FACULTATEA DE MEDICINA SI FARMACIE

GALATI

FIZIOLOGIA APARATULUI
URINAR
(III)

CONF.DR. DINU CIPRIAN ADRIAN

 MECANISMUL DE CONCENTRARE SI DILUTIE A URINEI
Osmolalitatea se referă la numarul de particole osmotic active dizolvate intr-un kilogram de apă
(solvent), exprimată în miliosmoli (mOsm) pe kg.
Osmolaritatea este un termen similar însă diferă de osmolalitate prin unitatea de masură: miliosmoli
(mOsm) pe litru de solvent.
Substanţele care afectează osmolalitatea serică sunt molecule mici, prezente în concentraţii ridicate.
De exemplu, sodiul, potasiul, clorul, bicarbonatul, ureea şi glucoza sunt singurele componente ale
căror concentraţii sunt suficient de mari pentru a afecta în mod individual osmolalitatea. Acestea
considerate împreună constituie peste 95% din totalul osmolilor din ser.
Componentele serice mari contribuie mai puţin la osmolalitatea de ansamblu, concentraţia molară de
albumină fiind de aproximativ 0,6 mmol/L.
Numărul de particule sau ioni determină în soluţie numărul de osmoli, fiecare particulă având
o valoare unitară.

Astfel 1 mmol de glucoză determină 1 mOsm/Kg H2O deoarece glucoza nu disociază, în timp ce 1
mmol de NaCl formează 2 ioni în soluţie apoasă având, deci 2 mOsm/Kg H2O.

Osmolaritatea sangelui variaza intre 280-300 mOsm/L.

Presiunea osmotica a unei solutii este direct proportionala cu concentratia de particule osmotic active
din solutia respectiva. Presiunea osmotica a unei solutii este proportionala cu osmolaritatea
solutiei respective.

Presiunea osmotică (P) e determinată de legea Van Hoff: P = nCRT, unde n – constanta de disociere
a substanţei dizolvate, C – concentraţia subsanţei dizolvate, R – constanta gazelor(0,082 a t m ) ,
T – temperatura în grade Kelvin(2 7 3 + t oC).
Pentru plasma sanguina, presiunea osmotica = 7,6 atm = 5776 mmHg.

Valoarea ei NU depinde de dimensiunile moleculelor şi de valenţă. O concentraţie egală de

substanţe diferite nu dau aceeaşi presiune osmotică, deoarece unele disociază în apă, altele – nu (de
ex., 300 mM de soluţie de glucoză va produce o presiune osmotică de 300 mOsm/L, pe cînd cea de
300 mM de NaCl – 600 mOsm/L).

Proprietatea soluţiei de a produce mişcarea apei prin membrană este numită tonicitate. Sodiul
determină osmolaritatea şi tonicitatea plasmei; ureea – modifică osmolaritatea, dar nu influenţează
tonicitatea (nu atrage apa, ci trece transmembranar conform gradientului de concentraţie).

Presiunea oncotică () este presiunea osmotică, dezvoltată de proteinele plasmatice, în special
albumina. Este proporţională cu concentraţia plasmatică în molecule de proteine şi nu cu concentraţia
exprimată in procente. Din acest motiv, presiuna oncotică creşte mult mai rapid decît concentraţia în
proteine. Presiunea oncotică plasmatică normală e de 25-28 mmHg.
Osmolalitatea urinară este o măsură a concentraţiei de particule osmotic active, în principal sodiu,
clor, potasiu şi uree, glucoza contribuind semnificativ la osmolalitate doar atunci când este prezentă
în urină în cantităţi substanţiale.

Un pacient cu aport normal de lichide şi alimente va produce o urină de aproximativ 500-850

mosmol/kgH2O.
Rinichiul normal poate concentra urina la 800-1400 mosmol/kg, iar în cazul unui aport excesiv de
lichide, determină o osmolalitate de 50-80 mosmol/kg.
În condiţii de deshidratare, osmolalitatea urinară este de 3-4 ori mai mare decât cea plasmatică

Densitatea urinei NU reprezinta o masura a concentratie solvitilor normal aflati in urina.

Densitatea NU depinde de numarul particolelor ci de masa lor (cantitatea de substanta dizolvata).
Proteinele au o contributie mai mare la realizarea densitatii decat la realizarea presiunii coloid
osmotica.

Rinichiul produce urina concentrata sau diluata (osmoreglare) in functie de modificarile volemice sau
de osmolaritate ale sangelui, cu scopul mentinerii homeostaziei hidroelectrolitice a mediului intern
(osmolaritatea sanguina normala de aproximativ 300 mOsm/L).
Un pacient cu greutatea de 70 kg si dieta normala, genereaza intr-o zi 600 mOsm produsi reziduali de
metabolism (uree, creatinina, acid uric, etc), pe care ii elimina prin urina.
Cresterea ingestiei de lichide determina cresterea volemiei si scaderea osmolaritatii sanguine
(hipoosmolaritate). Rinichiul reactioneaza si elimina un volum crescut de urina, ce contine o cantitate
normala de produsi reziduali(urina diluata/hipoosmotica).
Cresterea pierderilor hidrice (transpiratie excesiva, respiratie, etc), in lispa rehidratarii, determina
scaderea volemiei si cresterea osmolaritatii sanguine (hiperosmolaritate). Rinichiul reactioneaza si
elimina un volum scazut de urina, ce contine o cantitate normala de produsi reziduali(urina
concentrata/hiperosmotica).
Capacitatea renala de concentrare sau dilutie a urinii este explicata prin :
I. producerea si mentinerea unui gradient de osmolaritate a lichidului interstitiului
renal(hiperosmolaritate interstitiala), intre corticala (300 mOsm/L) si zona papilelor renale (sau
varful anselor Henle lungi)(1200 mOsm/L).
II. actiunea ADH-ului

I. Gradientul de osmolaritate a interstitiului cortico-papilar este :

A) PRODUS prin:
1) mecanismul de contracurent multiplicator (la nivelul ansei Henle)
2) mecanismul de recirculare al ureei (la nivelul medularei).
B) MENTINUT prin mecanismul schimburilor in contracurent de la nivelul vasa recta.
A.1) Mecanismul de contracurent multiplicator (la nivelul ansei Henle)
Sangele din capilarele glomerulare are o osmolaritate de 300 mOsm/L. Urina formata prin ultrafiltrare
in capsula Bowmann are o osmolaritate de 300 mOsm/L (izoosmotica).
La nivelul TCP, din urina tubulara se reabsorb 65% dintre ionii de Na+, Cl- si moleculele de apa
(reabsorbtie obligatorie a apei), 100 % din moleculele de glucoza si aminoacizi, 80-90% din
moleculele de bicarbonat de Na. Deoarece in TCP apa si solvitii se reabsorb in aceeasi proportie
(reabsorbtie izoosmotica), la intrarea in ansa Henle, urina prezinta tot osmolaritatea de 300
mOsm/L.
Celulele din peretele TCP si al ansei Henle portiunea descendenta sunt permeabile pentru apa deoarece
au in structura membranei multe molecule de aquaporine1(proteine integrale cu rol de canale pentru
apa, care cresc mult permeabilitatea membranelor apicale si laterobazale).
Dupa reabsorbtia apei, concentratia tubulara a solvitilor (altii decat Na+) creste. In jumatatea inferioara
a TCP, gradientul electrochimic pentru Cl- , K+, Ca+2, Mg+2, uree determina trecerea lor pasiva
paracelular sau transcelular in capilarele peritubulare. Transferul paracelular (din TCP in interstitiu)
al Cl- determina electronegativitatea lichidului interstitial, ceea ce produce miscarea pasiva a ionilor
pozitivi (K+, Ca+2, Mg+2).
Pentru cresterea osmolaritatii interstitiului este necesara reabsorbtia solvitilor fara solvent(apa). Acest
fenomen se produce in segmentul gros ascendent al ansei Henle (ale carui membrane celulare sunt
impermeabile pentru apa).
Initial, urina care intra in ansa Henle, precum si tot interstitiul renal (corticala-zona papilara) au
osmolaritatea 300 mOsm/L.
Urina strabate izoosmotic, portiunea descendenta si apoi ascendenta a ansei Henle.
Celulele din peretele zonei ascendente a ansei prezinta, in portiunea latero-bazala, pompe Na/K
dependente, care utilizand ATP, elimina din celula in interstitiu 3 Na si introduc in celula 2K.
La polul apical al acestor celule se afla o proteina-cotransportatorul Na/K/2Cl (stimulata de ADH),
care utilizand gradientul ionului de Na, introduce in celula 1 Na, 1K si 2 Cl.
Ionul de sodiu intrat prin polul apical este eliminat activ in interstitiu prin pompa Na/K.
Ionul de K intrat in celula prin polul apical urmeaza doua cai: majoritar este eliminat inapoi in urina
(prin canalele apicale de K), restul iesind in interstitiu (prin canalele bazale de K).
Ionul de Cl este eliminat in interstitiu (prin canalele bazale de Cl).
Cum membrana apicala este impermeabila pentru apa, reabsorbtia solvitilor nu este urmata de
reabsorbtia apei.
Efectul mecanismelor de transport amintite anterior este reprezentat de scaderea osmolaritatii urinare
din ansa ascendenta, de la 300 mOsm/L la 200 mOsm/L (segment de dilutie medulara a urinii) precum
si de cresterea osmolaritatii interstitiale medulare, de la 300 mOsm/L la 400 mOsm/L
(hiperosmolaritate interstitiala).
Exista o capacitate maxima de concentrare a interstitiului de 200 mOsm/L (400 mOsm/L in interstitiu-
200 mOsm/L in ansa ascendenta).
Cresterea osmolaritatii interstitiale medulare la valoarea de 400 mOsm/L, atrage extratubular apa din
segmentul descendent al ansei Henle. In acest mod, la urmatoarea trecere prin nefron, urina din ansa
descendenta devine hiperosmotica ( creste osmolaritatea de la 300 la 400 mOsm/L- datorita pierderilor
de apa). In acest moment, in ansa ascendenta intra urina hiperosmotica (400 mOsm/L).
Trecand pe la polul apical al celulelor tubulare, sunt reabsorbiti Na/K/2Cl, efectul fiind cresterea
osmolaritatii interstitiale de la 400 mOsm/L la 600 mOsm/L (diferenta de 200 mOsm/L pe orizontala).
Urina care paraseste segmentul ascendent al ansei Henle este hipoosmolara (100-150 mOsm/L)
datorita reabsorbtiei de electroliti fara reabsorbtie de apa.
Mecanismele se repeta, pana se atinge capacitatea maxima de concentrare a interstitiului (1200
mOsm/L in zona papilelor renale).
Prima parte a tubului contort distal (situat in corticala) prezinta membrana apicala impermeabila pentru
apa, dar permeabila pentru ionii de Na si Cl (simport) (se reabsorb 5% din ionii Na si Cl).
Latero-bazal exista pompa Na/K si canalele de Cl, ce elimina Na si Cl in interstitiu.
In consecinta urina devine si mai hipoosmotica (50 mOsm/L)(segmentul de dilutie corticala).

Astfel, urina din segmentul de dilutie a TCD iese diluata, indiferent de existenta sau inexistenta ADH-
ului. In portiunea proximala a nefronului, reabsorbtia apei este obligatorie (nu este reglata), indiferent
de necesitatile organismului.
 Portiunea initiala din tubul contort distal

Partea finala a tubului contort distal si tubul colector au caracteristici functionale similare. Anatomic,
la acest nivel se descriu celule principale si celule intercalate.
Celulele principale, sub influenta aldosteronului (hormon de natura lipidica ce strabate membrana
celulara si actioneaza pe receptorii intracitoplasmatici), reabsorb Na si apa si secreta K. Latero-bazal
exista pompa Na/K(stimulata de aldosteron), ce elimina Na in interstitiu si introduce K in celula.
Scaderea concentratiei de Na intracelular, determina intrarea pasiva a lui, din urina in celula, prin
canalele speciale de Na(stimulate de aldosteron) pozitionate in membrana apicala a celulelor
principale.
Cresterea concentratiei de K intracelular determina eliminarea lui pasiva (in sensul gradientului de
concentratie) in urina(secretie) prin canale speciale de K pozitionate in membrana apicala.

Portiunea finala din tubul contort distal si tubul colector

Celulele intercalate reabsorb K si bicarbonat si secreta H. Intracelular, apa si CO2, in prezenta
anhidrazei carbonice, formeaza acidul carbonic (H2CO3). Acesta disociaza in H si HCO3 -. Anionul
bicarbonic este eliminat in sange prin membrana bazolaterala iar ionul de hidrogen este secretat in
urina printr-un mecanism dependent de ATP. Secretia activa a H, permite eliminarea sa in urina chiar
impotriva unui gradient de 1000 la 1, explicand astfel rolul crucial al rinichiului in mentinerea
echilibrului acidobazic. Celulele intercalare reabsorb K.
Aceste aspecte explica denumirea de “mecanism multiplicator” – multiplica o diferenta pe
orizontala de 200 mosm/L la una pe verticala de 900 mosm/L ( 1200 in zona papilara – 300 in
zona corticala). Mecanismul este in contracurent deoarele sunt implicate doua segmente
tubulare prin care urina circula in directii opuse (descendent si ascendent).
A.2) mecanismul de recirculare al ureei (la nivelul medularei).
Ureea este un produs al catabolismului proteic, dar nu este un simplu deseu, ea contribuind la
mecanismul de concentrare a urinei.
Ureea filtreaza glomerular si apoi sufera procesele de reabsorbtie si secretie. Ea contribuie 40-50%
(500-600 mOsm/L) la osmolaritatea interstitiala renala.
Reabsorbtia ureei in TCP (40-50%) nu prezinta acelasi ritm cu cea a apei si rezulta o concentrare
relativa a ureei in urina tubulara proximala. Ansa Henle partea ascendenta groasa, tubul contort distal
si cea mai mare parte din tubul colector (cu exceptia zonei de langa papila renala) sunt impermeabili
pentru uree.
TCD (portiunea terminala) si tubii colectori corticali, in prezenta ADH-ului devin permeabili pentru
apa dar nu si ptr uree. Rezulta ca in aceste segmente, concentratia urinara a ureei creste, ajungand la
1200 mOsm/L la nivelul tubilor colectori din zona interna a medularei(papila renala).
Cea mai mare reabsorbtie a ureei este in portiunea medularei interne din zona papilei renale a tubilor
colectori, aceasta difuzand in lichidul interstitial renal printr-un mecanism facilitat de un
transportator specific de uree: UT-A1 si UT-A4.
UT-A4 este stimulat de ADH, hormonul crescand astfel reabsorbtia ureei la nivelul tubului colector
din medulara interna, concomitent cu reabsorbtia apei.
Din interstitiul renal al medularei interne, ureea este secretata pasiv, prin difuziune facilitata, cu
ajutorul transportatorului UT-A2, in ansa Henle descendenta si ascendenta (portiunea subtire),
contribuin astfel la cresterea concentratiei urinare a ureei.
Mecanismul de recirculare al ureei intre tubii renali si fluidul interstitial contribuie la
producerea hiperosmolaritatii lichidului din interstitiul renal, substanta fiind recirculata de
multe ori pana este eliminata in urina finala.
 ADH

CIRCUITUL UREEI IN PREZENTA ADH-ului

B. Schimburile in contracurent la nivelul vasa recta

Vasele drepte false (spruie)(vasa recta) rezulta din arteriola eferenta a nefronilor juxtamedulari.
Fluxul sanguin trebuie sa irige zona medulara renala pentru a asigura necesarul de substante
metabolice si oxigen pentru celulele de la acest nivel. Fara un sistem circulator renal medular special,
hiperosmolaritatea interstitiala, produsa prin mecanismele descrise anterior, nu poate sa fie mentinuta.
Exista doua mecanisme prin care este fluxul sanguin medular renal contribuie la mentinerea
hiperosmolaritatii interstitiale:
1. in comparatie cu fluxul sanguin din corticala renala, care este unul dintre cele mai mari din tot
organismul, fluxul de la nivelul medularei (asigurat de vasa recta a nefronilor juxtamedulari) este
scazut, reprezentand 5% din fluxul sanguin renal.
2. Vasa recta au un traseu sub forma de ansa, cu un ram descendent si unul ascendent, paralele cu
ramurile ansei Henle (dar sangele si urina circula in directii opuse), vasele de sange strabatand un
interstitiu care prezinta o osmolaritate crescuta in directie cortico-papilara. Forma de ansa a vasa recta
explica schimburile de apa si solviti (Na, Cl) in contracurent dintre sange si interstitiu.
Sangele intra in vasa recta ramura descendenta (la nivelul corticalei renale) cu osmolaritatea de 300
mOsm/L (izoosmotic). Membrana vasa recta este permeabila pentru apa si electroliti. Trecand printr-
un interstitiu medular hiperosmolar, cu o concentratie crescuta de Na, Cl si uree, in vasa recta
difuzeaza (transport pasiv ) Na, Cl si ureea in timp ce apa iese in interstitiu. Intrarea ureei in vasa
recta se realizeaza printr-un mecanism facilitat de un transportator specific UT-A3. Rezulta ca
osmolaritatea sangelui din vasa recta creste in ramura descendenta, atangand un maxim 1200
mOsm/L la nivelul varfului ansei vasculare.
Sangele care urca prin ramura ascendenta a vasa recta este hiperosmotic dar trece printr-un interstitiu
medular care este din ce in ce mai hipoosmotic (1200-300 Mosm/L) pe masura ce ne apropiem de
corticala. In consecinta, Na, Cl si ureea difuzeaza din sangele vasa recta in interstitiu iar apa intra
din interstitiu in vasa recta, determinand scaderea osmolaritatii sanguine.
Cand sangele ramurii ascendente a vasa recta se reintoarce la nivel cortical, osmolaritatea sa este de
325 mOsm/L.
Putem considera ca solvitii (Na. Cl, uree) recircula din ansa ascendenta a vasa recta, in interstitiu si
de aici intra in ansa descendenta a vasa recta. Apa are un circuit invers, iese din ansa descendenta a
vasa recta, trece in interstitiu si de aici intra in ansa ascendenta a vasa recta.
Consecinta acestui mecanism de schimburi in contracurent de la nivelul vasa recta este minimizarea
pierderilor de solviti de la nivelul medularei renale si mentinerea gradientului de osmolaritate
dintre corticala si medulara interna renala.
II. ACTIUNEA ADH-ului

Hormonul antidiuretic (ADH sau vasopresina) este secretat de catre nucleii hipotalamici anteriori si
depozitat/eliberat de catre neurohipofiza. El regleaza reabsorbtia facultativa de apa la nivel renal prin
cresterea permeabilitatii hidrice a celulelor principale din TCD (partea finala) si a tubului colector.
In absenta ADH-ului, membrana apicala a celulelor principale TCD si a tubul colector este
impermeabila pentru apa.
In absenta ADH-ului, urina care intra in TCD (partea finala ) este diluata (osmolaritatea de 50-60
mOsm/L).
In citoplasma acestor celule exista vezicule ce contin in membrana veziculara, proteine canal pentru
apa (aquaporine 2).
ADH-ul este un hormon de natura proteica, prezinta o molecula mare si nu poate strabate membrana
celulara. In consecinta, el se cupleaza cu receptorii membranari V2 din zona bazolaterala, stimuleaza
aceste vezicule, care prin exocitoza vor determina inserarea aquaporinelor 2 in membrana apicala a
celulelor, aceasta devenind astfel permeabila pentru apa.
Deoarece urina din tubi este hipoosmolara iar interstitiul prin care trece tubul colector este din ce in
ce mai hiperosmolar, se formeaza un gradient de osmolaritate care va determina miscarea pasiva a
apei (osmoza) dinspre tubul urinar spre interstitiu. Apa intra astfel in celula prin aquaporinele 2 de la
polul luminal si este eliminata prin partea laterobazala (care este permeabila pentru apa datorita
prezentei aquaporinelor 3 si 4 care sunt NU sunt controlate de ADH), ajungand in interstitiu si apoi in
vasele de sange (vasa recta).
Rinichiul poate sa produca astfel o urina foarte concentrata cu un volum foarte mic (400-500 mL), in
momentul unei deshidratari masive, cand concentratia de ADH este maxima. Cand nivelul de ADH
scade, prin endocitoza, aquaporinele 2 sunt eliminate din membrana apicala, aceasta devenind astfel
impermeabila pentru apa. Este eliminata astfel o urina diluata in cantitate crescuta.
Stimuland cotransportatorul Na/K/2Cl din ansa Henle ascendenta, precum si transportatorul specific
de uree UT-A4 din portiunea medulara interna a tubului colector, ADH-ul contribuie la producerea
hiperosmolaritatii interstitiului renal medular. Acest aspect contribuie la realizarea celui de-al doilea
rol al sau, acela de a determina reabsorbtia facultativa a apei in urma cresterii permeabilitatii
membranare pentru apa in TCD (partea finala) si tubii colectori, concentrand sau diluand urina.