Drawing Near Book Romanian

A P R OP I E R E A
O viață de intimitate cu Dumnezeu
John Bevere
Drawing Near, Romanian, by John P. Bevere
© 2023 Messenger International
MessengerInternational.org
Originally published in English as Drawing Near
ISBN 978-1-599-51009-5
Additional resources in Romanian are available for free download and video
streaming at MessengerX.com and on the MessengerX app
To contact the author : JohnBevere@ymail.com

This book is a gift from Messenger International and is NOT FOR SALE
Printed in Romania
Apropierea, Română, by John P. Bevere

© 2023 Messenger International
MessengerInternational.org
Publicată inițial în limba engleză sub tiltul Drawing Near
ISBN 978-1-599-51009-5
Alte resurse în limba română pot fi descărcate sau vizionate gratuit la adresa:
MessengerX.com și în aplicația MessengerX
Pentru a contacta autorul : JohnBevere@ymail.com

Această carte este un dar de la Messenger International
NU ESTE DE VÂNZARE
Tipărit în România
Editor: Vasilică Croitor

Traducător: Veronica Oniga
Grafica: Beniamin Croitor
ISBN 978-606-8993-93-5
Editura Succeed Publishing

Medgidia, str. Independenţei, nr. 5 Jud. Constanţa, cod: 905600
Telefon: 0744 623909 comenzi@succeed.ro www.succeed.ro
App Store este marcă înregistrată Apple Inc. în U.S.A și în alte țări.
Google Play și logo-ul Google Play sunt mărci înregistrate Google LLC.
CUPRINS
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .v
Capitolul 1: Cea mai mare invitație a tuturor timpurilor . . . . . . .1
Capitolul 2: Căutarea în care este angrenat Dumnezeu . . . . . . . 13
Capitolul 3: Protejați foamea voastră. . . . . . . . . . . . . . . . 29
Capitolul 4: Pasiune după prezența Lui . . . . . . . . . . . . . . . 49
Capitolul 5: Dincolo de perdea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Capitolul 6: Prietenii lui Dumnezeu. . . . . . . . . . . . . . . . . 83
Capitolul 7: Ce împiedică adevărata intimitate. . . . . . . . . . 107
Capitolul 8: Adevărata închinare . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
Capitolul 9: În cine locuiește Dumnezeu. . . . . . . . . . . . . 149
Capitolul 10: Intimitatea cu Duhul Sfânt. . . . . . . . . . . . . 165
Capitolul 11: Promisiunea Tatălui. . . . . . . . . . . . . . . . . 189
Capitolul 12: Limbajul intimității. . . . . . . . . . . . . . . . . 217
Capitolul 13: Siguranța deplină a credinței. . . . . . . . . . . . 245
Capitolul 14: Apropierea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269
Anexa A. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281
Anexa B. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285
INTRODUCERE
Î n anul 1991, Dumnezeu a vorbit foarte clar inimii mele și mi-a

zis: „Fiule, vreau să scrii.”
Zilele care au urmat au fost unele pline de un amestec de emoții.
Pe de o parte, frica pusese stăpânire pe mine și îmi bombarda mintea
cu gânduri care îmi spuneau că mă aștepta cu siguranță eșecul; pe
de altă parte, îmi venea să râd. Eu detestam scrisul! La școală, când
aveam de făcut o compunere sau un eseu, stăteam și mă uitam cu
orele la paginile goale. Nu am reușit să trec examenul de bacalaureat
la secțiunea de comunicare. Aversiunea mea pentru tot ce avea de-a
face cu literatura m-a făcut să aleg după liceu ingineria.
Acum Dumnezeu îmi spunea să scriu! Era imposibil! Mi-am zis
că nu era cu putință să fi auzit bine. Am bătut pasul pe loc, dar după
zece luni în care nu am făcut nimic, Dumnezeu a trimis la mine
două femei din state diferite, la interval de două săptămâni, care
au repetat același mesaj. Amândouă m-au avertizat, cu bunăvoință,
v
I n t r od u c e r e
dar și cu fermitate: „John, dacă nu scrii cărțile pe care ți le-a dat

Domnul, El le va da altcuiva, însă tu vei fi judecat pentru aceasta.”
Când mi-a vorbit cea de-a doua femeie, m-a cuprins frica
Domnului, care a depășit teama și aversiunea pe care le aveam față
de scris. Așa că am trecut la treabă. Țin minte ce s-a petrecut când
am hotărât să ascult: gândurile se înlănțuiau unul după altul în timp
ce dactilografiam, ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată. Mi-am
dat seama numaidecât că acestea nu erau mesajele mele, ci ale Lui.
Au trecut doisprezece ani de atunci. Astăzi, mesajele pe care mi
le-a dat El și pe care le-am tipărit sub forma cărților au ajuns să fie
traduse în peste o sută treizeci de limbi și tipărite în peste un milion
de exemplare.
După ce am terminat primul manuscris, I-am promis lui
Dumnezeu că nu voi scrie niciodată o carte doar de dragul de a scrie,
ci că o voi face numai dacă El îmi spunea. Făgăduința aceasta a fost
pusă la încercare. Între anii 1992 și 1999, El mi-a dat în fiecare an
câte un mesaj pe care trebuia să îl scriu, însă, după ce am terminat
cartea intitulată Sub acoperire, au trecut trei ani fără ca Domnul să-mi
mai spună să scriu. Editurile mă abordau adesea, întrebându-mă care
va fi următoarea mea carte și dacă doream să o tipăresc la ele, însă eu
nu voiam să fac nicio mișcare din proprie inițiativă. Nu primisem
niciun imbold din partea lui Dumnezeu.
În cele din urmă, după trei ani, Domnul mi-a spus din nou să
scriu; era vorba despre mesajul pe care îl țineți acum în mână. Cred
că unul dintre motivele acestei întârzieri era legat de ceea ce Duhul
Sfânt trebuia să facă în mine, înainte ca această carte să poată fi scrisă
cum se cuvine. Eram credincios de douăzeci și cinci de ani, însă nu
fusesem niciodată atât de flămând ca atunci după apropierea de El.
În ultimul an și jumătate, descoperisem o intimitate mai profundă
cu Domnul decât tot ce cunoscusem până atunci. Nu plânsesem
niciodată în viață ca în ultimul an și jumătate. M-am simțit copleșit
în timp ce mă aflam în camere de hotel, în aeroporturi, în biroul
meu, în mașină, acasă și în aer liber, în timp ce petreceam timp
cufundat într-o rugăciune concentrată. Realitatea prezenței Lui nu
fusese niciodată atât de veritabilă și de tangibilă.
vi
I n t r od u c e r e
Cred că această carte este o compilație a anilor de pregătire sub

îndrumarea Duhului Sfânt și cuprinde invitația inimii lui Dumnezeu
spre un loc al intimității cu voi, copiii Lui. Înainte să începem, aș vrea să
ne rugăm împreună. Rostiți din inimă aceste cuvinte, știind că eu le-am
rostit cu voce tare pentru voi în biroul meu. Avem promisiunea lui Isus
că, atunci când doi dintre noi „se învoiesc pe pământ să ceară un lucru
oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 18:19).
Să ne rugăm împreună:
Tată, în Numele lui Isus, Te rog ca, în timp ce citesc

mesajul acestei cărți, să-mi deschizi ochii să văd, urechile să
aud și să-mi dai o inimă care percepe și înțelege. Doresc să
umblu necontenit în intimitate cu Tine. Doresc să cunosc
sfatul Tău, voința Ta, tainele și pasiunile Tale; aș vrea, de
asemenea, să stau în prezența Ta. Fie ca mesajul acesta nu doar
să aducă înțelegere, ci și puterea de a transforma viața mea
după imaginea Fiului Tău preaiubit, a Domnului meu, Isus.
Căci, atunci când El a umblat pe pământul acesta, a arătat
slava Ta în mod desăvârșit prin apropierea Lui de Tine. Fie
ca și eu să arăt slava lui Isus prin apropierea mea de El, prin
persoana Duhului Sfânt. Îți încredințez Ție dorința aceasta
și Îți mulțumesc dinainte pentru lucrarea transformatoare pe
care o vei face în mine în timp ce aud și împlinesc cuvintele
inspirate de Tine din cartea aceasta. Îți mulțumesc că viața
mea nu va mai fi niciodată la fel. Te rog toate acestea în învoire
cu slujitorul Tău, John Bevere. Amin.
Acum credeți și mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru împlinirea

rugăciunii voastre sincere. Eu mă bucur știind că Duhul Sfânt a
început chiar acum să vă pregătească pentru o intimitate mai profundă,
ducând rugăciunea voastră în fața tronului sfânt al Singurului care
poate satisface cu adevărat fiecare tânjire a voastră. Fie ca Tatăl, Isus și
Duhul Sfânt să devină pentru voi mai reali ca niciodată!
Cu sinceritate,
John Bevere
vii
Capitolul 1
CEA MAI MARE

INVITAȚIE A TUTUROR
TIMPURILOR
„Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.”

I ac ov 4:8
E xistă o chemare sau, mai bine spus, un strigăt care vine din
inima lui Dumnezeu și care sporește în intensitate cu fiecare
zi ce trece: „De ce sunteți mulțumiți fără prezența Mea? De ce stați
la distanță, când v-ați putea bucura de apropierea de Mine?”
Toți avem prieteni sau cunoaștem oameni pe care îi admirăm
și de care am dori să fim mai apropiați. Ei ocupă un loc special
în inima noastră și timpul petrecut cu ei este o plăcere, mai ales
când avem parte de el la invitația lor. O asemenea cerere de a sta în
1
Apropierea
compania lor ne umple cu anticipare, bucurie și entuziasm. Facem

cu bucurie orice e nevoie pentru a ne rearanja programul, astfel încât
să putem accepta invitația lor.
În cartea Iacov, găsim cea mai mare invitație făcută vreodată:
„Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi” (4:8).
Opriți-vă câteva momente și gândiți-vă la ea: Creatorul Universului,
al Pământului și al tuturor locuitorilor lui solicită prezența voastră.
El nu Se limitează la atât, ci dorește o apropiere strânsă de voi, căci
Scriptura ne spune în Exodul 34:14 (NLT) că „El este un Dumnezeu
plin de pasiune pentru relația cu voi.”
Aceasta este dorința necontenită a lui Dumnezeu. Domnul este
Cel care a lansat invitația, căci El tânjește să fie cunoscut de copiii
Lui. De la căderea omului, a fost nevoie de mii de ani, de pregătiri
complexe și de plata unui preț uriaș pentru deschiderea ușii spre o
relație atât de strânsă. Ioan, unul dintre prietenii cei mai apropiați ai
lui Isus, spunea:
Niciun om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul

Lui Fiu sau singurul Dumnezeu născut, care este în sânul
[în prezența intimă a] Tatălui L-a declarat [L-a revelat și
L-a adus acolo unde poate fi văzut; El L-a interpretat și L-a
făcut cunoscut]. (Ioan 1:18, AMP)
Adam L-a cunoscut direct pe Domnul; însă, din pricina

păcatului sau a neascultării, primul om a fost separat de prezența Lui
glorioasă, iar soarta lui s-a extins asupra întregii omeniri. Bărbații și
femeile nu Îl mai puteau vedea sau cunoaște pe Dumnezeu așa cum
o făcuse Adam cândva. Cu toate acestea, Tatăl tânjea cu mare ardoare
și compasiune să răscumpere părtășia noastră din această despărțire
cumplită. Soluția Lui a fost să Îl trimită pe Isus, care fusese cu Tatăl
de la început, Dumnezeu manifestat în trup, ca să plătească prețul
care avea să ne elibereze din întuneric, pentru a ne împăca pe noi cu
Dumnezeu, dacă Îl primim ca Domn al nostru.
2
Cea m a i m a r e i n v i ta ț i e a t u t u r o r t i m p u r i l o r
Însă această reunire dintre Dumnezeu și om nu a fost nici

predicată, nici trăită în sensul ei deplin. Noi am pus accentul pe
eliberarea de păcat și moarte, dar nu am declarat îndeajuns părtășia
strânsă care îi așteaptă pe toți cei ce au fost eliberați. Neglijarea acestui
aspect este costisitoare și chiar dezastruoasă, fiindcă atât de multor
oameni le scapă frumusețea cunoașterii intime a lui Dumnezeu.
Vedem o paralelă a acestei tragedii în Vechiul Testament, în viața
urmașilor lui Avraam.
Două motivații total diferite

Întotdeauna m-a uimit contrastul dintre atitudinile și tiparele
comportamentale ale lui Moise și cele ale poporului lui Israel. Cartea
Exodul începe vorbind despre suferința urmașilor lui Avraam, care
trăiau într-o aspră robie. Israeliții se aflau în Egipt de aproape patru
sute de ani. La început, s-au bucurat de bunăvoința faraonului,
dar nu a trecut mult până când au ajuns să fie înrobiți și tratați cu
cruzime. În agonia lor, au început să strige spre Dumnezeu, cerând
din partea Lui izbăvirea.
Domnul a fost mișcat de rugăciunile lor și le-a trimis un
eliberator pe nume Moise. Deși se născuse într-o familie de evrei,
Moise scăpase de robie și fusese crescut ca nepot al faraonului, în
casa acestuia. Ca prinț al Egiptului, a fost mișcat de suferința fraților
lui, însă a fost nevoit să fugă în pustie ca să-și salveze viața, doar
pentru a se întoarce ani mai târziu și pentru a-i elibera pe israeliți din
robie, prin cuvântul și puterea lui Dumnezeu.
Izbăvirea evreilor din robia egipteană este o paralelă a eliberării
noastre din sclavia păcatului. Egiptul reprezintă sistemul lumii, iar
poporul Israel este întruchiparea Bisericii. Când ne naștem din nou,
suntem eliberați de sistemul tiranic și opresiv al lumii acesteia.
Nu este greu să ne imaginăm cu câtă cruzime au fost folosiți
și abuzați copiii lui Israel de către locuitorii Egiptului. Spinările
lor purtau cicatricele bicelor supraveghetorilor numiți de faraon,
3
Apropierea
casele lor erau niște cocioabe, iar hrana lor, doar niște resturi. Nu
aveau nicio speranță de a se bucura de vreo moștenire, în timp ce
trudeau ca robi pentru a clădi prosperitatea stăpânilor lor egipteni.
Au plâns cu amar când mii de nou-născuți evrei au fost dați morții la
porunca faraonului.
Deși au suferit toată această cruzime, israeliții au uitat-o cu
repeziciune. Chiar și după ce au fost eliberați din Egipt, ori de câte
ori lucrurile nu mergeau bine, regretau că plecaseră din țara robiei și
luau în derâdere rugăciunile pe care le înălțaseră pentru a fi izbăviți
de acolo, spunând că le fusese mai bine când trăiseră ca sclavi. Ba
chiar au îndrăznit să vină cu ideea: „Să ne alegem o căpetenie și să ne
întoarcem în Egipt” (Numeri 14:4).
Însă nu aceasta a fost atitudinea lui Moise, deși el era singurul
care chiar o dusese mai bine în Egipt; de fapt, niciun om nu se
bucurase de o viață mai bună decât cea pe care o avusese el acolo.
Fusese crescut de cel mai bogat om de pe pământ, trăise în cele mai
bune condiții, mâncase cea mai bună mâncare, purtase cea mai
bună îmbrăcăminte și fusese învățat de cei mai buni dascăli. Avusese
slujitori gata să-i împlinească orice nevoie și dorință, fiindcă se
bucura de o moștenire deosebită, atât ca avere, cât și ca statut. Moise
a lăsat de bunăvoie în urmă toate acestea și, spre deosebire de copiii
lui Israel, nu a privit niciodată înapoi, nici nu a dus dorul lucrurilor
de care se dezlipise.
Ce anume a produs această deosebire între el și ceilalți israeliți?
Faptul că Moise Îl întâlnise pe Dumnezeu. El a văzut focul și s-a
apropiat de el. L-a întâlnit pe Dumnezeul cel viu într-un rug aprins,
pe Muntele Sinai, pe când evreii nu L-au văzut. Când Domnul l-a
chemat, Moise s-a apropiat de El. Mai târziu, când copiilor lui Israel
le-a fost făcută o invitație și mai minunată, ei s-au dat înapoi (vezi
Exodul 20:18-21).
Eu întreb deseori adunările în care ajung: „Unde îi ducea Moise
pe copiii lui Israel după ce au ieșit din Egipt?” Răspunsul pe care îl
primesc de obicei este: „În Țara Promisă”, însă el nu este corect. Moise
se îndrepta cu ei spre Muntele Horeb sau spre Sinai. Amintiți-vă
4
cuvintele pe care i le-a spus Dumnezeu faraonului, prin Moise: „Lasă

pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie” (Exodul 7:16).
Dumnezeu nu a zis: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să moștenească
o țară.” De ce i-ar fi dus Moise în Țara Promisă înainte să li-L prezinte
pe Cel ce le făcuse promisiunea? Dacă i-ar fi dus mai întâi în Țara
Promisă, israeliții ar fi ajuns să iubească mai mult promisiunile decât
pe Dumnezeu, Cel care li le făcuse. Moise de-abia aștepta să îi ducă în
locul unde el însuși Îl întâlnise pe Dumnezeu.
Într-o mare măsură, și noi am acționat greșit în bisericile noastre:
am predicat mai mult despre ceea ce va face Isus pentru noi decât despre
cine este El cu adevărat! Ca urmare, am format mulți oameni care Îl
slujesc pe Dumnezeu urmărind propriile beneficii, nu ca răspuns plin
de bucurie față de cine este El. Am putea compara situația cu cea a
unei femei care se căsătorește cu un bărbat pentru banii lui; motivația
ei nu este de a-și cunoaște soțul pentru ceea ce este el, ci mai degrabă
pentru ce poate face el pentru ea. Da, s-ar putea să-l iubească la un
anumit nivel, însă animată de motivații greșite.
Oamenii care pun accentul pe binecuvântările lui Dumnezeu,
neglijând relația cu El, formează ucenici care vin la Domnul pentru a
primi ceva, nu ca răspuns față de cine este El. Dumnezeu este neasemuit
și nimeni nu se poate compara cu măreția Lui. Odată ce Îl întâlnim
pe Dumnezeu, așa cum a fost cazul lui Moise, ajungem să vedem
promisiunile Lui din perspectiva corectă. Dumnezeu este cu mult mai
minunat decât orice altceva, chiar și decât binecuvântările Sale.
Scopul principal urmărit de Dumnezeu când a izbăvit poporul
Israel din robie a fost acela ca evreii să Îl cunoască și să Îl iubească.
Domnul dorea să li Se facă cunoscut. El a spus: „V-am purtat pe
aripi de vultur și v-am adus aici, la Mine” (Exod 19:4). Cu toate
acestea, israeliții și-au ratat destinul.
Dorul lui Dumnezeu după o relație strânsă cu poporul Lui nu
a scăzut și nici nu s-a schimbat, căci această dorință este revelată
continuu în Cuvântul Lui și este oglindită în rugăciunea plină de
pasiune a apostolului Pavel:
5
Apropierea
Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl

slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în
cunoașterea Lui. (Efeseni 1:17)
El Și-a făcut cunoscută dorința. Dumnezeu vrea ca fiecare copil

al Lui născut din nou să Îl cunoască în mod profund și intim! Nu
vă umple de entuziasm lucrul acesta? Dacă nu, meditați câteva
momente și lăsați minunăția acestei realități să vă copleșească.
Noi slujim un Dumnezeu viu, pe Tatăl a cărui inimă bate
pentru copiii Lui. El este un comunicator care dorește interacțiunea.
Pavel a atras atenția asupra acestui fapt credincioșilor șovăielnici din
Corint: „Vă aduceți aminte că, înainte să deveniți creștini, mergeați
de la un idol la altul, deși niciunul nu putea rosti vreun cuvânt” (1
Corinteni 12:2-3, TLB). În cuvintele lui Pavel observăm una dintre
principalele trăsături care Îl deosebesc pe Dumnezeu, Tatăl nostru,
de toți zeii și idolii: El vorbește!
„Ieși de pe șosea și oprește”

De curând, în timp ce conduceam mașina, Duhul Sfânt a vorbit
inimii mele: „Trebuie să-ți spun ceva. Ieși de pe șosea și oprește.”
Am învățat că, atunci când Dumnezeu îmi spune să fac ceva,
trebuie să ascult îndată, indiferent cât de mărunt mi s-ar părea
imboldul sau cât de nepotrivit ar fi momentul. Când Domnul i-a
atras atenția lui Moise, nu se afla el undeva, în mijlocul deșertului,
îngrijind de turmele socrului său (există diferite moduri în care
Dumnezeu caută să ne capteze atenția)? Domnul i s-a arătat făcând
un rug să ardă fără să se mistuie.
Privind în Scriptură, vedem că Moise a zis: „Am să mă întorc să
văd” (Exodul 3:3). Cuvântul a se întoarce vine din evreiescul cuwr.
James Strong, un expert în limbile textului biblic, definește cuvântul
ca a se abate din drum, a se opri. Moise s-a abătut intenționat de
6
la acțiunile pe care le plănuise, pentru a răspunde Celui Sfânt,

care îl chema.
După ce a dat curs acestei chemări, citim următoarele: „Domnul
a văzut că el se întoarce să vadă; și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul
rugului și a zis: «Moise! Moise!»” Doar când l-a văzut pe Moise
întorcându-se, Dumnezeu l-a strigat pe nume. Eu cred că Domnul
nu ar fi mers mai departe dacă Moise nu ar fi răspuns. Dumnezeu
nu l-a chemat când turmele se aflau în țarcurile lui Ietro, ci a ales un
moment care nu era dintre cele mai potrivite. Ce s-ar fi întâmplat
dacă Moise ar fi zis: „Dacă mă las distras de la păzitul turmelor, oile
se vor împrăștia care încotro și voi avea nevoie de ore întregi, poate
chiar de toată ziua pentru a le strânge iarăși. Voi veni mai târziu să
văd ce se întâmplă aici, când lucrurile sunt sub control, ca să nu-mi
întrerup munca.” Rezultatul ar mai fi fost oare același?
Unii ar putea argumenta că Dumnezeu ar fi făcut ceva chiar mai
impresionant, dar este ideea aceasta în concordanță cu natura Lui?
Gândiți-vă la Samuel, care i-a slujit, copil și tânăr fiind, pe preotul
Eli și pe fiii lui (vezi 1 Samuel 3). Într-o noapte, când era în patul
lui, a auzit o voce care-l striga: „Samuel, Samuel!”
Băiatul a dat fuga la Eli și a zis: „Iată-mă, căci m-ai chemat.”
Eli a răspuns: „Nu te-am chemat. Du-te înapoi și te culcă.”
Samuel și-a auzit numele rostit a doua oară și a dat iarăși fuga
la preot, doar pentru a primi același răspuns. Când experiența s-a
repetat a treia oară, Eli și-a dat seama ce se întâmpla și i-a spus
băiatului cum să răspundă. Când a auzit glasul zicând a patra oară:
„Samuel, Samuel!” băiatul a răspuns: „Vorbește, Doamne, căci robul
Tău ascultă.” Atunci Domnul i-a vorbit și i-a descoperit voia Lui și
taine care aveau să fie revelate mai apoi.
Dumnezeu ar fi putut acționa diferit. Poate că, a doua oară când
a văzut că Samuel nu înțelegea ce se petrecea, ar fi putut spune:
„Samuel, nu da fuga la Eli. Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt Cel
ce te cheamă, căci vreau să-ți vorbesc.” Dar acesta este modul Lui
de a lucra? Dumnezeu vrea să fie dorit și recunoscut, dar nu numai
atât, ci vrea să fie și cunoscut. El îi caută pe cei sârguincioși la nivelul
7
Apropierea
duhului lor, care Îl doresc și nu se lasă, chiar dacă e nevoie de o

stăruință tenace.
Privind în Evanghelii, vedem un tipar asemănător. Isus a
terminat de hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești.
Apoi le-a spus ucenicilor Săi să urce în corabie și să treacă înaintea
Lui de cealaltă parte. El a pornit spre munte, pentru a petrece timp
cu Tatăl. Mai târziu, în seara aceea, ucenicii se luptau cu valurile
stârnite de rafalele vântului, când citim următoarele:
Și într-a patra strajă din noapte, a mers la ei umblând pe

mare și voia să treacă pe lângă ei. (Marcu 6:48)
Observați cuvintele: „voia să treacă pe lângă ei”. Versiunea NASB

spune astfel: „avea de gând să treacă pe lângă ei.” Însă, când L-au
văzut, ei au strigat, iar El le-a zis: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți.”
A urcat în corabie și vântul s-a oprit. Dacă ucenicii nu ar fi strigat,
Isus ar fi mers mai departe. Ar fi trecut pe lângă ei. Dacă ucenicii
n-ar fi strigat, Cristos nu li s-ar fi alăturat împotriva voinței lor.
Se pare că acesta este tiparul urmat de Dumnezeu: El face un pas
spre noi, iar dacă Îi răspundem, El mai face încă unul și Se apropie.
Dacă noi nu răspundem, El nu dă buzna peste noi. Cine știe? Dacă
Moise nu s-ar fi întors, poate că Dumnezeu ar fi așteptat, ca în cazul
lui Samuel sau ca în cel al ucenicilor. El deseori așteaptă până când
noi suntem îndeajuns de înfometați încât să răspundem.
Revenind la experiența pe care am avut-o în timp ce conduceam
mașina, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi ieșit de pe șosea și nu m-aș
fi oprit atunci când mi-a vorbit Dumnezeu? Aș fi ratat acea întâlnire
cu El? Sunt sigur că au fost situații în care așa a fost, însă în cazul
acela, la jumătate de milă distanță, am găsit o parcare pe marginea
autostrăzii, unde am putut opri. În momentul în care am făcut-o,
am auzit cum Duhul Domnului șoptea inimii mele: „Nu am spus
Eu: «Rugați-vă neîncetat?»” (1 Tesaloniceni 5:17).
Eu am răspuns: „Ba da, Doamne, așa ai spus.”
El a mers mai departe: „Rugăciunea este un monolog sau un dialog?”
8
Am răspuns: „Este un dialog, Doamne, o conversație desfășurată

în ambele sensuri.”
Cuvintele Lui au urmat îndată: „Dacă spun să vă rugați fără încetare,
aceasta înseamnă că Eu sunt gata să comunic cu voi fără încetare!”
E de la sine înțeles că afirmația aceasta m-a umplut de entuziasm.
Am devenit conștient de oportunitatea minunată care mi-a fost dată
și de faptul că ea nu îmi era rezervată doar mie, ci fiecăruia dintre
copiii lui Dumnezeu.
Poate că acum veți întreba: „Aceasta înseamnă că Dumnezeu
vorbește necontenit?” El nu mi-a spus lucrul acesta, ci a afirmat
despre Sine că este dispus să comunice fără încetare. Cuvintele sunt
doar una dintre numeroasele și variatele forme de comunicare. Soția
mea îmi poate arunca o privire al cărei mesaj îl descifrez fără ca ea
să rostească vreun cuvânt; uneori, pot scrie trei pagini despre ceea ce
comunică prin acea singură privire. De ce? Fiindcă am trăit alături de
ea de peste douăzeci de ani și am învățat modurile în care comunică și
particularitățile lor. Dacă voi v-ați afla în aceeași încăpere când ea are
o asemenea privire, pentru voi nu ar însemna nimic. De ce? Fiindcă
nu o cunoașteți așa cum o cunosc eu. De fapt, în primii câțiva ani de
căsătorie, nici eu nu cred că aș fi descifrat mesajul privirii ei. Acum,
după douăzeci și unu de ani, am învățat ceva mai mult despre modul
în care comunică ea.
Chemarea de a ne apropia
Este important pentru voi să știți că această carte nu este un manual
care ne învață „cum să”, ci poate fi asemănată mai degrabă cu un
ghid sau cu o hartă care ne îndrumă spre destinația noastră supremă:
inima lui Dumnezeu. Dacă aș avea acces la harta care mi-ar arăta
drumul spre comoara ascunsă pe o insulă pustie, ea nu mi-ar fi de
niciun folos dacă nu aș călători spre insula cu pricina și dacă nu
m-aș familiariza cu terenul, ca să mă pot orienta. Apoi ar trebui să
depun un anumit efort în timp ce aș străbate potecile care îmi stau
9
Apropierea
în față, aș trece peste stânci și aș traversa văile care mă despart de

comoara ascunsă. Descoperirea ei ar presupune un cost, energie și
efort din partea mea. Harta mi-ar arăta doar care este calea și m-ar
ajuta să nu-mi irosesc timpul depunând eforturi inutile și explorând
în zadar; ea m-ar și feri de capcanele ascunse în calea mea. Cartea
aceasta seamănă cu o astfel de hartă; ea este o invitație pentru voi
de a vă alătura mie într-o călătorie minunată și palpitantă, cea care
ne duce spre inima lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului cuprins în
aceste pagini vă va păzi de gropile, capcanele și pericolele care ar
încerca să vă devieze de pe drumul cel bun. Ea ar trebui să vă ferească
de necazuri inutile și de consumul zadarnic de energie.
Așadar, dacă sunteți gata, haideți să începem!
Întrebări de discutat
1. Ce eveniment sau experiență din viața voastră a stârnit dorința
de a citi această carte?
2. Gândiți-vă la următoarele exemple ale invitației de a se apropia,

adresate de Dumnezeu oamenilor:
• Moise a văzut un rug aprins și s-a întors spre el să vadă mai

bine despre ce era vorba. În urma gestului său, Dumnezeu
l-a chemat.
• Samuel, care era doar un copil, a auzit de patru ori un glas
care-l striga, înainte să răspundă: „Vorbește, Doamne, căci
robul Tău ascultă.”
• Când ucenicii L-au văzut pe Isus mergând pe ape (ca și cum
ar fi vrut să treacă pe lângă ei), au strigat.
10
Care dintre aceste exemple descrie cel mai bine invitația

pe care v-o adresează Dumnezeu vouă? Ați răspuns acestei
invitații? Dacă da, care a fost natura răspunsului vostru?
3. În timp ce v-ați gândit la rugăciune ca la un dialog purtat între

doi interlocutori, ce v-a comunicat Dumnezeu vouă, atât verbal,
cât și nonverbal?
11
Capitolul 2
CĂUTAREA ÎN CARE
ESTE ANGRENAT
DUMNEZEU
Domnul a zis: „Te-am prețuit mai mult

decât pe Mine Însumi.”
B iblia prezintă o serie de teme majore; aceste adevăruri se

regăsesc pe tot parcursul ei, din Geneza până la Apocalipsa. O
astfel de temă este dorința arzătoare a lui Dumnezeu și căutarea Lui
îndreptată spre om. Este o realitate faptul că Dumnezeu vrea să Se
apropie de noi chiar mai mult decât dorim noi să ne apropiem de El!
Dumnezeu tânjește după noi (vezi Iacov 4:5). Cuvântul a tânji
înseamnă „a dori cu intensitate”. Acesta a fost strigătul cel mai profund
13
Apropierea
al inimii Lui încă de la începutul timpului. După ce Adam a păcătuit,

primele cuvinte ale lui Dumnezeu nu au fost o proclamare a judecății,
ci El a spus: „Adame, unde ești?” Puteți auzi strigătul sincer al inimii
Lui: „De ce te ascunzi de Mine?” Haideți să urmărim pe parcursul
istoriei dorul după noi care a umplut inima lui Dumnezeu.
Stră-stră-stră-strănepotul lui Adam

Stră-stră-stră-strănepotul lui Adam se numea Enoh. Eu cred că a fost
o zi în care Enoh s-a dus la Adam și l-a rugat să-i povestească despre
timpul pe care îl petrecuse în grădină. Voia să știe cum era să umbli
cu Dumnezeu. Poate că vă întrebați cum era posibil ca Enoh să stea
de vorbă cu stră-stră-stră-străbunicul lui. Iată răspunsul: când un om
trăiește 930 de ani, ajunge să își vadă stră-stră-stră-strănepoții. Adam
avea 622 de ani când s-a născut Enoh.
Biblia ne arată că Adam avea 687 de ani când Enoh, care avea
65, a mers să stea de vorbă cu el. Deducem acest fapt din relatarea
Genezei despre umblarea lui Enoh cu Dumnezeu, care a durat trei
sute de ani, adică până când Enoh a ajuns să aibă 365 de ani.
Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; și a născut

fii și fiice. Toate zilele lui Enoh au fost de trei sute șaizeci și
cinci de ani. (Geneza 5:22-23)
Prin urmare, probabil că la șaizeci și cinci de ani s-a schimbat totul

pentru Enoh, când a aflat de pe buzele patriarhului Adam despre
toate binecuvântările și toată durerea de care avusese parte.
Pot doar să-mi închipui, fiindcă nu există scrieri care să
întărească presupunerea mea, că Enoh a avut nevoie de ani întregi ca
să-și adune curajul să meargă la renumitul lui strămoș și să-l întrebe
despre grădină, fiindcă Adam nu vorbea cu plăcere despre subiectul
acesta. Toți urmașii lui știau că așa stăteau lucrurile și e mai mult
decât probabil că l-au avertizat pe Enoh de când era mic să nu aducă
niciodată vorba despre el când se întâlnea cu Adam.
14
C ă u ta r e a î n c a r e e s t e a n g r e n at Dumnezeu
Scrierile iudaice istorice vorbesc despre depresia de care a suferit

Adam după ce a fost alungat din grădină. Greutatea celor petrecute
era aproape de neîndurat. Unii autori scriu că Adam și Eva stăteau în
peșteri întunecate, incapabili să se privească unul pe altul din pricina
rușinii a ceea ce se întâmplase. Adam își pierduse splendoarea. Este una
să auzim despre promisiunea umblării cu Dumnezeu, dar cu totul alta
să fi pierdut prezența tangibilă a gloriei Lui. Adam suferise o pierdere
negrăită, însă Enoh a stăruit, a ascultat relatarea lui Adam despre
durerea îndurată, după care a amestecat-o cu credință și așteptare. Deși
generații întregi bodogăniseră între ele despre dezamăgirea pe care le-o
pricinuise pierderea suferită de Adam, Enoh a întrezărit posibilitatea
unei promisiuni: „Eu voi umbla cu Dumnezeu.”
Nu pot decât să-mi închipui întâlnirea dintre cei doi. Enoh tremura,
însă pasiunea lui a întrecut în cele din urmă teama. Printre umbrele
tremurătoare ale înfrângerii, a mers înainte și a crezut că va vedea lumina
a ceva mai mult. Pentru el, povestea lui Adam era mai mult decât una
care zugrăvea eșecul; era revelarea dorinței ultime a lui Dumnezeu de a
umbla cu omul. Mă întreb dacă Adam a zărit un crâmpei din focul care
ardea în inima lui Enoh când i-a transferat binecuvântarea îndepărtată
care se găsea în amintirea vieții trăite de el în grădina Paradisului.
Adam plângea în timp ce își depăna povestea sfâșietoare: „Enoh, am
umblat cu El... în gloria Lui. Creatorul Universului, Făcătorul tuturor
celor ce se văd, a umblat alături de mine! M-a făcut părtaș înțelepciunii
tainice a planului Său; mi-a spus cum pusese și aranjase stelele pe cer
cu degetele Sale, aceleași degete care m-au plămădit pe mine și care
m-au ținut de mână. A chemat fiecare stea pe nume și le-a așezat pe
toate ca semne care să îndrume corăbiile și să arate anotimpurile. Mi-a
arătat cum a realizat echilibrul Pământului, cu câmpul gravitației și cel
electromagnetic, cum a creat o climă perfectă. Mi-a împărtășit secretul
semințelor și felul în care fiecare încolțește și rodește după soiul ei, cum
sunt udate de izvoarele adâncului, pe care le-a pus cu înțelepciune la
locul lor, în pământ. Enoh, El mi-a dat privilegiul de a da nume tuturor
animalelor, celor peste cinci miliarde de specii! Am vorbit împreună
despre ele, dar m-a lăsat pe mine să le aleg numele!”
15
Apropierea
Cu cât Adam vorbea mai mult, cu atât foamea lui Enoh sporea,
până când pasiunea lui a devenit copleșitoare. Trebuia să umble cu
Dumnezeu la fel cum umblase Adam; nu avea să se dea bătut.
Enoh a moștenit ceva de care Adam nu a avut parte; țărâna din care
fusese făcut Adam s-a întors în țărână, însă Geneza ne spune: „Enoh a
umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”
(Geneza 5:24). A plecat de pe pământul acesta fără să vadă moartea.
Enoh a fost un mare profet în timpul vieții sale. El a vorbit
celor din vremea lui, așa cum a profețit și pentru epoca noastră. El
a profețit despre impostorii care se vor ridica în biserica zilelor din
urmă și care se vor purta ca și cum sunt salvați prin har, ba chiar vor
crede că sunt; de asemenea, a profețit despre judecata care va urma
(Iuda 1-15). A văzut vedeniile judecății lui Dumnezeu, declarând
a doua Lui venire cu mii de ani înainte de nașterea Sa din fecioară.
De ce l-a luat Dumnezeu când avea doar 365 de ani? Datorită
marii lui lucrări profetice? Nu, ci pentru că Enoh a umblat cu
Dumnezeu, iar cartea Evrei ne spune că lucrul acesta a fost „plăcut
lui Dumnezeu” (Evrei 11:5).
Nu mă înțelegeți greșit; umblarea lui cu Domnul a dat naștere
unei lucrări pline de putere și de eficiență, însă dorința sa fierbinte
de a-L cunoaște pe Dumnezeu îndeaproape a fost cea care a plăcut
Domnului. Enoh atinsese dorul din inima lui Dumnezeu, relația
strânsă cu Domnul pe care și El dorește să o aibă cu noi.
Strigătul inimii lui Dumnezeu de-a

lungul veacurilor
Acesta a fost strigătul inimii lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor!

Dorința Lui a fost de a avea un popor care să vrea să-L cunoască pe
El, ca răspuns la dorința Sa față de noi! După Enoh, a urmat Noe,
alt stră-strănepot care a atins inima lui Dumnezeu. Geneza ne spune
că „Noe umbla cu Dumnezeu” (Geneza 6:9). Noe a răspuns dorinței
16
lui Dumnezeu de părtășie și apropiere de om. Pe măsură ce Noe s-a

apropiat de Domnul, Dumnezeu S-a apropiat de el și l-a avertizat
cu privire la lucrurile care aveau să se întâmple. Judecata care a
luat lumea prin surprindere a fost mai întâi un secret între Noe și
Dumnezeu. Relația strânsă pe care o avea Noe cu Dumnezeu s-a
născut din încrederea că Domnul răspunde celor ce-L caută, celor
ce îndrăznesc să creadă și să se apropie de El, pentru a experimenta
intimitatea cu Cel Preaînalt.
Suntem martorii aceleiași realități în cazul lui Avraam, pe care
Dumnezeu îl cheamă să umble înaintea Lui (Geneza 17:1). Invitația
aceasta este făcută apoi lui Isaac și lui Iacov; chiar înainte să se nască
Iacov, Dumnezeu a spus: „Pe Iacov l-am iubit” (Romani 9:13).
Domnul l-a căutat, așa cum face cu fiecare dintre noi, chiar și atunci
când Iacov nu Îl căuta pe Dumnezeu. Atunci când Iacov a fugit de
fratele lui, vedem că Dumnezeu îl aștepta. Când Iacov s-a culcat
cu capul pe o piatră, Domnul i-a dat un vis în care a văzut îngerii
urcând și coborând pe o scară. Episodul acesta ne revelează legătura
divină dintre Dumnezeu și om.
După patru sute de ani de robie, copiii lui Israel, adică
descendenții lui Iacov, nu au înțeles limpede care era scopul principal
pentru care Dumnezeu i-a eliberat din Egipt. Israeliții au crezut
că scopul era ca ei să moștenească Țara Promisă, însă Dumnezeu
urmărea mult mai mult. Dorința Lui supremă era cea de apropiere,
iar intențiile Sale au fost clar enunțate când S-a adresat întregului
popor, folosind cuvinte poetice, pline de pasiune:
Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi

de vultur și v-am adus aici, la Mine. (Exod 19:4)
Însă dorințele lui Dumnezeu nu s-au oglindit în cuvintele copiilor lui

Israel; dialogul lor trădează o motivație cu totul diferită: „Ce bine ne-ai
mai dus într-o țară unde curge lapte și miere și ce bine ne-ai mai dat în
stăpânire ogoare și vii” (Numeri 16:14). Inima lor era îndreptată spre
ce aveau să primească, nu spre Cel ce era moștenirea lor.
17
Apropierea
Moise a clarificat în repetate rânduri dorința lui Dumnezeu în

fața urmașilor lui Avraam; iată cuvintele în care este ea consemnată:
Căci El este un Dumnezeu plin de pasiune pentru relația cu

voi. (Exod 34:14, NLT)
Dumnezeu a declarat în fața întregului Israel: „V-am iubit.” Dar,

în ignoranța și împietrirea inimii lor, ei au răspuns: „Cum ne-ai
iubit?” (Maleahi 1:2). Orbi față de faptul că inima Lui tânjea după
ei, israeliții au privit în mod greșit încercările Domnului de a ajunge
la inima lor, văzând în ele niște acte ale judecății.
În ciuda neascultării lor repetate, dorința Lui a rămas nestrămutată.
În zilele lui Ieremia, Domnul a strigat: „V-am vorbit dis-de-dimineață
și n-ați ascultat... v-am chemat și n-ați răspuns” (Ieremia 7:13). El le-a
arătat că îi căutase în felul acesta din ziua în care îi scosese din Egipt și
până în momentul acela (vezi Ieremia 7:25).
Prin toate aceste împrejurări, dragostea lui Dumnezeu nu s-a clintit
niciodată, însă dovada cea mai mare a dorinței Lui supreme după noi se
găsește în Isus. Cristos Însuși explică faptul acesta: „Fiul omului a venit
să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El nu a venit doar
să mântuiască, ci și să caute, chiar dacă cei pierduți erau dușmanii Lui!
Gândurile Lui privitoare

la fiecare dintre noi
Când ne este dor de cineva, ne gândim adesea la acea persoană.

Gândurile noastre se îndreaptă spre ea pe parcursul zilei, ba chiar și
atunci când dormim. S-ar putea să ne facem vulnerabili și să spunem
altora cât de des ne dorim compania celor de care ne este dor și cât de
mult ne gândim la ei. La fel este și Dumnezeu. El i-a vorbit lui David
despre gândurile Sale îndreptate spre noi, iar David a consemnat în
scris faptul că Domnul Se gândește la fiecare dintre noi:
18
Cât de prețioase sunt gândurile Tale despre mine, o, Dumnezeule!

Ele nu pot fi socotite! Nu le pot număra, căci sunt mai multe
decât boabele de nisip! (Psalmul 139:17-18, NLT)
Este aproape cu neputință să pătrundem lucrul acesta, însă gândurile

Lui legate de fiecare dintre noi sunt mai multe decât toate boabele
de nisip de pe Pământ! Gândiți-vă la ideea aceasta câteva momente
și imaginați-vă toate boabele de nisip de pe întreaga planetă, de pe
fiecare plajă, din fiecare deșert, lac, mare și fund de ocean, ba chiar de
pe fiecare teren de golf. Când mă uit doar la un petic de nisip de pe
un teren de golf, nu-mi pot imagina câte boabe de nisip se află nici
măcar în unul singur. Cu toate acestea, Dumnezeu vorbește despre
fiecare bob de nisip de pe Pământ! Numărul lor este de neînchipuit!
În ultimii douăzeci și trei de ani, mi-au trecut prin minte multe
gânduri încântătoare despre soția mea, însă chiar și în cele mai
meditative stări ale mele, mă îndoiesc că gândurile mele ar fi umplut
măcar un borcan mic, darămite întregul Pământ!
Noi căutăm ceea ce prețuim

Gândurile de felul acesta sunt rezervate celor pe care îi iubiți, după
care tânjiți și cu care doriți să aveți o relație strânsă! Începeți să
întrezăriți măcar un crâmpei din mărimea dragostei lui Dumnezeu
pentru voi? Ați stat vreodată să meditați cât de mult însemnați voi
pentru El? Când mergem la cumpărături, ne plimbăm prin magazine
pline cu articole pe a căror etichetă e trecut prețul. Unele sunt la
reducere, altele sunt scumpe; pe eticheta fiecăruia apare costul său,
în concordanță cu valoarea pe care o are articolul respectiv. Însă,
dacă suntem cumpărători înțelepți, vom alege întotdeauna articolele
care valorează pentru noi atât cât plătim pentru ele sau mai mult.
În viață, fiecărui lucru îi este atribuită o valoare. Aceasta este
determinată de percepția cumpărătorului. Cu câțiva ani în urmă, a fost
scoasă la vânzare o minge de baseball. Însă nu era o minge veche oarecare,
19
Apropierea
ci cea lovită de Mark McGuire când a reușit să ajungă pentru a șaptezecea

oară la baza echipei lui. În vremea aceea, jucătorul a stabilit un nou record
în liga de baseball, cu cele mai multe puncte câștigate într-un singur sezon.
Mingea s-a vândut cu 2,7 milioane de dolari! Și dacă aș fi avut suma aceea,
cu siguranță că eu nu aș fi dat atâția bani pentru mingea cu pricina. De
ce? Fiindcă pentru mine ea nu era atât de valoroasă. Însă țin minte că,
în perioada aceea, au fost unii care ar fi plătit chiar mai mult pentru ea,
dacă ar fi avut posibilitatea. Însă acum, când recordul stabilit de jucătorul
amintit a fost doborât, mă îndoiesc că ar mai plăti cineva atâția bani
pentru mingea atât de râvnită cândva. Valoarea ei a scăzut.
Așadar, întrebarea care se pune nu este: care e valoarea noastră
pentru societate? Valoarea aceasta ar varia. Chiar și valoarea vieții
umane diferă în rândul oamenilor, fiindcă sunt milioane de părinți
care își ucid copiii nenăscuți. Pentru ei, viața bebelușului nu valorează
cât inconvenientul pe care îl creează aducerea lui pe lume. Sunt soți
care-și părăsesc soția și copiii pentru că nu consideră că relația merită
timpul și energia lor. Confortul și plăcerea proprie valorează mult
mai mult pentru ei decât viața soției și a copiilor. Sunt oameni care
se vând, practicând prostituția. Lista continuă la nesfârșit, iar efectul
este acela că societatea noastră numără milioane de oameni răniți.
Sunt multe persoane care se simt neiubite sau nedorite, pentru că
și-au privit valoarea prin ochii altora.
Valoarea noastră pentru

Dumnezeu Tatăl
Care este valoarea noastră pentru Dumnezeu? Aceasta este adevărata
noastră valoare. Dumnezeu este Cel care stabilește standardul
valorii în Univers, nu omul. Căci „ce este înălțat între oameni este o
urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).
Isus a zis: „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă
și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul
20
său?” (Matei 16:26) Gândiți-vă pentru o clipă la toată bogăția

acestei lumi, la toate vilele care valorează milioane de dolari, la toate
pietrele și metalele prețioase, la toate mașinile de lux, la iahturi și
avioane private, la toată tehnologia de vârf, ca să enumerăm doar
câteva dintre lucrurile plăcute. Sunt atât de multe alte comori în
lumea aceasta încât e greu să ne gândim la toate. Statisticile recente
estimează că produsul mondial brut se ridică la 35,8 bilioane de
dolari americani, adică la 35.800.000.000.000. Suma aceasta este
uriașă, iar ea nici măcar nu include bunurile imobile. Cu toate
acestea, Isus ne spune că un om care dă viața lui în schimbul tuturor
acestor bogății a făcut o afacere greșită!
Dacă adevărata noastră valoare, cea pe care a pus-o Dumnezeu
în noi, prețuiește mai mult decât toate bogățiile lumii acesteia, care
este atunci valoarea noastră pentru El? Scriptura ne spune: „Fiindcă
atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu”
(Ioan 3:16). Noi ne aflam sub stăpânirea prințului întunericului,
Lucifer, după ce Adam a căzut în păcat (vezi Luca 4:6). Neascultarea
primului om s-a extins asupra tuturor, astfel că toți am devenit robi
ai păcatului, domeniu peste care Lucifer guvernează ca domn. El
avea pretenții în ce ne privea și nu voia să ne dea drumul. Destinația
noastră era întunericul veșnic și nu aveam nicio speranță de eliberare.
Singurul mod în care puteam deveni liberi era să fim răscumpărați,
însă prețul era prea mare pentru a fi plătit de vreun om.
Dumnezeu I-a dat lui Isus răscumpărarea pentru noi. Nimeni
și nimic altceva nu ne-ar fi putut răscumpăra, căci Dumnezeu a zis:
„Răscumpărarea unei vieți este scumpă; nicio plată nu este vreodată
de ajuns” (Psalmul 49:8, NIV). Dumnezeu prețuiește sufletul nostru
atât de mult încât ne-a cumpărat prin Isus Cristos. Pavel spune:
„Dumnezeu v-a cumpărat cu un mare preț” (1 Corinteni 6:20,
NLT). Apostolul afirmă, de asemenea, că Tatăl „este atât de bogat în
bunătate încât a cumpărat libertatea noastră prin sângele Fiului Său”
(Efeseni 1:7, NLT).
Nimeni și nimic nu valorează mai mult pentru Dumnezeu Tatăl
în Univers decât Fiul Său, Isus. Cu toate acestea, prin răscumpărarea
21
Apropierea
făcută, Dumnezeu a declarat care este valoarea noastră, comparativ

cu cea mai mare comoară a Lui. Dacă noi am fi valorat pentru
Dumnezeu cu un cent mai puțin decât Isus Însuși, Tatăl nu L-ar
fi dat niciodată, căci Dumnezeu nu face afaceri neprofitabile! O
asemenea afacere are loc atunci când cumpărați sau schimbați ceva
de valoare mai mare pentru ceva mai puțin valoros. Vedeți acum cât
de importanți sunteți voi pentru Tatăl? Isus confirmă lucrul acesta
spunând: „Le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, ca ei să fie una,
cum suntem și Noi, Eu în ei și Tu în Mine, toți în chip desăvârșit
una; atunci lumea va ști că Tu M-ai trimis și va înțelege că Tu îi
iubești la fel de mult ca pe Mine” (Ioan 17:22-24, NLT). Cristos
declară lămurit că Tatăl ne iubește la fel de mult cât Îl iubește pe El,
pe Fiul Său! Ați auzit lucrul acesta? Vedeți care este adevărata voastră
valoare? Înțelegeți acum de ce vă caută Dumnezeu?
„Da, dar eu sunt doar unul

dintre mulți alții”
Poate că unii vor spune: „Da, Dumnezeu a făcut toate acestea

pentru omenire, la nivel colectiv, dar cine sunt eu între atâția
alții?” Răspunsul la întrebarea aceasta este următorul: chiar dacă
ați fi fost singurii pământeni, Dumnezeu tot v-ar fi căutat și v-ar fi
răscumpărat, plătind acest mare preț. Vedem limpede adevărul acesta
oglindit în lucrarea lui Isus. El petrecuse întreaga zi dând învățătură
mulțimii despre Împărăția lui Dumnezeu. Era obosit, însă rămăsese
de făcut ceva ce nu suferea amânare. Prin călăuzirea Duhului Sfânt,
Isus le-a spus ucenicilor să urce în barcă și să treacă de cealaltă parte
a Mării Galileii. Când erau în mijlocul mării, s-a stârnit o furtună
care le amenința viața, însă Isus era atât de ostenit încât a adormit.
Cuprinși de teamă, ucenicii L-au trezit și I-au spus despre primejdia
care îi pândea; Isus le-a răspuns poruncind valurilor și vântului
să se potolească.
22
Cristos și ucenicii Lui petrecuseră o bună parte a serii căznindu-se

să treacă de partea cealaltă a mării tulburate. Acum, când ajunseseră
la țărm, poate că reușeau în sfârșit să se odihnească. Însă, de îndată ce
au coborât din corabie, i-a întâmpinat un lunatic posedat demonic.
Omul acesta trăia printre morminte și nu putea fi ținut în frâu nici
măcar dacă era legat cu lanțuri. Toată ziua și toată noaptea rătăcea
printre morminte, țipând și tăindu-se cu pietre (vezi Marcu 5:3-5).
Dacă omul acela ar fi trăit astăzi, ar fi fost închis într-o instituție
pentru bolnavi psihic, probabil într-o încăpere în care ar fi stat doar
el. I s-ar fi dat sedative și ar fi fost lăsat apoi singur. Cei mai mulți îl
considerau un paria, un om care era în viață doar pentru că legile nu
permiteau uciderea lui. Ar fi fost privit ca un gunoi fără valoare în
societate. Foarte puțini ar fi căutat să se apropie de el.
Cu toate acestea, omul amintit avea mare valoare în ochii
Tatălui, ai lui Isus și ai Duhului Sfânt. Isus i-a slujit într-un mod
plin de putere. Izbăvirea lui a fost atât de măreață încât, în aceeași zi,
a ajuns să șadă lângă Isus, îmbrăcat și cu mintea întreagă. Iată care
este partea uimitoare a acestui episod: după ce Isus i-a slujit, Cristos
a urcat în barcă și „a trecut iarăși de cealaltă parte” (Marcu 5:21). Nu
voi uita niciodată ziua în care Dumnezeu mi-a arătat aspectul acesta.
Am rămas uluit văzând că Isus, epuizat după o zi grea de slujire, a
trecut de cealaltă parte a mării, înfruntând o furtună, doar ca să
slujească unui paria posedat demonic, unui om pe care societatea îl
considera inutil, pentru a urca apoi din nou în barcă și a face cale
întoarsă. Isus a făcut toate acestea pentru un singur om!
Când am remarcat aspectul acesta, mi-am dat seama că și eu
dacă aș fi fost singurul om de pe Pământ, Dumnezeu tot m-ar fi
căutat și ar fi plătit pentru răscumpărarea mea, ca eu să pot avea
părtășie cu El. Nu e de mirare că îngerii din cer au cântat în noaptea
în care S-a născut Isus, celebrând pacea pe Pământ și bunăvoința
arătată oamenilor! Căutarea lui Dumnezeu îndreptată spre noi se
desfășura înaintea lumii întregi!
23
Apropierea
Modul în care ne vede Isus

pe fiecare dintre noi
Una dintre cele mai mari revelații pe care mi le-a dat Domnul
vreodată a survenit la scurtă vreme după ce am primit mântuirea.
Aveam părtășie cu El în timp ce conduceam mașina și, ca din senin,
El a început să-mi spună ceva ce mi-a revoluționat gândirea. L-am
auzit șoptind inimii mele: „John, știi că Eu te consider mai important
decât pe Mine Însumi?”
Țin minte că, atunci când am auzit cuvintele acestea, m-am
gândit pentru o clipă că sunt o blasfemie venită din iad. Mi s-au
părut pline de îngâmfare și lipsite de reverență, încât era cât pe ce să
zic: „Înapoia mea, Satano!” Însă, în adâncul inimii mele, am simțit
că glasul auzit era al Domnului, așa că am apelat la soluția care știam
că era sigură. Am zis: „Doamne, cuvintele acestea sunt prea mult
pentru mine ca să le pot crede. Mi se pare o blasfemie ideea că Tu,
Doamne Isuse, care ai creat cerurile și Pământul, m-ai considera pe
mine, un om mărunt, mai important decât ești Tu. Nu pot accepta
gândul acesta decât dacă îmi arăți trei pasaje din Noul Testament
care îl susțin.”
După ce am rostit cuvintele acestea, am simțit că Domnului Îi
plăcuse răspunsul meu și am auzit numaidecât în inimă glasul Lui
zicând: „Ce spune Filipeni 2:3?”
Fiind familiarizat cu versetul acesta, l-am citat îndată cu glas
tare: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci, în
smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși.”
Domnul mi-a zis: „Acesta e primul pasaj din Scriptură.”
L-am contrazis, spunând: „Doamne, aici Pavel vorbea
credincioșilor filipeni, spunând fiecăruia să îi prețuiască pe ceilalți
mai mult decât pe sine. Versetul nu vorbește despre relația Ta
cu mine.”
Am auzit numaidecât în duhul meu următoarele cuvinte:
„Fiule, Eu nu le spun niciodată copiilor Mei să facă ceva ce nu fac
24
Eu Însumi!” Apoi mi-a arătat că aceasta este o problemă în multe

familii. Părinții așteaptă de la odraslele lor un comportament pe care
nici ei nu îl demonstrează. Domnul nu așteaptă niciodată de la noi
ceva ce nu face El Însuși.
Am înțeles ideea, însă tot nu eram convins că Domnul mă
prețuiește mai mult decât pe Sine. Am zis: „Doamne, acesta e doar
un verset. Am nevoie de încă două.” Cuvintele mele nu exprimau
lipsa de reverență, ci mai degrabă prudența.
Atunci El mi-a pus o întrebare care mi-a cutremurat inima:
„John, cine a atârnat pe cruce? Tu sau Eu?”
Tresărind la auzul acestei realități pe care o cunoșteam, dar care a
devenit atunci și mai vie pentru mine, am răspuns: „Tu, Doamne Isuse.”
El a continuat: „Tu ar fi trebuit să atârni pe cruce, dar Eu am
purtat păcatele tale, judecata, boala, neputința, durerea și sărăcia
ta. Eu am făcut-o pentru că te-am prețuit mai mult decât pe
Mine Însumi.”
M-am cutremurat auzindu-L. Toate îndoielile mele au fost
spulberate de cuvintele rostite de El. Am stat și m-am gândit la
faptul că Dumnezeu nu meritase câtuși de puțin ceea ce suferise.
El era neprihănit și nevinovat. Mi-a venit în minte pasajul din 1
Petru 2:24, care spune: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său,
pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru
neprihănire; prin rănile Lui ați fost vindecați.”
Am știut atunci că El mă considera cu adevărat mai important
decât pe Sine Însuși. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și am început
să mă închin. Știam deja că va urma cel de-al treilea verset și așa a
fost: „Ce spune Romani 12:10?”
Era un alt pasaj familiar din Scriptură, pe care l-am citat îndată:
„Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea
întâietate altuia.”
L-am auzit pe Domnul spunând: „Nu sunt Eu Cel întâi născut
între mai mulți frați (Romani 8:29)? Eu îi prețuiesc pe frații mei și
pe surorile mele mai mult decât pe Mine Însumi.”
25
Apropierea
Auzisem de multe ori spunându-se cât de mult ne-a iubit Isus.

Dar, când Domnul a șoptit aceste cuvinte inimii mele, am înțeles
cât de speciali suntem, ca indivizi, pentru El. De fapt, El îi numește
pe cei din familia Lui comorile Sale. Dumnezeu ne spune că suntem
speciali, că suntem lumina ochilor Lui. Încercați să pătrundeți
adevărul acesta: Dumnezeu Se bucură de noi! O, da, ascultați aceste
cuvinte adevărate și pline de frumusețe: „Domnul, Dumnezeul tău
care este în mijlocul tău, Cel puternic, te va salva; Se va veseli de
tine cu bucurie, te va liniști cu dragostea Lui, Se va bucura de tine
cântând” (Țefania 3:17, NKJV).
Ce este omul?
Îngerii privesc curioși văzând că Dumnezeul cel măreț și sfânt acordă
o asemenea atenție unor făpturi atât de mărunte cum sunt oamenii.
În Psalmul 8:3-4 citim următoarele: „Când privesc cerurile – lucrarea
mâinilor Tale – luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: «Ce este omul,
ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?»” Deși
cuvintele acestea au fost scrise de David, sunt sigur că Dumnezeu i-a
îngăduit să audă gândurile mărețelor făpturi angelice care înconjoară
tronul Său ceresc. Acești îngeri L-au privit pe Dumnezeul atotputernic
în timp ce plămădea Universul. Ei sunt atât de uimiți și copleșiți de
El, încât strigă fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt!” unii spre alții, căci
fiecare clipă revelează o altă fațetă a gloriei lui Dumnezeu, încât tot
ce pot face ei este să strige toată veșnicia: „Sfânt!” Făpturile îngerești
strigă atât de tare încât se cutremură ușile sălii tronului (o încăpere
în care au loc cel puțin zece milioane de oameni!) Îngerii se întreabă
de ce Dumnezeul cel măreț este atât de preocupat de noi. Ei știu că
gândurile Lui pline de dragoste și bunătate, îndreptate spre noi, nu
pot fi numărate, căci sunt mai multe decât boabele de nisip de pe
pământ și sunt uimiți de faptul acesta!
Noi suntem comoara Lui de preț, nestematele mult dorite,
pietrele vii care alcătuiesc chivotul în care El vrea să locuiască. De
26
ce are Dumnezeu astfel de simțăminte față de noi? Ce am făcut

pentru a merita o asemenea dragoste? Acesta este adevărul cel mai
măreț dintre toate: nu am făcut nimic pentru a merita să fim iubiți
și căutați de El. Pe când eram într-o stare de plâns, niște păcătoși
pierduți, adică vrăjmașii lui Dumnezeu, El ne-a căutat. A văzut în
noi ceea ce doar iubirea Lui putea să vadă. A văzut comori în mijlocul
depravării, al păcatului și al decăderii. A cumpărat ca pe ceva de preț
ceea ce mulți ar fi considerat că merită prea puțin sau chiar că nu
are nicio valoare. A privit dincolo de starea noastră și a văzut ceea ce
doar harul Lui putea înfăptui.
Acum noi putem înțelege mai bine cuvintele Scripturii:
„Dumnezeu v-a cumpărat cu un mare preț. Nu vă lăsați înrobiți
de lume” (1 Corinteni 7:23, NLT). De ce ar vrea un om care a
fost atât de iubit și de prețuit să se întoarcă într-un sistem în care
a fost cândva rob și privit ca o ființă cu atât de puțină semnificație,
raportat la adevărata sa valoare?
Când înțelegem cu adevărat că ființa cea mai măreață din întregul
Univers, dar totodată și cea mai personală, ne caută cu stăruință pe
noi, cum am putea trece cu vederea o invitație atât de minunată de
a ne apropia de El? Noi nu Îl mai putem refuza, căci doar ignoranța
ar permite o astfel de lipsă tragică a acțiunii.
(Notă: Scriptura afirmă că, deși Dumnezeu ne caută, noi trebuie
să răspundem pentru a intra în relație cu El. Dacă nu L-ați mai primit
niciodată pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor al vostru, este foarte
important să deschideți chiar acum la anexa A de la finalul cărții.)
Întrebări de studiat
1. Când copiii lui Israel au fost eliberați din robia Egiptului, care
dura de patru sute de ani, nu au înțeles scopul principal pentru
care Domnul îi izbăvise. El a declarat: „Te-am adus aici, la
Mine”, dar ei au cârtit și s-au plâns, gândindu-se că eliberarea
lor avea de-a face doar cu moștenirea Țării Promise. Inima lor
27
Apropierea
era îndreptată spre bunuri, nu spre Persoana pe care aveau să o

moștenească. Dumnezeu v-a eliberat din robia păcatului, dorind
să vă aducă la Sine. V-ați plâns sau ați cârtit vreodată? Cum ați
confundat bunurile cu Persoana?
2. În capitolul de față, am pus întrebarea următoare: „De ce ar vrea

un om care a fost atât de iubit și de prețuit să se întoarcă la sistemul
în care a fost cândva rob?” Cum ați răspunde la această întrebare?
3. Autorul a împărtășit un dialog purtat cu Dumnezeu la scurt

timp după ce a fost mântuit, cu privire la prețul pe care el îl
avea în ochii Domnului. Cum ar trebui să vă influențeze viața
și relațiile cunoașterea faptului că sunteți o nestemată atât de
valoroasă și de căutată de Dumnezeu?
28
Capitolul 3
PROTEJAȚI-VĂ FOAMEA
Vom fi flămânzi după lucrurile cu care ne hrănim.
Î nainte ca o persoană nemântuită să se poată apropia de

Dumnezeul cel viu, trebuie mai întâi ca Domnul Însuși să se
apropie de ea. A.W. Tozer scria: „Înainte ca un om păcătos să poată
avea un gând corect legat de Dumnezeu, înăuntrul lui trebuie să aibă
loc o lucrare de iluminare” (În căutarea lui Dumnezeu, p.11). Isus
Însuși ne spune: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage
Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44). De aceea este atât de importantă
mijlocirea pentru cei care nu au o relație cu Dumnezeu, prin Isus.
Deși Domnul „voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la
cunoștința adevărului” (1 Timotei 2:4) și a urmărit scopul acesta
mereu pe parcursul istoriei, El dorește ca fiii și fiicele Lui să se
molipsească de această pasiune pentru cei pierduți și să strige spre El
în numele lor. De aceea a spus Isus: „Mare este secerișul, dar puțini
29
Apropierea
sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători

la secerișul Lui” (Matei 9:37-38).
Odată ce am fost salvați prin revelarea lui Isus, avem o invitație
deschisă din partea lui Dumnezeu. El le spune credincioșilor Săi:
„Apropiați-vă de Mine.” Dumnezeu a făcut deja primul pas prin
această invitație veșnic valabilă. Rugul arde... El ne cheamă pe
nume... Domnul e chiar afară din barcă, așteptând răspunsul nostru.
Un credincios mi-a spus de curând: „John, cu cât trăiesc și Îl
slujesc pe Dumnezeu mai mult, cu atât înțeleg mai bine că apropierea
noastră de El depinde de faptul că El ne atrage.”
L-am contrazis: „Nu, nu este așa.”
Atunci el a citat cuvintele lui Isus care spun că nimeni nu poate
veni la El dacă Tatăl nu îl atrage mai întâi.
I-am răspuns: „Lucrul acesta e adevărat pentru cei necredincioși.
Dar Dumnezeu spune că suntem ai Lui și ne cere: «Apropiați-vă
de Mine și Eu Mă voi apropia de voi.» El spune clar că noi putem
iniția acest pas oricând. Da, sunt momente în care El vrea să Se
întâlnească cu noi și în care ia inițiativa. Însă aceasta nu înseamnă
că noi nu putem iniția pasul spre El. Noi suntem în relație cu El
și, așa cum se întâmplă în orice relație normală dintre tată și copil,
sunt momente în care copilul inițiază contactul și momente în care
părintele o face.”
De ce nu răspund mai mulți

invitației Lui?
Întrebarea de baraj este următoarea: de ce atât de mulți credincioși

au o relație superficială cu Dumnezeu? De ce nu se cufundă într-o
relație mai adâncă, mai consistentă cu El? Ce îi ține pe loc? Ce ar
aprinde pasiunea lor și ce i-ar face să răspundă chemării Lui de a
se apropia de El? Răspunsul nu este unul complex: foamea și setea
noastră de a-L cunoaște. David a strigat:
30
Protejați-vă foamea
Sufletul meu însetează după Dumnezeu,

după Dumnezeul cel viu;
când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?
Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte
când mi se zice fără încetare:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Când mi-aduc aminte de aceste lucruri,
îmi vărs tot focul inimii în mine...
(Psalmul 42:2-4, NKJV)
Înainte să mergem mai departe, recitiți aceste versete pe îndelete

și meditați la fiecare cuvânt. Observați că David spunea: „Când
mi-aduc aminte de aceste lucruri, îmi vărs tot focul inimii în mine.”
Cuvântul evreiesc pentru a-și aduce aminte este zakar. W.E. Vines
menționează că versiunea greacă a termenului, ca și corespondentul
lui din limba engleză, înseamnă mai mult decât a-și aminti; cuvântul
se referă la „a păstra în minte”, sens care se aplică și aici, cu siguranță.
David spune, de fapt: „Când păstrez în mintea mea dorința după
Dumnezeu, aceasta mă face să-mi vărs focul inimii în mine.” Așa
ia naștere o foame nepotolită după El! Această foame ne cheamă
să ne apropiem mai mult, indiferent de obstacolele pe care le-am
întâmpina: la nivel spiritual, mintal sau fizic. Prin urmare, este
important să protejăm și totodată să sporim foamea noastră după El!
Doamne, sporește foamea mea!

Mulți se roagă: „Doamne, sporește foamea mea după Tine”, ceea
ce nu este tocmai corect. Noi suntem cei care determină foamea,
nu Domnul. În America, avem un belșug de posesiuni materiale,
divertisment, plăcere și avuție. Singurul mod în care putem crea și
păstra foamea după Dumnezeu este protejându-ne sufletul, alegând
lucrurile corecte cu care îl umplem. Pasajul din Proverbe 27:7
(NKJV) spune astfel: „Sătulului îi e scârbă de fagurul de miere.”
31
Apropierea
Altfel spus, dacă sufletul vostru este plin de griji, de plăceri, de

dragostea după bogății sau de dorințele acestei lumi, veți fi plini și
veți disprețui fagurele dulce al părtășiei cu Dumnezeu.
Gândiți-vă la Ziua Recunoștinței. Cei mai mulți americani se
strâng împreună cu familia și prietenii pentru a se ospăta cu ocazia
acestei sărbători. Mulți sar peste micul dejun, ca să poată mânca mai
mult spre seară. Ospățul începe cu un curcan umplut, cu cartofi
dulci, legume, sos de merișoare, prăjituri și alte bunătăți. Consumăm
o cantitate uriașă pentru că avem un apetit sporit. Apoi ne văităm că
am mâncat prea mult și suntem plini! După câteva ore, mergem în
vizită la alt membru al familiei, unde suntem întâmpinați iarăși cu
mâncare, în toată splendoarea ei! De data aceasta, rețetele sunt și mai
rafinate, dar în loc să tânjim după mâncarea nemaipomenită, ni se
face greață la vederea ei. Suntem atât de plini de la masa anterioară,
încât e de ajuns să aruncăm o singură privire spre masa bogată din
fața noastră ca să știm că nu mai putem lua nicio îmbucătură. Nu
mai contează că mâncarea aceasta e și mai bună decât cea consumată
deja; starea în care suntem ne face să ne fie greață la vederea mesei
întinse. Acesta este mesajul pasajului citat din Proverbe.
Pentru a duce adevărul acesta un pas mai departe, trebuie să ne
dăm seama că el reflectă principiul proporționalității. Dacă sufletul
vostru este îngreunat de dorințele acestei vieți, poate că nu veți
disprețui ospățul, dar s-ar putea să îl priviți cu ușurătate. Dacă nu
sunteți plini până la refuz, ci ați avut o masă normală cu două ore în
urmă, iar apoi mergeți la un ospăț, nu îl veți disprețui, dar probabil
că doar veți ciuguli puțin din mâncare sau o veți ignora. Sunt invitat
deseori la masă la restaurante bune când ajung într-un oraș, însă
nu mi-e foame pentru că am mâncat cu doar câteva ore în urmă,
așa că refuz politicos invitația. Gândul de a mânca nu îmi stârnește
repulsia, ca în scenariul cu Sărbătoarea Recunoștinței, prezentat
mai sus, însă nu mă atrage. Dar aceeași ofertă făcută cuiva căruia
îi e foame de o zi sau două va stârni un răspuns total diferit. Un
om flămând își va dori cu ardoare mâncarea pe care voi o priviți cu
indiferență. Adevărul este, deci, că măsura în care sunteți plini cu
32
lucrurile acestei vieți determină răspunsul vostru la chemarea pe care

v-o adresează Dumnezeu.
Mult prea adesea oamenii din biserici sunt indiferenți în ce
privește dorința după lucrurile lui Dumnezeu. Cei mai mulți nu
disprețuiesc prezența Lui, însă prin comparație cu omul flămând,
ei nu tânjesc după ospățul din fața lor. La urma urmei, au mâncat
de la masa lumii cu doar câteva ore în urmă și sunt sătui. Am privit
astfel de oameni care spun că Îl doresc pe Dumnezeu, însă acțiunile
lor contrazic afirmațiile pe care le fac. Înclin să cred că aveți cartea
aceasta pentru că doriți mai mult din Dumnezeu, dar chiar tânjește
sufletul vostru după El? Semănați cu omul care nu a mâncat de
zile întregi sau cu alcoolicul care nu a băut paharul obișnuit ori cu
dependentul care are nevoie de o doză? Acesta este tipul de foame pe
care trebuie să o dezvoltăm ca să mergem înainte.
O biserică indiferentă
La o examinare atentă a cuvintelor adresate de Isus bisericilor din
Apocalipsa, veți descoperi un aspect uimitor. În primul rând, nu
uitați că Isus a trimis scrisorile unui număr de șapte biserici din Asia,
însă că mesajul lor nu a fost doar pentru aceste biserici istorice, ci
pentru noi toți; altminteri, nu l-am găsi în Scriptură. Însuși faptul că
mesajul acestor scrisori apare în Biblie înseamnă că ele au o aplicație
profetică și vorbesc până în ziua de astăzi.
Mesajele profetice pot avea și deseori au multiple aplicații,
semnificații sau împliniri. Scrisoarea trimisă fiecărei biserici nu
poartă doar un mesaj valabil pentru noi, astăzi, dar s-ar putea ca acest
mesaj să apară la final pentru că are de-a face cu Biserica dinaintea
revenirii lui Isus. Ideea aceasta ar avea logică, fiindcă Ioan spune la
încheierea acestei cărți: „După aceste lucruri, m-am uitat și iată că o
ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul
unei trâmbițe și care vorbea cu mine mi-a zis: «Suie-te aici...»”
(Apocalipsa 4:1). Observați cuvântul trâmbiță. Știm că, în zilele din
33
Apropierea
urmă, Domnul Însuși va veni după ai Săi, coborând din cer „cu
un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu”
(1 Tesaloniceni 4:16-17). Cred că există un accent special pus pe
mesajul adresat acestei biserici pentru zilele în care trăim noi.
Isus a declarat că starea acestei biserici va fi una căldicică; în
termeni contemporani, am spune că acelor credincioși le lipsea
pasiunea și că tratau cu nepăsare ce era important pentru Dumnezeu.
Rareori depuneau efortul de a face ceea ce era pe placul Lui. Ce a
determinat această purtare? Nu uitați că aceasta nu este o biserică auto-
proclamată, pe care Dumnezeu nu o recunoaște, căci Isus Însuși i se
adresează pe nume. Găsim răspunsul la întrebarea anterioară privind la
perspectiva acelor credincioși asupra vieții. Isus a spus: „Pentru că zici:
«Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic...»” (Apocalipsa
3:17). Cuvintele acestea trădează lipsa lor de pasiune, căci sufletele lor
erau sătule, dar, din păcate, ele nu ajunseseră la saturație pentru că nu
au fost umplute cu El, ci cu alte lucruri.
Un diagnostic superficial
Unii ar spune că problema lor a fost cea a banilor prea mulți sau a
excesului de bunuri materiale. Aceasta ar fi o evaluare superficială
a spuselor lui Isus. Dacă priviți la David, el a fost înconjurat de
o mulțime de slujitori și de multă bogăție. De fapt, el i-a lăsat lui
Solomon „patru mii de tone de aur, aproape patruzeci de mii de tone
de argint și atât de mult fier și bronz” încât nu puteau fi cântărite
(1 Cronici 22:14, NLT). Cu toate acestea, când se descrie pe sine,
împăratul spune: „Ia aminte la mine, Doamne, și ascultă-mă,
căci sunt nenorocit și lipsit” (Psalmul 86:1). David se numește
pe sine nenorocit și lipsit! Știm că versetul acesta nu era expresia
corectitudinii politice, căci un om inspirat divin nu îi poate amăgi
pe alții. David chiar s-a văzut pe sine ca pe un om nenorocit și lipsit,
cu toate mormanele de argint pe care le avea! Nevoia lui era după
Dumnezeu Însuși și era cultivată cu ajutorul foamei divine. Ascultați
34
din nou strigătul lui: „Ia aminte la mine, Doamne, și ascultă-mă!”

David era disperat să audă răspunsul Domnului. Era flămând și
însetat după intimitate! De aceea avea atâta pasiune: „Cu lacrimi
mă hrănesc zi și noapte când mi se zice fără încetare: «Unde este
Dumnezeul tău?»” (Psalmul 42:3).
Problema credincioșilor din Laodicea nu era reprezentată
de bunurile materiale, ci de faptul că lăsaseră aceste lucruri să le
umple sufletul. David nu a îngăduit niciodată să se întâmple lucrul
acesta. Nu a permis ca marea lui bogăție să potolească apetitul
sufletului său. Mai mult decât probabil, membrii acestei biserici nu
se puteau compara cu David în privința posesiunilor materiale, dar
ei se hrăneau cu ce aveau și erau sătui. Faptul acesta era o piedică
în calea pasiunii lor după prezența lui Dumnezeu și după părtășia
cu El.
Un contrast puternic
Am văzut de atâtea ori lucrul acesta în ultimii douăzeci de ani. Țin
minte că am călătorit odată la indienii Cree, din nordul Canadei.
Acesta a fost ultimul trib de indieni care s-a mutat într-o rezervație.
Cu douăzeci de ani în urmă, acești oameni nobili încă locuiau în
corturi cu care se mutau pe urmele turmelor de elani. Erau oameni
simpli, care aveau puține lucruri. Doar în ultimii zece ani începuseră
să apară televizoarele în căsuțele lor modeste.
În jur de o sută de indieni se strângeau la întâlniri. Am stat acolo
câteva zile și am observat un lucru ciudat. Aproape fără excepție,
toți cei ce aveau peste douăzeci de ani erau foarte flămânzi după
Dumnezeu. Pasiunea lor era mai arzătoare decât a celor mai mulți
americani. Își doreau cu disperare să Îl cunoască pe Dumnezeu. Însă
cei sub douăzeci de ani erau indiferenți și păreau lipsiți de orice
urmă de foame.
La una dintre întâlniri, ungerea Domnului se manifesta cu mare
putere în timpul predicării și învățăturii. Oamenii din cortul mare în
35
Apropierea
care ne strânseserăm primeau cu adevărat Cuvântul. La un moment

dat, am observat că, în partea din spate a cortului și afară, erau niște
tineri care păreau extrem de plictisiți și de indiferenți. Îmi dau seama
când predicarea e plictisitoare, însă în situația aceea nu era cazul.
Împuternicirea Duhului Sfânt pentru proclamarea Cuvântului
era uimitoare. Dintr-o dată, înainte să-mi dau seama ce făceam,
m-am trezit fugind pe culoar, trecând dincolo de cei flămânzi, ca
să ajung la tinerii aflați la marginea cortului. I-am rugat să intre și
să asculte. M-au privit de parcă o luasem razna și de parcă veneam
de pe altă planetă.
Atunci am observat bluzele și șepcile de baseball pe care le
purtau; mesajele scrise pe ele păreau să iasă în relief. Purtau diferite
embleme ale unor echipe de fotbal și baschet profesioniste. Duhul
Sfânt mi-a arătat că tinerii aceștia deveniseră intoxicați și plini până
la refuz cu ceea ce îi hrănea televizorul. Din păcate, își astâmpărau
foamea sufletului cu lucruri care nu le erau de folos! Mi-am dat
seama că cei mai în vârstă nu crescuseră cu dieta aceasta, dominată
de televizor. Am înțeles atunci discrepanța dintre cei sub douăzeci de
ani și cei trecuți de vârsta aceasta.
Vă rog să înțelegeți ceea ce spun. Televizorul nu este întotdeauna
în detrimentul creșterii și foamei noastre după Dumnezeu; modul în
care ne raportăm la el poate fi. Familia noastră are acum televizor, deși
când ne-am căsătorit nu am avut ani de zile unul. Eu am fost inspirat
și educat cu ajutorul a diferite programe televizate. Televizorul mă
ajută să aflu care este pulsul și mersul lumii, însă nu el mă hrănește
sau mă satură. El nu este pasiunea mea. Pot să mă uit la televizor și
să continui să tânjesc după Domnul și după comuniunea cu Duhul
Sfânt. Deși erau săraci, tinerii aceia își săturaseră apetitul cu ceea ce
nu le era de folos.
La scurt timp după călătoria aceea, am mers în partea de
nord-vest a Statelor Unite. Mi s-a cerut să predic într-o seară de
vineri. Întâlnirea era pentru toată biserica, dar, spre uimirea mea,
am observat că peste cinci sute dintre cei șapte sute de oameni
prezenți erau adolescenți. Când întâlnirea s-a încheiat, m-am trezit
36
înconjurat de zeci de adolescenți care îmi puneau întrebări despre

chestiuni spirituale. M-am uitat la ceas și am văzut că era aproape
miezul nopții. După încheierea serviciului, am stat de vorbă cu ei
multă vreme despre viața spirituală. În cele din urmă, am exclamat:
„Sunt încântat să vă văd atât de flămânzi după Dumnezeu!”
M-au întrebat dacă puteau să mă invite a doua zi să servim
prânzul împreună, înainte să plec. Nu i-am putut refuza, așa că
au rezervat un separeu mare la etajul unui restaurant și discuția a
continuat acolo. Momentele acelea au fost uimitoare și pline de
prospețime! Contrastul era atât de puternic între cele două grupuri
de tineri; cei din nord-vest, deși duceau o viață îndestulată și aveau
mult mai multe bunuri materiale decât tinerii indieni, erau flămânzi
după Dumnezeu.
În biserica aceea din nord-vest, oamenii trecuți de douăzeci
de ani nu erau atât de flămânzi după Domnul ca tinerii. De ce nu
m-au înconjurat adulții? De ce adolescenții au depășit numeric
toate celelalte grupe de vârstă la un loc în timpul serviciului? Cred
că sufletele adulților erau îngreunate de griji și de plăcerile vieții.
Lucrurile lui Dumnezeu făceau parte din viața lor, însă nu erau o
pasiune pentru ei, deși mărturiseau domnia lui Cristos peste ei.
După ce m-am întâlnit atât cu păstorul senior, cât și cu cel de
tineret din biserica aceea, am văzut limpede că starea amândurora
se imprimase în oamenii de care se ocupau. Mi-a venit atunci în
minte pasajul din Osea 4:9: „Cum sunt preoții, la fel e și poporul;
fiindcă preoții sunt niște nemernici, așa sunt și oamenii” (NLT). Aș
fi putut citi textul cu ușurință în felul următor: „Cum e păstorul,
la fel sunt și oamenii. Dacă păstorului îi lipsește pasiunea, oamenii
sunt indiferenți, la rândul lor.” Dumnezeu l-a mișcat pe acest păstor
de tineret, care era plin de viziune și de râvnă, iar astăzi duce mesajul
Evangheliei cu multă putere în alt oraș.
37
Apropierea
Remediul pentru o biserică indiferentă

Apatia aceasta, care este atât de răspândită în biserica zilelor noastre,
a fost exact problema pe care a abordat-o Isus în mesajul adresat unei
biserici din Asia. Ascultați cuvintele Lui:
Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și

deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.
(Apocalipsa 3:20).
Sunt uimit văzând cât de des lucrătorii folosesc versetul acesta ca pe

o chemare adresată celor nemântuiți, deși Isus nu Se adresa prin el
acestor oameni. El vorbea unei biserici, unor credincioși cărora le
lipsea pasiunea. Observați că El a spus: „Dacă aude cineva...” Ce ne
împiedică să auzim? Sufletul care este deja plin nu ne lasă să auzim
glasul Domnului. Dumnezeu l-a trimis pe Moise departe, în pustie,
ca să îl desprindă de distragerile din Egipt și să îi poată capta atenția.
În întâlnirea avută cu el, Dumnezeu a stârnit interesul lui Moise în
așa măsură încât acesta nu s-a mai lăsat niciodată distras, indiferent
unde se afla, nici măcar atunci când s-a întors în Egipt!
Isus a spus că, dacă aude cineva glasul Lui și deschide ușa sufletului
său, El va intra și va frânge pâinea cu acel om. El va da sufletului
nostru „Pâinea vieții”, căci El Însuși este această pâine. O traducere
spune astfel: „Dacă Mă auziți și deschideți ușa, Eu voi intra și vom
servi masa împreună, ca prieteni” (NLT). Îmi place versiunea aceasta
pentru că atunci, chiar mai mult decât astăzi, o masă luată împreună
denota un nivel mai înalt al apropierii sociale. În timp ce călătoresc,
îmi place să servesc cel puțin o masă cu liderul conferinței sau cu
păstorul, înainte de a pleca, fiindcă în aceste momente de părtășie
avem oportunitatea de a ne cunoaște cu adevărat unul pe altul. La
masă, are loc un schimb mai semnificativ decât cele petrecute în
orice alt context. De aceea Pavel ne spune să nu mâncăm cu cineva
care pretinde că este credincios, dar care duce o viață de păcat (vezi
1 Corinteni 5:11). Când luăm masa împreună, ne deschidem inima
38
și devenim apropiați, iar dacă facem lucrul acesta cu un om care

trăiește într-o răzvrătire fățișă, schimbul nu va fi unul sănătos din
punct de vedere spiritual.
Vom tânji după lucrurile

cu care ne hrănim
Foamea este un element cheie care ne face să căutăm apropierea

de Dumnezeu. De aceea, trebuie să nu uităm că noi suntem cei
care controlează apetitul nostru, nu Dumnezeu. Întrebarea este
următoarea: ce apetit sau poftă vom dezvolta? Există un principiu
spiritual care nu se schimbă niciodată:
Vom tânji după lucrurile cu care ne hrănim.
Eu m-am născut din nou în anul 1979, în contextul unui club

studențesc. Într-o seară, eram în bucătăria căminului, căutând ceva
de mâncare, când L-am auzit pe Domnul spunându-mi: „Trupul tău
este templul Meu, așa că ai grijă de el!”
Pe vremea aceea eram dependent de așa-numita „junk food”.
Consumam mâncăruri nesănătoase doar pentru că îmi stârneau
apetitul. Îmi plăceau sucurile acidulate, dulciurile, sortimentele de
tip fast food, gogoșile, tot soiul de mâncăruri grase, produsele de
patiserie făcute din făină albă rafinată și lista poate continua. Îmi
era poftă de aproape orice aliment nesănătos, care era atrăgător
pentru papilele mele gustative. Pentru mine, un Big Mac cu Cola
și cartofi prăjiți era întruchiparea unei mese grozave.
Când Domnul mi-a vorbit, mi-am dat seama că trupul meu era
o unitate de cazare complexă care găzduia deopotrivă Duhul Lui și
al meu. Mi-a venit apoi în minte gândul că, dacă aș fi avut o mașină
scumpă și nouă, nu aș fi pus niciodată în ea combustibil de calitate
39
Apropierea
inferioară sau ulei reciclat. Aș fi folosit doar cea mai bună benzină
și cel mai bun ulei, ca să meargă mai bine și să funcționeze vreme
mai îndelungată. Mi-am dat seama că primisem un singur trup fizic,
iar acesta, spre deosebire de o mașină scumpă, nu putea fi înlocuit.
Mi-am schimbat numaidecât obiceiurile alimentare. Am început să
citesc și să pun întrebări pentru a afla de ce are nevoie corpul ca să
funcționeze la potențialul maxim și să reziste pe termen lung. A fost
un proces, dar, în câțiva ani, mi-am schimbat cu totul alimentația.
Lucrul acesta a fost minunat, iar el a fost însoțit de încă un
beneficiu pe care nu l-am conștientizat inițial. Când am început să
consum hrană sănătoasă, nu mi-a plăcut gustul ei, dar am mâncat-o
doar pentru că îmi făcea bine. Apoi, după o vreme, gusturile mele
s-au schimbat. În prima fază, dacă aș fi avut de ales între un meniu
de tip fast food și o salată de crudități cu pește și pâine integrală, aș
fi înșfăcat burgerul fără să stau pe gânduri, strâmbând din nas spre
salată și pește. Însă astăzi, dacă aș avea în față aceleași mâncăruri, aș
alege-o pe cea sănătoasă, fără să mă uit măcar la cea de tip fast food.
De fapt, când călătoresc, deseori prefer să nu mănânc dacă nu am la
îndemână decât junk food. Prefer să stau flămând decât să consum
ceea ce-mi stârnea pofta altădată. Mâncarea de felul acesta nu mă
mai atrage acum deloc. Nici măcar nu-mi mai place!
Același principiu se aplică și în cazul sufletelor noastre. Ele
doresc hrana cu care le hrănim. Dacă suntem pasionați de sport,
vom dori să avem în grila de programe și unul sportiv. Dacă ne
hrănim constant cu filme și cu bârfele de la Hollywood, ne vom
dori să avem canale cu filme, reviste și să purtăm discuții care
ne satisfac acest apetit. Dacă ne hrănim constant cu ceea ce se
întâmplă în lumea afacerilor și a evenimentelor actuale, vom tânji
după ele. Dacă împlinirea noastră este dată de casa, mașinile sau
hainele pe care le avem ori de ideile privitoare la decorarea locuinței,
discuțiile pe teme spirituale ni se vor părea prozaice. Ne va fi greu
să citim Scriptura sau să zăbovim mai mult în odăița noastră de
rugăciune. Pe de altă parte, dacă ne hrănim constant cu Cuvântul lui
Dumnezeu, va fi ușor să ne punem timp deoparte pentru rugăciune,
40
iar discuțiile pe teme spirituale vor apărea cu ușurință și vor decurge

cu naturalețe. Vom tânji după prezența lui Dumnezeu și vom dori
apropierea de El.
O extremă nesănătoasă
Preocuparea aceasta poate fi dusă însă într-o extremă nesănătoasă.
Noi trăim într-un trup fizic. Periodic, avem nevoie de recreere și de
forme sănătoase de divertisment. Când eram la școala biblică, aveam
un loc de muncă unde eram prezent timp de patruzeci de ore pe
săptămână, pe lângă cursurile care nu erau puține la număr. La un
sfârșit de săptămână, colegul meu de cameră m-a invitat să merg să
jucăm fotbal american cu un grup de prieteni. Am refuzat oferta ca
să rămân să studiez Scriptura. Când el a plecat, am deschis Biblia să
citesc și să mă rog, însă nimic nu mergea. Nu reușeam să aud glasul
Domnului. Parcă aș fi citit niște cuvinte care nu aveau niciun înțeles.
Colegul meu de cameră a lipsit aproape o oră, timp în care eu am
strigat spre Dumnezeu: „Doamne, de ce nu reușesc să extrag nimic
din Scriptură sau să aud glasul Tău? Ce nu e în regulă? Am făcut ceva
ce Te nemulțumește sau am săvârșit vreun păcat?”
L-am auzit răspunzând: „Du-te și joacă fotbal american.”
Am tresărit și apoi am întrebat: „Poftim? Să joc fotbal? Asta nu
îmi zidește credința și nici nu mă aduce mai aproape de Tine! Cum
îmi poți spune să fac așa ceva?”
Domnul m-a îndrumat spre un verset care a prins dintr-o dată
viață pentru mine: „Dacă ai voi să faci multe cărți, să știi că n-ai mai
isprăvi și multă învățătură obosește trupul” (Eclesiastul 12:12). El
mi-a zis: „Fiule, tu trăiești într-un trup fizic (creierul fiind o parte a
lui) și el are nevoie de diferite forme de odihnă. Dacă nu îi dai odihna
pe care ți-o cere, vei bloca abilitatea ta de a auzi glasul Meu și de a
crește.” Apoi mi-a arătat că, după ce ucenicii au slujit mulțimii, Isus
le-a zis: „Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă”
41
Apropierea
(Marcu 6:31). Cu alte cuvinte, Isus le zicea: „Haideți să vă odihniți

ca să nu vă prăbușiți.”
M-am dus și am jucat fotbal. Mai târziu, în aceeași după-
masă, când m-am așezat din nou să citesc Biblia, Scriptura s-a
deschis înaintea mea și am simțit iarăși viața divină curgând prin
ființa mea în timp ce aveam părtășie cu Duhul Sfânt din Cuvântul
lui Dumnezeu.
Prea ocupați
Greșeala de a petrece excesiv de mult timp studiind, neglijând odihna
de care au nevoie sufletul și trupul, nu este una pe care o fac mulți
în epoca noastră. Aș zice mai degrabă că hoțul cel mai mare care ne
fură foamea după Dumnezeu este modul nostru de viață aglomerat.
Mulți credincioși bine intenționați au căzut în capcana aceasta și
înlocuiesc timpul petrecut cu Dumnezeu cu un mod de viață înțesat
de activități creștine. Printre ele se poate număra și slujirea continuă
în lucrarea creștină, care este însă una amăgitoare.
Haideți să punem o întrebare simplă care ne va lumina: de ce
ne hrănim fizic? Probabil că răspunsul vostru va fi: ca să asigurăm
substanțele nutritive necesare trupului și să-l întărim. Vă imaginați
cum ar fi să nu mâncați, dar să continuați să vă desfășurați viața în
același ritm alert? Dacă am face un experiment și am sări peste mese
timp de câteva zile, dar am continua să muncim peste program și
să depunem eforturi asidue, fără să ne odihnim mai mult decât de
obicei, ce s-ar întâmpla? Gândiți-vă puțin la scenariul acesta. Corpul
nostru ar ceda!
Dar cât de ușor procedăm așa din punct de vedere spiritual...
Există un motiv pentru care tolerăm starea aceasta la nivel spiritual,
dar nu fizic. Dacă stăm prea multă vreme fără să mâncăm, stomacul
nostru începe să protesteze întruna. Va deveni tot mai gălăgios și va
începe să ne doară pe măsură ce trece timpul. Întregul nostru trup
va striga: „Mi-e foame, hrănește-mă!” Însă duhul nostru nu strigă la
42
fel. Din contră, glasul omului nostru lăuntric devine tot mai slab cu
timpul, iar noi ajungem să nu îl mai auzim. Astfel, duhul slăbește și
carnea devine cea care domină.
Ne pierdem apetitul când nu mâncăm o perioadă îndelungată.
Dacă nu mâncăm mai mult de cinci zile, strigătul fizic după mâncare se
potolește. Hrana nu ne mai atrage și o bucată de friptură ni se pare la fel
de apetisantă ca un papuc. Apetitul dispare și nu revine decât atunci când
toate resursele voastre s-au sfârșit și când ajungeți la faza de înfometare.
Am observat că, dacă las cursul aglomerat al vieții să înlocuiască
timpul pe care îl petrec cu Domnul, se întâmplă același lucru. Mai
întâi, interesul meu pentru Scriptură scade și, apoi, dorința de a mă
ruga pălește. Dacă mă rog sau citesc doar sporadic, nu simt viața
curgând în ființa mea. Biblia nu îmi va mai vorbi ca atunci când mă
hrăneam constant cu Scriptura.
Am stat fără să mănânc până când apetitul mi-a dispărut și am
descoperit că singurul mod de a-l recăpăta a fost să mă forțez să
mănânc. La fel se întâmplă și în viața spirituală. Dacă mi-am pierdut
apetitul spiritual, deschid Biblia, mă pocăiesc de lenevia mea și apoi
caut să aud glasul lui Dumnezeu. Continui să citesc până când ceva
îmi vorbește! De obicei, nu durează mult; pe măsură ce merg înainte,
El Se dovedește întotdeauna credincios și îmi vorbește. Alt mod de
a mă conecta din nou cu Dumnezeu este de a mă retrage pentru o
zi sau două și de a citi și a mă ruga până când sufletul meu e săturat.
Termometrul vostru spiritual

Aceasta este o disciplină pe care trebuie să o avem cu toții. Alunecarea
nu începe când un om ajunge în pat cu o străină sau când descoperă
că tânjește din nou după alcool sau după pornografie. Ea nu începe
nici când omul îi disprețuiește pe cei pe care-i iubește și când își
neglijează copiii. Nu, alunecarea începe când devenim indiferenți
față de Scriptură și față de viața spirituală. Ea are loc atunci când
43
Apropierea
suntem mai încântați de chestiunile care țin de sfera pământească

decât de cele care au de-a face cu Dumnezeu.
Foamea este termometrul nostru spiritual. Gândiți-vă la ea din
punct de vedere fizic. Care este primul element care dispare când un
om se îmbolnăvește? Pofta de mâncare. Dacă ați avut vreodată gripă,
sigur vă amintiți că nu vă trebuia mâncare. Uitați-vă la pacienții aflați
în stadiile terminale ale unor boli; se topesc pe picioare, ajungând
să cântărească treizeci și ceva de kilograme, astfel că sunt hrăniți
intravenos. Cei bolnavi au puțină poftă de mâncare sau apetitul
le lipsește cu totul. Ați auzit zicându-se: „Are o poftă sănătoasă de
mâncare.” La fel se întâmplă și în plan spiritual; un semn al sănătății
spirituale este apetitul pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Un semn al
bolii spirituale este pierderea apetitului pentru cele sfinte.
Am avut ocazia să mă aflu în preajma unor slujitori ai Domnului
cărora li se pare mai palpitant să vorbească despre proiectul lor de
construcție, despre mașina lor cea nouă, despre diferite echipe sportive
sau alte lucruri decât despre cele sfinte. Ei se poartă de parcă ați
pălăvrăgi fără rost când deschideți un subiect legat de viața spirituală
sau de ceea ce a vorbit Domnul în ultima vreme inimii voastre. Se
luminează în schimb atunci când vorbesc despre casa nouă pe care
tocmai și-au construit-o. Îi văd cum se poartă în timpul închinării:
se uită în jur, vorbesc cu alții sau își recitesc notițele pentru predică
în loc să-și ridice mâinile și să se concentreze asupra Celui care ar
trebui să le fie atât de drag. Acestea sunt doar niște simptome ale
unor probleme mai adânci.
În aceste biserici, am observat o lipsă a prezenței lui Dumnezeu.
Când fac o chemare la pocăință și invit oamenii să se apropie
de Dumnezeu, Duhul Sfânt vine și ei rămân uimiți. Fie își aduc
aminte de unde au căzut, fie dau la o parte ce s-a întâmplat, punând
manifestarea pe seama unui dar special al lucrării noastre. Unii
chiar se împotrivesc lucrării pe care o desfășoară Dumnezeu în fața
lor. Însă, dacă există în ei cea mai mică urmă de dorință, prezența
Domnului trezește din nou foamea în viața lor.
44
Isaia ne spune: „Mucul care mai arde încă, nu-l va stinge”

(Isaia 42:3). Sintagma se referă la fitilul care se stinge al unei lămpi
în care untdelemnul s-a terminat aproape de tot, astfel că flacăra
dispare, lăsând loc fumului. Dumnezeu Se referă în versetul acesta
la cei slabi, mici, fără putere și fragili. El nu va stinge tăciunele care
abia mai licărește, ci îl va aprinde din nou. Nu uitați: Dumnezeu
continuă să ne caute chiar și atunci când noi suntem doar un tăciune
fumegând. Este nespus mai bine când noi cooperăm și Îi răspundem
lui Dumnezeu, fiindcă El nu va intra în viața noastră cu forța!
Observ lucrul acesta atât de des. Am văzut cum Domnul a aprins
din nou flăcările focului care era pe cale să se stingă în viața atât de
multor oameni. Mi s-a spus deseori la conferințe și în biserici că
oamenii nici măcar nu își dădeau seama cât de mult se îndepărtaseră,
până când flacăra a fost reaprinsă și dorința de a-L căuta pe Domnul
a prins iarăși viață. Au realizat că nu își păziseră inima și că pierduseră
apetitul care însoțește o inimă sănătoasă.
Păziți cel mai prețios lucru

Scriptura ne spune în Proverbe 4:23 (NIV): „Mai presus de orice,
păzește-ți inima.” Nimic nu este mai important de păzit sau de
protejat. Când meditez la aceste lucruri, mă gândesc la modul în care
apără oamenii bunurile de valoare. Am văzut cu toții pietre prețioase
expuse într-o vitrină de sticlă securizată. Ele se află într-un mediu
controlat, în care orice schimbare de greutate sau temperatură este
detectată și orice tentativă de furt declanșează alarmele și blochează
ușile. În aceste încăperi sunt raze infraroșii care, odată ce sesizează
o mișcare, anunță prezența intrusului, astfel că numaidecât sosesc
la fața locului oameni înarmați pentru a proteja obiectivul. Pentru
protecția acestor bunuri de valoare sunt plătiți gardieni care să fie
prezenți douăzeci și patru de ore pe zi. Se alocă sume mari pentru a
păzi... o piatră!
45
Apropierea
Dumnezeu ne spune că nu există pe pământ ceva mai de preț

decât inima noastră. Cu toate acestea, credincioșii își alipesc inima
nu doar de lucruri care nu le sunt de folos, ci și de unele care sunt
vătămătoare. Noi privim și citim aproape orice, câtă vreme materialele
în cauză nu conțin excesiv de multă nuditate și limbaj obscen. Nu
reușim să recunoaștem duhul lumii, care este în vrăjmășie cu Duhul
lui Dumnezeu. Oamenii din lume se dovedesc în privința aceasta
mult mai înțelepți, căci ei păzesc cu strășnicie ceea ce prețuiesc cel
mai mult, pe când credincioșii sunt neglijenți în umblarea lor prin
lume, nereușind să-și păzească inima de poftele și dorințele care le
sting foamea după Singurul care îi poate împlini cu adevărat.
Domnul „a potolit setea sufletului însetat și a umplut de bunătăți
sufletul flămând” (Psalmul 107:9). El așteaptă să ne sature, însă
bunătatea Lui nu ne va satisface dacă suntem deja plini cu altceva.
Să ne păstrăm inima flămândă după Dumnezeu și să nu privim cu
ușurătate chemarea pe care ne-o adresează El, fiindcă atunci când ne
apropiem de Domnul, El promite că Se va apropia de noi!
1. Proverbe 27:7 (NKJV) spune: „Sătulului îi e scârbă de fagurul
de miere.” În timp ce meditați la versetul acesta, gândiți-vă la
ce griji, dorințe și plăceri sunteți cel mai vulnerabili. Cum pot
slăbi ele foamea voastră după „fagurul de miere” al părtășiei
cu Dumnezeu?
2. În capitolul acesta, autorul împărtășește observațiile lui cu

privire la oamenii de peste douăzeci de ani și la cei mai tineri
de douăzeci de ani din două contexte diferite, în ce privește
pasiunea, foamea lor după Dumnezeu. Privind la viața bisericii
voastre, cum ați caracteriza apetitul familiei voastre spirituale?
Este ea sătulă, flămândă sau indiferentă?
46
3. În lumina îndemnului din Proverbe 4:23, de a ne păzi inima

mai presus de toate, ce pași puteți face astăzi pentru a vă proteja
inima? Există în alimentația voastră vreo hrană spirituală de
tipul junk food, care trebuie să fie eliminată sau înlocuită?
47
Capitolul 4
PASIUNE DUPĂ
PREZENȚA LUI
Cuvântul rostit este auzit atunci când suntem în prezența Lui.
Î n ultimii douăzeci de ani de lucrare, am călătorit pe toate

continentele, cu excepția Antarcticii, dând învățătură din
Cuvântul lui Dumnezeu atât în biserici, cât și la conferințe. Am avut
privilegiul de fi în echipa de slujire din două biserici, timp de șapte
ani, înainte de a începe să călătoresc constant. În acest interval, am
descoperit două grupuri majore în sânul bisericii și prăpastia dintre
perspectivele lor diferite pare să se adâncească pe măsură ce venirea
Domnului se apropie. Un grup este format din cei care Îl caută pe
Dumnezeu pentru ceea ce El poate face, iar al doilea, din cei care Îl
caută pentru ceea ce este El.
49
Apropierea
Motivația principală a israeliților

Contrastul acesta se vede între Moise și copiii lui Israel. Haideți să îl
privim mai îndeaproape. Poporul Israel a dorit cu ardoare să fie eliberat
din robie și a strigat spre Dumnezeu, recunoscându-L ca izbăvitor al
său. Acești descendenți ai lui Avraam pot fi comparați cu grupul care
Îl caută pe Domnul pentru ceea ce poate face El. În biserică, există
oameni care nu vor să fie în robia care însoțește sistemul lumii; cu
toate acestea, fără să-și dea seama, ei sunt captivi încă. Îl mărturisesc
pe Isus ca Domn al lor și așteaptă ca El să-i elibereze și să le poarte
de grijă. Cu toate acestea, așa cum s-a întâmplat cu copiii lui Israel
odinioară, ceea ce este în inima lor e dat în vileag de dorințele pe care
le au, de acțiunile, cuvintele și purtarea lor lumească.
Timp de sute de ani, poporul Israel a plâns și L-a rugat pe
Dumnezeu să-l izbăvească. Apoi Domnul i S-a arătat lui Moise și i-a
spus că sosise vremea acțiunii, după care i-a dat un mesaj pe care să îl
ducă faraonului. Înainte să stea de vorbă cu acesta, Moise s-a întâlnit
cu bătrânii lui Israel și a proclamat promisiunea eliberării venite de
la Dumnezeu. La auzul acestei vești bune, „s-au convins îndată că
Domnul îi trimisese pe Moise și Aaron. Când și-au dat seama că
Domnul văzuse nenorocirea lor și că Îi păsa atât de mult de ei, și-au
plecat cu toții capetele și s-au închinat.” (Exodul 4:31, NTL)
Imaginați-vă emoția care a însoțit această întâlnire! Toată
viața lor, acești lideri auziseră că Dumnezeu va trimite cândva un
izbăvitor. Speranța promisă a unui pământ al libertății, unde curgea
lapte și miere, fusese transmisă din generație în generație. Israeliții
au văzut cum bătrânii lor au trăit și au murit fără să vadă împlinirea
promisiunii. Pe liderii cu care s-a întâlnit Moise îi frământase aceeași
întrebare: vom apuca să vedem făgăduința devenind realitate sau vom
muri și noi înainte de împlinirea ei? Acum, se aflau în prezența unui
fost prinț al Egiptului, a unui lider pregătit, care avea și confirmarea
miraculoasă a faptului că mâna lui Dumnezeu era peste el. Însuși cel
care ar fi trebuit să stăpânească peste ei urma să fie acum izbăvitorul
lor. Numai Dumnezeu putea face o asemenea minune! Inima lor
50
Pasiune după prezența Lui
s-a umplut de uimire și bucurie. Nu puteau decât să Îl laude pe

Dumnezeu, închinându-se și aducându-I mulțumire.
Moise a plecat de la ei și s-a întâlnit cu faraonul. Însă conducătorul
Egiptului nu a fost deloc impresionat de mesajul lui Dumnezeu privitor
la eliberarea evreilor. I-a batjocorit pe Moise și pe urmașii lui Avraam,
după care a îngreunat și mai mult viața acestora din urmă, hotărând
pentru ei un volum de muncă aproape imposibil de realizat. Putem
vedea acum cât de repede începe să se schimbe totul. Aceiași lideri s-au
dezlănțuit și au început să îl învinuiască pe Moise. Toată închinarea lor
a fost dată uitării; au ajuns atât de descurajați și de frustrați de Moise
încât au chemat judecata Domnului peste el! (Exodul 5:21)
Cu toate acestea, în îndurarea Lui, Dumnezeu tot i-a izbăvit
cu mari semne și minuni. Când faraonul i-a lăsat în sfârșit să plece,
a avut loc iarăși o schimbare dramatică a atitudinii lor. Israeliții au
fost plini de bucurie și au plecat din Egipt bucurându-se de multe
binecuvântări. Imaginați-vă atmosfera care domnea când au fost
eliberați și au ieșit dănțuind din robie, în timp ce se bucurau de
bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că au devenit
liberi, au fost copleșiți cu bogății îmbelșugate, cu aur și argint, în
vreme ce trupurile le-au fost întărite după ce au mâncat din mielul
pascal. Pe lângă recunoștința lor față de Dumnezeu, israeliții au
ajuns să aibă totodată mare încredere în Moise.
Odată ieșiți din Egipt, Dumnezeu i-a spus lui Moise să îi ducă
spre țărmul Mării Roșii. Când au ajuns acolo și au privit în urmă,
și-au dat seama că oștile faraonului veneau mărșăluind în urma lor.
Atitudinea lor a cunoscut iarăși o schimbare dramatică. Israeliții
au început să cârtească și să îi reproșeze lui Moise: „Nu erau oare
morminte în Egipt ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim
în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ți spuneam noi
în Egipt: «Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine
[ar fi fost mai bine pentru noi] să slujim robi egiptenilor decât să
murim în pustie?»” (Exodul 14:11-12). În Egipt, când lucrurile nu
merseseră bine, îi spuseseră lui Moise să îi lase în pace; acum erau
din nou nemulțumiți de liderul lor, pe care îl considerau nepriceput,
51
Apropierea
așa că au început iarăși să se plângă. Au crezut că protestau împotriva

lui Moise și Aaron, dar liderul lor le-a zis: „Cârtirile voastre nu se
îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului” (Exodul 16:8).
Dorința lor de a le merge bine o întrecea pe aceea de a împlini voia
lui Dumnezeu. Observați cuvintele lor: „ar fi fost mai bine pentru
noi”. Israeliților le lipsea dorința arzătoare de a cunoaște inima lui
Dumnezeu și erau mistuiți de dragostea pentru propria viață.
Dumnezeu S-a îndurat din nou de ei și a despărțit în două
Marea Roșie, astfel că au trecut pe celălalt țărm pe uscat. Apoi, la
un semn, Dumnezeu a îngropat cea mai puternică armată a lumii
de atunci, pe oamenii care-i asupriseră pe israeliți timp de peste
patru sute de ani. Evreii jubilau! S-au bucurat și au săltat de bucurie
înaintea Domnului. Iată ce citim în Scriptură despre momentul
acela: „Maria, proorocița, sora lui Aaron, a luat în mână o timpană
și toate femeile au venit după ea cu timpane și jucând” (Exodul
15:20). Vă puteți închipui între opt sute de mii și un milion de
femei jucând și cântând cu tamburinele? Ăsta da serviciu de laudă!
Israeliții nu mai cunoscuseră niciodată asemenea bucurie. Însă ea a
durat doar până când, peste trei zile, au rămas fără apă. Israeliții au
început iarăși să cârtească plini de amărăciune, iar Dumnezeu le-a
purtat din nou de grijă.
Au mai trecut câteva zile și s-a ivit altă problemă; de data aceasta
era vorba despre mâncare. Evreii s-au plâns: „Cum de n-am murit
loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele
noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ați
adus în pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată mulțimea
aceasta”. (Exodul 16:3)
Observați tiparul purtării lor? Erau fericiți și recunoscători doar
atât timp cât Dumnezeu făcea ce doreau ei și atunci când doreau,
devenind nemulțumiți de îndată ce El nu acționa cum și când voiau
ei. Esența motivației lor reiese din purtarea și cuvintele pe care le-au
rostit în situațiile critice: erau interesați doar de ei înșiși. Israeliții
ridicau propriile dorințe deasupra celei de a cunoaște inima lui
Dumnezeu sau de a se bucura de prezența Lui.
52
Esența motivației lui Moise

Ciclul acesta s-a repetat din nou și din nou, până când Dumnezeu
S-a săturat de atitudinea lor și i-a spus lui Moise:
Du-te și pornește de aici cu poporul pe care l-ai scos din

țara Egiptului; suie-te în țara pe care am jurat că o voi da
lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: „Seminței tale o
voi da!” Voi trimite înaintea ta un înger și voi izgoni pe
canaaniți, amoriți, hetiți, fereziți și iebusiți. Suie-te în țara
aceasta unde curge lapte și miere. Dar Eu nu Mă voi sui în
mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci ești un
popor încăpățânat. (Exodul 33:1-3)
Dumnezeu i-a spus lui Moise că putea conduce poporul în Țara

Promisă, pe care israeliții o așteptaseră de atâta vreme, și chiar că
va trimite un înger care să meargă cu ei și să îi alunge pe dușmani
din calea lor, ca să poată cuceri țara, însă El (prezența Lui) nu
mergea cu ei!
A fost bine că Dumnezeu i-a spus cuvintele de mai sus lui
Moise, căci dacă ar fi făcut oferta aceasta copiilor lui Israel, ei ar fi
primit-o cu bucurie, ar fi dat o petrecere, și-ar fi făcut bagajul și ar
fi plecat! De ce cred că așa s-ar fi întâmplat? Gândiți-vă puțin: dacă
erau gata să se întoarcă în Egipt fără să fie însoțiți de un înger sau
de Dumnezeu, doar ca să scape de neplăcerile vieții din pustie, sunt
convins că ar fi plecat spre Țara Promisă însoțiți doar de un înger.
Dar ascultați ce a răspuns Moise la oferta primită:
Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de

aici. (Exodul 33:15)
Trebuie să ne amintim unde se afla acest „aici”. Era vorba despre

pustie, despre un loc al dificultăților, unul lipsit de confort și de
plăceri! În pustie nu exista abundență, ci doar împlinirea nevoilor
53
Apropierea
zilnice și aceasta adesea pe cale supranaturală. Acolo nu erau grădini,

resurse naturale sau siguranță. Nu erau case, râuri, vii, ogoare sau
pomi roditori din care să mănânce. Israeliții nu aveau unde să meargă
la cumpărături, să se recreeze sau să aibă parte de divertisment (cu
excepția cazului în care le plăcea să îi vadă pe cei dragi ai lor mușcați
de șerpi). Se aflau pe un pământ sterp, în care nu vedeau nimic
frumos. Cu toate acestea, Moise declară: „Prefer să mă bucur de
prezența Ta într-un loc neplăcut și lipsit de confort decât să am parte
de un tărâm al abundenței și frumuseții, dar lipsit de prezența Ta!”
Care a fost strigătul inimii lui? Dorința după prezența lui
Dumnezeu! Moise Îl dorea pe Domnul Însuși mai mult decât
binecuvântările promise de El. Prețuia apropierea de Dumnezeu mai
mult decât orice comori pe care i le putea da El. Acesta era lucrul
care-l deosebea pe Moise de copiii lui Israel. Ei Îl căutau pe Dumnezeu
pentru ceea ce făcea El, pe când Moise Îl căuta pentru ceea ce era
Domnul. Această motivație îi împarte și astăzi pe credincioși în două
grupuri. Diviziunea aceasta trece dincolo de granițele denominațiilor.
O parte dintre credincioși nu știu că Îl pot căuta pe Dumnezeu pentru
mai mult decât protecția Sa, pentru purtarea Lui de grijă sau pentru
a fi promovați de El. Altă parte Îl caută pentru ceea ce este El și vrea
să Îl cunoască îndeaproape. Cei dintâi seamănă cu o femeie care se
căsătorește pentru bani. Ea nu îl dorește pe soțul ei pentru ceea ce este
el, ci mai degrabă pentru ce poate face pentru ea. Într-un asemenea
aranjament, amândoi au de pierdut, fiindcă intimitatea nu poate
înflori când există astfel de motivații.
Răsplata
Am vizitat unele dintre cele mai frumoase locuri din lume și am
văzut case și clădiri pentru care nu există grad de comparație în ce
privește luxul; însă ele nu înseamnă nimic pentru mine, fiindcă sunt
lipsite de prezența lui Dumnezeu. Am fost și în locuri neplăcute,
cum ar fi închisorile, țări din lumea a treia și case în care erau puține
54
lucruri de dorit, însă pline de prezența lui Dumnezeu. Pot spune

cu toată sinceritatea că prefer să mă aflu în aceste locuri mai puțin
confortabile, unde locuiește Duhul lui Dumnezeu, decât în vile
pline de bogății, dar în care nu sălășluiește prezența Domnului.
Am avut privilegiul de a juca tenis în cadrul Asociației Sportive
Naționale a Colegiilor, în circuitul USTA, la meciurile pentru juniori
ale Cupei Davis și de a câștiga titlul statului nostru. Am obținut premii
pentru performanțe academice, un anumit statut social, respectul
colegilor, al liderilor și al multor directori executivi din mediul afacerilor.
Am ieșit la întâlniri cu fete frumoase și populare. Toate acestea reprezintă
ceea ce majoritatea oamenilor nu doar își doresc, ci și urmăresc cu
toată inima lor. Adevărul este că slava și plăcerea tuturor acestora puse
laolaltă nu ar putea să se apropie nici pe departe de ceea ce înseamnă
doar treizeci de secunde în prezența lui Dumnezeu. Comparația este
imposibilă! Ascultați cum îl descrie Scriptura pe Moise:
Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit
fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere [chinul]
împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de
plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Cristos
ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că
avea ochii pironiți spre răsplătire. (Evrei 11:24-26)
Observați că Moise a ales să sufere chinul. El se afla în altă situație

decât copiii lui Israel, care nu aveau de ales. Cu toate acestea, ei se
plângeau, iar el nu. Moise a ales de bunăvoie să lase în urmă tot ce avea
lumea mai plăcut, precum și statutul cel mai înalt de care se putea
bucura cineva. De ce? Pentru că el a căutat altă răsplătire. Răsplata
lui nu era Țara Promisă, ci făgăduința prezenței lui Dumnezeu. După
întâlnirea de care a avut parte la rugul aprins, tot ce și-a dorit Moise
de atunci încolo a fost să Îl cunoască pe Dumnezeu îndeaproape.
Am predicat la mii de conferințe și în nenumărate biserici; am
slujit la milioane de oameni prin intermediul televiziunii și al cărților.
Dumnezeu ne-a binecuvântat în moduri care ne-au lăsat fără cuvinte.
55
Apropierea
Cu toate acestea, dacă ar fi să aleg, aș da fără să clipesc aparentul

succes de care mi-a făcut Domnul parte în schimbul prezenței Lui
manifestate. Nimic nu se compară cu ea. A simți apropierea Lui
și a auzi glasul Lui șoptind inimii mele lucruri pe care nu le-am
cunoscut niciodată sunt lucruri mult mai mărețe decât predicarea în
fața mulțimilor sau cărțile vândute în milioane de exemplare. Slava
prezenței lui Dumnezeu întrece orice altceva!
Inima mea se frânge când văd cum lucrătorii creștini caută
succesul, crezând că așa vor fi împliniți. Obiectivul lor nerostit
este de a fi apreciați și recunoscuți de alții. I-am văzut pe cei ce își
caută semnificația și împlinirea în realizările din slujirea creștină
fiind cuprinși de disperare și căzând, în cele din urmă, în capcanele
întunericului. Ei clădesc lucrări uriașe, după care sfârșesc în
imoralitate sau prinși în mrejele lăcomiei, înainte să-și dea seama cât
de goale sunt toate acestea.
Am văzut și mai mulți slujitori care nu au atins succesul altora,
dar au avut parte de același sfârșit tragic. Au ajuns descurajați,
pentru că nu au reușit să aibă o biserică mai mare de două sute de
oameni, de cinci sute, de o mie, de cinci mii sau de alt prag pe care
și l-au stabilit în mintea lor. Cartea scrisă de ei nu s-a vândut în câte
exemplare și-au dorit și nu au fost invitați la conferința „mare” la care
își doreau să vorbească. Au căutat împlinirea acolo unde nu poate fi
găsită. Situația acestor oameni nu diferă cu nimic de a celor care
urmăresc poziția și realizările în lumea seculară. Acești credincioși
trec pe lângă scopul pentru care au fost de fapt creați.
Spre deosebire de ei, am întâlnit și oameni cu lucrări mari, care
se bucură de succes, dar a căror inimă tânjește după mai mult din
Dumnezeu. Ei mi-au spus că ar renunța cu bucurie la tot și ar sluji
în altă lucrare sau ar face altceva dacă aceasta ar fi dorința Domnului.
Cei mai mulți nu au căutat niciodată poziția pe care o dețin acum
cu multă detașare. Acești oameni mărturisesc că au convingerea că
Dumnezeu i-a așezat acolo unde se află și că tot ce își doresc este să
Îi fie plăcuți Lui. Am auzit în conversațiile noastre strigătul inimii
56
acestor credincioși și l-am văzut în acțiunile lor. Semănau cu David,

care s-a bucurat de un mare succes, dar se considera sărac și lipsit.
Am întâlnit și oameni care au lucrări mici, în comparație cu ale
altora, dar care trăiesc bucurându-se de pace și de binecuvântare,
fiindcă știu că au făcut ce au fost chemați să facă. Pasiunea lor nu stă
în numărul mare de oameni sau în succesul exterior, ci mai degrabă în
a-L cunoaște pe Dumnezeu mai îndeaproape și a umbla în prezența
Lui manifestată. Aceasta ar trebui să fie dorința din inima fiecărui
om. Cu toții am fost creați pentru Dumnezeu și niciunul dintre noi
nu va găsi vreodată cu adevărat împlinire fără a-L cunoaște pe El și a
umbla în prezența Lui. Aici se află adevărata pace și satisfacție.
Două tipuri de prezență a lui Dumnezeu

Ajunși în punctul acesta, trebuie să definim cele două tipuri de
prezență a lui Dumnezeu menționate în Scriptură; în primul rând,
avem de-a face cu omniprezența Lui. David vorbește despre ea când
scrie: „Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi
departe de fața Ta?” (Psalmul 139:7). Omniprezența se referă la
faptul că El este pretutindeni. David spunea în continuare: „Dacă
mă voi sui în cer, Tu ești acolo; dacă mă voi culca în locuința moților,
iată-Te și acolo... Dacă voi zice: «Cel puțin întunericul mă va acoperi
și se va face noapte lumina dimprejurul meu!» Iată că nici chiar
întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca
ziua și întunericul ca lumina” (v.8, 11-12). Cuvintele acestea vorbesc
despre promisiunea pe care ne-o face Domnul că nu ne va părăsi
și nu ne va lăsa niciodată (Evrei 13:5). Deși noi nu putem simți
prezența Lui, aceasta nu neagă faptul că Domnul este de față, doar
că noi nu suntem conștienți de faptul acesta.
Cel de-al doilea tip de prezență divină pe care îl definește Scriptura
este cel al prezenței manifestate. Cuvântul „manifestat” înseamnă a
aduce de pe tărâmul celor nevăzute, neauzite sau necunoscute pe cel
văzut, auzit sau cunoscut. Prezența manifestată a Domnului era ceea
57
Apropierea
ce își dorea Moise cu ardoare. Prin ea, Dumnezeu Se revelează nu

doar duhului nostru, ci și în mintea și în simțurile noastre care devin
conștiente de apropierea Lui, iar cunoașterea Lui este revelată minții
noastre. Aceasta este prezența despre care a vorbit Isus când a zis:
Eu îl voi iubi și Mă voi arăta Lui. (Ioan 14:21)
Psalmistul se referă la același tip de prezență când declară: „Ferice

de cei care au învățat să Te aclame, de cei ce umblă în lumina
prezenței Tale, Doamne” (Psalmul 89:15, NIV). Petru îi îndemna
pe ascultătorii lui înfometați din ziua Cincizecimii: „Pocăiți-vă dar și
întoarceți-vă la Dumnezeu, ca să vi se șteargă păcatele și să poată veni
vremuri de înviorare din prezența Domnului” (Fapte 3:19, NKJV).
Dumnezeu Își poate manifesta prezența în diferite moduri. În
Scriptură, unii L-au văzut, alții I-au auzit glasul fără să-L vadă, în
timp ce alții au simțit apropierea Lui și au cunoscut îndată lucruri
pe care nu le știuseră înainte, datorită revelației primite din partea
Lui. Însă un lucru este sigur: atunci când Domnul vine, știm că se
întâmplă lucrul acesta, fiindcă Îl simțim în adâncul ființei noastre și
știm că El este prezent.
Îl căutăm pe Domnul sau manifestările?

Am văzut oameni disperați să experimenteze prezența Domnului
care au fost induși în eroare. Ei căutau manifestarea mai mult decât
persoana Domnului. Dumnezeu a trecut pe lângă Ilie și profetul a
văzut câteva manifestări nemaipomenite. Mai întâi, a suflat un vânt
puternic, însă Domnul nu era în vântul acela. A urmat un cutremur,
dar Scriptura arată limpede că Domnul nu era nici în cutremur.
După aceea, a venit focul, dar Domnul nu era nici în foc. După
foc, s-a auzit un glas blând și liniștit; atunci Ilie a știut că întâlnise
personal prezența lui Dumnezeu.
58
Am văzut oameni care caută manifestările gândindu-se că Îl vor

găsi pe Dumnezeu în ele, în loc să Îl caute pe Domnul în inima
lor și, astfel, să ajungă să experimenteze prezența Lui manifestată.
Deseori, după ce predic un mesaj inspirat de Dumnezeu, care
convinge inima, îi chem pe oameni să vină în față, să Îl întâlnească
pe Domnul. Se întâmplă câteodată ca unii să se roage într-un mod
care îi deranjează sau îi distrage pe ceilalți, ori care merge împotriva
cursului a ceea ce se petrece acolo. Alții râd, se scutură sau au anumite
manifestări exterioare. Explicația stă în faptul că, la un moment dat,
când L-au căutat pe Dumnezeu, au tremurat, au plâns sau au râs în
prezența Lui, iar acum fac aceste lucruri fără să-și dea seama, sperând
că Dumnezeu Se va afla în aceste manifestări, dar El nu este prezent
în ele. De multe ori, le spun oamenilor să se liniștească și să nu facă
nimic, decât să stea în tăcere și să se întoarcă spre Domnul în inima
lor, căutând persoana lui Isus. Dacă are loc o manifestare, foarte
bine! Însă noi nu suntem chemați să Îl căutăm pe Dumnezeu în
manifestări, ci să Îl căutăm pe Domnul Însuși!
Îmi aduc aminte de o întâlnire din Asia unde mulți oameni
au răspuns la chemarea făcută la pocăință. Nu era loc pentru a-i
aduce pe toți în față, fiindcă foarte multe persoane prezente în sală
răspunseseră invitației mele, așa că le-am cerut oamenilor să se roage
și să Îl caute pe Domnul chiar acolo unde erau. După rugăciune, i-am
încurajat să se întoarcă spre Domnul acolo unde se aflau. Prezența
lui Dumnezeu a străbătut întreaga sală într-un mod minunat. Este
uimitor să privim ce se întâmplă atunci când El preia controlul și
Se manifestă. Am experimentat de multe ori lucrul acesta, însă el
nu devine niciodată ceva banal sau obișnuit. Deseori, Îl pot simți
mai clar pe Dumnezeu decât cei de lângă mine. Odată ce prezența
Lui a venit, o parte dintre oameni au început să râdă, însă eu am
simțit o anumită întristare, fapt care mi-a fost confirmat după aceea;
prezența Domnului a plecat mult mai repede decât se coborâse în
clădirea aceea, în timp ce oamenii continuau să râdă și să își ridice
glasurile ca și cum El ar fi fost în continuare acolo.
59
Apropierea
M-am oprit și i-am mustrat, înțelegând că ei doar imitau ce se

petrecuse în prezența Domnului cu câteva luni în urmă, când fuseseră
vizitați de un anumit evanghelist. Lucrarea aceluia era bazată pe o
manifestare foarte puternică a ceea ce unii numesc „râsul sfânt”. Eu
cred că există momente în care Dumnezeu Se coboară și oamenii râd.
Am avut personal experiența aceasta și am văzut-o manifestându-se,
de asemenea, la întâlnirile noastre. Odată, când eram în Indonezia,
Duhul lui Dumnezeu S-a coborât într-o zi peste cei prezenți și, timp
de două ore, eu și traducătorul meu i-am privit pe oameni cuprinși
de o bucurie puternică. Manifestarea a început cu cinci femei care
plângeau, după care au izbucnit într-un râs vesel care s-a răspândit în
toată sala. Oamenii aceia nu mai experimentaseră niciodată așa ceva.
Ei Îl căutau pe Dumnezeu!
Însă ce se întâmpla acum era diferit. Ochii celor prezenți erau
ațintiți mai mult spre manifestare decât spre Domnul Însuși. Ei
trăseseră concluzia că, dacă lipsea manifestarea râsului, prezența
lui Dumnezeu nu fusese acolo. M-am aflat deseori în prezența lui
Dumnezeu și L-am simțit cu mare putere, însă fără să fi avut parte de
nicio manifestare exterioară. Am fost în prezența Lui și am plâns fără
să mă pot opri, însă știu că manifestarea aceasta a fost doar rezultatul
faptului că L-am căutat pe El și am intrat în prezența Lui.
Pentru a lămuri lucrurile, gândiți-vă la exemplul simplu al
îmbrăcării unei perechi de pantaloni. Ce s-ar întâmpla dacă, după
ce m-am îmbrăcat cu ei, mi-aș vârî mâinile în buzunare, pentru a-i
așeza mai bine, și aș descoperi o bancnotă de o sută de dolari? Nu
m-am îmbrăcat cu pantalonii ca să primesc banii, dar am dat de ei
în timp ce îi luam pe mine. Eu urmăream doar să mă îmbrac, dar,
în timp ce făceam lucrul acesta, am avut surpriza de a găsi acei bani.
Noi nu căutăm manifestarea, ci mai degrabă persoana Domnului;
orice altceva este un beneficiu de care ne bucurăm.
După ce am corectat ceea ce se întâmpla în acea întâlnire din
Asia, le-am spus oamenilor că înțelegeam foamea lor după prezența
lui Dumnezeu și i-am avertizat să nu încerce să Îl înlocuiască pe
Dumnezeu Însuși cu o experiență. După îndemnul meu, prezența
60
Domnului a revenit, făcându-ne să ne simțim copleșiți de o înfiorare

și o evlavie sfântă. De data aceasta, mulți plângeau, nu mai râdeau,
însă cel mai important lucru a fost că toți cei ce Îl căutau pe Domnul
au fost atinși profund de prezența Lui minunată, indiferent dacă au
plâns sau nu.
Manifestările nu împlinesc
Nu uitați că mana nu i-a satisfăcut niciodată pe copiii lui Israel.
Dumnezeu le-a dat-o în pustie pentru a le arăta, de fapt, nevoia lor
disperată după ceva mai mult, și anume după prezența Sa. Iată ce a
spus Moise:
Adu-ți aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit

Domnul Dumnezeul tău în timpul acestor patruzeci de ani
în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască
pornirile inimii… Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de
foame şi te-a hrănit cu mană… ca să te învețe că omul nu
trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura
Domnului trăiește omul. (Deuteronom 8:2-3)
Analizați cu atenție cuvântul iese. Textul nu spune a ieșit, ci iese; el

nu folosește verbul acesta la timpul trecut, ci la prezent. Cuvântul
rostit este auzit când noi suntem în prezența lui Dumnezeu! Ilie nu
a fost absorbit de manifestarea care a însoțit trecerea lui Dumnezeu
prin fața lui, ci a așteptat glasul blând și liniștit al prezenței Sale
înainte să răspundă. În Asia, oamenii care au participat la întâlnirea
amintită au fost absorbiți de manifestarea care însoțise prezența lui
Dumnezeu data trecută, însă El trecuse mai departe. Nu mai era
acolo. Domnul trecuse la ceva nou, în timp ce ei au rămas în urmă,
căutând să-L găsească acolo unde fusese ultima oară.
Așa cum hrana nu i-a săturat pe copiii lui Israel, manifestările
(mana-festările) nu au fost date niciodată pentru a sătura tânjirea
61
Apropierea
noastră cea mai profundă; ele nu sunt un scop în sine. Dacă le

căutăm, vom merge pe un drum al insatisfacției, până când ne vom
întoarce de la ceea ce nu ne poate împlini, pentru a căuta intimitatea
care vine de la El.
Când ne mulțumim cu o relație

intelectuală
Alt lucru trist care are loc atunci când credincioșii pun manifestările
deasupra căutării lui Dumnezeu Însuși este acela că îi îndepărtează
pe mulți alții de adevărata prezență a lui Dumnezeu. Dezamăgiți
de comportamentul nepotrivit al manifestării celor care caută
prezența lui Dumnezeu, cei dintâi vor începe să aibă rezerve și să se
mulțumească cu o relație intelectuală cu Dumnezeu. Faptul acesta
este unul tragic, fiindcă noi am fost creați pentru mult mai mult.
A.W. Tozer a scris că, în aceste zile din urmă, doctrina îndreptățirii
prin credință a fost:
...interpretată de mulți în așa mod încât a ajuns să țină

oamenii departe de cunoașterea lui Dumnezeu. Întreaga
tranzacție a convertirii religioase a devenit mecanică și
lipsită de viață... Omul este „mântuit”, dar nu este flămând,
nici însetat după Dumnezeu. De fapt, el este învățat în mod
specific să fie satisfăcut și e încurajat să se mulțumească cu
puțin. (În căutarea lui Dumnezeu, p. 12-13)
O relație intelectuală cu Dumnezeu este una mecanică și fără viață.

Noi am fost creați pentru a trăi cu El în realitate, nu doar teoretic.
Până când nu experimentăm plinătatea acestui fapt, nu vom fi
niciodată împliniți. Isus a murit ca să dea la o parte perdeaua care
ne despărțea de însăși prezența lui Dumnezeu. De aceea psalmistul
a strigat:
62
Cât de plăcute sunt locașurile Tale, Doamne al oștirilor!

Sufletul meu suspină și tânjește de dor după curțile
Domnului, inima și carnea mea strigă către Dumnezeul cel
viu! Până și pasărea își găsește o casă acolo și rândunica,
un cuib unde își pune puii… Ah, altarele Tale, Doamne al
oștirilor, Împăratul meu și Dumnezeul meu!
Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta, căci ei tot mai pot să Te

laude! (Psalmul 84:1-4)
Traducerea New King James redă astfel al doilea verset: „Inima și

carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu.” Autorul continuă apoi,
spunând că vrabia și rândunica și-au găsit locuri pentru cuiburile
lor, dar că el încă se simte lipsit de adăpost, fiindcă tânjește să ajungă
acolo unde locuiește Domnul. Psalmistul declara că locuința după
care tânjea era locul unde se află prezența lui Dumnezeu. El spune:
„Fericiți, norocoși și de invidiat sunt cei ce locuiesc în prezența
Ta.” Acesta este obiectivul celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu! Ei sunt
flămânzi după prezența Lui manifestată. Cu cât suntem mai aproape
de Dumnezeu, cu atât ea devine mai puternică și cu atât noi suntem
mai atinși de ea.
1. La începutul acestui capitol, autorul scrie: „În acest interval,
am descoperit două grupuri majore în sânul bisericii... Un grup
este format din cei care Îl caută pe Dumnezeu pentru ceea ce
El poate face, iar al doilea, din cei care Îl caută pentru ceea ce
este El.” Fiți sinceri, din care dintre cele două grupuri vă vedeți
făcând parte?
2. După ce au fost eliberați din robia Egiptului, israeliții L-au

lăudat și I s-au închinat deseori lui Dumnezeu pentru purtarea
63
Apropierea
Lui de grijă, doar pentru a cârti a doua zi și a se plânge că nu

le-a dat ceea ce doreau. Dacă vă gândiți la experiențele de tipul
„pustiei” din viața voastră, ce asemănări vedeți între atitudinea
voastră și cea a copiilor lui Israel?
3. Poate că citiți această carte fiindcă treceți chiar acum prin

„experiența pustiei.” Dacă așa este, ce puteți învăța de la
experiența pe care a avut-o Ilie cu manifestarea vântului, a
cutremurului și a focului?
64
Capitolul 5
DINCOLO DE PERDEA
„Prezența lui Dumnezeu ne desparte de toate

celelalte lucruri de pe fața pământului.”
P rezența Domnului aduce întotdeauna o revelație mai mare despre

cine este El și, cu fiecare întâlnire pe care o avem cu Dumnezeu,
suntem schimbați pentru totdeauna. Citind Biblia, vedem că oamenii
care au umblat înțelegând mai profund căile lui Dumnezeu au fost cei
ce au căutat prezența Lui și care au avut parte de ea.
Factorul separator
În ultimul capitol, am văzut că Dumnezeu i-a făcut lui Moise o
ofertă pe care acesta a refuzat-o. Domnul i-a pus la dispoziție
promisiunile Lui, însă lipsite de prezența Sa. Moise a răspuns îndată:
65
Apropierea
„Dacă prezența Ta nu merge cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici”

(vezi Exodul 33:15). Moise a arătat că, pentru el, apropierea de
Dumnezeu era mai importantă decât promisiunile lipsite de prezența
Lui. Ascultați acum argumentele invocate de Moise când a respins
escorta angelică:
Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de

aici. Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi
poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când
prin aceasta vom fi deosebiți, eu şi poporul Tău, de toate
popoarele de pe fața pământului? (Exodul 33:15-16)
Răspunsul lui include un adevăr plin de putere: prezența lui

Dumnezeu este cea care ne deosebește de toți ceilalți oameni de pe
fața pământului, nu faptul că mărturisim crezul creștin, că frecventăm
o biserică bazată pe Scriptură sau că suntem oameni de treabă, care
au rostit cândva rugăciunea păcătosului împreună cu un prieten sau
ca răspuns la o chemare la altar. Însăși prezența Lui ne diferențiază
de ceilalți și ne face sfinți (puși deoparte pentru El). Prezența Lui este
cea care face evidentă această distincție pentru ceilalți oameni.
Atunci de ce atât de mulți se limitează la o relație intelectuală cu
Dumnezeu? De ce ne mulțumim cu un creștinism lipsit de prezența
lui Cristos? Cum ne-am deprins să fim satisfăcuți fără apropierea de
Dumnezeu? De ce i-am învățat pe alții creștinismul într-un mod
care nu clădește în oameni pasiunea de a se apropia de Domnul și de
a sta în prezența Lui? A.W. Tozer răspunde astfel la aceste întrebări:
Dumnezeu vrea să perseverăm în a ajunge în prezența Lui

și a ne trăi întreaga viață acolo. Ea trebuie să ne devină
cunoscută ca experiență conștientă, căci este mai mult decât
o doctrină care trebuie respectată; ea este o viață de care
suntem chemați să ne bucurăm în fiecare clipă a fiecărei zile.
(În căutarea lui Dumnezeu, p.34)
66
Dincolo de perdea
Mulți se mulțumesc doar cu cunoașterea intelectuală a faptului că-I

aparțin lui Dumnezeu, fără să caute vreodată realitatea interacțiunii
cu El în prezent. Conceptul mântuirii este atât de adânc înrădăcinat
încât puțini trec dincolo de el și merg mai departe. Majoritatea
credincioșilor și-au spus rugăciunile, iar într-o zi vor muri și vor
merge la Domnul. Însă realitatea lui Cristos va fi fost ratată, iar
revelația puternică a dorinței lui Dumnezeu de a umbla cu noi va
fi fost pierdută. Nu este vorba despre o experiență îndepărtată sau
despre una care are loc o dată în viață, ci despre dorința Lui foarte
reală după o comuniune trainică. Haideți să parcurgem împreună
Scriptura și să o cercetăm.
Cine a experimentat prezența Lui?

Vedem prezența manifestată a lui Dumnezeu cum este întrețesută
în întreaga Biblie. În grădină, Adam și Eva au umblat cu Domnul
până când neascultarea i-a făcut să se ascundă de prezența Lui
(vezi Geneza 3:8). Atunci omul s-a separat de prezența divină. Fiul
celor doi, Cain, s-a îndepărtat și mai tare de ea, în urma împietririi
inimii sale.
Însă Dumnezeu nu S-a dat bătut, ci încă dorea apropierea de
omul pe care-l iubea. În cele din urmă, oameni ca Enoh și Noe au
răspuns chemării lui Dumnezeu și au atins inima Lui prin căutarea
lor necontenită. Ca urmare, s-au apropiat de El mai mult decât
oricine altcineva în mileniul de după ieșirea lui Adam din Eden.
Avraam a experimentat adesea prezența divină manifestată
în timpul vieții lui. O astfel de întâlnire a avut loc atunci când
Dumnezeu a venit să stea de vorbă cu el despre viitorul Sodomei
și al Gomorei. După judecata celor două cetăți, citim următoarele:
„În dimineața următoare, Avraam s-a trezit devreme și s-a grăbit să
meargă în locul unde stătuse în prezența Domnului” (Geneza 19:27,
NLT). Aceasta a fost doar una dintre numeroasele împrejurări în care
Avraam s-a bucurat de părtășia cu Dumnezeu în prezența Lui. Ajuns
67
Apropierea
la bătrânețe, Avraam i-a zis slujitorului său: „Domnul în prezența

căruia am umblat va trimite îngerul Lui cu tine și va face ca misiunea
ta să fie dusă cu succes la îndeplinire” (Geneza 24:40, NLT).
În 1 Samuel 3:19 citim următoarele: „Samuel creștea, Domnul
era cu el și n-a lăsat să cadă la pământ niciunul dintre cuvintele
sale.” Cum se face că niciunul dintre cuvintele acestui om nu au
dat greș? Răspunsul se găsește în versetul următor: „Și Domnul i-a
dat Anei trei fii și două fiice. Între timp, Samuel creștea în prezența
Domnului” (1 Samuel 2:21, NLT). Vedem din nou că Dumnezeu
Se revelează în prezența Sa. Atunci când Îl cunoaștem, vom spune
ceea ce spune El, iar cuvintele noastre nu vor cădea la pământ.
David, care a iubit și a trăit prezența lui Dumnezeu mai mult
decât toate personajele Vechiului Testament, poate cu excepția lui
Moise, a zis: „Fie ca dinastia slujitorului Tău, David, să rămână
în prezența Ta” (2 Samuel 7:26, NLT). La fel ca Moise, David nu
dorea să aibă succes cu prețul pierderii prezenței lui Dumnezeu. De
fapt, când a săvârșit păcatul grav al adulterului și crimei, strigătul
inimii lui cuprinse de o pocăință fierbinte a fost: „Nu mă alunga din
prezența Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt” (Psalmul 51:11,
NLT). David știa că viața ar fi goală și lipsită de sens fără prezența
lui Dumnezeu, de aceea a zis: „Îmi vei arăta calea vieții, dându-mi
bucuria prezenței Tale și plăcerea de a trăi pentru totdeauna cu Tine
(Psalmul 16:11, NLT).
Psihologia ne spune că relațiile pe care le-am avut în ultimii
cinci ani ne modelează personalitatea. Nu pot decât să fiu de acord
cu lucrul acesta, întrucât Scriptura ne spune: „Nu vă înșelați:
«Tovărășiile rele strică obiceiurile bune»” (1 Corinteni 15:33) și „Cine
umblă cu înțelepții se face înțelept” (Proverbe 13:20). Ce observăm
în viața lui David? El era singur în pustie când „toți cei ce se aflau
în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulțumiți s-au strâns
la el și el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru
sute de oameni” (1 Samuel 22:2). Ce mai grup cu care să petreci mai
bine de zece ani! Toți nemulțumiții, nefericiții și datornicii! Oamenii
aceștia erau supărați, crispați și, mai mult decât probabil, duri și
68
Dincolo de perdea
insensibili. Și-au pus ei amprenta asupra personalității lui David?

Nu! De ce? Fiindcă David a petrecut atât de mult timp în prezența
lui Dumnezeu încât și-a păstrat purtarea princiară și, ca urmare, a
făcut din oamenii aceștia lideri mari, al căror nume a fost cunoscut
generații de-a rândul!
Unul dintre versetele mele preferate din Scriptură este răspunsul
lui David la invitația primită din partea Domnului. Iată ce a zis el:
Inima mea Te-a auzit spunând: „Vino și vorbește cu Mine.” Iar

inima mea a răspuns: „Doamne, vin.” (Psalmul 27:8, NLT)
Aceasta a fost viața lui; a petrecut atât de mult timp cu Domnul

încât nu doar a influențat patru sute de oameni morocănoși, ci a avut
impact în viața națiunii, în ansamblul ei. A fost un om cu influență,
pentru că a petrecut timp cu Sursa întregii înțelepciuni, cunoștințe
și priceperi. Însă David nu a făcut toate acestea pentru „a obține”
înțelepciunea lui Dumnezeu; el a stăruit în părtășia cu Domnul
pentru că tânjea să cunoască inima Lui. Îl iubea pe Dumnezeu mai
mult decât orice altceva și aceasta se întâmpla tocmai pentru că
petrecuse atât de mult timp cu El.
Ce bine ar fi fost dacă Solomon, fiul lui David, ar fi moștenit
această dorință fierbinte! El L-a văzut de două ori pe Dumnezeul lui
Israel și a avut mai multă înțelepciune decât toți cei dinaintea lui
sau de după el; cu toate acestea, nu a înțeles cât de important era să
rămână în prezența lui Dumnezeu. La finalul vieții lui, când anii i
se duseseră, a scris trista carte Eclesiastul. Deși a avut înțelepciune,
bogății nespuse și cele mai frumoase femei de pe pământ, pe lângă
faimă și influență extinsă, nu a putut spune despre toate acestea decât
că sunt „deșertăciune și goană după vânt”! Dacă ar fi avut inima
tatălui său, David, istoria poporului Israel ar fi fost cu totul alta.
De fapt, o mare parte a istoriei Bibliei ar fi fost diferită dacă
felurite personaje ale ei ar fi știut cât de importantă era căutarea
prezenței lui Dumnezeu. În mod tragic, o bună parte dintre oameni
au experimentat într-o anumită măsură prezența Lui, dar nu au
69
Apropierea
înțeles cu adevărat ceea ce gustaseră. Nu au priceput că prezența

lui Dumnezeu aduce o împlinire care dăinuie și că longevitatea se
găsește doar în căutarea continuă a Lui. Un astfel de om a fost unul
dintre urmașii lui David, regele Ozia. El L-a căutat pe Domnul în
primii ani de domnie și, ca urmare, s-a bucurat de mare succes, doar
pentru a uita mai apoi de unde venise succesul acela. În mândria
lui, nu L-a mai căutat pe Domnul și, în consecință, a murit izolat,
suferind de lepră (vezi 2 Cronici 26).
Cea mai mare tragedie

Am putea continua să parcurgem Vechiul Testament, însă una
dintre cele mai mari tragedii s-a petrecut cu mult înainte de David,
când strămoșii lui, urmașii lui Avraam, au ieșit din Egipt. Am
văzut în unul dintre capitolele anterioare că dorința lui Dumnezeu
a fost de a-i izbăvi, pentru a-i aduce la Sine. El a vrut să Se apropie
de ei, ca să-Și poată manifesta prezența, însă citim că, din păcate:
„poporul stătea în depărtare, dar Moise s-a apropiat de norul în
care era Dumnezeu” (Exodul 20:21). Cât de tragic! Dumnezeu
S-a revelat pe Sine, iar poporul s-a tras înapoi! Doar Moise a avut
pasiunea de a înainta și de a se apropia de Dumnezeu. Din pricina
răspunsului lor, Dumnezeu a trebuit să aleagă o preoție care să
stea înaintea Lui, în numele poporului. Cortul Întâlnirii a fost
făcut pentru ca prezența lui Dumnezeu să locuiască în mijlocul
israeliților, în spatele perdelei. După ce l-au făurit cu băgare de
seamă, potrivit cu ceea ce le spusese Domnul, cortul a fost ridicat
și iată ce citim în Scriptură despre episodul acesta:
Norul a acoperit Cortul Întâlnirii și prezența glorioasă a

Domnului l-a umplut. Moise nu a mai putut să intre în cort,
pentru că norul stătea deasupra lui, iar cortul era plin de slava
copleșitoare a Domnului” (Exodul 40:34-35, NLT).
70
Dincolo de perdea
Diferite grade ale

prezenței lui Dumnezeu
Odată ajunși aici, trebuie să ne oprim și să discutăm despre diferitele

grade ale prezenței lui Dumnezeu. Observați sintagma prezența
glorioasă întâlnită în versetele de mai sus. Când cortul a fost ridicat
pentru prima oară, prezența lui Dumnezeu era atât de glorioasă încât
Moise, omul care vorbea cu Dumnezeu față în față, ca un prieten,
nu a putut intra înăuntru. Vă puteți închipui intensitatea măreției
Lui, o prezență deopotrivă minunată și teribilă care a coborât în
momentul acela în Cortul Întâlnirii?
Ani mai târziu, sub conducerea lui Eli, care era judecător,
preot și un urmaș îndepărtat al lui Aaron, prezența Domnului din
Cortul Întâlnirii aproape că nu se mai simțea. De fapt, preoții nu
doar că puteau intra în cort, dar chiar săvârșeau păcate strigătoare
la cer chiar lângă locul în care Moise nu putuse intra. Scriptura
ne spune în 1 Samuel 3:1 (KJV): „Cuvântul Domnului era rar în
vremea aceea și revelația nu era răspândită.” De ce era Cuvântul
Domnului rar? Revelația lui Dumnezeu, care include și Cuvântul
Lui, se găsește în prezența Sa. Acolo unde nu există prezența divină,
nu există revelație; acolo unde este doar o măsură mică a prezenței
lui Dumnezeu, revelația este puțină, iar acolo unde prezența este
puternică, este multă revelație! În capitolul acesta, ni se spune că
lămpașul sau candela lui Dumnezeu (prezența Lui) își micșorase
strălucirea și era gata să se stingă (adică prezența Lui să înceteze).
Aceasta se întâmpla la finalul conducerii lui Eli, când chivotul a fost
luat de filisteni. În ultima zi a vieții preotului s-a născut nepotul lui
care a fost numit Icabod, adică „slava s-a îndepărtat”.
Spre deosebire de zilele lui Eli, când prezența lui Dumnezeu era
rară și de-abia simțită, din pricina păcatului, au existat împrejurări
în care, deși prezența divină nu era glorioasă, ca atunci când a fost
ridicat Cortul Întâlnirii, ea a rămas foarte reală și revelația era bogată.
În aceste perioade, Dumnezeu Se apropia într-un mod mai subtil,
71
Apropierea
alegând să nu Își manifeste gloria. Vedem lucrul acesta în cazul

lui Iacov. El s-a luptat cu Dumnezeu și L-a văzut față în față, dar,
evident, nu în gloria Lui. Cu toate acestea, Iacov a fost transformat
și a avut parte de o măsură mai mare a revelației divine în urma
acestei întâlniri (Geneza 32:24-30). Iosua L-a văzut pe Dumnezeu
și nici măcar nu și-a dat seama că stătea de vorbă cu Căpetenia
oștirii cerurilor. Pe de altă parte, Moise a cerut să i se arate fața lui
Dumnezeu și răspunsul primit a fost: „Fața nu vei putea să Mi-o
vezi, căci nu se poate să Mă vadă omul și să trăiască” (Exodul 33:20).
Observăm aici că Moise a dorit să-L vadă pe Dumnezeu în toată
slava Lui, dar că nu a putut; cu toate acestea, Iosua și ceilalți au văzut
fața Domnului și au rămas în viață. De ce? Pentru că nu L-au văzut
pe Dumnezeu în plinătatea gloriei Lui.
Lumina feței Lui

Mai întâi, haideți să vorbim pe scurt despre slava Domnului. Unii
se gândesc la ea ca la o ceață, la un nor sau la altă manifestare
asemănătoare, ceea ce dă naștere unor afirmații de felul: „O, gloria
Domnului s-a coborât peste serviciul de seara trecută.” Însă aceasta
limitează și întunecă sfatul Domnului prin cuvinte fără pricepere
(vezi Iov 38:2).
În primul rând, gloria lui Dumnezeu nu este un nor. Poate veți
întreba: „Atunci de ce este menționat un nor aproape de fiecare
dată când se manifestă gloria Domnului în Scriptură?” Iată motivul:
Dumnezeu Se ascunde în acel nor. El este prea măreț pentru a fi
privit, așa că norul Îi acoperă fața; altminteri, orice făptură ar fi
mistuită și ar muri într-o clipă. Nu uitați: Dumnezeu i-a spus lui
Moise că niciun om nu poate vedea fața Lui și să trăiască. Aceasta
ridică următoarea întrebare: cum au putut atunci Isaia, Ezechiel și
apostolul Ioan să vadă slava Domnului și, totuși, să rămână în viață
și să scrie despre ea? Răspunsul este simplu: experiența pe care au
avut-o oamenii aceștia nu a fost în trup, ci la nivelul duhului. Trupul
72
Dincolo de perdea
muritor nu poate sta în prezența Dumnezeului sfânt, în toată gloria

Sa. El este focul mistuitor în care nu este întuneric (Evrei 12:29, 1
Ioan 1:5). Apostolul Pavel scrie următoarele despre Isus:
...fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților

și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care
locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe
care niciun om nu L-a văzut și nici nu-L poate vedea... (1
Timotei 6:15-16)
Isus locuiește într-o lumină de care nu ne putem apropia, pe care

nimeni nu a văzut-o și nici nu o poate vedea. De fapt, psalmistul
declară că Domnul Se învelește cu lumina ca și cu o manta (vezi
Psalmul 104:2). Pavel a putut scrie cu ușurință despre acest subiect,
fiindcă experimentase într-o anumită măsură această lumină de care
omul nu se poate apropia, lumină a prezenței divine glorioase, în
drumul lui spre Damasc. Iată cum a relatat el împăratului Agripa
episodul acela:
Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind

împrejurul meu și împrejurul tovarășilor mei o lumină din
cer, a cărei strălucire întrecea pe cea a soarelui. (Fapte 26:13)
Pavel nu a văzut chipul lui Isus, ci doar lumina care emana din El,
iar aceasta era chiar mai strălucitoare decât soarele orbitor al amiezii
unei zile din Orientul Mijlociu! Pavel s-a aflat în prezența gloriei Lui,
care nu strălucea ca soarele dimineții sau cel al înserării, ci ca soarele
învăpăiat de la miezul zilei. Eu am locuit timp de doisprezece ani în
Florida, „statul însorit”, și nu a fost nevoie niciodată să port ochelari
de soare. Însă, cu câțiva ani în urmă, am călătorit împreună cu Lisa
în Orientul Mijlociu și acolo a trebuit să port ochelari de soare! În
acel climat deșertic, soarele era mult mai strălucitor și apropierea
de Ecuator a acelei zone geografice mărește considerabil strălucirea
soarelui. Dimineața devreme și spre asfințit, soarele era suportabil,
73
Apropierea
dar de la ora unsprezece până la două era extrem de strălucitor. Cu

toate acestea, Pavel spunea că lumina lui Isus era mai strălucitoare
chiar decât cea a soarelui de la orele amiezii din Orientul Mijlociu!
Stați puțin și gândiți-vă când ați încercat ultima oară să vă uitați
direct la soare ziua în amiaza mare. Este greu să îl priviți dacă nu este
acoperit sau umbrit de un nor. Gloria Domnului întrecea cu mult
această strălucire.
Aceasta explică de ce atât Ioel, cât și Isaia au spus că, în zilele
din urmă, când se va arăta gloria Domnului, soarele se va preface în
întuneric. „Iată, vine ziua Domnului... stelele cerurilor și Orionul
nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui și luna nu
va mai lumina.” (Isaia 13:9-10).
Dați-mi voie să explic puțin mai detaliat. Ce vedem pe cer
într-o noapte senină? Stele. Ele împânzesc cerul nopții. Dar ce se
întâmplă dimineața, când răsare soarele? Unde dispar stelele? Fug
undeva, până la asfințit, după care se întorc la locul lor, ivindu-se
din locul unde se ascunseseră, dincolo de orizont? Răspunsul este
negativ, desigur. Ce se întâmplă atunci? Gloria stelelor are un nivel,
pe când cea a soarelui este mult mai mare, astfel că, atunci când el
apare, stelele se întunecă, prin contrast cu el. Stelele sunt tot acolo,
dar nu pot fi văzute. Tot astfel, când Isus va reveni, slava Lui va fi
mult mai mare decât cea a soarelui, astfel încât El o va întuneca
pe cea a astrului zilei. Ea nu se va mai vedea, deși va fi prezentă!
Înțelegeți de ce scrie Pavel: „pe care niciun om nu L-a văzut și nici
nu-L poate vedea...”?
Gloria Domnului depășește orice altă lumină. El este lumina
desăvârșită și atotmistuitoare. De aceea, la a doua Lui venire,
oamenii de pe pământ „vor intra în peșterile stâncilor și în crăpăturile
pământului, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui [gloria
maiestății Lui]” (Isaia 2:19). Ioan descrie astfel slava Domnului:
Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei

bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au
ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților
74
Dincolo de perdea
și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața

Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului”
(Apocalipsa 6:15-16).
Ce este gloria lui Dumnezeu?

Haideți să răspundem la întrebarea următoare: ce este gloria
Domnului? Pentru a găsi răspunsul, ne vom întoarce la experiența pe
care a avut-o Moise cu Dumnezeu. Moise nu a cerut doar prezența
lui Dumnezeu, ci a mers mai departe și a cerut să vadă gloria Lui.
Moise a zis: „Arată-mi slava Ta.” (Exodul 33:18)
Cuvântul ebraic pentru slavă este kabowd. El este definit în

Dicționarul Biblic Strong ca „greutatea a ceva pozitiv, dar privită
în sens figurat”. Termenul se mai referă la splendoare, abundență și
onoare. Moise Îi cerea lui Dumnezeu să i Se arate în toată splendoarea
Lui. Priviți cu atenție răspunsul Domnului:
Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea și voi

proclama Numele Domnului înaintea ta. (Exodul 33:19, KJV)
Moise a cerut toată gloria Domnului, iar El i-a răspuns arătându-i

toată bunătatea Lui. Cuvântul ebraic pentru bunătate este tuwb, care
înseamnă „bun în cel mai larg sens”, adică fără nicio rezervă.
Apoi Dumnezeu spune: „Voi proclama Numele Domnului
înaintea ta.” Înainte ca un rege pământesc să intre în sala tronului,
numele său este anunțat de un crainic. Proclamația este însoțită de
sunetul trompetelor, în timp ce monarhul intră în sala tronului în
toată splendoarea lui. Măreția regelui este arătată tuturor celor prezenți
și, la curtea lui, nu se întreabă nimeni cine este regele. Prezența lui
maiestuoasă îi umple pe oameni de respect și de admirație. Dar ce
s-ar întâmpla dacă același monarh ar merge pe străzile orașului său
75
Apropierea
îmbrăcat ca un om de rând, fără să fie însoțit de nimeni? Adevărul este

că ceea ce era atât de vădit la curte nu mai izbește privirea în afară, unde
oamenii ar trece pe lângă el fără să-și dea seama cine este. Prezența lui
nu i-ar mai lăsa cu răsuflarea tăiată și nu le-ar mai izbi privirea, ca în
atmosfera glorioasă a sălii tronului. În esență, așa a făcut Dumnezeu
pentru Moise, spunând: „Voi proclama Numele Meu înaintea ta și voi
trece pe lângă tine în toată splendoarea Mea.”
În Noul Testament, ni se spune că gloria Domnului este revelată
pe chipul lui Isus Cristos (2 Corinteni 4:6). Mulți oameni care au
fost în prezența Domnului au mărturisit că li S-a arătat Isus și că I-au
privit chipul. Este foarte posibil să se fi întâmplat așa, însă pot afirma
cu convingere că nu L-au văzut în toată gloria Lui.
Alții ar putea întreba cum au privit atunci ucenicii chipul lui
Isus după înviere, însă El nu li S-a arătat în toată slava Lui. După
cum am menționat deja, și în Vechiul Testament au fost oameni care
L-au văzut pe Domnul și care au experimentat prezența Lui, însă
nu în toată slava Sa. Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam la stejarii lui
Mamre, dar nu în gloria Lui (Geneza 18:1-2). Iacov s-a luptat cu
Dumnezeu, iar Iosua (Iosua 5:13-15) nici măcar nu L-a recunoscut.
Când Iosua a privit chipul Lui, înainte de atacul asupra
Ierihonului, Domnul i S-a arătat ca un războinic. Fiindcă nu și-a
dat seama pe cine avea în față, Iosua a întrebat: „Ești dintre ai noștri
sau dintre vrăjmașii noștri?” Apoi Domnul i S-a descoperit ca fiind
Căpetenia oștirii Domnului și i-a poruncit lui Iosua să-și scoată
încălțămintea, căci locul pe care stătea era sfânt! Iacov s-a luptat
toată noaptea cu Domnul și spre dimineață a strigat: „Spune-mi, Te
rog, numele Tău” (Geneza 32:29). Să revenim la exemplul regelui
îmbrăcat în haine obișnuite, care se plimbă pe străzile orașului său
fără să fie recunoscut de oameni. La fel s-a întâmplat în cazul lui
Iosua și al lui Iacov, care, deși nu L-au recunoscut pe Domnul, au
avut apoi parte de o mare revelație a Lui.
Tot așa s-a întâmplat și după înviere. Prima persoană cu care
a stat Isus de vorbă a fost Maria Magdalena, care a crezut că îl
are în față pe grădinar (Ioan 20:15-16). Ucenicii au servit micul
76
Dincolo de perdea
dejun cu Isus pe țărmul mării (Ioan 21:9-10) și, la început, nu

L-au recunoscut nici pe El, nici glasul Lui. Nu și-au dat seama că
Îl aveau în fața lor pe Cristos decât atunci când El a făcut ceva ce
le era familiar. Tot după înviere, Isus a mers pe drum alături de doi
dintre ucenicii Lui, cărora le spusese tot ce urma să se întâmple încă
dinainte să moară, însă ei nu și-au dat seama cine era, fiindcă „ochii
lor erau împiedicați să-L cunoască” (Luca 24:16). Nici ei nu I-au
recunoscut chipul, înfățișarea sau glasul. Toți acești oameni au privit
chipul lui Isus și s-au aflat în prezența Lui, dar nu au experimentat
o manifestare deschisă a gloriei Sale. Cu toate acestea, toți au avut
parte de revelație în urma prezenței Lui.
Spre deosebire de situațiile acestea, apostolul Ioan L-a văzut pe
Isus în duhul pe când se afla în insula Patmos; întâlnirea aceea a fost
una cu totul diferită de cea de pe țărmul mării, căci Ioan L-a văzut de
data aceasta în gloria Lui. El L-a descris pe Isus astfel: „Fața Lui era
ca soarele când strălucește în toată puterea lui. Când L-am văzut, am
căzut la picioarele Lui ca mort” (Apocalipsa 1:16-17). Prezența Lui
glorioasă era atât de puternică încât Ioan a căzut la pământ ca mort.
Slava Domnului este tot ce Îl face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu;
ea cuprinde toate caracteristicile Lui, toată autoritatea, puterea și
înțelepciunea, toată greutatea Lui nemăsurată și măreția Sa! Această
prezență glorioasă poate fi experimentată fie când înfățișarea lui
Dumnezeu este văzută parțial, cum a fost în cazul lui Moise, căruia
i s-au arătat picioarele și partea dinapoi a lui Dumnezeu, sau ca în
cazul lui Saul pe drumul Damascului, care nu a văzut decât o lumină
orbitoare și a auzit un glas.
Locuința Lui
Să ne întoarcem la urmașii lui Avraam. Când Dumnezeu Și-a
manifestat mai întâi prezența pe Muntele Sinai, israeliții au dat
înapoi și au strigat: „Iată că Domnul, Dumnezeul nostru, ne-a arătat
slava și mărimea Lui, și noi I-am auzit glasul din mijlocul focului...
77
Apropierea
Și acum pentru ce să murim? Căci acest foc mare ne va mistui; dacă

vom auzi și mai departe glasul Domnului, Dumnezeului nostru,
vom muri” (Deuteronom 5:24-25). Copiii lui Israel nu au putut
rezista în prezența Lui glorioasă, căci aveau conștiința pătată din
pricina căilor pe care le urmau și în care căutau să facă mai degrabă
voia lor decât pe cea a Domnului.
Apoi a fost ridicat Cortul Întâlnirii și Dumnezeu locuia în
„Locul Preasfânt” al acestuia. Marele Preot intra în el o dată pe an.
Cu ocazia aceasta, Marele Preot pășea mai întâi în curtea cortului,
unde aducea pe altarul de aramă o jertfă al cărei sânge ispășea înaintea
lui Dumnezeu păcatul lui și pe cel al poporului. După aceea, preotul
se spăla în ligheanul de lângă altar și intra în Locul Preasfânt, care
era despărțit de Locul sfânt printr-o perdea. În Locul Sfânt nu intra
nicio lumină naturală. Singura lumină din el venea de la sfeșnicul
de aur, care Îl reprezenta pe Isus, Lumina noastră (Ioan 9:5). Tot
aici erau și pâinile pentru punerea înainte, care vorbeau despre Isus,
Cel ce este pentru noi Pâinea vieții (Ioan 6:48). Al treilea element
prezent în acest loc era altarul tămâierii, care semnifica o viață de
rugăciune și închinare continuă.
Când intra în Locul Sfânt, Marele Preot nu se afla încă acolo
unde locuia prezența lui Dumnezeu. O perdea despărțea Locul Sfânt
de Locul Preasfânt sau de Sfânta Sfintelor. În acest loc, deasupra
capacului chivotului, se afla prezența lui Dumnezeu manifestată
efectiv. Perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt a
fost cea care s-a rupt în două când Isus Și-a dat duhul: „perdeaua
dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos” (Matei
27:51). Observați faptul că perdeaua aceasta s-a rupt de sus în jos,
nu invers. Dumnezeu, nu omul, a rupt această perdea, fiindcă El Se
muta de acolo! Domnul Își pregătise o locuință nouă, una după care
tânjise de multă vreme, și anume inima copiilor Lui născuți din nou.
Când s-a întâmplat lucrul acesta? La Cincizecime, după cincizeci și
trei de zile, când Dumnezeu a început să locuiască în chivotul mult
dorit. Iată ce citim despre aceasta în Scriptură:
78
Dincolo de perdea
Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt

puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi
ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au
așezat câte una pe fiecare dintre ei. Și toți s-au umplut de
Duh Sfânt. (Fapte 2:2-4)
După cum prezența lui Dumnezeu nu a intrat până când Moise

nu a terminat de făcut cortul, când Isus a spus: „S-a isprăvit!”,
după care Și-a plecat capul și Și-a dat duhul (vezi Ioan 19:30),
Domnul S-a mutat iarăși în noua Sa locuință, pregătită cu sângele
Mielului veșnic.
Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o

intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă și vie
pe care ne-a deschis-o El... să ne apropiem cu o inimă curată,
cu credință deplină, cu inimile curățite de un cuget rău și
cu trupul spălat cu o apă curată. Să ținem fără șovăire la
mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a
făcut făgăduința” (Evrei 10:19-23).
Noi avem îndrăzneala de a ne apropia de Cel ce sălășluiește în Locul

Preasfânt! Locul acesta nu se află într-un cort sau un templu, ci acum
este în trupul nostru! Da, Dumnezeu S-a mutat în inima oamenilor
care s-au consacrat Lui prin jertfa lui Isus. Deseori, când Îl chemăm,
noi ne închipuim că intrăm într-o sală a tronului aflată la milioane de
kilometri distanță, când locuința Lui este de fapt în inimile noastre!
Noi nu am învățat încă să ne întoarcem spre interiorul nostru și
continuăm să privim în afară. Scriptura ne spune lămurit în Noul
Testament: „Nu e nevoie să mergeți în cer (ca să-L găsiți pe Cristos
și să Îl coborâți la voi, să vă ajute)” (Romani 10:6, NLT).
Da, Dumnezeu are o sală fizică a tronului, aflată în al treilea cer. Însă
El a tânjit atât de mult să Se apropie de poporul Lui încât, în Vechiul
Testament, a hotărât ca locuința Lui să fie într-un cort pământesc,
unde sălășluia prezența Sa manifestată. Acum El Și-a ales altă locuință,
79
Apropierea
în inima celor care și-au dat viața lui Isus și care au cerut să fie umpluți
cu Duhul Sfânt. El Și-a ales locul aflat cel mai aproape de obiectul
iubirii și afecțiunii Lui. Când ne apropiem de El, de Dumnezeul care
locuiește în inima noastră, intrăm și în sala tronului care se află la
milioane de kilometri distanță. Cum se poate una ca asta? În Duhul
Domnului nu există distanțe. A fi în prezența Lui înseamnă a ne afla
în sala tronului, împreună cu Isus și cu Tatăl, fiindcă El este Duhul lui
Cristos și al lui Dumnezeu (vezi Romani 8:9).
Observați că autorul spune: „Să ținem fără șovăire la mărturisirea
nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința.” În
altă parte, autorul aceleiași cărți declară următoarele:
Această speranță pe care o avem ca o ancoră a sufletului,

deopotrivă sigură și statornică, intră în Prezența din spatele
perdelei. (Evrei 6:19, NKJV)
Ruperea acestei perdele vechi a făcut ca orice închinător din lume să

poată intra în prezența lui Dumnezeu, pe calea cea nouă și vie. Acum
perdeaua devine trupul nostru. Dacă reușim să trecem dincolo de
curtea exterioară a cărnii noastre, răstignind-o sau lepădându-ne de
ea (vezi Galateni 5:24), intrăm în Locul Preasfânt al inimii noastre,
unde putem avea o comuniune continuă cu Dumnezeu. Prezența
Lui devine o realitate constantă. Domnul ne-a garantat faptul că,
dacă ne apropiem cu inima sinceră, El Își va manifesta prezența! El
nu a spus niciodată că aceasta va fi doar pentru o perioadă limitată
sau determinată! Așa cum în Cortul Întâlnirii prezența divină era
constantă când poporul era credincios lui Dumnezeu, prezența Lui
rămâne constantă și în cortul inimii noastre.
Ascultați din nou cuvintele lui Iacov: „Apropiați-vă de
Dumnezeu și El Se va apropia de voi.” Ce speranță, ce asigurare
puternică: Dumnezeu promite și jură pe Sine Însuși și știm că „este
cu neputință ca Dumnezeu să mintă”; de aceea, „găsim o puternică
îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne
era pusă înainte” (Evrei 6:18). Care este speranța aceasta? Că, dacă
80
Dincolo de perdea
ne apropiem de El, Dumnezeu Se va apropia de noi! El ne-a garantat

lucrul acesta!
Atunci de ce nu se bucură mai mulți oameni de prezența Lui
manifestată? Iată ce spunea A.W. Tozer:
Acum, când perdeaua a fost dată la o parte prin frângerea

trupului lui Isus, astfel că, din partea lui Dumnezeu, nimic
nu ne mai împiedică să intrăm, de ce zăbovim afară? De ce
alegem să locuim toate zilele noastre afară din Sfânta Sfintelor
și să nu intrăm niciodată să privim spre Dumnezeu? Îl auzim
pe Mire spunând: „Arată-mi fața ta și fă-mă să-ți aud glasul!
Căci glasul tău este dulce și fața ta este plăcută” (Cântarea
Cântărilor 2:14). Simțim că această chemare este pentru
noi, dar tot nu ne apropiem, iar anii trec și noi îmbătrânim
și obosim în curtea din afară a cortului întâlnirii. Ce ne
împiedică? (În căutarea lui Dumnezeu, p.41)
Întrebarea stăruie încă: ce ne împiedică? De ce ne căznim prin

propriile puteri, ratând ținta din pricina orbirii noastre? De ce atât
de mulți credincioși sunt nemulțumiți și plictisiți când avem o
speranță atât de minunată, susținută de promisiunea Lui care nu
poate fi frântă? Pe măsură ce continuăm, vom descoperi ce împiedică
această relație minunată de părtășie pe care Dumnezeu o oferă
fiecărui credincios.
1. La începutul acestui capitol, am pus următoarele întrebări: „De
ce se mulțumesc atât de mulți oameni cu o relație intelectuală cu
Dumnezeu? De ce ne limităm la un creștinism lipsit de prezența
lui Cristos? Cum ne-am deprins să ne mulțumim cu lipsa
apropierii de Dumnezeu?” Cum ați răspunde la aceste întrebări?
81
Apropierea
2. Autorul menționează faptul că psihologia ne spune că relațiile pe

care le-am avut în ultimii cinci ani ne modelează personalitatea.
El arată că ideea aceasta este confirmată și de Scriptură:
„Tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (1 Corinteni 15:33);
„Cine umblă cu înțelepții se face înțelept” (Proverbe 13:20).
Ați avut în viață perioade care au exemplificat una dintre aceste
situații sau pe amândouă? Care au fost rezultatele?
82
Capitolul 6
PRIETENII LUI
DUMNEZEU
El le-a oferit intimitatea, însă din pricina

alegerii lor, nu au avut parte de ea.
Î n timp ce scriu aceste capitole de început, în inima mea este

stârnită o foame profundă. Faptul că pun în discuție subiectul
acesta întețește flacăra și sporește dorința mea de a-L căuta pe Cel
care ne iubește în chip așa de minunat. El ne-a căutat mereu pe
fiecare în parte, în această poveste de dragoste desfășurată de-a lungul
tuturor veacurilor. Însă, Cel care e atât de vrednic să fie căutat de noi
nu este în Sine ușor de găsit. El este Împăratul cel sfânt și măreț, iar
în această calitate trebuie să ne apropiem de El cu reverență. Prin
83
Apropierea
urmare, nu putem vorbi despre apropierea de El fără să abordăm

subiectul „temerii sfinte”.
Odată ajunși în punctul acesta, „mesajele prietenoase față de
căutători” și adevărul își despart adesea drumul. Întâlnim aceste
mesaje în toate denominațiile și cercurile creștine; ele vorbesc despre
un Dumnezeu care dorește omul și care tânjește să îl binecuvânteze,
însă ele greșesc prin faptul că lasă la o parte sfințenia Lui. Deseori,
abordarea aceasta are în spate intenții bune. Unii dintre cei ce o
folosesc au văzut sau au experimentat tragedia legalismului, în vreme
ce alții pur și simplu vor ca oamenii să fie iubiți și hrăniți. Există și
situații în care unele mesaje sunt în mod voit trunchiate pentru a
atrage mai mulți oameni.
Cei care au fugit de strânsoarea legalismului și predică doar un
Dumnezeu iubitor și înțelegător, care trece cu vederea nelegiuirea
și trăirea noastră lumească, au motivații și tactici determinate de
reacția lor față de legalism. Poziția aceasta nu este adoptată în urma
intrării în prezența lui Dumnezeu, pentru a auzi ei înșiși Cuvântul
Lui. Dacă ar fi intrat în prezența divină, oamenii aceștia ar fi înțeles
că nu există altă cale spre ea decât cea mărginită într-o parte de iubire
și de teamă sfântă în cealaltă.
Mesajele acestea predică un „Domn îngăduitor”, chiar în
detrimentul obiectivului pe care caută să îl atingă. Prin faptul că
lasă deoparte frica de Domnul, ele nu fac decât să-i îndepărteze pe
oameni de prezența Lui.
Reverența față de Dumnezeu

Există un adevăr veșnic și neschimbător privitor la intrarea în
prezența lui Dumnezeu. Îl găsim rezumat în următorul verset:
Dumnezeu este de temut în adunarea sfinților și de privit cu

reverență de toți cei din jurul Lui. (Psalmul 89:7, KJV).
84
Prietenii lui Dumnezeu
Haideți să recitim a doua parte a acestui verset: „Dumnezeu este...

de privit cu reverență de toți cei din jurul Lui.” Adevărul acesta
va rămâne întotdeauna în picioare: nu Îl veți vedea niciodată pe
Dumnezeu manifestându-Și prezența într-o atmosferă în care El nu
este venerat. Domnul nu Se va apropia și nu va locui într-un mediu
unde nu I se acordă cel mai înalt grad de onoare, stimă și respect.
Nu contează cât de bune sunt cântecele sau „închinarea”, predicarea
sau învățătura, ori cât de biblică este rugăciunea; dacă Dumnezeu
nu este de temut, El nu Se va apropia pentru a Se revela, așa cum s-a
întâmplat în cazul lui Eli și al fiilor lui.
De-a lungul anilor, am avut ocazia să intru în săli unde se
strânseseră sute sau mii de credincioși; de nenumărate ori, din păcate,
nu am văzut acolo nici măcar un indiciu al prezenței lui Dumnezeu.
Iată care era motivul: lipsa temerii sfinte în rândul oamenilor
și, uneori, chiar al conducerii. Echipele de laudă și închinare pot
fi excelente, pot flutura steaguri, iar muzicienii și cântăreții pot fi
foarte pricepuți. Serviciile pot fi inovatoare și anunțurile realizate cu
mijloace tehnice de ultimă generație. Evenimentele pot fi creative
și captivante, iar oamenii pot fi întâmpinați cu umor și subiecte de
interes, însă ceva lipsește. Atmosfera nu poartă amprenta prezenței
lui Dumnezeu. Este deosebit de trist faptul că majoritatea celor
prezenți nici nu își dau seama cât de goală este atmosfera creată.
(Dați-mi voie să specific, în contextul acesta, că mijloacele inovatoare
de comunicare sunt pline de prospețime și că nu împiedică prin
ele însele prezența manifestată a lui Dumnezeu. Am mers în astfel
de locuri avangardiste și m-am bucurat de bogăția prezenței lui
Dumnezeu. Ea nu are nimic de-a face cu tehnologia sau cu lipsa ei,
ci reflectă starea inimii.)
În aceste situații, Dumnezeu mă îndeamnă să vorbesc despre
ascultare și frica de Domnul, și de fiecare dată în care fac o chemare
la pocăință, majoritatea oamenilor răspund; uneori chiar și liderii
înșiși. Aproape de fiecare dată, înainte să fie rostită o rugăciune,
prezența lui Dumnezeu se manifestă și oamenii încep să plângă. De
85
Apropierea
ce se întâmplă astfel? Fiindcă Dumnezeu este atras de cei care Îl

iubesc, Îl onorează și se tem de El. De aceea spune Iacov:
Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.

Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor; curățiți-vă inima, oameni
cu inima împărțită. (Iacov 4:8-9)
La prima vedere, ați putea crede că Iacov se adresează în acest verset

celor nemântuiți, fiindcă noi îi numim „păcătoși” pe cei ce nu
sunt născuți din nou. Însă autorul folosește de cincisprezece ori în
discursul lui apelativul de „frați” pentru cei cărora li se adresa. El le
vorbea celor născuți din nou.
Să ne oprim puțin la cuvântul păcătos; în limba greacă,
termenul este cel de hamartolos. Dicționarul Vine îl definește astfel:
„cineva care ratează ținta”. Cuvântul acesta se poate referi la un om
nemântuit, dar poate fi întrebuințat și cu privire la un creștin. În
acest context, el are în vedere un credincios a cărui gândire ratează
ținta, fapt care, la rândul lui, determină acțiuni sau comportamente
greșite repetate. Autorul continuă astfel: „Curățiți-vă inima, oameni
cu inima împărțită.” Cuvintele acestea ne îndreaptă privirea spre
rădăcina problemei și ne arată de ce credincioșii în cauză ratau ținta.
Este foarte important să înțelegem că frica de Domnul începe
din inimă și se manifestă la nivelul acțiunilor noastre exterioare.
Dumnezeu a spus la un moment dat despre poporul Său (și observați
în text cuvântul a se apropia):
Poporul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă onorează

cu buzele, dar inima lui s-a îndepărtat de Mine și frica lui
de Mine este o învățătură dată prin porunca oamenilor.
(Isaia 29:13, NKJV)
Apropierea de Dumnezeu începe întotdeauna într-o inimă care se

teme de Dumnezeu și care Îl iubește pe El mai mult decât orice
altceva. Ea nu se limitează la acțiuni exterioare, ci vizează motivația
86
inimii. Prin urmare, când definim frica de Domnul, trebuie să

vorbim mai întâi despre atitudinea inimii.
Haideți să pornim la drum punând temelia: a ne teme de
Dumnezeu înseamnă a-L stima, a-L onora și a-I acorda cel mai înalt
respect, înseamnă a-L venera, a fi copleșiți de evlavie și a-L privi
cu reverență. Înseamnă a tremura cuprinși de cel mai înalt respect
pentru El, pentru prezența, poruncile și dorințele Lui. Iar acesta este
doar începutul.
Lipsa de reverență față de Dumnezeu

Uneori, pentru a înțelege ce este ceva, ne ajută să știm ce nu este acel
lucru. Un exemplu potrivit al apropierii de prezența lui Dumnezeu fără
o teamă sfântă este cel pe care îl vedem în viața celor doi fii ai lui Aaron.
Înainte de finalizarea Cortului Întâlnirii, Dumnezeu i-a spus lui
Moise: „Apropie de tine pe fratele tău, Aaron, și pe fiii săi, și ia-i dintre
copiii lui Israel și pune-i deoparte în slujba Mea ca preoți: pe Aaron
și pe fiii lui Aaron, Nadab, Abihu, Eleazar și Itamar” (Exodul 28:1).
Acești oameni au fost puși deoparte și pregătiți să slujească
Domnului și să stea în spărtură pentru popor. Ei au primit dreptul
de a se apropia de prezența Lui. Îndatoririle care le reveneau și
parametrii închinării erau stabiliți prin instrucțiunile specifice date
de Dumnezeu lui Moise. După ce au fost pregătiți, oamenii aceștia
au fost consacrați pentru lucrare și apoi prezența lui Dumnezeu a
umplut cortul, iar slujirea lor a început.
Însă, pentru doi dintre ei, slujirea a fost de scurtă durată, deși
avuseseră ocazia să vadă slava Domnului revelată în cort. La puțin
timp după aceea:
„fiii lui Aaron, Nadab și Abihu, și-au luat fiecare cădelnița,

au pus foc în ea și au pus tămâie pe foc; și au adus astfel
înaintea Domnului foc străin [profan], lucru pe care El nu
li-l poruncise” (Leviticul 10:1).
87
Apropierea
Observați că Nadab și Abihu au adus un foc profan în prezența

Domnului. Definiția pe care o avem pentru cuvântul acesta în
Dicționarul Webster este următoarea: „care arată lipsă de respect
sau dispreț pentru lucrurile sacre; lipsit de reverență”. Înseamnă a
trata ceea ce Dumnezeu numește sfânt sau sacru ca și cum ar fi un
lucru banal. Acești doi bărbați și-au luat cădelnițele puse deoparte
pentru închinarea adusă Domnului și au pus în ele foc și tămâie
după bunul lor plac, fără a urma instrucțiunile lui Dumnezeu.
Au privit cu nebăgare de seamă ceea ce era sfânt, fapt care a dus la
neascultarea lor.
Nadab și Abihu au intrat în prezența Domnului cu o atitudine
inacceptabilă, lipsită de reverență, prin faptul că au tratat ceea ce era
sfânt ca pe ceva obișnuit. Priviți ce s-a întâmplat ca urmare a acțiunii lor:
Atunci a ieșit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit și au

murit înaintea Domnului. (Leviticul 10:2)
Acești doi bărbați au fost judecați îndată pentru lipsa lor de reverență
și au murit pe loc. Purtarea lor lipsită de respect a avut loc în însăși
prezența lui Dumnezeu și, cu toate că erau preoți, cei doi nu au fost
scutiți de cerința de a-I da Domnului onoare. Ei au păcătuit prin
faptul că s-au apropiat de Dumnezeul cel sfânt ca și cum El ar fi fost
unul de rând! Nadab și Abihu deveniseră prea obișnuiți cu prezența
Lui! Ascultați ce a spus Moise îndată după judecata lor și observați
cuvintele cei ce se apropie de Mine:
Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ce a spus Domnul când

a zis: «Trebuie să fiu privit ca sfânt de cei ce se apropie de
Mine și trebuie să fiu glorificat înaintea întregului popor»”.
(Leviticul 10:3, NKJV)
Acesta este un decret veșnic și universal. Dumnezeu spune că nimeni

nu se poate apropia de El privindu-L cu ușurătate sau ca pe ceva de
88
rând. El trebuie să fie privit ca sfânt și tratat cu reverență de toți cei

ce intră în prezența Lui.
Dumnezeu a arătat lămurit că lipsa de reverență nu poate
supraviețui în prezența Lui, însă Nadab și Abihu nu au luat aminte
la faptul acesta. La fel se întâmplă și astăzi, căci El este același
Dumnezeu sfânt. Nu ne putem aștepta să putem intra în prezența
Sa cu atitudini lipsite de respect!
Nu există excepții speciale de la regulă, bazate pe legăturile de
familie. Acești doi preoți erau nepoții lui Moise și fiii lui Aaron. Însă
și unul, și celălalt au știut că nu puteau pune sub semnul întrebării
judecata lui Dumnezeu, căci El este singurul drept. Mai mult, Moise
i-a avertizat pe Aaron și pe ceilalți doi fii ai lui nici măcar să nu
jelească în urma judecății venite, ca să nu moară și ei. O asemenea
atitudine L-ar fi dezonorat și mai mult pe Dumnezeu, așa că trupurile
lui Nadab și Abihu au fost scoase din tabără și îngropate.
Acești doi tineri au privit cu ușurătate instrucțiunile specifice
date de Dumnezeu. S-au apropiat de El lipsiți de reverență și de frica
de Domnul, iar această stare a inimii lor a dat naștere unor acțiuni
care oglindeau neascultarea. Vedem, așadar, că rădăcina păcatului
este lipsa fricii de Domnul.
Diferența dintre spaima față

de Domnul și frica de El
Când Dumnezeu S-a arătat copiilor lui Israel pe Muntele Sinai, ei

nu au putut sta în prezența Lui, pentru că le lipsea frica de Domnul.
După ce s-au retras din prezența lui Dumnezeu, Moise le-a zis:
Nu vă înspăimântați, căci Dumnezeu a venit ca să vă pună

la încercare și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri,
pentru ca să nu păcătuiți. (Exodul 20:20)
89
Apropierea
Moise a spus: „Nu vă înspăimântați, căci Dumnezeu a venit... ca

să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri.” Cuvintele acestea par
contradictorii, dar nu sunt. Moise făcea o distincție între spaima pe
care o poate provoca Dumnezeu oamenilor și frica de Domnul, iar
deosebirea dintre cele două este uriașă. Persoana care simte spaimă sau
groază când vine vorba despre Dumnezeu are ceva de ascuns și nu vrea
să se apropie de El, pentru că lumina curată a prezenței divine va da în
vileag ceea ce el caută să acopere. Pavel ne spune: „Toate aceste lucruri,
când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală, pentru că ceea ce
scoate totul la iveală este lumina” (Efeseni 5:13).
Dumnezeu nu vrea să fim înspăimântați de El, ci să ne temem de
El. Pavel scrie: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică” (2 Timotei
1:7), iar Ioan spune: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită
izgonește frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a
ajuns desăvârșit în dragoste” (1 Ioan 4:18). Oamenii aceștia vorbesc
aici despre duhul de frică, nu despre frica de Dumnezeu, căci autorii
Noului Testament ne spun și ei să ne ducem mântuirea până la capăt
„cu frică și cutremur” (Filipeni 2:12) și că noi trebuie „să aducem
astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și frică, fiindcă
Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:28-29). Petru
subliniază și mai clar în epistola sa: „Este scris: «Fiți sfinți, căci Eu
sunt sfânt.» Și dacă chemați ca Tată pe Cel de judecă fără părtinire
pe fiecare după faptele lui, purtați-vă cu frică în timpul pribegiei
voastre” (1 Petru 1:16-17). Citind cuvintele acestea, cu siguranță
că nu puteți exclude frica sfântă ca parte vitală a creștinismului
Noului Testament.
Observați faptul că Moise a spus poporului când a venit prezența
lui Dumnezeu că rolul ei era de a aduce frica de Domnul înaintea
ochilor israeliților, pentru ca ei să nu păcătuiască. Nu dragostea de
Dumnezeu, ci teama de El ne va împiedica să păcătuim. Pavel spune:
„Duceți până la capăt mântuirea voastră cu frică și cutremur”, nu
„cu dragoste și bunătate”. În altă epistolă, fiindcă avem promisiunea
că prezența divină locuiește printre noi, Pavel ne îndeamnă „să ne
curățim de orice întinare a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea
90
până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7:1). Observați că

apostolul nu spune: „în dragostea de Dumnezeu”.
Nu voi uita niciodată vizita pe care am făcut-o unui cunoscut
slujitor al Domnului care fusese închis pentru fraudă. L-am întrebat:
„Când ai început să nu-L mai iubești pe Isus?”
M-a privit și mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Nu am ajuns
niciodată să nu-L mai iubesc pe Isus!”
Nedumerit, am continuat: „Dar cum rămâne atunci cu frauda
și cu adulterul?”
El mi-a zis: „John, L-am iubit pe Dumnezeu în tot acel răstimp,
însă nu m-am temut de El.” Apoi a adăugat ceva ce mi-a atras
atenția: „John, sunt milioane de creștini americani de felul acesta. Ei
Îl numesc pe Isus Mântuitorul lor și Îl iubesc, dar nu se tem de El ca
de Domnul suprem al vieții lor.” În clipa aceea, s-a aprins o lumină
în mintea mea. Mi-am dat seama că putem iubi o imagine a lui
„Isus”, una creată de înțelegerea noastră, dar care nu Îl reprezintă pe
adevăratul Isus, fiindcă Scriptura ne spune că teama de Domnul este
începutul sau punctul de pornire pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu
îndeaproape (vezi Proverbe 1:7, 2:5). Mi-am dat seama că acest om
iubise o imagine distorsionată a lui Isus.
„O, de s-ar teme de Mine!”

Moise arată foarte limpede că frica de Domnul ne ține departe de
păcat și că păcatul ne desparte de intimitatea cu Dumnezeu. Domnul
a spus poporului cu care încheiase un legământ: „Nelegiuirile voastre
pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele
voastre vă ascund fața Lui” (Isaia 59:2). Observați cu atenție faptul
că păcatele noastre ne despart pe noi de Dumnezeu, nu pe El de
noi. Domnul Se adresează aici poporului Său, nu păgânilor. Noi
suntem cei care se despart de intimitatea cu Dumnezeu și rădăcina
problemei este lipsa temerii sfinte.
91
Apropierea
Spre deosebire de cel căruia îi e groază de Dumnezeu, omul care

se teme de Domnul nu are nimic de ascuns. El știe că viața lui este o
carte deschisă înaintea Domnului și pune dorințele lui Dumnezeu
mai presus de orice altceva. Ele cântăresc mai mult decât prietenii,
familia și chiar dorințele propriului suflet. Omul acesta înțelege că
nu există nimic mai împlinitor decât ascultarea de Dumnezeu. El s-a
lepădat de sine, și-a luat crucea și Îl urmează pe Isus. Un astfel de om
trăiește pentru Dumnezeu.
Așa poate fi descrisă viața lui Moise. El s-a temut de Domnul,
spre deosebire de poporul Israel, care a pus dorințele, nevoile și
confortul propriu mai presus de ceea ce dorea Dumnezeu. Israeliții
nu au avut încredere în El, deși afirmaseră în repetate rânduri că
aveau. S-au îndoit mereu, cu toate că declarațiile lor spuneau altceva.
Nu au prețuit Cuvântul, dorințele sau poruncile Lui, nu le-au pus
mai presus de orice altceva și, fiindcă nu s-au temut de Dumnezeu, nu
L-au putut iubi niciodată cu adevărat. De ce? Pentru că nu avuseseră
niciodată parte de o revelație reală a Lui. De aceea s-au retras din
prezența Lui. Aveau lucruri de ascuns de lumina prezenței divine.
Știau că, la un moment dat, această lumină îi va sili să abordeze
problemele acestea și să aleagă cui vor sluji.
În timp ce poporul s-a dat înapoi, Moise s-a apropiat. Trebuia să
Îi spună acum lui Dumnezeu că poporul pe care îl izbăvise cu atâta
putere și în mod așa de minunat din robie, aducându-l la Sine, nu voia
să se apropie mai mult. Lui Moise îi era groază de momentul acesta,
însă Dumnezeu știa deja ce avea el de spus și l-a surprins zicând:
Am auzit cuvintele pe care ți le-a spus poporul acesta: tot ce

au zis este bine. (Deuteronom 5:28)
Îmi pot închipui uluiala de pe chipul lui Moise. Pe lângă faptul că a

fost luat prin surprindere văzând că Dumnezeu cunoștea cuvintele
rostite de popor (nu e uimitor cât de repede uităm că El știe totul?),
a rămas șocat aflând că israeliții avuseseră în sfârșit dreptate în ceea
92
ce spuseseră! Apoi Moise a întrebat ceva de felul: „De ce nu se pot

apropia de Tine?”
Puteți auzi tristețea din glasul lui Dumnezeu când i-a explicat de
ce poporul nu se putea apropia:
O, de ar rămâne ei cu aceeași inimă ca să se teamă de Mine și

să păzească toate poruncile Mele! (Deuteronom 5:29)
Acest răspuns al Domnului a arătat foarte lămurit două lucruri. În

primul rând, nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu dacă nu
are în inimă teama sfântă de El; în al doilea rând, dovada acestei
temeri este ascultarea de poruncile Lui. Copiii lui Israel știau cum
trebuie să vorbească și să se poarte, însă în inima lor nu sălășluia
frica de Dumnezeu. Aceasta începe întotdeauna în inima noastră și
se manifestă prin ascultare!
Domnul face apoi una dintre cele mai tragice declarații din
Vechiul Testament. El transmite poporului prin Moise ce are de spus.
Du-te și spune-le: „Întoarceți-vă în corturile voastre.”

(Deuteronom 5:30)
Inima lui Dumnezeu trebuie că s-a frânt, iar Moise, la rândul lui, avea
inima grea când s-a întors. Și inima mea simte acum greutatea celor
petrecute atunci. Dumnezeu scosese poporul Israel din Egipt cu un
motiv: acela de a-l aduce la Sine, însă israeliții rataseră scopul urmărit
de Domnul (vezi Exodul 19:4). Acesta fusese obiectivul pe care îl
avusese drept țintă Dumnezeu în marea izbăvire de care făcuse parte
copiilor lui Israel. Însă atunci când s-a ivit oportunitatea de a li Se
revela, evreii s-au tras înapoi; ei nu au putut rămâne în prezența Lui,
pentru că nu se temeau de El. De aceea, s-au întors la corturile lor
și au rămas lipsiți de prezența și de glasul Lui. Dumnezeu le-a oferit
apropierea de El, însă propria alegere i-a făcut să nu se bucure de ea.
93
Apropierea
Prietenia cu Domnul
Pe de altă parte, ascultați cuvintele pe care i le-a spus Dumnezeu lui
Moise după ce a transmis poporului să se întoarcă la corturile lui:
Dar tu rămâi aici cu Mine și-ți voi vorbi. (Deuteronom

5:31, NKJV)
Oau! „Rămâi aici cu Mine și-ți voi vorbi.” Ce extaz! Ce bucurie

absolută! Ce privilegiu de neînchipuit! Moise este invitat să rămână
și să asculte ce se afla în inima lui Dumnezeu! Nu există în tot
universul experiență mai deosebită decât invitația făcută unui om de
a rămâne în prezența Celui care este infinit în dragoste, înțelepciune,
cunoștință și putere, de a sta alături de Cel pe care tot cerul Îl adoră
și după care tânjește. Lui Moise i-a fost făcută această invitație!
Moise îmbrățișase frica de Domnul și, prin urmare, a putut avea
o părtășie strânsă cu El. Vedem dovada acestui lucru în cuvintele
psalmistului: „El Și-a arătat căile Sale lui Moise și lucrările Sale
copiilor lui Israel” (Psalmul 103:7). Moise a știut deseori ce urma
să facă Dumnezeu, pentru că Domnul împărtășea cu el ce era în
inima Sa, în timp ce omul acesta a rămas în locul unde poporul nu
putea ajunge.
Israeliții Îl cunoșteau pe Dumnezeu prin răspunsurile pe care
le dădea rugăciunilor lor. Ei nu cunoșteau motivațiile, dorințele,
planurile Lui sau alte lucruri adânci din inima Domnului. Ei știau
ce făcea El, dar nu de ce. Moise Îl cunoștea pe Dumnezeu în urma
celor auzite din partea Lui în locul tainic al părtășiei. Unul dintre
versetele mele preferate din Scriptură spune astfel:
Taina Domnului este pentru cei ce se tem de El și El le va

arăta legământul Lui. (Psalmul 25:14, KJV)
Am putea spune, fără să schimbăm contextul: „Tainele inimii

Domnului sunt pentru cei ce se tem de El și El le va arăta căile
94
legământului Său.” Cu toții avem secretele noastre (nu toate sunt

rele), dar nu le împărtășim cunoscuților, ci le încredințăm prietenilor
apropiați, celor în care avem încredere. Există un motiv întemeiat
pentru aceasta: știm că ei nu vor folosi niciodată lucrurile prețioase
ale inimii noastre pentru a ne face rău sau pentru a profita de noi.
Știm că vor trata cu grijă ceea ce e important pentru noi și că nu vor
înțelege greșit ceea ce le spunem, nici nu vor răstălmăci cuvintele
noastre în folosul lor. Ei ne cunosc inima și urmăresc ce e mai bine
pentru noi.
La fel stau lucrurile și în relația cu Dumnezeu; El nu-Și
împărtășește tainele cu cei care sunt preocupați doar de plăcerile și
bunăstarea proprie. Dumnezeu va face cunoscute secretele Lui celor
care au inima Sa și care și-au pus viața la picioarele Lui, adică acelora
pe care îi numește prieteni. Versiunea NLT confirmă faptul acesta în
Psalmul 25:14: „Prietenia cu Domnul este păstrată pentru cei ce se
tem de El; cu ei împărtășește El secretele legământului Său.”
Avraam, prietenul lui Dumnezeu

În Vechiul Testament, există un om căruia i s-a spus „prietenul lui
Dumnezeu”; numele lui a fost Avraam. De ce a fost el prietenul lui
Dumnezeu? Răspunsul se leagă de cel mai mare test pe care l-a avut
de trecut omul acesta. Așteptase timp de douăzeci și cinci de ani
împlinirea promisiunii lui Dumnezeu, adică nașterea unui fiu al lui
și al Sarei, soția lui care era stearpă. La mult timp după ce trecuse
perioada normală a nașterii de copii, Dumnezeu le-a dat fiul promis,
iar ei i-au spus Isaac, nume care înseamnă râs. Băiatul acesta a adus
în căminul lor o bucurie de nedescris.
Dumnezeu a privit îndeaproape această familie, în timp ce între
Avraam și preaiubitul lui fiu se lega o dragoste tot mai puternică. A
venit apoi și vremea încercării, când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam:
„Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în
țara Moria și adu-l ardere de tot acolo”. (Geneza 22:2)
95
Apropierea
Vă puteți închipui cât de șocat a rămas Avraam când i s-a cerut

lucrul acesta? Isaac era copilul făgăduit, cel pentru care așteptase cu
răbdare timp de douăzeci și cinci de ani. Ismael fusese deja alungat, așa
că lui Avraam nu i-ar mai fi rămas nimic! De ce Dumnezeu îi cerea să îl
jertfească pe Isaac acum, când legătura dragostei era atât de puternică?
De ce așteptase Dumnezeu atât de mult timp? De ce nu îl ceruse ca
jertfă când Isaac era doar un prunc? Mulți cercetători ai Scripturii cred
că fiul lui Avraam avea treizeci și trei de ani în vremea aceea.
Vă puteți imagina cum a fost noaptea care a urmat? În sufletul
lui Avraam trebuie că s-a dat o luptă cumplită. Cum îi putea cere
Dumnezeu așa ceva chiar acum, când toate mergeau potrivit planului?
Isaac urma să se căsătorească într-o zi, iar urmașii lui aveau să fie poporul
și împărații făgăduiți de Dumnezeu. Cum îi putea cere Domnul să
curme viața lui Isaac atât de devreme? Puteți auzi întrebările care
tulburau sufletul patriarhului: De ce mi l-a mai dat atunci pe Isaac? De
ce mi l-a dat doar ca mi-l ia înapoi? Îl iubește pe Isaac la fel de mult cum
îl iubesc eu? De ce nu îmi ia mai bine mie viața?
Însă ceva dinăuntrul lui Avraam a trecut peste toate întrebările
acestea: frica lui de Domnul. Dumnezeu îi vorbise și Avraam avea de
gând să asculte. Iată ce citim mai departe în Scriptură: „Avraam s-a
sculat [a doua zi] dis-de-dimineață, a pus șaua pe măgar și a luat cu
el două slugi și pe fiul său, Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot
și a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu” (Geneza 22:3).
Observați cuvintele a doua zi, dis-de-dimineață. Ați auzit vreodată pe
cineva spunând: „Dumnezeu îmi tot vorbește despre lucrul acesta de
câteva luni, dar nu l-am făcut încă”? Cuvintele de felul acesta dau în
vileag lipsa fricii de Domnul.
Când ne temem de Domnul, tremurăm la auzul cuvintelor
Lui. Aceasta înseamnă că ascultăm chiar dacă nu vedem logica sau
rezultatul benefic al acțiunii pe care ni se cere să o facem. Înseamnă
că ascultăm și atunci când nu înțelegem. Ascultăm chiar dacă
doare! Ca mesageri ai Evangheliei, noi am făcut un mare deserviciu
Trupului lui Cristos. Mult prea adesea am vorbit doar despre
ascultarea însoțită de anumite beneficii. Spunem cuvinte precum:
96
„Dacă dăruiți, Dumnezeu va...”, „Dacă vă rugați, Dumnezeu

va...”, „Dacă ascultați, atunci Dumnezeu va...” Mesajul nostru
pare să spună: „Veniți la Isus ca să primiți.” Cred eu că Dumnezeu
binecuvântează? Fără îndoială! Cu toate acestea, binecuvântările
nu ar trebui să fie niciodată motivul pentru care Îl slujim. Noi ar
trebui să o facem gândindu-ne la cine este El, nu la ce poate să facă
Domnul pentru noi.
Avraam a ascultat de îndată și a pornit chiar în zorii zilei
următoare într-o călătorie de trei zile spre muntele pe care i-l
arătase Dumnezeu. De ce nu a ales Domnul un loc aflat mai
aproape? De ce a preferat un drum de trei zile? Eu cred că i-a dat
lui Avraam timp să se gândească de două ori la ceea ce făcea, ba
chiar să se întoarcă înapoi. Este una să trecem la acțiune când
auzim glasul lui Dumnezeu, dar nu e la fel de simplu să ducem
lucrurile până la capăt. Ce ați fi făcut voi trei zile mai târziu, când
nu ați mai fi auzit nimic din partea Lui, iar în față v-ar fi stat
muntele pe care urma să dați morții persoana cea mai importantă
din viața voastră?
Cu toate acestea, Avraam a urcat pe vârful muntelui, a zidit
un altar, l-a legat pe Isaac și a ridicat cuțitul. Atunci, dintr-o dată,
îngerul Domnului a strigat spre el:
Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic, căci știu acum

că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe
singurul tău fiu, pentru Mine. (Geneza 22:12).
De unde a știut Dumnezeu că Avraam se temea de El? Domnul a

văzut că Avraam a ascultat chiar și atunci când nu înțelegea, când
ascultarea era dureroasă și când nu avea nimic de câștigat de pe urma
ei. Dumnezeu l-a văzut pe patriarh punând dorința Lui mai presus
de orice altceva. Atunci Domnul a știut: „Acesta este un om căruia
Mă pot revela și căruia îi pot împărtăși ce este în inima Mea.”
97
Apropierea
O fațetă revelată a lui Dumnezeu

Îndată după aceea, Avraam și-a ridicat ochii și a văzut un berbec
încurcat într-un tufiș, iar din inima lui s-a înălțat strigătul „Iehova
Iire!” (care înseamnă „Domnul va purta de grijă.”) Avraam a fost
primul om care L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Iehova Iire. Domnul
Și-a revelat această fațetă pe care nu o mai cunoscuse niciun om, ca
răspuns față de reverența și ascultarea lui Avraam.
Poate că voi mă cunoașteți ca „autorul John Bevere”. Alții mă știu
ca „vorbitorul John Bevere”. Însă este o persoană pe nume Lisa care mă
cunoaște ca „soțul John Bevere”. Ea este prietena mea apropiată și cu
Lisa împărtășesc secrete pe care nu le știe nimeni altcineva. Am și fii,
care mă cunosc drept „John, tăticul”. Cu ei interacționez în moduri pe
care doar un tată și fiii lui le împărtășesc. Și voi aveți astfel de oameni
în viața voastră. La fel stau lucrurile și în cazul lui Dumnezeu.
El a împărtășit cu Avraam lucruri pe care nimeni altcineva nu
le știa. Domnul Și-a împărtășit planurile cu Avraam și i-a îngăduit
să își spună părerile, după care le-au discutat împreună. O astfel de
situație a fost cea a cetăților Sodoma și Gomora. Dumnezeu a zis:
„Să ascund Eu oare de Avraam planul Meu?” (Geneza 18:17, NLT).
Domnul i-a vorbit lui Avraam despre starea celor două cetăți și a
prețuit aportul patriarhului, ba chiar a ținut cont de el. Sodoma ar
fi fost cruțată dacă se găseau în ea zece oameni neprihăniți, însă nu
s-au găsit în ea nici măcar zece!
În totală necunoștință
de planul lui Dumnezeu
Este uimitor faptul că nepotul lui Avraam, Lot, pe care Biblia îl

numește „neprihănit” (vezi 2 Petru 2:7), era atât de diferit. Lot era
un om firesc și nu se temea de Domnul. Povestea lui este cu totul
alta decât a lui Avraam. A pornit la drum împreună cu acesta, dar
ori de câte ori firea se află alături de duh, în cele din urmă se va
naște un conflict. Avraam, care era mai interesat de lucrurile care
98
țineau de Dumnezeu decât de ceea ce avea lumea de oferit, l-a lăsat

pe Lot să aleagă unde voia să meargă. Avraam se mulțumea cu ceea
ce rămânea, neștiind că alegerea aceasta urma să fie cea mai rodnică,
fiindcă ea privea țara unde curgea lapte și miere.
Iată ce citim în Scriptură: „Lot a privit îndelung spre câmpiile
mănoase ale văii Iordanului” (Geneza 13:10, NLT). Pe atunci, aceea
era regiunea cea mai roditoare. De ce a privit Lot îndelung? El știa
că cetățile Sodoma și Gomora erau pline de nelegiuire. Poate că acea
privire stăruitoare a atras după sine încercarea de a găsi o cale de a
se bucura de belșugul acestora fără a ajunge sub influența lor. Lot a
hotărât să-și întindă cortul pe câmpiile Sodomei, nu să locuiască în
cetate. În felul acesta, putea păstra distanța față de centrul nelegiuirii
ei, bucurându-se totodată de belșugul acelei regiuni. Scriptura spune
următoarele în Geneza 13:12 (NLT): „Lot și-a mutat corturile într-un
loc din apropierea Sodomei.” Însă, oricât de bine ați plănui să stați
departe de păcat, în cele din urmă tot veți gravita spre el dacă nu vă
temeți de Dumnezeu. La fel i s-a întâmplat și lui Lot. La început, a
locuit în cortul pe care și-l pusese în câmpie, dar șase capitole mai
târziu avea o casă îndărătul porților Sodomei (vezi Geneza 19:2).
Cetatea aceasta era una înfloritoare și prosperă. Locuitorii ei nu aveau
idee că mai erau doar câteva ceasuri până când vor fi șterși de pe fața
pământului. Alarmant este faptul că nici Lot nu era conștient de lucrul
acesta. Dumnezeu a trimis niște îngeri să îl avertizeze, ca mesageri ai
îndurării Lui. Spre deosebire de Avraam, care se temea de Dumnezeu și
care cunoștea mai dinainte hotărârile Lui, Lot era în totală necunoștință de
planurile Domnului, la fel ca păcătoșii din cetatea în care locuia. Avraam
a fost prietenul lui Dumnezeu pentru că s-a temut de El!
Adevăratul Isus?
În timp ce analizăm viața lui Moise și a lui Avraam în lumina fricii
de Domnul, continuăm să dezvoltăm definiția acestui concept. Frica
de Domnul cuprinde dragostea pentru ceea ce iubește și El, precum
și ura față de ceea ce El urăște. Ceea ce este important pentru
99
Apropierea
Dumnezeu devine important și pentru noi. Noi facem din prioritățile

și dorințele Lui prioritățile și dorințele noastre. Manifestarea fricii de
Domnul îmbracă forma ascultării neabătute de dorințele și de voia
lui Dumnezeu.
Potrivit Scripturii, atunci când noi îmbrățișăm frica de
Domnul, Dumnezeu Se apropie de noi. Odată ce Îl întâlnim de
aproape, intensitatea iubirii noastre față de El crește. Noi Îl iubim
pe Dumnezeul cel viu și adevărat, care ni S-a revelat, nu doar o
percepție despre El. Fără o frică profundă și stăruitoare de Domnul,
noi doar declarăm o dragoste lipsită de o cunoaștere reală și intimă
a Lui. Cunoaștem lucruri despre El, dar nu Îl cunoaștem pe El;
prin urmare, afecțiunea noastră se îndreaptă spre o imagine a
lui „Isus” plămădită în imaginația noastră, nu spre Cel ce șade la
dreapta Tatălui.
Am putea compara situația cu cea a fanilor care privesc
vedetele de la Hollywood sau marii sportivi. Ei sunt încântați de
imaginea acestor vedete pe care o prezintă presa în interviuri și
în articolele din ziare. Numele lor ajung să fie cunoscute tuturor
americanilor. Am auzit fani care vorbeau despre anumite celebrități
ca și cum ar fi fost prietenii lor apropiați. Am văzut emoțiile care
îi cuprindeau pe fani în legătură cu diferitele situații întâmpinate
de acești oameni celebri, de parcă ar fi fost membri ai familiei lor.
Însă, dacă i-ar întâlni în carne și oase, s-ar putea să descopere că
oamenii aceștia renumiți diferă foarte mult de imaginea promovată
pe piață. Relația dintre celebrități și fani este unilaterală. Dacă s-ar
întâlni, ar avea prea puțin în comun și chiar mai puține subiecte
despre care să stea de vorbă, pentru că nu se cunosc de fapt unii
pe alții.
Am văzut dinamica aceasta și în biserică. Mulți vorbesc despre
Domnul ca și cum El le-ar fi foarte aproape, dar dacă ascultați cu
atenție cuvintele lor, veți simți că ei Îl aduc în discuție pe Cel despre
care au anumite cunoștințe, dar pe care nu Îl cunosc ei înșiși. Ei
cunosc cuvintele Lui, dar nu glasul Lui; știu faptele Lui, dar nu căile
Sale. Știu ce a spus Dumnezeu, dar nu ce le spune lor acum.
100
Am văzut un exemplu grăitor în privința aceasta anul trecut.

Eram în vacanță cu familia în Hawai și m-am trezit dimineața
devreme, din cauza diferenței de fus orar. M-am dus să mă rog pe
plajă și, la un moment dat, s-a apropiat de mine un om cu care am
intrat în vorbă. Era atât de încântat de insulă și, după câteva cuvinte,
a zis: „Fetele de aici sunt minunate. Sunt atât de prietenoase și de
sociabile!” A continuat să-mi vorbească despre o petrecere la care
mersese de curând și despre alte subiecte asemănătoare, răstimp în
care și-a presărat conversația cu vulgarități.
M-a întrebat cu ce mă ocupam și i-am spus. Când a auzit că
sunt un slujitor al Domnului, a devenit foarte entuziasmat și a
început să-mi vorbească despre Isus. Mi-a spus că el era implicat
într-o lucrare de evanghelizare pe care biserica lui o desfășura în
rândul motocicliștilor și mi-a povestit despre păstorul lui. Mi-a spus
cum ajunsese să Îl cunoască pe Isus și chiar mi-a dat o broșură pe
care o avea la el. Apoi mi-a vorbit despre soția și copiii lui, care
încă dormeau la hotel (iar gândurile mele s-au întors îndată la
entuziasmul cu care-mi vorbise despre fetele de pe insulă). Inima
mea s-a frânt, fiindcă era limpede că acest om trăia cu convingerea că
Îl cunoștea pe Domnul, însă viața lui îl contrazicea. De aceea a spus
Isus că îi vom cunoaște pe credincioși după roadă sau după modul
lor de viață, nu după cuvintele pe care le spun sau după lucrările în
care sunt implicați (vezi Matei 7:20-23).
Acesta este doar unul dintre exemplele pe care vi le-aș putea da.
Sunt convins că ați întâlnit și voi unele la fel de dramatice. În toate
aceste cazuri, cunoștințele despre Dumnezeu ale celor ce se declară
creștini seamănă cu cele pe care le au fanii despre vedetele pe care
le admiră, iar inima mea se frânge la gândul acesta. Oamenii aceștia
doresc mântuirea, dar iubesc lumea și pun plăcerile și planurile lor
deasupra dorințelor lui Dumnezeu.
O altă categorie este reprezentată de cei care chiar sunt mântuiți,
dar care, aidoma lui Lot, sunt firești și prinși în treburile lumii. Ei
vor să Îl slujească pe Dumnezeu, dar sunt robii propriilor pofte.
Oamenii aceștia nu au permis crucii să răstignească eul lor, fiindcă
101
Apropierea
se împotrivesc lucrării purificatoare a lui Dumnezeu. Ei nu caută

cu pasiune voia lui Dumnezeu și înaintarea Împărăției Lui. Deși
sunt mântuiți, ei nu cunosc apropierea de Dumnezeu. Continuă
să trăiască în curtea de afară, separați de perdeaua propriei cărni,
astfel că nu se pot apropia de calea cea nouă și vie. Sunt aproape de
prezența lui Dumnezeu, dar totuși, atât de departe.
Cei care trăiesc în curtea din exterior nu au înțeles de ce
Dumnezeu i-a izbăvit de opresiunea lumii. Ei ratează chemarea înaltă
de a-L cunoaște pe Dumnezeu îndeaproape. Iubesc mesajele care
vorbesc despre dragostea, binecuvântările, protecția, purtarea de grijă
și belșugul lui Dumnezeu (care sunt toate adevărate), dar ocolesc ceea
ce ține de adâncimile inimii. Au ales lucruri care nu îi pot împlini, în
vreme ce trec pe lângă Apa Vie care se află chiar în inima lor.
Trebuie să subliniem faptul că Dumnezeu dorește o relație strânsă
cu noi, că El este sfânt și că nu Se lasă batjocorit. El a plătit un preț
atât de mare ca să ne aducă la Sine! Cum am putea noi rămâne prieteni
cu lumea aceasta? Iacov rostește următorul avertisment înaintea
îndemnului de a ne apropia de Dumnezeu: „Nu știți că prietenia lumii
este vrăjmășie cu Dumnezeu?” (Iacov 4:4). El continuă spunând că,
dacă noi căutăm poftele lumești, devenim vrăjmași ai lui Dumnezeu!
Nu uitați că apostolul se adresa aici credincioșilor. Pavel declară și
el cât se poate de limpede: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce
mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu
păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de acum cu
cumpătare, dreptate și evlavie” (Tit 2:11-12). De aceea ne spune Pavel
să ne ducem mântuirea până la capăt cu frică și cutremur.
Prietenii lui isus

Auzim deseori mesaje care declară că toți cei ce-L primesc pe Isus
sunt acum prietenii Lui. Acum înțelegeți, sper, că Dumnezeu nu
este un prieten de duzină. Odată, în timp ce mă rugam, L-am auzit
zicând: „Întreabă poporul Meu dacă vrea să îi fiu la fel de credincios
cum Mi-a fost el Mie.” Isus nu a venit ca Mântuitor pentru ca toți
102
să se poată alătura „clubului celor născuți din nou”. El caută relația

cu cei care Îl iubesc așa cum i-a iubit El; în contextul acesta găsim
prietenia Lui, fapt confirmat de cuvintele rostite de Isus Însuși:
Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți

ce vă poruncesc Eu. (Ioan 15:14)
Prietenia cu Isus are loc în anumiți parametri. El nu a spus: „Sunteți

prietenii Mei dacă credeți că Eu sunt Cristos”, ci: „Sunteți prietenii
Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu.” Am arătat deja în capitolul
acesta că puterea de a face orice ne poruncește El stă în frica
de Domnul.
Isus a rostit cuvintele acestea după ce Iuda a plecat să Îl trădeze.
Dacă trecem la versetul următor, Îl găsim spunând celorlalți
unsprezece ucenici: „Nu vă mai numesc robi” (Ioan 15:15). Cuvintele
„nu vă mai numesc” ne dau de înțeles că a fost o vreme în care Isus
îi privise pe ucenici ca pe niște slujitori, dar că acum ei treceau la un
alt nivel. După declarația aceasta, El continuă astfel:
Pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit

prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de
la Tatăl Meu. (Ioan 15:15)
Observați că prietenii Stăpânului știu ce face El. Ei cunosc căile

Lui! De ce sunt numiți prieteni acum și nu la începutul relației lor?
Pentru că și-au dovedit loialitatea și ascultarea în timp ce L-au urmat
atât prin încercări și vremuri dificile, cât și bucurându-se alături de
El în momentele bune și în cele însoțite de manifestări miraculoase.
Credincioșia lor a fost dovedită de ascultarea lor.
Cuvintele lui Isus îi cuprind pe toți cei ce cheamă Numele Lui:
„Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ce vă poruncesc Eu.” Observați
că lucrurile sunt foarte clare: prietenia cu Domnul este rezervată
pentru cei care Îl ascultă. Aceasta reflectă ceea ce am văzut în cartea
Psalmi: „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El.”
103
Apropierea
De ce Dumnezeu nu oferă prietenia Lui tuturor? Cred că pentru

a ne feri de pericolele familiarității. Aduceți-vă aminte de fiii lui
Aaron și de cuvintele care i-au fost spuse tatălui lor: „Trebuie să fiu
privit ca sfânt de cei ce se apropie de Mine.”
În Noul Testament găsim un incident similar celor al fiilor lui
Aaron, când un bărbat și soția lui au intrat în prezența Dumnezeului
sfânt cu o familiaritate nesănătoasă. Cei doi au murit în prezența Lui
(vezi Fapte 5:1-11). „O mare frică” a cuprins Biserica, iar credincioșii
au înțeles atunci cât de gravă era lipsa reverenței. Și episodul acesta
subliniază faptul că Dumnezeu trebuie privit cu reverență de toți cei
din jurul Lui.
Anul trecut am descoperit un secret minunat. În timpul meu
de rugăciune, am început să mă abțin de la a rosti cuvinte și doar
meditam la splendoarea și grandoarea minunată a Tatălui meu.
Cugetam la măreția lui Isus și la lupta glorioasă pe care a câștigat-o
pentru ca eu să fiu al Său. Mă gândeam la Duhul Lui extraordinar
și la faptul că El a ales să locuiască în mine. Cât de copleșitoare sunt
toate acestea!
Făcând astfel, am descoperit chiar înainte de a rosti eu
vreun cuvânt că prezența Domnului îmi ieșea în întâmpinare.
Am rămas nedumerit văzând cât de ușor era acum să intru în
prezența Lui și L-am întrebat pe Duhul Sfânt de ce se întâmpla
așa. El a vorbit inimii mele: „Fiule, ce le-a spus Isus ucenicilor
Lui să facă atunci când i-a învățat cum să se roage?” Am început
să recit Rugăciunea Domnească: „Tatăl nostru care ești în ceruri,
sfințească-se Numele Tău...” Am rămas uluit și am strigat plin de
bucurie: „Asta este!” Vedem încă de la începutul rugăciunii că
Dumnezeu trebuie să fie privit ca sfânt: „Sfințească-se Numele
Tău.” Noi trebuie să intrăm în prezența Lui cu o reverență sfântă!
Am recitat atâția ani rugăciunea aceasta fără să îmi dau seama cu
adevărat la ce Se referea Isus!
104
Cheia comorilor vieții

Frica de Domnul este cheia apropierii de Dumnezeu și temelia vieții.
Isaia ne spune:
Domnul este înălțat, căci locuiește în înălțime; El va umple

Sionul [Biserica] cu dreptate și neprihănire. El va fi temelia
statornică a vremurilor tale, o cămară bogată a mântuirii,
înțelepciunii și cunoașterii; frica de Domnul este cheia
acestei comori. (Isaia 33:5-6, NIV)
Frica sfântă descuie tezaurul mântuirii, înțelepciunii și cunoașterii.

De ce? Fiindcă ea este temelia apropierii de Dumnezeu și în acest
loc al apropierii sunt revelate comorile Lui. Alături de dragostea lui
Dumnezeu, frica de Domnul alcătuiește însăși temelia vieții. Noi nu
Îl putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu și nu ne putem bucura de
intimitatea cu Domnul dacă nu ne temem mai întâi de El.
1. Cum ați descrie în cuvintele voastre diferența dintre frica de
Domnul și groaza față de El?
2. Capitolul acesta îi prezintă în contrast pe Avraam, „prietenul lui

Dumnezeu”, cu Lot, nepotul lui, care este numit în Scriptură
„neprihănit”. În timp ce Lot cerceta cu privirea întinderea
mănoasă din apropierea cetăților nelegiuite ale Sodomei și
Gomorei, este limpede că el căuta o cale de a se bucura de
belșugul acestora fără să ajungă sub influența lor. Înclinați
vreodată să gândiți la fel ca el?
Cum ar împiedica adevărata frică de Domnul un asemenea
raționament defectuos?
105
Apropierea
3. Gândindu-vă la întâlnirea autorului cu acel om de pe plaja

din Hawai, ați avut și voi parte de interacțiuni similare? Cum
le-ați abordat?
Au existat situații (nu neapărat de aceeași intensitate) în
care voi ați fost în postura omului de pe plajă și conversația
sau acțiunile voastre au arătat unde era de fapt inima voastră
în momentul respectiv? Ce ați învățat sau ce învățați acum din
situațiile de felul acesta?
4. În lumina Psalmului 25:14 („Prietenia Domnului este pentru

cei ce se tem de El”), autorul subliniază faptul că Dumnezeu
nu oferă prietenia Lui tuturor, pentru a ne feri de pericolele
familiarității. Care sunt acestea?
106
Capitolul 7
CE ÎMPIEDICĂ
ADEVĂRATA
INTIMITATE
Cei amăgiți se mângâie cu o cunoaștere a lui

Dumnezeu pe care nu o au.
F rica de Domnul este fundamentul intimității cu Dumnezeu.

Faptul acesta este subliniat foarte clar la începutul cărții
Proverbe, unde citim astfel: „Frica de Domnul este începutul
[temelia] cunoștinței” (Proverbe 1:7, KJV). A cărei cunoștințe?
Autorul ne spune câteva versete mai târziu:
Dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine

învățăturile mele, dacă vei lua aminte la înțelepciune
107
Apropierea
și dacă-ți vei pleca inima la pricepere, dacă vei cere

înțelepciune și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei
căuta ca argintul și vei umbla după ea ca după o comoară,
atunci vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui
Dumnezeu. (Proverbe 2:1-5)
Cuvântul cunoștință este definit de Dicționarul limbilor Bibliei astfel:

„informație despre o persoană, cu implicația puternică a relației cu
persoana aceea.” Dicționarul Expozitiv Vines ne spune că termenul
cunoștință implică „a avea o cunoaștere intimă, bazată pe experiență,
a lui Dumnezeu”, după care continuă astfel: „Cunoașterea lui
Dumnezeu este asemănată cu frica de El.”
În pasajul biblic anterior puteți vedea că frica de Domnul
înseamnă prețuirea poruncilor Lui. A prețui poruncile lui Dumnezeu
presupune să ne plecăm urechea la Cuvântul Lui, gata să ascultăm,
indiferent care sunt împrejurările în care ne găsim. Opusul apropierii
de Dumnezeu îi așteaptă pe cei cărora le lipsește această frică sfântă,
căci, potrivit spuselor lui Iacov, ne amăgim singuri (Iacov 1:22)
când cunoaștem voia Lui, dar nu îi dăm ascultare. Amăgirea este de
temut, căci oamenii care sunt amăgiți cred că sunt pe calea cea bună,
când realitatea este alta. Cei amăgiți se mângâie cu o cunoaștere a lui
Dumnezeu pe care pur și simplu nu o au.
O imagine distorsionată a lui Dumnezeu

Fără frica de Domnul, nu Îl cunoaștem cu adevărat pe El, iar în
sufletul sau în imaginația noastră se dezvoltă, se plămădește și se
modelează o imagine incorectă. Deși declarăm că avem o relație cu El
și Îl onorăm cu buzele, inima noastră nu este aproape de Dumnezeu
și viața noastră nu se sincronizează cu dorințele Lui. Istoria copiilor
lui Israel ilustrează limpede lucrul acesta.
După cum am afirmat în capitolele anterioare, Moise i-a scos
pe israeliți din Egipt ca ei să Îl întâlnească pe Dumnezeu la Muntele
108
Ce î m p i e d i c ă a d e v ă r ata i n t i m i tat e
Sinai; cu toate acestea, „poporul stătea în depărtare, iar Moise s-a

apropiat” (Exodul 20:21). Cât de dureros a fost faptul că nu s-au
putut apropia de prezența glorioasă care îi aștepta! Cine știe ce s-ar fi
întâmplat dacă ar fi făcut-o? Poporul Israel a avut oportunitatea de
a auzi cuvintele rostite de Însuși Dumnezeu, din gura Lui! Însă, așa
cum am spus deja, ei nu au putut face față prezenței divine, pentru
că în inima lor nu sălășluia frica de Domnul și, prin urmare, nu
puteau păzi poruncile Lui (Deuteronom 5:29).
Dezamăgit, Dumnezeu a ales un mediator între Sine și popor.
El i-a zis lui Moise: „Du-te, coboară-te și suie-te apoi iarăși cu Aaron”
(Exodul 19:24). Dumnezeu i-a chemat pe Moise și Aaron la Sine, ca
mediatori. Ei aveau să audă cuvintele adresate de Domnul poporului
și să le aducă pe ale israeliților la El. Era o distanță de la cer la pământ
între situația la care s-a ajuns și apropierea pe care Dumnezeu o
avusese în gând inițial.
Însă, când continuăm să citim relatarea din cartea Exodul, îl
găsim pe Moise sus, pe munte, iar pe Aaron înapoi, în tabără. Se pare
că el a început să urce alături de fratele său, dar că în cele din urmă
a sfârșit înapoi în mijlocul poporului. De ce? Pentru că se simțea
mai în largul lui printre oameni decât în prezența lui Dumnezeu.
Și lui Aaron îi lipsea frica de Domnul. Aaron se temea mai mult de
oameni decât de Dumnezeu; de aceea, a ales să îi slujească pe ei. În
cele din urmă, le-a dat ceea ce doreau și, după cum vom vedea, nu
a durat mult până când a făcut așa. Moise era pe munte de aproape
patruzeci de zile când iată ce citim în Scriptură:
Poporul, văzând că Moise zăbovește să se coboare de pe

munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis: „Haide! Fă-ne
un dumnezeu [niște dumnezei] care să meargă înaintea
noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara
Egiptului, nu știm ce s-a făcut.” (Exodul 32:1)
Aaron avea darul conducerii, care este însoțit de anumite calități, una
dintre ele fiind aceea de a atrage oamenii ca un magnet. Darul acesta
109
Apropierea
îi atrage pe oameni fie că liderul înzestrat este însoțit de Dumnezeu,

fie că nu. Aceasta explică de ce putem avea biserici de mii de oameni
lipsite de prezența lui Dumnezeu, biserici în care dorințele Lui sunt
înțelese în mod denaturat. Mult prea adesea, liderul căruia îi lipsește
frica de Domnul folosește darurile cu care a fost înzestrat de El
pentru a împlini dorințele oamenilor, nu pe ale lui Dumnezeu.
Poporul i-a cerut lui Aaron: „Fă-ne un dumnezeu care să meargă
înaintea noastră; căci Moise... nu știm ce s-a făcut.” Observați că
israeliții nu au spus: „Căci nu știm ce s-a întâmplat cu Dumnezeu.”
Ei nu Îl tăgăduiau pe Dumnezeu, ci doar îl descalificau pe Moise.
Dumnezeu cu literă mare sau mică?

Studiind textul original, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva
traducerea nu redă întru totul ceea ce spune de fapt Scriptura. În
engleză este folosit cuvântul dumnezei, dar termenul ebraic pentru
dumnezei este elohiym. Cuvântul acesta este întâlnit de 2.606 ori în
Vechiul Testament și în 2.350 dintre cazuri (adică 90%) se referă
la Dumnezeul atotputernic, Cel pe care Îl slujim. Cuvântul apare
de 32 de ori doar în primul capitol din Geneza și de fiecare dată se
referă la Domnul. De exemplu, primul verset din Biblie spune: „La
început, Dumnezeu [elohiym] a făcut cerurile și pământul” (Geneza
1:1). Termenul elohiym este tradus aici prin „Dumnezeu”.
Cuvântul acesta este întrebuințat de aproximativ 250 de
ori pentru a descrie un dumnezeu fals. Așadar, trebuie să îl citim
întotdeauna în context pentru a stabili care este sensul lui corect.
Aaron a spus poporului: „Scoateți cerceii de aur din urechile
nevestelor, fiilor și fiicelor voastre, și aduceți-i la mine” (Exodul
32:2). Israeliții l-au ascultat, „și-au scos cerceii de aur din urechi și
i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta
și a făcut un vițel turnat” (32:3-4).
110
Odată ce a transformat aurul într-un vițel, tot poporul a zis:

„Israele! Iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului”
(Exodul 32:4).
Cuvântul ebraic folosit aici pentru dumnezeu este tot elohiym.
Oamenii spuneau: „Acesta este elohiym al tău, Israele, care te-a scos
din țara Egiptului!” Începeți să înțelegeți ce se întâmpla? Să citim
mai departe ca să vedem clar ce spuneau de fapt evreii.
Când a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui

și a strigat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!”
(Exodul 32:5)
Cuvântul evreiesc pentru Domnul folosit în versetul acesta este

Iehova sau Yahweh. Acesta este cuvântul cel mai sacru din Vechiul
Testament. Este numele propriu al Dumnezeului adevărat. El nu
este folosit niciodată în Vechiul Testament pentru a descrie sau a
numi un dumnezeu fals. Cuvântul era atât de sfânt încât scribii evrei
nici nu îl puteau scrie. Ei au lăsat deoparte vocalele termenului și l-au
scris folosind doar consoanele; astfel a rezultat YHWH. Scribii evrei
se refereau la cuvântul acesta ca la tetragrama sfântă, la cele patru
litere care nu puteau fi rostite. Ele reprezentau numele de negrăit,
numele sfânt, ferit de orice profanare în viața poporului Israel.
Așadar, Aaron și copiii lui Israel au turnat de fapt un vițel, după
care au arătat spre el zicând: „Iată-l pe Yahwe, singurul Dumnezeu
adevărat, Cel care ne-a scos din țara Egiptului!” Ei nu au spus: „Iată-l
pe Baal, cel care ne-a scos din Egipt”, nici nu au pus eliberarea lor
pe seama altui dumnezeu, ci au numit vițelul cu numele Domnului.
Închinare urmată de desfrâu

Israeliții nu Îl tăgăduiau direct pe Dumnezeu, ci au redus slava Lui la
nivelul imaginii vițelului pe care îl plămădiseră. Se amăgeau în ce privește
cunoașterea Lui. Ei Îl recunoșteau pe Yahwe ca Salvatorul și Izbăvitorul
111
Apropierea
lor și nu negau puterea Lui vindecătoare, ci doar au schimbat imaginea

persoanei Lui! Iată ce citim mai departe în textul biblic:
A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de

tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a
băut; apoi s-au sculat să joace. (Exodul 32:6)
Observați că evreii au adus jertfe. De ce oare? Pentru a-L onora pe

Cel pe care declarau că Îl slujeau, pe Yahwe! După ce au sfârșit de
adus jertfele și după ce s-au închinat, au început să danseze și să își
împlinească poftele firești. Traducerea NIV spune: „s-au sculat să se
dedea la desfrâu.”
Se poate întâmpla așa ceva și astăzi? Există oameni care au fost
salvați din lume de harul mântuitor al lui Isus, dar cărora le lipsește
frica sfântă și care apelează la un Isus pe care și l-au făurit în mintea
lor? Oamenii aceștia se țin strâns de experiența nașterii lor din nou
și Îl mărturisesc pe Isus ca Domn în timp ce vin la biserică, ascultă
predici, cântă cântece despre izbăvire și eliberare ori dau bani, dar
apoi merg afară și mint ca să reușească să facă o vânzare, în timp
ce spun că Dumnezeu binecuvântează afacerea lor. Poate că bârfesc
despre păstori și alți oameni, justificându-și purtarea cu cuvinte
precum: „Ei bine, acesta este adevărul și nu sunt singurul care îl
știe”; comit adulter sau alte acte de desfrâu și apoi se scuză afirmând
că, deși Isus i-a mântuit, ei încă trăiesc în trup și au anumite nevoi!
Lista acestor justificări este aproape nesfârșită.
Îl cunosc oamenii aceștia pe Isus? Întrebați-i și răspunsul lor
prin de emfază va fi: „Da!” Sunt oare amăgiți? Îl mărturisesc pe
Cel care șade acum la dreapta măririi, în locurile cerești, sau pe un
Isus plămădit după chipul și asemănarea lor, care le va da ceea ce-și
doresc? Dar, mai important decât toate, ne regăsim pe noi înșine în
descrierea de mai sus?
Veți vedea că, atunci când oamenilor le lipsește frica de Domnul,
ei pot să cheme Numele Lui, dar să se îndrepte spre poftele firii, iar
firea este în vrăjmășie cu Dumnezeu, căci ea nu se supune voii Lui
112
(vezi Romani 8:5-7). Oamenii aceștia nu dau ascultare dorințelor

Lui, deși cheamă Numele Său, declară că Îl cunosc și cred că El le
aprobă purtarea. Lipsa lor de ascultare izvorăște dintr-o inimă în
care nu sălășluiește frica sfântă; rădăcina neascultării și a purtării
nepotrivite sunt acoperite de amăgirea „cunoașterii lui Isus”.
Nimic ascuns
Vedem în Scriptură că nimic nu poate fi ținut ascuns. Nu a trecut
mult până când lucrul acesta a ieșit în evidență, după cădere, odată
cu fiul lui Adam, Cain. Când părinții lui au păcătuit în grădină,
s-au acoperit din neștiință cu frunze de smochin, rodul pământului.
Dumnezeu le-a arătat voia Lui, care era jertfirea unui animal, și le-a
făcut haine din pielea acestui animal, care eu cred că era un miel.
Însă Cain nu era în necunoștință de cauză; el aflase de la părinții
lui că Dumnezeu dorea o jertfă dintre animale, nu din roadele
pământului. Cu toate acestea, iată ce citim în Scriptură că a făcut
el: „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de
mâncare din roadele pământului” (Geneza 4:3). El încerca să
slujească Domnului, evident, căci nu ni se spune despre jertfa lui
că ar fi fost adusă unui idol. Cain a depus eforturi pentru a oferi
Domnului o jertfă, însă aceasta dovedea o neascultare vădită.
Care a fost rădăcina neascultării lui? Nimic altceva decât lipsa
fricii de Domnul. Faptul acesta reiese foarte clar când Dumnezeu
i-a pus întrebări cu privire la fratele lui, pe care Cain îl ucisese.
Răspunsul lui a fost unul sfidător: „Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui
meu?” (Geneza 4:9). Vedem din nou, ca în cazul poporului Israel și
al vițelului de aur, că lipsa fricii de Domnul face ca imaginea lui
Dumnezeu să fie micșorată și că slujirea plăcută Lui este schimbată.
Amăgirea aceasta l-a făcut pe Cain să creadă chiar că putea ascunde
ceva de Dumnezeu, cum ar fi putut face în raport cu alți oameni. În
ochii lui Cain, imaginea lui Dumnezeu fusese micșorată, ajungând
să semene cu cea a unui om. Pavel ne avertizează apăsat că, în
113
Apropierea
zilele din urmă, vom vedea același tipar: „Măcar că au cunoscut pe

Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu... și au schimbat slava
Dumnezeului muritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor”
(Romani 1:21-23). La fel ca în cazul lui Cain, lipsa fricii sfinte îi
face pe oameni să cadă pradă amăgirii, ajungând să creadă că El nu
observă căile lor, care sunt contrare voii Lui.
Răspunsul lui Cain arată că a uitat faptul că nimic nu poate fi ascuns
de Dumnezeu și că El nu este un om, ci vede și cunoaște totul. Când
pierdem frica de Domnul, simțurile noastre spirituale slăbesc, fiindcă
și un păcătos înrăit știe că Dumnezeu îi cunoaște răzvrătirea. Cei care
Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cărora le lipsește frica de El se mângâie
cu gândul că „Domnul nu vede” (Ezechiel 9:9) sau că, dacă vede, cu
siguranță că înțelege. Nici liderii nu sunt feriți de capcana aceasta.
Dumnezeu spune: „Fiul omului, vezi ce fac în întuneric bătrânii casei
lui Israel...? Căci ei zic: «Nu ne vede Domnul»” (Ezechiel 8:12).
Am uitat cuvintele lui Isus care ne îndeamnă să ne temem de
Domnul? El ne spune: „Nu este nimic acoperit care nu va fi descoperit,
nici ascuns, care nu va fi cunoscut” (Luca 12:2). Însă, atunci când
pierd frica de Domnul, oamenii Îl coboară pe Dumnezeu la nivelul
lor și cred, în subconștientul lor, că pot ascunde anumite lucruri
de El. Dacă sunt întrebați despre omniprezența și omnisciența Lui,
le-ar confirma fără să stea pe gânduri. Însă, în adâncul inimii lor,
nu mai sunt conștienți de măreția Lui copleșitoare; altminteri, nu
ar mai căuta să ascundă nimic de El. Reușesc să ascundă de oamenii
evlavioși anumite lucruri, dar uită că „ochii Domnului sunt în orice
loc; ei văd pe cei răi și pe cei buni” (Proverbe 15:3).
Când vă amăgiți că sunteți ascultători

Însă lucrurile nu se opresc aici. Următorul pas al amăgirii duce
la convingerea că sunteți ascultători de Domnul, când realitatea
este cu totul alta. Vedem o asemenea situație în viața unuia dintre
urmașii lui David, a regelui Ozia. Când avea șaisprezece ani, tatăl
114
lui, Amația, a murit, iar Ozia a urcat pe tronul lui Iuda în locul lui.
Când un tânăr ajunge rege la șaisprezece ani, dacă e isteț, Îl caută pe
Dumnezeu; așa a făcut regele Ozia. Ca urmare, s-a bucurat de multă
propășire. Ani de zile a avut parte de belșug și succes. După aceea,
citim în Scriptură următoarele: „Faima lui s-a întins până departe,
căci a fost ajutat în chip minunat, până ce a ajuns foarte puternic”
(2 Cronici 26:15).
Dar când Ozia a ajuns puternic, inima i s-a umplut de mândrie.
Mândria și frica de Domnul sunt opuse una alteia. Când inimii îi
lipsește frica sfântă, în ea începe să încolțească mândria. Citiți cu
atenție ce a urmat:
Dar, când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la

pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său,
intrând în Templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul
tămâierii. Preotul Azaria a intrat după el, cu optzeci de
preoți ai Domnului, oameni de inimă, care s-au împotrivit
împăratului Ozia și i-au zis: „N-ai drept, Ozia, să aduci
tămâie Domnului! Dreptul acesta îl au preoții, fiii lui Aaron,
care au fost sfințiți ca s-o aducă. Ieși din sfântul locaș, căci
faci un păcat și lucrul acesta nu-ți va face cinste înaintea
Domnului Dumnezeul.” Ozia s-a mâniat. În mână avea o
cădelniță. Și cum s-a mâniat pe preoți, i-a izbucnit lepra
pe frunte, în fața preoților, în casa Domnului, lângă altarul
tămâierii. (2 Cronici 26:16-19)
Întrebarea pe care trebuie să o punem acum este următoarea: când

inima lui Ozia s-a umplut de mândrie, el a devenit mai spiritual
sau mai puțin spiritual? Când pun oamenilor această întrebare, cei
mai mulți răspund că a devenit mai puțin spiritual. Însă nu este așa,
fiindcă regele a intrat în Templu să se închine. De fapt, el a devenit
mai spiritual (religios) în acțiunile sale. Foarte des, veți găsi purtarea
super-spirituală și mândria mergând mână în mână, fiindcă una
o acoperă pe cealaltă. Mândria împiedică omul să admită că este
115
Apropierea
religios, iar religiozitatea acoperă mândria cu gesturile sale spirituale.

Ambelor le lipsește frica de Domnul și adevărata smerenie!
Observați că regele Ozia s-a înfuriat când a fost confruntat cu
adevărul. Exact așa i s-a întâmplat și lui Cain când i-a fost pus în
față adevărul. Scriptura ne spune: „Cain s-a mâniat foarte tare și i s-a
posomorât fața” (Geneza 4:5). Cain s-a înfuriat pe Dumnezeu! Ori
de câte ori confruntați cu adevărul un om care trăiește în neascultare,
lipsa fricii lui de Domnul îl va face să se înfurie. De ce? Pentru că el
chiar crede că are dreptate! Un astfel de om este amăgit și amăgirea îl
face să creadă că are dreptate când de fapt se înșală.
De ce altceva s-ar fi înfuriat regele Ozia pe preoți dacă nu ar
fi crezut că are dreptate? El a intrat în Templu să se închine, dar,
aidoma fiilor lui Aaron, nu a onorat poruncile Domnului și a
micșorat imaginea lui Dumnezeu. În încercarea lui de a se apropia de
Dumnezeu într-un mod care nu dovedea ascultare, Ozia nu a făcut
decât să se îndepărteze de Cel căruia căuta să Îi aducă închinare.
Înțelegem acum de ce sunt atât de mulți oameni în biserici
care declară că trăiesc o viață de intimitate cu Dumnezeu, dar care
sunt atât de departe de dorințele Lui? Dacă nu înțelegeți aceste
principii pe care le-am discutat, ați putea rămâne nedumeriți când
întâlniți oameni care, atunci când împărtășesc ce le-a descoperit lor
Dumnezeu, spun lucruri care contrazic adevărul Scripturii. Cum e
posibil să vină după un timp de rugăciune și să își critice liderii, cu
privire la care Dumnezeu le-a spus că sunt chemați să îi onoreze? Dacă
îndrăzniți să le repetați ce spune Scriptura, acești oameni se înfurie.
Ei cred că voi sunteți nespirituali și în dezacord cu Dumnezeu, când
în realitate ei sunt cei care se opun căilor Lui.
Ca lider, am avut de numeroase ori ocazia să stau de vorbă cu
oameni care mi-au împărtășit ce le-a descoperit Dumnezeu și duhul
meu a fost tulburat în urma celor auzite. Deși erau convinși că auziseră
acele mesaje din partea Domnului, respingeau orice le spuneam eu
din Scriptură. Ei nu reacționau așa doar în raport cu mine, ci cu toți
cei care încercau să îi ajute. Astfel de oameni folosesc pasaje biblice
scoase din context pentru a justifica poziția lor și nu sunt deschiși să
116
discute. După asemenea întâlniri, mă evită și se izolează de toți cei

ce caută să îi ajute, fiindcă noi nu mai suntem spirituali în ochii lor.
Pe măsură ce trece timpul, roadele căii lor se dovedesc opuse voii lui
Dumnezeu sau ceea ce au anticipat ei nu devine realitate. Oare să fie
din pricină că au auzit glasul propriei imaginații și nu pe al lui Isus?
Au căutat apropierea de Domnul doar ca să cadă în plasa amăgirii?
Apropierea de Dumnezeu
cu o inimă idolatră
Există un mod de a ne feri de această amăgire teribilă; el se leagă tot

de frica de Domnul. Când ne temem de Dumnezeu, ar trebui să
venim la El cu inima pregătită să audă orice are El să ne spună, fie
că este vorba despre învățăminte, fie despre corectare. Nu ne bizuim
pe înțelegerea noastră sau pe dorințele noastre egoiste, ci dorim cu
ardoare să facem voia Lui.
Unul dintre cele mai neînțelepte și mai periculoase lucruri pe care
le putem face este să ne apropiem de Domnul cu dorințe puternice,
care nu se aliniază voii Lui, deși El ne-a făcut-o cunoscută. Astfel de
situații ne pot duce la următorul nivel al amăgirii, unul deosebit de
grav. Este vorba despre nivelul de amăgire la care Dumnezeu ne dă
sau îngăduie să avem ceea ce dorim:
Și Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului,

oamenii aceștia își poartă idolii în inimă și își pironesc
privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire! Să Mă
las Eu să fiu întrebat de ei?” (Ezechiel 14:2-3)
Domnul era mâhnit văzând că poporul Său venea înaintea Lui să

Îi ceară îndrumare, sfat sau înțelepciune, în timp ce își ținea idolii
ascunși în inimă. Nu știm dacă israeliții erau sau nu pe deplin
conștienți de starea lor, dar se pare că adevărul era ascuns de ochii
117
Apropierea
lor. Idolii aceștia i-au făcut să cadă în nelegiuire. Cuvântul ebraic

pentru nelegiuire este awon și el se referă la o ofensă intenționată sau
nu, îndreptată împotriva voii lui Dumnezeu.
Observați că Dumnezeu nu spune despre ei că își puseseră idolii
în curți, în sufragerii sau în dormitoare. Idolatria era în inima lor.
Nu uitați că idolatria nu se limitează la chemarea numelui unui
zeu străin. După cum spuneam mai înainte, o formă de idolatrie
este coborârea lui Dumnezeu la nivelul de la care să ne dea ceea ce
ne dorim cu ardoare. Veți vedea că rădăcina oricărei idolatrii este
lăcomia. Noul Testament spune următoarele:
De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ:

curvia, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este o
închinare la idoli. (Coloseni 3:5-6)
În Efeseni 5:5, Pavel spune din nou că un om lacom este idolatru.

Este limpede că idolatria este definită ca lăcomie; atunci haideți
să definim lăcomia. Dicționarul Webster explică termenul ca fiind
„dorința puternică de a obține și de a poseda ceva considerat bun”.
L-am întrebat pe Domnul, în rugăciune, care este definiția Lui
pentru cuvântul acesta. Răspunsul primit a fost: „Lăcomia este
dorința de câștig.”
Aceasta nu limitează lăcomia la dorința după bani, ci cuprinde
posesiunile materiale, poziția, confortul, acceptarea, plăcerea,
puterea, pofta sexuală și altele. Lăcomia este starea în care ne găsim
când nu suntem mulțumiți. Nu ne găsim locul, pentru că nu avem
pace sau odihnă cu privire la ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Inconștient
sau cu bună știință, ne împotrivim planului sau procesului pregătit
de El pentru viața noastră. De aceea ne spune Scriptura: „Purtarea
voastră să fie lipsită de lăcomie; mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El
Însuși a zis: Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi
părăsi” (Evrei 13:5, NKJV). Când trăim având certitudinea că
în prezența Domnului „sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice”
118
la dreapta Lui (Psalmul 16:11), nu vom căuta împlinirea în afara

prezenței sau planului Său pentru noi.
Lăcomia locuiește în mijlocul frământării și este ațâțată de o
dorință nepotolită. Imaginea aceasta îi descrie perfect pe copiii lui
Israel când au ieșit din Egipt. Ei căutau continuu ce credeau că era
cel mai bun pentru ei, chiar și atunci când Dumnezeu le făcuse
cunoscută voia Lui. Nu le plăcea procesul ales de Domnul pentru
a-i pregăti să ia în stăpânire Țara Promisă și s-au plâns de condițiile
în care se aflau, de apă, de hrană și de altele. Le lipsea teama sfântă,
iar inima lor era un loc prielnic lăcomiei. Când Dumnezeu S-a
manifestat, au fugit să se pună la adăpost, vrând să ascundă adevărul
că dorințele lor tainice după plăcere și câștig erau mai puternice
decât dorința după Dumnezeu Însuși.
Când Domnul și Moise s-au retras deoparte, poporul a putut
face din Dumnezeu un chip care să le împlinească dorințele lacome.
Este interesant faptul că totul gravita în jurul aurului. Această
dragoste de bani este evidențiată de faptul că nu s-au mulțumit cu
voia lui Dumnezeu. Israeliții acționau acum bâjbâind prin negura
groasă a amăgirii.
(În paranteză fie spus, lăcomia este și rădăcina altor forme de
idolatrie. Toată omenirea este creată cu dorința înnăscută de a se
închina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mulți oameni nu vor să se
supună adevăratului Creator. Prin urmare, ei își fac un dumnezeu
fals, dar cine stă în spatele acestuia? Cel care l-a creat: omul. Acum
omul se închină acestui dumnezeu fals care îi dă ceea ce dorește.
Vedem că rădăcina este tot lăcomia.)
Concluzia este că, indiferent ce formă ar îmbrăca, toți idolii sunt
o sursă. Ei iau locul pe care doar Dumnezeu îl merită. Un idol poate
sluji ca sursă a fericirii voastre, a confortului, păcii, purtării de grijă și
așa mai departe. Dumnezeu spune: „Să nu vă faceți idoli” (Leviticul
26:1). Noi suntem cei care fac un idol. Idolul este reprezentat de
orice punem înaintea lui Dumnezeu în viața noastră. Este ceea ce
iubim, ceea ce ne place, lucrul în care avem încredere, pe care îl
dorim sau căruia îi acordăm mai multă atenție decât lui Dumnezeu.
119
Apropierea
Un idol este lucrul din care ne extragem tăria sau care ne absoarbe
energia. Un credincios este atras spre idolatrie când îngăduie inimii
lui să fie stârnită de nemulțumire și când caută satisfacția în afara
voii lui Dumnezeu pentru viața lui. Aspectul esențial este și de data
aceasta tot lăcomia.
Răspuns pe măsura lăcomiei

Revenind la cuvintele spuse de Dumnezeu lui Ezechiel, ele
deplângeau faptul că poporul Lui Îi cerea sprijin în timp ce-și purta
idolii în inimă. Israeliții voiau ca Dumnezeu să le dea ceea ce ei își
doreau în mod egoist, în loc să caute voia Lui. În mod asemănător
acționează și adolescenții care așteaptă ca părinții să fie de acord cu
ideile lor, în loc să caute înțelepciunea acestora și să își dea seama că
părinții sunt mai înțelepți decât ei și că nu le vor decât binele.
Răspunsul dat de Dumnezeu lui Ezechiel este deopotrivă
îngrijorător și cutremurător. El îi spune în termeni foarte clari
profetului că, atunci când poporul Său vine înaintea Lui cu inima
plină de lăcomie, „Eu, Domnul, îi voi răspunde potrivit cu mulțimea
idolilor lui” (Ezechiel 14:4, NKJV). Am putea citi versetul astfel:
„Eu, Domnul, îi voi da un răspuns potrivit cu dorințele lui lacome.”
Abaterea unui om al lui Dumnezeu

Lucrul acesta este evident în viața lui Balaam. Omul acesta a fost un
mare profet al lui Iehova, nu al unui dumnezeu fals, ci al Domnului
pe care Îl slujim și noi. Lucrarea lui profetică era atât de puternică
încât a ajuns la urechile împăraților. Unul dintre aceștia a fost Balac,
împăratul Moabului și al Madianului.
Moabiții și madianiții erau îngroziți, fiindcă poporul Israel
tocmai învinsese una dintre cele mai puternice națiuni ale lumii,
120
Egiptul, iar acum își întinsese corturile în câmpiile Moabului.

Locuitorii acestor meleaguri se gândeau că, dacă Egiptul fusese
învins cu atâta ușurință, israeliților nu le va fi greu să îi nimicească
nici pe ei. Frica stăpânea pretutindeni și a ajuns să se strecoare chiar
și în palat.
Împăratul a făcut un plan. A înțeles că cei pe care acest mare
profet, Balaam, îi binecuvânta erau binecuvântați, iar cei pe care
îi blestema erau blestemați. Așa că a trimis mai marii Moabului
cu multe daruri la Balaam, rugându-l stăruitor să vină cu ei și să
stea alături de împăratul lor, pentru a blestema poporul Israel de pe
înălțimile țării.
Balaam nu a știut ce să răspundă, așa că a zis: „Rămâneți aici
peste noapte și vă voi da răspuns după cum îmi va spune Domnul”
(Numeri 22:8). Cuvintele lui seamănă cu cele rostite de cei mai
mulți dintre credincioșii de astăzi: „Mă voi ruga în privința aceasta și
voi vedea ce spune Domnul.”
Dumnezeu a venit la Balaam și l-a întrebat: „Cine sunt oamenii
aceștia pe care-i ai la tine?” Cu alte cuvinte, „De ce mai e nevoie să
te rogi ca să știi ce să răspunzi? Oamenii aceștia nu au un legământ
cu Mine, ci îți cer să blestemi poporul Meu de legământ! De ce mai
e nevoie să întrebi?”
Din pasajul acesta desprindem un mesaj pentru noi toți: cu
privire la anumite lucruri nici nu mai este nevoie să ne rugăm! Ar
trebui să știm deja ce dorește Dumnezeu să facem, înainte să-L
întrebăm. Mie nu îmi face plăcere când fiii mei, ajunși la vârsta
adolescenței, vin să îmi ceară ceva când știu deja că răspunsul meu
va fi negativ. „De ce se mai obosesc să întrebe?” mormăi eu în sinea
mea după ce le dau răspunsul pe care știau că îl vor primi. Băieții
mei procedează astfel din următorul motiv: pentru ei, cuvântul meu
este încă o lege, adică o restricție, în acel domeniu al vieții, nu este
o desfătare.
Revenind la Balaam, îmi închipui că răsplata care îi fusese oferită
era uriașă, iar poziția de onoare care îl aștepta era una deosebită în
mijlocul moabiților și al madianiților. Oare nu cumva dorința lui
121
Apropierea
Balaam după bani și onoare i-a acoperit ochii, împiedicându-l să

gândească înțelept?
Dumnezeu, care este îndurător, probabil că a zis: „Ok, Balaam,
fiindcă nu ai priceput sau nu ai vrut să pricepi, îți voi spune limpede
care este voia Mea.” Așa că i-a dat următoarele instrucțiuni profetului:
„Să nu te duci cu ei și nici să nu blestemi pe poporul acesta, căci este
binecuvântat” (versetul 12). Era clară acum voia Domnului? Am
observat că, deseori, ceea ce ne spune Dumnezeu este specific și clar,
dar noi suntem cei care complică lucrurile.
Balaam ascultă de Dumnezeu și, a doua zi dimineața, îi trimite
pe emisari acasă, zicându-le: „Duceți-vă înapoi în țara voastră, căci
Domnul a refuzat să-mi dea voie să merg cu voi” (v.13, NKJV).
Deși profetul ascultă, cuvintele pe care le folosește (mai ales „a
refuzat”) ne arată că o face fără tragere de inimă. Gândiți-vă la scena
următoare: o adolescentă este invitată la un bal de un tânăr care se
bucură de mare popularitate, dar care are o reputație proastă. Ea e
încântată că este invitată de cineva atât de cunoscut și îi cere tatălui
ei voie să meargă. Din dragoste și preocupare față de fiica lui, tatăl
refuză cu blândețe. Tânăra îi spune cu inima zdrobită băiatului: „Nu
pot merge; părinții mei nu-mi dau voie.” Ea spune de fapt: „Părinții
mei au zis nu, însă eu aș fi acceptat cu dragă inimă.” Părinții sunt
cei care au refuzat să-i dea voie să meargă. Ea dorește să se ducă, dar
cuvântul părinților o împiedică să se bucure de ceea ce-și dorește.
Din păcate, dacă inima ei nu se va schimba, ajungând să privească
lucrurile la fel ca părinții ei, tânăra va găsi în cele din urmă o cale de
a ieși împreună cu băiatul, ajungând probabil să suporte consecințe
groaznice în urma alegerii ei.
Balaam era un profet care avea o dorință nesănătoasă după bani.
Lăcomia ardea în inima lui. Tânjea după lucruri frumoase și după
o influență socială mai mare. Profetul L-a ascultat pe Dumnezeu,
însă fără tragere de inimă. Cuvântul Domnului constituia pentru el
o restricție, nu o desfătare, fiindcă îl împiedica să obțină ceea ce-și
dorea cu adevărat.
122
Atrași de propria dorință

Bătrânii Moabului și ai Madianului s-au întors la împăratul Balac și
i-au spus: „Balaam refuză să vină cu noi.” Însă răspunsul acesta nu l-a
descurajat pe împărat, care a trimis îndată oameni cu poziții și mai
mari să îi ducă lui Balaam bani.
De ce a procedat Balac în felul acesta? Cred că a fost îndemnat
de niște forțe demonice. De ce spun asta? Fiindcă Biblia explică:
„Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit” (Iacov
1:14). Observați două aspecte. În primul rând, cuvintele pofta lui
însuși. Orice dorință puternică pe care o avem și care contravine
voii lui Dumnezeu înseamnă lăcomie, care este idolatrie. În al
doilea rând, observați cuvântul momiți; aceasta este partea care
revine vrăjmașului: el momește. Însă ascultați bine: voi nu puteți fi
momiți de ceva ce nu doriți. Dacă ar fi să oferiți o doză din drogul
Ecstasy celor mai mulți oameni din biserică, v-ar refuza fără să stea
pe gânduri. De ce? Pentru că nu au nicio dorință de a-l consuma.
Nu puteți fi momiți de ceva ce nu doriți. Însă puteți fi ademeniți
de dorințele pe care nu le-ați pus sub cruce! Noi suntem momiți de
lucrurile după care poftim, adică de cele pe care le dorim cu ardoare.
Vrăjmașul știa că profetul acesta iubea banii și recunoașterea,
așa că l-a îndemnat pe împăratul păgân să îi trimită mai mult din
amândouă. Solii aveau putere să ofere orice stăpânea Balac, spunând:
„Voi face orice îmi vei spune.” O, ce ofertă! Este una să ni se ofere
tot ce are vecinul nostru, care s-ar putea să fie sau nu înstărit, dar e
cu totul altceva ca un împărat să ne ofere tot ce are, mai ales dacă
slăbiciunea noastră este din domeniile care reprezintă punctele tari
ale acestui cap încoronat. Ascultați însă răspunsul dat de Balaam la
noua ofertă:
Să-mi dea Balac chiar și casa lui plină de argint și de aur, și

tot n-aș putea să fac niciun lucru, fie mic, fie mare, împotriva
poruncii Domnului, Dumnezeului meu. (Numeri 22:18)
123
Apropierea
Mulți s-ar simți inspirați de ascultarea lui Balaam. Dar citiți din
nou cu atenție cuvintele pe care alege să le rostească profetul: nu
aș putea. Vedem din nou că el era îngrădit de cuvântul Domnului,
care îl oprea de la ceea ce își dorea profetul cu adevărat. Balaam știa
ceea ce știu cei mai mulți oameni care trec pragul bisericii, și anume
că nu putea să încalce cu bună știință cuvântul Domnului și să fie
în continuare binecuvântat. Știa și ceea ce cunosc, poate, jumătate
dintre cei ce frecventează biserica: pe cei care nu ascultă cu bună
știință îi așteaptă judecata. Însă, uneori, informația aceasta este
suficientă pentru a vă duce la necaz, fiindcă, dacă nu puteți obține
ce vreți rămânând în voia lui Dumnezeu, veți continua să căutați o
cale de a ajunge la ce vă doriți, cale aflată aparent în parametrii „voii
divine”. Ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer, priviți cu atenție la
următoarele cuvinte rostite de Balaam:
Totuși, vă rog, rămâneți aici la noapte și voi vedea ce-mi va

mai spune Domnul. (Numeri 22:19)
Auziți ce spune Balaam? „...Ce-mi va mai spune Domnul.” Oare

credea profetul că o sumă mai mare de bani Îl va face pe Dumnezeu
să Se răzgândească? Credea că Domnul îl oprise să meargă prima
oară cu solii lui Balac pentru că voia ca profetul să aștepte o ofertă
mai bună din partea lor?
De ce mai era nevoie să se roage iarăși? Observați faptul că
Balaam încerca să găsească o cale de a obține ce voia? Dorința lui
aprinsă întuneca orice urmă de judecată, așa cum se întâmplă cu fiica
adolescentă care își sâcâie tatăl până când îi dă voie să iasă cu băiatul
cel popular. Balaam este încăpățânat și nu e gata să împlinească
dorința lui Dumnezeu cu bucurie, fiindcă cerința Domnului venea
împotriva dorinței inimii lui lacome. Sau ar trebui să spun a inimii
lui idolatre? Scriptura declară următoarele: „Încăpățânarea este ca
și idolatria” (1 Samuel 15:23). Ascultați răspunsul pe care i-l dă
Dumnezeu lui Balaam:
124
Dumnezeu a venit la Balaam în toiul nopții și i-a zis:

„Fiindcă oamenii aceștia au venit să te cheme, scoală-te
și du-te cu ei; dar să faci numai ce-ți voi spune.”
(Numeri 22:20)
Oaspeții aveau să îl cheme cu ei a doua zi dimineața, fiindcă

rămăseseră peste noapte la Balaam sperând că profetul se va întoarce
cu ei. Așa că Dumnezeu spunea în esență: „Când oamenii vin să
te cheme, du-te cu ei, dar să faci numai ce îți voi spune.” Poate că
ne-am înșelat în evaluarea noastră. Observați că Scriptura nu zice:
„Diavolul a venit la Balaam noaptea și i-a spus: «Ridică-te și du-te
cu ei»”, nici: „Un duh de amăgire a venit la Balaam în noaptea aceea,
zicându-i...” În lumina textului biblic, ar putea părea că Dumnezeu
a așteptat ca Balaam să primească mai mulți bani, fiindcă acum El
este Cel care îi spune să meargă.
Obținând ce ne dorim
Balaam a primit acum acordul Domnului de a porni la drum. A
doua zi dimineața, s-a trezit și a făcut așa cum îi spusese Dumnezeu
în timpul nopții, dar iată ce s-a întâmplat:
Balaam s-a sculat dimineața, a pus șaua pe măgăriță și a

plecat cu căpeteniile Moabului. Dumnezeu S-a aprins de
mânie pentru că plecase. (Numeri 22:21-22)
Stați o clipă! Acum Dumnezeu S-a mâniat pentru că Balaam făcea

pur și simplu ceea ce El îi spusese cu doar o noapte în urmă?! Știm
că Dumnezeu nu este schizofrenic; atunci cum explicăm ceea ce se
întâmplă aici? Răspunsul se găsește în cartea Ezechiel. Amintiți-vă
că Domnul spunea acolo următoarele cu privire la poporul Său care
venea la El cu inima plină de lăcomie: „Eu, Domnul, îi voi răspunde
potrivit cu dorințele lui lacome.”
125
Apropierea
Iată ce nu știu sau nu înțeleg mulți oameni din biserică. Dacă

noi ne dorim cu adevărat ceva și continuăm să poftim lucrul acela,
deși Dumnezeu ne-a arătat deja care este voia Lui cu privire la el, se
prea poate ca Domnul să ne dea ce dorim, chiar dacă este împotriva
voii Sale și deși știe că vom fi judecați mai apoi!
S-ar putea să fiți șocați la auzul acestor cuvinte, dar gândiți-vă
la exemplul poporului Israel, care a cerut un împărat. Samuel a
venit înaintea Domnului cu cererea lor și Dumnezeu le-a răspuns
că dorința Lui pentru Israel era să nu aibă un împărat. Domnul i-a
spus profetului că împăratul va lua cei mai buni dintre fiii, fiicele,
ogoarele, viile și măslinii poporului, pe lângă dările pe care urma să
le pună pe umerii israeliților.
Samuel a spus poporului cuvântul pe care îl primise din partea
Domnului, dar iată care a fost reacția mulțimii: „Poporul n-a vrut să
asculte glasul lui Samuel.” Observați că Biblia nu spune că au refuzat
să asculte glasul Domnului. Ca și în cazul lui Moise, au descalificat
mesagerul, păstrând imaginea pe care și-o făcuseră ei înșiși despre
Domnul, ca să poată obține ce doreau. Dumnezeu l-a mângâiat mai
apoi pe Samuel, spunându-i: „Nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă
leapădă” (vezi 1 Samuel 8).
Ca răspuns la dorința lor, Dumnezeu le-a dat împărați, ba chiar
i-a ales El Însuși, primul dintre ei fiind Saul. Așa cum îi avertizase,
împărații au luat cele mai bune ogoare, cei mai buni dintre fiii
și fiicele lor, supunându-i totodată la o serie de dări. Apoi, acești
împărați i-au făcut în cele din urmă să ajungă în robia babiloniană.
Dumnezeu le-a dat ceea ce-și doriseră din toată inima!
Gândiți-vă la experiența poporului Israel din pustie. Au mâncat
cea mai bună hrană de care a avut omul parte vreodată: mana. Ilie a
mâncat doar două asemenea turte și apoi a alergat patruzeci de zile și
patruzeci de nopți! Așa da batoane energizante!
Cu toate acestea, israeliții au mâncat mana și s-au plâns că nu
au carne. Au cerut de la Domnul carne și El „le-a dat ce cereau”
(Psalmul 106:15). Dumnezeu a împlinit dorințele lor lacome, ba
chiar le-a pus în mod miraculos la dispoziție carnea cerută:
126
A pus să sufle în ceruri vântul de răsărit și a adus, prin

puterea Lui, vântul de miazăzi. A plouat peste ei carne ca
pulberea și păsări înaripate cât nisipul mării; le-a făcut să
cadă în mijlocul taberei lor, de jur împrejurul locuințelor
lor. (Psalmul 78:26-28)
Israeliții au venit cu cererea lor, iar Dumnezeu le-a îndeplinit-o în

mod miraculos („prin puterea Lui”). El a adus în pustie destule
prepelițe cât să hrănească trei milioane de oameni! Ce minune
uimitoare, dacă ne gândim că prepelițele nu trăiesc în pustie! Mai
mult, israeliții nu aveau arme și nici câini, ca să le poată prinde! Ce
minune mare! Cu toate acestea, priviți ce s-a întâmplat:
Ei au mâncat și s-au săturat din destul: Dumnezeu le-a

dat ce doriseră. Dar n-apucaseră să-și astâmpere bine pofta,
mâncarea le era încă în gură, când s-a stârnit mânia lui
Dumnezeu împotriva lor și a lovit de moarte pe cei mai tari
dintre ei și a doborât pe tinerii lui Israel. (Psalmul 78:29-31)
Dumnezeu le-a împlinit în mod miraculos dorința, dar înainte să

termine israeliții de mâncat, judecata Lui a venit peste ei. Domnul
le-a răspuns potrivit cu dorința arzătoare a inimii lor.
Gândiți-vă la următorul scenariu: un tânăr curtează o tânără.
Părinții lui sunt îngrijorați și-i spun: „Fiule, nu suntem liniștiți în
privința acestei relații. Am vrea să nu te mai vezi cu tânăra aceasta.”
Păstorul de tineret îl îndeamnă la fel: „Și eu spun la fel ca părinții tăi.
Când mă rog în privința aceasta, nu am deloc liniște. Ar fi bine să nu
te mai întâlnești cu fata aceasta.” Dar tânărul îi contrazice, zicând:
„Eu m-am rugat și m-am tot rugat, iar Dumnezeu mi-a spus că mă
pot căsători cu ea.” Cei doi se căsătoresc, iar el se întreabă mai târziu
de ce au o sumedenie de probleme.
Să ne gândim la alt scenariu: un bărbat îi spune soției lui că se
roagă pentru un post anume. Ea îi mărturisește: „Nu sunt liniștită cu
privire la postul acesta. Dacă îl primești, va trebui să călătorești peste
127
Apropierea
două sute de zile pe an. Nu vei mai putea ajunge la biserică decât cel
mult o dată pe lună și vei pierde mesajele pe care le pune Dumnezeu
în inima păstorului nostru, ca să nu mai spun nimic despre închinare
și orice implicare în slujire...” Păstorul îi împărtășește îngrijorări
asemănătoare, dar soțul e hotărât și se roagă până când primește
promovarea. Un an mai târziu, se întreabă cum a sfârșit într-o
cameră de hotel cu o necunoscută și cum s-a înstrăinat de familia lui.
Exemplele de felul acesta pot continua la nesfârșit. Trebuie să
înțelegem că, atunci când poftim ceva contrar voii lui Dumnezeu
pentru noi, deseori El ne dă ceea ce dorim; răspunsul Lui va fi
potrivit cu idolii din inima noastră. Dumnezeu procedează astfel
pentru ca, în final, să ne recâștige iarăși inima.
Eu, Domnul, îi voi răspunde potrivit cu mulțimea idolilor

lui, ca să prind casa lui Israel în inima ei, căci toți s-au
îndepărtat de Mine din pricina idolilor lor. (Ezechiel
14:4-5, NKJV)
Traducerea NIV spune astfel: „Voi face așa ca să recâștig inima

poporului Israel.” Domnul dorește cu disperare să ne aducă înapoi,
aproape de inima Lui. Nu uitați: noi suntem dorința Lui; Domnul
tânjește după noi. Deși Dumnezeu vrea ca niciunul dintre noi să
nu se rătăcească, El nu Se lasă batjocorit. Inima Lui este păstrată
pentru cei care I-au dat-o în întregime pe a lor. De aceea, El caută
să recâștige inimile noastre din orice capcană a lăcomiei (adică a
idolatriei) care stă la pândă în ea.
Când fiul risipitor i-a cerut tatălui partea lui de moștenire, s-a
dus înaintea lui ca fiu, nu ca un străin sau ca un servitor, ci ca un
membru al familiei. Este limpede că acest fiu nu a avut o inimă ca a
tatălui său, ci că a fost mânat de motivații egoiste. Tatăl nu i-a respins
cererea, deși știa că fiul lui nu va administra bine averea. Cu toate
acestea, i-a dat o sumă foarte mare de bani, iar fiul a ajuns să sufere
mult în cele din urmă, așa cum tatăl știa că se va întâmpla. Vestea
128
cea bună este că fiul și-a venit în fire mai apoi și s-a întors la tatăl
lui, ocazie cu care a ajuns să îi cunoască inima ca niciodată înainte.
Dumnezeu speră să recâștige în final fiecare copil care s-a rătăcit
din pricina lipsei temerii sfinte. Din păcate, așa cum s-a întâmplat
în cazul lui Balaam, unii nu se corectează niciodată și nu ajung să
cunoască inima Domnului; dacă citiți restul relatării despre Balaam,
veți vedea că el a mers înainte pe calea lăcomiei și, în cele din urmă,
a fost judecat de sabie.
Comparația aceasta este evidențiată în Noul Testament, când cei
cărora le lipsește teama sfântă sunt puși în categoria poporului Israel,
a lui Cain și a lui Balaam, care au fost puși în discuție în capitolul de
față. În cartea Iuda găsim următorul avertisment:
Vreau să vă aduc aminte, măcar că știți odată pentru

totdeauna toate aceste lucruri, că Domnul, după ce a izbăvit
poporul Său din țara Egiptului, în urmă a nimicit pe cei ce
n-au crezut [pe cei ce n-au rămas credincioși]. (Iuda 5)
Iuda îi descrie apoi pe credincioșii Noului Testament care mărturisesc

harul lui Dumnezeu, dar care alunecă înapoi într-o viață de lăcomie,
poftă și neascultare:
Vai de ei! Căci au mers pe calea lui Cain! Au alergat cu

lăcomie spre greșeala lui Balaam, pentru câștig! Au pierit
într-o rebeliune ca a lui Core! Sunt niște pete la mesele
voastre de dragoste, unde se ospătează fără teamă împreună
cu voi, servindu-se doar pe ei înșiși. (Iuda 11-12, NKJV)
Observați faptul că oamenii aceștia sunt niște pete la mesele noastre

de dragoste, care ar putea reprezenta astăzi serviciile bisericii. Nu
trebuie să uităm niciodată că Isus vine după o mireasă (după cea pe
care o iubește nespus) care s-a păstrat nepătată de poftele lumii. Însă
Iuda spune că acești oameni care se declară credincioși „se ospătează
fără teamă împreună cu voi, servindu-se doar pe ei înșiși”. Ei doresc
129
Apropierea
binecuvântările și chiar apropierea de Dumnezeu, însă le lipsește

frica de Domnul. Sunt amăgiți și starea aceasta a lor se va adânci
în continuare dacă nu se întorc spre inima lui Dumnezeu cu teamă
sfântă și cu dragoste.
Avertizați și dați învățătură

Haideți să schimbăm acum unghiul din care privim lucrurile.
Autorul cărții Evrei spune: „Dar noi nu suntem ca aceia care Îi
întorc spatele lui Dumnezeu și își pecetluiesc soarta” (Evrei 10:39,
NLT). Sunt convins că motivul pentru care citiți acum cartea aceasta
și sunteți gata să vă verificați inima este nu doar acela că vreți să
umblați cu Dumnezeu, ci și că doriți cu tot ce sunteți să Îi fiți pe
plac, în faptă și adevăr, nu doar la nivel de intenții și vorbe. De aceea
ne spune Scriptura:
Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost

ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică
și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult
mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela
care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și
înfăptuirea. (Filipeni 2:12-13)
Cei ce umblă într-o teamă sfântă vor asculta când simt prezența lui
Dumnezeu, ca și atunci când nu o simt. Ei sunt statornici și când pare
că Dumnezeu i-a părăsit, deși El nu face aceasta niciodată! Domnul
este atras de cei care umblă într-o teamă sfântă și îi împuternicește nu
doar să vrea, ci să și înfăptuiască voia Lui bună. El nu ne-a îndemnat
să ne ducem până la capăt mântuirea cu dragoste și bucurie, ci cu
frică și cutremur. Vedem din nou că frica de Domnul este crucială și
că dă naștere ascultării necondiționate în inima noastră, precum și
acțiunilor corespunzătoare.
130
Ceea ce am scris în acest capitol ne face să ne cutremurăm, însă

Pavel ne spune că, pentru a prezenta fiecare credincios desăvârșit
înaintea lui Cristos, trebuie să îi și avertizăm, nu doar să îi învățăm
(Coloseni 1:28). La prima vedere, avertismentele s-ar putea să nu
ni se pară pozitive, însă la final se va dovedi că ne-au salvat viața și
că au adus rod când au fost urmate. Mie îmi place să aud cuvinte
optimiste, pline de fericire, dar știu că, în ziua judecății, mulți vor
privi spre slujitorii Domnului și vor striga: „De ce nu m-ați avertizat?”
Predicatorii aceștia vor tremura dacă au rostit mesaje prietenoase, pe
placul urechilor celor aflați în căutarea Domnului, doar ca să rămână
în final cu mâinile pătate de sângele lor.
Am spus o dată cuvintele acestea în cadrul unui serviciu, iar
la final a venit la mine un păstor foarte iritat, care m-a apostrofat:
„Cum îndrăznești să spui că sângele cuiva ar putea păta mâinile
noastre? Așa ceva se întâmpla în Vechiul Testament, nu în epoca
harului.” Am deschis Biblia și i-am arătat cuvintele lui Pavel:
De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele

tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui
Dumnezeu. Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma
peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi. (Fapte 20:26-28)
Nu voi uita niciodată privirea șocată care a apărut pe chipul lui

când a citit aceste cuvinte. Slujea de ani întregi și citise în repetate
rânduri aceste cuvinte, dar în ziua aceea le vedea pentru prima oară.
Și-a cerut iertare și am stat de vorbă câteva minute despre cât de
important era să nu cădem în capcana predicării dezechilibrate,
care pune întotdeauna accentul pe latura pozitivă sau doar pe cea
negativă. Noi trebuie să fim echilibrați, astfel încât să avertizăm și să
dăm învățătură în egală măsură.
Aceasta este perioada cu privire la care Isus a avertizat că mulți,
inclusiv dintre cei aleși, pot fi amăgiți. El a spus că amăgirea va
ajunge să domine. Trebuie să fim cu băgare de seamă la noi înșine,
ca să nu cădem, ci să ne apropiem de Domnul cu inima plină de o
131
Apropierea
teamă sfântă, nu cu o inimă indolentă, care cade cu ușurință pradă

amăgirii. Tatăl nostru iubitor este de partea noastră și ne-a dat tot ce
privește viața și evlavia. El ne-a dat har, prin Domnul nostru Isus,
ca să trăim în ascultare de voia Lui, și doar prin această teamă sfântă
putem avea parte de adevărata intimitate cu El!
1. În capitolul de față găsiți următoarea afirmație: „fără frica de
Domnul... în sufletul sau în imaginația noastră se dezvoltă, se
plămădește și se modelează o imagine incorectă.” Dacă priviți în
urmă la credința voastră, a existat o vreme în care imaginea pe
care ați avut-o cu privire la Dumnezeu a fost incorectă? Dacă da,
în ce fel era ea distorsionată?
2. Autorul subliniază faptul că, atunci când poftim ceva ce

contravine voii lui Dumnezeu pentru noi, El ne va da deseori acel
lucru. Dacă vă uitați cu sinceritate la viața voastră de rugăciune,
există un subiect pe care îl aduceți mereu înaintea Domnului
și care ar putea reprezenta o dorință egoistă a voastră? A existat
vreo situație în viața voastră în care ați primit ceva ce ați dorit cu
ardoare, doar pentru a regreta mai târziu?
3. La prima întrebare de la finalul celui dintâi capitol ați fost

întrebați ce a stârnit dorința voastră de a citi această carte.
Gândindu-vă la ceea ce ați câștigat până acum, cum ați fost
provocați? Ce schimbări începeți să vedeți în imaginea voastră
legată de Dumnezeu și ce înseamnă să Îi fiți plăcuți Lui în faptă
și în adevăr?
132
Capitolul 8
ADEVĂRATA
ÎNCHINARE
„Un spirit de religiozitate este acela care folosește

Cuvântul Meu pentru a împlini voia proprie.”
A măgirea îi așteaptă pe cei cărora le lipsește frica de Domnul,

în vreme ce comuniunea îi așteaptă pe cei ce se apropie de
El cu o teamă sfântă. Dovada exterioară a acestui fapt este ascultarea
necondiționată de dorințele lui Dumnezeu; noi nu doar ascultăm, ci
inima noastră dorește să împlinească voia Lui. Vedem aspectul acesta
regăsindu-se în mod repetat în viața celor care au umblat cu Dumnezeu.
Mărturia lui Enoh a fost cea a unei vieți plăcute lui Dumnezeu.
Vom apela la scrierile lui Clement, unul dintre Părinții Bisericii,
133
Apropierea
pentru a afla mai multe. Clement, episcopul Romei, care a trăit în

primul secol și a fost însoțitorul apostolilor Petru și Pavel, a scris: „Să
ne uităm, de pildă, la Enoh, care, după ce a fost găsit neprihănit în
ascultare, a fost strămutat, astfel că nu a văzut moartea niciodată.”
Ascultarea a fost cea care a făcut ca Enoh să fie plăcut lui Dumnezeu.
Următorul om din Scriptură care a umblat într-o părtășie
strânsă cu Dumnezeu a fost Noe. New Living Translation ne ajută să
înțelegem mai bine de ce, fiindcă spune astfel:
Aceasta este istoria lui Noe și a familiei lui. Noe a fost un om

neprihănit, singurul fără pată între cei ce trăiau atunci pe
pământ. El a urmat mereu voia lui Dumnezeu și s-a bucurat
de o relație strânsă cu El. (Geneza 6:9, NLT)
Ca și în cazul lui Enoh, trăsătura vieții lui Noe a fost aceea că a urmat
cu consecvență voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a ascultat de
dorințele Domnului. Aceste două personaje contrastează cu Balaam,
care a ascultat doar motivat de interesul personal față de propria
bunăstare. El înțelegea că un om nu poate fi binecuvântat dacă
trăiește în neascultare și că, în cele din urmă, va fi judecat pentru o
astfel de viață. Balaam a pervertit cuvântul lui Dumnezeu prin faptul
că a căutat propriul câștig atunci când a ascultat, în loc să asculte
motivat de pasiunea de a împlini toată voia lui Dumnezeu. Pentru
el, voia Domnului nu constituia dorința lui supremă, ci doar o lege.
Lucrurile au stat altfel în cazul lui David, despre a cărui viață
Scriptura ne spune:
Le-a ridicat împărat pe David, despre care a mărturisit

astfel: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima
Mea, care va împlini toate voile Mele.” (Fapte 13:22)
Frica de Domnul nu înseamnă doar să ascultăm, ci să împlinim toată

voia Lui, să căutăm să îndeplinim toate dorințele Lui ca și cum ar fi
ale noastre. Când ne temem de Domnul, facem din dorințele inimii
Lui dorințele noastre. Aceasta este adevărata ascultare.
134
A d e v ă r ata închinare
Un spirit de religiozitate
Nu voi uita niciodată momentul în care, în timp ce mă închinam
Domnului, El a vorbit cu blândețe inimii mele și mi-a zis: „John, știi
ce este un spirit de religiozitate?”
Am învățat că, atunci când Dumnezeu ne pune o întrebare, nu
o face pentru a primi informații, ci pentru că noi nu cunoaștem
răspunsul sau pentru că avem nevoie de mai multă revelație pe tema
aceea. Eu scrisesem și vorbisem despre purtarea oamenilor cu un
spirit de religiozitate, dar răspunsul meu la întrebarea pe care mi-a
pus-o El a fost: „Doamne, e limpede că nu știu. Ce este un spirit
de religiozitate?”
El mi-a zis: „Un spirit de religiozitate este cel care folosește
Cuvântul Meu pentru a împlini voia proprie.” Vorbele acestea au
răsunat zile întregi până în adâncul inimii mele, în timp ce multe
alte întrebări au continuat să primească răspuns.
Așa a procedat Balaam. A căutat să asculte, dar mânat de
dorința beneficiului propriu, nu de cea de a împlini dorința inimii
lui Dumnezeu. De aceea i-a spus îngerul Domnului: „Calea ta este
pervertită înaintea Mea” (Numeri 22:32, NKJV). Dicționarul Webster
definește cuvântul pervertit ca „distorsionat”. Am putea înțelege, deci,
purtarea lui Balaam ca pe una care distorsiona sau răstălmăcea intenția
Cuvântului divin, folosindu-l în propriul beneficiu.
Adevărata închinare
Dacă studiați trăirea lui Avraam, Moise, Iosua, David, Estera, Daniel
și a altor oameni din Scriptură care au umblat aproape de Domnul,
veți găsi acest numitor comun al vieții lor. În centrul apropierii lor
de Dumnezeu se afla ascultarea din inimă, autentică de dorințele
Lui. Strigătul lui Dumnezeu către fiecare om cu care a avut o relație
de legământ în Vechiul Testament a fost acesta:
135
Apropierea
Căci am înștiințat pe părinții voștri, din ziua când i-am scos

din țara Egiptului și până în ziua de azi; i-am înștiințat în toate
diminețile, zicând: „Ascultați glasul Meu!” (Ieremia 11:7)
Domnul deplângea faptul că poporul Lui nu Îl asculta, ci urma

imboldurile inimii proprii. Israeliții nu căutau să aibă o inimă ca a
Domnului, ci se simțeau mai degrabă îngrădiți de cuvintele Lui. Prin
urmare, căutau căi de a-și împlini propriile dorințe, rămânând în
perimetrul limitelor pe care credeau ei că li le-ar îngădui Dumnezeu,
iar faptul acesta nu îi lăsa să aibă o părtășie strânsă cu El. Ascultarea
deplină este absolut vitală pentru intimitate cu Domnul. Isus spune
astfel în Noul Testament:
Dar vine ceasul și acum a și venit, când închinătorii

adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă
astfel de închinători dorește [caută] și Tatăl. Dumnezeu este
Duh și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și
în adevăr. (Ioan 4:23-24)
Vedem atât de multă profunzime în aceste câteva afirmații. Mai

întâi, observați că Tatăl căută astfel de oameni care să I se închine.
Amintiți-vă că, într-un capitol anterior, am discutat despre pasiunea
cu care El ne dorește și cu care caută părtășia cu noi. Declarația lui
Isus scoate din nou în evidență faptul acesta.
În al doilea rând, Dumnezeu caută oameni care să I se închine
în duh și în adevăr. Haideți să vorbim acum despre închinare. Nu
voi uita niciodată momentul în care citeam Biblia, iar Duhul Sfânt
a strigat în inima mea: „Închinarea nu înseamnă un cântec lent!”
Cuvintele Lui mi-au captat numaidecât atenția.
Atât de mulți oameni pun semnul egalității între închinare și
cântecele lente. Gândiți-vă la ordinea unui serviciu tipic din bisericile
evanghelice: venim la întâlnirile noastre și începem cu laudă, urmată
de închinare, de anunțuri, colectă, mesaj și, în final, chemare la
altar. Bisericile tradiționale au programul tipărit, pe când noi,
136
evanghelicii, l-am memorat pe al nostru, dar ne lăudăm că suntem

conduși de Duhul Domnului sau că suntem liberi. În ce privește
închinarea, pentru puținii care nu cunosc deosebirea dintre laudă
și închinare, lauda e reprezentată de cântecele vioaie, iar închinarea,
de cele lente. Situația e aproape hilară: am fost izbăviți de cărțile de
imnuri doar ca să fim legați de proiectoarele cu ecrane mari. Așadar,
când spuneți cuvântul închinare, primul lucru care le vine în minte
celor mai mulți credincioși este un cântec lent de pe un CD, de pe o
înregistrare video sau dintr-un serviciu divin.
Când mi-a vorbit Domnul, am lăsat Biblia la o parte și am zis:
„Doamne, nu știu ce este închinarea. Te rog să-mi spui Tu.”
El mi-a spus cu fermitate: „Este o viață!”
Mi-a dat îndată și un exemplu. El mi-a zis: „Fiule, gândește-te la
următorul scenariu: te trezești dimineață și Lisa are nevoie de ajutor
să pregătească băieții pentru școală, dar tu îi spui că ești prea ocupat.
Puțin mai târziu, are iarăși nevoie de ajutor, dar răspunsul tău este
același. Apoi te întreabă dacă îi poți da o mână de ajutor să gătească
masa de prânz, dar tu îi spui iar că ești prea ocupat. După-masa, te
întreabă dacă poți lua tu copiii de la școală, însă îi dai din nou același
răspuns. Îți solicită ajutorul spre seară, cu pregătitul cinei și strânsul
mesei după aceea, dar aude iarăși aceleași cuvinte din partea ta.”
Domnul a continuat: „În seara aceea, după ce copiii au fost deja
puși la culcare, e rândul tău să vrei ceva de la ea, și anume relații
intime. Așa că te apropii de ea și îi spui cu tandrețe: «Scumpa mea,
te iubesc atât de mult.»”
Dumnezeu m-a întrebat apoi: „Care va fi răspunsul ei la cuvintele
tale pline de dragoste, care caută intimitatea?”
Am zis: „Probabil că m-ar trimite la plimbare.”
El a continuat: „Ai dreptate; și de ce ar reacționa așa?”
Am răspuns: „Fiindcă intimitatea începe de dimineață și ajunge
la punctul culminant seara.”
Gândindu-mă la ceea ce îmi spusese Domnul, mi-am dat seama
că, dacă m-aș fi purtat așa cu soția mea, mărturisirea iubirii mele
137
Apropierea
pentru ea ar fi fost doar vorbă goală, nu faptă și adevăr. Un soț care

se poartă mereu în felul acesta cu soția lui se amăgește singur.
Atunci Domnul mi-a zis: „Fiule, am mulți copii cărora încerc să
le atrag atenția în timpul săptămânii, dar care Mă ignoră. Caut să îi
îmboldesc să slujească vecinului de alături, dar nu Mă ascultă sau nu
iau în seamă călăuzirea Mea, fiindcă sunt prea ocupați ori vor să se
bucure de plăcerea pe care și-au planificat-o. Nu Mă ascultă când le
cer să dăruiască altora, să se implice în biserică ori în comunitate, să
slujească membrilor familiei lor și așa mai departe. Apoi, vin la slujba
bisericii și vor ceva de la Mine (binecuvântările Mele); atunci încep
să cânte cântece domoale, cu versuri care declară iubirea lor pentru
Mine și ei numesc asta închinare. În realitate, nu este închinare, ci
doar un cântec lent!”
Am rămas uluit. Mi-am dat seama că aveam un concept denaturat
despre închinare. Mai târziu, am descoperit ceva uimitor, ce nu mai
observasem până atunci. Dați-mi voie să vă pun o întrebare: unde
găsiți menționat prima dată în Biblie cuvântul închinare? Întrebarea
aceasta este plină de semnificație, fiindcă am învățat că, atunci când
scriu o carte, ori de câte ori introduc un termen nou, care nu este
familiar celor mai mulți cititori, trebuie să fac unul dintre următoarele
trei lucruri: să îl definesc, să dau un exemplu care ilustrează înțelesul
lui sau să îl folosesc într-un mod care arată ce înseamnă. În Geneza
22 este folosit prima oară în Scriptură cuvântul a se închina. Pasajul
acesta spune astfel:
Și Avraam a zis slugilor sale: „Rămâneți aici cu măgarul;

eu și băiatul ne vom duce până colo să ne închinăm.”
(Geneza 22:5)
Avraam nu se ducea mai departe ca să intoneze un cântec lent

împreună cu Isaac. El urca pe munte ca să dea morții ce avea mai
de preț, pentru simplul fapt că Dumnezeu îi ceruse lucrul acesta!
Vedem, așadar, că închinarea este o viață de ascultare. Aceasta explică
138
de ce Dumnezeu spune cu atâta înflăcărare poporului Său care venea

înaintea Lui cu cântece:
Depărtează de la Mine imnurile tale de laudă! Ele sunt doar

zgomot în auzul urechilor Mele. Nu voi asculta cântecele
tale, oricât de frumoase ar fi. Vreau în schimb să văd
dreptatea revărsându-se ca o apă curgătoare și neprihănirea
ca un râu care nu seacă niciodată. (Amos 5:23-24, NLT)
Am fost la atâtea servicii de închinare unde muzica a fost progresistă

și frumoasă, dar din care a lipsit orice manifestare a prezenței
Domnului. În asemenea situații, de obicei îmi cercetez mai întâi cu
atenție inima și Îl întreb pe Duhul Sfânt: „Te-am întristat cu ceva
sau am păcătuit în vreun fel?” De cele mai multe ori, simt în inima
mea confirmarea că nu este cazul și atunci știu că piedica este legată
de oamenii din jurul meu. Atunci predic cu încredere despre frica de
Domnul și despre ascultare. În această atmosferă, aproape de fiecare
dată, peste cincizeci la sută dintre cei prezenți răspund la chemarea
la pocăință cu care îmi închei mesajul. Apoi mă întorc la serviciul
următor, unde aceeași echipă de închinare cântă aceleași cântece
și aproape de fiecare dată prezența lui Dumnezeu se manifestă în
mod minunat. De ce oare? Adevărata închinare presupune o viață de
ascultare și din această viață vor curge cântece de închinare care vor
încânta inima lui Dumnezeu, nu care Îi vor stârni repulsia, cum am
citit în pasajul de mai sus. Se întâmplă ca atunci când mă apropii de
soția mea căutând intimitatea, la finalul unei zile în care i-am arătat
dragoste, nu în care am ignorat-o.
Isus ne spune că Tatăl caută oameni care I se vor închina în
duh și în adevăr. Vom vorbi pe larg în capitolele următoare despre
închinarea în duh. Să vedem acum ce înseamnă să ne închinăm Lui
în adevăr. Cuvântul grecesc pentru adevăr este aletheia. Dicționarul
Vine definește termenul acesta în felul următor: „Realitatea aflată
în spatele aparenței; esența manifestată, veritabilă a unei chestiuni.”
139
Apropierea
Îmi place această definiție, pentru că ea evidențiază atât de

frumos ceea ce transmitea Isus. El arăta că adevărata închinare se
găsește la nivelul de bază al unei ființe omenești, care este inima.
Pentru a explica mai bine, dați-mi voie să identific și să definesc cele
trei niveluri ale comunicării.
Primul este comunicarea verbală, care reprezintă nivelul cel mai
de jos. Isus Se referă la el în exemplul tatălui care a cerut celor doi
fii ai lui să lucreze în via sa (Matei 21:28-31). Unul dintre ei a zis:
„Sigur, tată”, dar nu s-a dus. Celălalt a răspuns: „Nici gând”, însă
apoi a mers. Isus a explicat apoi că fiul care a făcut voia tatălui său a
fost cel care l-a refuzat la început, nu cel care a răspuns afirmativ. El
a arătat astfel că faptele constituie o formă mai înaltă de comunicare
decât cuvintele.
Și Iacov arată că nivelul cel mai de jos al comunicării este cel
verbal, când spune: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de
hrana de toate zilele, și unul dintre voi le zice: «Duceți-vă în pace,
încălziți-vă și săturați-vă, fără să le dea cele trebuincioase trupului,
la ce i-ar folosi?»” (Iacov 2:15-16). La rândul lui, apostolul Ioan
confirmă acest adevăr în pasajul următor: „Dar cine are bogățiile
lumii acesteia și vede pe fratele său în nevoie, și își închide inima față
de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17).
Vedem imaginea aceasta repetându-se în nenumărate scenarii,
cum ar fi cel în care un bărbat îi spune soției lui că o iubește, dar nu
petrece niciodată timp cu ea, sau al unei soții care îi spune soțului
că îl respectă, dar care nu ia în seamă sfatul lui de a nu mai cheltui
sumele maxime permise de cardurile de credit. Știți și voi că lista
exemplelor de felul acesta poate continua la nesfârșit. Ioan spune
mai departe în epistola sa:
Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta

și cu adevărul. (1 Ioan 3:18)
Traducerea Amplified Bible redă astfel acest verset: „Copilașilor, să

nu iubim [doar] ...cu cuvintele noastre, ci în faptă și în adevăr.” Fără
140
îndoială, noi trebuie să iubim prin cuvintele noastre, însă ele sunt
doar o ipocrizie dacă lipsesc faptele și adevărul care să le confirme.
Observați că autorul spune „fapte și adevăr”. Acestea descriu cele
două niveluri mai înalte ale comunicării.
Următorul nivel este cel al faptei sau al acțiunii; el nu reprezintă
însă nivelul cel mai înalt și poate induce cu ușurință în eroare, fiindcă
acțiunile pot fi contrare adevărului. De exemplu, Pavel spune: „Chiar
dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă
mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la
nimic” (1 Corinteni 13:3). Acțiunile descrise de el în acest verset par
să arate cel mai înalt nivel de dragoste; cu toate acestea, apostolul
spune că noi putem face aceste fapte mărețe pentru a transmite un
mesaj în exterior, fără să avem în inimă iubirea lui Dumnezeu.
Ajungem acum la cel mai înalt nivel al comunicării, care este
inima. Acesta este nivelul de bază al omului, cel pe care atât Ioan,
cât și Isus l-au identificat cu adevărul. Gândurile și intențiile inimii
arată adevărul închinării noastre, însă ele nu pot fi discernute fără
Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura ne spune să ne păzim cu mare
băgare de seamă inima, căci din ea curg izvoarele vieții. Dacă neglijăm
să facem lucrul acesta, putem fi amăgiți cu ușurință. O inimă lăsată
în afara Cuvântului lui Dumnezeu și a Duhului Său este una care e
înșelătoare mai presus de orice altceva.
Dumnezeu spune poporului Său: „De veți voi și veți asculta,
veți mânca cele mai bune roade ale țării” (Isaia 1:19). Observați că
textul nu cere poporului doar să fie ascultător, ci și să vrea. Această
disponibilitate are de-a face cu atitudinea inimii. Eu îi pot cere fiului
meu să facă ceva, iar el să asculte îndată și să pară că este supus, dar să
cârtească în inima lui în tot acest răstimp. În cazul acesta, el nu ascultă
în adevăr, ci doar de formă. Ioan ne spune că noi suntem chemați să
îi iubim pe Dumnezeu și pe oameni atât cu fapta, cât și cu adevărul,
adică la nivelul inimii. „Prin aceasta vom cunoaște că suntem din
adevăr și ne vom liniști inimile înaintea Lui” (1 Ioan 3:19).
Nu voi uita niciodată momentul în care Dumnezeu m-a confruntat
în privința aceasta. Mă străduisem din greu să mă abțin de la orice fel
141
Apropierea
de cârtire. Înțelesesem că aceasta era un afront la adresa caracterului

lui Dumnezeu, fiindcă atunci când ne plângem, Îi spunem de fapt
Domnului: „Nu-mi place ce faci și, dacă aș fi în locul Tău, eu aș
proceda altfel.” Cârtirea dovedește o lipsă a temerii sfinte și Dumnezeu
o urăște; ea a fost cea care a ruinat oportunitatea poporului Israel de a
intra în Țara Promisă. Așadar, nu mă plânsesem cu glas tare de destul
de multă vreme și începeam să fiu destul de mândru de realizarea
mea. Însă, într-o dimineață, L-am auzit pe Duhul Sfânt spunându-mi
apăsat: „Eu aud cum te plângi în inima ta!” Cuvintele acestea mi-au
tras preșul de sub picioare; am rămas perplex, dându-mi seama cât
de amăgit fusesem de mândria mea. Închinarea pe care I-o aduceam
Domnului nu era în adevăr și a fost nevoie de lumina cuvintelor Lui
de mustrare pentru a da în vileag greșeala inimii mele. M-am pocăit
în grabă și sunt ușurat văzând că El nu m-a mai corectat de atunci în
felul acesta. Slavă Domnului pentru harul Lui!
Să privim în lumina aceasta definiția pe care o dă Dicționarul
Vine cuvântului adevăr. El ne spune că adevărul semnifică realitatea
care stă la baza unei aparențe, esența manifestată și veritabilă a unei
chestiuni. Noi ne putem îndepărta cu atâta ușurință de adevăr. Vă
voi da un exemplu. Ne putem ruga și Îi putem cânta Domnului
fără ca vreunul dintre cuvintele noastre să vină din inimă. În timp
ce cântăm, ne putem gândi cât de foame ne este, ce zi minunată am
planificat după serviciul bisericii, ne putem aminti cum s-au certat
copiii de dimineață și așa mai departe. Ne putem ruga rostind cuvinte
precum: „Doamne, Îți sunt atât de recunoscător”, deși ne-am plâns
de zile întregi cu privire la o situație dificilă în care ne aflăm. Chiar
suntem recunoscători sau în adâncul inimii noastre Îl învinovățim pe
Dumnezeu că nu a făcut lucrurile să meargă așa cum credeam noi că ar
fi trebuit? Lista exemplelor de felul acesta poate continua mult și bine!
A vă închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă nu doar a-L
asculta, ci și a vă găsi desfătarea în ceea ce El v-a cerut să faceți.
Înseamnă a-I spune ce aveți cu adevărat în inimă, nu ceea ce știți că
se cuvine să spuneți. Înseamnă a nu fi fățarnici în relația cu El. Îmi
plac mult următoarele cuvinte ale lui David:
142
Popoare, în orice vreme, încredeți-vă în El, vărsați-vă

inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru.
(Psalmul 62:8)
Am descoperit că, atunci când sunt pe deplin sincer cu Domnul,

El Se apropie de mine. Dacă încerc să acopăr ceva, lucrul acela
devine o piedică și nu ajung nicăieri când mă rog; rugăciunea mea
se transformă într-o sforțare zadarnică, fiindcă nu reușesc să mă
conectez cu El. Dumnezeu caută oameni care se apropie de El cu
inima sinceră, nu cu prefăcătorie. Uneori, când aud oameni care
spun în timpul serviciilor bisericii: „Îți mulțumesc, Isus... Aleluia!
Slavă Domnului...”, mă întreb dacă doar repetă argoul creștin sau
dacă vorbesc într-adevăr din inimă. Vedem situații similare în relația
dintre soț și soție, când bărbatul, ca să-și îmbuneze soția, îi spune cu
jumătate de gură: „Te iubesc, draga mea.” Abordarea aceasta diferă
mult de cea a unui soț care investește în relația cu soția lui și îi spune
acesteia cu pasiune fierbinte: „Te iubesc!”
Dintr-o viață de închinare adevărată (care înseamnă ascultare din
adâncul ființei) vor curge cântece de închinare. În Trupul lui Cristos
există bărbați și femei care au darul de a compune cântece de laudă și
de închinare. Ei sunt psalmiștii zilelor noastre. Unii trăiesc o viață de
închinare adevărată, pe când alții sunt lumești și senzuali. Cei care se
întinează pot continua să compună cântece nemaipomenite, fiindcă
acesta este darul lor, însă prezența sfântă a Domnului va lipsi atunci
când ei cântă, pe când cei curați vor fi însoțiți de prezența glorioasă a
lui Dumnezeu atunci când îi slujesc din inimă pe El și pe copiii Lui.
Promisiunea lui Isus de a se manifesta

A ne închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a ne închina Lui cu
toată inima noastră. Înseamnă a ne teme de El și a-I arăta reverență
în cel mai profund sens. Psalmistul spunea:
143
Apropierea
Fericiți sunt cei ce aud chemarea voioasă la închinare, căci

ei vor umbla în lumina prezenței Tale, Doamne. (Psalmul
89:15, NLT)
Dumnezeu îi caută pe cei ce aud chemarea Lui la o viață de închinare.

Oamenii care iau aminte la ea sunt cei ce vor umbla în prezența Lui.
Ei Îl vor cunoaște pe Dumnezeu îndeaproape, fiindcă El li Se va
arăta. Isus spunea astfel:
Peste puțină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă

veți vedea... Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă
iubește; și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl
voi iubi și Mă voi arăta lui [Mă voi manifesta înaintea lui].
(Ioan 14:19-21)
Cei ce au poruncile Domnului și le păzesc sunt aceia care I se

închină în adevăr, iar El a promis că oamenii aceștia Îl vor vedea.
Aduceți-vă aminte că a se manifesta înseamnă a aduce de pe tărâmul
nevăzut pe cel vizibil, din sfera necunoscutului în cea cunoscută.
În traducerea NASB, cuvintele acestea sună astfel: „Eu îl voi iubi și
Mă voi dezvălui lui.” Traducerea The Amplified Bible redă în felul
următor pasajul citat mai sus:
Mai este puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea, dar voi

Mă veți vedea... Cel care are poruncile Mele și le păzește
este cel care Mă iubește [cu adevărat]; și cine Mă iubește [cu
adevărat] va fi iubit de Tatăl Meu; Eu îl voi iubi și Mă voi
arăta (revela, manifesta) lui. [Mă voi lăsa să fiu văzut clar de
el și Mă voi face real pentru el.] (Ioan 14:19, 21, AMP)
Numai cei ce I se închină cu adevărat chiar Îl cunosc. Dumnezeu li

Se revelează, fiindcă sunt prietenii Lui dragi. Faptul acesta i-a uimit
pe apostoli, astfel că unul dintre ei a spus:
144
Iuda, nu iscarioteanul, L-a întrebat: „Doamne, cum se

face că Te vei revela (Te vei face real) nouă și nu lumii?”
Isus i-a răspuns: „Dacă un om Mă iubește [cu adevărat],
va păzi cuvântul Meu, va fi ascultător de învățătura Mea;
Tatăl Meu îl va iubi și noi vom veni la El și Ne vom face
casa (locuința, sălașul) cu el. Oricine nu Mă iubește [cu
adevărat] nu păzește învățătura mea și nu îi dă ascultare.
(Ioan 14:22-24, AMP)
Vedeți, deci, că totul se rezumă la ascultare. Amintiți-vă cuvintele

pe care le-a spus Domnul inimii mele: „Închinarea este o viață de
ascultare față de dorințele inimii Mele.” Când Îl iubim pe Dumnezeu
cu adevărat, atunci El vine la noi nu ca să ne viziteze, ci să locuiască
în noi, revelându-ni-Se astfel.
Sunt mulți oameni înzestrați cu daruri de Duhul lui Dumnezeu,
dar care nu păzesc cuvintele Stăpânului cu toată inima lor. Ei sunt
oamenii care pot fi amăgiți cel mai ușor, pentru că prezența Domnului
poate fi simțită într-o anumită măsură în înzestrarea lor, care îmbracă
forma predicării, cântării, rugăciunii sau a altei lucrări. La fel au stat
lucrurile și în cazul lui Balaam, care a fost foarte înzestrat în privința
profeției și care experimenta, ca urmare, un anumit gard al prezenței
Domnului ori de câte ori opera darul acesta; în ciuda acestui fapt,
profetul era departe de inima lui Dumnezeu.
Amăgirea stă în faptul că oamenii aceștia pot avea cu ușurință
impresia că prezența Domnului care este peste ei în lucrare arată că
El aprobă felul în care trăiesc; astfel, ei confundă această prezență
cu relația strânsă cu El. Situația seamănă cu cea a unui om care
angajează pe cineva să lucreze pentru el. Angajatul ar putea avea în
mod greșit impresia că, prin simplul fapt că se află zilnic în prezența
angajatorului, are o relație apropiată cu el. Supoziția aceasta ar fi una
greșită. Isus a spus că mulți dintre cei care declară că Îl cunosc vor
rămâne afară și vor bate la ușă, zicând:
145
Apropierea
„Doamne, Doamne, deschide-ne!” Drept răspuns, El va

zice: „Nu știu de unde sunteți.” Atunci veți începe să ziceți:
„Noi am mâncat și am băut în fața Ta [în prezența Ta] și în
ulițele noastre ai învățat pe norod.” Și El va răspunde: „Vă
spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi
toți lucrătorii fărădelegii.” (Luca 13:25-27)
Dacă citiți aceste cuvinte alături de relatarea din Matei (Matei 7:21-
23), veți descoperi că oamenii care le rostesc sunt cei ce au făcut
minuni în Numele lui Isus. Ei au fost înzestrați cu daruri, dar au
crezut că prezența Domnului care însoțea înzestrarea lor echivala cu
aprobarea Lui sau cu relația strânsă cu El. Vedem în textul de mai sus
șocul de care au avut parte acești oameni care declarau că Îl cunosc
pe Isus, dar care au fost respinși de El. Este atât de important să
înțelegem că există o diferență între a locui în prezența Domnului și
prezența divină care însoțește lucrarea noastră.
Vedem că răspunsul dat de Isus lui Iuda (nu iscarioteanul) în
textul de mai sus arăta că oamenii care I se închină în adevăr sunt
cei pe care El îi caută pentru a locui în viața lor. Faptul acesta este
remarcabil pentru că vorbește despre prezența divină care sălășluiește
în viața omului. Îmi plac mult cuvintele pe care le folosește Isus
în contextul acesta: casă, locuință, sălaș. De ele se leagă diferența
remarcabilă dintre sfinții Vechiului Testament și cei ai Noului
Testament. Sfinții Vechiului Testament nu au avut privilegiul de
a fi în locul unde sălășluia Domnul. Locuința lui Dumnezeu era
„Locul Preasfânt” din Cortul Întâlnirii sau din Templu. Însă vedem
o paralelă între cele două. Prezența lui Dumnezeu era rară, ba chiar
aproape inexistentă în zilele lui Eli, din pricina felului de viață
al marelui preot și al poporului. Însă prezența Domnului a fost
puternică atunci când poporul Lui Îl asculta cu sârguință.
La fel se întâmplă și astăzi. Credincioșii care I se închină
Domnului în duh și în adevăr (cei care Îl ascultă cu inima plină de
pasiune) sunt cei ce experimentează prezența Lui stăruitoare. Ei sunt
oamenii cărora El alege să li Se reveleze. O, ce părtășie glorioasă ne
146
așteaptă. Cum ar putea flirta vreun credincios cu neascultarea sau cu

spiritul lumesc, știind ce comoară ne așteaptă?
Dumnezeu a promis că Își va face casa, locuința, sălașul în noi,
ceea ce înseamnă că El ne va revela cine este cu adevărat. Cât de
glorioasă este făgăduința aceasta și ea nu este rezervată viitorului, ci
ne putem bucura de ea în prezent! Acestea sunt unele dintre cuvintele
mele preferate din Biblie, și anume dorința glorioasă a Împăratului
de „a Se manifesta pe Sine” sau de a Se face cunoscut personal vouă
și mie. În capitolele viitoare vom vedea cu încântare cum anume face
El lucrul acesta. Însă, în capitolul următor vom discuta mai întâi
despre altă virtute esențială și necesară pe care El o caută în cei pe
care-i locuiește.
1. În timp ce analizați viața unor personaje precum Enoh, Noe,
Avraam, Moise, David, Estera, Daniel și altele din Scriptură,
observați că numitorul comun al tuturor a fost ascultarea din
inimă de dorințele lui Dumnezeu, mai presus de cele proprii.
Ce s-ar întâmpla în viața voastră dacă ați aplica astăzi acest fel
de ascultare?
2. Meditând la afirmația amuzantă a autorului („Lauda sunt

cântecele vioaie, iar închinarea sunt cele lente”), v-ați identificat
cu ea? Mesajul primit de el din partea Domnului cu privire la
închinare a fost aceea că ea „Este o viață.” Cum influențează
afirmația aceasta nevoia de schimbare din viața voastră?
3. În timp ce vă gândiți la spusele lui Isus din Luca 13:25-27 și din

Matei 7:21-23, cum ați descrie diferența dintre prezența Lui
care locuiește într-un om și cea care însoțește lucrarea?
147
Capitolul 9
ÎN CINE LOCUIEȘTE
DUMNEZEU
Pilonii gemeni plini de putere ai Împărăției lui

Dumnezeu sunt Frica de Domnul și Smerenia.
Î n capitolul acesta vom explora alt element crucial pentru

apropierea de Cel care dorește cu atâta ardoare părtășia cu
noi. Versetul de căpătâi al acestei cărți ne spune: „Apropiați-vă de
Dumnezeu și El Se va apropia de voi.” Dar haideți să vedem ce citim
în Biblie înainte și după această invitație uimitoare:
De aceea zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor

mândri, dar dă har celor smeriți.” ...Apropiați-vă de
149
Apropierea
Dumnezeu și El Se va apropia de voi. ...Smeriți-vă înaintea

Domnului și El vă va înălța. (Iacov 4:6-10)
Strigătul inimii lui Dumnezeu este așezat pe bună dreptate între

două îndemnuri la smerenie, căci iată ce găsim scris în Biblie:
Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică

și al cărui Nume este sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte și în
sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez
duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite [smerite].”
(Isaia 57:15)
Iacov afirmă că, dacă ne smerim înaintea lui Dumnezeu, El ne va

ridica. Unde anume? Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia: în
locul înalt și sfânt”! El caută un popor în mijlocul căruia să locuiască,
nu pe care doar să îl viziteze. Iacov ne invită la mai mult decât o
vizită. Ne cheamă să locuim continuu în prezența Domnului; însă,
așa cum spune Isaia, invitația aceasta este doar pentru cei smeriți.
Ignorarea smereniei
Mulți oameni din trupul lui Cristos nu înțeleg smerenia sau puterea
ei; pentru ei, a fi smerit înseamnă a fi slab, nevolnic, fără coloană
vertebrală sau a fi religios. Cu toate acestea, adevărul este că oamenii
realmente smeriți sunt considerați deseori aroganți! Gândiți-vă la
David, care, la cererea tatălui său, s-a dus la frații lui mai mari, care
luptau împotriva filistenilor. Când a ajuns la locul cu pricina, a văzut
că toți soldații, inclusiv frații lui, adoptaseră o tactică nouă și ciudată
de luptă: se ascundeau în spatele stâncilor, de frica uriașului Goliat. A
aflat că așa se derulau lucrurile de patruzeci de zile. David i-a întrebat
atunci fără sfială: „Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca
să ocărască oștirea Dumnezeului celui viu?” (1 Samuel 17:26)
150
În cine locuiește dumnezeu
Cuvintele acestea l-au înfuriat pe Eliab, fratele cel mai mare al

lui David. Mai mult decât probabil, el și-a zis: „Pe lângă faptul că e
un răsfățat, fratele meu mai mic e și plin de sine.” Așa că Eliab l-a
atacat pe David zicând: „Îți cunosc eu mândria și obrăznicia inimii”
(1 Samuel 17:28, NKJV). Traducerea NIV redă astfel pasajul: „Știu
cât de îngâmfat ești.”
Stați puțin! Cine era mândru? Cu doar un capitol în urmă, vedem
că profetul Samuel a venit în casa lui Isai să îl ungă pe următorul
împărat și că acest întâi născut nu a trecut testul. Atât Isai, cât și
Samuel crezuseră că Eliab era alesul Domnului, probabil pentru
că era cel mai înalt, mai puternic și mai isteț dintre copiii lui Isai.
Însă Domnul spune apăsat: „L-am respins” (1 Samuel 16:7, NIV).
Există un singur motiv pentru care Dumnezeu respinge o persoană,
iar acesta este mândria. Defectul de care Eliab îl acuza pe David
sălășluia în însăși inima lui; în ce îl privea pe David, Dumnezeu a
lăudat smerenia lui, afirmând că era un om după inima Sa (Fapte
13:22), iar David nu a fost nici pe departe un om slab, nevolnic sau
fără coloană vertebrală.
David a dat la o parte cuvintele fratelui său și s-a dus în
întâmpinarea uriașului cu multă încredere, spunându-i că urma să-i
taie capul. Apoi David a alergat spre tabăra dușmanului, l-a ucis pe
Goliat și i-a retezat capul.
Dați-mi voie să vă arăt că noi deseori nu înțelegem smerenia.
Cartea Numeri, una dintre primele cinci ale Scripturii, face parte
din așa-numitul Pentateuh. Iată ce citim pe paginile ei:
Moise însă era un om foarte smerit, mai smerit decât toți

oamenii de pe fața pământului. (Numeri 12:3, NKJV)
Ce declarație! Dacă suntem sinceri, vom recunoaște că ne-ar plăcea

să se spună și despre noi asemenea cuvinte, însă noi nu am îndrăzni
să le rostim. De ce? Fiindcă doar un om arogant ar avea curajul să
spună așa ceva despre sine. Dar cine a scris cartea Numeri? Moise!
151
Apropierea
Noi nu am considera niciodată că un om care se declară pe sine

smerit chiar este așa și cu atât mai puțin că e cel mai smerit om de pe
fața pământului! Vă puteți închipui un slujitor al Domnului care s-ar
ridica în fața publicului la o conferință creștină și ar spune: „Dragii
mei, eu sunt un om smerit, așa că dați-mi voie să vă vorbesc despre
smerenie.” Oamenii l-ar lua în derâdere, ar face remarci batjocoritoare
la adresa lui și l-ar numi eretic, însă ascultați ce spune Isus:
Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi

da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de
la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi
odihnă pentru sufletele voastre. (Matei 11:28-29)
Vedem deci că, în esență, am ratat adevăratul sens al smereniei,

fiindcă am crezut că această calitate presupune să nu vorbim niciodată
despre noi înșine și să trăim ca niște viermi nevrednici, poziție care
este departe de ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi.
Definirea smereniei
Smerenia are trei aspecte. Primul este ascultarea noastră de
Dumnezeu; al doilea, dependența totală de El; al treilea, perspectiva
pe care o avem cu privire la noi înșine. Haideți să privim pe scurt la
fiecare dintre ele.
Să începem cu ascultarea. De îndată ce Iacov scrie despre
smerenie, el continuă cu următoarele cuvinte: „Supuneți-vă dar lui
Dumnezeu” (4:7). Aceasta leagă ascultarea de smerenie. Domnul dă
întotdeauna copiilor Lui promisiunile și planurile Sale. „Căci Eu știu
gândurile pe care le am cu privire la voi, zile Domnul, gânduri de
pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia
29:11). Aceste promisiuni reprezintă voia Lui și ele zugrăvesc în noi
o imagine profetică a locului unde trebuie să mergem. Ne dorim cu
sinceritate împlinirea lor, căci El este Cel care sădește aceste dorințe
152
în inima noastră (vezi Psalmul 37:4). Noi întrezărim crâmpeie ale

locului spre care ne duce El și înțelegerea noastră stabilește calea
logică de urmat. Însă Dumnezeu ne duce adesea în direcții care par
total opuse logicii. Adevărata smerenie recunoaște înțelepciunea lui
Dumnezeu și călăuzirea Lui ca fiind cu mult deasupra alor noastre și
alege să asculte chiar și atunci când nu înțelege. Pasajul din Proverbe
3:5 spune: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui
pe înțelepciunea [înțelegerea] ta.”
Avraam a așteptat ani întregi ca promisiunea despre Isaac
să se împlinească și, odată cu trecerea timpului, căsătoria lui și
copiii rezultați din ea să urmeze cursul logic. Avraam începea să
întrezărească un crâmpei al promisiunii că va deveni părintele unei
mari mulțimi. Dar Dumnezeu a schimbat totul într-o noapte, când
i-a spus să pornească într-o călătorie de trei zile și să îl aducă pe
fiul lui ca jertfă! Cerința aceasta nu avea sens! Vă puteți închipui
cât de greu i-a fost patriarhului să se supună? Porunca aceasta era
dureroasă și nu avea nicio logică în raport cu promisiunea divină!
Dar smerenia l-a făcut pe Avraam să aleagă ascultarea chiar și atunci
când nu a înțeles.
Biblia conține multe alte exemple de felul acesta, în care
cerințele lui Dumnezeu sau împrejurările îngăduite de El păreau
să contrazică făgăduințele Lui; cu toate acestea, în urma ascultării,
omul a văzut promisiunile Domnului împlinite în moduri care
depășesc înțelegerea noastră.
Dependența noastră totală de Dumnezeu

În al doilea rând, smerenia poate fi definită ca dependența noastră
totală de Dumnezeu. David a părut arogant, însă el știa că abilitatea
sa venea de la Dumnezeu. Cuvintele lui oglindesc faptul acesta:
„Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului și din laba ursului mă
va izbăvi și din mâna acestui filistean” (1 Samuel 17:37). Frații lui
David se încredeau în propriile abilități; de aceea, când se comparau
153
Apropierea
cu David, ei erau cei mai mari și mai puternici. Însă tăria mezinului
stătea în credința și în ascultarea lui.
Vedem adevărul acesta și în viața lui Caleb și a lui Iosua. Ei
au fost doi dintre liderii aleși să meargă să iscodească Țara Promisă.
După patruzeci de zile, s-au întors și au dat lui Moise și poporului
un raport despre teritoriul pe care-l străbătuseră. Cuvintele a zece
dintre iscoade au fost: „Ne-am dus în țara în care ne-ai trimis. Cu
adevărat, este o țară în care curge lapte și miere, și iată-i roadele.
Dar poporul care locuiește în țara aceasta este puternic, cetățile sunt
întărite și foarte mari.” (Numeri 13:27-28)
După ce au vorbit oamenii aceștia, zarva a cuprins toată
adunarea. Caleb i-a potolit pe oameni și i-a îndemnat plin de
încredere: „Haideți să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi
biruitori” (versetul 30).
Replica celorlalți lideri nu a întârziat să vină: „Nu putem să ne suim
împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi” (v. 31).
Apoi Scriptura ne spune următoarele: „Toată adunarea vorbea
să-i ucidă cu pietre [pe Caleb și pe Iosua]” (Numeri 14:10).
În ochii poporului și ai celorlalți lideri, Caleb și Iosua erau
niște infatuați și niște aroganți. Conducătorii care susțineau că nu
puteau cuceri țara erau realiști. Ei evaluaseră situația și știau că
era cu neputință ca ei, niște foști sclavi, să invadeze un popor atât
de puternic și cu cetăți întărite. La urma urmelor, ei doreau să-și
protejeze soțiile și copiii (vezi Numeri 14:3). Liderii aceștia păreau a
fi cei smeriți, cărora le păsa de popor, în rândul căruia se numărau și
cei vârstnici și slabi. Caleb și Iosua păreau atât de plini de sine încât
nici nu țineau seama de bunăstarea celor neajutorați.
Dar auziți de unde venea încrederea lor: „Nu vă răzvrătiți împotriva
Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea. Ei sunt doar o
pradă neajutorată pentru noi! Ei nu au nicio apărare, pe când cu noi
este Domnul! Nu vă temeți de ei” (Numeri 14:9, NLT). Iosua și Caleb
depindeau întru totul de abilitatea lui Dumnezeu, nu de a lor. Cei doi
știau că voia lui Dumnezeu pentru ei era să meargă în Țara Promisă
și să o cucerească. Poate că ei păreau a fi aroganți, în vreme ce restul
154
iscoadelor dădeau impresia că sunt oameni realiști. Însă Dumnezeu

era Cel care știa cine erau cei smeriți și cine erau mândri.
Smerenia sau dependența deplină de harul lui Dumnezeu este
exemplificată în viața lui Pavel. El spune despre sine:
În noi nu există nimic care să ne permită să pretindem că

suntem capabili să facem această lucrare. Abilitatea pe care
o avem vine de la Dumnezeu. (2 Corinteni 3:5, TEV)
În alt pasaj, apostolul declară următoarele:
Mă bucur să mă laud cu slăbiciunea mea; mă bucur să fiu o

demonstrație vie a puterii lui Cristos, în loc să mă laud cu
puterea și cu abilitățile mele. (2 Corinteni 12:9-10, TLB)
Și în viața lui Pavel a existat un progres: cu cât a trăit mai mult, cu atât
a devenit mai dependent de harul lui Dumnezeu și cu atât s-a bazat
mai puțin pe tăria, talentele sau abilitățile lui. Cu cât s-a golit mai
mult de sine, în supunerea lui față de Cristos, cu atât a devenit mai
îndrăzneț și mai puternic în hotărârea lui de a-L glorifica pe Cristos.
Cum ne privim pe noi înșine

Aceasta ne duce la cel de-al treilea aspect al smereniei: cum ne privim
pe noi înșine. Când a fost mântuit, Pavel s-a smerit, dând uitării
toate realizările lui și statutul la care ajunsese înainte să-L întâlnească
pe Isus; el a considerat toate acele lucruri un gunoi. Pentru cei mai
mulți dintre noi, nu e greu să socotim un gunoi viața trăită înainte
de a-L cunoaște pe Cristos.
Dar cum rămâne cu realizările noastre în Cristos, de după
momentul în care am fost mântuiți? Aceasta este adesea o poveste
cu totul diferită. Cu privire la faptele săvârșite de el după convertire,
Pavel spune următoarele: „Fraților, eu nu cred că l-am apucat
155
Apropierea
încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea [ce făcuse
Dumnezeu prin el de când fusese mântuit] și aruncându-mă spre ce
este înainte...” (Filipeni 3:13)
După mai mulți ani de la convertirea lui, Pavel a fost ordinat ca
apostol (vezi Fapte 13:1-4). A primit din belșug revelații spirituale și
înțelepciune, care îi permiteau să ajungă iarăși la o serie de realizări.
A înființa biserici pretutindeni în Asia și în estul Europei. Zărim un
crâmpei al smereniei lui când citim epistola pe care a adresat-o în anul
56 tinerei biserici deschise în Corint. Doar zece ani îl despărțeau de
moarte pe veteranul aflat în slujba lui Isus, dar ascultați cuvintele lui:
Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt

vrednic să port numele de apostol. (1 Corinteni 15:9)
Remarcați smerenia din cuvintele lui? Aș vrea să subliniez faptul că

aceasta nu este o falsă smerenie. Smerenia contrafăcută știe cum să
folosească vorbele potrivite pentru a da impresia că este umilă, deși
smerenia inimii nu este prezentă. Acest tip de smerenie este amăgitor
și fals. Dar, când cineva scria Scriptura sub inspirația Duhului Sfânt,
nu putea să mintă! Nu i s-ar fi îngăduit să scrie o asemenea afirmație
dacă omul respectiv nu s-ar fi văzut într-adevăr pe sine în felul acesta.
De aceea, când Pavel spune că era cel mai umil dintre apostoli, el nu
căuta să folosească limbajul corect din punct de vedere politic, ci
dovedea adevărata smerenie.
Priviți însă următoarea lui declarație: „Am lucrat mai mult decât
toți” (1 Corinteni 15:10). Cine sunt acești „toți”? Ceilalți apostoli!
Ia stați puțin. Nu cumva Pavel se laudă? Acum pare să spună cu
totul altceva decât în versetul anterior. Cum poate afirma că este cel
mai neînsemnat dintre apostoli, pentru a spune apoi că a făcut mai
mult decât ei toți? La prima vedere, cuvintele lui par a fi arogante și
le desființează pe cele rostite înainte, însă nu este așa. Ele preced altă
exprimare a dependenței apostolului:
156
Totuși, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine. (1

Corinteni 15:10)
După ce se prezintă pe sine ca pe cel mai neînsemnat dintre apostoli,

Pavel recunoaște că tot ce făcuse până atunci înfăptuise doar prin harul
lui Dumnezeu. El a reușit să facă distincția între persoana lui și toate
realizările sale, fiind pe deplin conștient de faptul că tot ce reușise să
facă fusese prin abilitatea lui Dumnezeu manifestată prin el.
Este greu de acceptat modul în care se descrie Pavel pe sine,
ca pe „cel mai neînsemnat dintre apostoli”. Atât în epoca aceea,
cât și de-a lungul istoriei Bisericii, el a fost considerat unul dintre
cei mai mari apostoli. Priviți acum ce le-a spus Pavel efesenilor
șapte ani mai târziu, în 63 d.Hr., când mai avea trei sau patru ani
până la plecarea de pe pământ. În cei șapte ani care se scurseseră
de la scrierea epistolei adresate corintenilor, apostolul realizase mai
multe decât în orice perioadă a vieții lui. Iată cum se descrie Pavel
pe sine:
Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții,
mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogățiile
nepătrunse ale lui Cristos. (Efeseni 3:8)
Cu șapte ani în urmă se numise pe sine „cel mai neînsemnat dintre

apostoli”, iar acum ca pe „cel mai neînsemnat dintre toți sfinții”!
Poftim? Dacă se putea lăuda cineva, cu siguranță acesta era Pavel
și nu uitați că, atunci când un om scria Scriptura, nu avea cum să
mintă sau să se ascundă după un limbaj religios. Pavel chiar se privea
pe sine în felul acesta!
Progresia aceasta a continuat, căci chiar înainte de moartea sa,
apostolul i-a scris o epistolă lui Timotei, în care declara:
Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși,

dintre care cel dintâi sunt eu. (1 Timotei 1:15)
157
Apropierea
Acum nu mai e cel mai neînsemnat dintre apostoli, nici dintre toți
sfinții, ci se vede ca pe cel mai mare dintre toți păcătoșii. Observați
că Pavel nu spune: „Am fost cel mai mare dintre păcătoși”, ci „sunt”,
deși el era cel care avusese revelația faptului că era o făptură nouă în
Cristos, că cele vechi trecuseră și toate lucrurile deveniseră noi (vezi
2 Corinteni 5:17). El nu a pierdut niciodată din vedere cât de multe
Îi datora Salvatorului său.
Cu cât Pavel slujea mai mult, cu atât se vedea pe sine ca fiind
mai mic, fiindcă smerenia lui creștea progresiv. Oare de aceea harul
lui Dumnezeu sporea proporțional, pe măsură ce apostolul înainta
în vârstă? Iacov ne spune că Dumnezeu „celor smeriți le dă har”
(Iacov 4:6). Oare de aceea Dumnezeu i-a revelat în așa măsură căile
Sale lui Pavel, încât l-a uimit pe apostolul Petru? Dumnezeu spune
prin Isaia că El locuiește cu cei smeriți, nu că îi vizitează. Când noi
locuim cu El, ajungem să avem o relație strânsă cu Domnul.
Pilonii gemeni ai Împărăției

Am sosit acum în punctul în care întâlnim pilonii gemeni plini de
putere ai Împărăției; ei sunt Frica de Domnul și Smerenia. În ultimele
capitole am arătat clar, dacă vă amintiți, că frica de Domnul este
începutul cunoașterii Lui profunde și acum vedem că la fel stau
lucrurile și în cazul smereniei. Psalmistul declară următoarele:
Pe cei smeriți El îi învață calea Sa. (Psalmul 25:9, NKJV)
Domnul revelează calea Sa celor smeriți, însă după doar câteva

versete citim următoarele:
Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi

arată calea pe care trebuie s-o aleagă. (Psalmul 25:12)
158
În esență, cei ce se tem de Domnul sunt cu adevărat smeriți și cei cu

adevărat smeriți se tem de Domnul. Amintiți-vă că Moise cunoștea
căile Domnului, pe când poporul Israel Îl cunoștea doar după
răspunsul pe care îl primea la rugăciuni, care reprezenta acțiunile
Sale. Moise se temea de Domnul și, în același timp, era foarte smerit.
Observați legătura? Poporului Israel îi lipseau și frica de Domnul
(Deuteronom 5:29), și smerenia (după cum am văzut în exemplul
cu Iosua și Caleb).
Psalmistul leagă frica de Domnul de smerenie, prezentându-le
ca pe două elemente aproape inseparabile.
Frica de Domnul este școala înțelepciunii și smerenia merge

înaintea slavei. (Proverbe 15:33).
Împărăția întunericului are și ea doi piloni gemeni, opușii Fricii

de Domnul și Smereniei; este vorba despre Răzvrătire și Mândrie. Îi
vedem prezentați în contrast cu primii doi, în cartea Proverbe:
Răsplata smereniei și a fricii de Domnul pline de reverență și

închinare sunt bogățiile, onoarea și viața. Spini și capcane
sunt pe calea celui încăpățânat și îndărătnic; cel ce se păzește
se îndepărtează de ele. (Proverbe 22:4-5, AMP)
Vedeți cum smerenia și frica de Domnul se leagă una de alta și sunt

prezentate în contrast cu mândria și cu răzvrătirea? Isus S-a smerit
pe Sine mai mult decât orice alt om sau ființă angelică. De aceea
a fost înălțat mai presus de toți (vezi Filipeni 2:8-9). El Și-a găsit
desfătarea în frica de Domnul mai mult decât în orice altă virtute;
în consecință, Duhul prezenței lui Dumnezeu a fost cu El și peste El
fără măsură (vezi Isaia 11:2-3, Ioan 3:34).
Spre deosebire de Isus, Lucifer, heruvimul care avusese ungerea
Domnului și care este cunoscut acum sub numele de Satana, s-a
înălțat pe sine, din pricina mândriei, și s-a răzvrătit mai mult decât
orice altă ființă dinainte sau de după el. De aceea a fost aruncat
159
Apropierea
în adâncimile cele mai de jos ale locuinței morților (vezi Ezechiel

28:14-17, Isaia 14:12-15).
Nu uitați că Scriptura ne arată în repetate rânduri că locuința
lui Dumnezeu se află în înălțimi, iar cea a forțelor demonice este în
locurile de jos. Veți vedea repetându-se iar și iar în Scriptură faptul
că mândria și răzvrătirea sunt asociate cu coborârea, iar smerenia
și frica de Domnul cu înălțarea. A fi înălțați înseamnă a locui cu
Dumnezeu, având o relație strânsă cu El.
Cei pe care îi caută Dumnezeu

Dumnezeu Se împotrivește celor mândri și răzvrătiți (Iacov 4:6), dar
este atras de cei ce se tem de El, de cei cu adevărat smeriți. În Vechiul
Testament, găsim un grup de oameni care Îl slujeau pe Dumnezeu
și I se închinau așa cum cerea Scriptura. Ei aduceau jertfe de miei și
tauri; cu toate acestea, Dumnezeu spunea că, în ochii Lui, aceste jertfe
semănau cu uciderea unui om; darurile lor erau totuna cu vărsarea
sângelui unui porc, iar tămâia lor, care reprezenta un tip de rugăciune
și laudă, era ca și binecuvântarea unui idol! Apoi le-a spus de ce:
Căci, când am chemat Eu, n-au răspuns și, când am vorbit

Eu, n-au ascultat: ci au făcut ce este rău înaintea Mea și au
ales ce nu-Mi place! (Isaia 66:4)
Ce nu Îi place Domnului? Jertfele care nu sunt însoțite de ascultare!

(Vezi 1 Samuel 15:22.) Cu alte cuvinte, orice formă de închinare
lipsită de frica de Domnul.
Dumnezeu îi lovește frontal pe acești „închinători” și le taie
creanga de sub picioare. Vă puteți imagina uluiala acestor oameni?
Ei credeau că Îl slujeau pe Dumnezeu și că Îi erau plăcuți, doar
pentru a afla că El era scârbit de închinarea lor. Cu toate acestea,
fiindcă Domnul nu smulge acolo unde nu are de gând să sădească și
nu dărâmă unde nu vrea să construiască, El îi încurajează pe acești
oameni spunându-le ce anume Îl atrage:
160
Iată pe cine prețuiesc Eu: pe cel smerit și cu duhul mâhnit,

pe cel ce tremură la cuvântul Meu. (Isaia 66:2, NIV).
Cuvântul evreiesc pentru a prețui este nabat. Concordanța Strong

îl definește astfel: „a se uita cu atenție; a privi cu plăcere, favoare
sau grijă”. Așadar, Dumnezeu spunea în esență: „Acesta este omul
spre care Eu privesc cu plăcere, cu favoare și căruia îi acord atenție.”
Altfel spus, El zicea: „Eu caut astfel de oameni; ei sunt cei după care
Mă uit”. Tommy Tenney, un autor și învățător contemporan, a scris
una dintre cărțile pe care eu le consider cele mai bune din generația
noastră, Alergarea după Dumnezeu. Ea descrie atât de bine inima
celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Este una să Îl căutăm pe Domnul,
dar e cu totul altceva ca El să ne caute pe noi! Însă la aceasta Se referă
El în textul citit.
Gândiți-vă la David. Dumnezeu l-a trimis pe cel mai mare profet
din Israel să meargă în casa lui Isai, în ciuda protestelor lui Samuel,
care se temea de mânia lui Saul. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a
poruncit să meargă, fiindcă El îl căuta pe unul dintre fiii lui Isai.
Profetul i-a văzut, unul după altul, pe toți cei șapte fii mai mari ai lui
Isai, iar Domnul i-a zis în final: „Nu, Samuel, alesul nu este niciunul
dintre ei, ci e copilul cu păr bălai care păzește oile pe câmp; pe el îl
caut” (parafrazarea autorului).
De ce Îl căuta Dumnezeu pe David și nu pe ceilalți frați ai lui
sau pe alți bărbați din Israel? Răspunsul se găsește în versetul de
mai sus. Dumnezeu arată favoare și îi caută pe cei smeriți, cu duhul
mâhnit, care tremură la auzul Cuvântului Său. Cei cu duhul mâhnit
se pocăiesc în grabă și se supun autorității divine. Altă traducere
spune: „Sunt mulțumit de cei ce se smeresc și se pocăiesc, de cei
ce se tem de Mine și care Mă ascultă” (TEV). Un duh mâhnit este
altă formă a adevăratei smerenii și temeri de Domnul. De aceea, în
esență, Dumnezeu spune că El îi caută pe cei smeriți, care se tem
de El, pe cei care umblă sprijinindu-se pe cei doi piloni gemeni ai
Împărăției. De aceea ni se spune în Scriptură:
161
Apropierea
Cei plini de sine nu Îi sunt de niciun folos, dar El arată

favoare celor smeriți. (Proverbe 3:34, TEV)
O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru

cei ce se tem de Tine... Tu îi ascunzi la adăpostul feței Tale
[în locul tainic al prezenței Tale]. (Psalmul 31:19-20)
De aceea ni se spune în Noul Testament să ne îmbrăcăm cu smerenie

(1 Petru 5:5) și să ne trăim viața aici ca niște străini, cu o teamă plină
de reverență (1 Petru 1:17). Dumnezeu Duhul Sfânt ne dă aceste
îndemnuri prin Petru, ca să intrăm într-o dulce comuniune cu El,
fiindcă aceasta este pasiunea inimii Lui pentru noi, copiii Săi iubiți.
Alegerea ne aparține. Dumnezeu a pregătit drumul ca noi să
umblăm cu El și ne-a dat harul să o facem. Ce Dumnezeu și ce
Tată minunat slujim! Acum depinde de noi să ascultăm și să urmăm
chemarea Lui de a pătrunde în locul tainic unde El Se manifestă.
În următoarele câteva capitole, vom vedea cum face El efectiv
lucrul acesta.
1. În capitolul acesta, este subliniat faptul că, deși smerenia este
înțeleasă în general în mod greșit, ca referindu-se la un om
slab, nevolnic și fără coloană vertebrală, adevărata smerenie este
confundată adesea cu aroganța. În timp ce vă gândiți la ideea
aceasta, vă vin în minte oameni pe care i-ați catalogat drept
aroganți, dar care erau de fapt smeriți? Dacă da, ce puteți învăța
în urma acestei evaluări greșite?
2. Meditați la cele trei aspecte ale smereniei (ascultarea de

Dumnezeu, dependența totală de El și perspectiva asupra
propriei persoane) și la exemplele din Scriptură pentru fiecare
162
dintre ele. Dacă ar fi să alegeți aspectul care constituie cea mai

mare provocare pentru voi, care ar fi acela?
3. În Isaia 66, găsim un grup de oameni care Îl slujeau pe

Dumnezeu și I se închinau respectând litera Legii: aduceau
jertfele prevăzute de ea, ardeau tămâie și aduceau darurile cerute
de Lege. Cu toate acestea, Domnul nu Se bucura de închinarea
lor, fiindcă ea nu era însoțită de ascultare. În ce moduri poate
fi închinarea noastră neplăcută Domnului, deși este condusă de
lideri înzestrați și talentați?
163
C a p i t o l u l 10
INTIMITATEA CU
DUHUL SFÂNT
Eu cred că Duhul Sfânt este una dintre

persoanele cele mai ignorate din biserică.
A m ajuns acum la secțiunea din carte pe care abia am așteptat

să o punem în discuție, cea despre modul în care Domnul
Se apropie efectiv de noi. Mai întâi de toate, dați-mi voie să repet: El
tânjește după voi cu o intensitate mai mare decât tânjiți voi după El.
Amintiți-vă cuvintele rostite de Moise: „Căci El este un Dumnezeu
plin de pasiune pentru relația cu voi.” (Exodul 34:14, NLT)
De curând, în timp ce eram adâncit în rugăciune, m-am trezit
strigând înainte să-mi dau bine seama ce spun: „Doamne, dacă nu
pot avea o părtășie strânsă cu Tine aici, pe pământ, atunci Te rog să
165
Apropierea
mă iei acasă, în cer, la Tine!” Genunchii au început să-mi tremure

puțin când mi-au ieșit cuvintele acestea de pe buze. Știam că le
spusesem din toată inima, dar mintea mea aproape că a strigat în
clipa următoare: „Ce ai cerut?” Rațiunea mea începea să se întrebe
dacă era bine să cer asemenea lucruri.
Câteva ore mai târziu, mă aflam într-un avion care zbura spre
orașul Phoenix, din Arizona. Am luat Biblia din geantă și am deschis-o.
Primul verset asupra căruia mi s-au oprit ochii a fost următorul:
Doamne, către Tine strig, Stânca mea! Nu rămâne surd la glasul

meu, ca nu cumva, dacă Te vei depărta fără să-mi răspunzi, să
ajung ca cei ce se coboară în groapă. (Psalmul 28:1)
Era cât pe ce să sar de pe scaun. Care erau șansele să mi se oprească

accidental privirea asupra acestui verset care vorbea exact despre ceea
ce spusesem eu cu câteva ore în urmă? Știam că acesta era un cuvânt
venit din partea Domnului și inima a început să-mi bată cu putere.
David spune că nu suntem cu nimic mai buni decât un
păcătos condamnat la iad, dacă Dumnezeu nu ne vorbește. Eu port
întotdeauna cu mine traducerea New Living, în care acest verset
oglindește rugăciunea pe care o făcusem în acea dimineață. Cuvintele
lui sună astfel: „Căci dacă nu-mi vorbești, mai bine mă dau bătut și
mor.” Acesta fusese și strigătul meu din dimineața aceea. Nu mai
văzusem niciodată textul cu pricina în lumina aceasta, deși îl citisem
de multe ori.
Am știut îndată că nu mă rugasem contrar voii lui Dumnezeu,
ci prin Duhul Sfânt. Aceasta a confirmat pentru mine faptul că
Dumnezeu nu vrea să păstreze tăcerea în relația cu noi, ci că dorește
cu ardoare să comunice. Unul dintre versetele mele preferate din
Scriptură conține următoarele cuvinte ale lui David:
Inima mea Te-a auzit spunând: „Vino și stai de vorbă cu

Mine.” Iar inima mea răspunde: „Vin, Doamne.” (Psalmul
27:8, NLT)
166
I n t i m i tat e a cu Duhul Sfânt
Auziți și voi această dorință a inimii lui Dumnezeu? El ne invită pe

fiecare dintre noi, zicând: „Apropie-te; vreau să comunic cu tine, să
îți împărtășesc ce am pe inimă și să-ți arăt lucruri mari și minunate,
pe care nu le cunoști!”
Viața fiecărui credincios ar trebui să fie caracterizată de apropierea
de Dumnezeu; dacă noi facem pasul acesta, El ne garantează că Se
va apropia la rândul Său de noi. Noi stabilim nivelul apropierii de
Dumnezeu, nu El. Domnul a deschis deja ușa care duce în odaia Lui;
El ne așteaptă și ne cheamă să venim. Depinde de noi să răspundem
și, cu cât ne apropiem mai mult, cu atât El ni Se revelează mai mult
pe Sine și ne descoperă dorințele Lui. Dar priviți încă o dată la
cuvintele scrise de Iacov înainte de această invitație măreață:
Credeți că degeaba vorbește Scriptura? Duhul pe care L-a

pus Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru
Sine. (Iacov 4:5)
El tânjește după noi, și încă cu gelozie. În ultimele câteva capitole

am văzut că El nu acceptă să fim acaparați de dorințele lacome ale
acestei lumi. De aceea spune Iacov: „Nu știți că prietenia lumii este
vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea
se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Este ca și cum o soție
i-ar spune soțului ei necredincios: „Nu mă poți avea și pe mine,
și pe amanta ta, așa că alege! Dacă o alegi pe ea, înseamnă că m-ai
respins pe mine, iar eu voi pleca.” La fel stau lucrurile și în relația
cu Dumnezeu; El nu vrea să ne împartă cu lumea. Domnul trebuie
să fie pasiunea inimii noastre; altminteri, El nu ni Se va descoperi.
Duhul care locuiește în noi tânjește

Am vorbit deja pe larg despre faptul că Duhul tânjește după noi;
însă acum trebuie să ne concentrăm asupra cuvântului Duh. Este
foarte important faptul că Scriptura spune: „Duhul pe care L-a pus
167
Apropierea
Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea [tânjește]...” Observați că

textul nu zice: „Isus, care locuiește în noi, tânjește...” Isus nu este
aici, pe pământ, ci șade la dreapta Tatălui, în locurile cerești, de
aproape două mii de ani. În ziua în care Isus a plecat, îngerii au spus
următoarele cuvinte ucenicilor Lui: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă
uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru,
va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Fapte 1:11).
Isus S-a înălțat fizic într-un nor, care L-a ascuns vederii ucenicilor,
iar noi avem promisiunea că Se va întoarce în același fel.
Nu mă înțelegeți greșit: Isus, minunatul nostru Mântuitor,
tânjește după noi, însă Cel care a fost în mijlocul nostru de îndată
după plecarea Lui este Duhul Sfânt, iar El este persoana Dumnezeirii
care a fost identificată în mod specific în acest verset. Cu toate acestea,
El este trecut de multe ori cu vederea de cei ce cheamă Numele
lui Isus. De fapt, cred că Duhul Sfânt este adesea persoana cea mai
ignorată în biserică. Întrebați-vă cât de des vi se întâmplă să mergeți
cu încă o persoană în mașină și să nu îi spuneți o vorbă în tot acel
răstimp? Dar cât de des procedăm așa în raport cu El? Ne gândim la
ziua care ne stă în față sau ascultăm cântece creștine ori un post de
radio în timp ce conducem și atât de des nu suntem conștienți de
prezența Lui. Nu reușim să recunoaștem tovărășia Lui când suntem
acasă, la birou sau în nenumărate alte locuri care ne ocupă timpul;
însă, dacă ne-ar întreba cineva, am recunoaște îndată existența Lui și
faptul că Duhul Sfânt locuiește în inima noastră.
Imaginea noastră despre Duhul Sfânt

Unul dintre motivele pentru care nu recunoaștem prezența și
tovărășia Duhului Sfânt este imaginea pe care o avem noi despre
Duhul Domnului; ea este una mistică, din pricina modului în care
am scris și am predicat despre El. De fapt, dacă aș avea un dolar
pentru fiecare dată în care am auzit referiri la El ca la un substantiv
neutru, aș fi bogat. Din păcate, El este privit de mulți credincioși
168
mai degrabă ca o „entitate sfântă” decât ca Cel care este preasfânt și

care dorește să fie prietenul nostru cel mai apropiat. Dacă am medita
asupra Scripturii, am ajunge să înțelegem că El are gândire (Romani
8:27), voință (1 Corinteni 12:11) și emoții care sunt descrise de
dragostea Lui pentru noi (Romani 15:30). El vorbește (Evrei 3:7) și o
face foarte clar (1 Timotei 4:1). El dă învățătură (1 Corinteni 2:13),
poate fi întristat (Efeseni 4:30), insultat (Evrei 10:29) și mințit, ca
orice ființă omenească.
Prima noastră impresie despre Duhul lui Dumnezeu se leagă de
obicei de imaginea unui porumbel. Dar de ce este El zugrăvit în felul
acesta? Duhul Sfânt nu S-a manifestat niciodată ca un porumbel! În
toate cele patru Evanghelii este consemnat faptul că Ioan Botezătorul
L-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând peste Isus „ca un
porumbel” (Matei 3:16, Marcu 1:10, Luca 3:22, Ioan 1:32). Aceasta
nu face din El un porumbel. Am auzit exprimări de felul: „Ea aleargă
ca vântul” sau „El e puternic ca un bivol.” Aceasta nu înseamnă că
femeia cu pricina este totuna cu vântul, nici că bărbatul descris astfel
este un patruped. Ei sunt ființe omenești.
S-ar putea ca unii să spună: „Da, dar apostolul Ioan a văzut
Duhul Sfânt ca pe niște lămpi de foc atunci când a privit tronul
lui Dumnezeu.” Într-adevăr, așa este. Ioan a scris astfel: „Înaintea
scaunului de domnie ardeau șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte
Duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 4:5). Dar același Ioan a scris:
„Și la mijloc... între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea
junghiat... Cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni
s-au aruncat la pământ înaintea Mielului... și cântau o cântare nouă
și ziceau: «Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai
fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău,
oameni de orice seminție, de orice limbă, din orice norod și din
orice neam»” (vezi Apocalipsa 5:6-9). Este limpede că Ioan vorbește
despre Isus, însă noi nu Îl percepem ca pe un animal! Știm că El este
o persoană după chipul căreia am fost creați, iar noi nu am fost creați
după chipul unui animal!
169
Apropierea
Duhul Sfânt este o persoană și noi am fost plămădiți după

chipul Lui. O, da. După chipul Lui, căci în cartea Geneza citim:
„Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră»” (Geneza 1:26). Textul nu spune: „Voi face om
după chipul Meu.” Nu, ci Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt creau omul
la unison. Suntem foarte conștienți de rolul pe care Tatăl și Fiul
l-au jucat la creație, dar Scriptura declară, de asemenea: „Duhul lui
Dumnezeu m-a făcut” (Iov 33:4) și „Îți trimiți Duhul, iar ele sunt
create” (Psalmul 104:30, NIV). De aceea, când Dumnezeu a spus:
„Să facem om după chipul Nostru”, Duhul Sfânt a fost și El inclus
în acțiunea aceasta, cu siguranță. Noi am fost creați după chipul
Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. El este o persoană, cea de-a treia
persoană a Dumnezeirii, nu un vânt mistic sau o pasăre sperioasă.
Cum ar fi putut Maria să rămână însărcinată de la Duhul Sfânt
dacă noi nu am fi fost creați după chipul Lui? Scriptura spune
următoarele: „Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca
să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”
(Matei 1:18). Mai apoi, îngerul Domnului i-a spus lui Iosif: „Ce
s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Matei 1:20). Dacă Duhul
Domnului nu ar fi fost o persoană, cum s-ar fi putut zămisli o
ființă în pântecul Mariei? Ea a rămas însărcinată de la Duhul Sfânt.
Este nevoie de două ființe de același fel pentru a da naștere unei
progenituri normale.
Ați înțeles, sper, că Duhul Sfânt este o persoană și încă una
minunată. De aceea spune Pavel credincioșilor:
Harul Domnului Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu și

împărtășirea [comuniunea] Sfântului Duh să fie cu voi toți!
Amin. (2 Corinteni 13:14)
Observați că apostolul spune: „Comuniunea Duhului Sfânt să fie cu

voi.” Timp de ani de zile am studiat termenul de comuniune, fiindcă
pasiunea mea este să-L cunosc pe Dumnezeu îndeaproape. L-am
170
căutat în toate dicționarele grecești care mi-au ajuns în mână. Iată

câteva dintre definițiile lui principale:
• Părtășie
• Împărtășire sau interacțiune socială
• Parteneriat sau participare comună
• Asociere strânsă
• Intimitate
Sunt și alte cuvinte folosite pentru a defini comuniunea, însă ele au un

sens foarte asemănător cu cel puțin una dintre definițiile de mai sus, așa că
le-am ales pe acestea. Haideți să le luăm acum pe rând și să medităm la ele.
Părtășia
Primul cuvânt, cel de părtășie, este definit în Dicționarul Webster ca
însemnând tovărășie sau companie. El mai este definit astfel: calitatea
sau starea camaraderiei. Când vorbiți despre camarazi, nu v-ați aștepta
ca ei să ocolească interacțiunea, ci normalitatea este ca amândoi să se
țină la curent unul pe celălalt cu ceea ce fac sau plănuiesc să facă. Ei
sunt tovarăși și între ei există o comunicare continuă.
Relația dintre Duhul Sfânt și slujitorii Lui este exemplificată din
nou și din nou în cartea Fapte. Pasajul următor este doar o mostră a
afirmațiilor făcute de Pavel pe tema aceasta:
Și acum merg la Ierusalim, atras în mod irezistibil de Duhul

Sfânt, neștiind ce mă așteaptă; doar Duhul Sfânt mi-a spus,
în oraș după oraș, că îmi stau înainte închisoarea și suferința.
(Fapte 20:22-23, NLT)
Observăm din cuvintele apostolului comunicarea continuă existentă

între el și Duhul Sfânt. Cei doi erau camarazi în viață, în călătorie
și lucrare.
171
Apropierea
La fel stau lucrurile în cazul fiecărui slujitor al Domnului din

Noul Testament. Oriunde au mers oamenii aceștia, Duhul lui
Dumnezeu a fost alături de ei și a comunicat cu ei în timp ce își
îndreptau privirea spre El. Duhul Sfânt a fost tovarășul lor. Filip, alt
ucenic, a plecat din oraș și a călătorit spre pustie, însă nu era singur,
nici lipsit de țintă, căci „Duhul a zis lui Filip: «Du-te și ajunge carul
acesta»” (Fapte 8:29).
În timp ce încerca să înțeleagă o vedenie complicată, Petru nu a
fost nevoit să se bizuie pe cunoștințele lui din Scriptură, căci a auzit
glasul Duhului spunându-i: „Ce a curățit Dumnezeu să nu numești
spurcat.” Apoi, pentru a-l îndruma în continuare, Duhul Domnului
i-a zis: „Iată că te caută trei oameni; scoală-te, coboară-te și du-te cu
ei fără șovăire, căci Eu i-am trimis” (Fapte 10:19-20).
Observăm tovărășia Duhului Sfânt în întreaga echipă a lui Pavel,
căci Luca scrie următoarele: „Fiindcă au fost opriți de Duhul Sfânt să
vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ținutul Frigiei și Galatiei.
Ajunși în Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu
le-a dat voie” (Fapte 16:6-7).
Aș putea cita și alte exemple. Însă ideea pe care vreau să o
subliniez este aceea că slujitorii Domnului din Noul Testament erau
foarte conștienți de tovărășia constantă a Duhului lui Dumnezeu;
pentru ei, interacțiunea cu Duhul Sfânt nu era ceva neobișnuit sau
înspăimântător. Credincioșii se așteptau ca Duhul Domnului să Se
implice în viața lor, așa cum ne-am aștepta noi de la o persoană
alături de care suntem douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru.
Oamenii mă întreabă dacă nu mă satur să stau în camere de
hotel în timp ce călătoresc dintr-un loc în altul. Răspunsul meu este:
„Sincer să fiu, nu mă satur deloc de ele.” De fapt, am fost în unele
dintre cele mai frumoase orașe din lume și nu am avut nici cea mai
mică dorință de a vizita atracțiile lor turistice, fiindcă mă bucuram
atât de mult de tovărășia Lui încât nu doream să pierd timpul făcând
altceva. În trecut, înainte să înțeleg și să experimentez cu adevărat
tovărășia Duhului Sfânt, eram foarte nefericit când eram singur.
172
Simțeam nevoia de a fi mereu înconjurat de oameni. Acum tânjesc

după solitudine, ca să Îl pot asculta cu ușurință și să Îi vorbesc.
Aceasta este pasiunea Duhului lui Dumnezeu: de a comunica cu
voi! Opriți-vă câteva momente, închideți ochii și gândiți-vă la faptul
că Duhul Sfânt este tovarășul sau camaradul vostru, căci Cuvântul
lui Dumnezeu spune: „Părtășia Duhului Sfânt să fie cu voi”. Sau
meditați la cuvintele: „Tovărășia Duhului Sfânt să fie cu voi” ori:
„Însoțirea Duhului Sfânt să fie cu voi.” Lăsați aceste cuvinte să își
facă loc în inima voastră și să deschidă ușa apropierii dintre voi și
Creatorul vostru.
Împărtășirea
A doua definiție, împărtășirea sau interacțiunea socială, descrie
schimbul de idei sau sentimente. Momentele petrecute cu cercul
meu intim de prieteni care mă îmbogățesc cel mai mult sunt
acelea în care purtăm discuții și ne împărtășim unul altuia cele
mai profunde sau mai intime lucruri din inima noastră. În acele
momente devenim vulnerabili și împărtășim aspecte care ar putea
fi înțelese greșit de alți oameni, care nu ne cunosc cu adevărat, sau
care i-ar putea face să ne ia în derâdere. Însă noi știm că nu se va
întâmpla așa când suntem cu prietenii noștri cei mai dragi; ei nu ne
vor înțelege greșit și nici nu vor râde de noi, fiindcă ne cunosc inima
și nu vor răstălmăci ceea ce le împărtășim. Pavel exemplifică această
relație asemănătoare cu Duhul Sfânt când spune: „În prezența lui
Cristos, spun doar adevărul, nu mint, iar conștiința mea și Duhul
Sfânt confirmă adevărul spuselor mele” (Romani 9:1, NLT). Duhul
Sfânt cunoștea inima lui Pavel, după cum și apostolul o cunoștea
pe a Lui. Între cei doi exista o apropiere care se dezvoltase în urma
împărtășirii gândurilor și sentimentelor din inima lor.
Iată de ce frica de Domnul este atât de importantă. Dumnezeu
nu va împărtăși gândurile Lui cele mai adânci cu cei care nu le
consideră prețioase, așa cum noi nu am arunca perlele noastre
173
Apropierea
înaintea celor care le-ar strivi. Mai simplu spus, nu am împărtăși

niciodată profunzimile vieții noastre cu cei ce nu ne cunosc inima;
la fel stau lucrurile și în cazul lui Dumnezeu.
Un sfânt al Vechiului Testament întreba: „Poți spune tu că
ai cum să pătrunzi adâncimile lui Dumnezeu?” (Iov 11:7). Însă,
datorită ușii deschide a intimității cu Duhul Sfânt pe care o aduce
Noul Legământ, Pavel declară plin de entuziasm: „Nouă însă
Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează
totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10).
Observați că aceasta are loc prin Duhul Domnului. El este persoana
dumnezeirii care împărtășește cu noi lucrurile intime sau adânci ale
lui Dumnezeu! Nu vă umple de încântare lucrul acesta?
Opriți-vă din nou, închideți ochii și meditați la însuși faptul
că Duhul Sfânt dorește acest fel de intimitate cu voi. El tânjește să
vă arate gândurile și sentimentele Lui cele mai adânci și să le audă
pe ale voastre, căci Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Împărtășirea
gândurilor și sentimentelor Duhului Sfânt să fie cu voi.”
Parteneriatul
A treia definiție, parteneriatul sau participarea comună, este
exemplificată într-un mod minunat de mărturia liderilor Bisericii
Primare. Ei au scris astfel în mesajul adresat credincioșilor:
Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt și nouă... (Fapte 15:28)
Formularea aceasta se referea la perspectiva Duhului Sfânt și la a lor;

contextul avea în vedere participarea comună la luarea unei decizii;
credincioșii și Duhul Sfânt erau parteneri în lucrarea Împărăției.
Regăsim faptul acesta și în Vechiul Testament, unde Dumnezeu a venit
la Avraam pentru a discuta cu el planurile privitoare la cetatea Sodoma.
Lui Avraam i s-a permis să își prezinte perspectiva, iar Dumnezeu a
luat decizia finală după ce a ascultat părerea prietenului Său.
174
Regăsim tiparul acesta de câteva ori și în viața lui Moise. În

mânia Lui, Domnul era gata să îi nimicească pe copiii lui Israel și
ar fi trecut la fapte dacă n-ar fi fost intervenția lui Moise. El I-a
amintit lui Dumnezeu de promisiunile și de reputația Lui; în urma
aportului lui Moise, citim următoarele: „Domnul S-a lăsat de răul pe
care spusese că vrea să-l facă poporului Său” (Exodul 32:14). Moise
și Avraam au fost amândoi parteneri ai lui Dumnezeu, deși nu au
avut parte de comuniunea continuă care ne-a fost oferită nouă în
urma Noului Legământ; lucrul acesta are implicații uimitoare în ce
ne privește.
Vedem dovada clară a rolului pe care îl are Duhul Sfânt ca
partener senior al nostru, când citim cuvintele adresate de Pavel
liderilor bisericii din Efes:
Luați seama dar la voi înșivă și la turma peste care v-a pus
Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe
care a câștigat-o cu însuși sângele Său. (Fapte 20:28)
În versetul acesta, putem observa diferitele persoane ale Trinității

care lucrează la unison. Duhul Sfânt este prima persoană amintită
și El este Cel care i-a făcut episcopi pe mai marii Bisericii. Apoi
este menționat Tatăl, în sintagma Biserica Domnului (Biserica lui
Dumnezeu), iar în final vedem rolul pe care îl are Fiul, care ne-a
răscumpărat cu însuși sângele Său. Avem de-a face cu trei persoane
distincte care formează una singură. Este greu de înțeles conceptul
acesta, însă avem un exemplu din lumea noastră care îl ilustrează.
Noi cunoaștem apa în cele trei stări diferite de agregare, lichidă,
solidă și gazoasă, dar care are aceeași structură moleculară în fiecare
dintre ele. La fel este și Dumnezeirea: trei persoane diferite care sunt
în mod desăvârșit una.
Este interesant de remarcat faptul că Duhul Sfânt a fost persoana
Trinității care i-a așezat pe liderii aceștia pe pozițiile lor. Ideea aceasta
reiese lămurit și atunci când conducătorii bisericii din Antiohia L-au
căutat pe Domnul. Atunci, „Duhul Sfânt a zis: «Puneți-Mi deoparte
175
Apropierea
pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.»” Apoi

s-au rugat, și-au pus mâinile peste cei doi și Scriptura ne spune că ei
au plecat la drum „trimiși de Duhul Sfânt” (Fapte 13:2-4). El a fost
persoana Trinității care lucra împreună cu cei doi apostoli pentru
a-L glorifica pe Isus.
Din aceste exemple reiese parteneriatul clar în care Duhul Sfânt
are rolul liderului sau al partenerului senior. Trebuie să subliniez încă
o dată următorul fapt: este dorința Lui ca voi și eu să fim colegi de
muncă, adică parteneri cu El! Citim foarte clar lucrul acesta în epistola
adresată de Pavel corintenilor, când scrie: „Noi suntem colegii de
muncă ai lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9, ESV). Sintagma aceasta
transmite ideea că suntem camarazi sau asociați. Versiunea King
James evidențiază și mai limpede aspectul acesta, spunând: „Căci
noi suntem lucrători împreună cu Dumnezeu.” Repet întrebarea pe
care am mai pus-o: ce parteneri cunoașteți care nu interacționează,
dar lucrează împreună?
Stați câteva clipe și gândiți-vă la dorința Duhului Sfânt de
a fi partenerul nostru senior. Cuvântul lui Dumnezeu spune:
„Parteneriatul Duhului Sfânt să fie cu voi” și „Fie ca Duhul Sfânt să
ia parte împreună cu voi la toate lucrurile.”
Asocierea strânsă
Următoarea definiție este cea a asocierii strânse. Ea poate fi descrisă
cel mai bine de exemplele experiențelor pe care le-am avut de-a
lungul anilor cu oameni deosebiți ai lui Dumnezeu. Îmi amintesc
prima oară când l-am întâlnit pe Dr. David Cho, care păstorea
biserica din Seul, una dintre cele mai mari din lume. La prima lui
vizită în biserica mea, eu eram unul dintre păstorii asistenți și era
responsabilitatea mea să îl duc cu mașina în răstimpul cât a fost la
noi. Aveam de câțiva ani atribuția aceasta, așa că mai luasem de la
aeroport în jur de o sută de slujitori ai Domnului, fiindcă aveam
mulți musafiri invitați la noi la biserică. Însă experiența pe care v-o
176
relatez a fost diferită, căci în momentul în care omul acesta a urcat

în mașina mea, prezența Domnului a umplut-o îndată. Am început
aproape imediat să plâng, iar lacrimile îmi brăzdau obrajii. Am
păstrat tăcerea, fiindcă nu voiam să îl deranjez înainte de slujirea
care îi stătea în față, însă în cele din urmă am simțit imboldul de
a-i vorbi. Am spus cu glas scăzut: „Dr. Cho, Dumnezeu este aici, în
mașină.” A zâmbit și a încuviințat.
M-am gândit mai târziu cât de mult a scris și a predicat omul
acesta despre comuniunea de care se bucură cu Duhul Sfânt. Apoi
mi-am amintit de alți slujitori pe care îi dusesem cu mașina de-a
lungul anilor, care puneau la rândul lor accentul pe relația cu Duhul
Sfânt și care trăiau în părtășie strânsă cu El. Deși dusesem cu mașina
în jur de o sută de lucrători, doar în cazul câtorva am intrat în contact
cu Duhul Sfânt de îndată ce i-am întâlnit. Printre ei se număra o
doamnă pe nume Jeanne Wilkerson, care petrecuse ani întregi
în rugăciunea de mijlocire și care între timp a trecut la Domnul.
Când a urcat prima oară în mașina bisericii, cred că am rămas cu
gura căscată și n-am mai închis-o pe tot parcursul drumului. Mi-a
fost greu să mă concentrez la condus. Mi-am dat seama că eram în
prezența unei femei care nu doar avea cunoștințe despre Dumnezeu,
ci care Îl cunoștea îndeaproape. Vorbea mult despre Duhul Sfânt, iar
prezența Lui era evidentă și puternică de fiecare dată când mă aflam
în preajma acestei femei.
Am vorbit de curând la o biserică de patru mii de membri din
Vestul mijlociu al Statelor Unite. Am predicat despre Duhul Sfânt
la serviciul de duminică dimineața, iar seara, când ne-am întors, ar
fi trebuit să încep să vorbesc după vreo patruzeci și cinci de minute
de la începerea serviciului. Ei bine, nu am pus mâna pe microfon
decât după două ore de la încheierea slujbei, fiindcă Duhul Sfânt
avusese alte planuri. El a slujit în mod uimitor atâtor oameni! În cele
din urmă, înainte să urc pe scenă, păstorul, care nu e în niciun caz
un om moale sau slab (poate ridica haltere care cântăresc peste două
sute douăzeci de kilograme), a venit la mine cu ochii în lacrimi și
177
Apropierea
mi-a zis: „John, în cei opt ani de când păstoresc această biserică, nu
am simțit niciodată prezența lui Dumnezeu cu atâta putere!”
I-am răspuns îndată: „Există un motiv pentru ceea ce s-a
întâmplat: am vorbit despre Duhul Sfânt de dimineață și, ori de câte
ori vorbim despre persoana Lui, El Se manifestă.”
Această asociere strânsă se poate vedea în căsnicii. Unii lucrători
creștini vorbesc adesea despre soțiile lor, le includ în mesajele lor sau le
pomenesc în discuțiile pe care le poartă, dacă ele nu sunt de față. Cei doi
sunt împreună mereu, nu doar în privat, ci și în public. Astfel, când vă
gândiți la un asemenea slujitor, vă gândiți automat și la soția lui. Sunt
întrebat adesea despre Lisa când ea nu este cu mine, fiindcă vorbesc și scriu
deseori despre ea. Sunt însă și lucrători care, deși sunt căsătoriți, rareori
vorbesc despre soțiile lor și la fel de rar sunt văzuți împreună. Când cineva
spune numele lucrătorului, oamenii nu se gândesc imediat și la soția lui.
La fel este și în cazul Duhului Sfânt. Sunt unii copii ai Domnului
care trăiesc într-o asociere strânsă cu Duhul lui Dumnezeu. Când
vorbiți despre ei, vă gândiți automat la Duhul Sfânt, fiindcă acești
oameni slujesc în mod conștient ca parteneri juniori ai Lui și
Îl recunosc pe El, iar Duhul Sfânt Se manifestă în consecință în
lucrarea lor. Rezultatul este acela că Isus primește mai multă onoare,
fiindcă Duhul lui Dumnezeu Îl glorifică pe Isus.
Duhul Sfânt vrea să fie în strânsă asociere cu voi. Dacă Îl
onorați, atunci El Se manifestă; dar, dacă nu o faceți, veți fi în situația
lucrătorului care nu este apropiat de soția cu care e căsătorit de ani
întregi. Pe lângă faptul că sunt distanți unul față de altul, la fel vor fi
și în ochii publicului. Gândiți-vă, deci, la versetul acesta: „Asocierea
strânsă a Duhului Sfânt să fie cu voi.”
Intimitatea
Ultima definiție din lista de mai sus este reprezentată de cuvântul
intimitate. El definește cel mai bine comuniunea, fiindcă însumează
toate cele patru categorii discutate deja. De fapt, una dintre definițiile
Dicționarului Webster pentru comuniune este cea de părtășie sau
178
raport strâns; comunicare. Intimitatea se poate dezvolta doar prin

comunicare, fiindcă acesta este drumul spre o prietenie puternică. O
altă traducere spune: „Prietenia intimă a Duhului Sfânt să fie cu voi
toți” (The Message).
După cum spuneam, totul se rezumă la prietenie; acesta este
obiectivul final al comuniunii. Duhul lui Dumnezeu dorește să
fie prietenul vostru. El tânjește după părtășia cu voi. El dorește
să vă învețe ceea ce știe, iar cunoașterea Lui este infinită! El este
Dumnezeu; nimic nu este ascuns sau tainic pentru El. Nu există
cunoștință pe care El să nu o aibă. După cum spunea profetul Isaia,
„Cine a cercetat Duhul Domnului și cine L-a luminat cu

sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învățătură? Cine
L-a învățat cărarea dreptății? Cine L-a învățat înțelepciunea
și I-a făcut cunoscut calea priceperii?” (Isaia 40:13-14)
Repet ce am mai spus: El este Dumnezeu! Înțelepciunea, cunoștința

și priceperea Lui sunt nelimitate, iar El tânjește să vă învețe ceea
ce știe. Gândiți-vă numai: când cunoașteți ceva de mare valoare,
doriți cu pasiune să împărtășiți acele cunoștințe celor de care sunteți
apropiați și pe care îi iubiți. La fel este și El. Duhul Sfânt dorește
să împărtășească cu voi ceea ce știe! Înțelegeți ce comori vă stau la
dispoziție? Poate că ați trecut cumva pe lângă ele pentru că nu ați
căutat persoana Trinității care locuiește în voi? Poate că ați încercat
să dezvoltați relația voastră cu Isus făcând abstracție de Duhul Sfânt?
Deseori, mulți credincioși încearcă să se apropie de Isus fără să aibă
o relație strânsă cu Duhul Sfânt. M-am gândit de curând la aspectul
acesta și mi-am dat seama că, în timpul lucrării pământești a lui Isus,
iudeii au căutat deseori o relație cu Dumnezeu fără să aibă nimic de-a
face cu Isus. Ei au făcut declarații precum: „Noi nu suntem copii născuți
din curvie... avem un singur Tată: pe Dumnezeu” (Ioan 8:41) și „Noi
suntem ucenicii lui Moise. Știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise” (Ioan
9:28-29). Iudeii erau încrezători în ce privește relația lor cu Dumnezeu,
pe care nu o aveau în realitate. Încrederea lor avea drept fundament
179
Apropierea
faptul că ei cunoșteau Cuvântul Lui (Scriptura) primit prin Moise. Dar

oare chiar îl cunoșteau, când ei au refuzat să primească mesajul adus de
Însuși Cuvântul întrupat, care stătea înaintea lor?
Chiar și astăzi, mulți credincioși vor o relație cu Isus, dar fac
abstracție de Duhul Sfânt. Însă El este Cel care Se află în mijlocul
nostru și nimeni nu ajunge să Îl cunoască pe Isus fără El. Pentru a
complica și mai mult lucrurile, Duhul lui Dumnezeu este mai ușor
de ignorat decât a fost Isus pentru evrei, fiindcă El nu Se află între
noi în carne și oase, cum era Isus atunci.
Isus a spus: „Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut
și pe Tatăl Meu” (Ioan 14:7). Mesajul Lui era, de fapt, următorul:
„Tatăl nu este aici, ci în cer, însă dacă ajungeți să Mă cunoașteți
pe Mine, atunci Îl veți cunoaște și pe El, căci Noi suntem una.”
Adevărul acesta este valabil și în cazul Duhului Sfânt. Isus nu mai
este printre noi, ci Se află în cer; dar, dacă ajungeți să-L cunoașteți
pe Duhul Sfânt, Îl veți cunoaște și pe Isus, fiindcă Ei sunt una! De
aceea Duhul Sfânt este cunoscut și sub numele de Duhul lui Cristos
(1 Petru 1:11, Romani 8:9).
Altul la fel ca Mine

Chiar înainte să plece din mijlocul ucenicilor, Isus le-a spus:
Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele. Și Eu voi ruga pe

Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor [Ajutor], care să rămână
cu voi în veac; și anume, Duhul adevărului, pe care lumea
nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar
voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi și va fi în voi. Nu vă voi
lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. (Ioan 14:15-18)
Găsim atât de multă substanță în aceste câteva afirmații. În primul

rând, observați iarăși că Isus vorbește despre ascultare: „veți păzi
poruncile Mele”, urmată de cuvintele: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și
180
El vă va da...” tovărășia Duhului Sfânt. Isus leagă direct primirea

Duhului Sfânt de ascultarea de Cuvântul Lui, adică de frica de
Domnul. Petru întărește același adevăr: „Și noi suntem martori ai
acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor
ce ascultă de El” (Fapte 5:32). (Observați din nou parteneriatul, cei
doi martori menționați în text: ucenicii și Duhul Sfânt.) Petru spune
că Dumnezeu dă Duhul Sfânt celor ce ascultă de El. Vedem iarăși că
fundamentul intimității este frica de Domnul. De ce nu am predicat
mai mult adevărul acesta în mesajele noastre?
Revenind la Ioan 14, în textul acesta Isus spune că Tatăl va da
celor ce Se tem de Dumnezeu un „alt Ajutor”. În limba greacă există
două cuvinte traduse în engleză prin altul. Dacă le analizăm, vom
ajunge să cunoaștem mai multe despre Duhul Sfânt. Primul termen
din greacă este allos, care înseamnă „altul de același fel”. Celălalt
termen este heteros, care înseamnă „altul de o natură diferită”.
Un exemplu care ilustrează diferența dintre aceste cuvinte este
următorul: să spunem că voi mi-ați cere o bucată de fruct, iar eu v-aș
da o piersică. După ce o terminați, îmi mai cereți o bucată de fruct,
iar eu vă dau un măr. Adevărul este că v-am dat altă bucată de fruct,
însă de alt soi. Dacă v-aș fi dat altă piersică, atunci v-aș fi dat alt
fruct de același fel, aidoma celui primit prima oară. Aceasta explică
diferența dintre heteros și allos.
Cuvântul grecesc pe care îl folosește Isus este allos, altul de
același fel. Isus spune: „Duhul Sfânt este exact ca Mine.” De fapt,
cuvântul grecesc pentru Ajutor este parakletos. El provine din doi
termeni diferiți: para înseamnă „alături de”, iar kaleoo înseamnă „a
chema, a convoca”. Prin urmare, cuvântul parakletos înseamnă unul
chemat alături de cineva să-l ajute. Acest termen era folosit inițial
în contextul curții de judecată, cu referire la asistentul legal, la
sfătuitorul sau avocatul uneia dintre părți; în sens generic, termenul
viza persoana care pleda cauza cuiva, un mijlocitor sau mediator.
Este interesant faptul că acest cuvânt apare o singură dată în epistole
și atunci face referire la Isus (1 Ioan 2:1). Așadar, după cum Isus
trăiește veșnic pentru a fi susținătorul sau mijlocitorul nostru, la fel
181
Apropierea
și Duhul Sfânt este sprijinitorul nostru. El este chemat să vină alături

de noi pentru a ne ajuta.
Isus spunea ucenicilor Lui: „El va fi cu voi exact așa cum am fost
Eu.” Aud adesea oameni care spun: „O, dacă aș fi trăit pe vremea lui
Isus, I-aș fi pus atât de multe întrebări!” Oare așa ar fi fost? Simplul
fapt că ei fac o astfel de afirmație arată lipsa unei relații strânse cu
Duhul Sfânt. Dacă nu au părtășie cu Duhul lui Dumnezeu, ce îi
face să creadă că ar fi avut o altfel de relație cu Isus? De fapt, El face
următoarea declarație uluitoare:
„Totuși, vă spun adevărul...” (Ioan 16:7)
Înainte să completez declarația aceasta a lui Isus, dați-mi voie să

fac o paranteză. Cuvintele care o preced m-au uimit întotdeauna.
Cristos umblase cu ucenicii timp de trei ani și jumătate. Nu îi
mințise niciodată, nici nu îi amăgise în vreun fel. Tot ce le spusese
în acel interval de timp se îndeplinise întocmai. Însă ceea ce urma
să le împărtășească acum era atât de uluitor încât a fost nevoie să
precizeze mai întâi: „Băieți, ceea ce am de gând să vă spun nu este o
minciună, ci adevărul curat!” Haideți să continuăm, deci, să citim
declarația Lui surprinzătoare:
Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu,

Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi
trimite. (Ioan 16:7)
Stați puțin și gândiți-vă la aceste cuvinte. Isus le spune ucenicilor

că pentru ei este mai bine ca El să plece. Acum puteți înțelege de
ce a fost nevoie să-și preceadă declarația cu precizarea aceasta: „Hei,
vă spun adevărul.” În răstimpul pe care-l petrecuse cu ei, Isus îi
învățase cele mai profunde concepte ale Împărăției pe care le auzise
cineva vreodată. I-a vindecat pe bolnavi, a înviat morții, a scos
afară duhurile necurate, a plătit dările ucenicilor și acesta era doar
începutul. Acum le spunea că era mai bine pentru ei ca El să plece!
182
De ce oare? Răspunsul lui Isus a fost acela că, dacă El pleca, urma să
Îl trimită în locul Lui pe Cel ce avea rolul de ajutor al lor.
Gândiți-vă puțin: dacă Isus ar fi rămas pe pământ și noi voiam să
avem părtășie cu El sau să Îi punem întrebări, ar fi trebuit să luăm un
avion până la Tel Aviv, să închiriem o mașină, să mergem cu ea până
în zona Galileii și apoi să Îl găsim. Nu ar fi fost foarte greu să dăm
de El, fiindcă ar fi fost înconjurat mereu de mii de oameni. Însă ar fi
trebuit să așteptăm ca toți acei mii de inși ajunși înaintea noastră să
plece, înainte să ne putem croi drum până la Isus. Dar chiar și atunci
am mai fi avut de așteptat, fiindcă Petru, ca un sangvinic sadea, ar fi
dominat toate discuțiile. Alături de el s-ar fi aflat Iacov și Ioan, Fiii
Tunetului, care nu erau nici ei foarte tăcuți; pe lângă aceștia, ar mai
fi fost și ceilalți ucenici care așteptau la rândul lor ocazia să întrebe ce
aveau pe suflet. În plus, Isus trebuie să doarmă între șase și opt ore pe
noapte, să Își împlinească nevoile personale și să mănânce.
Însă frumusețea faptului că Duhul Sfânt locuiește în noi stă în
aceea că El nu are nevoie să doarmă. Puteți sta de vorbă cu El în
orice moment al zilei sau al nopții și nu trebuie să stați la rând,
așteptând să termine alții ce au de spus. Voi beneficiați de atenția Lui
neîmpărțită în orice moment. De fapt, zece mii de oameni pot vorbi
cu El în același timp! Duhul Domnului are abilitatea de a comunica
cu toți aceia care sunt flămânzi după El. Însă lucrurile nu se opresc
aici, căci Isus continuă astfel:
Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți

purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să
vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci
va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare.
El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vă
va descoperi. Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că
va lua din ce este al Meu și vă va descoperi. (Ioan 16:12-15)
Când Duhul Sfânt ne vorbește, de fapt Cel ce ne vorbește este

Isus, care este Cuvântul Tatălui pentru noi. O, da, deși Trinitatea
183
Apropierea
este formată din trei persoane diferite, fiecare cu gândirea, voința

și emoțiile Sale, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt în mod desăvârșit
una. Nu Îi veți vedea niciodată în dezacord și întotdeauna vor fi una
în ce privește scopul, planul și ducerea lui la împlinire. Amintiți-vă
declarația clară a Scripturii: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul
nostru, este singurul Domn [este unul]” (Deuteronom 6:4).
Cele trei niveluri ale relației

În pasajul de mai sus, Isus le-a spus ucenicilor Lui că mai erau multe
lucruri pe care dorea să li le reveleze, dar că ei nu erau în stare să le
poarte. Abilitățile naturale cu care erau înzestrați nu le permiteau să
pătrundă profunzimea lucrurilor mai adânci ale lui Dumnezeu.
Amintiți-vă că, după învierea Lui din morți, Isus S-a arătat la
zece dintre ucenici; Toma nu era de față. După ce i-a auzit pe ceilalți
mărturisind că Îl văzuseră pe Isus înviat, Toma a zis: „Dacă nu voi
vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu
în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu
voi crede” (Ioan 20:25).
Mai apoi, Isus li S-a arătat tuturor ucenicilor și i-a spus îndată
lui Toma să își pună degetul în mâna Lui, să atingă locul unde Îi
fusese străpunsă coasta și să creadă; atunci Toma a strigat: „Domnul
meu și Dumnezeul meu!” Atunci Isus i-a spus lui Toma ceva ce nu
am înțeles multă vreme:
„Pentru că M-ai văzut ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut

și au crezut.” (Ioan 20:29)
Aveam impresia că Isus a fost puțin cam dur cu Toma, fiindcă nu

i-a dat prea multă speranță după ce ucenicul acesta deja se pocăise
și strigase: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Raționamentul meu
era greșit, din pricina ignoranței și a înțelegerii mele incorecte.
Mai târziu, Duhul Sfânt m-a iluminat să înțeleg mesajul transmis
184
de Isus. El nu era aspru cu Toma, ci doar declara o stare de fapt.

Isus afirma că oamenii care Îl cunosc prin intermediul simțurilor
fizice nu Îl pot cunoaște niciodată atât de profund ca aceia care Îl
cunosc la nivelul duhului lor, motiv pentru care aceștia din urmă
sunt mai binecuvântați.
Priviți la apostolul Pavel. El nu a umblat niciodată cu Isus, ca
Petru și ceilalți apostoli, ci a ajuns să Îl cunoască în urma revelației
de care i-a făcut parte Duhul Sfânt. El a scris:
Fraților, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine

nu este de obârșie omenească, pentru că n-am primit-o, nici
n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus
Cristos... Dar când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din
pântecele maicii mele și m-a chemat prin harul Său, a găsit
cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc
între neamuri, îndată, n-am întrebat pe niciun om, nici nu
m-am suit la Ierusalim, la cei ce au fost apostoli înainte de
mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am suit din nou la
Damasc. (Galateni 1:11-17)
Odată cu trecerea timpului, Pavel a reușit să ajungă la o profunzime

a relației lui cu Domnul de care nu s-a bucurat niciunul
dintre primii ucenici. Chiar Petru a menționat lucrul acesta în
paragraful următor:
...cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după

înțelepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când
vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri
greu de înțeles. (2 Petru 3:15-16)
Oau! Petru a umblat cu Învățătorul Însuși timp de trei ani și

jumătate, experiență de care Pavel nu a avut parte; cu toate acestea,
Pavel scrie despre profunzimi ale naturii și căilor lui Isus pe care și
lui Petru îi era greu să le înțeleagă. De ce? Probabil pentru că Petru
185
Apropierea
își amintea mereu ceea ce văzuse și auzise, fapt care l-a împiedicat să
înainteze spre o intimitate mai profundă cu Isus. De aceea Cristos a
zis: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.
Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească
în tot adevărul.”
Un exemplu care ne va ajuta să înțelegem mai bine lucrurile,
deși nu cuprinde toate aspectele implicate, este al celor care se
îndrăgostesc prin intermediul internetului, fără să se fi întâlnit fizic.
Astfel de situații apar des și persoanele implicate pot ajunge cu
ușurință să se iubească mai mult decât cei care se cunosc în persoană.
De fapt, ca să vedeți cât de puternică poate fi o astfel de legătură,
vă voi da un exemplu de situație în care ea poate chiar să distrugă
o căsnicie. Țin minte că, după serviciul la care am participat într-o
seară, m-am îndreptat spre un bărbat care părea foarte apăsat. Ținea
în brațe doi copii mici. Preocupat de starea lui, l-am întrebat: „E
totul în ordine?”
El mi-a răspuns: „Nu. Soția mea m-a părăsit de curând și a
plecat cu un bărbat pe care l-a cunoscut pe internet.”
A continuat apoi, spunându-mi că nu îl părăsise doar pe el,
ci și pe cei șase copii pe care îi aveau împreună, ca să plece cu un
bărbat pe care nu-l întâlnise niciodată în carne și oase. Între cei doi
se născuse o dragoste atât de puternică încât femeia a fost gata chiar
să își abandoneze copiii.
Revenind la latura pozitivă, am observat de-a lungul timpului că,
uneori, cei care se îndrăgostesc în cadrul unei relații la distanță ajung
la un nivel mai profund de intimitate decât cei care s-au curtat fizic.
Motivul este acela că ei au reușit să treacă dincolo de partea fizică
și că s-au apropiat sufletește. Deseori, când oamenii se întâlnesc în
persoană, sunt dominați de aspectele fizice, iar frumusețea exterioară
sau modul celuilalt de a se purta îi orbește, astfel că nu mai văd cum
este celălalt cu adevărat.
După cum spuneam în capitolul anterior, așa cum există trei
niveluri ale comunicării (verbal, al faptelor și al inimii), tot așa există
și trei niveluri ale relațiilor sau ale cunoașterii dintre oameni. Cel
186
mai de jos este nivelul fizic. Din păcate, acesta reprezintă motivația
multor căsătorii, iar când partea fizică își pierde strălucirea, cei doi
încep să se îndepărteze. Deseori, soțul se afundă tot mai mult în
sporturi, în hobby-uri, în slujire și altele asemenea, în vreme ce soția
se îndreaptă spre cumpărături, prietene, slujire și altele. Situațiile
acestea sunt cât se poate de triste.
Următorul nivel este cel al sufletului sau al personalității.
Acesta este nivelul la care David și Ionatan erau atât de strâns legați.
Scriptura spune: „Sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David”
(1 Samuel 18:1). Când jelea moartea prietenului său, David a zis:
„Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea
ta pentru mine era minunată: era mai presus de dragostea femeiască”
(2 Samuel 1:26). David nu l-a cunoscut niciodată pe Ionatan într-un
mod pervers; nu a existat nicio atracție fizică între cei doi, însă ei
erau legați la un nivel mai profund decât cel fizic, fapt confirmat de
afirmația că dragostea lui Ionatan era mai presus decât cea a unei
femei. Cei doi se cunoșteau unul pe altul la un nivel mai înalt, cel al
sufletului. Înțelegerea faptului că acest nivel al relațiilor sufletești este
mai înalt decât cel fizic explică de ce oamenii își pot părăsi familia
pentru o persoană pe care au cunoscut-o doar telefonic, prin scrisori
sau pe internet.
Însă nivelul cel mai înalt al cunoașterii este cel spiritual. De
aceea spune Pavel:
Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale

lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaște
lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot
așa, nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de
Duhul lui Dumnezeu. Și noi n-am primit duhul lumii, ci
Duhul care vine de la Dumnezeu. (1 Corinteni 2:10-12)
Acesta este nivelul la care Pavel a ajuns să Îl cunoască pe Isus. Deși

Petru L-a cunoscut și el la acest nivel, probabil că revenea uneori la
amintirile despre felul în care Îl cunoscuse pe Domnul la celelalte
187
Apropierea
niveluri, în timpul în care Isus fusese în trup alături de ucenici. De

aceea Pavel subliniază foarte clar:
De aceea, de acum încolo, nu mai privim pe nimeni potrivit

firii. Chiar dacă L-am cunoscut pe Cristos după fire, acum
nu Îl mai cunoaștem în felul acesta. (2 Corinteni 5:16, KJV)
Dacă vrem să ajungem la nivelul cunoașterii intime a lui Dumnezeu,

trebuie să înțelegem că binecuvântarea cea mai mare pe care ne-a
dat-o a fost aceea că nu ni S-a revelat la nivelul cărnii, ci prin Duhul
Lui cel Sfânt.
Sunteți la fel de entuziasmați ca mine? Ce Dumnezeu minunat
slujim! El tânjește să ni Se facă nouă cunoscut în cel mai profund
mod. El este Cel care a dorit mai întâi această apropiere. Strigă și
inima voastră acum spre El, arzând de același dor?
1. Ați rostit vreodată o rugăciune în care ați zis: „Te rog, du-mă în
cer, fiindcă vreau să fiu cu Tine”? În ce împrejurări ați spus-o?
2. Mulți credincioși caută să se apropie de Isus fără să aibă o relație

strânsă cu Duhul Sfânt, deși știu că nimeni nu Îl poate cunoaște
pe Isus fără Duhul Sfânt. De ce? Așa este și în viața voastră?
3. În timp ce meditați la rolul vostru de partener al Duhului Sfânt,

gândiți-vă cum influențează prezența Lui încrederea pe care o
aveți în a-I spune Tatălui tot ce aveți pe inimă? Sunt lucruri pe
care le puteți ține ascunse?
188
PROMISIUNEA
TATĂLUI
Nu veți fi niciodată binecuvântați

cu ceva ce nu credeți.
E u L-am cunoscut pe Isus Cristos ca Mântuitor cu ajutorul

unui coleg din clubul studențesc din care făceam parte, la
Universitatea Purdue, în anul 1979. Când am lăsat în urmă căile
mele și L-am mărturisit pe Isus Cristos ca Domn al meu, am știut
că m-am născut în Împărăția lui Dumnezeu. Scriptura spune astfel:
„Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în
inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci
prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea
cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:9-10)
Nu încăpea îndoială că fusesem mântuit. Inima mea mărturisea
lucrul acesta și Scriptura îl confirma. Cu toate acestea, din viața cea
189
Apropierea
nouă pe care o trăiam lipsea ceva și, timp de câteva luni, nu mi-am dat
seama ce anume. Domnul părea departe, deși știam că eram copilul
Lui. Când citeam Scriptura, parcă eram învăluit de un nor; îmi era
greu să pricep conținutul ei și o înțelegeam într-o măsură limitată, deși
citeam cu sârguință. Îmi lipsea și abilitatea de a trăi o viață victorioasă,
biruind împrejurările potrivnice, și mi se părea că sunt neajutorat în
fața presiunii de grup cu care mă confruntam ca student.
Odată cu trecerea timpului, am început să întâlnesc oameni
care păreau să umble mult mai aproape de Domnul decât mine.
Vorbeau despre El într-un mod atât de frumos și de personal, care
pe mine mă nedumerea. Ce făceau ei și mie îmi scăpa? De ce lor le
făcea Dumnezeu parte de această apropiere la care eu nu reușeam să
ajung? Oamenii aceștia păreau să aibă o tărie și o înțelegere a căilor
lui Dumnezeu care mie îmi erau pur și simplu inaccesibile. Studiind
Biblia în continuare, mi-am dat seama că exista încă o întâlnire cu
Dumnezeu pe care eu nu o experimentasem încă.
Promisiunea Tatălui
Haideți să aruncăm o privire la ceea ce am descoperit eu în Scriptură.
Chiar înainte ca Isus să Se înalțe la cer, citim următoarele:
Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de

Ierusalim, ci să aștepte acolo făgăduința Tatălui, „pe care,
le-a zis El, ați auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu
apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul
Sfânt.” (Fapte 1:4-5)
Isus le-a spus celor ce credeau în El să nu plece nicăieri, să nu predice,

să nu înceapă biserici sau să își ducă la îndeplinire chemarea până când
nu primeau mai întâi „promisiunea Tatălui”, care se referea la botezul cu
Duhul Sfânt. Cuvântul botezat, pe care Isus îl folosește în versetul acesta,
vine din grecescul baptizo, care înseamnă „a scufunda, a afunda, a copleși”.
190
P r o m i s i u n e a T at ă l u i
Isus le spunea ucenicilor că îi aștepta o cufundare în Duhul Sfânt de care

nu avuseseră parte încă, deși credeau în învierea Lui, mărturiseau domnia
Sa și erau ucenicii Lui credincioși pe care îi aștepta cerul.
Unul dintre primele lucruri care mi-a atras atenția a fost acela că
primirea umplerii cu Duhul Sfânt nu era o sugestie, o opțiune sau
o recomandare, ci o poruncă! Poruncile pe care ni le dă Dumnezeu
sunt în beneficiul nostru, pentru protecția noastră sau pentru binele
Împărăției și, de dragul nostru și al Împărăției deopotrivă, ele nu
trebuie privite cu ușurătate.
Această promisiune a Tatălui pe care li se poruncise ucenicilor să
o primească urma să devină realitate peste doar zece zile de la înălțarea
lui Cristos. Este interesant faptul că Isus S-a arătat la cinci sute de
credincioși după ce a înviat din morți (1 Corinteni 15:6), dar doar
o sută douăzeci se aflau în camera de sus la zece zile după plecarea
Lui din mijlocul ucenicilor. Eu cred că majoritatea celor cinci sute au
început să aștepte promisiunea, însă, pe măsură ce a trecut timpul,
au plecat rând pe rând, din pricina nerăbdării, a îndoielii, necredinței
sau a altor motive, până când au rămas doar o minoritate. Din păcate,
aproape patru din cinci nu au făcut cum le poruncise Isus.
Cei ce au rămas erau toți într-un gând; oamenii aceștia muriseră
față de planurile proprii și nu au privit cu ușurătate porunca lui Isus,
nici nu au găsit scuze pentru a nu o împlini. Eu cred cu fermitate
că ei erau hotărâți să aștepte oricât de mult era nevoie, din simplul
motiv că Stăpânul lor le spusese așa. Odată ce au rămas doar cei care
au privit cu seriozitate porunca lui Isus, citim următoarele:
În ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc.

Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt
puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei. Niște limbi
ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au
așezat câte una pe fiecare dintre ei. Și toți s-au umplut de
Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după
cum le dădea Duhul să vorbească. (Fapte 2:1-4)
191
Apropierea
Ziua aceea a fost numită „Pentecost”, termen care își are originea
în greaca Noului Testament, dar desemna una dintre sărbătorile
importante ale poporului Israel. Observați faptul că ucenicii au fost
umpluți sau botezați cu Duhul Sfânt, așa cum le spusese Isus mai
dinainte. Aceasta era promisiunea Tatălui, iar ea a fost însoțită de
vorbirea în alte limbi.
Din pricina ignoranței, pentru unii dintre contemporanii
noștri, sintagma alte limbi stârnește confuzia sau îi duce cu gândul la
o experiență mistică. Când Scriptura folosește cuvântul limbi, cum
o fac și eu, se referă doar la o limbă pe care omul nu o înțelege.
Întrebuințăm cuvântul acesta și în conversații care nu au de-a face cu
Scriptura. Dacă discutați cu un străin care vorbește engleză și vreți să
știți care este prima lui limbă, îl veți întreba care e limba lui maternă.
Când îi puneți această întrebare, căutați doar să aflați ce limbă a
învățat de la părinții lui în copilărie.
Sunetul care semăna cu vâjâitul unui vânt puternic marca sosirea
Duhului Sfânt, care intra în templele în care Își dorise dintotdeauna
să locuiască. Scriptura nu spune că Duhul era vântul acela, ci mai
degrabă că vântul era manifestarea sosirii Lui.
Căi opuse
Odată ajunși aici, dați-mi voie să intercalez o observație interesantă.
Satana și cohortele lui acționează întotdeauna în mod opus celui în
care lucrează Dumnezeu sau pentru a perverti ceea ce face El. Ori de
câte ori Duhul Sfânt își face apariția, El Se manifestă așa încât sosirea
Lui nu poate trece neobservată. Oamenii văd și aud manifestarea
Sa când sunt umpluți de El. Vom remarca lucrul acesta și în alte
relatări din cartea Fapte. Însă, atunci când pleacă, Duhul Sfânt Se
îndepărtează pe tăcute. Vă amintiți că, atunci când Dalila i-a spus lui
Samson că filistenii îl atacau, el a sărit și a zis:
192
„Voi face ca și mai înainte și mă voi scutura.” Nu știa că

Domnul Se depărtase de el. (Judecători 16:20)
Samson nu știa că Domnul plecase, fiindcă Duhul lui Dumnezeu Se

îndepărtează întotdeauna pe tăcute. Pe de altă parte, ori de câte ori
intră demonii, ei o fac în liniște, dar atunci când pleacă, de multe
ori are loc o manifestare de un fel sau altul (după cum vedeți pe
paginile Evangheliilor).
Promisiunea aceasta este pentru toți

Să ne întoarcem acum la ziua Cincizecimii. Cu ocazia acestei
sărbători, Ierusalimul era vizitat de iudei din toate ținuturile
pământului. Când oamenii din oraș au auzit zgomotul care semăna
cu vâjâitul unui vânt puternic, s-a strâns o mulțime întreagă în locul
unde se aflau ucenicii. Acești vizitatori au rămas uluiți auzindu-i
pe ucenici, care erau niște oameni simpli, vorbind despre lucrările
minunate ale lui Dumnezeu în limbile lor. Iudeii din diaspora au
întrebat cu uimire: „Ce înseamnă aceasta?” Petru nu a pierdut ocazia
și s-a ridicat să li-L predice pe Isus tuturor celor prezenți. Spre finalul
mesajului său, a zis:
Dumnezeu a înviat pe acest Isus și noi toți suntem martori

ai Lui. Și acum, odată ce S-a înălțat prin dreapta lui
Dumnezeu și a primit de la Tatăl făgăduința Duhului Sfânt,
a turnat ce vedeți și auziți. (Fapte 2:32-33)
Observați faptul că, potrivit spuselor lui Petru, promisiunea Duhului

Sfânt era ceva ce oamenii puteau să vadă și să audă. Spuneți pentru
voi înșivă: „să vadă și să audă”. Este important să ne amintim aspectul
acesta când vom citi versetele care urmează.
Mulțimea strânsă laolaltă a fost străpunsă în inimă de mesajul
auzit și a întrebat ce trebuia să facă. Petru a răspuns:
193
Apropierea
Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui

Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi
darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi,
pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum,
în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul
nostru. (Fapte 2:38-39)
Observați cu atenție: promisiunea pe care cei prezenți o văzuseră și

o auziseră este „pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare
număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” Ceea ce au primit
ucenicii în camera de sus a fost promis tuturor celor ce cheamă
Numele Domnului, adică inclusiv vouă și mie!
Aș vrea să trecem acum în revistă toate situațiile consemnate în
Noul Testament în care oamenii au primit Duhul Sfânt. Există încă
patru asemenea episoade. Aș vrea să observați două aspecte. În primul
rând, în fiecare situație, cu excepția uneia, botezul cu Duhul Sfânt
a fost o experiență diferită de primirea lui Isus Cristos ca Domn.
În al doilea rând, în fiecare caz, privitorii au putut vedea și auzi
o manifestare exterioară din partea celor care au primit umplerea
Duhului Sfânt.
Samaria
Filip a mers într-o cetate din Samaria și acolo L-a vestit pe Isus. S-au
strâns mulțimi de oameni să îl asculte și predicarea lui a fost însoțită
de mari minuni, astfel că „din mulți îndrăciți ieșeau duhuri necurate
și scoteau mari țipete; mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți”
(Fapte 8:7). Slujirea lui Filip a fost plină de putere și cetatea a fost
cuprinsă de mare bucurie, căci iată ce spune textul biblic:
Dar, când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia

Împărăției lui Dumnezeu și a Numelui lui Isus Cristos, au
194
fost botezați, atât bărbați, cât și femei. Chiar Simon a crezut

și... a fost botezat. (Fapte 8:12-13)
Oamenii au crezut Vestea Bună despre Isus Cristos și au fost botezați

în apă. Potrivit Scripturii, ei erau acum născuți din nou în Împărăția
lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mai departe citim următoarele:
Apostolii, care erau la Ierusalim, când au auzit că Samaria

a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și
pe Ioan. Aceștia au venit la samariteni și s-au rugat pentru ei
ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste
niciunul dintre ei, ci fuseseră numai botezați în Numele
Domnului Isus. (Fapte 8:14-16)
Găsim încă o confirmare a faptului că oamenii aceștia erau deja

născuți în Împărăția lui Dumnezeu în afirmația potrivit căreia
fuseseră „botezați în Numele Domnului Isus”. Nu încape îndoială,
samaritenii fuseseră izbăviți din împărăția întunericului și acum
făceau parte din familia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deși
erau credincioși născuți din nou, nu fuseseră încă botezați cu
Duhul Sfânt.
Poate vă veți întreba cum au putut fi mântuiți, din moment ce
Scriptura spune lămurit: „Nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul»
decât prin Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3). Așa este, noi nu putem
mărturisi domnia lui Isus fără influența Duhului Sfânt, însă acest
lucru nu este totuna cu umplerea Duhului Sfânt. În momentul
convertirii, noi suntem sfințiți, pecetluiți și locuiți de Duhul Sfânt
(vezi 1 Petru 1:2, Efeseni 1:13, Romani 8:9-11), dar nu suntem
umpluți cu prezența Lui decât atunci când o cerem Tatălui, în
Numele lui Isus. Căci Scriptura spune:
Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune
copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri
va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer! (Luca 11:13)
195
Apropierea
Cuvintele „Tatăl vostru cel din ceruri” ne arată că această

promisiune este dată numai celor ce sunt deja copiii Lui. Mergând
în aceeași direcție, Isus a spus mai apoi că „lumea nu poate primi”
Duhul adevărului (Ioan 14:17). Înțelegem din cuvintele Lui că
există o experiență diferită de cea a nașterii din nou în Împărăția
lui Dumnezeu.
Să continuăm cu locuitorii Samariei:
Apoi Petru și Ioan au pus mâinile peste ei și aceia au primit

Duhul Sfânt. Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat
prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani și a zis:
„Dați-mi și mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine îmi
voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.” (Fapte 8:17-19)
Acești credincioși au primit Duhul Sfânt după ce au fost deja

mântuiți. Nu ni se spune specific faptul că ar fi vorbit în limbi;
însă de ce le-ar fi oferit Simon bani apostolilor? Scriptura spune că
Simon a văzut că oamenii primiseră Duhul Sfânt. A existat, deci,
o manifestare vădită și aceasta trebuie că a fost vorbirea în limbi,
potrivit celorlalte situații din Noul Testament în care citim despre
umplerea cu Duhul Sfânt.
Analizând această relatare a Scripturii despre Samaria, vedem în
primul rând că primirea umplerii cu Duhul Sfânt a fost o experiență
separată de cea a convertirii și, în al doilea rând, că privitorii au văzut
o manifestare exterioară.
Efes
Apostolul Pavel și echipa lui au ajuns în Efes, unde au întâlnit niște
ucenici. Prima întrebare pe care le-a pus-o a fost aceasta:
Ați primit voi Duhul Sfânt când ați crezut? (Fapte 19:2)
196
Aceasta ar trebui să fie prima întrebare pe care o punem și noi celor

de curând convertiți. De ce ar vrea oamenii să trăiască măcar un ceas
fără intimitatea cu Domnul și fără puterea de a fi martori ai lui Isus
(vezi Fapte 1:8)?
Acești ucenici nu auziseră despre Duhul Sfânt, ci fuseseră doar
botezați în apă de către ucenicii lui Ioan Botezătorul. Prin urmare,
Pavel și echipa lui le-au vorbit despre mântuirea care vine prin Isus
Cristos. În continuare citim:
Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezați în Numele

Domnului Isus. (Fapte 19:5)
Potrivit Scripturii, oamenii aceștia erau acum născuți din nou în

Împărăția lui Dumnezeu, fiindcă mărturisiseră deja domnia lui Isus
și fuseseră botezați în apă. Textul continuă astfel:
Când și-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât
peste ei și vorbeau în alte limbi și proroceau. (Fapte 19:6)
Și acești credincioși au vorbit în limbi și au profețit în momentul în

care Duhul lui Dumnezeu i-a umplut, iar cei prezenți au putut vedea
și auzi manifestarea promisiunii Tatălui peste cei ce au primit.
A profeți înseamnă „a vorbi sub inspirație divină”. Petru a profețit
în ziua Cincizecimii când a rostit mesajul strălucit care a adus mii
de oameni în Împărăție. El a proclamat Cuvântul lui Dumnezeu
fără să se fi pregătit sau să fi studiat înainte; mesajul acesta a fost
unul rostit grație inspirației divine. Înainte să fie umpluți cu Duhul
Sfânt, acești credincioși din Efes aveau o înțelegere limitată a căilor
lui Dumnezeu, iar după această umplere, au început să vorbească
inspirați de cuvântul lui Dumnezeu.
La fel se întâmplă oricărei persoane care este umplută cu Duhul
lui Dumnezeu. Învățătorul vine să locuiască în noi și lucrurile
spirituale devin mai clare. Înainte să fiu botezat cu Duhul Sfânt,
Cuvântul Domnului și căile Lui erau pentru mine încețoșate. Lucrul
197
Apropierea
acesta s-a schimbat după aceea; Biblia a început să îmi vorbească

personal. Am întâlnit mulți credincioși care, după perioade lungi în
care L-au urmat pe Domnul fără să fi fost umpluți cu Duhul Sfânt,
din momentul în care au avut experiența aceasta au spus: „Aveam
atât de multe întrebări, dar acum toate au primit răspuns.” Sau:
„Biblia a devenit atât de clară pentru mine.”
În același sens, am auzit credincioși născuți din nou, care
studiază cu sârguință Scriptura, dar care încă nu au fost umpluți cu
Duhul Sfânt, vorbind despre înțelegerea Scripturii de către cei care
au avut experiența aceasta. Deși cei dintâi studiau de trei ori mai
mult, rămâneau uimiți văzând înțelegerea asupra Scripturii pe care
o aveau cei umpluți cu Duhul Sfânt. Răspunsul meu la uimirea lor
este următorul: „E foarte simplu: cei ce nu sunt umpluți cu Duhul
lui Dumnezeu nu au iluminarea deplină a Duhului Sfânt.” Însă ei
pot avea parte de această umplere, fiindcă ea este promisiunea lui
Dumnezeu pentru toți cei ce cheamă Numele lui Isus! Dumnezeu
este atât de bun cu noi!
Ca și în cazul celor din Samaria, credincioșii din Efes au primit
Duhul lui Dumnezeu după experiența convertirii, iar cei prezenți au
văzut o manifestare exterioară.
Apostolul Pavel
În Fapte 9, Saul, pe care îl cunoaștem sub numele de Pavel, călătorea
pe drumul Damascului, cu gândul să îi persecute pe credincioși.
Când s-a apropiat de cetate, a văzut o lumină orbitoare din cer și a
auzit glasul Domnului zicând:
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?” Saul a întrebat cine

era Cel ce-i vorbea, iar Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Isus.”
Saul a întrebat din nou: „Doamne, ce vrei să fac?” I s-a spus
să meargă în Damasc, unde urma să primească instrucțiuni.
198
Eu cred din două motive că acesta a fost momentul nașterii lui

din nou. În primul rând, după ce Domnul i-a spus: „Eu sunt Isus”,
Saul L-a mărturisit ca „Domn”. În al doilea rând, Saul a postit și s-a
rugat timp de trei zile, după care Anania a venit la el și i-a spus:
Frate Saule, Domnul Isus, care ți S-a arătat pe drumul pe

care veneai, m-a trimis ca să capeți vederea și să te umpli de
Duhul Sfânt. (Fapte 9:17)
Observați cuvântul frate. Saul începuse să creadă în Isus Cristos,

Îl mărturisise ca Domn și se ruga de trei zile. Așadar, după ce
fusese născut din nou, Anania s-a rugat pentru el să fie umplut cu
Duhul Sfânt.
Textul nu menționează aici că Pavel ar fi vorbit în limbi. Însă
apostolul spune clar, în epistola adresată bisericii din Corint:
„Mulțumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult
decât voi toți” (1 Corinteni 14:18). Când a început să vorbească în
limbi? Când Anania și-a pus mâinile peste el și când s-a rugat pentru
el (Fapte 9:17).
Corneliu și casa lui

Citim în Scriptură despre un ofițer roman pe nume Corneliu. El,
casa și prietenii lui aveau să devină primii oameni proveniți dintre
neamuri care au avut parte de nașterea din nou. Corneliu postea și
se ruga deseori, iar într-o dimineață i s-a arătat un înger care i-a spus
să trimită după Petru.
Când a ajuns Petru în casa lui, câteva zile mai târziu, Corneliu îi
strânsese pe cei dragi ai săi și erau cu toții gata să îi asculte mesajul.
Petru a început să Îl predice pe Isus și, înainte să încheie, iată
ce s-a întâmplat:
199
Apropierea
Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul

Sfânt peste toți cei ce ascultau Cuvântul. Toți credincioșii
tăiați împrejur, care veniseră cu Petru, au rămas uimiți când
au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste neamuri.
Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu.
(Fapte 10:44-46)
Iudeii nu voiau să aibă nimic de-a face cu neamurile în sfera religioasă

și nici măcar în cea socială. Neamurile erau excluse din legămintele
făgăduinței, erau fără speranță și fără Dumnezeu (vezi Efeseni 2:12).
Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat aici i-a lăsat fără cuvinte pe iudeii
care erau cu Petru. Ei au rămas uluiți văzând că neamurile au primit
mântuirea și Duhul Sfânt.
Aceasta este singura relatare din Biblie în care oamenii sunt
mântuiți și primesc Duhul Sfânt în același timp. În ce mă privește
(și sunt conștient că mă puteți combate), eu cred că Dumnezeu a
procedat așa pentru că știa că acești evrei nu s-ar fi rugat pentru
Corneliu și cei dragi ai lui să Îl primească pe Isus sau pe Duhul
Sfânt, fiindcă s-ar fi îndoit că oamenii aceștia puteau fi mântuiți.
Gândiți-vă puțin: când un om se naște din nou, nu există nicio
dovadă exterioară miraculoasă imediată a acestui fapt. De aceea,
chiar dacă acești oameni primeau Cuvântul predicat de Petru și Îl
mărturiseau pe Isus, iudeii nu ar fi crezut posibilă convertirea lor.
Însă, când Dumnezeu i-a umplut cu Duhul Sfânt și ei au început
să vorbească în limbi, cum li se întâmplase și iudeilor prezenți
atunci când ei avuseseră această experiență, aceștia din urmă nu mai
puteau nega faptul că Dumnezeu a revărsat darul mântuirii Sale și
peste neamuri.
Acest eveniment arată fără umbră de îndoială că primirea
umplerii cu Duhul Sfânt de către un om este însoțită de manifestarea
exterioară a vorbirii în alte limbi. În altă traducere găsim textul redat
astfel: „darul Duhului Sfânt fusese turnat și peste neamuri. Și nu
încăpea nicio îndoială în privința aceasta, căci îi auzeau vorbind
în limbi și lăudându-L pe Dumnezeu” (Fapte 10:45-46, NLT).
200
De unde au știut iudeii că acești oameni dintre neamuri primiseră

darul Duhului Sfânt? „Căci îi auzeau...” Ei au văzut și au auzit
promisiunea Tatălui!
Poate că acum veți spune: da, așa s-a întâmplat în cazul primilor
ucenici, dar nu spune Biblia că vorbirea în limbi va înceta când va
veni ce este desăvârșit? Ba da. Însă a venit ce este desăvârșit? Unii vor
afirma: „Da, sintagma ce este desăvârșit se referă la Biblie, iar odată ce
a apărut Biblia nu mai este nevoie de vorbirea în limbi.” Haideți să
privim în Scriptură să vedem dacă această interpretare este corectă.
Pavel scrie astfel:
Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile

vor înceta; cunoștința va avea sfârșit. Căci cunoaștem în parte
și prorocim în parte; dar, când va veni ce este desăvârșit, acest
„în parte” se va sfârși. (1 Corinteni 13:8-10)
Mai întâi, textul spune că, atunci când va veni ce este desăvârșit, nu
doar vorbirea în limbi va înceta, ci și cunoștința (cea revelată, ca să
fim mai exacți). Lucrul acesta nu s-a întâmplat încă. Să citim mai
departe ca să vedem de ce perioadă de timp se leagă venirea a ce
este desăvârșit.
Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci

vom vedea față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi
cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.
(1 Corinteni 13:12)
Observați că textul folosește de două ori cuvintele „dar atunci”. Ele

se referă la momentul în care va fi venit deja ce este desăvârșit. Acea
perioadă este caracterizată de două elemente. În primul rând, Îl vom
vedea pe Domnul față în față. Îl vedeți pe El acum față în față?
Vedeți trupul Lui înviat, cu ochii ca para focului, părul alb ca lâna
și chipul strălucind ca soarele? Al doilea element este următorul:
„atunci voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe
201
Apropierea
deplin”. Îl cunoașteți pe Domnul așa cum vă cunoaște El pe voi?

Răspunsul evident la aceste întrebări este unul negativ. Pavel vorbea
despre momentul în care vom fi cu Domnul, într-un trup glorificat.
Atunci va veni ce este desăvârșit.
Prin urmare, din moment ce nu a venit încă ce este desăvârșit,
nici vorbirea în limbi nu a încetat. În timp ce vom parcurge capitolele
următoare, vă voi arăta că unul dintre motivele principale pentru
vorbirea în limbi este apropierea mai mare de Dumnezeu cât timp
ne aflăm pe pământul acesta.
Toți vorbesc în limbi?

Unii ar putea spune: „Eu cred în vorbirea în limbi, dar nu toți
credincioșii o pot primi, căci însăși Scriptura întreabă: «Toți vorbesc
în alte limbi?» iar răspunsul este unul negativ.” Și aceasta este o
înțelegere greșită a spuselor lui Pavel. Pentru a lămuri întrebarea
aceasta, care i-a lipsit pe atât de mulți de promisiunea lui Dumnezeu,
trebuie să arătăm mai întâi că Noul Testament menționează patru
categorii diferite de vorbire în limbi. Două sunt destinate slujirii
publice, iar alte două sunt rezervate părtășiei personale cu Dumnezeu.
Va trebui să facem o scurtă recapitulare a lor pentru a răspunde cum
se cuvine la întrebarea: este voia lui Dumnezeu ca toți copiii Lui să
vorbească în limbi?
Vorbirea în limbi ca semn pentru

necredincioși
Primele două tipuri de vorbire în limbi au în vedere lucrarea publică.

Atunci când folosesc termenul publică, mă refer la slujirea care
vizează altă persoană sau un grup de oameni. Pavel scrie cu privire la
acest tip de vorbire în limbi:
202
Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei credincioși,

ci pentru cei necredincioși. (1 Corinteni 14:22)
Această vorbire în limbi apare când Duhul Sfânt transcende intelectul

nostru și ne dă abilitatea de a vorbi în altă limbă pământeană, pe care
nu am învățat-o și nici nu am avut vreodată abilitatea de a o vorbi.
Vorbirea aceasta este dăruită după cum vrea Duhul lui Dumnezeu;
noi nu putem decide pur și simplu să o folosim și, cel mai adesea,
nici măcar nu ne dăm seama când o facem. Suntem doar conștienți
de faptul că vorbim în limbi, dar nu realizăm că vorbim una dintre
limbile folosite pe acest pământ.
Îngăduiți-mi să vă dau un exemplu. Am predicat de curând la
serviciul unei biserici mari din orașul Colorado. O membră a echipei
mele era prezentă la întâlnirea cu pricina și stătea pe unul dintre
rândurile din spate. Femeia aceasta petrece mult timp în rugăciune
și mijlocire, iar atunci a simțit că Domnul voia ca ea să se roage
pentru mine în timp ce eu predicam. Prin urmare, pe tot parcursul
serviciului, s-a rugat încetișor (credea ea) în alte limbi, subiect la care
voi ajunge îndată. După încheierea serviciului, un domn care stătea
chiar în fața ei s-a întors spre ea și i-a zis: „Vorbiți o franceză foarte
bună și aveți un accent perfect.”
Femeia aceasta l-a informat că nu știa franceză.
El i-a zis uimit: „Eu sunt profesor de franceză și în tot timpul
predicii v-ați rugat pentru omul acesta într-o franceză perfectă; ba
chiar ați citat din Scriptură în timp ce vă rugați și, îndată după aceea,
predicatorul spunea în mesajul lui să deschidem Biblia exact la textul
pe care l-ați spus în rugăciune!”
E de la sine înțeles că omul respectiv a fost foarte marcat și că
ea a fost extrem de entuziasmată. Pentru domnul acela, experiența
de care a avut parte a fost un semn că eu predicam, într-adevăr,
Cuvântul lui Dumnezeu.
Acest tip de vorbire în limbi s-a manifestat și în cazul ucenicilor,
în ziua Cincizecimii. Scriptura consemnează următoarele:
203
Apropierea
Și se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din

toate neamurile care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul
acela, mulțimea s-a adunat și a rămas încremenită; pentru
că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau, se
minunau și ziceau unii către alții: „Toți aceștia care vorbesc
nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia dintre
noi în limba noastră, în care ne-am născut? ...[urmează o
listă a națiunilor reprezentate acolo, pe care eu am omis-o]
...îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale
lui Dumnezeu!” (Fapte 2:5-11)
Și această vorbire în limbi a fost un semn pentru cei necredincioși.

Ea a fost un semn pentru profesorul de franceză amintit mai sus,
așa cum a fost și pentru oamenii veniți din toată lumea care sunt
menționați în citatul anterior. Semnul acesta le-a atras atenția și a
deschis inima lor pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Am auzit numeroase cazuri de credincioși care au proclamat
Cuvântul lui Dumnezeu în fața oamenilor, în limbi pe care nu le-au
învățat niciodată, iar semnul acesta este unul care confirmă mesajul
dragostei lui Dumnezeu. În fiecare caz, acest semn minunat dă
naștere unei lucrări nemaipomenite.
Vorbirea în limbi dată pentru

interpretare
Această a doua categorie a vorbirii în limbi este menită a fi folosită

tot în contextul lucrării publice. Este vorba despre limbi cerești,
astfel că nu există asemenea dialecte pe pământ. Aspectul acesta este
valabil pentru toate celelalte categorii pe care urmează să le definesc.
Poate veți pune sub semnul îndoielii faptul că există mai

mult decât o limbă sau un dialect în cer. Gândiți-vă la
204
următoarea posibilitate: cartea Apocalipsa ne spune că, în

cer, Isus va da celor care au biruit „o piatră albă; și pe piatra
aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni
decât acela care-l primește” (Apocalipsa 2:17). În aceeași
carte a Scripturii citim despre Isus Însuși următoarele:
„Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat
cu multe cununi împărătești și purta un nume scris pe
care nimeni nu-l știe, decât numai El singur” (Apocalipsa
19:12). Așadar, dacă nimeni altcineva nu cunoaște numele
acestea, înseamnă că există limbi diferite în cer.
Acest tip de vorbire în limbi intră în una dintre cele nouă categorii de
daruri ale Duhului Sfânt enumerate în capitolul 12 din 1 Corinteni.
În pasajul acesta citim astfel:
...altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. (1

Corinteni 12:10)
Observați faptul că această vorbire în limbi are nevoie de interpretare,

nu de traducere. De ce? Fiindcă ele sunt limbi cerești, care nu sunt
cunoscute în lumea fizică.
Îmi aduc aminte o întâlnire la care am participat în Singapore.
Mi s-a cerut să slujesc la una dintre cele mai mari biserici din țara
aceasta și eram la prima mea vizită dintre cele câteva care au urmat
acolo. Înainte să vină momentul predicii, mulțimea, care era foarte
mare, a rămas cufundată în tăcere la un moment dat, după mai
multe cântece frumoase de închinare. Dintr-o dată, un om a început
să vorbească într-o limbă cerească. Cuvintele lui răsunau foarte tare
și clar, deși nu avea microfon. Persoana aceasta se afla undeva la
balconul acelei săli uriașe, dar toată lumea putea auzi claritatea și
autoritatea vocii lui, de parcă ar fi amplificat-o cerul însuși.
În timp ce vorbea, omul meu lăuntric tresălta de bucurie, în
timp ce omul din afară a rămas nemișcat, copleșit de reverență. Mi se
făcuse piele de găină și inima îmi bătea cu putere în această atmosferă
205
Apropierea
sfântă. Când a sfârșit de vorbit în limbi, a urmat interpretarea, iar

cuvântul transmis prin acea vorbire în limbi și prin interpretarea ei
spunea întocmai ceea ce urma să predic eu în seara aceea. Am rămas
uimit. Dumnezeu mi-a dat nu doar mie, ci întregii congregații,
confirmarea că mesajul pe care îl aduceam venea de la El.
Când este interpretată, această vorbire în limbi seamănă cu
profeția. De aceea spune Pavel: „Cine prorocește este mai mare decât
cine vorbește în alte limbi; afară numai dacă tălmăcește aceste limbi,
pentru ca să capete biserica zidire sufletească” (1 Corinteni 14:5).
Versetul anterior ne arată că această vorbire în limbi este dată pentru
lucrarea publică a bisericii; ea reprezintă acea categorie de vorbire
în limbi la care se referea Pavel când întreba: „Toți vorbesc în alte
limbi?” Haideți să citim acum în context acest verset:
Și Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea,

proroci; al treilea, învățători; apoi, pe cei ce au darul
minunilor; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor,
cârmuirilor și vorbirii în felurite limbi. Oare toți sunt
apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți sunt
făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți vorbesc
în alte limbi? Toți tălmăcesc? (1 Corinteni 12:28-30)
Observați că Pavel vorbește aici despre darurile pentru lucrare pe

care le-a lăsat Dumnezeu în biserică? De bună seamă că nu toți sunt
apostoli, profeți, învățători sau păstori și nu toți au darul săvârșirii
minunilor sau al vindecărilor, la fel cum nu toți au darul vorbirii
în limbi destinat lucrării publice sau al interpretării acestor limbi
cerești. De ce oare? Răspunsul se găsește în pasajul următor:
Prin urmare, limbile [vorbirea în limbi ca semn] sunt un
semn nu pentru cei credincioși, ci pentru cei necredincioși...
Deci, dacă s-ar aduna toată biserica la un loc și toți ar vorbi
în alte limbi [vorbirea în limbi dată spre interpretare], și ar
intra și de cei fără daruri sau necredincioși, n-ar zice ei că
sunteți nebuni? (1 Corinteni 14:22-23).
206
Înainte să răspund la întrebarea noastră, dați-mi voie să subliniez

faptul că aceste două versete arată limpede diferența dintre cele
două tipuri de vorbire publică în limbi. Mai întâi, apostolul scrie că
vorbirea în limbi este un semn pentru cei necredincioși. El se referă
aici la vorbirea în limbi pământești pe care persoana în cauză nu
le-a învățat niciodată. Un necredincios care cunoaște aceste limbi
vede lămurit că nu am avea cum să rostim acele cuvinte decât prin
intervenția miraculoasă a Domnului. Prin urmare, ele sunt un semn
pentru cei necredincioși.
Apoi Pavel vorbește despre situația în care întreaga biserică se
strânge laolaltă și credincioșii vorbesc în limbi în același timp. Aici
este vorba, în mod clar, despre limbi cerești. De unde știu? În ziua
Cincizecimii, ucenicii vorbeau toți în diferite limbi pământești
despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu. Nu era nevoie de
interpretare pentru spusele lor, căci necredincioșii înțelegeau ce
spuneau ei. În versetul de față, autorul are în vedere cazul în care
cineva se adresează bisericii într-o limbă cerească, situație în care
este nevoie de interpretare. Altminteri, nimeni nu ar înțelege cele
spuse. După cum puteți vedea, nu e nevoie ca toți să vorbească
în alte limbi în contextul acesta; altfel, cei care nu știu despre ce
este vorba sau necredincioșii ar crede că au nimerit în mijlocul
unor nebuni.
Prin urmare, răspunsul la întrebarea: „Toți vorbesc în alte
limbi?”, care este înțeleasă greșit de mulți, este foarte simplu.
Dumnezeu este selectiv când vine vorba despre darurile de
lucrare pe care le împarte bisericii, pentru că nu toți au nevoie să
exercite același dar. Însă El nu este părtinitor, nu este selectiv în
ce privește darul pe care îl dă fiecărui credincios pentru viața lui
personală de credință. Următoarele două categorii acoperă darul
vorbirii în limbi care are de-a face cu relația noastră personală
cu Domnul.
207
Apropierea
Vorbirea în limbi pentru

rugăciunea personală
Următoarele două categorii de vorbire în alte limbi sunt destinate

rugăciunii personale și constituie resursa pusă de Tatăl la dispoziția
fiecărui creștin care crede. Le vedem reprezentate în următoarele
două versete:
Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar

mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci? Mă voi
ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu
duhul, dar voi cânta și cu mintea. (1 Corinteni 14:14-15)
Observați că Pavel pune semnul egalității între această vorbire în

limbi și rugăciune; el nu se referă aici la vorbirea în limbi menită să
slujească bisericii. Apostolul spune în același capitol: „Cine vorbește
în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu” (1 Corinteni
14:2). Când folosim unul dintre cele două tipuri de limbi destinate
vorbirii în public, ne adresăm fie necredincioșilor (prin vorbirea în
limbi ca semn), fie bisericii (când vorbirea în limbi este urmată de
interpretare); dar atunci când ne rugăm în alte limbi, noi vorbim lui
Dumnezeu, nu oamenilor. Observați diferența?
În versetul de mai sus, Pavel vorbește despre două tipuri de
rugăciune. Unul este cel pe care îl înțelegem; în cazul meu, acesta este
reprezentat de rugăciunea în limba engleză. Celălalt tip de rugăciune
este în limbi, în cazul căruia duhul meu se roagă, călăuzit de Duhul
Sfânt. La fel stau lucrurile și în cazul cântecelor de închinare: „Voi
cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea.”
Iuda se referă la rugăciunea personală în alte limbi, când spune:
Dar voi, preaiubiților, zidiți-vă sufletește pe credința voastră

preasfântă, rugați-vă prin Duhul Sfânt... (Iuda 20)
208
Observați că, atunci când ne rugăm în limbi, ne zidim pe noi înșine,

pe când atunci când vorbim în alte limbi adresându-ne bisericii,
iar vorbirea noastră este urmată de interpretare, edificăm sau
zidim biserica (1 Corinteni 14:5). Dumnezeu vrea să le facem pe
amândouă, fiindcă ambele sunt foarte importante.
În capitolul următor vom discuta în profunzime despre această
categorie a vorbirii în limbi. Veți descoperi că ea joacă un rol vital în
umblarea voastră în strânsă apropiere de Domnul. Eu numesc acest
tip de vorbire în limbi „limba intimității”.
Vorbirea în limbi pentru mijlocire

Ultima dintre cele patru categorii de vorbire în limbi este cea
destinată mijlocirii, adică momentelor în care stăm în spărtură în
rugăciune, stăruind înaintea Domnului pentru nevoia altcuiva.
Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu

știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește
pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile
știe care este năzuința Duhului; pentru că El mijlocește
pentru sfinți după voia lui Dumnezeu. (Romani 8:26-27)
Există momente în care nu știm pentru ce să ne rugăm. Versiunea

New Living Translation redă foarte bine ideea aceasta, spunând:
„Căci nu știm nici măcar pentru ce ar trebui să ne rugăm, nici cum
să ne rugăm.” Eu nu știu tot ce se întâmplă în viața celor dragi ai mei
sau a altor oameni în nevoie, însă Duhul lui Dumnezeu știe. Mama
mea locuiește în Florida, iar eu în Colorado. Să zicem că ea se află
într-o situație care necesită intervenția divină, dar ea nu își dă seama
de lucrul acesta sau nu poate lua legătura cu mine. Cum aș putea
ști eu pentru ce să mă rog sau cum aș putea afla că ea are nevoie
de rugăciune?
209
Apropierea
Prima dată când am văzut acest verset din Scriptură devenind

o realitate pentru mine a fost în anii studenției. Eram credincios
doar de doi ani, dar în mine ardea dorința de a spune altora despre
Isus; așa că am început un studiu biblic în campus care îi avea drept
țintă pe membrii cluburilor studențești. La studiul acesta participau
în jur de șaizeci de persoane. Într-o seară, am dat învățătură despre
Duhul Sfânt. Am parcurs pur și simplu Scriptura și le-am arătat
care era voia lui Dumnezeu în privința aceasta. Printre cei prezenți
se afla o fată care fusese învățată că primise Duhul Sfânt automat în
momentul în care se născuse din nou și că vorbirea în limbi încetase.
Cât de trist era faptul că învățătorii ei nu credeau Scriptura, ci mai
degrabă pe mentorii lor, care erau și ei orbiți. Însă, în seara aceea,
când a văzut ce spune Biblia pe tema aceasta, tânăra respectivă a
crezut și a fost umplută îndată cu Duhul Sfânt, alături de alți câțiva.
A doua zi, dimineața devreme, am fost trezit de un mesaj al unuia
dintre colegi, care-mi spunea că am un musafir. M-am îmbrăcat în
grabă și am ieșit în holul căminului nostru, unde m-a întâmpinat
aceeași tânără, care stătea într-un cămin de vizavi. Chipul îi strălucea
când mi-a zis: „John, îmi pare rău să te trezesc, dar de-abia am
așteptat să-ți spun ce s-a întâmplat în dimineața asta!”
Mi-a povestit că fusese trezită din somn de Duhul Sfânt, la ora
cinci, și că simțise în inimă un imbold grabnic de a se ruga. A știut
că ceva nu era în ordine, așa că a găsit un loc retras și a început să se
roage în limbi. Mi-a spus că rugăciunea ei a devenit tot mai intensă,
de parcă ar fi fost o luptă. Așa că L-a întrebat pe Domnul în timp
ce se ruga pentru cine o îndemna să mijlocească. A auzit în inima
ei doar că era vorba despre un vârstnic a cărui viață era în pericol.
Tânăra s-a rugat timp de o oră și apoi a simțit cum inima îi este
cuprinsă de pace.
Câteva minute mai târziu, colega ei de cameră, care era și ea
credincioasă, a primit un telefon prin care era anunțată că bunicul
ei, care îi era foarte drag, suferise un atac de cord grav la ora cinci
în acea dimineață și că scăpase în mod miraculos cu viață. Medicii
reușiseră să îl stabilizeze cu doar câteva minute înainte de telefonul
210
primit, adică exact în momentul în care tânăra a simțit pace și a

înțeles că putea pune capăt rugăciunii.
Prietena aceasta strălucea de bucurie. Toată viața i se spusese că
vorbirea în limbi încetase, pentru că nu mai era necesară. Oare cât
pierduse pentru că învățătorii din biserica ei nu credeau Scriptura?
Acum nu o mai putea convinge nimeni că epoca vorbirii în limbi
apusese, fiindcă era încredințată că rugăciunea în limbi era o
necesitate pentru credincioșii zilelor noastre.
Am văzut lucrul acesta întâmplându-se de nenumărate ori. Unul
dintre exemplele cele mai grozave ale vorbirii în limbi ca mijlocire
este cel de care a avut parte Esther, managerul biroului nostru din
Australia. Ea este o luptătoare în rugăciune și o femeie implicată
în lucrarea Domnului. În anii ‘90, când era la școala biblică, în
timp ce lucra prin casă într-o dimineață, și-a ridicat mâinile și a zis:
„Doamne, nu am nicio nevoie pentru care să mă rog astăzi așa că,
dacă ai nevoie de mine, sunt la dispoziția Ta.”
Ne-a povestit că a simțit dintr-o dată imboldul de a se ruga,
apăsând-o ca o povară uriașă. S-a prăbușit pe genunchi în sufrageria
ei și vorbirea în limbi a țâșnit cu intensitate din gura ei. În duhul
ei, vedea un bărbat chinez îngenuncheat pe o podea murdară,
mișcându-și mâinile într-o direcție circulară, ca și cum ar fi curățat
dușumeaua. În timp ce ea se ruga, a simțit imboldul de a striga:
„Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!” După ce s-a mai rugat o vreme, a
simțit o eliberare în inima ei și s-a întors la treburile casnice.
După aproximativ cinci luni, la școala ei biblică a venit un
frate din Noua Zeelandă care era misionar în China și a povestit
studenților despre un păstor chinez care a fost persecutat într-o
închisoare din interiorul Chinei, alături de alt coleg păstor. Celălalt
păstor s-a uitat la cel dintâi și i-a spus că Dumnezeu îl va elibera din
închisoare. Cu gândul acesta în inimă, au început curățenia zilnică
pe care o aveau de făcut în detenție.
La scurt timp după aceea, paznicul i-a trimis pe toți ceilalți
deținuți în celulele lor, cu excepția acestui păstor. El a rămas singur
în încăperea aceea și curăța podeaua, când a auzit dintr-o dată un glas
211
Apropierea
care îi spunea apăsat: „Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!” Neputând

ignora cuvintele acestea, s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. În mod
uimitor, aceasta era descuiată, așa că el a deschis-o și a ieșit fără să
fie văzut din acea închisoare de maximă securitate. Când a ajuns în
stradă, acolo îl aștepta un taxi. A urcat în el și a plecat.
Esther a fost atât de încântată la gândul că era posibil ca acesta
să fi fost omul pentru care se rugase cu câteva luni în urmă. După
ce misionarul acela a terminat de vorbit, s-a dus la el, deși nu îl mai
întâlnise niciodată, și a aflat că evenimentul eliberării avusese loc
exact în ziua în care se rugase ea în sufragerie și pe care și-o notase în
jurnalul de rugăciune.
Unul dintre liderii școlii biblice s-a apropiat și el de Esther și
de acel misionar, spunându-le că își amintea la rândul lui că Duhul
Sfânt îi pusese pe inimă cu luni în urmă să se roage pentru un om
aflat în nevoie. În timp ce se ruga în limbi, a avut și el în față imaginea
clară a unui bărbat chinez care era în închisoare. Misionarul a scos o
fotografie de grup făcută într-o biserică din China, iar liderul școlii
biblice i l-a arătat pe omul pe care-l văzuse în timp ce se ruga în
limbi. E de la sine înțeles că era vorba chiar despre păstorul care
fusese închis!
Esther și liderul școlii biblice au comparat apoi notițele din
jurnalele lor de rugăciune și au descoperit că avuseseră experiențele
respective în aceeași zi! Dumnezeu le-a confirmat amândurora că,
dând ascultare imboldului de a se ruga, ei jucaseră un rol important
în eliberarea acelui om.
Cum vom crede?

Ce s-ar fi întâmplat dacă Esther ar fi fost învățată că vorbirea în limbi
a încetat odată cu formarea canonului Scripturii sau dacă i s-ar fi
spus că această vorbire nu este pentru toată lumea? Câți credincioși
pierd ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru ei din pricina faptului că
au crezut ce i-au învățat oamenii, nu ce spune Scriptura?
212
Una dintre cele mai mari tragedii pe care le-am observat în

anii de slujire este aceea că mulți creștini interpretează Cuvântul lui
Dumnezeu prin prisma experiențelor avute, în loc să lase Cuvântul
să le dicteze experiențele. Dumnezeu nu este limitat la experiențele
noastre, ci e mult mai mare!
În căutarea mea după umplerea cu Duhul Sfânt, am întâlnit
mulți creștini bine intenționați care au încercat să mă împiedice să
vorbesc în alte limbi. La câteva luni după ce L-am primit pe Isus ca
Domn, am participat la o întâlnire a liderilor lucrării creștine din
campus care tipărea materialul cu ajutorul căruia ajunsesem eu la
mântuire. Voi fi întotdeauna recunoscător acelui grup.
Însă, la întâlnirea aceea, mă aștepta un șoc. Președintele i-a
întrebat pe toți liderii care era rugăciunea lor numărul unu pentru
semestrul acela. Un tânăr a spus că se ruga să-i iasă media 9. Altul
a mărturisit că se ruga pentru mântuirea colegului său de cameră.
Când mi-a venit mie rândul, am spus doar atât: „Eu aș vrea să
primesc Duhul Sfânt, cum li s-a întâmplat în Biblie ucenicilor, când
au vorbit în limbi noi.”
De îndată ce am rostit aceste cuvinte, liderul principal a
intervenit în grabă, și nițeluș agitat, a zis: „John, vom vorbi pe tema
aceasta după întâlnire.”
Discuția aceea nu a mai avut loc niciodată. Însă colegul din
grupul meu studențesc prin care venisem la Domnul m-a tras
deoparte după întâlnire și mi-a spus: „John, ei nu cred în vorbirea
în limbi noi.”
Fiind de curând întors la credință, l-am privit uimit și am zis:
„Poftim? Ei nu cred ce scrie în Biblie?”
Ideea aceasta m-a dus cu gândul înapoi la denominația din care
făcusem parte și a cărei doctrină se baza mai mult pe învățătura dată
de oameni decât pe Scriptură. De fapt, în cadrul ei eram încurajați
să nu citim Biblia, ci să îl lăsăm pe pastorul nostru să o interpreteze
pentru noi. Am frecventat biserica timp de nouăsprezece ani și
credeam că mă îndreptam spre cer, când realitatea era că pașii mei
mergeau direct spre iad. Prin urmare, când am găsit cu ajutorul acelui
213
Apropierea
coleg planul Domnului de mântuire în Scriptură, am hotărât că voi

crede Cuvântul lui Dumnezeu indiferent dacă îl înțelegeam sau nu!
Aceasta este frica de Domnul, iar frica de Domnul este începutul
înțelegerii (vezi Psalmul 111:10).
Binecuvântați sau ignoranți

Am o veste bună: voia lui Dumnezeu pentru voi este să fiți umpluți
cu Duhul Lui și să vă rugați în limbi cerești! De fapt, dacă vreți
să auziți strigătul inimii lui Dumnezeu pentru voi, îl veți găsi în
pasajul următor:
Aș dori ca toți să vorbiți în alte limbi. (1 Corinteni 14:5)
Poate că veți spune: „Acestea sunt cuvintele adresate de

Pavel corintenilor.”
Nu este așa, căci Scriptura spune clar: „Mai presus de toate,
trebuie să înțelegeți că nicio profeție din Scriptură nu a venit
vreodată de la profeții înșiși” (2 Petru 1:20, NLT) și că „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16). Mai
simplu spus, acestea nu sunt cuvintele apostolului pentru
credincioșii din Corint, ci cuvintele Domnului pentru noi, căci
Cuvântul lui Dumnezeu „este viu și... rămâne în veac” (1 Petru
1:23). Dumnezeu este Cel care spune aici copiilor Lui: „Aș vrea ca
toți să vorbiți în limbi!”
Nu veți fi niciodată binecuvântați cu ceva în care nu credeți.
Vreau să subliniez faptul acesta: Dumnezeu nu va fi mișcat niciodată
de raționamentele, nevoile sau sentimentele noastre, ci mai
degrabă de credința noastră. Veți vedea că Isus spune în repetate
rânduri oamenilor: „Facă-se după credința ta.” Credința crede pur
și simplu că Dumnezeu va duce la îndeplinire ceea ce spune că va
înfăptui. Credința vine prin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu, nu a
convingerilor greșite ale oamenilor.
214
Este atât de important să predicăm și să credem adevărul, nu

experiența. Ea este o confirmare minunată a adevărului, dar nu un
dascăl care ne învață despre adevăr. Duhul Sfânt este Învățătorul
nostru și El nu va spune niciodată ceva ce contravine Cuvântului
scris al lui Dumnezeu. Atunci când credem Cuvântul lui Dumnezeu,
vom vedea și vom experimenta. Mulți oameni acționează invers: vor
să experimenteze mai întâi și apoi să creadă, după cum i-a spus Isus
lui Toma. Noi avem de ales: ne putem baza credința pe experiența
altora sau pe Cuvântul Celui despre care este scris:
Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului,

ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit,
oare nu va împlini? (Numeri 23:19)
În concluzie, Duhul Sfânt ne spune tuturor cu privire la vorbirea în

limbi: „Nu voiesc să fiți în necunoștință” (1 Corinteni 12:1). Apoi
continuă cu ceea ce am discutat în capitolul acesta și cu alte aspecte.
În final, ca o concluzie a acestor subiecte, El spune clar:
Și dacă cineva nu înțelege, să nu înțeleagă! (1 Corinteni 14:38)
Cu alte cuvinte, ne spune prin Pavel: „V-am arătat lămurit care

este voia Domnului cu privire la chestiunea vorbirii în limbi. Dacă
alegeți să rămâneți ignoranți, așa să fie, dar nu veți avea parte de
binecuvântările pregătite pentru voi.” Sunt convins că Duhul
Domnului era îndurerat când l-a îmboldit pe Pavel să scrie aceste
rânduri, fiindcă știa dinainte că mai târziu oamenii vor pune sub
semnul întrebării acest subiect care era de la sine înțeles în epoca
Bisericii Primare.
Duhul Domnului ne spune că putem rămâne în ignoranța
noastră, dar, dacă o facem, cuvintele Lui finale pe această temă sunt:
Nu interziceți vorbirea în alte limbi. (1 Corinteni 14:39, NKJV)
215
Apropierea
Găsim aici un avertisment: dacă auziți vreodată pe cineva atacând

vorbirea în limbi, omul acela este în neascultare fățișă de Domnul.
Dumnezeu știa că, în zilele din urmă, unii vor spune turmei Sale, fie
din ignoranță, fie din încăpățânare, că vorbirea în limbi a încetat sau
că ea nu vine de la Domnul.
Rugăciunea mea este ca voi să vedeți purtarea minunată de grijă
pe care o arată Dumnezeu copiilor Lui, când vom trece la capitolul
următor și vom descoperi minunata limbă a intimității de care face
parte Duhul Sfânt celor care cred.
(Notă: Dacă nu ați primit umplerea Duhului Sfânt, deschideți cartea
la anexa B, unde vă voi conduce în rugăciune ca să primiți acest dar.)
1. În deschiderea acestui capitol, autorul vorbește despre credința
pe care o avea în studenție, când era întors de curând la Cristos.
Trăia o viață nouă, dar simțea că ceva lipsea, deși citea cu
sârguință Scriptura. Ați trecut și voi printr-o astfel de etapă în
trecut sau străbateți chiar acum una asemănătoare?
2. În timp ce vă gândiți la conținutul acestui studiu legat de

vorbirea în alte limbi, a constituit el o provocare la adresa
convingerilor voastre? În ce fel sunteți afectați de afirmația că
voia lui Dumnezeu pentru voi este să fiți umpluți cu Duhul Lui
și să vă rugați în limbi cerești?
3. Voi nu citiți întâmplător cartea aceasta, ci o experiență sau un

eveniment v-a îndemnat să vedeți ce înseamnă să vă apropiați
mai mult de Dumnezeu. Nu cumva Domnul v-a pus la
dispoziție mijloacele necesare pentru a vă apropia mai tare de El
prin ceea ce studiați acum? Ar putea constitui darul vorbirii în
limbi (pentru rugăciunea personală și de mijlocire) următorul
pas al umblării voastre cu Domnul?
216
LIMBAJUL INTIMITĂȚII
Înțelepciunea sau sfatul lui Dumnezeu este o apă

adâncă și, deseori, o taină pentru mintea firească.
A m scris din nou și din nou pe tema aceasta, însă vreau să mă

asigur că ea devine o realitate înrădăcinată în adâncul ființei
voastre, așa că o voi repeta: Dumnezeu dorește cu pasiune apropierea de
voi. El tânjește după părtășia cu voi. El nu dorește doar să interacționeze
cu voi, ci vrea ca această interacțiune să fie una bogată.
Comuniunea cu Dumnezeu la nivelul Lui

Pentru ca această comuniune îmbelșugată să devină o realitate, Dumnezeu
a pregătit pentru noi un mod de a avea părtășie cu El la nivelul Lui!
Dați-mi voie să explic despre ce este vorba. Scriptura ne spune:
217
Apropierea
Cine vorbește în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui

Dumnezeu. (1 Corinteni 14:2)
Știm că Pavel nu se referea aici la niciuna dintre categoriile de vorbire

publică în alte limbi, fiindcă ele privesc situația în care credincioșii
rostesc pentru alți oameni Cuvântul lui Dumnezeu, în limbi care nu
sunt cunoscute celor ce proclamă mesajul. În acest verset, Pavel are
în vedere cazul în care noi ne rugăm lui Dumnezeu sau momentele
în care avem comuniune cu El. Atunci când noi ne rugăm în limbi,
ne adresăm direct lui Dumnezeu, nu oamenilor. Apostolul a scris în
altă parte: „Duhul Sfânt ne ajută în suferința noastră. Căci nu știm
nici măcar pentru ce ar trebui să ne rugăm, nici cum să ne rugăm”
(Romani 8:26, NLT). Observăm aici două piedici distincte în calea
comuniunii cu Dumnezeu: deseori nu știm cum să ne rugăm sau, în
al doilea rând, nu știm cum să o facem.
Următoarea ilustrație ne va ajuta să înțelegem mai bine ideea.
Dacă eu aș intra în biroul președintelui Statelor Unite, aș putea
comunica la nivelul lui? Evident că nu; el ar trebui să se coboare la
nivelul meu de înțelegere. El cunoaște mult mai multe decât mine
despre tot ce privește țara noastră, inclusiv toate chestiunile din sfera
securității naționale, care nu sunt aduse la cunoștința publicului.
Președintele cunoaște numeroasele planuri și proiecte ale țării,
precum și termenii și codurile care trebuie păstrate secrete pentru
că, dacă ar ajunge în mâinile cui nu trebuie, aceasta ar constitui o
amenințare la adresa siguranței naționale.
Făcând o paralelă cu cele de mai sus, când eu intru în biroul
Regelui întregului Univers, în sala Lui de tron, dacă mă rog doar
la nivelul înțelegerii mele, comunicarea noastră este limitată! Eu
nu pot vorbi cu Domnul la nivelul Lui, fiindcă El știe nespus mai
multe decât mine. Singurul mod în care El poate comunica cu mine
este coborând la nivelul meu de înțelegere. La fel ca în exemplul
anterior, El cunoaște mult mai multe decât mine cu privire la mersul
Universului, inclusiv la misterele acestuia, care sunt păstrate ascunse
din diferite motive, unul dintre ele fiind acela ca ele să nu ajungă în
218
Limbajul intimității
mâna cui nu trebuie. Vedem limpede lucrul acesta în următoarele

cuvinte scrise de Pavel:
Noi vorbim despre înțelepciunea tainică a lui Dumnezeu,

înțelepciune care a fost ascunsă și pe care Dumnezeu a
păstrat-o pentru gloria noastră dinainte să înceapă timpul.
Niciunul dintre conducătorii acestui veac nu a înțeles-o, căci
altfel nu L-ar fi răstignit pe Domnul gloriei. (1 Corinteni
2:7-8, NIV)
Deși paragraful de mai sus vorbește în mod specific despre

înțelepciunea răstignirii și a învierii Domnului Isus, și despre slava
care a urmat, acesta este doar un exemplu al faptului că Dumnezeu
se asigură că înțelepciunea Lui nu ajunge pe mâinile cui nu trebuie.
Găsim și alte exemple asemănătoare (vezi Matei 7:6). Scriptura ne
spune că noi suntem implicați într-un război și că dușmanii cu care
ne luptăm sunt căpetenii, puteri, conducători ai întunericului și
forțe demonice (Efeseni 6:12). Într-un război fizic, trebuie să existe
o comunicare secretă între cei ce luptă de aceeași parte a frontului.
La fel se întâmplă și în cazul Comandantului oștirii Domnului
și al războinicilor din Împărăția Lui. Ce conexiune secretă
nemaipomenită a dat Domnul copiilor Săi în sfera comunicării,
pentru binele Împărăției și protecția noastră. Vrăjmașul nu are idee
pentru ce stăruim înaintea Tatălui când ne rugăm în limbi. Forțele
demonice pot pune la cale un plan de a-i ataca pe cei dragi ai noștri,
dar în timp ce noi ne rugăm în limbi, dintr-o dată apare un zid de
îngeri în jurul lor, spre surpriza duhurilor rele. Ca urmare, demonii
fug îngroziți, înainte ca atacul lor să aibă sorți de izbândă.
Scopul principal
Limba folosită pentru rugăciune nu are doar scopul de a împiedica
ajungerea unor cunoștințe importante pe mâini greșite; obiectivul
219
Apropierea
ei principal este intimitatea. Eu și soția mea suntem împreună de

multă vreme și am devenit atât de apropiați încât am dezvoltat un
mod de a comunica specific nouă. Ea îmi poate spune anumite
cuvinte de față cu o mulțime de oameni și nimeni în afară de mine
nu va înțelege despre ce este vorba. Noi am dezvoltat un limbaj al
intimității. Aceasta nu se întâmplă doar în cazul soților și al soțiilor,
ci al tuturor celor care au relații strânse, cum ar fi prietenii care se
cunosc de o viață, cei care au lucrat ani de zile împreună, care au
luptat umăr la umăr în război etc. Pe scurt, între astfel de persoane
se formează un limbaj al prieteniei care le este specific lor.
În mod asemănător, Dumnezeu ne-a pus la dispoziție un mod
de a comunica intim și de a avea părtășie strânsă cu El la un nivel
profund, unul la care mintea noastră nerăscumpărată nu ar putea
ajunge niciodată. Psalmistul a prevăzut lucrul acesta și a scris: „Un
val cheamă alt val la vuietul căderii apelor Tale” (Psalmul 42:7).
Comunicarea aceasta este comparată cu niște cascade de apă vie.
Isus afirma că din inima noastră „«...vor curge râuri de apă vie...»
Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească
cei ce vor crede în El” (Ioan 7:38-39). Comuniunea noastră strânsă
cu Domnul este asemănată cu curgerea unor ape vii. O, ce bogăție
ne-a dat Duhul Sfânt! Ce abilitate ne-a oferit! Rămânem uluiți când
ne gândim la lucrurile acestea.
Haideți să explorăm subiectul mai îndeaproape, fiindcă el nu se
limitează la atât. Pavel spunea despre un credincios care se roagă în
alte limbi că
„nimeni nu-l înțelege și, cu duhul, el spune taine.”

(1 Corinteni 14:2)
La ce se referă Pavel când folosește cuvântul taine? Termenul din

limba greacă este cel de musterion. W.E. Vine, expert în greaca Noului
Testament, scrie următoarele despre cuvântul acesta: „În Noul
Testament, el nu se referă la ceva misterios (ca în limba engleză), ci
la ceva care se află dincolo de limitele înțelegerii pe care o avem în
220
mod obișnuit, fără ajutorul cuiva, la ceva ce poate deveni cunoscut

doar prin revelația divină și care este făcut cunoscut... celor care sunt
iluminați de Duhul lui Dumnezeu. În sens obișnuit, o «taină» are în
vedere cunoașterea care nu este făcută accesibilă; semnificația biblică
a termenului este cea de adevăr revelat.”
Așadar, acesta este unul dintre numeroasele beneficii ale
rugăciunii în limbi. Dumnezeu Duhul Sfânt cunoaște gândurile lui
Isus și ale Tatălui, fiindcă Ei sunt una. El cunoaște, de asemenea,
ceea ce ne lipsește, întrucât ne însoțește necontenit. Prin urmare, El
mijlocește între noi și Dumnezeu, dându-ne cuvintele pe care să le
rostim în limba cerului, pentru a cere, a căuta sau a avea comuniune
în mod desăvârșit. O, cât de minunat! Poate că veți spune: dar eu
nu înțeleg ce spun atunci când mă rog în limbi. Așa este și din acest
motiv a spus Pavel:
De aceea, cine vorbește în altă limbă să se roage să aibă și

darul s-o tălmăcească. Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă,
duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. (1
Corinteni 14:13-14)
Prin urmare, fie că este vorba despre o cerere, despre mijlocire sau
pur și simplu despre comunicarea cu Dumnezeu, dacă eu Îi cer
Duhului Sfânt să mă ilumineze, așa încât să înțeleg ceea ce se roagă
duhul meu sub inspirația Lui, El o va face! Acum nu doar duhul meu
se bucură de părtășia cu Domnul, ci și sufletul meu.
Administrarea tainelor revelate

De multe ori, în această părtășie, revelațiile Domnului din Scriptură
prind dintr-o dată viață și acestea sunt adevărurile despre care am
scris și din care i-am învățat pe alții de-a lungul anilor de slujire. Însă
mai sunt multe altele despre care nu am dat încă învățătură.
221
Apropierea
Poate că vă întrebați de ce nu am făcut-o încă. Motivul este

acela că nu a venit încă timpul sau că Dumnezeu a vrut ca altceva
să fie spus și subliniat în auzul poporului Său. Când noi vorbim
ca ambasadori ai Împărăției, trebuie să ne amintim că o facem în
calitate de purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu și că sunt lucruri
pe care El vrea să le spunem, în vreme ce altele nu trebuie rostite în
momentul respectiv.
Nu voi uita niciodată situația în care am învățat adevărul acesta
într-un mod mai puțin plăcut. Mă întâlneam cu un om al lui
Dumnezeu foarte bine cunoscut în regiunea unde locuia. Auzisem
despre lucrarea lui, îl admiram și îmi doream de mult să îl cunosc.
Un alt păstor a intermediat acea întâlnire și eram foarte încântat
la gândul că urma să ne vedem. Așa că ne-am întâlnit într-o seară
să servim cina împreună cu păstorul de care vă spuneam, omul lui
Dumnezeu pe care abia așteptam să îl cunosc. Împreună cu noi erau
și soțiile noastre. La masă, am împărtășit cele mai profunde revelații
pe care mi le dăduse Dumnezeu până atunci, ca să îl impresionez pe
acel om al Lui. (Atunci nu mi-am dat seama de faptul acesta, dar
privind retrospectiv, știu că aceasta mi-a fost motivația; câtă lipsă de
maturitate din partea mea!)
Păstorul ne-a dus cu mașina înapoi la hotel în seara aceea. Eu
și soția mea eram frânți de oboseală, fiindcă avuseserăm o zi lungă.
Însă, cu toate că eram sfârșit, în duhul meu aveam un simțământ
incomod, care nu îmi dădea deloc pace. Știam că Domnul voia să
mă rog, așa că i-am spus soției mele să meargă la culcare fără mine,
iar eu am ieșit în balconul camerei noastre de hotel. De îndată ce am
pășit peste prag, am auzit glasul Duhului Sfânt spunând cu asprime
inimii mele: „Așadar, împăratul a arătat astă-seară toate comorile din
casa lui!”
Am simțit cum mi se strânge inima. Am rămas șocat și deopotrivă
rușinat. Știam că Duhul Sfânt se referea la greșeala lui Ezechia. Și el
a fost vizitat de niște oameni pe care a vrut să îi impresioneze, iar
Scriptura ne spune următoarele cu privire la episodul acela:
222
Ezechia s-a bucurat și a arătat trimișilor locul unde erau

lucrurile lui de preț, argintul și aurul, miresmele și
untdelemnul de preț, toată casa lui de arme și tot ce se afla
în visteriile lui: n-a rămas nimic în casă și în ținuturile lui
pe care să nu li-l fi arătat. (Isaia 39:2)
După ce împăratul le-a arătat toate comorile lui, profetul Isaia i-a
adus o mustrare din partea Domnului. La fel mă simțeam și eu.
Știam că vorbisem în seara aceea despre adevărurile sau comorile pe
care mi le descoperise Domnul ca să îl impresionez pe omul cu care
mă întâlnisem.
Dumnezeu mi-a spus apăsat: „Fiule, Eu nu ți-am revelat
adevărurile Mele prețioase ca să te plimbi și să te lauzi cu ele unde
crezi tu de cuviință. Nu ți le-am descoperit ca să-i impresionezi pe
alții! Tu ești un administrator al lucrurilor pe care ți le-am revelat
și nu trebuie să vorbești despre ele decât dacă Eu te îndemn să
o faci.”
M-am pocăit numaidecât și mi-am cerut iertare, iar povara care
mă apăsa s-a ridicat de peste mine și am putut merge la culcare în
pace. Îndurarea Domnului este uimitoare!
Dacă suntem înțelepți, ne alegem un cerc de prieteni format
din oameni care nu vor spune oricui și fără băgare de seamă
lucrurile personale pe care li le-am împărtășit. Prietenii apropiați
dovedesc înțelepciune în modul în care se raportează la ceea ce
știu unii despre alții. Dacă un prieten încalcă în mod repetat
principiul acesta, trebuie să avem grijă ce îi împărtășim, știind
că nu va trata cu respect lucrurile pe care i le-am încredințat.
La fel se întâmplă și cu tainele Domnului. Dacă vrem ca El să
ne împărtășească ceea ce are pe inimă, trebuie să fim sensibili
cu privire la ceea ce dorește să spunem și altora, precum și la
momentul ales de Domnul pentru aceasta.
223
Apropierea
Folosirea sfatului Domnului

Când mă rog sau am părtășie cu Dumnezeu vorbind în limbi, îmi
vin pur și simplu în minte idei, revelații, înțelepciune sau învățături.
Cel mai bun mod în care pot descrie ce se întâmplă este că toate
acestea ies la suprafață ca bulele de aer care se ridică din adâncul
mării. Ideile vin din omul meu lăuntric și ajung în mintea mea sau
la nivelul înțelegerii mele. Scriptura spune:
Duhul omului este o candelă a Domnului care pătrunde

până în adâncul măruntaielor. (Proverbe 20:27, KJV)
Trebuie să ținem minte faptul că Duhul Sfânt nu vorbește minții,

ci duhului nostru. Aceasta este partea ființei noastre pe care El
o iluminează.
În timp ce ne rugăm în Duhul și cerem interpretarea,
înțelepciunea sau sfatul Domnului ies la iveală din inima noastră,
ajungând în sfera înțelegerii sau a minții. Scriptura afirmă:
Sfaturile în inima omului sunt ca niște ape adânci, dar omul

priceput știe să scoată din ele. (Proverbe 20:5)
Ce sunt sfaturile? Sunt înțelepciunea care se aplică unei situații

specifice. De ce merg oamenii la sfătuitori sau consilieri? Ca să
primească înțelepciunea (care până atunci e o taină pentru ei) de
care au nevoie într-o anumită împrejurare.
Observați faptul că singurul care poate scoate apa sfatului lui
Dumnezeu, care seamănă cu apa vie dintr-o fântână adâncă, este
omul care are pricepere, cel care cunoaște căile „Sfătuitorului”. Duhul
Sfânt cunoaște toate tainele (sfatul încă ne-revelat, cunoștințele și
înțelepciunea) Împărăției. Să ne întoarcem din nou la cuvintele
spuse de Isus pe tema aceasta:
224
„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă
vie...” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau
să-L primească cei ce vor crede în El” (Ioan 7:38-39).
Potrivit versetului citat din Proverbe, apa care iese din inima noastră
reprezintă sfatul sau tainele lui Dumnezeu, iar Isus spune lămurit că
sursa lor este Duhul lui Dumnezeu. El este fântâna cu apă vie (vezi
Ieremia 2:13). Citiți acum cu atenție ceea ce spune Pavel:
Noi propovăduim înțelepciunea [sau sfatul] lui Dumnezeu,

cea tainică și ținută ascunsă... ca să putem cunoaște
lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Și să
vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea
omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt,
întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile
duhovnicești. (1 Corinteni 2:7, 12-13)
Așadar, înțelepciunea sau sfatul lui Dumnezeu este o apă adâncă și

constituie deseori o taină pentru gândirea noastră care nu e iluminată
de Duhul lui Dumnezeu. Însă Isus ne spune că această apă vie va
țâșni prin Duhul Său. Cum? Pavel arată clar lucrul acesta:
În adevăr, cine vorbește în altă limbă, nu vorbește oamenilor,

ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înțelege și, cu duhul, el
spune taine. (1 Corinteni 14:2)
Iată răspunsul! În felul acesta, un om care are pricepere dobândește

cunoaștere din sfaturile lui Dumnezeu. Am ajuns deseori la locuri
din Scriptură care mă nedumereau. Când am întrebări fără răspuns,
a căror explicație este o taină pentru mine, cel mai adesea spun:
„Duhule Sfinte, nu înțeleg lucrul acesta, așa că Te rog să îmi arăți ce
înseamnă.” Apoi pur și simplu mă rog în alte limbi și fie atunci, fie
mai târziu, după ce am încetat rugăciunea, revelarea acelui adevăr
ascuns se ivește în mintea mea. Ce minunată este experiența aceasta!
225
Apropierea
În numeroase rânduri, în timp ce scriam o carte, am ajuns pe

un drum care mi se părea înfundat, astfel că direcția în care trebuia
să mă îndrept era o taină pentru mine. În asemenea situații, mă ridic
de pe scaun și încep să mă rog în limbi. Apoi, în scurt timp, de obicei
în câteva minute, înțelepciunea se revarsă ca apa dintr-un stăvilar dat
la o parte și continui să scriu ore în șir.
Când eram necăsătorit, era o taină pentru mine cine va fi soția
mea. În anii mei de celibat, au fost trei fete care mi-au plăcut foarte
mult, dar după ce am petrecut timp rugându-mă în Duhul, am
știut că Dumnezeu îmi spunea un „nu” apăsat. Apoi am întâlnit-o
pe Lisa și, timp de o lună, m-am rugat în limbi zi după zi câte o
jumătate de oră cu privire la relația noastră. În acele momente de
rugăciune, Dumnezeu mi-a confirmat cu putere în duhul meu că
puteam merge înainte și mi-a dat apoi multe alte confirmări. Însă
am știut fără umbră de îndoială, înainte de acele confirmări, că Lisa
era aleasa, datorită clarității și păcii care au venit peste mine în timp
ce mă rugam în limbi.
Au existat momente în care nu înțelegeam ce se întâmpla în viața
mea sau a cuiva apropiat mie, momente în care toate acestea erau o
taină. În astfel de situații, Îl rog pur și simplu pe Duhul Sfânt să îmi
arate înțelepciunea Lui sau felul în care vede El lucrurile. După ce
mă rog o vreme în alte limbi, dacă este vorba despre o informație pe
care Domnul vrea să o am, aceasta îmi este revelată.
Am întâlnit situații în care un membru al familiei mele avea
nevoie de rugăciune iar eu nu știam lucrul acesta, însă Duhul lui
Dumnezeu mi-a dat imboldul de a mă ruga pentru el în alte limbi,
iar mai apoi am aflat că persoana în cauză a primit ajutorul divin sau
ocrotirea de care avea nevoie.
Tainele sunt lucruri ascunse minții noastre. Între ele se pot
număra întrebări de felul: unde să merg la biserică? În ce lucrare
ar trebui să mă implic? Ce casă e mai bine să cumpăr? Cum să mă
rog eficient pentru președinte sau alți lideri? Cum să mă rog eficient
pentru păstorul meu? Lista întrebărilor de felul acesta poate continua
la nesfârșit.
226
Pacea care însoțește cunoașterea

direcției de urmat
Din sfera tainelor, cele care par să dea naștere unor dificultăți pentru cei
mai mulți credincioși sunt cele legate de direcția de urmat. Acesta este
principalul motiv pentru care oamenii apelează la consilieri. Însă eu
am vești bune pentru voi! Nu va trebui să vă mai îngrijorați niciodată
în privința aceasta. Dumnezeu ne face următoarea promisiune: „Dacă
vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea [cu privire la ce să facă],
s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă” (Iacov 1:5).
Noi putem cere în mod desăvârșit. Cum anume? Rugându-ne în limbi
cu privire la situația noastră. Am ajuns în încurcături în care nu știam
ce să fac și, după ce m-am rugat în limbi, de fiecare dată, din inima
mea a ieșit la suprafață o idee inspirată, a cărei înțelepciune s-a dovedit
soluția necesară în fiecare situație.
Așa am acționat în lucrare de-a lungul anilor. Când nu am
știut care era direcția de urmat, m-am rugat o vreme în alte limbi
și, dintr-o dată, au început să-mi vină idei inspirate. Eu și soția mea
am început lucrarea cu ani în urmă; am luat fiecare decizie majoră
doar în urma rugăciunii prin Duhul. Astăzi, avem peste treizeci de
angajați și birouri deschise pe trei continente. Dumnezeu ne-a dat
privilegiul de a atinge milioane de vieți cu Cuvântul și prezența Lui.
Nu a fost nevoie să împrumutăm bani în ultimii paisprezece ani și
acum avem bunuri fizice și personale considerabile, care ne ajută să
slujim eficient poporului lui Dumnezeu. Toate acestea se întâmplă
pentru că Dumnezeu spune:
Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui

Israel: „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, te învăț ce este de
folos și te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi! O, de
ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost
ca un râu și fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48:17-18)
227
Apropierea
Pot spune din toată inima că pacea noastră a fost ca un râu. Am

trecut prin situații în care, privind la ceea ce se întâmpla, ar fi trebuit
să ne copleșească panica. Însă, după ce ne-am rugat în limbi și ne-am
încredințat lucrările în mâna Domnului, pacea Lui a umplut viața
noastră. În ce privește rugăciunea în limbi, iată ce citim în Isaia:
Căci cu buze bâlbâitoare și cu o altă limbă va vorbi El acestui

popor, căruia i-a spus: „Aceasta este odihna cu care îl vei face
pe cel ostenit să se odihnească și aceasta este împrospătarea.”
(Isaia 28:11-12)
Cei ce nu au pace nu au nici odihnă. Odihna despre care vorbește

Domnul în versetul acesta este rezultatul păcii care curge ca un râu.
V-aș putea povesti nenumărate întâmplări survenite în cursul anilor
pentru a ilustra ideea aceasta, însă mă voi rezuma la una anume. Ar fi
fost foarte ușor să-mi pierd pacea, fiindcă nu știam ce să fac. Situația
aceasta a apărut în timp ce călătoream în Mexic pentru a predica la
o evanghelizare. Am călătorit cu avionul până în Monterey, pentru
un eveniment organizat într-o singură seară. Acesta urma să aibă loc
într-o sală publică din centrul orașului. Mă rugasem în limbi toată
ziua și am avut în duhul meu o vedenie în care mi s-a arătat o lumină
strălucitoare coborând din cer până deasupra clădirii în care urma
să ne strângem în seara aceea. Domnul a vorbit astfel inimii mele:
„Aceasta este slava Mea, care se va manifesta deseară.”
În seara cu pricina, mă îndreptam plin de entuziasm spre sală
împreună cu păstorul care coordona întâlnirea. Biserica lui făcuse mari
eforturi pentru pregătirea acestui eveniment. Când am ajuns la fața
locului, cu vreo cincisprezece minute înainte de începerea întâlnirii,
am văzut un om supărat, însoțit de doi gardieni înarmați, care s-a
apropiat de păstor. I-a vorbit în spaniolă, dar din tonul vocii lui am
înțeles că nu era de bine. Păstorul a venit apoi la mine și mi-a spus:
- John, nu vei putea predica deseară.
- De ce? am întrebat eu.
228
- Omul acesta e un demnitar important din guvern și mi-a spus

că legea interzice predicarea Evangheliei în Mexic de cei care nu sunt
cetățeni ai țării. E vorba despre o lege care rareori e pusă în aplicare,
dar omul insistă să o respectăm. Dacă nu ne conformăm, ai putea avea
probleme serioase. De fapt, vrea să stea chiar acum de vorbă cu tine.
M-am gândit numaidecât la Petru și la Ioan, cărora conducătorii
iudeilor le-au spus să nu predice Evanghelia, dar care nu le-au dat
ascultare acestora, fiindcă ce li se cerea era împotriva Cuvântului lui
Dumnezeu. Așa că i-am spus păstorului:
- Omul acesta nu are cum să oprească ceea ce Dumnezeu mi-a
arătat în după-masa aceasta, în timp ce mă rugam, că se va întâmpla!
Biserica voastră va fi afectată? Fiindcă, dacă acțiunea mea nu o va
afecta, eu voi predica după ce pleacă ei. Nu am venit până aici ca
să stau pe scaun și să nu fac nimic! Dar, dacă predicarea mea atrage
repercusiuni asupra voastră, nu voi mai predica.
- John, mi-a zis el, omul acesta poate face multe necazuri bisericii
noastre; de aceea, cred că e mai bine să te conformezi.
Am cedat auzind sfatul păstorului și ne-am apropiat împreună
de omul acela, care s-a uitat la mine și m-a întrebat pe un ton aspru:
- Vorbești spaniolă?
- Nu, domnule, am răspuns.
Atunci el a zis:
- Am un singur lucru să-ți spun: vei vorbi acestor oameni doar
despre activități care au de-a face cu turismul.
După aceea, s-a întors și a continuat să-i vorbească pe un ton
apăsat păstorului, în limba spaniolă. În tot acest răstimp, însoțitorii
lui înarmați ne sfredeleau cu priviri menite să ne intimideze. După
ce acel demnitar și-a încheiat avertismentul pe care-l avea de spus
păstorului, cei trei au plecat.
Păstorul părea foarte tulburat și și-a cerut scuze pentru că nu
mai puteam sluji în seara aceea, după care s-a dus în sală să facă
ultimele pregătiri înainte de începerea întâlnirii.
Eram foarte supărat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile.
Știam că aveam nevoie de sfatul lui Dumnezeu, fiindcă era o taină
229
Apropierea
pentru mine ce trebuia să fac în acea situație. Așa că am ieșit din

sală și am găsit un loc ceva mai ferit, unde mă puteam ruga. (Ne
aflam în centrul orașului, așa că nu aveam unde să mă retrag pentru
a fi complet singur.) Știam că, pentru a afla sfatul lui Dumnezeu,
era nevoie să mă rog în Duhul, așa că am început să vorbesc cu
îndrăzneală în alte limbi. Cei câțiva oameni care au trecut pe lângă
mine probabil și-au zis că eram un străin care se plimba fără țintă,
vorbind de unul singur.
Nu a trecut mult și pacea lui Dumnezeu a început să-mi umple
inima. Am continuat să mă rog aproximativ un sfert de oră și, dintr-o
dată, în mintea mea s-a conturat un gând care-mi spunea: „Lasă-ți
Biblia deoparte și vorbește acestor oameni despre cel mai mare Turist
care a ajuns vreodată în Mexic.”
Am sărit în sus de încântare și am zis cu glas tare: „Asta e!
Demnitarul mi-a spus că nu pot vorbi decât despre activități
turistice! Eu le voi spune despre Isus, cel mai mare Turist care a vizitat
vreodată Mexicul!”
M-am întors grăbit în sală. Dar serviciul începuse deja și păstorul
era în față, de unde saluta publicul. Soția lui, care se afla în partea
din spate a sălii, mi-a spus:
- John, păstorul vrea să mergi în față.
Am urcat pe scenă, iar el s-a uitat la mine și mi-a zis în șoaptă:
- Dumnezeu mi-a spus să-ți transmit să acționezi așa cum te-a
învățat El.
Atunci am zis celor din fața mea:
- Oameni buni, un înalt demnitar mi-a spus că vă pot vorbi doar
despre activități turistice, așa că sunt astăzi aici să vă vorbesc despre
cel mai mare Turist care a vizitat vreodată Mexicul, Isus Cristos.
Credincioșii din mulțime au aclamat cu entuziasm cuvintele
mele. Apoi am predicat în următoarea oră din Cuvântul lui
Dumnezeu. Când am terminat, i-am chemat în față pe toți cei ce
doreau să renunțe la viața lor și să se consacre domniei lui Isus.
În timp ce mulți oameni veneau în față, am observat un polițist
care a intrat în partea din spate a sălii și care se îndrepta direct spre
230
scenă. Mi-am zis: „Trebuie să-i ajut pe oamenii aceștia să primească

mântuirea înainte să fiu arestat.” Mi-am amintit de Petru și de Ioan
care au predicat la Poarta Frumoasă și care au fost arestați înainte să
le spună oamenilor cum să Îl primească pe Isus. Așa că m-am rugat
în grabă cu cei care ieșiseră în față ca să fie mântuiți. După ce am
încheiat rugăciunea, am văzut că polițistul a trecut pe lângă mine și
a dispărut în spatele perdelei de pe marginea scenei. M-am simțit
dintr-o dată ușurat, văzând că acum puteam sluji oamenilor.
Le-am spus să meargă împreună cu consilierii care aveau să stea
de vorbă cu ei. În timp ce oamenii coborau de pe scenă, am observat
că unul dintre ei era infirm. Atunci am auzit glasul Duhului Sfânt
spunând inimii mele: „El este primul pe care vreau să-l vindec.
Oprește-l și roagă-te chiar acum pentru el.”
Am făcut așa cum mi-a zis Duhul Domnului și, după ce m-am
rugat pentru acel om, i-am spus:
− Acum, domnule, lasă cârja deoparte, te rog.
Mi-a aruncat o privire care părea că spune: „Nu pot face asta”,
dar la îndemnul meu, mi-a dat ascultare. Atunci l-am luat de mână
și am început să pășim împreună. A pornit încet, dar apoi a mers tot
mai repede și mai repede, până când am ajuns să alergăm împreună.
Entuziasmul a pus stăpânire pe toată audiența. Oamenii au
început să vină în față din toate colțurile sălii și sute de persoane
au urcat pe scenă. Multe dintre ele au fost vindecate prin puterea
Duhului Sfânt. Voi pomeni doar câteva cazuri. Ne-am rugat pentru
o femeie surdă și Domnul i-a deschis urechile. A început să plângă
și a vărsat atât de multe lacrimi încât bluza ei de un albastru pal a
devenit închisă la culoare pe piept, din pricina șuvoiului de lacrimi
care îi brăzdau obrajii. Dumnezeu a vindecat ochii altei femei și
cancerul din trupul alteia.
Apoi ne-am rugat pentru un băiețel de cinci ani și el a fost
vindecat. Am slujit oamenilor mai bine de o oră. Au fost niște
momente frumoase, în urma cărora mulți dintre ei au plâns de
bucurie. La un moment dat, am observat în sală niște oameni cu
camere de filmat, dar nu i-am luat în seamă.
231
Apropierea
Am plecat din Mexic a doua zi dimineața și m-am întors acasă.

O săptămână mai târziu, păstorul mexican a venit în Statele Unite să
mă întâlnească. Mi-a spus:
−John, a trebuit să vin să-ți povestesc eu însumi ce s-a întâmplat.
A început prin a-mi spune că acel demnitar trimisese doi
agenți sub acoperire la întâlnirea din seara aceea, care primiseră
instrucțiunea de a mă aresta dacă predicam.
Cei doi au ajuns când mă rugam pentru bărbatul infirm. Când
l-au văzut mergând singur, unul dintre ei a zis celuilalt:
−Crezi că e adevărat ce se întâmplă?
Colegul lui i-a zis:
−Nu știu, dar hai să mergem mai aproape, să vedem.
Păstorul aflase despre schimbul lor de vorbe de la unul dintre
ușierii care fusese aproape de cei doi și care apoi îi urmase.
Ofițerii s-au apropiat de scenă și au fost martorii miracolelor
petrecute. Când s-au deschis ochii femeii, unul dintre ei a zis:
−Cred că e real ce se întâmplă.
Apoi, când băiețelul de cinci ani a fost vindecat prin puterea lui
Dumnezeu, s-au uitat unul la altul și au spus:
−Chiar că este real!
Păstorul a continuat spunându-mi:
−John, oamenii aceia care au venit să te aresteze au ieșit apoi în
față, ți-au cerut să te rogi pentru ei și amândoi au fost mântuiți în
seara aceea!
E de la sine înțeles că eu și păstorul mexican ne-am bucurat
împreună de cele petrecute. Însă asta nu era tot. Păstorul mi-a arătat
un articol publicat în ziarul local a doua zi după întâlnirea noastră.
Acesta spunea că oficialitățile pretinseseră că eu eram un șarlatan și că
scoteam ilegal bani din țara lor, însă jurnaliștii raportau că văzuseră
cu ochii lor oameni vindecați și că nu se strânseseră deloc bani la
întâlnirea aceea. Este interesant faptul că am simțit în inima mea
imboldul de a nu face nicio colectă și că organizația noastră plătise
biletul meu de avion. Nu am luat niciun ban din Mexic pentru
evenimentul cu pricina.
232
Cât de minunat este Duhul Sfânt! Cum poate trăi cineva în

vremuri ca ale noastre fără călăuzirea Lui? Dacă nu aș fi fost în stare
să mă rog în limbi în ziua aceea, în camera mea, iar mai apoi seara,
în apropierea sălii, aș fi plecat din Mexic frustrat de faptul că nu
împlinisem scopul lui Dumnezeu. Păstorul nu m-ar fi lăsat să predic,
intimidat fiind de acel demnitar. Însă, datorită rugăciunii în limbi,
voia și înțelepciunea lui Dumnezeu, care erau o taină pentru noi,
s-au manifestat. Eu am putut mijloci pentru păstor după voia lui
Dumnezeu și el, ca urmare, a auzit glasul Domnului, iar Dumnezeu
mi-a dat mie înțelepciunea de a ști cum să acționez în ciuda
împotrivirii întâlnite. A Lui să fie toată slava!
O, cât de mult s-a luptat cel rău în Biserică împotriva acestui dar.
Vrăjmașul se teme de el, căci aceasta este linia directă de comunicare
a lui Dumnezeu cu sfinții Săi, iar demonii nu știu niciodată ce se
petrece în urma folosirii ei. Există momente în care ne confruntăm
cu situații sau în care avem pe inimă dorințe pe care le putem articula
în cuvinte, dar întâmpinăm și împrejurări în care nu o putem face și
în care avem nevoie de ajutorul cuvintelor Duhului Sfânt. De aceea
spune Pavel: „Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă
voi ruga și cu mintea” (1 Corinteni 14:15).
Zidirea omului nostru lăuntric

În ultima vreme, inima mea a dorit cu ardoare ca poporul lui
Dumnezeu să aibă parte de o intimitate mai strânsă cu Duhul Sfânt,
din motive de felul exemplelor de mai sus. Răspunsul nostru la
strigătul inimii lui Dumnezeu după apropierea de noi va deveni din
ce în ce mai crucial. Odată cu trecerea timpului, nu va fi de ajuns
doar să înțelegem Scripturile, ceea ce făceau chiar și fariseii. Noi
trebuie să ne dezvoltăm sensibilitatea față de ceea ce spune Duhul
lui Dumnezeu, nu doar față de ceea ce El a spus. Isus a trăit în felul
acesta. El a zis: „Eu nu pot face nimic prin Mine Însumi; Eu judec
233
Apropierea
[iau decizii] doar după cum aud” (Ioan 5:30, NIV). Versiunea
Amplified evidențiază și mai clar ideea aceasta:
Eu nu sunt în stare să fac nimic de la Mine Însumi

[independent, prin propria voință, ci doar ceea ce Mă
învață Dumnezeu și pe măsură ce primesc poruncile Lui]...
[Eu hotărăsc așa cum Mi se spune să hotărăsc. După cum
aud glasul, așa iau hotărârea]. (Ioan 5:30, AMP)
Isus a trăit în strânsă dependență de călăuzirea Duhului Sfânt și de

glasul Lui, fapt pe care l-a recunoscut în repetate rânduri. El a spus:
„Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe
Tatăl făcând” (Ioan 5:19). De asemenea, El a declarat: „Cuvintele pe
care vi le spun Eu nu le spun de la Mine” (Ioan 14:10). În calitate
de ucenici ai Lui, Isus ne spune în termeni foarte clari: „Cine zice că
rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).
Noi trebuie să fim, la fel ca El, sensibili la glasul Duhului Sfânt.
De fapt, în ce mă privește, eu cred că Dumnezeu dorește ca noi
să devenim mai conștienți de tărâmul spiritual decât de ceea ce se
întâmplă în jurul nostru în lumea fizică. Rugăciunea în limbi zidește
omul lăuntric, așa încât să putem fi sensibili față de Duhul Sfânt.
Scriptura ne spune din nou:
Cine vorbește în altă limbă se zidește pe sine însuși.

(1 Corinteni 14:4)
Cuvântul grecesc pentru a zidi este oikodomeo. Definiția lui simplă

este următoarea: „a clădi o casă”. Faptul acesta este interesant în
contextul în care trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt.
Pavel ne spune în mod specific următoarele: „Voi sunteți... clădirea
lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9). Noi suntem casa Lui. Prin urmare,
atunci când ne rugăm în alte limbi, lărgim locuința pe care o are
Duhul Sfânt în noi, Îi oferim mai mult loc. Desigur, nu vorbesc
234
în termeni fizici, ci figurați. W.E. Vine ne spune că acest cuvânt

„înseamnă a clădi în sens literal sau figurat.”
Așadar, când ne rugăm în limbi, noi ne sporim abilitatea de a
cuprinde prezența și puterea divină în viața noastră. Întărim omul
nostru lăuntric, pentru a putea fi conduși cu mai multă ușurință de
Duhul lui Dumnezeu, nu de gândirea noastră pământească.
W.E. Vine arată, de asemenea, că acest cuvânt este folosit metaforic
în sensul de „promovare a creșterii spirituale și a dezvoltării caracterului
credincioșilor”. Apostolul Iuda ne spune ceva asemănător în epistola sa:
Dar voi, preaiubiților, zidiți-vă sufletește pe credința voastră

preasfântă, rugați-vă prin Duhul Sfânt. (Iuda 20)
Cuvântul grecesc pentru zidire din acest verset este epoikodomeo.

Definiția lui este următoarea: „a zidi pe”. Aceasta implică actul
continuu al zidirii noastre lăuntrice. Pavel le spunea credincioșilor
că ei sunt clădirea lui Dumnezeu și că, prin harul divin, el pusese
temelia, aducându-i la Cristos, după care continuă astfel: „fiecare să
ia bine seama cum clădește deasupra” (1 Corinteni 3:10).
Astăzi, atât de mulți credincioși sunt slabi la nivelul duhului,
fiindcă nu și-au zidit omul lăuntric. Ei văd mai degrabă lucrurile prin
ochii fizici decât prin cei ai inimii și cred mai repede ce aud cu urechile
fizice decât ceea ce spune Duhul lui Dumnezeu inimii lor. Omul
lor exterior este cel care le domină viața. Omul lor lăuntric poate fi
comparat cu o persoană care șade toată ziua pe canapea, uitându-se la
televizor și mâncând chipsuri. O, da, s-ar putea ca ei să lucreze cu sârg
în viața de toate zilele și în slujirea creștină, însă omul lor lăuntric este
neglijat. Credincioșii de felul acesta îmi spun adesea: „De ce eu nu-L
aud niciodată pe Dumnezeu vorbindu-mi?” Răspunsul este foarte
simplu. Dumnezeu comunică duhului nostru, nu minții noastre.
„Duhul omului este candela Domnului” (Proverbe 20:27, KJV). Dacă
omul nostru lăuntric nu este zidit, atunci noi nu putem auzi limpede.
Pavel le-a spus credincioșilor evrei că mai avea multe să le spună,
dar că ei deveniseră tari de urechi (Evrei 5:11). Oamenii aceștia nu
235
Apropierea
aveau nevoie de aparate auditive, ci problema era că omul lor lăuntric

devenise insensibil față de lucrurile spirituale. Așadar, în esență, acest
grup de oameni făcea însuși opusul zidirii și astfel inima lor s-a împietrit,
ajungând să nu mai audă Cuvântul Domnului. Același principiu se
aplică și celor care neglijează zidirea omului lor lăuntric. În lipsa unui
om lăuntric puternic, intimitatea noastră cu Dumnezeu întâmpină
piedici. De aceea declară Pavel cu îndrăzneală: „Eu vorbesc în limbi mai
mult decât voi toți” (1 Corinteni 14:18). El continuă astfel în Evrei:
Dar hrana tare este pentru oamenii mari [maturi spiritual],

pentru aceia care și-au deprins simțurile, prin întrebuințare
[prin practică], să deosebească binele și răul. (Evrei
5:14, NKJV)
Observați că autorul menționează simțurile. În text nu este vorba

despre cele exterioare, ci despre simțurile lăuntrice. Remarcați afirmația
lui potrivit căreia, prin folosire, noi ne întărim simțurile lăuntrice, așa
încât să discernem ce vine de la Dumnezeu și ce este de la cel rău.
După cum avem cinci simțuri fizice, suntem înzestrați și cu
cinci simțuri spirituale. Scriptura ne oferă exemple pentru fiecare în
parte. În timp ce citiți următoarele pasaje, întrebați-vă dacă ați putea
face cu simțurile voastre fizice vreunul dintre lucrurile menționate în
textele citate. Aceasta vă va ajuta să concluzionați că autorii se referă
la simțuri spirituale, nu la unele fizice:
Gustul –
Gustați și vedeți ce bun este Domnul. (Psalmul 34:8)
Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele [pentru

gustul meu]! Mai dulci decât mierea în gura mea. (Psalmul
119:103)
236
Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele

Tale au fost bucuria și veselia inimii mele. (Ieremia 15:16)
Atingerea –
Ieșiți din mijlocul lor și depărtați-vă de ei, zice Domnul; nu
vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. (2 Corinteni
6:17)
Plecați, plecați, ieșiți din Babilon! Nu vă atingeți de nimic

necurat! Ieșiți din mijlocul lui! Curățiți-vă, cei ce purtați
vasele Lui. (Isaia 52:11)
Mirosul –
Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă
întotdeauna cu carul Lui de biruință în Cristos și care
răspândește prin noi în orice loc mireasma cunoștinței Lui.
În adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă
a lui Cristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre
cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de
la moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de la viață
spre viață. (2 Corinteni 2:14-16)
Trăiți în dragoste, după cum și Cristos ne-a iubit și S-a dat

pe Sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros.
(Efeseni 5:2)
Am de toate și sunt în belșug. Sunt bogat de când am

primit prin Epafrodit ce mi-ați trimis... un miros de bună
mireasmă, o jertfă bine primită și plăcută lui Dumnezeu.
(Filipeni 4:18-19)
237
Apropierea
Văz –
Căci la Tine este izvorul vieții; prin lumina Ta vedem lumina.
(Psalmul 36:9)
...să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este

nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei moștenirii
Lui în sfinți. (Efeseni 1:18)
În adevăr, dacă I-a supus toate, nu I-a lăsat nimic nesupus.

Totuși, acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse. Dar...
pe Isus, Îl vedem. (Evrei 2:8-9)
Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de

lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi
plin de întuneric. Așa că, dacă lumina care este în tine
este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!
(Matei 6:22-23)
Auzul –
Apoi Ilie a zis lui Ahab: „Suie-te de mănâncă și bea, căci se
aude vuiet de ploaie.” (1 Împărați 18:41-42)
Cine are urechi de auzit, să audă. (Luca 14:35)
Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.

(Apocalipsa 2:7)
În ce privește pericolul ca omul nostru lăuntric să devină insensibil

față de Duhul lui Dumnezeu, Isus a spus lămurit următoarele:
238
De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd

[omul din afară], nu văd [omul lăuntric] și măcar că aud
[omul din afară], nu aud [omul lăuntric], nici nu înțeleg.
Și cu privire la ei se împlinește prorocia lui Isaia, care zice:
„Veți auzi cu urechile voastre [omul din afară] și nu veți
înțelege [omul lăuntric]; veți privi cu ochii voștri [omul din
afară] și nu veți vedea [omul lăuntric]. Căci inima acestui
popor [omul lăuntric] s-a împietrit; au ajuns tari de urechi
[omul lăuntric], și-au închis ochii [omul lăuntric], ca nu
cumva să vadă cu ochii [omul lăuntric], să audă cu urechile
[omul lăuntric], să înțeleagă cu inima [omul lăuntric]...”
(Matei 13:13-15)
Oamenii maturi spiritual își dezvoltă simțurile lăuntrice pentru a

discerne lucrurile spirituale, și anume ceea ce vine de la Dumnezeu
și ce nu. Această dezvoltare este determinată de folosirea sau de
antrenarea simțurilor credinciosului. Cu toții avem simțuri fizice,
iar ale unora sunt mai dezvoltate decât ale altora, în urma antrenării
lor. De exemplu, sunt oameni care și-au dezvoltat simțul gustului să
discearnă anumite calități ale vinului. Exersând, au ajuns să poată
gusta un vin și să spună din ce an este, dacă provine dintr-o recoltă
timpurie sau din una târzie, cât de ploios sau de secetos a fost anul
acela și așa mai departe.
Alții și-au format ochii să evalueze valoarea pietrelor prețioase.
Pentru ochiul omului de rând, o piatră poate părea fără cusur, însă
cel format poate vedea calitatea tăieturii și a culorii, imperfecțiunile
mari sau mici și gradul de puritate.
Există sunetiști, muzicieni și dirijori care și-au format urechea
să audă sunetele și melodiile. Ei pot sesiza dacă un instrument din
toată orchestra nu se sincronizează cu celelalte. Ei și-au format simțul
auzului, în timp, pentru a recunoaște armonia.
Sunt și oameni care și-au format simțul mirosului. Ei detectează
nota dominantă și toate subtilitățile unei miresme și pot distinge
esențele, florile și citricele care compun orice parfum.
239
Apropierea
Acești oameni aleg să își ascută simțurile fizice. Ei nu au fost mai

înzestrați decât alții, ci doar hotărâți să dezvolte ceea ce aveau, iar
formarea nu a avut loc pur și simplu, ci a fost nevoie de concentrarea
atenției lor pentru a atinge rezultatul dorit.
Probabil că vă gândiți deja la numeroase alte exemple care
ilustrează modul în care putem forma simțurile noastre fizice. Același
principiu se aplică și în sfera spirituală. Puteți fi credincioși de ani
de zile, dar să nu vă fi dezvoltat duhul. Scriptura ne spune că Ioan
Botezătorul „creștea și se întărea în duh” (Luca 1:80). Pavel i-a spus
lui Timotei să se consacre pe deplin dezvoltării spirituale proprii,
pentru ca progresul lui să fie văzut de toți (vezi 1 Timotei 4:15).
Cum zidim noi omul nostru lăuntric? Biblia spune lămurit: prin
Cuvântul scris al lui Dumnezeu (1 Petru 2:2, Fapte 20:32), prin
ascultarea de acest Cuvânt (Evrei 5:9) și prin rugăciunea în alte limbi
(1 Corinteni 14:4, Iuda 20).
Importanța dezvoltării duhului nostru

De ce este atât de important să dezvoltăm simțurile noastre lăuntrice?
Pentru că, atunci când simțurile noastre spirituale sunt dezvoltate,
suntem mai liberi să comunicăm cu Duhul Sfânt. El ne poate vorbi
în mod mai intim, la multe niveluri. Pentru a explica ideea aceasta,
haideți să privim din nou la sfera lumii fizice. Dacă nu ar funcționa
toate cele cinci simțuri ale voastre, nu aș putea comunica prea bine
cu voi. V-aș striga, dar nu m-ați auzi; sau v-aș bate pe umăr, dar voi
nu ați simți; aș ține ridicat un semn, dar voi nu l-ați vedea și așa
mai departe.
De curând tatăl meu, care a trecut de optzeci de ani, a ajuns să
aibă nevoie de un aparat auditiv, însă nu voia să-l folosească. Eram
împreună cu toată familia și stăteam de vorbă la masă, iar el avea
aerul că era în altă parte. Ridicam puțin tonul și ziceam: „Tată, ai
auzit?” Se uita nedumerit la mine și întreba: „Ce ai spus?” Mi-am
dat seama că el nu se bucura de conversația noastră pentru că simțul
240
auzului îi slăbise. (Mă bucur să vă pot spune că acum poartă aparatul

auditiv!) La fel stau lucrurile și în lumea spirituală. Dacă simțurile
voastre sunt slăbite, auziți în cel mai bun caz o parte a discuției!
Oamenii îmi spun deseori: „Mie Dumnezeu nu îmi vorbește într-un
mod intim.” Ei bine, se prea poate să fie așa pentru că simțurile lor
lăuntrice sunt subdezvoltate. Este important să clarificăm lucrurile:
Dumnezeu vrea să ne vorbească mai mult decât dorim noi să-I auzim
glasul, însă mult prea adesea, așa cum era cazul credincioșilor cărora
li se adresa cartea Evrei, noi avem probleme cu auzul. (Evrei 5:11)
Voi întăriți ceea ce folosiți și slăbiți ce nu întrebuințați. În timp
ce ne rugăm în Duhul, omul nostru lăuntric se roagă, iar înțelegerea
noastră obișnuită sau firea este respinsă. Aceasta este o formă de
post de la modul nostru natural de a raționa, pentru a intra într-o
comuniune nestingherită cu Dumnezeu. Eu vă încurajez nu doar
să vă rugați în Duhul, ci și să vă puneți încrederea în Domnul cu
privire la interpretarea a ceea ce rostiți și să vă obișnuiți să ascultați
în timp ce vă rugați.
În multe dimineți petrec peste o oră rugându-mă în limbi.
Odată ce mintea încetează să-mi mai treacă de la un gând la altul,
lucru care are loc mai repede cu ajutorul cântecelor de închinare
sau dacă îmi golesc mai întâi inima înaintea Domnului, îmi este
ușor să mă concentrez asupra celor spirituale. De obicei, sentimentul
apropierii Domnului umbrește orice preocupări sau obligații firești.
În astfel de momente, în mintea mea se conturează idei, revelații și
înțelepciunea de sus. Am învățat că cel mai înțelept mod în care pot
proceda este să le notez în timp ce mă rog, fiindcă Duhul Sfânt trece
apoi la alte lucruri.
La începutul experienței mele legate de rugăciunea în Duhul,
am avut parte de multe frustrări, fiindcă uneori mă gândeam la
lucruri din viața de toate zilele în timp ce mă rugam în alte limbi.
De exemplu, în cursul rugăciunii, îmi veneau idei de titluri pentru
cărți noi, dorința de a lua legătura cu oameni pe care nu îi mai
contactasem de o vreme sau aceea de a face un dar cuiva, idei legate de
folosirea banilor organizației și altele asemenea. În cele din urmă, am
241
Apropierea
înțeles că aceasta era cel mai adesea inspirația și îndrumarea Duhului

Sfânt. Am început curând să notez aceste idei și am observat că,
de îndată ce făceam astfel, ele dispăreau din mintea mea pentru a
face loc altora. Apoi le puneam în aplicare și vedeam binecuvântarea
Domnului peste ele. Mi-am dat seama că, în timp ce mă rugam în
alte limbi, Duhul Sfânt nu doar îmi punea pe inimă oameni sau
națiuni, ci mă și îndruma cu privire la ceea ce dorea să fac. Repet:
rugăciunea în alte limbi este un mod de comunicare cu Dumnezeu
la un nivel mult mai înalt.
Trăind în sfera Duhului

În ce mă privește, cred că acesta este modul în care Pavel a scris o
bună parte a epistolelor sale. Îl vedem făcând observații de felul:
„Măcar că sunt departe cu trupul, totuși, cu duhul sunt cu voi și
privesc cu bucurie la buna rânduială care domnește între voi și la
tăria credinței voastre în Cristos” (Coloseni 2:5). Apostolul nu îi
vedea pe acești credincioși cu ochii fizici, fiindcă nu era prezent cu
ei în trup, așa cum a arătat foarte limpede. Vedem că și corintenilor
le-a spus: „Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar
fiind de față cu duhul, am și judecat ca și când aș fi fost de față” (1
Corinteni 5:3). Cum putea Pavel să fie prezent și să vadă ce făceau
și ce spuneau credincioșii din Corint și Colose, cu toate că nu se
afla fizic în mijlocul lor? Trebuie să ne amintim că noi suntem ființe
spirituale și că nu există distanță sau bariere pe tărâmul Duhului
lui Dumnezeu. Cei al căror duh este întărit în Domnul devin mai
conștienți de ceea ce se petrece în lumea spirituală, astfel că se pot
ruga sau pot sluji mai eficient celor în nevoie. Amintiți-vă ceea ce
spuneam în capitolul precedent: managerul școlii biblice la care
mergea lidera biroului nostru din Australia l-a identificat pe păstorul
chinez dintre numeroasele chipuri ale membrilor bisericii sale care
apăreau într-o fotografie, fără să-l fi văzut vreodată!
242
În timp ce se ruga în limbi, Pavel pur și simplu vedea la nivelul

duhului său anumite lucruri care se petreceau în diferite biserici.
Apoi aborda subiectele acelea în scris și trimitea epistolele rezultate
bisericilor cu pricina. În cursul călătoriilor mele, pe când mă rugam
în limbi, mi s-a întâmplat să văd prin ce treceau membrii familiei
mele sau ai personalului nostru. În asemenea situații, iau telefonul și
deseori știu care sunt noutățile înainte să-mi fie spuse de cei cu care
vorbesc. Însă, fiindcă m-am rugat în Duhul, El m-a pregătit deja, ca
să știu ce să spun și cum să mă raportez la situația întâlnită.
Când eram în Africa, am cunoscut un om care făcea parte
dintr-un trib de războinici din Kenia. Se întorsese la Domnul cu ani
în urmă și rămăsese în mijlocul grupului său etnic pentru a-i sluji.
Numele lui creștin este John și omul acesta călătorește din când în
când în afara Africii pentru a sluji. În cea mai recentă călătorie făcută
de el în Statele Unite, a fost găzduit de o familie pe care o cunoșteam.
În timpul șederii lui de trei săptămâni, le spunea mereu gazdelor ce
făcea familia lui din Africa. Întrucâtva nedumeriți, oamenii aceștia
l-au întrebat de unde avea atâtea detalii despre ceea ce se întâmpla în
viața soției rămase acasă, fiindcă știau că familia lui nu avea telefon;
nu exista niciun telefon în tot satul lui din Africa. John le-a dat
următorul răspuns: „La fel era și cu Pavel și cu bisericile din Asia.
Ele erau familia lui în Domnul, fiindcă apostolul îi născuse pe acei
credincioși, spiritual vorbind, iar în timp ce se afla departe de ei,
când se ruga, era cu ei în Duhul și vedea ce se întâmpla în mijlocul
lor. Eu nu fac decât ceea ce Dumnezeu a dat fiecărui credincios
abilitatea să facă, prin puterea Duhului Sfânt. Așa sunt la curent cu
ce face familia mea și știu ce se petrece ori de câte ori sunt departe
de ai mei.”
Motivul pentru care am inclus aici mărturia lui John este
aceea că ea corespunde întru totul Cuvântului lui Dumnezeu. De
ce ne-ar surprinde faptul acesta? Pavel l-a menționat nu o dată, ci
de mai multe ori în Noul Testament. Acestui bărbat african nu i-a
spus nimeni că Scriptura nu este adevărată sau că ceea ce scrie în
ea nu mai este valabil, așa cum sunt învățați atât de mulți oameni
243
Apropierea
în America. De ce ne-am îndepărtat de lucrurile pentru care Isus a

plătit un preț atât de mare ca să ni le pună la dispoziție? De ce nu ne
întărim omul lăuntric, pentru a putea fi slujitori și copii mai eficienți
ai Domnului și Mântuitorului nostru drag, Isus?
Nu este prea târziu! Indiferent dacă aveți zece sau optzeci și cinci
de ani, dacă v-ați născut din nou de curând sau cu decenii în urmă,
voi puteți întări omul vostru lăuntric prin vorbirea în limbi și puteți
cere interpretarea acesteia în timp ce vă rugați, pentru ca înțelegerea
voastră să aibă parte de beneficiul minunatei comuniuni cu Duhul
Sfânt. El dorește să vă reveleze atât de multe lucruri; nu e nevoie
decât ca omul din afară să se liniștească și să vă apropiați, în inima
voastră, de Cel care cunoaște totul. Ce invitație deosebită! Nu treceți
pe lângă ea fără să îi dați curs.
1. Ați experimentat situații în care darul vorbirii în limbi v-a ajutat
să înțelegeți mai bine felul în care lucra Dumnezeu în viața
voastră? Ce iluminare, pace sau împrospătare ați primit?
2. Autorul scrie despre nevoia de a administra cum se cuvinte

tainele pe care le revelează Dumnezeu, folosind pentru aceasta
exemplul lui Ezechia (Isaia 39:2) și experiența trăită de el însuși
când s-a întâlnit cu un păstor renumit. Cât de important este
pentru voi să așteptați momentul pregătit de Dumnezeu pentru
a revela altora ceea ce El v-a descoperit vouă? Observați în voi o
dorință de a-i impresiona pe alții care are nevoie să fie controlată?
244
SIGURANȚA DEPLINĂ A
CREDINȚEI
Dumnezeu nu răspunde nevoii, ci credinței noastre!
D e-a lungul anilor, am întâlnit numeroși credincioși sinceri,

care sunt umpluți cu Duhul Sfânt, care Îl iubesc pe
Domnul, se tem de El și se feresc de păcat, dar care mă întreabă:
„Cum se face că eu nu Îl aud pe Dumnezeu vorbindu-mi sau nu
experimentez prezența Lui?” Simt frustrarea care însoțește întrebarea
acestor sfinți, fiindcă ei fac tot ce știu să facă, dar nu reușesc să se
conecteze cu Dumnezeu în rugăciune. După ce stau de vorbă cu ei
câteva momente, de obicei descoperim care este motivul dificultății
întâmpinate de ei. Cel mai adesea răspunsul este cel pe care îl găsim
în pasajul următor:
245
Apropierea
De aceea, fraților, având îndrăzneala să intrăm în Locul

Preasfânt prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă și vie...
să ne apropiem cu o inimă curată, având siguranța deplină
a credinței, cu inimile stropite și curățite de o conștiință
rea și cu trupul spălat cu apă curată. Să ne ținem strâns
de mărturisirea nădejdii noastre, fără șovăire, căci Cel ce a
promis este credincios. (Evrei 10:19-23, NKJV)
În primul rând, autorul ne spune că noi putem intra în Sfânta Sfintelor,

acolo unde locuiește Dumnezeu. Amintiți-vă că, atunci când Isus
Și-a dat duhul pe cruce, perdeaua din Templu s-a rupt în două, de
sus până jos. Dumnezeu Se pregătea să Își strămute locuința în noul
Său templu, adică în ființele omenești născute din nou. De aceea,
acum, când ne apropiem de El, Îl căutăm înăuntru, nu încercăm
să ne imaginăm că intrăm într-o sală a tronului aflată la milioane
de kilometri distanță; a ne conecta cu Duhul lui Dumnezeu
dinăuntrul nostru înseamnă a ne afla în sala tronului, împreună cu
Isus și cu Tatăl.
Observați că autorul ne îndeamnă să mergem cu îndrăzneală.
Cum ne putem apropia cu o asemenea încredere? O putem face
pentru că El ne-a deschis deja calea în prezența Sa, prin sângele Lui
divin curs la Calvar. Conștiința noastră a fost curățată de tirania
condamnării născute în urma păcatului și acum putem veni în
prezența lui Dumnezeu având o siguranță deplină.
Nu ne așteaptă o experiență încununată uneori de succes, iar
alteori de eșec. Știm cu certitudine ce urmează. Dumnezeu spune că,
dacă ne apropiem, și El Se apropie de noi! Motivul cheie pentru care
cei mai mulți întâmpină dificultăți se găsește în expresia: „siguranța
deplină a credinței”. Noi trebuie să ne apropiem de Dumnezeu cu
credință, căci Scriptura ne spune lămurit:
Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine

se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că
răsplătește pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6)
246
Siguranța deplină a credinței
Ascultați cuvintele: „fără credință este cu neputință să fim plăcuți

Lui”. Stați câteva momente și lăsați aceste cuvinte să pătrundă până
în adâncul inimii voastre.
„Caut doar pe cineva care să creadă!”

Nu voi uita niciodată o experiență din vremea în care eram întors la
Domnul de câțiva ani și locuiam într-un apartament din Carolina
de Nord, fiind încă necăsătorit. Într-o dimineață, în timp ce eram
cufundat într-un somn adânc, am sărit dintr-o dată și m-am ridicat
în șezut, iar de pe buze mi-au izbucnit cuvintele: „Caut doar pe
cineva care să creadă!”
M-am uitat la ceasul deșteptător și am văzut că era ora patru
dimineața. Dormisem atât de adânc încât a fost nevoie să mă uit în
jur ca să mă dezmeticesc și să-mi dau seama unde eram și ce mi se
întâmplase. Am aprins lumina și am văzut că cearșaful era ud leoarcă
de sudoare în partea unde stătusem întins, deși nu aveam febră și nici
vreo altă problemă de sănătate. Am rămas uluit și copleșit totodată,
înțelegând că Dumnezeu vorbise prin gura mea. Însă apoi mi-am zis:
„De ce nu a spus niște cuvinte mai profunde? Știu deja că El caută
oameni care să creadă.” Eram obosit și am adormit îndată la loc.
Când m-am trezit, dimineața, în mintea mea răsunau mereu
cuvintele: „Caut doar pe cineva care să creadă... Caut doar pe cineva
care să creadă... Caut doar pe cineva care să creadă...” Pe la prânz,
m-a izbit dintr-o dată o revelație și am zis cu glas tare: „De fapt,
cuvintele acestea sunt profunde!”
Din momentul acela, am început să mă gândesc la următoarele
două întrebări: ce L-a întristat cel mai mult pe Isus (nu ce L-a mâniat
cel mai mult, căci aceștia au fost fariseii cei fățarnici, desigur) și ce I-a
plăcut cel mai mult? Mai întâi, El a fost cel mai întristat de oamenii
care pur și simplu nu credeau că El va înfăptui ce a spus că va face.
Mai simplu spus, Îl întrista lipsa lor de credință. De fapt, aceasta este
credința: să credem că Dumnezeu vorbește serios și că va face ceea ce
247
Apropierea
spune. Dumnezeu nu este om, ca să mintă, ci cuvintele rostite de El

sunt girate de onoarea Numelui Său. El jură pe Sine Însuși, fiindcă
nu este nimeni mai presus de El. Prin urmare, când ne îndoim de
Domnul, Îi insultăm integritatea.
Să aruncăm o privire la următoarele pasaje și să observăm
dezamăgirea lui Isus care răzbate din ele; sunt doar câteva texte din
cartea Matei, în traducerea Today’s English Version, traducere care
mi se pare că redă cel mai bine tonul Lui:
Ce puțină credință aveți! (Matei 6:30-31, TEV)
Ucenicii S-au dus la El și L-au trezit. „Scapă-ne, Doamne!

I-au zis ei. Altfel, vom pieri!” „De ce sunteți atât de
înspăimântați? i-a întrebat Isus. Ce puțină credință aveți!”
(Matei 8:25-26, TEV)
Isus Și-a întins mâna îndată, l-a apucat și i-a zis: „Ce puțină
credință ai! De ce te-ai îndoit?” (Matei 14:31, TEV)
De ce vorbiți între voi despre faptul că nu avem pâine? Ce

puțină credință aveți! (Matei 16:8, TEV)
Auziți dezamăgirea și tristețea din tonul vocii Lui în fiecare dintre

aceste situații? Însă incidentul care pe mine mă uimește cel mai tare
este cel în care ucenicii nu au putut scoate demonul dintr-un băiat
epileptic. Ascultați ce a spus atunci Isus ucenicilor Lui:
„Cât de necredincioși sunteți și cât de mult greșiți! Cât

trebuie să mai stau cu voi? Cât trebuie să vă mai sufăr?
Aduceți băiatul aici, la Mine.” Isus a poruncit demonului
și el a ieșit afară din băiat, care a fost vindecat chiar în
momentul acela. (Matei 17:17-18, TEV)
248
Este limpede că Isus nu Și-a reprimat sentimentele. Tonul Lui trece de

la tristețe, la dezamăgire, la dezgust și ajunge la granița mâniei sfinte!
După aceea, ucenicii L-au întrebat de ce ei nu putuseră scoate
afară demonul. Isus le-a dat un răspuns simplu:
Pentru că nu aveți destulă credință. (Matei 17:20, TEV)
Dumnezeu răspunde credinței noastre

Tot ce primim de la Domnul vine prin credință. Există un adevăr
pe care am descoperit că mulți din trupul lui Cristos nu îl știu, și
anume că Dumnezeu nu răspunde la nevoia, ci la credința noastră!
Opriți-vă și gândiți-vă câteva clipe la declarația aceasta. V-aș putea da
nenumărate exemple din Scriptură care o ilustrează, însă îngăduiți-mi
să menționez doar două. Mai întâi, într-o zi, Isus îi învăța pe mai
mulți lideri într-o casă și textul biblic ne spune următoarele:
Iar puterea Domnului era prezentă ca să-i vindece.

(Luca 5:17, NKJV)
Îmi place felul specific în care Scriptura ne spune că puterea lui

Dumnezeu era prezentă pentru a-i vindeca pe acești lideri. Înțelegem,
prin urmare, că cel puțin unul dintre ei avea nevoie de vindecare, dar
se prea poate ca cei bolnavi să fi fost mai mulți la număr. Cu toate
acestea, niciunul nu a avut parte de tămăduire. De ce? Pentru că
niciunul nu a avut credință ca să primească vindecarea.
Pe de altă parte, câțiva bărbați s-au apropiat de casă ducând un
om paralizat pe o targă, însă nu au putut intra din pricina mulțimii
care se înghesuia acolo, așa că au urcat pe acoperiș, l-au desfăcut și
l-au coborât pe bolnav în fața lui Isus, cu ajutorul unor frânghii. Iată
ce citim în continuare:
249
Apropierea
Când le-a văzut Isus credința, Isus a zis...: „Scoală-te,

ridică-ți patul și du-te acasă.” Și numaidecât, slăbănogul s-a
sculat, în fața lor, a ridicat patul pe care zăcea și s-a dus
acasă, slăvind pe Dumnezeu. Toți au rămas uimiți și slăveau
pe Dumnezeu; plini de frică, ziceau: „Azi am văzut lucruri
nemaipomenite.” (Luca 5:20-26)
Isus le-a văzut credința. Paraliticul și cei ce-l duceau știau că Domnul
era demn de încredere. Mai mult decât probabil că știau ce spusese deja
Dumnezeu poporului Său, și anume: „Nu uita niciuna din binefacerile
Lui! El îți iartă toate fărădelegile tale, El îți vindecă toate bolile tale”
(Psalmul 103:2-3). Pe de altă parte, liderii au rămas uimiți văzându-l pe
paralitic vindecat și L-au glorificat pe Dumnezeu; însă niciunul dintre ei
nu a fost tămăduit. De ce? Fiindcă nu putem primi nici măcar ceea ce
Dumnezeu vrea să ne dea, dacă nu primim prin credință! Voia Tatălui
era ca acei lideri să primească, dar nu s-a întâmplat așa. Dumnezeu
răspunde atunci când credem, iar credința noastră este reflectată de
faptul că acționăm potrivit cu ceea ce spune El.
În altă împrejurare, o femeie de origine greacă a venit la Isus și
L-a rugat să o elibereze pe fiica ei de opresiunea demonică sub care
se găsea. Isus i-a zis:
Mai întâi trebuie să-i ajut pe evrei, care sunt familia Mea.
Nu este bine să iau pâinea copiilor și să o arunc la câini.
(Marcu 7:27, NLT)
Isus a numit-o pe femeia aceasta câine. Ea s-ar fi putut simți insultată

și, ca urmare, să plece valvârtej de acolo. Însă, cumva, ea I-a cunoscut
caracterul și a zis:
Așa este, Doamne, dar chiar și câinilor de sub masă li se dau

din firimiturile din farfuriile copiilor.
(Marcu 7:28, NLT)
250
Femeia era încredințată că se afla în prezența Fiului lui Dumnezeu și

credea că El era un Dumnezeu bun, care nu ducea lipsă de putere. Ea
era hotărâtă, știind că tot ce avea de făcut era să stăruie înaintea Lui
cu cererea ei și că nu va fi respinsă. Femeia nu și-a pierdut credința;
de aceea, Isus i-a zis:
Pentru vorba aceasta, du-te. A ieșit dracul din fiică-ta.

(Marcu 7:29)
Când a ajuns acasă, femeia a găsit-o pe fiica ei deplin vindecată. Isus

a răspuns și în cazul acesta credinței femeii, nu nevoii ei, căci prima
ei cerere a fost rostită ca urmare a nevoii, însă cuvintele spuse de ea
după răspunsul inițial al lui Isus au dat glas credinței ei.
Credința este cheia pentru a primi totul

Principiul acesta se aplică în toate lucrurile care au de-a face cu
Împărăția. De fapt, Iacov spune cu îndrăzneală că, atunci când venim
la Dumnezeu în rugăciune, trebuie să o facem cu credință, fără să
ne îndoim deloc, fiindcă „cine se îndoiește seamănă cu valul mării,
tulburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de om să nu
se aștepte să primească ceva [nimic] de la Domnul” (Iacov 1:6-7).
Ascultați încă o dată cuvintele acestea: „Un astfel de om să nu
se aștepte să primească ceva [nimic] de la Domnul.” Meditați la ele
câteva momente. „Să nu se aștepte să primească nimic...” Declarația
aceasta este una categorică și clară, care nu lasă loc de zone gri sau de
excepții! Dumnezeu Se asigură că totul este cât se poate de limpede.
El răspunde la credință și la nimic altceva! De aceea atât de mulți
oameni nu primesc Duhul Sfânt: pentru că nu cer cu credință.
Scriptura ne pune următoarea întrebare:
Iată numai ce voiesc să știu de la voi: prin faptele Legii ați

primit voi Duhul ori prin auzirea credinței? (Galateni 3:2)
251
Apropierea
Cuvintele acestea merg mână în mână cu ceea ce spune Iacov.

Nu puteți primi nimic de la Domnul dacă nu vă apropiați de El
cu credință; principiul acesta este valabil și în ce privește primirea
umplerii cu Duhul Sfânt. Am întâlnit de atâtea ori credincioși însetați
după Dumnezeu care nu vorbesc în alte limbi. Ei știu că umblarea
creștină înseamnă mai mult și caută să treacă la nivelul următor, dar
după ce aud Cuvântul lui Dumnezeu despre umplerea cu Duhul
Sfânt, îmi spun: „M-am rugat o dată să primesc și nu s-a întâmplat
nimic.” Sau, atunci când cer, au o atitudine care spune: „Poate că se
va întâmpla.” Nu vin înaintea lui Dumnezeu cu hotărârea pe care
a avut-o femeia de origine greacă menționată mai sus. Nu vin cu o
siguranță deplină! Nu vin cu îndrăzneală. Dumnezeu așteaptă ca noi
să cunoaștem voia Lui, căci Scriptura ne spune: „De aceea, nu fiți
nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului” (Efeseni 5:17).
Apoi, odată ce o înțelegeți, cereți cu credință și cu siguranță.
Același principiu se aplică și în ce privește apropierea de Dumnezeu
în vederea intimității. De multe ori, când credincioșii se apropie de
Domnul, o fac sperând că vor reuși să se conecteze cu El. (Nu mă
refer aici la cuvântul biblic speranță, care este o „așteptare plină de
încredere”, ci la speranța care spune: „Poate se va întâmpla”, acesta
fiind sensul pe care a ajuns să îl capete cuvântul în limba noastră.)
Credincioșii deseori doar rostesc cuvinte care speră că vor fi auzite.
Această atitudine nu denotă credință și nu va accesa prezența
lui Dumnezeu. Repet ceea ce spune Scriptura: „Și fără credință este
cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu
trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei
11:6). Autorul le spunea credincioșilor evrei că, atunci când se
apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este. Cu alte cuvinte,
să creadă că El va fi acolo, că va auzi și că va răspunde!
Un om nehotărât este unul care se apropie de Dumnezeu, dar
care se îndoiește de prezența Lui sau care chiar se întreabă dacă
Dumnezeu vede că Îl caută. Iacov spune: „Un astfel de om să nu
se aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este nehotărât
[șovăielnic]” (Iacov 1:7-8).
252
Un simptom al acestei nehotărâri sunt gândurile rătăcitoare.

Dați-mi voie să explic la ce mă refer. În timpul serviciilor bisericii,
când oamenii vin în față pentru a fi conduși în rugăciune după
mesaj, le spun muzicienilor să înceteze să mai cânte. Motivul pentru
care procedez așa este acela că, deși muzica este doar instrumentală,
mulți oameni fredonează versurile care le sunt familiare și nu se
concentrează asupra Domnului. Iacov spune: „Apropiați-vă de
Dumnezeu și El Se va apropia de voi, ...curățiți-vă inima, oameni
cu inima împărțită” (Iacov 4:8). Cum Îl putem căuta pe Dumnezeu
când mintea noastră nici măcar nu se concentrează asupra Lui? Vă
închipuiți cum ar fi să interacționați cu un prieten în felul acesta?
Oamenii se lasă ușor distrași, pentru că ei doar speră că se vor
conecta cu Dumnezeu atunci când caută să se apropie de El. Nu,
voi trebuie să credeți că El este; trebuie să credeți că El ascultă și că
va răspunde. Iar El merită atenția voastră neîmpărțită. Credința vă
conferă certitudinea că El vă dă toată atenția Lui, fiindcă știți că așa a
promis și că nu poate să mintă. Prin urmare, dacă vă apropiați de El,
și El Se va apropia de voi. O, încântarea pe care o am în inima mea
în momentele acestea este aproape de nestăpânit! Ce Dumnezeu
minunat slujim! Domnul ne va răspunde dacă ne apropiem de El
cu credință!
Cum dobândim credință?

Acum trebuie să punem întrebarea care se ridică de atâtea ori: cum
îmi sporesc credința? Întrebarea aceasta a fost pusă mult timp,
începând chiar din vremea apostolilor:
Apostolii au zis Domnului: „Mărește-ne credința!” Și

Domnul a zis: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de
muștar, ați zice dudului acestuia: «Dezrădăcinează-te și
sădește-te în mare», și v-ar asculta.” (Luca 17:5-6)
253
Apropierea
Observați mai întâi că Domnul spune: „Dacă ați avea credință cât un
grăunte de muștar...” O sămânță este foarte mică, dar are potențialul
de a crește, devenind un copac uriaș. Așadar, înainte să vorbim
despre dezvoltarea credinței într-un pom roditor uriaș, trebuie să
ne întrebăm mai întâi cum obținem sămânța. Răspunsul la această
întrebare se găsește în următorul verset:
Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin

Cuvântul lui Cristos. (Romani 10:17)
Este foarte simplu. Sămânța credinței vine prin auzirea Cuvântului

lui Dumnezeu. Observați că textul repetă cuvântul auzire. Uneori,
credința este primită după ce Cuvântul este auzit o dată, însă deseori
ea rămâne în inima noastră după ce îl auzim iar și iar. De aceea mulți
credincioși setoși după Dumnezeu ascultă sau citesc de mai multe
ori un mesaj care conține Cuvântul divin. Mulți oameni vin la mine
și îmi spun: „Am citit una dintre cărțile tale de mai multe ori” sau:
„Am urmărit acel mesaj video de cinci ori și a cincea oară mi s-a
aprins un bec în minte.” Acela a fost momentul în care sămânța a
fost semănată și a prins rădăcini.
Lucrurile sunt atât de simple încât putem trece cu ușurință
pe lângă ele, complicându-le. Sămânța credinței vine prin auzirea
Cuvântului lui Dumnezeu rostit sau scris prin inspirația Duhului
Sfânt. Este trist faptul că astăzi se predică atâtea mesaje și se scriu
atâtea cărți, dar atât de puțin din Cuvântul lui Dumnezeu este
proclamat. Prima carte pe care am scris-o eu a fost respinsă de o
editură majoră, pe motiv că „prea semăna a predică”. Era prea plină
de pasaje din Scriptură, de ceea ce spunea Dumnezeu. Probabil că
editura dorea ceva mai atrăgător pentru emoțiile sau chiar pentru
firea omului.
Cât de trist, dar aceasta este presiunea în fața căreia cedează
cei mai mulți slujitori astăzi. Acum avem biserici „prietenoase
cu căutătorii”, biserici în care oamenii care vin nu își aduc cu ei
Bibliile, fiindcă nu au nevoie de ele. Ei ascultă un „discurs” plăcut
254
sau amuzant, care îi va ajuta în viața lor axată pe căutarea plăcerii.

Când stau și cântăresc starea bisericii noastre occidentale, aceasta mi
se pare ironică, fiindcă în ultimii doi ani, organizația noastră a trimis
cincizeci de mii de Biblii liderilor bisericii subterane din China, care
sunt atât de însetați după Cuvântul lui Dumnezeu. Bibliile sunt atât
de rare în țara aceasta încât liderii împart pagini din Noul Testament
prezbiterilor și le cer să le memoreze, ca să poată vorbi din Cuvântul
Domnului și dacă Bibliile sunt confiscate de autorități. Acești oameni
ai lui Dumnezeu cunosc valoarea Cuvântului Său scris.
Cu toate acestea, în bisericile noastre apusene, încercăm să venim
cu mesaje care seamănă a divertisment pentru suflet și mângâiere
pentru fire, în locul mesajelor din Cuvântul lui Dumnezeu care aduc
transformarea sufletului și moartea firii. Ascultând astfel de mesaje,
poate că vom râde și chiar vom vărsa o lacrimă la auzul unei povestiri
emoționante, dar ce se întâmplă când păcatul vine și bate la ușa vieții
căutătorilor de Dumnezeu? Vor avea puterea de a i se împotrivi? Ce
se întâmplă când au nevoie să cunoască voia lui Dumnezeu într-o
situație crucială a vieții lor? Vor ști cum să se roage sau ce să ceară?
Vor avea credința celor ce L-au primit pe El în Evanghelii?
Mă bucur că editura a respins prima mea carte, fiindcă altfel,
probabil că ar fi cerut editorilor să îndulcească mesajul, astfel că
oamenii care au citit-o și au fost întăriți de ea ar fi fost lipsiți de
oportunitatea aceasta. (În cele din urmă, cartea tot a fost tipărită.)
În mod ironic, proprietarul acelei edituri l-a concediat în cele din
urmă pe directorul ei și a angajat în locul lui un om în a cărui inimă
ardea pasiunea pentru Dumnezeu. Noul director a selectat angajați
dornici la rândul lor să vadă mesajele lui Dumnezeu ajungând la
poporul Său. Acest om m-a abordat și m-a întrebat dacă putea tipări
următoarea mea carte. Am ajuns să scriu cinci cărți pentru această
editură, dintre care patru au devenit bestselleruri. Mai mult decât
atât, încă primim nenumărate mărturii despre vieți, familii și biserici
care au fost schimbate în urma acestor mesaje. A Domnului să fie
toată gloria!
255
Apropierea
Vă împărtășesc aceste lucruri pentru că în țară este o foamete

nu după pâine și apă, ci după Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Amos
8:11). În biserica americană, în general, Cuvântul Domnului este
predicat atât de puțin. Nu am spus că ducem lipsă de mesaje, fiindcă
avem o multitudine de cărți, materiale video și audio, însă ceea ce
lipsește este Cuvântul lui Dumnezeu. Cum se face că, mergând în
țări din Africa și din Asia, întâlnesc oameni care au mult mai puține
resurse decât noi, americanii, dar care au atât de multă credință
și roade? Răspunsul este simplu: ei aud Cuvântul Domnului, nu
mesaje cosmetizate, pentru căutători, sau mesaje legaliste!
Eu I-am promis lui Dumnezeu că nu voi ceda niciodată
presiunii de a rosti mesaje care plac oamenilor, în locul celor venite
de la El. Pavel spune: „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt
bunăvoința oamenilor sau bunăvoința lui Dumnezeu? Sau caut să
plac oamenilor? Dacă aș mai căuta să plac oamenilor, n-aș fi robul lui
Cristos” (Galateni 1:10). Cât de mulți au pornit la drum ca slujitori
ai lui Cristos, dar acum sunt robi ai congregației sau ai publicului
lor? Numeroși slujitori sunt prinși acum în capcana presiunii de a
le oferi celor pe care se presupune că îi conduc ceea ce aceștia din
urmă doresc.
Credința vine în urma auzirii, iar auzirea, prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Acest Cuvânt seamănă sămânța credinței în inima
noastră. În calitate de lideri, noi trebuie să dăm copiilor Lui ceea
ce ei au nevoie, nu ce cred că au nevoie. Trebuie să îi hrănim cu
Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, care îi poate zidi și care le poate
da o moștenire (vezi Fapte 20:32).
Se ridică și mulți lideri care proclamă din nou Cuvântul curat
și nepătat al lui Dumnezeu. Unii au căzut în capcana încercării de
a fi pe placul oamenilor și acum se eliberează din ea, iar pe lângă
aceștia se ridică și alți lideri noi. Oamenii aceștia cheamă poporul
Domnului să se întoarcă la El! De ce pune Dumnezeu în vremea
aceasta accentul pe apropierea de El? Răspunsul este simplu: El vrea
ca voi să aveți credința necesară pentru a trăi într-o comuniune
dulce cu Sine, fiindcă nu puteți avea parte de intimitatea cu El fără
256
credință! Dumnezeu îi trimite pe slujitorii Lui să ducă poporului Său

mesajul de a se apropia. O, cât de entuziasmante sunt toate acestea!
Cum ne sporim credința?

Ajungem acum la întrebarea următoare: cum ne sporim credința?
Isus a spus ucenicilor Lui:
Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice

dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare”,
și v-ar asculta. Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau
paște oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată
și șezi la masă”? Nu-i va zice mai degrabă: „Gătește-mi să
mănânc, încinge-te și slujește-mi până voi mânca și voi bea
eu; după aceea, vei mânca și vei bea și tu”? Va rămâne el
îndatorat față de robul acela pentru că robul a făcut ce-i
fusese poruncit? Nu cred. Tot așa și voi, după ce veți face tot
ce vi s-a poruncit, să ziceți: „Suntem niște robi netrebnici;
am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17:6-10)
Mai demult, eram nedumerit de faptul că Isus a trecut de la subiectul

credinței văzute ca un grăunte de muștar, la cel al rolului robului în
raport cu stăpânul său. Mi se părea că nu există o înlănțuire logică
între aceste idei, dar știam că nu se putea să fie așa. Apoi, într-o zi,
Duhul Sfânt mi-a deschis ochii.
Mai întâi, mi-a spus despre credință că aceasta vine sub forma
unei semințe. Semințele sunt foarte mici, dar în ele este ascuns
potențialul de a crește și de a deveni niște pomi uriași. Prin urmare,
nu este de ajuns să avem o sămânță care a fost semănată; ea trebuie să
fie și îngrijită pentru a-și atinge destinul. A doua parte a răspunsului
Său conține cheia necesară pentru a face sămânța credinței să
crească, devenind un pom roditor uriaș. Este vorba despre credința
257
Apropierea
care poate dezrădăcina duzii, poate muta munții sau ne poate duce
în prezența lui Dumnezeu!
De ce un slujitor lucrează pe câmp sau paște turmele pentru
stăpânul său? Scopul lui ultim este de a avea pe masă hrana necesară.
Isus spune, de fapt, următoarele: de ce ar avea un slujitor grijă de
recolte sau de turme, dar nu și-ar duce slujba până la capăt când
vine acasă, punând mâncarea pe masa stăpânului său? Pentru a avea
succes, el trebuie să îndeplinească tot ce i s-a cerut să facă. Dacă nu
duce la bun sfârșit toate aceste lucruri, este ca și cum ar avea o sămânță
pe care ar semăna-o, ar uda-o și căreia i-ar pune îngrășământ, dar,
chiar înainte să vină vremea recoltei, ar distruge-o prin neglijența
lui, lăsând rodul să putrezească.
Isus vorbea despre ascultarea noastră de El. El este Stăpânul și
noi suntem slujitorii care lucrează în ogorul Său. Dacă vrem să vedem
semințele credinței noastre crescând și ajungând să aducă rod, atunci
trebuie să fim slujitori care duc la îndeplinire, în supunere, tot ce
li s-a cerut să facă. Observați cuvintele următoare: „Tot așa și voi,
după ce veți face tot ce vi s-a poruncit...” Ele confirmă faptul că Isus
vorbește despre ascultarea noastră, care constituie elementul cheie
pentru a vedea credința sporind.
Ascultarea parțială este neascultare

Nu ajunge să ascultați parțial sau să începeți să ascultați, doar pentru
a da înapoi după aceea. Multe personaje din Biblie au făcut greșeala
aceasta. Un exemplu specific este cel al împăratului Saul. Cuvântul
Domnului i-a spus specific să îi distrugă cu desăvârșire pe amaleciți:
să ucidă fiecare bărbat, femeie, copil și chiar animal. Nimic din ce
avea suflare nu trebuia să mai rămână în viață.
Saul nu răspunde: „Nu voi face lucrul acesta!” Mult prea adesea,
noi limităm neascultarea la ceea ce este vădit, la răzvrătirea fățișă.
Însă nu aceasta este definiția neascultării. Alt lucru pe care Saul nu
îl face este să consimtă, pentru ca apoi să se răzgândească. Cei mai
258
mulți dintre noi ar considera că aceasta este o formă de neascultare.

Saul nici nu neglijează să facă o prioritate din porunca primită,
ajungând să fie neascultător din pricina neatenției sau a uitării. Cei
mai mulți dintre noi ar spune că o asemenea purtare nu dovedește
ascultare, dar am scuza-o pe motiv că intențiile au fost bune. Mai
toți ar considera că scenariile acestea reprezintă tipuri de purtare
neascultătoare, dar haideți să ne întoarcem atenția spre acțiunile
întreprinse de Saul.
Împăratul și-a strâns îndată oștirea și a pornit la atac, omorând
fiecare bărbat, femeie, copil și bebeluș. Zeci de mii de oameni au fost
trecuți de Saul și armata lui prin ascuțișul sabiei. Cu toate acestea,
Saul l-a cruțat pe împăratul ameleciților. De ce? Eu cred că a făcut-o
pentru a se conforma culturii acelei vremi. Pe atunci, cel care cucerea
un popor îl prindea pe împăratul acestuia și îl ducea în palatul lui,
unde captivul slujea drept trofeu viu.
Saul a măcelărit mii de animale. Cu toate acestea, a cruțat cele
mai bune oi și vite îngrășate, cei mai buni vieți și miei, pe care
i-a dat oamenilor lui să îi aducă drept jertfă Domnului, ca să facă
ceea ce spunea „Scriptura”. Gândiți-vă cum au privit slujitorii lui
acțiunea aceasta. În timp ce sacrificau animalele pe care Domnul le
sortise nimicirii, își ziceau: „Ce împărat evlavios avem! El Îl pune
întotdeauna pe Domnul pe primul loc.”
Dar Dumnezeu a privit altfel ceea ce se întâmpla și i-a zis lui
Samuel: „Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la
Mine și nu păzește cuvintele Mele” (1 Samuel 15:11). Saul a omorât
zeci de mii și a cruțat unul singur. A făcut în proporție de 99,9 la
sută ceea ce i se poruncise. Cei mai mulți dintre noi ar considera
că a dat dovadă de ascultare, însă Dumnezeu a văzut neascultare în
purtarea lui. De fapt, câteva versete mai târziu, prin profetul Samuel,
Domnul numește răzvrătire faptele împăratului. Aceasta ne spune
că ascultarea parțială nu este câtuși de puțin ascultare în ochii lui
Dumnezeu. De fapt, ascultarea aproape deplină, chiar dacă ajunge
la 99 la sută, nu este considerată ascultare, ci mai degrabă răzvrătire.
Cât de des auzim cuvinte de felul: „De ce nu vezi tot ce am făcut?
259
Apropierea
Te uiți doar la puținul pe care nu l-am făcut!” Cu siguranță că și

Saul ar fi putut spune la fel. Deși cuvintele acestea oglindesc modul
omenesc de a raționa, ele nu corespund celui divin!
Intimitatea este direct proporțională

cu credința noastră
Dacă veți urmări în continuare viața lui Saul, veți observa o

deteriorare continuă a credinței lui. Veți remarca, de asemenea, că
împăratul s-a îndepărtat de Domnul pas cu pas. Nivelul intimității
lui cu Dumnezeu scade, fiindcă abilitatea noastră de a ne apropia
de Domnul este direct proporțională cu credința noastră. De aceea
spune apostolul Ioan:
Așa vom fi încrezători când suntem în prezența lui Dumnezeu.

Dacă ne condamnă conștiința noastră, știm că Dumnezeu
este mai mare decât ea și că El cunoaște totul. Astfel, dragi
prieteni, dacă nu ne condamnă conștiința, avem curaj în
prezența lui Dumnezeu. (1 Ioan 3:19-22, TEV)
Abilitatea noastră de a avea intimitate cu Dumnezeu este direct

proporțională cu credința noastră, iar credința este proporțională
cu ascultarea de El. Dați-mi voie acum să lămuresc acest aspect. Nu
mă refer la neascultarea care este urmată îndată de mărturisire și de
pocăință. Păcatul lui David a fost mult mai mare decât al lui Saul, însă
cel dintâi s-a pocăit îndată. Credința lui nu s-a năruit și nici abilitatea
sa de a avea părtășie cu Domnul. Pe de altă parte, Saul a continuat să
caute folosul său, pentru a proteja și a întări ceea ce credea că era al lui.
Inima sa nu era una după inima lui Dumnezeu, ca a lui David.
Un exemplu bun din viața de toate zilele este dinamica dintre
un soț și o soție. Dacă vreunul dintre ei devine egoist și nu se supune
celuilalt, încrederea și intimitatea se pierd. Un soț ar putea zice:
260
„Hei, eu plătesc facturile, aduc mâncare în casă, mă asigur că avem

un acoperiș deasupra capului și îți cumpăr haine. Ce e greșit în a
avea și o iubită pe lângă?” În cazul acesta, chiar dacă el spune: „Te
iubesc” și dacă afirmă că îi poartă de grijă soției lui, vă garantez că
nivelul intimității lor va scădea rapid, din pricina neascultării de care
dă el dovadă într-un singur domeniu.
Voi ați putea zice: „Doamne, eu merg cu regularitate la biserică,
dau zeciuială, citesc Biblia și mă rog. De ce este credința mea atât
de slabă?” Dați-mi voie să vă pun o întrebare: „Cum o tratați pe
soția voastră?” Dumnezeu spune: „Bărbaților, purtați-vă și voi, la
rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste
femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu
voi harul vieții, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre” (1 Petru
3:7). Comuniunea noastră cu Dumnezeu este împiedicată pentru
că nu suntem ascultători în toate domeniile. Amintiți-vă cuvintele
rostite de Isus: „La fel să faceți și voi când ați îndeplinit toate lucrurile
care v-au fost poruncite.” Ascultarea parțială nu va spori niciodată
credința noastră! Aceleași principii se aplică modului în care soțiile îi
tratează pe soți, copiii pe părinți sau părinții pe copii.
Altă întrebare care poate fi pusă este următoarea: sunteți oameni care
se țin de cuvânt? Scriptura ne spune că omul care are o relație strânsă cu
Dumnezeu este cel ce „nu-și ia vorba înapoi dacă face un jurământ în
paguba lui” (Psalmul 15:4). Vă dați cuvântul și apoi nu îl respectați? Aveți
obiceiul de a păcătui cu gura voastră și apoi vă mirați de ce credința vă este
slabă? Aș putea continua cu multe întrebări de felul acesta.
Ideea este că noi ne trăim viața căutând să fim pe deplin
ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, căci Scriptura ne spune cât
se poate de limpede:
Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți.

(1 Ioan 2:1)
Mulți oameni privesc păcatul fie dintr-o perspectivă prea relaxată,

fie din una legalistă. Cei care îl privesc cu ușurătate cred că pot să
261
Apropierea
încalce Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă au parte de har și de îndurare,

întrucât toate păcatele au fost acoperite la cruce. Este adevărat,
problema păcatului a fost rezolvată la cruce, dar trebuie să ne amintim
ce spune Pavel credincioșilor: „Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca
să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de
păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la
neprihănire?” (Romani 6:16). Isus Însuși va spune din nou celor care
Îl numesc Domn, dar care trăiesc în păcat: „Depărtați-vă de la Mine,
voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:23).
Legaliștii văd păcatul ca pe ceva ce scoate o persoană din „clubul
sfinților”. Nu aceasta ar trebui să fie motivația noastră de a ne feri
de orice formă de neascultare; de fapt, această motivație nu ne poate
ține departe de păcat. Însă, atunci când vedem păcatul ca pe ceva
ce vatămă credința noastră, fapt care va împiedica la rândul lui
intimitatea cu Dumnezeu, vom fugi de el! De ce? Pentru că dorim,
mai mult decât orice altceva, apropierea de El. Acum noi înțelegem
de ce ne spune Iacov chiar înainte și după ce ne îndeamnă să ne
apropiem de Dumnezeu:
Supuneți-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului și

el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va
apropia de voi. Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor. (Iacov 4:7-8)
Totul gravitează în jurul ascultării. De ce? Ca să ne putem apropia de

Dumnezeu având o certitudine deplină. Să ne întoarcem la pasajul
citat la începutul acestui capitol:
De aceea, fraților, având îndrăzneala să intrăm în Locul

262
Încrederea noastră sau siguranța deplină izvorăște din credință,

care vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu și care crește prin
ascultarea noastră continuă. Dacă păcătuim, avem un Mijlocitor la
Tatăl, iar dacă ne pocăim în grabă, conștiința noastră nu mai stă sub
apăsarea condamnării, căci sângele Lui ne curăță și ne face mai albi
decât zăpada. Însă, dacă noi continuăm cu bună știință să păcătuim,
atunci conștiința noastră ne va condamna. Dumnezeu este mai mare
decât conștiința noastră, iar păcatul ne va împiedica să ne apropiem
de El cu încredere.
Speranța
Să ne îndreptăm acum atenția spre al doilea îndemn din pasajul de
mai sus: „Să ne ținem strâns de mărturisirea nădejdii noastre, fără
șovăire.” Speranța este deseori înțeleasă greșit; ea nu înseamnă „poate
va fi așa”, ci vizează „o așteptare plină de încredere”.
Când Dumnezeu i S-a arătat întâia oară lui Avraam, i-a promis:
„Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15:1).
Avraam nu avea nicio speranță pământească de a aduce pe lume
copii cu soția lui cea stearpă, așa că din răspunsul lui răzbătea
întrucâtva descurajarea:
O, Stăpâne Doamne, la ce bun toate binecuvântările Tale

când eu nici măcar nu am un fiu? Din cauza aceasta, Eliezer
din Damasc, un slujitor din casa mea, va moșteni toată
avuția mea. Iată că nu mi-ai dat copii, așa că unul dintre
slujitorii mei va trebui să fie moștenitorul meu. (Geneza
15:2-3, NLT)
Era limpede că omul acesta avea puțină speranță sau că își pierduse
toată speranța, iar Dumnezeu știa că Avraam nu putea primi
promisiunile Sale dacă nu avea speranță. De aceea, Domnul l-a dus
afară în seara aceea și i-a spus să numere stelele. Eu cred că, în cele
263
Apropierea
din urmă, patriarhul a adormit în timp ce socotea stea după stea. A

doua zi dimineața, Domnul l-a trezit cu o întrebare: „Le-ai numărat
pe toate?”
Avraam a răspuns: „Nu, sunt prea multe!”
Dumnezeu a primit răspunsul dorit și a continuat spunând:
„Așa vor fi urmașii tăi: prea mulți ca să poată fi numărați” (Geneza
15:5, NLT). Dumnezeu sădise în inima lui speranța divină, o
imagine clară a promisiunii pe care i-o făcea lui Avraam, și anume
că va avea o mulțime de urmași. Ori de câte ori privea stelele de pe
cer, patriarhul își amintea de promisiunea lui Dumnezeu și auzea
glasul a nenumărați urmași strigându-l pe nume: „Părinte Avraam,
părinte Avraam!” Cu referire la pasajul acesta, Noul Testament spune
că patriarhul,
„nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, a crezut că va

deveni părintele multor națiuni, după cum i se spusese”
(Romani 4:18, KJV).
Ce i se spusese? Că urmașii lui vor fi ca stelele, adică prea mulți

pentru a putea fi numărați! În lipsa speranței pământești, cea divină
a pășit în prim-plan pentru a umbri cu promisiunea primită ceea ce
se vedea. Făgăduința divină privea dincolo de realitatea fizică, spre
tărâmul lui Dumnezeu, cel al așteptării pline de încredere. Avraam
a ales să ignore firescul și să-și ațintească privirea spre ce era divin.
De fapt, Scriptura ne spune că patriarhul era „deplin încredințat că
El ce făgăduiește poate să și împlinească” (Romani 4:21). El a primit
promisiunea prin credință, fiind împuternicit de speranță.
Scriptura ne spune despre credință că este „substanța

lucrurilor sperate” (Evrei 11:1, NKJV).
Credința noastră dă substanță speranței sau promisiunilor lui

Dumnezeu. După cum am văzut în viața lui Avraam, speranța
divină este viziunea sau proiectul voii lui Dumnezeu pe care încă
264
nu o putem vedea cu ochii noștri fizici. Speranța divină este extrem

de importantă, căci fără ea, credința nu are cui să dea substanță.
Cuvântul lui Dumnezeu nu sădește doar credința în inima noastră,
ci dă și speranță sau viziune credinței.
Conceptul acesta poate fi comparat cu o mulțime de materiale
de construcție strânse laolaltă, cum ar fi gresia, geamurile, țigla,
lemnul, cimentul, cărămizile și altele asemenea. Noi putem avea
toate resursele dar, fără un proiect de construcție, procesul clădirii
edificiului ar fi un dezastru! Poate că vă gândiți: „Eu aș putea construi
și fără proiect.” Poate că da, în cazul în care aveți proiectul în minte,
dar un plan tot trebuie să existe.
În prezența din spatele perdelei

În ce privește intimitatea, să privim din nou la versetul nostru de bază:
De aceea, fraților, având îndrăzneală să intrăm în Locul

Autorul vorbește clar despre apropierea de Domnul. Priviți din nou

la cuvintele: „Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre.”
Nu uitați că nădejdea este planul construcției, o viziune sau o
imagine divină a ceea ce noi nu putem vedea cu ochii fizici. Având
în minte ideea aceasta, citiți cu atenție pasajul care urmează:
Căci oamenii jură, într-adevăr, pe ceva mai mare și un

jurământ pune capăt oricărei neînțelegeri dintre ei. Tot astfel,
Dumnezeu, ca să arate mai clar moștenitorilor promisiunii
265
Apropierea
nestrămutarea sfatului Lui, l-a confirmat printr-un

jurământ, pentru ca prin două lucruri neschimbătoare,
în care este imposibil ca Dumnezeu să mintă, să avem o
consolare puternică noi, care am alergat să găsim un refugiu
apucând speranța care ne era pusă înainte. Această speranță
pe care o avem ca o ancoră a sufletului, deopotrivă sigură și
statornică, intră în Prezența din spatele perdelei. (Evrei 6:16-
19, NKJV)
Observați ideea textului? Așezați alături versetele următoare și vedeți

ce rezultă:
Să ne apropiem cu o inimă curată, având siguranța deplină

a credinței... Să ne ținem strâns de mărturisirea nădejdii
noastre, fără șovăire, căci Cel ce a promis este credincios...
Această speranță pe care o avem ca o ancoră a sufletului,
deopotrivă sigură și statornică, intră în Prezența din spatele
perdelei. (Evrei 10:22-23, 6:19, NKJV)
Versiunea New Living Translation spune astfel: „ea ne conduce

prin perdeaua cerului, în sanctuarul dinăuntru al lui Dumnezeu.”
Domnul a fost cel care i-a dat lui Avraam viziunea clară a speranței
divine. Când vine vorba despre intimitate, Duhul Sfânt dă viziunea
divină a ceea ce ochii pământești nu pot vedea, a lui Dumnezeu
Însuși, care locuiește în sala cerească a tronului.
Atunci când ne apropiem, ne îndreptăm privirea spre Duhul lui
Dumnezeu dinăuntrul nostru și trecem dincolo de perdeaua firii și a
gândirii noastre pământești limitate, intrând în prezența Lui. Odată
ajunși acolo, am pătruns în sanctuarul ceresc dinăuntru, unde Îi
întâlnim pe Isus și pe Tatăl. În acest sanctuar lăuntric experimentăm
intimitatea cu Domnul gloriei!
Credincioșii caută adesea să își imagineze cum intră în sala
tronului în timp ce se roagă. Însă, fără ajutorul Duhului Sfânt,
încercarea aceasta poate fi asemănată cu neputința lui Avraam de a
266
pricepe promisiunea lui Dumnezeu în absența viziunii primite din

partea Lui. Doar după ce Domnul Însuși a zugrăvit o imagine clară
pentru el, Avraam a pus mâna pe ceea ce-i făgăduise Dumnezeu.
Noi nu putem experimenta intimitatea adevărată și strânsă, în
sanctuarul interior, fără Duhul Sfânt. El ne dă speranță, o viziune
clară a ceea ce ochii noștri fizici nu pot vedea. Cu această viziune, ne
apropiem de certitudinea deplină a credinței și ne bucurăm, cu toată
îndrăzneala, de lucrurile pentru care Isus a plătit un preț atât de mare
pentru ca noi să trăim beneficiind de ele. O, Îți mulțumesc, Isuse,
pentru că ai vărsat sângele Tău divin pentru noi, ca să putem veni cu
încredere în însăși prezența lui Dumnezeu, acum și pentru totdeauna!
1. Cuvântul biblic speranță (așteptare încrezătoare) este pus în contrast
cu sensul pe care cuvântul a ajuns să îl capete în limba noastră, și
anume acela de „poate că va fi așa”. Au fost situații în care ați rostit
cuvinte cu o asemenea atitudine, nu cu o așteptare plină de încredere?
Dacă da, ce ar putea spune aceasta despre starea credinței voastre?
2. Încă din vremea apostolilor, credincioșii au pus două întrebări.

Ele par asemănătoare, dar conținutul lor este profund diferit:
• Cum obținem credința?
• Cum ne sporim credința?
Din cele învățate în capitolul de față, cum ați răspunde la
aceste întrebări?
3. În timp ce comparați natura ascultării lui Saul cu cea a lui David,

ce deosebiri observați? În ce fel a influențat ascultarea celor doi
apropierea lor de Dumnezeu?
4. Cum afectează ascultarea abilitatea cuiva de a se apropia de

Dumnezeu cu încredere?
267
APROPIEREA
Puteți îndrăzni să vă apropiați de El, fiindcă v-a

făcut o invitație veșnic valabilă.
Î n acest capitol final, voi aborda o latură mai practică a

apropierii de Cel ce ne iubește atât de mult. Însă demersul
acesta poate fi comparat cu instruirea detaliată a cuiva care urmează
să se căsătorească în ce privește desfășurarea intimității din patul
conjugal. Învățătura noastră merge doar până la un punct, iar restul
vine din inimă. În aceasta stă frumusețea intimității: ea înflorește din
inima noastră, nu se limitează la învățătura primită la nivelul minții.
Când ne apropiem de Domnul, trebuie să ne aducem aminte
că noi am fost creați după chipul Lui. Așa cum emoțiile noastre
269
Apropierea
diferă, la fel sunt și ale Lui. După cum noi trebuie să fim sensibili la
dispozițiile în care se află un prieten apropiat, ar trebui să fim sensibili
și cu privire la cele ale Domnului. De exemplu, sunt momente în
care venim înaintea Lui cântând, iar altele în care ne apropiem de
El zdrobiți; momente în care venim cu îndrăzneală și altele în care
o facem tremurând. Vom experimenta momente în care vom râde și
unele în care vom plânge, situații în care ne vom război, cu ajutorul
Lui, împotriva forțelor întunericului și altele în care ne vom bucura
de pace și de liniște în prezența Lui minunată.
Un exemplu legat de acest ultim contrast ar fi cel al unei case pe
care o amenință niște spărgători. Să zicem că infractorii sunt pe cale
să spargă ușa. Imaginați-vă că, în momentul acela, unul dintre fii se
apropie de tatăl lui, care își caută arma, și îi zice: „Tată, cred că ești cel
mai grozav. Te îngrijești atât de bine de noi, ești amuzant, deștept...”
Tatăl l-ar întrerupe, spunându-i apăsat: „Nu e momentul să-mi
spui acum sentimentele tale; du-te de ia bâta de baseball și haide să
mergem în spatele casei!”
Trebuie să vă aduceți aminte că noi, Biserica lui Isus Cristos,
suntem casa lui Dumnezeu și că avem dușmani reali. Au fost
momente în care am intrat în rugăciune și imboldul insistent primit
din partea Duhului Sfânt a fost de a mă angaja în luptă, iar modul
în care m-a îndrumat să acționez a variat de la o situație la alta.
Uneori, a trebuit să rostesc Cuvântul, iar alteori să mă rog cu putere
în Duhul sau chiar să încep să Îl laud pe Dumnezeu cu tărie (ca
Iosafat și oastea lui Israel în 2 Cronici 20:20-24). Noi nu trebuie să
fim doar sensibili la atmosferă, ci și la modul în care suntem chemați
să îndeplinim dorința Lui.
Revenind la exemplul nostru, haideți să privim la cealaltă fațetă
a monedei. Imaginați-vă aceeași casă, dar de data aceasta o atmosferă
tihnită, în care tatăl se odihnește lângă șemineu. Fiul se apropie de el
cu casca de baseball pe cap și cu bâta în mână, strigând: „La atac, tati!”
Părintele s-ar uita la el și ar zice: „Fiule, nu e niciun pericol
în clipa asta. Ce-ar fi să iei loc și să ne bucurăm de momentele
petrecute împreună?”
270
Apropierea
Sunt convins că vă puteți gândi deja la numeroase scenarii cu

care v-ați confruntat în relațiile cu cei apropiați. În viață, întâmpinăm
momente și anotimpuri diferite ale rugăciunii. Scriptura le
menționează pe cele enumerate de mine și chiar mai multe. Cheia
este să știm ce are Dumnezeu pe inimă în momentul acela.
Ceea ce-L interesează pe Dumnezeu

Cum v-ați simți dacă un prieten ar veni la voi urmărind întotdeauna
doar să își atingă propriul interes? Cum se simte un tată dacă fiul lui
nu se apropie de el decât atunci când vrea să-i ceară ceva? Voi v-ați
deschide inima față de cei egoiști sau care știți că nu au nici urmă de
compasiune? Dacă vrem să atingem inima lui Dumnezeu, trebuie
să căutăm să cunoaștem ceea ce El dorește și are nevoie. O, da,
ceea ce are nevoie! Deși Dumnezeu este omnipotent, atotputernic
și nu Îi lipsește nimic, El a dat omenirii voință liberă și anumite
libertăți pe pământ. Prin aceasta, S-a făcut vulnerabil pe Sine. Din
pricina căderii omului și a acțiunii forțelor întunericului, pornite
să îndrume greșit, să prindă în capcană și să chinuie, sunt mulți
oameni cu diferite nevoi și oameni care suferă. Dumnezeu tânjește
să intervină pentru ei și îi așteaptă pe cei gata să strige pentru ei. De
aceea veți vedea că Domnul este foarte aproape de cei ce mijlocesc
și care aduc ajutor, prin harul lui Dumnezeu, celor ce suferă. Isus va
spune în ziua judecății:
Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost

sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit;
am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit
să Mă vedeți; am fost în temniță și ați venit pe la Mine.
(Matei 25:35-36)
Aici Îl vedeți pe Domnul slavei, pe Cel care are toată autoritatea

și puterea din Univers, spunând că a fost în nevoie. Nevoia Lui e
271
Apropierea
a noastră, a celor pe care El îi iubește. Căci Cristos spune: „Ori de

câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați
frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut” (versetul 40). Cei ce mijlocesc,
cei ce ajută fizic, oamenii care proclamă Cuvântul eliberator al
lui Dumnezeu, care vindecă răni prin puterea Domnului etc., vor
ajunge la inima Lui mai repede decât oricine altcineva.
La un moment dat, poporul Domnului Îl căuta cu stăruință, iar
El a spus cu privire la ei: „În toate zilele Mă întreabă și vor să afle
căile Mele” (Isaia 58:2). Însă Domnul nu le răspundea. Poporul a
început să se întrebe de ce Dumnezeu nu Se apropia de el. Israeliții
nu înțelegeau de ce El nu răspundea la rugăciunile lor. Apoi Domnul
le-a zis:
Vă voi spune de ce! Pentru că trăiți pentru voi chiar și atunci

când postiți. Continuați să îi asupriți pe lucrătorii voștri.
La ce bun să postiți când continuați să vă certați și să vă
ciorovăiți? (Isaia 58:3-4, NLT)
Observați că israeliții se luptau și se certau. Să ne întoarcem la

versetul de referință al acestei cărți: „Apropiați-vă de Dumnezeu și El
Se va apropia de voi.” Veți vedea că Iacov începe capitolul spunând:
De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din

poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi
poftiți și nu aveți; ucideți, pizmuiți și nu izbutiți să căpătați;
vă certați și vă luptați; și nu aveți, pentru că nu cereți. Sau
cereți și nu căpătați pentru că cereți rău, cu gând să risipiți
în plăcerile voastre. Suflete preacurvare... Supuneți-vă dar
lui Dumnezeu. Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la
voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.
(Iacov 4:1-8)
Iată, deci, explicația. Vedem aici primul pas practic: trebuie să ne

pierdem viața de dragul Lui și al Evangheliei. Noi trebuie să trăim
272
Apropierea
pentru dorințele Lui, să iubim ce iubește Domnul și să urâm ce urăște

El. Ceea ce este important pentru El trebuie să devină important și
pentru noi, iar ce nu este atât de important pentru El trebuie să nu
fie nici pentru noi. Trebuie să avem o inimă ca a Lui!
Înseamnă aceasta că în viața noastră nu vor exista momente de
împrospătare personală? Dumnezeu le refuză copiilor Lui recreerea
și odihna? În niciun caz! Scriptura ne spune că Dumnezeu „ne dă
toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17).
Însă atunci când căutăm împlinirea propriilor dorințe, neglijându-le
pe ale Sale, pierdem contactul cu inima Lui.
Sunt unii care cred că nu împlinim dorințele lui Dumnezeu dacă
nu îi ajutăm fizic pe cei săraci. Dacă așa ar fi, atunci de ce a spus
Petru, când trebuiau hrănite văduvele: „Nu este potrivit pentru noi să
lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraților,
alegeți dintre voi șapte bărbați vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și
înțelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui
necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului.” (Fapte 6:2-4)
Petru a înțeles că unii vor împlini nevoile săracilor (ale oamenilor
nevoiași) hrănindu-i cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar alții împlinind
nevoile lor fizice. Însă ambele categorii au ceva în comun, și anume că
împlinesc nevoia lui Isus: „Am fost flămând și Mi-ați dat...”
Cei care urmăresc interesele Domnului sunt credincioșii care se
apropie cu mai multă ușurință de El. Moise a fost un astfel de om,
fiindcă a păstorit poporul lui Dumnezeu urmărind interesele Lui,
fiindcă a fost sensibil față de dorințele inimii Domnului și a avut o
părtășie profundă cu El.
Dumnezeu a spus despre Iosia, care a fost un lider bun: „Judeca
pricina săracului și a celui lipsit, și era fericit. Nu înseamnă lucrul
acesta a Mă cunoaște?” (Ieremia 22:16).
Cei care își împlinesc bine lucrarea, fie că este vorba despre
ajutorare, administrație locală sau centrală, educație, dărnicie etc. se
vor apropia mai ușor de Domnul decât cei a căror viață și slujire este
alimentată de propria agendă. Fiindcă, după cum a spus Domnul
Însuși: „Nu înseamnă lucrul acesta a Mă cunoaște?”
273
Apropierea
Veniți mai aproape și ascultați

Următorul sfat practic pe care îl pot da celor ce doresc să se apropie
de Domnul se găsește în pasajul de mai jos:
Păzește-ți piciorul când intri în casa lui Dumnezeu și

apropie-te mai bine să asculți decât să aduci jertfa nebunilor;
căci ei nu știu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi
gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui
Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer și tu pe pământ,
de aceea să nu spui vorbe multe. Căci, dacă visele se nasc
din mulțimea grijilor, prostia nebunului se cunoaște din
mulțimea cuvintelor. (Eclesiastul 5:1-3)
Să ne oprim la prima parte a acestui text. Scriptura spune: „apropie-te

mai bine să asculți decât să aduci jertfa nebunilor.” Atât de mulți
credincioși vin vorbind sau cântând de fiecare dată când se apropie
de Dumnezeu. Cu siguranță că și abordarea aceasta este validă. Însă
eu am descoperit că mă bucur de mai mult succes când mă apropii
de El în tăcere, ascultând înainte să spun vreun cuvânt sau să cânt
un cântec de laudă.
M-am întâlnit de curând cu păstorul unei biserici foarte mari și
pline de putere. În timp ce serveam masa împreună, mi-a zis: „John,
am ajuns în punctul în care I-am spus Domnului: «Am obosit să
mai intru în camera asta în fiecare dimineață și să mă aud vorbind
singur, fără să primesc vreun răspuns. Așa că, până când nu îmi
vorbești, eu doar voi veni aici în fiecare dimineață și voi asculta.»”
Au trecut câteva dimineți, fiindcă Domnul punea la încercare
sinceritatea inimii lui; dar, într-o dimineață, când a intrat în camera
cu pricina, Duhul Sfânt a început să-i vorbească dintr-o dată. Aceea
a fost perioada în care Dumnezeu i-a dat cele mai puternice revelații
de care avusese el parte vreodată și pe care le-a proclamat în fața
congregației în următoarele câteva săptămâni. Viața lui de rugăciune
a fost revoluționată.
274
Apropierea
Eu am descoperit că un mod plin de putere de a intra în prezența

lui Dumnezeu este să iau Scriptura și să citesc un pasaj din ea, mai
ales din Psalmi sau din Noul Testament; nu multe pasaje, ci unul,
uneori chiar jumătate din unul, stând și meditând la el, pentru a citi
apoi pe îndelete încă unul, iar prezența lui Dumnezeu începe să se
manifeste. Atunci mă opresc din citit și mă concentrez asupra Lui,
îngăduindu-I să mă învețe sau să-mi arate ceea ce urmează.
În orice caz, de obicei este foarte eficient să venim în prezența
Domnului pentru a asculta înainte să vorbim. Uneori, când am
participat la servicii de închinare, am făcut liniște în mintea mea
și am privit înăuntrul meu, spre Duhul Domnului, pentru a simți
dorința sau dispoziția Lui. Apoi am început să cânt împreună cu cei
din față. Nu se întâmplă întotdeauna așa. Uneori, m-am apropiat de
Dumnezeu de la început cu mulțumiri și laude, în timp ce veselia
se revărsa din inima mea. Aveam impresia că Duhul Domnului
îmi spunea: „Haide, să înaintăm”, căci Scriptura ne îndeamnă,
de asemenea:
Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece

în cinstea Lui! (Psalmul 95:2)
Slujiți Domnului cu bucurie, veniți cu veselie înaintea Lui.

(Psalmul 100:2)
Aici găsim versete care ne îndeamnă să intrăm în prezența Domnului

cu cântece și mulțumiri, în vreme ce pasajul anterior ne cerea să
ne apropiem pentru a-L asculta. Esența este să fim sensibili față de
El! Așa cum nu puteți da unui bărbat o rețetă de urmat pas cu pas
pentru a avea intimitate cu soția lui, nu există un tipar nici pentru
apropierea noastră de Domnul.
Vă puteți închipui un bărbat care s-ar apropia de proaspăta lui
mireasă ținând în mână un cartonaș pe care sunt trecute cu liniuță
instrucțiunile de urmat în vederea actului intim? Ar citi de pe el:
„Primul pas: spune-i că e frumoasă. Pasul al doilea: trece-ți degetele
275
Apropierea
prin părul ei. Pasul al treilea: stinge lumina. Pasul al patrulea: (o,
pe acesta nu îl putem citi, fiindcă e prea delicat).” Ar fi ridicolă
o asemenea scenă. Însă la fel de ridicolă au făcut unii să devină
rugăciunea. Ea a ajuns să fie lipsită de abilitatea de a atinge și de
a simți inima lui Dumnezeu. Nu mă înțelegeți greșit, în Scriptură
există anumite linii călăuzitoare de urmat, dar noi trebuie să acționăm
cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, căci Biblia ne spune limpede
că „slova omoară, dar Duhul dă viață” (2 Corinteni 3:6). Așadar,
Duhul lui Dumnezeu ne poate îndruma să mijlocim, să cântăm, să
strigăm, să păstrăm tăcerea și așa mai departe.
Celălalt lucru pe care suntem îndemnați să îl facem este să nu ne
grăbim când vine vorba despre cereri sau cuvinte. Chiar și relațiile
obișnuite ne arată lucrul acesta. Când cineva sporovăiește prea mult,
avem tendința să nu îl mai ascultăm cu atenție. Însă, atunci când o
persoană își alege cu înțelepciune cuvintele, o ascultăm cu băgare
de seamă, chiar dacă vorbește des. De aceea, în cea mai mare parte
a timpului pe care îl petrec eu în rugăciune, fie stau în tăcere, fie
vorbesc în limbi sau rostesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Știu că, atunci când vorbesc în limbi, mă rog voia desăvârșită
a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îmi dă cuvintele pe care le rostesc
înaintea Tatălui, în Numele lui Isus. Nu pot să mă rog greșit sau să
rostesc cuvinte zadarnice când sunt în Duhul! Atunci când rostesc
ceea ce scrie în Cuvântul lui Dumnezeu, întreaga mea ființă este
zidită, inclusiv mintea mea. De aceea este important să ne rugăm și
cu mintea.
Însă, când știu că mă aflu în prezența Lui și ascult, am parte de
revelație, înțelegere și înțelepciune. Este atât de important să Îi dăm
Domnului timp să ne vorbească. Vă puteți închipui un om care,
de fiecare dată când se apropie de voi, vorbește necontenit și nu
vă dă ocazia să spuneți nici măcar un cuvânt? Cred că așa Se simte
Duhul Sfânt uneori în raport cu noi. Trebuie să învățăm să ascultăm,
nu doar să vorbim. Nu uitați că rugăciunea este un dialog, nu
un monolog.
276
Apropierea
Diferite moduri de împărtășire

Când Dumnezeu Se apropie de noi, El ni Se revelează pe Sine și, în
același timp, ne descoperă căile Sale. Domnul ne arată lucruri mari
și minunate, pe care nu le cunoaștem (Ieremia 33:3). Cheia pentru
înțelegerea acestui fapt este să pricepem că există moduri diferite în
care vom avea părtășie cu Dumnezeu atunci când El vine. Uneori,
Îl vom auzi vorbind. Poate fi un glas puternic pe care îl percepem la
nivelul inimii și care poate fi luat uneori drept o voce audibilă, pe
care o sesizăm cu urechile fizice; alteori, poate fi o șoaptă pe care o
auzim în adâncul inimii și care, la fel ca toate modalitățile Lui de a
ne vorbi, este însoțită întotdeauna de pacea Lui lăuntrică și este în
concordanță cu Scriptura. Uneori, El comunică prin alți credincioși
sau prin lideri; în timp ce ei vorbesc sau în timp ce citim scrierile
lor, în inima noastră are loc o explozie. Dumnezeu poate alege să ne
vorbească printr-un vis sau o vedenie. Alteori, ceea ce se întâmplă
destul de des, pur și simplu știm lucruri pe care nu le-am cunoscut
înainte. Există deseori și situații în care El sădește Cuvântul Lui în
noi și nu ni-l descoperă decât atunci când vorbim, iar iluminarea
vine când deschidem gura și îi dăm glas.
Așa i s-a întâmplat lui Petru în ziua Cincizecimii. Înainte ca
prezența lui Dumnezeu să vină peste el, Petru cunoștea doar la
nivelul minții Cuvântul lui Dumnezeu, cu excepția revelației
primite din partea Tatălui că Isus era Cristosul (Matei 16). În afara
acestei revelații, Petru o dăduse în bară aproape de fiecare dată când
deschisese gura și vorbise despre lucrurile spirituale. Când se aflau în
camera de sus, a încercat să administreze o situație spirituală, alegând
un înlocuitor pentru Iuda. Rezultatul arată limpede că acțiunea lui
a fost prematură, fiindcă nu s-a mai auzit nimic după aceea despre
persoana aleasă, iar mai apoi Pavel a spus despre sine că era „unul
care nu s-a născut la vremea potrivită” (1 Corinteni 15:8, KJV). Se
pare că Pavel era persoana aleasă de Dumnezeu pentru a-l înlocui
pe Iuda, nu cea care a ajuns să îi la locul prin aruncarea zarurilor, în
urma inițiativei neinspirate a lui Petru.
277
Apropierea
În esență, Petru părea mereu să meargă în cadența greșită,

spiritual vorbind. Însă, odată ce Dumnezeu S-a apropiat de el, îndată
după aceea a rostit un mesaj profund și plin de putere, din Ioel și
Psalmi, explicând ce se întâmplase cu cei o sută douăzeci. Nu avea
cum să fi pregătit un mesaj atât de plin de conținut în cele câteva
momente în care s-a adunat mulțimea. Acum, aproape instantaneu,
Petru avea cunoștințe pe care nu le deținuse înainte. Nu doar Petru
a avut parte de experiența aceasta, ci și ceilalți ucenici, căci îndată
după ce s-a coborât peste ei prezența Domnului, toți au început să
spună „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2:11).
Așadar, în esență, există diferite moduri în care Dumnezeu
comunică cu noi când Se apropie; însă un lucru este cert: nu
rămânem niciodată la fel ca înainte după niciunul dintre momentele
în care El Se apropie de noi.
Cuvânt final
După cum am afirmat în primul capitol al acestei cărți, mesajul
ei nu are menirea de a vă arăta „cum să...”, fiindcă intimitatea nu
poate deveni niciodată un proces de urmat pas cu pas. Materialul
de față are menirea de a constitui un fel de hartă care ne duce spre
o comoară, conducându-ne spre inima lui Dumnezeu. Eu cred că
este un mesaj profetic, o chemare venită din inima Lui și adresată
nouă, tuturor celor pe care Domnul îi iubește atât de mult și îi
dorește cu atâta pasiune. Dacă am aloca energia și timpul necesar
pentru a urma harta Cuvântului divin prezentată în cartea aceasta,
cu siguranță că vom găsi prezența și inima lui Dumnezeu. Căci, nu
uitați, promisiunea Lui de a Se apropia de fiecare dintre noi în parte,
dacă noi ne apropiem mai întâi de El, nu este un scenariu care ar
putea funcționa sau nu. Ea este făgăduința rostită de Dumnezeu
Însuși, iar El o va onora întotdeauna.
Îngăduiți-mi să închei cartea aceasta cu alte câteva pasaje din
Scriptură care vă vor inspira să vă apropiați de El:
278
Apropierea
Căci Domnul urăște pe oamenii stricați, dar este prieten cu

cei fără prihană. (Proverbe 3:32)
Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de

Dumnezeu. (Psalmul 73:28)
Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L
cheamă din toată inima. El împlinește dorințele celor ce se
tem de El, le aude strigătul și-i scapă. Domnul păzește pe
toți cei ce-L iubesc. (Psalmul 145:18-20)
„Îl voi apropia și va veni la Mine; căci cine ar îndrăzni să

se apropie de capul lui de Mine?” zice Domnul. (Ieremia
30:21)
Puteți îndrăzni să vă apropiați de El, fiindcă Dumnezeu v-a dat o

invitație veșnic valabilă. Așadar, alegeți să fiți dintre cei care locuiesc
în prezența Lui. Dumnezeu vă așteaptă. Voi ce mai așteptați?
Apropiați-vă!
Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere

și să vă facă să vă înfățișați fără prihană
și plini de bucurie înaintea slavei Sale,
singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru,
prin Isus Cristos, Domnul nostru,
să fie slavă, măreție, putere și stăpânire
mai înainte de toți vecii
și acum și în veci.
Amin.
(Iuda 24-25)
279
Apropierea
1. Înainte să citiți acest capitol, v-ați gândit vreodată că Dumnezeu
are „nevoi”? În ce moduri slujim noi acestor nevoi?
2. Cât de important este pentru voi să Îl ascultați pe Duhul Sfânt

vorbind? Chiar dacă aveți la dispoziție o mulțime de cântece
de laudă și închinare sau de scrieri pline de Duhul Sfânt, ați
încercat să vă apropiați de El în tăcere? Luați în calcul ideea de
a încerca acest exercițiu în intimitate și notați sau împărtășiți
altora ce descoperiți.
3. În primul capitol, autorul descrie această carte ca pe o hartă a

unei comori, care ne duce spre inima lui Dumnezeu, nu ca pe un
mesaj despre apropiere care ne spune în câțiva pași „cum să”. În
timp ce meditați la ceea ce ați învățat, ce comori ați descoperit?
Ce comori mai aveți încă de scos la lumină?
280
Anexa A
NEVOIA NOASTRĂ DE
UN MÂNTUITOR
E xistă două standarde de viață; unul este stabilit de societate,

iar celălalt de Dumnezeu. Cultura noastră vă poate considera
„buni” potrivit parametrilor ei, dar ce crede Dumnezeu despre voi?
Scriptura ne spune că niciun om nu se ridică la standardul neprihănirii
lui Dumnezeu: „După cum este scris: «Nu este niciun om neprihănit,
niciunul măcar»” (Romani 3:23), „căci toți au păcătuit și sunt lipsiți
de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).
A păcătui înseamnă a rata ținta standardului divin. Omul nu a
fost creat să fie un păcătos, ci Adam a ales cursul acesta, prin liberul
lui arbitru. Dumnezeu l-a așezat pe primul om, pe Adam, într-o lume
frumoasă, fără boală, neputințe, sărăcie sau dezastre naturale. Nu
exista frică, ură, vrajbă sau gelozie. Dumnezeu a numit acel loc Eden
și aici era însăși grădina Sa.
Adam a ales să nu dea ascultare poruncii divine și a avut parte
numaidecât de o moarte spirituală, deși fizic a murit doar după sute
de ani. Întunericul a intrat în inima lui și această moarte spirituală
diferă de cea fizică, fiindcă aceasta din urmă pune capăt existenței
trupului, pe când dea dintâi poate fi descrisă cel mai bine ca o separare
de Dumnezeu, de Însuși dătătorul și sursa vieții.
Apropierea
Păcatul a intrat în natura lui Adam și el a adus pe lume copii cu

aceeași natură: „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut
un fiu după chipul și asemănarea lui” (Geneza 5:3). Odrasla lui i-a
moștenit natura și, din punctul acesta, fiecare ființă omenească s-a
născut purtând chipul păcatului, ca și părinții săi. Adam s-a dat pe sine
și pe urmașii lui pe mâna unui nou domn, a Satanei, iar lumea fizică
l-a urmat, ajungând în aceeași robie. Acum, asupra creației minunate a
lui Dumnezeu avea drepturi legale un stăpân plin de cruzime. Adevărul
acesta reiese foarte clar din versetele următoare: „Diavolul L-a suit pe
un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului și
I-a zis: «Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci
mie îmi este dată și o dau oricui voiesc»” (Luca 4:5-6).
Observați că autoritatea i-a fost dată. Când? Răspunsul este
următorul: în grădină, căci Dumnezeu a dat inițial omului stăpânirea
asupra pământului (vezi Geneza 1:26-28). Adam a pierdut-o pe
toată... inclusiv pe cea asupra sa și a seminței lui, generații de-a
rândul. Scriptura spune astfel: „Toată lumea zace sub stăpânirea
celui rău” (1 Ioan 5:19, KJV).
Înainte ca Dumnezeu să îl scoată pe Adam din grădină, El a
făcut o promisiune, și anume că Se va ridica un Izbăvitor care va
nimici legăturile și robia la care a fost supusă omenirea.
Acest Izbăvitor urma să Se nască patru mii de ani mai târziu,
dintr-o fecioară pe nume Maria. Mama Lui trebuia să fie fecioară,
fiindcă Tatăl lui Isus a fost Duhul Sfânt care a făcut-o să zămislească.
Dacă Isus S-ar fi născut din niște părinți obișnuiți, El S-ar fi aflat în
aceeași captivitate lăsată moștenire de Adam.
Tatăl Lui a fost Dumnezeu, iar mama Sa a fost o pământeană,
ceea ce Îl făcea să fie pe deplin Dumnezeu și pe deplin om. Isus
trebuia să fie un fiu al omului, care să dobândească libertatea noastră.
De aceea El S-a referit mereu la Sine ca la „Fiul omului”. Deși El
a fost cu Tatăl de la început, S-a dezbrăcat pe Sine de privilegiile
divine și a devenit om ca să Se dăruiască drept jertfă pentru păcat.
Când S-a dus la cruce, Isus a luat asupra Lui judecata păcatelor
noastre, ca să ne elibereze din robie. Scriptura declară: „El a purtat
282
Anrxa A
păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți

față de păcate, să trăim pentru neprihănire” (1 Petru 2:24).
Este uimitor: omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, însă tot
Dumnezeu (îmbrăcat în trup de om) a plătit prețul pentru marea
greșeală a omului. În Scriptură citim următoarele: „Pe Cel ce n-a
cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi
să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El [pentru ca noi să putem fi
împăcați cu Dumnezeu prin Cristos]” (2 Corinteni 5:21).
Observați că, potrivit textului Scripturii, noi avem posibilitatea
de a fi împăcați cu Dumnezeu. Noi nu primim libertatea pentru care
El a plătit un preț atât de mare decât atunci când credem în inima
noastră că Isus a murit pentru noi, că a înviat din morți și când Îl
primim ca Domn al nostru; atunci El devine Mântuitorul nostru
personal. După cum spune Biblia, „Dar tuturor celor care au crezut
în El și care L-au acceptat, El le-a dat dreptul să devină copii ai lui
Dumnezeu. Ei sunt născuți din nou! Aceasta nu este o naștere fizică,
în urma pasiunii sau vreunui plan omenesc; este o naștere din nou
venită de la Dumnezeu” (Ioan 1:12-13, NLT).
Când Îl primim pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor personal
al nostru, murim și suntem renăscuți din punct de vedere spiritual.
Noi murim, ca robi în împărăția Satanei, și ne naștem din nou, de
data aceasta în calitate de copii ai lui Dumnezeu, în Împărăția Lui.
Cum se petrece aceasta? Simplu: când credem lucrul acesta în inima
noastră, tot ce trebuie să facem este să Îl mărturisim pe Isus cu gura
noastră ca Domn și, astfel, suntem născuți din nou. Scriptura declară
adevărul acesta: „Dacă mărturisești, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn
și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi
mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin
mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:9-10).
Este cât se poate de simplu! Noi nu suntem mântuiți prin faptele
noastre bune. Ele nu ar putea câștiga niciodată pentru noi un loc
în Împărăția lui Dumnezeu. Altminteri, ar însemna că moartea lui
Cristos a fost zadarnică. Noi suntem mântuiți prin harul Lui. Acesta
este un dar fără plată, pe care nu îl putem câștiga prin eforturile
283
Apropierea
noastre. Tot ce trebuie noi să facem pentru a-l primi este să renunțăm
să mai trăim pentru noi înșine și să încredințăm viața noastră Lui,
ca Domn al nostru, adică Stăpân suprem. „Și El a murit pentru toți,
pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru
Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:15).
Așadar, dacă voi credeți că Isus Cristos a murit pentru voi și dacă
sunteți gata să Îi dați Lui viața voastră și să nu mai trăiți pentru voi
înșivă, putem rosti împreună această rugăciune și veți deveni astfel
copii ai lui Dumnezeu:
Dumnezeule ceresc, recunosc că sunt un păcătos și că

nu mă ridic la înălțimea standardului Tău de neprihănire.
Merit să fiu judecat pentru veșnicie pentru păcatul meu. Îți
mulțumesc că nu m-ai lăsat în starea aceasta, ci L-ai trimis pe
Isus Cristos, singurul Tău Fiu, născut din fecioara Maria, să
moară pentru mine și să poarte judecata mea la cruce. Cred că
El a înviat dintre cei morți a treia zi și că acum șade la dreapta
Ta, ca Domn și Mântuitor al meu. De aceea, astăzi, în data de
________, predau viața mea în întregime domniei lui Isus.
Doamne Isuse, Te mărturisesc pe Tine ca Domn și

Mântuitor al meu. Vino în viața mea prin Duhul Tău cel
Sfânt și fă din mine un copil al lui Dumnezeu. Renunț la
lucrurile întunericului, de care m-am ținut strâns cândva, și
de astăzi înainte nu voi mai trăi pentru mine, ci pentru Tine,
Cel care S-a dat pe Sine pentru mine, ca eu să pot trăi veșnic.
Îți mulțumesc, Doamne. Viața mea este acum pe deplin în

mâinile și în inima Ta, și, potrivit Cuvântului Tău, nu voi fi
dat niciodată de rușine.
Acum sunteți mântuiți; sunteți copii ai lui Dumnezeu. Tot cerul se

bucură împreună cu voi în clipa aceasta! Bun venit în familia Lui!
284
Anexa B
CUM SĂ FIȚI UMPLUȚI

CU DUHUL SFÂNT
P rimirea plinătății Duhului Sfânt este la fel de simplă ca primirea

lui Isus ca Domn și Mântuitor al vostru. Unii se căznesc, ajung
să se descurajeze și nu pot primi, cel mai adesea pentru că nu le-au fost
date instrucțiunile de bază din Scriptură înainte să ceară. Am observat
că cel mai bine este să arătați întotdeauna celor dornici ce spune
Dumnezeu, înainte să vă rugați, pentru că aceasta întărește credința
lor, care-i pregătește să primească. Prin urmare, înainte să vă conduc
în rugăciune ca să primiți umplerea Duhului lui Dumnezeu, dați-mi
voie să vă învăț mai întâi câteva lucruri. (Notă: este important să fi
parcurs tot capitolul 11 înainte de a trece mai departe.)
Mai întâi de toate, trebuie să Îl fi primit deja pe Isus Cristos ca
Domn și Mântuitor personal (vezi Ioan 14:17).
În viața voastră nu trebuie să existe niciun fel de tipar al
neascultării. Scriptura ne spune că Dumnezeu dă Duhul Lui cel
Sfânt „celor ce ascultă de El” (Fapte 5:32). Am învățat din experiență
că aceasta include în special sfera neiertării. În întâlnirile noastre, am
văzut de multe ori sute de oameni care au primit Duhul Sfânt și
au vorbit îndată în alte limbi, dar și zece sau douăzeci dintre sutele
285
Apropierea
acelea stând pe loc și privind uimiți în jur. În aproape fiecare caz,

când am stat de vorbă cu cei care rămăseseră înțepeniți, am văzut
că Domnul mă îndruma să aduc în discuție problema ofensei care
fusese lăsată să prindă rădăcini în inima lor. Odată ce oamenii aceștia
iertau, primeau numaidecât darul Duhului Sfânt și vorbeau în alte
limbi. Prin urmare, înainte să mergem mai departe, haideți să ne
rugăm împreună.
Tată, Te rog să mă cercetezi și să-mi arăți dacă există vreo

urmă de neascultare în inima mea. Te rog să îmi arăți dacă
este vreo persoană căreia nu i-am oferit iertare. Am de gând
să ascult și să iert, indiferent ce îmi vei arăta. Te rog aceasta
în Numele lui Isus și Îți mulțumesc mult.
Pentru a primi Duhul Sfânt, tot ce trebuie să faceți este să cereți! Isus
spune atât de simplu: „Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere
fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un pește, să-i dea un
șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci,
dacă voi, care sunteți răi știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu
cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce
I-L cer!” (Luca 11:11-13). Cristos spune că, dacă odraslele noastre
ne cer ceva ce dorim să le dăm, noi nu le vom da ceva rău. Tot astfel,
dacă voi cereți Tatălui să vă dea Duhul Lui cel Sfânt, El nu vă va da
un duh rău. Tot ce trebuie să faceți este să cereți Tatălui în Numele
lui Isus și veți primi Duhul Lui cel Sfânt.
Trebuie să cereți cu credință. Noul Testament ne spune că este
cu neputință să primim ceva de la Dumnezeu dacă nu avem credință.
Pasajul din Iacov 1:6-7 declară următoarele: „să ceară cu credință,
fără să se îndoiască deloc; pentru că cine se îndoiește seamănă cu
valul mării, tulburat și împins de vânt încoace și încolo. Un astfel de
om să nu se aștepte să primească ceva [nimic] de la Domnul.” Așadar,
întrebați-vă în clipa aceasta: „Când voi primi darul dorit? Când voi
vorbi în alte limbi sau în momentul în care îl cer?” Răspunsul vostru
ar trebui să fie: în momentul în care îl cereți! Căci, în Împărăție,
286
Anrxa B
credem și apoi primim. Cei care nu au credință spun: „Arată-mi și

apoi voi crede”, însă Isus ne zice: „De aceea vă spun că, orice lucru
veți cere când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea”
(Marcu 11:24). Observați că mai întâi trebuie să credeți și apoi aveți
lucrul cerut.
Pasajul din Fapte 2:4 spune în felul următor: „Și toți s-au
umplut de Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după
cum le da Duhul să vorbească.” Observați că ei au vorbit în alte
limbi, nu Duhul Sfânt a fost Cel care a vorbit în limbi. Ucenicii au
avut rolul de a rosti cuvintele, așa cum le erau date de Duhul lui
Dumnezeu. Înseamnă că este implicată capitularea în acest proces!
Eu pot intra într-un râu care curge la vale cu repeziciune, însă dacă
nu-mi ridic picioarele și nu mă las în voia lui, nu voi pluti purtat
de el. Există, așadar, trei domenii pe care trebuie să le predăm
Domnului. În primul rând, buzele noastre. Dacă eu nu-mi mișc
buzele, cuvintele nu pot ieși din gura mea, fie ele în limba engleză,
într-o limbă străină sau în una cerească. În al doilea rând, limba
noastră. Dacă eu nu-mi mișc limba, nu pot vorbi. În al treilea
rând, corzile noastre vocale. Dacă nu pun corzile mele vocale în
slujba plămânilor, nu pot vorbi.
Poate veți crede că sunt sarcastic în rândurile următoare, însă nu
aceasta este intenția mea. După ani de zile în care am văzut credincioșii
căznindu-se, am observat că mulți au în mod subconștient impresia
că Duhul lui Dumnezeu va pune stăpânire pe buzele, limba și corzile
lor vocale, silindu-i să vorbească. Nu, noi vorbim sau ne predăm Lui,
rostind ceea ce ne dă Duhul Domnului.
Isus a spus: „«Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri
de apă vie, cum zice Scriptura.» Spunea cuvintele acestea despre
Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci
Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit”
(Ioan 7:38-39). Atunci când cereți Duhul Sfânt, s-ar putea ca în
mintea voastră să prindă contur o silabă. Dacă o rostiți cu credință,
va fi ca și cum ați da la o parte un stăvilar, iar după silaba aceasta
vor urma cuvinte. Îmi place să asemăn imaginea aceasta cu cea a
287
Apropierea
unui mosor cu ață pe care îl aveți înăuntrul vostru și al cărui capăt

sau început al aței este legat de vârful limbii voastre. Pe măsură
ce începeți să trageți de fir (adică să vorbiți), și restul aței va ieși
la iveală. Unii cred că vor avea în minte toate cuvintele limbii
respective și apoi vor începe să vorbească. Nu este așa; noi trebuie
să vorbim prin credință.
Țin minte că, atunci când soția mea s-a rugat să primească
Duhul Sfânt, o vreme nu a vorbit în alte limbi; apoi, în timp ce
se ruga împreună cu niște prietene, câteva săptămâni mai târziu, a
început să vorbească în alte limbi. Atunci a zis: „Aveam de câteva
săptămâni în mintea mea silaba aceea când mă rugam, dar nu am
capitulat și nu am rostit-o decât în seara aceasta.” Cred că așa li
se întâmplă multora: ei cer și primesc, dar nu capitulează înaintea
Duhului Sfânt.
Scriptura declară următoarele: „Duhurile prorocilor
[purtătorilor de cuvânt] sunt supuse prorocilor” (1 Corinteni
14:32). Aceasta ne arată că noi suntem cei care vorbesc și că
Duhul Sfânt nu va da buzna cu forța în viața noastră. Îmi aduc
aminte că, a doua zi după ce am fost umplut cu Duhul Sfânt, nu
mai știam cum să vorbesc din nou în alte limbi. M-am dus la un
frate care era la sala de fitness și l-am întrebat: „Cum pot vorbi
iarăși?” El mi-a răspuns: „John, pur și simplu începe să vorbești!”
Am ieșit să alerg și am început să vorbesc iar în alte limbi în timp
ce alergam. Am fost copleșit de bucurie. Trebuie să ne aducem
aminte că Duhul Sfânt este pregătit întotdeauna de acțiune; noi
suntem cei care trebuie să se predea Lui. La fel se întâmplă cu o
cișmea. Apa este întotdeauna la îndemâna noastră. Tot ce trebuie
să facem este să apăsăm pe mâner și apa va țâșni. Așadar, vorbiți
des în limbi!
Acum, după ce ați primit instrucțiunile de bază din Scriptură,
dacă voi credeți că veți primi, ne putem ruga împreună. Vreau să
menționez un ultim lucru: nu puteți vorbi engleză și spaniolă în
același timp. Tot astfel, nu puteți vorbi deodată în engleză și în alte
288
limbi. Prin urmare, nu uitați că trebuie doar să credeți și să capitulați!
Haideți să ne rugăm:
Tată, în Numele lui Isus, vin înaintea Ta în calitate de

copil al Tău. Tu ai spus că, dacă Îți cer Duhul Sfânt, Tu mi-L
vei da. Plin de bucurie, Îți cer cu credință: Te rog să mă botezi
și să mă umpli chiar acum cu Duhul Tău cel Sfânt. Primesc tot
ce ai pregătit pentru mine, inclusiv abilitatea de a vorbi în alte
limbi. Așa că acum, prin credință, voi vorbi în limbi noi! Amin!
ANIHILAREA KRYPTONITEI
Zdrobește ceea ce îți fură puterea
La fel ca Superman, care poate sări peste orice obstacol și învinge orice dușman,
adepții lui Hristos au capacitatea supranaturală de a depăși obstacolele cu care se
confruntă. Dar problema atât pentru Superman cât și pentru noi este că există o
kriptonită care ne slăbește puterea.
Desigur, atât Superman, cât și kriptonita sunt elemente fictive. Dar kriptonita
spirituală nu este.
Această carte oferă răspunsuri la motivul pentru care atât de mulți dintre noi nu
putem experimenta puterea divină care era evidentă în rândul creștinilor din secolul I.
În Anihilarea Kryptonitei, John Bevere dezvăluie care este această kriptonită, de ce

ea compromite comunitățile noastre și cum putem să ne eliberăm de sub influența ei.
Anihilarea kryptonitei nu este o carte de dulcegării. Ea prezintă adevărul gol-goluț

pentru orice urmaș al lui Hristos care tânjește să meargă pe calea plină de satisfacție
a transformării.
Disponibil la MessengerX.com
DUHUL SFÂNT
Ucenicii fuseseră împreună cu Isus timp de trei ani, umblând alături de El și auzind
tot ce avusese de spus. Cu toate acestea, Isus i-a înștiințat pe cei mai apropiați prieteni
ai Săi că trebuia să plece, ca Duhul Sfânt să poată veni, iar că schimbarea aceasta avea
să le fie de folos (Ioan 16:7, 13-14). Dacă afirmația lui Isus era adevărată în ce-i privea
pe ucenici, care petrecuseră fiecare zi alături de El, cu cât mai mult avem noi nevoie
astăzi de implicarea activă a Duhului Sfânt în viața noastră.
Din păcate, Duhul lui Dumnezeu este deseori înțeles greșit, astfel că mulți credincioși
nu știu cine este El și cum Se manifestă în raport cu noi. Duhul Sfânt este privit
adesea drept ceva „ciudat”, însă Biblia arată lămurit că Duhul lui Dumnezeu nu
este ceva. El este cineva, o Persoană care a promis că nu ne va lăsa și nu ne va părăsi
niciodată. În această carte interactivă, John Bevere vă invită să descoperiți voi înșivă
Persoana cea mai ignorată și mai greșit înțeleasă din Biserică: Duhul Sfânt.
Nu pierdeți ocazia de a citi această introducere extraordinară.
AFFABEL
O fereastră spre eternitate - teatru audio
Când a fost ultima dată în care ai meditat la eternitate? Știi unde o vei petrece și în
ce mod?
Este vital ca ucenicii Domnului să privească din perspectiva eternă, chiar dacă
eternitatea poate fi dificil de înțeles.
Această dramă audio epică inspirată din cartea lui John Bevere Atracția eternității
ne oferă o fereastră spre lumea aflată dincolo de realitatea pământească.
Urmăriți-l pe mărețul Rege Jalyn, pe întunecatul domn Dagon, pe Generoasa, pe

Independentul și pe alții, în timp ce explorați peisajele minunate ale Regatului lui
Affabel. Viața voastră va fi transformată, deoarece personajele vă dezvăluie ce se
află în inima voastră.
ATRACȚIA ETERNITĂȚII
Fă viața ta să conteze azi și în veșnicie.
Viața pe pământ nu este decât un abur, cu toate că mulți dintre noi trăim ca și
cum nu ar exista nimic de cealaltă parte. Dar modul în care trăim această viață
va determina modul în care vom petrece eternitatea. Scriptura ne spune că vor
exista diverse grade de răsplătire pentru credincioși - pornind de la mistuirea
tuturor faptelor noastre la judecată, până la domnia împreună cu Hristos.
Bazându-se pe principiile din 2 Corinteni 5:9-11, John Bevere ne reamintește

că toți credincioșii vor sta în fața lui Hristos pentru a primi ceea ce au dobândit
în această viață. Mulți dintre noi vom fi șocați să aflăm că majoritatea timpului
nostru a fost cheltuit pe lucruri care nu contează pentru răsplătirea eternă.
Deci, cum putem trăi o viață cu impact? În Atracția eternității vei învăța să-ți
descoperi chemarea și să înmulțești ceea ce ți-a dat Dumnezeu. De asemenea, vei
câștiga o perspectivă eternă, vei fi împuternicit să lucrezi pentru ceea ce
rămâne veșnic.
MOMEALA SATANEI
Trăiește liber. Nu cădea în capcana ofensei.
Momeala Satanei expune unul dintre cele mai înșelătoare mijloace pe care le
folosește inamicul pentru a-i scoate pe credincioși din voia lui Dumnezeu: ofensa.
Majoritatea oamenilor au picat în această capcană și nici nu și-au dat seama.
Nu te lăsa amăgit! Hristos a spus: „Este cu neputință să nu vină prilejurile de

păcătuire”(Luca 17:1). Nu poți alege dacă vei fi sau nu ofensat, dar poți alege
modul în care vei răspunde. Dacă abordezi corect ofensa, vei deveni mai puternic
în loc să fii cuprins de amărăciune. Doar răspunsul corect îți va permite să întreții
o relație vie cu Dumnezeu.
Prin acest mesaj, John Bevere te va împuternici să rămâi în voia lui Dumnezeu, ca
să nu trăiești cuprins de suspiciune și neîncredere. Poți scăpa de mentalitatea de
victimă. Pe măsură ce ajungi la un nivel mai mare de supunere față de Dumnezeu,
viața ta va fi umplută de iertare, împăcare și bucurie din ce în ce mai mari.
X
Multiplicați potențialul pe care vi l-a dat Dumnezeu
Vă simțiți vreodată ca niște spectatori în Împărăția lui Dumnezeu? Poate știți că ar trebui să
faceți ceva, dar nu știți ce anume. Cei mai mulți dintre noi vor ca viața lor să aibă un impact
mare, dar se luptă cu întrebări de felul:
• Cum pot fi sigur că nu ratez voia lui Dumnezeu pentru mine?

• Ce rol joacă darurile mele unice în zidirea Împărăției lui Dumnezeu?
• Cum mă asigur că trăiesc potrivit potențialului pe care mi l-a dat Dumnezeu?
• Este chemarea mea mai puțin importantă dacă nu sunt implicat în „lucrare”?
• Cum păstrez echilibrul între odihna în har și acțiunea curajoasă?
• Cum depășesc frica și pășesc înainte, chiar și atunci când pasul acesta pare
nesigur și riscant?
În această carte profundă, John Bevere apelează la o cercetare atentă a Scripturii pentru a
vă ajuta să gândiți la chemarea voastră și la motivul pentru care ea este atât de importantă
pentru Dumnezeu. Lectura aceasta vă va împuternici să multiplicați darurile primite și să
vă atingeți potențialul.
RĂSPLATA ONOAREI
Descătușarea puterii unei virtuți uitate
Niciun creștin nu-și dorește să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, dar mulți dintre
noi limităm, fără intenție, oportunitățile Lui din viața noastră, pentru că ignorăm
un principiu spiritual fundamental: onoarea.
Onoarea este un concept în mare parte abandonat de cultura contemporană,

dar așa cum vei vedea în paginile acestei cărți, este esențial pentru manifestarea
împărăției lui Dumnezeu în toate aspectele vieții.
În Răsplata onoarei, John Bevere, autorul unor best-sellere foarte apreciate,

îți dezvăluie modul în care acceptarea chemării la onoare te aliniazã cu sistemul de
valori al lui Dumnezeu și te poziționează pentru a primi tot ce are El pentru tine.
Îmbinând perspective biblice profunde cu istorisiri despre aceste principii,

această carte îți va oferi o perspectivă nouă asupra acestei virtuți și o pasiune de a o
încorpora în fiecare domeniu al vieții.

Drawing Near Book Romanian

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drawing Near Book Romanian

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A P R OP I E R E A

O viață de intimitate cu Dumnezeu

To contact the author : JohnBevere@ymail.com

Apropierea, Română, by John P. Bevere

Pentru a contacta autorul : JohnBevere@ymail.com

Editor: Vasilică Croitor

Editura Succeed Publishing

Î n anul 1991, Dumnezeu a vorbit foarte clar inimii mele și mi-a

dar și cu fermitate: „John, dacă nu scrii cărțile pe care ți le-a dat

Cred că această carte este o compilație a anilor de pregătire sub

Tată, în Numele lui Isus, Te rog ca, în timp ce citesc

Acum credeți și mulțumiți-I lui Dumnezeu pentru împlinirea

CEA MAI MARE

„Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.”

compania lor ne umple cu anticipare, bucurie și entuziasm. Facem

Niciun om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul

Adam L-a cunoscut direct pe Domnul; însă, din pricina

Însă această reunire dintre Dumnezeu și om nu a fost nici

Două motivații total diferite

cuvintele pe care i le-a spus Dumnezeu faraonului, prin Moise: „Lasă

Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl

El Și-a făcut cunoscută dorința. Dumnezeu vrea ca fiecare copil

„Ieși de pe șosea și oprește”

la acțiunile pe care le plănuise, pentru a răspunde Celui Sfânt,

duhului lor, care Îl doresc și nu se lasă, chiar dacă e nevoie de o

Și într-a patra strajă din noapte, a mers la ei umblând pe

Observați cuvintele: „voia să treacă pe lângă ei”. Versiunea NASB

Am răspuns: „Este un dialog, Doamne, o conversație desfășurată

în față, aș trece peste stânci și aș traversa văile care mă despart de

2. Gândiți-vă la următoarele exemple ale invitației de a se apropia,

• Moise a văzut un rug aprins și s-a întors spre el să vadă mai

Care dintre aceste exemple descrie cel mai bine invitația

3. În timp ce v-ați gândit la rugăciune ca la un dialog purtat între

Domnul a zis: „Te-am prețuit mai mult

B iblia prezintă o serie de teme majore; aceste adevăruri se

al inimii Lui încă de la începutul timpului. După ce Adam a păcătuit,

Stră-stră-stră-strănepotul lui Adam

Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; și a născut

Prin urmare, probabil că la șaizeci și cinci de ani s-a schimbat totul

Scrierile iudaice istorice vorbesc despre depresia de care a suferit

Strigătul inimii lui Dumnezeu de-a

Acesta a fost strigătul inimii lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor!

lui Dumnezeu de părtășie și apropiere de om. Pe măsură ce Noe s-a

Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi

Însă dorințele lui Dumnezeu nu s-au oglindit în cuvintele copiilor lui

Moise a clarificat în repetate rânduri dorința lui Dumnezeu în

Căci El este un Dumnezeu plin de pasiune pentru relația cu

Dumnezeu a declarat în fața întregului Israel: „V-am iubit.” Dar,

Gândurile Lui privitoare

Când ne este dor de cineva, ne gândim adesea la acea persoană.

Cât de prețioase sunt gândurile Tale despre mine, o, Dumnezeule!

Este aproape cu neputință să pătrundem lucrul acesta, însă gândurile

Noi căutăm ceea ce prețuim

ci cea lovită de Mark McGuire când a reușit să ajungă pentru a șaptezecea

Valoarea noastră pentru

său?” (Matei 16:26) Gândiți-vă pentru o clipă la toată bogăția

făcută, Dumnezeu a declarat care este valoarea noastră, comparativ

„Da, dar eu sunt doar unul

Poate că unii vor spune: „Da, Dumnezeu a făcut toate acestea

Cristos și ucenicii Lui petrecuseră o bună parte a serii căznindu-se

Modul în care ne vede Isus

Eu Însumi!” Apoi mi-a arătat că aceasta este o problemă în multe

Auzisem de multe ori spunându-se cât de mult ne-a iubit Isus.

ce are Dumnezeu astfel de simțăminte față de noi? Ce am făcut