UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MATEMATICĂ-INFORMATICĂ
ŞCOALA DOCTORALĂ DE MATEMATICĂ

FACTORIZAREA POLINOAMELOR DE O VARIABILĂ

CU COEFICIENŢI ÎNTREGI

Rezumat

Conducători
Prof. Univ. Dr. L. Panaitopol
Prof. Univ. Dr. Constantin Năstăsescu

Doctorand
Zamfir Rică

2008
1
 Cuprins
Prefaţă

Capitolul 1 Mărimi ataşate polinoamelor care apar în descrierea unor algoritmi

de factorizare a polinoamelor cu coeficienţi întregi
1.1. Mărimi ataşate polinoamelor.
1.1.1. Definiţia şi principalele proprietăţi ale măsurii Mahler a unui polinom
1.1.2. Margini superioare pentru măsura Mahler
1.2. O rafinare a inegalităţilor lui Mignotte, Williams şi Montel
1.2.1. Rafinarea inegalităţii lui Mignotte
1.2.2. Rafinarea inegalităţilor lui Williams şi Montel
1.3. Margini pentru lungimea unui polinom în funcţie de măsura Mahler
1.4. Aplicaţii numerice
Capitolul 2 Margini pentru rădăcini utilizând metoda matriceală
2.1 Margini pentru rădăcini folosind matricea companion Frobenius
2.1.1.Noţiuni de analiză matriceală utilizate în studiul marginilor rădăcinilor
2.1.2.Margini clasice obţinute folosind matricea companion Frobenius
2.1.3. Margini noi obţinute prin metoda matriceală
2.1.4. Aplicaţii numerice
2.2 Margini pentru rădăcinile polinoamelor ortogonale clasice
2.2.1. Margini generale pentru rădăcinile polinoamelor ortogonale
2.2.2. Aplicaţii numerice pentru polinoamele ortogonale clasice

Capitolul 3 Margini pentru rădăcini utilizând matrice companion

Frobenius generalizate
3.1 Matrice companion generalizate în sensul lui Linden

3.2 Margini noi pentru rădăcinile lui f n

3.3 Alegeri speciale ale matricelor Frobenius generalizate

3.4 Inegalităţi pentru partea reală a rădăcinilor

3.5 Margini obţinute folosind puteri ale matricelor Frobenius generalizate
3.6 Margini inferioare pentru modulele rădăcinilor

2
Capitolul 4 Criterii de ireductibilitate deduse din studiul marginilor rădăcinilor

4.1. Trei criterii de ireductibilitate

4.2. Aplicaţii numerice
Bibliografie selectivă

Prefaţă

Proprietăţile analitice ale polinoamelor reprezintă una dintre temele care se află în atenţia
specialiştilor în algebră, analiză numerică, statistică, ecuaţii diferenţiale şi cu derivate parţiale,
biomatematică, informatică, fizică, etc. Ele au căpătat un nou impuls odată cu apariţia Algebrei
Computaţionale, datorită posibilităţii implementării algoritmilor şi a utilizării calculatoarelor
electronice.
Un reputat matematician, M. Mignotte, a afirmat că problema cea mai importantă a Algebrei
computaţionale o reprezintă factorizarea polinoamelor. Găsirea unor algoritmi noi de factorizare este o
preocupare permanentă a cercetătorilor. Importante reviste de matematică, ca de exemplu Journal of
Symbolic Computer, SIAM, J. Math. Analysis, CR de l’Academie des Sciences Paris, Applic Math
and Computation, cât şi unele de fizică - J Physics A - publică rezultate privind rezolvarea numerică a
ecuaţiilor algebrice şi proprietăţilor polinoamelor. De asemenea, în paginile unor reviste de la noi
precum Mathematica (Cluj), Bulletin Mathematique (Bucureşti) sunt publicate lucrări din acest
domeniu recezate favorabil în MR şi Zbl Math, unele dintre ele fiind deja citate în reviste cotate ISI.
Importanţa acestui subiect este subliniată şi de numele unor cercetători care au studiat proprietăţile
analitice ale polinoamelor, printre care amintim doar în epoca modernă pe B. Beauzamy, E. R.
Berlekamp, E. Bombieri, 1.P. Borwein, D. W. Boyd, D.H. Lehmer, A. K. Lenstra, N.W. Lenstra, L.
Lovasz, K Mahler , A. Schinzel, H.Zassenhaus, sau din ţara noastră L.Panaitopol şi D. Ştefănescu.

Teza de doctorat intitulată Factorizarea polinoamelor cu coeficienţi întregi de una sau mai
multe variabile cuprinde patru capitole şi în cea mai mare parte tratează problema localizării
rădăcinilor unui polinom cu coeficienţi complecşi. Această problemă este foarte importantă în
conceperea algoritmilor de factorizare a polinoamelor cu coeficienţi întregi, care, aşa cum am amintit,
este probabil tema centrală a algebrei computaţionale.

3
CAPITOLUL 1

MĂRIMI CARE APAR ÎN DESCRIEREA ALGORITMILOR DE FACTORIZARE A

POLINOAMELOR CU COEFICIENŢI ÎNTREGI

1.1. Mărimi ataşate polinoamelor

Fie f un polinom de gradul n cu coeficienţi complecşi

f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 = an ( x − α1 )( x − α 2 ) ... ( x − α n )

unde α1 , α 2 ,...α n ∈ sunt rădăcinile polinomului. Mărimile ataşate polinomului sunt:

n
• Măsura Mahler M ( f ) = an . ∏ max {1, α k }
k =1

n
• Lungimea L( f ) = ∑ ak
k =0

• Înălţimea H ( f ) = max 0≤ k ≤ n { ak }
1
⎛ n 2 ⎞2
• Norma pătratică f = ⎜ ∑ ak ⎟
⎝ k =0 ⎠
1
⎛ n ak p ⎞ p
• Norma Bombieri [ f ]p = ⎜ ∑ k p −1 ⎟
⎜ k =0 (Cn ) ⎟
( p ≥ 1)
⎝ ⎠
În prima secţiune am arătat relaţiile care există între aceste mărimi numerice. În general, rezultatele
din această secţiune sunt cunoscute.

1.2. O rafinare a inegalităţilor lui Mignotte, Williams şi Montel

Rezultatele din a doua secţiune sunt originale şi reprezintă rafinări aduse inegalităţilor lui Mignotte,
Williams şi Montel. Aceste cercetări legate de rafinarea inegalităţilor citate mai sus s-au concretizat
întru-un articol intitulat Refining some inequalities care a apărut în JIPAM Vol 9 Issue 3 (2008).
În anul 1950 V. Gonçalves a demonstrat o teoremă în care stabileşte o inegalitate între măsura Mahler
M ( f ) a unui polinom şi norma sa pătratică.

4
Teoremă (Gonçalves)
Fie f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 un polinom neconstant cu coeficienţi complecşi. Atunci:
2 2
M ( f ) 2 + a0 an M ( f ) −2 ≤ f

M. Mignotte a generalizat teorema lui Gonçalves sub forma următoare:

Teoremă (Mignotte)
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X] atunci avem :
2 2 −2
M ( f )2 ≤ f − an a n −1 + an −1 a n − 2 + ... + a1 a 0 f

Folosind o metodă unitară, am reuşit să rafinez atât inegalitatea lui Mignotte cât şi pe cea a lui
Williams.

Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X] este un polinom neconstant, vom nota:

2 2 2 2
A= f = a0 + a2 + ... + an

B = a0 a1 + a1 a 2 + ... + an −1 a n

C = a0 a 2 + a1 a 3 + ... + an −2 a n
B
α=
A
Cu aceste notaţii inegalitatea lui Mignotte se scrie:
2
B
(1) M ( f ) ≤ A−
2

A
2
Deoarece membrul stâng al acestei inegalităţi este pozitiv, deducem de aici că A2 − B > 0, deci

α < 1.
Considerăm polinomul
(2) F ( x ) = ( x − α ) f ( x ) ∈ C[ X ]

şi observăm că M(F) = M( f ) deoarece am văzut că α < 1.

Calculăm şi avem:
F ( x) = an x n +1 + (an −1 − α an ) x n + ... + (a0 − α a1 ) x − α a0
n +1
= ∑ dk xk
k =0

Aplicăm inegalitatea lui Mignotte polinomului F şi obţinem:

5
 2 1 2
(3) M 2 ( f ) = M 2 (F ) ≤ F − 2
d 0 d 1 + d1 d 2 + ... + d n d n +1
F

Avem succesiv egalităţile:

2 2 2 2
F = d 0 + d1 + ... + d n +1
n −1
= α a0 + an + ∑ ( ak − α ak +1 ) ak − α ak +1
2 2 2

k =0
( )
n −1 2 n −1 2 n −1
= α a0 + an + ∑ ak + α
2 2 2

k =0
2

k =0 k =0
(
∑ ak +1 − ∑ α ak +1 a k + α a k +1ak )
n −1
− 2∑ Re(α ak a k +1 )
2 2 2
=α f + f
k =0
2
B ⎛B ⎞
= + A − 2 Re ⎜ B ⎟
A ⎝A ⎠
2
B
= A− (1.21)
A
B ( B 2 − AC )
d 0 d 1 + d1 d 2 + ... + d n d n +1 =
A2
de unde găsim că
2 2
2 B B 2 − AC
(4) d 0 d 1 + d1 d 2 + ... + d n d n +1 =
A4

Folosind relaţiile (2), (3) şi (4) obţinem că:

2 2
B
2
B B 2 − AC
(5) M ( f ) ≤ A−
2
−
A (
A3 A2 − B
2
)
care este mai tare decât inegalitatea lui Mignotte, dacă B ( B 2 − AC ) ≠ 0 .

Am demonstrat prin urmare următoarea teoremă, care îmbunătăţeşte inegalitatea lui Mignotte:

Teorema 1
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X] este un polinom neconstant avem inegalitatea:
2 2
B
2
B B 2 − AC
M ( f ) ≤ A−
2
−
A A3 A2 − B
2
( )
6
Corolar 1
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [ X ] este un polinom neconstant avem inegalitatea:

B 2 B ( B − AC )
2 2 2

M ( f ) ≤ A−
2
− 3 2
A A ( A − B2 )

Enunţul inegalităţii lui Williams este următorul :

Teoremă (Williams)
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X] este un polinom neconstant, iar z este o rădăcină
oarecare a lui f, atunci :
2 2 2
2 a a −a a − an −1
z ≤ 1 + 0 + 1 0 + ... + n
an an an

Teorema care urmează imbunătăţeşte inegalitatea din teorema lui Williams şi are o demonstraţie
asemănătoare cu demonstraţia teoremei 1..

Teorema 2
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X] este un polinom neconstant, notăm:

b0 = a0 , b1 = a1 − a0 ,..., bn = an − an −1

Atunci pentru orice rădăcină z a lui f are loc inegalitatea:

( )
2
2 b0
2
b1
2
bn
2
Re(b0 b1 + b1 b 2 + ... + bn −1 b n − bn a n )
z ≤ 1+ + + ... + −
an an an 2 2
( 2
b0 + b1 + ... + bn + an an
2
)
2

Teorema lui Montel are următorul enunţ:

Teoremă (Montel)
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X], an ≠ 0 iar p ∈ {1, 2,..., n} atunci f are cel puţin p

rădăcini în interiorul discului

1
⎛ p −1
a
2
⎞ 2

(6) z ≤ 1+ ⎜ ∑ k ⎟
⎜ k = 0 an ⎟
⎝ ⎠
7
Teorema care urmează imbunătăţeşte inegalitatea (6).

Teorema 3
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X], an ≠ 0 iar p ∈ {1, 2,..., n} atunci f are cel puţin p

rădăcini în interiorul discului.

1
⎛ p −1 ⎞
( )
2 2
⎜ ak
2
Re(a0 a1 + a1 a 2 + ... + a p −1 a p ) ⎟
z ≤ 1+ ⎜ ∑ −
⎜ k = 0 an
⎝
2
( 2
a0 + a1 + ... + a p an
2
) 2 ⎟
⎟
⎠
Demonstraţia acestei teoreme este bazată pe aceeaşi idee ca şi demonstraţia teoremei lui Mignotte.

Corolar 2
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X], an ≠ 0 atunci toate rădăcinile lui f se găsesc in

interiorul discului
1
⎛ n −1
( ) ⎞2
2
ak
2
Re(a0 a1 + a1 a 2 + ... + an −1 a n )
⎜
z ≤ 1+ ∑ − ⎟
⎜⎜ k =0 an
⎝
2
( 2
a0 + a1 + ... + an an
2
)2 ⎟⎟
⎠

Corolar 3
Dacă f ( x ) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X], a0 ≠ 0 şi
1
⎛ n − p −1 ⎞2
( )
2
⎜ an − k
2
Re(a p −1 a p + a p a p +1 + ... + an −1 a n ) ⎟
M =⎜ ∑ −
⎜ k =0 a0
⎝
2
( 2
a p + a p +1 + ... + an a0
2
) 2 ⎟
⎟
⎠
atunci f are cel mult p rădăcini în interiorul discului.
1
z ≤
1+ M

1.3. Margini pentru lungimea unui polinom în funcţie de măsura Mahler

In secţiunea a treia am stabilit unele inegalităţi care apar între lungimea unui polinom şi măsura
Mahler a polinomului. Rezultatele sunt în general originale, iar cele mai interesante sunt următoarele:

8
Teorema 4

Fie polinomul f ∈ [ X ] \ . f ( x) = an ( x − α1 )( x − α 2 )...( x − α n ) . Presupunem că există numărul

natural k ≥ 1 astfel încât α1 ≥ α 2 ≥ ... ≥ α k > 1 ≥ α k +1 ≥ ... ≥ α n .

Dacă g ( x) = ( x − α k +1 )( x − α k + 2 )...( x − α n ) , avem inegalitatea

M ( f ) ⋅ L( g ) ≤ (n − 1) k ⋅ L( f )

Corolar 4
Dacă α este un număr Salem care are polinomul minimal f , avem inegalitatea:
L( f )
α ≤ ( n − 1) ⋅
L( g )

unde L( g ) = 1 + an −1 + α + α 2 + α an −1 + an − 2 + ... + α n −1 + an −1α n − 2 + ... + a2α + a1 .

Propoziţia 1
Fie polinomul f ( x) = an ( x − α1 )( x − α 2 )...( x − α n ) ∈ [ X ] şi presupunem că există numărul natural

k ≥ 1 astfel încât:
α1 ≥ α 2 ≥ ... ≥ α k > 1 ≥ α k +1 ≥ ... ≥ α n
Avem inegalitatea:
k an + k M ( f ) ≤ k R( f )
n
(aici R ( f ) = an ⋅ ∏ (1 + α i ) este o mărime introdusă de V. Flammang în articolul Comparaison de
i =1

deux mesures de polynomes, Canad. Math. Bull. vol 38(4), 1995 care generalizează noţiunea de
lungime.)

1.4. Aplicaţii numerice

Capitolul 1 se încheie cu secţiunea a patra în care am prezentat unele aplicaţii numerice menite să
ilustreze faptul că rezultatele obţinute de noi îmbunătăţesc rezultatele numerice obţinute folosind
teoremele clasice pe care le-am rafinat.

9
CAPITOLUL 2

MARGINI PENTRU RĂDĂCINI UTILIZÂND METODA MATRICEALĂ

2.1. Noţiuni de analiză matriceală utilizate în studiul marginilor rădăcinilor

La începutul primei secţiuni am prezentat metoda matriceală de aflare a marginilor rădăcinilor unui
polinom cu coeficienţi complecşi. Aceasta constă în aflarea marginilor valorilor proprii ale matricei
companion ataşată polinomului. Cea mai folosită metodă de mărginire a valorilor proprii este dată de
teorema lui Gershgorin. O altă teoremă utilă în localizarea valorilor proprii ale unei matrice pe care am
folosit-o este teorema lui Ostrowski, care generalizează teorema lui Gershgorin..
Folosind inegalităţi între raza spectrală a matricei companion şi diverse norme matriceale am
demonstrat teoremele clasice ale lui Cauchy, Montel, Enestrom-Kakeya, Ballieu, Kojima, Carmichael-
Mason, pe care le-am comparat apoi cu rezultate originale gasite de noi. Aceste cercetări s-au finalizat
cu un articol, intitulat Bounds for polynomials zeros using the companion matrix, care a fost
acceptat spre publicare în Mathematika Balcanica. Rezultatele cele mai interesante pe care le-am
obţinut sunt următoarele:

Teorema 5
Considerăm polinomul
f ( x) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X ]
cu toţi coeficienţii nenuli. Dacă z este o rădăcină oarecare a lui f , avem inegalitatea:

⎧⎪ a a a a ⎫⎪
z ≤ max ⎨ 0 , 1 ,..., n − 2 , n n −1 ⎬
⎪⎩ a1 a2 an −1 an ⎪⎭

Teorema 6
Considerăm polinomul
f ( x) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X ]
cu toţi coeficienţii nenuli. Dacă z este o rădăcină oarecare a lui f , avem inegalitatea:

an −1 ⎧⎪ a a a ⎫⎪
z ≤ + max ⎨ 0 , 1 ,..., n − 2 ⎬
an ⎪⎩ a1 a2 an −1 ⎪⎭

10
Corolar 5
Considerăm polinomul
f ( x) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X ]
cu toţi coeficienţii nenuli şi în progresie aritmetică. Dacă z este o rădăcină oarecare a lui f , avem
inegalitatea:

an −1 ⎧⎪ a a ⎫⎪
z ≤ + max ⎨ 0 , n − 2 ⎬
an ⎩⎪ a1 an −1 ⎭⎪

Teorema care urmează generalizează o teoremă a lui J:L.Diaz-Barrero.( J. L. Diaz-Barrero, A bound

for the square of the zeros, Missouri Journal of Mathematical Sciences, 16 no 1 (2004) 3-7).

Teorema 7

Fie Pm ( x) = x n + an( −1) x n −1 + ... + a1( ) x + a0(

m m m)
polinomul monic ale cărui rădăcini sunt
m m m
z12 , z22 ,..., zn2 . Pentru orice i = 1, n avem inegalităţile:

⎧ ( m) ⎫
2m ⎪ pn ( m ) pk + pn ak ⎪
zi ≤ max ⎨ a0 , ⎬
⎪⎩ p1 pk +1
1≤ k ≤ n −1
⎪⎭

Corolar 6
Considerăm polinomul
f ( x) = an x n + an −1 x n −1 + ... + a1 x + a0 ∈ [X ]
cu toţi coeficienţii nenuli. Pentru orice m ≥ 1 , toate rădăcinile lui f se găsesc în interiorul discului
1
z ≤ ( 2 r ) 2m

unde
⎧ ( m −1) 2 n − k +1 ( m −1) ( m −1) ⎫
⎪ ak + ∑ ak − j ak + j ⎪
⎪ j =1 ⎪
r = max ⎨ 2 ⎬
ak( m+1−1)
0≤ k ≤ n −1
⎪ ⎪
⎪⎩ ⎪⎭

cu al(
m −1)
= 0 dacă l < 0 sau l > n .

11
Observaţie
Pentru m = 1 se obţine teorema lui Diaz-Barrero.
Secţiunea se încheie cu unele rezultate numerice în care marginile găsite de noi sunt comparate cu
unele margini clasice.

2.2 Margini pentru rădăcinile polinoamelor ortogonale clasice

În secţiunea a doua am stabilit margini pentru rădăcinile polinoamelor ortogonale.

Un rezultat foarte important din teoria polinoamelor ortogonale este aşa numita relaţie de recurenţă cu
trei termeni care afirmă că dacă { pn }n≥0 este un şir de polinoame ortogonale, atunci există

an , bn , cn ∈ R, an cn +1 > 0 , astfel încât:

(7) xpn ( x) = an pn +1 ( x) + bn pn ( x) + cn pn −1 ( x) n ≥ 0

unde p −1 = 0. Dacă în plus polinoamele sunt ortonormale, atunci c n = a n −1 .

Teorema care ne permite să aplicăm metoda matriceală în stabilirea marginilor rădăcinilor

polinoamelor ortogonale este următoarea:

Teoremă
Dacă { p n }n ≥0 este un şir de polinoame ortonormale, zerourile lui pn sunt valorile proprii ale matricei
Jacobi :
⎛ b0 a0 ⎞
⎜ ⎟
⎜ a0 b1 a1 0 ⎟
⎜ . . . ⎟
Jn = ⎜ ⎟∈ Mn( )
⎜ . . . ⎟
⎜ 0 an −3 bn − 2 an − 2 ⎟
⎜⎜ ⎟
⎝ an − 2 bn −1 ⎟⎠

unde (a n ) n≥0 , (bn ) n≥0 sunt daţi de relatia de ( 7 ).

Folosind aceste rezultate din teoria polinoamelor ortogonale, am demonstrat următoarele teoreme
generale care localizează rădăcinile acestor polinoame:

12
Teorema 8
~
Fie μ1, μ 2 ,...., μ n > 0 . Dacă α este o rădăcină a lui p n atunci:

| α |≤ min(M 1 , M 2 ) unde
μ2 μ μ μ μ μ
M 1 = max{| b0 + | a |,| b | + 1 | a | + 3 | a |,.....,| bn − 2 | + n − 2 | an −3 | + n | an − 2 |,| bn −1 | + n −1 | an − 2 |}
μ1 0 1 μ2 0 μ 2 1 μ n −1 μn −1 μn
μ1 μ μ μ μ μ
M 2 = max{| b0 + | a0 |,| b1 | + 2 | a0 | + 2 | a1 |,.....,| bn − 2 | + n −1 | an −3 | + n −1 | an − 2 |,| bn −1 | + n | an − 2 |}
μ2 μ1 μ3 μn−2 μn μn −1

Corolar 7
~
Pentru orice rădăcină α a lui p n există inegalitatea:

| α |≤ max(| a0 | + | b0 |,| a0 | + | a1 | + | b1 |,.....,| an −3 | + | an − 2 | + | bn − 2 |,| an −1 | + | bn −1 |)

Corolar 8
Dacă în relaţia de recurenţă cu trei termeni avem {| a n |}n crescător iar bn = 0, n ≥ 0 , atunci pentru
~
orice rădăcină α a lui p n există inegalitatea:

| α |≤ max(| an −3 | + | an − 2 |,| an −1 |) (n ≥ 3)

Corolar 9
Fie μ > 0 şi
1 1 1
M 3 = max(| b0 | + μ | a0 |,| b1 | + | a0 | + μ | a1 |,.......,| bn − 2 | + | an −3 | + μ | an − 2 |,| bn −1 | + | an − 2 |)
μ μ μ
1 1 1
M 4 = max(| b0 | + | a0 |,| b1 | + μ | a0 | + | a1 |,.......,| bn − 2 | + μ | an −3 | + | an − 2 |,| bn −1 | + μ | an − 2 |)
μ μ μ
~
Atunci pentru orice rădăcină α a lui p n avem | α |≤ min( M 3 , M 4 )

Teorema 9
~
Fie μ1, μ 2 ,...., μ n > 0 şi α ∈ [0,1 ]. Atunci toate rădăcinile polinomului p n se află în reuniunea de
n −1
discuri ∪
i =0
{x ∈ R | | x − bi |≤ Riα Ci1−α } unde am notat:

13
 ⎧⎧ μ2
⎪⎨ | a0 | i=0
⎪⎩ μ1
⎪⎧
⎪ μ μ
Ri = ⎨⎨ i | ai −1 | + i + 2 | ai | 1 ≤ i ≤ n − 2
⎪⎩ μi +1 μi +1
⎪⎧
⎪⎨ μ n −1 | an − 2 | i = n −1
⎪⎩⎩ μ n

⎧⎧ μ1
⎪⎨ | a0 | i=0
⎪⎩ μ2
⎪⎧
⎪ μ μ
Ci = ⎨⎨ i +1 | ai −1 | + i +1 | ai | 1≤ i ≤ n −2
⎪ ⎩ μi μi + 2
⎪⎧
⎪ ⎨ μ n | an − 2 | i = n −1
⎪⎩⎩ μ n −1

Corolar 10
~
Dacă Ri =| ai −1 | + ai , i = 0, n − 1 cu a −1 = a n − 2 = 0 atunci rădăcinile lui p n se găsesc în reuniunea de
n −1
discuri ∪
i =0
{x ∈ R | | x − bi |≤ Ri }

În încheierea acestei secţiuni, am aplicat teoremele generale prezentate mai sus în cazul polinoamelor
ortogonale clasice.

1. Considerăm şirul ( Ln ) n≥0 al polinoamelor lui Laguerre, care verifică relaţia de recurentă cu trei
termeni:
xLn ( x) = −(n + 1) Ln +1 ( x) + (2n + 1) Ln ( x) − nLn −1 ( x)

unde L0 ( x) = 1, L1 ( x) = 1 − x .
Aceste polinoame sunt ortonormale şi avem
⎧a n = −(n + 1)
⎨
⎩bn = 2n + 1

Pentru n ≥ 5 , aplicăm Corolarul 7 şi găsim că pentru orice rădăcină α a lui Ln există inegalitatea:

(8) | α |≤ 4n − 6

14
Folosind tabelele din D. Ştefănescu (Bounds for Real Roots and Applications to Orthogonal
Polynomials, Computer Algebra in Scientific Computing, vol 4770 (2007) 377-391) putem compara
marginea dată de (8) cu alte margini cunoscute.

Dacă pe Ln îl scriem sub forma:

Ln ( x ) = a n x n + .... + a m x n − m − a m +1 X n − m −1 ± ..... ± a 0

cu toţi ai ≥ 0, a n , a m +1 > 0 , iar

A = max{ai | coef ( x n −i ) < 0}

vom nota:
1
⎛ A ⎞ m +1
L1 ( Ln ) = 1 + ⎜⎜ ⎟⎟ ( marginea lui Lagrange )
⎝ an ⎠
S ( Ln ) = n 2 ( marginea lui D. Ştefănescu )

LPR ( cea mai mare rădăcină pozitivă a lui Ln )

În tabelul de mai jos am comparat marginea M = 4n - 6 cu celelalte margini:

n L1 ( Ln ) S ( Ln ) M LPR

5 60 25 14 12.61
8 376321 64 26 22.86
15 7, 44i1013 225 54 48.026

50 6, 027i1068 2500 194 180.698

55 5.11i1077 3025 214 199.987

100 4,86i10164 1000 394 374.984

2. Să considerăm şirul polinoamelor lui Hermite, care verifică relaţia :

1
xH n ( x) = H n +1 ( x ) + nH n −1 ( x ), x ∈ R
2
~
Şirul {H n }n≥ 0 nu este ortonormal, iar prin ortonormalizare obţinem şirul {H n }n ≥0 care satisface relaţia
de recurenţă cu trei termeni:

15
 ~ 2 ~ 2 ~
x H n ( x) = n + 1 ⋅ H n +1 ( x) + n H n −1 ( x)
2 2
deci în acest caz pentru orice n ≥ 0 avem:
2
an = n +1
2
bn = 0

Aplicăm Corolarul 8 şi găsim că pentru orice rădăcină α a lui H n există inegalitatea

2
| α |≤ max{| an −3 | + | an − 2 |,| an −1 |} = ( n − 2 + n − 1) = M ( H n )
2

Marginea pe care am găsit-o este mai bună decât cea găsită de I. Krasilov:
Kras( H n ) = 2n − 2

CAPITOLUL 3

MARGINI PENTRU RĂDĂCINI UTILIZÂND MATRICE COMPANION

FROBENIUS GENERALIZATE

3.1. Matrice companion generalizate în sensul lui Linden

Există multe moduri în care putem generaliza noţiunea de matrice companion. Am preferat să folosim
generalizările date de H. Linden (H.Linden - Bounds for the zeros of polynomials from eigenvalues
and singular values of the some companion matrices, Linear Algebra and its applications, 271: 41-82
(1998)) deoarece ea ne-au permis să generalizăm atât o teoremă clasică (Carmichael- Mason) cât şi
unele teoreme recente.

Conform lui Linden, fie polinomul:

f n ( x ) = x n − a1 x n −1 − ... − an −1 x − an ∈ [ X ] cu a n ≠ 0

Presupunem că există numerele complexe b1 , b2 ,..., bn −1 , c1 , c 2 ,..., c n astfel încât:

16
 ⎧a1 = c1
⎪a = c b
⎪⎪ 2 2 1

(9) ⎨.a3 = c3b1b2

⎪........................
⎪
⎪⎩an = cnb1b2 ...bn −1

şi fie matricea
⎛ 0 bn −1 0 ... 0 0 ⎞
⎜ ⎟
⎜0 0 bn − 2 ... 0 0 ⎟
(10) A = ⎜ ... ... ... ... ... ... ⎟ ∈ M n ( )
⎜ ⎟
⎜0 0 0 ... 0 b1 ⎟
⎜c c ... c2 c1 ⎟⎠
⎝ n n −1 cn − 2
Atunci are loc egalitatea :
f n ( x) = det( xI n − A)

care arată că rădăcinile polinomului f n coincid cu valorile proprii ale matricei A.

Descompuneri de tipul (9) sunt totdeauna posibile. Cea mai simplă descompunere este când alegem:
b1 = b2 = ... = bn −1 = 1
(11)
ck = ak k = 1, 2, ..., n.
iar în acest caz matricea A coincide cu matricea Frobenius clasică. Vom numi matricea (10) matrice
Frobenius generalizată.

3.2 Margini noi pentru rădăcinile lui f n

În această secţiune am utilizat diverse partiţii ale matricei Frobenius generalizate pentru a găsi noi
margini pentru rădăcinile polinomului f n .

Teorema 10
Dacă z este o rădăcină oarecare a polinomului f n , atunci există inegalitatea:

1⎛
(12) z ≤ ⎜ M 1 + c1 + (M 1 − c1 ) + 4 b1 S1 ⎞⎟
2

2⎝ ⎠
n
unde M 1 = max { bk ; 2 ≤ k ≤ n − 1} şi S1 = ∑c
2
j
j =2

Putem extinde acest rezultat în cel puţin trei moduri:

1) Considerăm partiţii ale unei matrice de forma D-1AD unde D = diag ( p1 , p2 ,......., pn )

17
 2) Aplicăm teorema 10 polinomului g α ( x) = ( x − α ) f n ( x) , care ne va permite ca pentru
diferite alegeri ale lui α să obţinem rezultate mai bune decât (12).
3) Încercăm alte moduri de partiţionare a matricei A

Am obţinut în acest mod următoarele teoreme:

Teorema 11
Dacă p1 , p2 ,......., pn > 0 , orice rădăcină z a lui f n verifică inegalitatea:

1⎛ p ⎞
| z | ≤ ⎜ M 2 + | c1 | + ( M 2 − | c1 |) 2 + 4 n | b1 | S2 ⎟
2 ⎜⎝ pn −1 ⎟
⎠
2
p n
⎛ pn − j +1 ⎞
unde M 2 = max { n − k +1 | bk |} şi S 2 =
2 ≤ k ≤ n −1 p
∑ ⎜
j =2 ⎝ p
⎟ | cj |
2

n−k n ⎠

Teorema 12
Orice rădăcină z a polinomului f n verifică inegalitatea :

| z |≤
1
2
(
M 3 + | c1 + α | + ( M 3 − | c1 + α |)2 + 4 | b1 | S3 )
unde M 3 = max {| α |,| bn−1 |,| bn−2 |,.....,| b2 |} şi

2 2 2
c c c 2
S3 = c2 − α 1 + c3 − α 2 + ...... + cn − α n −1 + cn
b1 b2 bn −1

Teorema 13
Dacă z este o rădăcină a lui f n atunci are loc inegalitatea

1⎛
(13) z ≤ ⎜M4 + s + (M 4 − s )2 + 4mS 4 ⎞⎟
2⎝ ⎠

unde M 4 = max { bk , bk +1 ,......., bn −1 }

2 2 2
S 4 = ck + cn +1 ...... + cn
2 2 2
s = c1 + c2 ...... + ck −1

18
Corolar 11
Dacă z este o rădăcină a lui f n atunci :

1⎛ 2 2 2 ⎛ 2 2 2 ⎞
2
2 2
⎞
z ≤ ⎜1 + a1 + a2 + .... + ak −1 + ⎜ a1 + a2 + .... + ak −1 − 1⎟ + 4 ak + .... + an ⎟
2 ⎝⎜ ⎝ ⎠ ⎟
⎠

3.3 Alegeri speciale ale matricelor Frobenius generalizate

În prima parte a acestei secţiuni am particularizat rezultatele din secţiunea 3.2, obţinâmd unele
generalizări ale câtorva rezultate demonstrate de F: Kittaneh.
Cu notaţiile din Teorema 11 considerăm
p1 = b1b2 ...bn−1 p2 = b1b2 ...bn −2 ,..., pn−1 = b1 , pn ≠ 0

Avem M 2 = 1 , pentru că

pn − k +1 b b .....bk −1
bk = 1 2 bk = 1
pn − k b1b2 .....bk

De asemenea, avem
2
n
⎛ pn − j +1 ⎞ 1 n
1 n
S2 = ∑ ⎜ ∑ b1b2 ....b j −1 c j ∑a
2 2 2 2
⎟ cj = = j
j =2 ⎝ pn ⎠ pn j =2 Pn j =2

Utilizăm acum Teorema 11 şi găsim că pentru orice rădăcină z a lui f n avem:

1⎛ n ⎞
x ≤ ⎜ a1 + 1 (a − 1) + 4
2
∑ aj ⎟
2

2⎜ ⎟
1
⎝ j 02
⎠
adică am obţinut Teorema 1 a lui Kittaneh

Teorema 14
Dacă z este o rădăcină a lui f n atunci:

1⎛ ⎞
2
π ⎛ π⎞ n
z ≤ ⎜ c1 + cos + ⎜ c1 − cos ⎟ + ( c2 + b ) + ∑ c j
2 2
(14) ⎟
2⎜ n ⎝ n⎠ j =3 ⎟
⎝ ⎠
Observaţie
Dacă b=1, (14) se reduce la teorema 2 din [Kittaneh, pag 605] care la rândul ei generalizase o
inegalitate atribuită lui A.A.Abdurakhmanov.

19
În a doua parte a secţiunii, am generalizat teorema clasică a lui Carmichael-Mason. Descompunem
matricea Frobenius generalizată astfel:
⎛ 0 bn −1 0 ... 0 ⎞ ⎛ 0 0 0 ... 0 ⎞
⎜ ⎟ ⎜0 0 0 ... 0 ⎟
⎟
⎜ 0 0 bn − 2 ... 0 ⎟ ⎜
⎜0 0 0 ... 0 ⎟ ⎜ 0 0 0 ... 0 ⎟
A=⎜ ⎟+⎜ ⎟=S+R
⎜ ... ... ... ... ... ⎟ ⎜ ... ... ... ... ... ⎟
⎜0 0 0 ... b1 ⎟ ⎜ 0 0 0 ... 0 ⎟
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟
⎝0 0 0 ... 0 ⎠ ⎝ cn cn −1 cn − 2 ... c1 ⎟⎠

Observăm că S * R = R* S = 0 şi prin calcul obţinem că:

S * S = max { b1 , b2 ,...., bn −1 }
2 2 2
R* R = c1 + c2 +,...., + cn

Avem deci:

A = A* A = ( S + R ) ( S + R )
2 *

= S * S + S * R + R* S + R* R

= S * S + R* R

≤ S * S + R* R

adică

A ≤ max{b1 , b2 ,....., bn −1 }+ c1 + c2 + .... + cn

2 2 2 2

Am demonstrat astfel:

Teorema 15
Dacă z este o rădăcină a lui f n atunci:

( )
1

z ≤ max{b1 , b2 ,....., bn −1 }+ c1 + c2 + ...... + cn

2 2 2 2

Observaţie
Dacă alegem b1 = b2 = ... = bn −1 = 1 şi ck = ak k = 1, 2,..., n. , din teorema 15 se obţine teorema
Carmichael-Mason.

20
3.4 Inegalităţi pentru partea reală a rădăcinilor

Rezultatul principal al acestei secţiuni este o inegalitate pentru partea reală a rădăcinilor polinomului
f n ( x ) = x n − a1 x n −1 − ... − an −1 x − an ∈ [ X ] , unde în formulele (9) alegem b1 = b2 = ... = bn −1 = b ∈ .
Rezultatul găsit de noi generalizează o teoremă a lui Kittaneh din articolul Bounds and a majorization
for the real parts of the zeros of polynomials, Proceedings of Amer Math Soc 135(2007) p 659-664.

Teorema 16
Pentru orice rădăcină z j a polinomului f n avem inegalitatea:

(15) α ≤ Re z j ≤ β
unde am notat:

1⎛ n ⎞ nπ
( Re c1 ) + ∑ c j
2 2
α = ⎜ Re c1 − ⎟⎟ + b cos
⎜2⎝ n +1
j =2 ⎠

1⎛ n
2 ⎞ π
( 1 ) ∑ c j ⎟⎟ + b cos
2
β = ⎜ Re c1 + Re c +
⎜2⎝ n +1
j =2 ⎠

3.5 Margini obţinute folosind puteri ale matricelor Frobenius generalizate

În această secţiune am utilizat diverse partiţionări ale matricei Am unde m ∈ {2,3} pentru a găsi noi

margini pentru rădăcinile polinomului f n . Rezultatele găsite sunt următoarele:

Teorema 17
Dacă z este o rădăcină a polinomului f atunci :
1
⎛
( )
n
(
z ≤ ⎜⎜ max bk bk +1 + ∑ α j + b1 c j
⎝ 1≤k ≤n−2
2 2

j =1
2 2 2
)⎞⎟⎟⎠ 4

Teorema 18
1
⎛ n 2⎞
2
Dacă z este rădăcină a lui f n , β = A11 , γ = ⎜ ∑ α i ⎟ atunci avem inegalitatea :
⎝ j =2 ⎠

21
 1
⎛1⎛ ⎞ ⎞2
(α − β ) + 4γ b b 2 + c1
2 2
z ≤ ⎜ ⎜ α1 + β + 1 ⎟⎟
⎝2⎝ ⎠⎠

Teorema 19
Dacă z este o rădăcină oarecare a lui f n atunci avem inegalitatea:
1
⎛
( ) + ∑( β ) ⎞6
n
2 2 2 2 2 2
z ≤ ⎜ max bk bk +1bk + 2 k + b1 α k + b1b2 ck ⎟
⎝ 1≤ k ≤ n −3 k =1 ⎠

Aplicaţiile numerice pe care le prezentăm mai jos, arată că marginile obţinute în această secţiune sunt
mai bune decât marginile obţinute aplicând multe dintre teoremele clasice şi totodată sunt destul de
apropiate de valorile exacte.

1. Să considerăm polinomul f ( x) = x5 + x 4 − 2 x 2 + 1 . Utilizând programul Mathematica, găsim că

rădăcinile polinomului sunt:
z1 = - 0,915974-1,07179 i, z 2 =z 1 , z3 = -0,733892, z4 =0,78292 -0,269331i, z5 =z 4

deci max { zk ; k = 1, 2,3, 4,5} ≈ 1, 409 .

Dacă alegem:
⎧ 1 ⎫
b1 = b2 = b3 = b4 = max ⎨ ak k ; k = 2,3, 4,5⎬ = 3 2 = b
⎩ ⎭
ak
ck = k = 1,5
b k −1
utilizând Teorema 17, vom găsi că pentru orice rădăcină z a lui f avem inegalitatea:

z ≤ 4 12, 23355 ≈ 1,87

Pentru b1 = b2 = ... = bn −1 = 1 , din Teorema 17 se obţine Corolarul 2.2 din F.Kittaneh, K. Shebrawi,
Bounds for the zeros of polynomials from matrix inequalities II ( nepublicat), care aplicat polinomului
f de mai sus ne dă marginea mai slabă:

z ≤ 4 18 ≈ 2, 059

Dacă aplicăm Teorema 19 vom găsi marginea:

z ≤ 6 19,31725 ≈ 1, 638

care este mai bună decât cea dată de Teorema 17

22
2. Considerăm polinoamele:
f1 = x 5 + 2 x 4 + 3 x 3 − x − 1

f 2 = x 4 − 2 x3 + 4 x 2 − x + 1

f3 = x 6 + 2 x 2 + x + 1

f 4 = x5 − 4 x 4 − 3x3 − 2 x + 1

f5 = x5 − 2 x 4 + 3x3 − 2 x + 1

f6 = x 4 − 2 x3 − 3 x 2 − 4 x + 1

În tabelul de mai jos, am notat M 1 , M 2 , M marginile date de Teoremele 17, 19, respectiv valoarea
maximă a modulului rădăcinilor. Avem următoarele valori numerice:

Polinomul M1 M2 M

f1 2,577 2,298 1,655

f2 2,682 2,545 1,860

f3 1,934 1,733 1,305

f4 4,675 4.671 4,661

f5 2,580 2,305 1,691

f6 3,332 3.321 3,265

Să remarcăm că marginea M 2 este cu doar 10 miimi mai mare decât cea mai mare rădăcină a

polinomului f 4 .

În continuare vom compara marginea M 2 cu câteva margini clasice. Vom nota:

⎧⎪ a ⎪⎫
M C = 1 + max ⎨ i ⎬ ( marginea lui Cauchy)
0 ≤i ≤ n −1 a
⎪⎩ n ⎪⎭
1
⎛ a a
2
a
2 2
⎞2

M CM = ⎜1 + 0 + 1 + ... + n −1 ⎟ ( marginea lui Carmichael-Mason)

⎜ an an an ⎟
⎝ ⎠

23
 1
⎛ a0
2
a1 − a0
2
a −a
2
⎞2
M W = ⎜1 + + + ... + n n −1 ⎟ (marginea lui Williams)
⎜ an an an ⎟
⎝ ⎠
1⎛ ⎞
(a − 1) + 4δ ⎟ unde δ = max { ak ; k = 2,3,..., n}
2
M JLR = ⎜ 1 + a1 + 1
2⎝ ⎠
(marginea lui Joyal, Labelle şi Rahman, care îmbunătăţeşte marginea clasică a lui Cauchy).

Rezultatele sunt prezentate în tabelul următor:

Polinomul M2 MC M CM MW M JLR

f1 2,298 4 4 3,741 3,302

f2 2,545 5 4,795 8,717 3,561

f3 1,733 3 2,645 2,828 2

f4 4.671 5 5,567 7,071 4,791

f5 2,305 4 4,358 6,928 4,791

f6 3.321 5 5,567 6,164 3,561

Se observă că în fiecare caz, marginea M 2 este mai bună decât fiecare dintre marginile cu care este
comparată.

Polinoamele f 2 şi f 6 au toţi coeficienţii nenuli, deci pentru ele putem considera încă o margine clasică
şi anume marginea lui Kojima:
⎧⎪ a a a a ⎫⎪
M K = max ⎨ 0 , 2 1 ,..., 2 n − 2 , 2 n −1 ⎬
⎩⎪ a1 a2 an −1 an ⎭⎪

Comparând marginile M 2 şi M K vom găsi următoarele rezultate:

Polinomul M2 MK

f2 2,545 4

f6 3.321 4

24
3.6 Margini inferioare pentru modulele rădăcinilor
În această secţiune am găsit margini inferioare pentru rădăcinile lui f n folosind matricea A−1

CAPITOLUL 4

CRITERII DE IREDUCTIBILITATE DEDUSE DIN STUDIUL MARGINILOR

RĂDĂCINILOR

Rezultatele din acest capitol sunt incluse în articolul An irreducibility criterion for polynomials
with integers coefficients (care a apărut in Analele Universităţii nr. 2/ 2008).

4.1. Trei criterii de ireductibilitate

Legătura dintre studiul marginilor rădăcinilor polinoamelor cu coeficienţi întregi şi criteriile de

ireductibilitate care pot fi deduse cunoscând aceste margini este dată de următoarea teoremă a lui
Polya şi Szego.

Teoremă (Polya-Szego)
Dacă f este un polinom cu coeficienţi întregi şi există un întreg q ≥ 2 astfel încât:
a) f (q-1) ≠ 0
b) f (q) este un număr prim
1
c) Rez < q − pentru orice rădăcină z a lui f .
2
atunci f este ireductibil în [X].

Un prim criteriu de ireductibilitate se poate obţine dacă utilizăm majorarea pentru partea reală a
rădăcinilor dată de inegalitatea (15). Cu notaţiile din capitolul precedent, acest criteriu se poate
formula astfel:

Teorema 20
Dacă f n ( x ) = x n − a1 x n −1 − ... − an −1 x − an ∈ [ X ] , b > 0 , şi există un întreg q ≥ 2 astfel încât:

25
1) f ( q − 1) ≠ 0
2) f ( q ) este număr prim

1⎛ n ⎞ π
( Re c1 ) + ∑ c j
2 2
3) q > ⎜1 + Re c1 + ⎟⎟ + b cos
2 ⎜⎝ j =2 ⎠ n +1

atunci f este ireductibil în [X].

Utilizând teorema Polya-Syego, J Brillhart, M Filaseta şi A Odlyzko au demonstrat în articolul On an

irreducibility theorem of A Cohn, Can. J, Math, 5 (1981) 1055-1059 o teoremă care poate fi
reformulată astfel:
Teoremă (Brillhart, Filaseta şiOdlyzko)
Fie f un polinom cu coeficienţi întregi, an > 0 şi an −1 ≥ 0 . Dacă există un întreg b ≥ 2 astfel încât:

1) f (b-1) ≠ 0
2) f (b) este un număr prim

2 + 4m + 1
3) b≥
2

unde m =
1
an
{ }
max ak ; k = 0, n − 2 , atunci f este ireductibil în [X].

Al doilea criteriu de ireductibilitate, dedus din studiul marginilor rădăcinilor îmbunătăţeşte rezultatul
lui Brillhart, Filaseta şiOdlyzko. Avem nevoie pentru început de două leme.
Lemă ( L. Panaitopol )
Fie numerele reale x1 , x2 ,..., xn şi y1 , y2 ,..., yn astfel încât:

1) x1 ≥ x2 ≥ ... ≥ xn ≥ 0

⎧ y + y2 + ... + yn ⎫
2) m1 = min ⎨ 1 ; 1 ≤ k ≤ n⎬
⎩ k ⎭
⎧ y + y2 + ... + yn ⎫
3) M 1 = max ⎨ 1 ; 1 ≤ k ≤ n⎬
⎩ k ⎭
Atunci avem inegalitatea:
n n n
m1 ∑ xk ≤∑ xk yk ≤ M 1 ∑ xk
k =1 k =1 k =1

26
Lema 4
Fie f este un polinom cu coeficienţi întregi, an > 0 şi an −1 ≥ 0 şi fie

1 ⎧a + an − k + ... + an − 2 ⎫
M= max ⎨ n − k −1 ; k = 1, 2,..., n − 1⎬
an ⎩ k ⎭

2 + 4M + 1
Dacă q ≥ 2 este un întreg şi q > , atunci f nu are rădăcini în mulţimea:
2

⎧ 1⎫
A = ⎨ z ∈ ; Re( z ) ≥ b − ⎬
⎩ 2⎭

Acum suntem în măsură să enunţăm criteriul de ireductibilitate.

Teorema 21
Fie f un polinom cu coeficienţi întregi, an > 0 şi an −1 ≥ 0 . Considerăm numărul

1 ⎧a + an − k + ... + an − 2 ⎫
M= max ⎨ n − k −1 ; k = 1, 2,..., n − 1⎬
an ⎩ k ⎭
Dacă există un întreg q ≥ 2 astfel încât:
1) f (q-1) ≠ 0
2) f (q) este un număr prim

2 + 4M + 1
3) q≥
2
atunci f este ireductibil în [X].

Observaţie
Condiţia 3) din teorema 21 este mai puţin restrictivă decât condiţia 3) din teorema lui Brillhart,
Filaseta şiOdlyzko, pentru că este clar că avem inegalitatea M ≤ m .

Al treilea criteriu utilizeză norma Bombieri şi are următorul enunţ.

Teorema 22
Fie f ∈ [ X ] monic care nu admite rădăcini reale. Dacă există un număr întreg q ≥ 2 astfel încât.
1) f ( q − 1) ≠ 0

27
 2) f ( q ) este număr prim
1
3) q > Cn2 ⋅ [ f ]2 − 1 +
2
atunci f este ireductibil în [X ].
Teorema 22 poate fi aplicată chiar în condiţii mai generale. Mai precis, avem următorul rezultat.
Propoziţia 1
Fie f ∈ [ X ] monic. Dacă există un număr întreg q ≥ 2 astfel încât.
1) f ( q − 1) ≠ 0
2) f ( q ) este număr prim
1
3) q > Cn2 ⋅ [ f ]2 − 1 +
2
⎡ 1 ⎞
4) f ( z ) ≠ 0 ∀ z ∈ ⎢ q − , + ∞ ⎟
⎣ 2 ⎠
atunci f este ireductibil în [X ].

4.2. Aplicaţii numerice

In această secţiune am prezentat unele aplicaţii numerice ale rezultatelor din 4.1.

Bibliografie selectivă

[1.] H.E. Bell, Gershgorin's theorem and the zeros of polynomials, Amer. Math. Monthly 72 (1965)
292-295.
[2.] J. Brillhart, M. Filaseta, A. Odlyzko, On an irreducibility theorem of A Cohn, Can. J, Math, 5
(1981) 1055-1059.
[3.] R.D. Carmichael, T.E. Mason, Note on the roots of algebraic equations, Bull. Amer. Math. Soc. 21
(1914) 14-22.
[4.] E. Deutsch, Matricial norms and zeros of polynomials, Linear Algebra Appl. 3 (1970) 483-489;
ibid. 6 (1973) 143-148.
[5.] J. L. Diaz-Barrero, A bound for the square of the zeros, Missouri Journal of Mathematical
Sciences, 16 no 1 (2004) 3-7.
[6.] P. Erdös, On the distribution of roots of polynomials, Ann. of Math. (2) 51 (1950) 105-119.

28
[7.] M. Fujii, F. Kubo, Operator norms as bounds for roots of algebraic equations, Proc. Japan Acad.
Sci. 49 (1973) 805-808.
[8.] J.V. Gonçalves, L'inégalité de W. Specht, Univ. Lisbon Rev. Fac. Ci. II A 1 (1950) 167-171.
[9.] P. Henrici, Applied and Computational Complex Analysis, Vol. I (Wiley, New York, 1974) 433-
552.
[10.] R.A.Horn, RC Johnson Analiza matricială Editura Theta, Bucureşti 2001.
[11.] J. C. Hou, H. K. Du, Norm inequalities of positive operator matrices, Integral Equations Operator
Theory 22 (1995) 281-294.
[12.] E.K. Ifantis. C.B. Kouris, A Hilbert space approach to the localization problem of the roots of
analytic functions, Indiana Univ. Math. J. 23 (1973) 11.
[13.] E.K. Ifantis, C.B. Kouris, Lower bounds for the zeros of analytic functions, Numer. Math. 27
(1977) 239-247.
[14.] A. Joyal, G. Labelle, Q.I. Rahman, On the location of zeros of polynomials, Canad. Math. Bull. 10
(1967) 53-63.
[15.] L. Laszlo, Matrix methods for polynomials, Linear Algebra Appl. 36 (1981) 129-131.
[16.] H.Linden - Bounds for the zeros of polynomials from eigenvalues and singular values of the some
companion matrices , Linear Algebra and its applications, 271:41-82(1998).
[17.] H. Linden, Numerical radii of some companion matrices and bounds for the zeros of polynomials,
în Analitic and Geometric Inequalities and Applications (T. M. Rassias, H. M. Srivastava-editori),
Kluwer Academic Publishers (1999) 205-229.
[18.] H. Linden, Some matrix methods in the location of the zeros of generalized polynomials,
Seminarberichte Fachb. FeU Math. Hagen 78 (2007) 145-156.
[19.] F.Kittaneh - Bounds for the zeros of polynomials from matrix inequalities, Arch der Mathematik
81(2003) p 601-608.
[20.] F.Kittaneh – Bounds and a majorization for the real parts of the zeros of polynomials, Proceedings
of Amer Math Soc 135(2007) p 659-664.
[21.] M. Marden, The Geometry of the Zeros of a Polynomial in a Complex Variable (Amer.
Mathematical Soc., Providence, RI, 1949).
[22.] M. Mignotte, Mathematics for Computer Algebra (Springer, New York, 1992).
[23.] M. Mignotte, An inequality on the greatest roots of a polynomial, Elem. Math. 46 (1991) 85-86.
[24.] M. Mignotte, D. Ştefănescu, polynomials, an algorithmic approach, Springer Singapore, (1999).
[25.] L.Panaitopol, Minorations pour les measures de Mahler de certains polynomes particuliers, Journal
de Theorie des Nombres de Bordeaux vol 12 nr 1 (2000).

29
[26.] L. Panaitopol, D. Ştefănescu, Some criteria for irreducibility of polynomials, Bull. Math. Soc. Sc.
Math. Roumanie, 29(77), (1985), 69-74.
[27.] L. Panaitopol, D. Ştefănescu, On generalized difference polynomials, Pacific J. Math., 143, (1990)
341-348.
[28.] L. Panaitopol, D. Ştefănescu, Inequalities on polynomial heights, JIPAM, vol 2, issue 1 article 7
(2001).
[29.] L. Panaitopol, D. Ştefănescu, New inequalities on polynomial divisors, JIPAM, vol 5, issue 4
article 89 (2004).
[30.] D. Ştefănescu, Bounds for Real Roots and Applications to Orthogonal Polynomials, Computer
Algebra in Scientific Computing, vol 4770 (2007) 377-391.
[31.] D. Ştefănescu, Inequalities on polynomial roots, MIA,vol 5 no 3 (2002) 335-347.
[32.] G. Szegö, Orthogonal Polynomials, AMS (1975).
[33.] A. van der Sluis, Upper bounds for roots of polynomials, Numer. Math. 15 (1970) 250-262.
[34.] J.L. Walsh, On the location of roots of certain types of polynomials, Trans. Amer. Math. Soc. 24
(1922) 163-180.
[35.] R. Zamfir, Refining some inequalities, JIPAM Vol 9 Issue 3 (2008).
[36.] R. Zamfir, An irreducibility criterion for polynomials with integers coefficients, Analele
Universităţii nr 2/ 2008.
[37.] R. Zamfir, Bounds for polynomials zeros using the companion matrix ( va apare in Mathematica
Balkanica).

30