentru relația sa cu actrița Joan Barry. După război, criticii săi s-au concentrat pe
ceea ce Chaplin considera capitalism în comedia neagră Monsieur Verdoux, ceea ce a
dus la și mai multă ostilitate, filmul având ca subiect protestele din mai multe orașe din
Statele Unite. Ca rezultat, ultimul film făcut în America al lui Chaplin, „Limelight”, a fost
mai puțin politic, acesta fiind mai mult o autobiografie. Următorul său film, făcut în
Europa, A King in New York (1957), satiriza persecuția politică și paranoia epocii
McCarthy, care îl făcuseră să părăsească SUA cu 5 ani înainte. După acest film,
Chaplin a renunțat să mai facă filme cu subiect politic, declarând mai târziu că
comedianții ar trebui să fie „deasupra politicii”.
Era McCarthy
Cu toate că filmele lui Chaplin s-a bucurat de un succes major în Statele Unite și el a
fost rezident din 1914 până în 1953, actorul a menținut o atitudine naționalistă neutră. În
timpul erei „McCarthismului”, Chaplin a fost acuzat de activități antiamericane și a fost
suspectat că ar fi comunist, iar J. Edgar Hoover, care le ordonase subordonaților săi de
la FBI să țină dosare secrete detaliate care îl aveau ca obiect pe Chaplin, a încercat să
îi anuleze acestuia rezidența SUA. Presiunea FBI-ului asupra lui Chaplin a crescut după
ce acesta a susținut deschiderea unui al doilea front în Europa în anul 1942 și a ajuns la
un nivel critic la sfârșitul anilor 1940, când membrii ai Congresului SUA l-au amenințat
că îl vor chema să dea declarații. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, probabil de
frica aptitudinilor dovedite ale lui Chaplin de a satiriza investigațiile.[28] În anul 1952
Chaplin a părăsit SUA cu intenția de a face o excursie scurtă acasă, în Marea Britanie,
pentru premiera de la Londra a filmului Limelight. Hoover a aflat de această excursie și
a negociat cu cei de la Serviciul Imigrări pentru a-i anula actorului permisiunea de a
reintra în țară. Chaplin a decis să nu se întoarcă în Statele Unite, scriind: „... De la
sfârșitul ultimului război mondial am fost ținta unor minciuni și a propagandei unor
grupuri puternice care, prin influența lor și cu ajutorul primit de la presa americană, au
creat o atmosferă nesănătoasă în care liberalii pot fi marginalizați și persecutați. În
aceste condiții îmi este imposibil să îmi continui munca în SUA, așa că am renunțat la
rezidența mea în această țară.”[29] Chaplin s-a mutat la Vevey, în Elveția. Mai târziu, în
1972, Chaplin a revenit pentru scurt timp în SUA în aprilie 1972 împreună cu soția sa
pentru a primi un premiu Oscar și pentru a discuta despre cum vor fi redistribuite filmele
sale, fiind primit cu căldură.
Ultimele lucrări
Ultimele două filme ale lui Chaplin au fost făcute în Londra: A King in New York(1957)
în care a fost actor, regizor, producător și scenarist; și A Countess from Hong
Kong(1967), pe care l-a scris și a fost regizor și producător. În cel din urmă
joacă Sophia Loren și Marlon Brando, iar Chaplin și-a făcut ultima apariție în rolul unui
stewart cu rău de mare. De asemenea, a compus muzica pentru ambele filme, cântecul
din filmul A Countess from Hong Kong, „This is my song” ajungând pe locul 1 în Marea
Britanie cu varianta cântată de Petula Clark. De asemenea, Chaplin a compilat
filmul The Chaplin Revue din trei filme care le-a făcut la First National A Dog's
Life(1918), Shoulder Arms(1918) și The Piligrim(1923) pentru care a compus muzica și
a înregistrat o narațiune introductivă. Pe lângă regizarea acestor ultime filme, Chaplin a
scris My Autobiography (autobiografia mea), între anii 1959 și 1963 și a fost publicată în
anul 1964. În autobiografia sa pictorială My Life in Pictures, publicată în anul 1974,
Chaplin indica faptul că a scris un scenariu pentru fiica lui, Victoria, intitulat The Freak,
ea având rolul unui înger. Conform lui Chaplin, scenariul a fost completat, iar repetițiile
pentru film au început (cartea include și o poză cu Victoria în costum), dar au fost
întrerupte după căsătoria Victoriei. „Vreau să îl fac într-o zi” a scris Chaplin. Cu toate
acestea, sănătatea lui a început să se deterioreze în anii 1970, ceea ce a distrus orice
speranță ca filmul să fie produs.
Din anul 1969 până în 1976, Chaplin a scris melodii originale pentru filmele sale mute,
iar apoi le-a relansat. A compus melodii pentru toate scurt-metrajele sale de la First
National The Idle Class în 1971 (împerecheat cu The Kid pentru a fi relansat în
1972), A Day's Pleasure în 1973, Pay Day în 1972, Sunnyside în 1974, iar pentru lung-
metrajele sale au fost The Circus și The Kid în 1969 și 1971. Chaplin a lucrat la
melodiile sale împreună cu Eric James.
Ultima lucrare a lui Chaplin a fost o melodie pentru filmul său din anul 1923 „A Woman
of Paris”, care a fost terminată în anul 1976. La acea vreme Chaplin era extrem de
fragil, chiar și comunicarea fiindu-i dificilă.
Moartea
Mormântul lui Chaplin (dreapta) și al soției lui, Oona.
Sănătatea robustă a lui Chaplin a început încet să se deterioreze spre sfârșitul anilor
'60, după terminarea ultimului său film, „A Countess from Hong Kong” și într-un ritm mai
accelerat după primirea Premiului Oscar al Academiei de Film (Academy of Motion
Picture Arts and Sciences (AMPAS)) în anul 1972. În 1977 avea deja dificultăți în
comunicare și se deplasa într-un scaun cu rotile. Chaplin a murit în somn în ziua
de Crăciun a anului 1977, la vârsta de 88 de ani.[30]
Chaplin a fost înhumat în cimitirul Corsier-Sur-Vevey, Vaud, Elveția. Pe data de 1
martie 1978, cadavrul său a fost furat de un mic grup de mecanici elvețieni, cu scopul
de a cere bani de răscumpărare de la familia lui Chaplin.[31] Planul lor a eșuat. Aceștia
au fost prinși, iar cadavrul a fost recuperat după 11 săptămâni lângă lacul Geneva.
Corpul său a fost reînhumat sub 1,8 metri de beton pentru a preveni alte incidente.
Relațiile cu femei
 Hetty Kelly a fost prima dragoste a lui Chaplin, o dansatoare de care s-a îndrăgostit „instantane
cu care aproape s-a căsătorit când ea avea 19 ani, în 1908. Se spune că Chaplin s-a îndrăgost
se mărite cu el. Când aceasta a refuzat, Chaplin a sugerat că ar fi cel mai bine să nu se mai vad
când ea a refuzat. De-a lungul anilor, amintirea ei va rămâne o obsesie pentru Chaplin. A fost d
murit de gripă în timpul Marii Epidemii din 1918.

Chaplin cu Edna Purviance în filmul The Immigrant (1917).

Edna Purviance a fost prima interpretă principală a lui Chaplin după Mabel Normand. Purviance și Ch
relație romantică în timpul producerii filmelor la Essanay în 1916-1917. Aceasta pare să fi încetat în 19
cu Mildred Harris din acel an a eliminat orice posibilitate de reconciliere. Purviance a continuat să fie in
Chaplin până în anul 1923 și a rămas salariata lui până la moartea ei, în anul 1958. Ea și Chaplin au v
pentru tot restul vieții.