Importante din cap.

a) Cunoașterea lui Dumnezeu prin experierea harului Său

Aspecte ale unicității și ale universalității lui IHVH

Experiența exodului

Exod 5:22-6:8 – Moise îi spune lui Dumnezeu că faraon a înăsprit robia, iar
Dumnezeu i se revelează și îi spune misiunea Sa și scopul misiunii Sale

Deuteronom 4:32-35 – Domnul spune tot ce a făcut pentru Israel ca ei să știe că El e

Dumnezeu și că nu e altul ca El

Lucruri pe care trebuia să le învețe evreii de-a lungul exodului: din Exod 15,
Dumnezeu este fără egal și este suveran, iar din Deuteronom 4, Dumnezeu este unic.

Exod 15:11 – IHVH este unic: Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne?

În Ps. 86:8-9 spune că întucât nimeni nu este ca Dumnezeu, toate neamuile vor veni să
i se închine

Exod 15:18 – IHVH este Împărat: a dovedit că El este împărat, El domnește și va

domni pentru totdeauna

Utilizarea imaginisticii prelută din mitologia canaanită nu înseamnă că VT susține

miturile referitoare la El sau Baal, ci înseamnă că i se va atribui domniei lui IHVH toate
aceste prerogative ale zeilor păgâni.

Dumnezeu împărățește în numele celor slabi și asupriți

Deuteronom 10:14-19 – domnia universală a lui IHVH este asociată cu compasiunea

Sa

Oriunde întâlnim afirmația lui Dumnezeu cu privire la dreptul Său universal de

proprietate, acesta se bazează pe dreptul creației. Revendicarea suveranității Sale universale se
întemeiază pe atotputernicia Sa în calitate de creator.

Deuteronom 4:32-39 – Ce anume trebuia să învețe poporul Israel din experiența

revărsării harului lui Dumnezeu în privința răscumpărării lor (exodul) și a descoperirii Sale
(muntele Sinai)? Anume că „Domnul este Dumnezeu ... sus în cer și jos pe pământ. Nu este
alt Dumnezeu afară de El”. IHVH este unic.

1
 Richard Bauckham, „unicitate transcendentă” = o formă de unicitate care Îl situează pe
IHVH într-o categorie separată.

2 Samuel 7:22 – o îmbinare a noțiunilor de incomparabilitate și unicitate transcendentă

Întoarcerea din exil

IHVH este suveran peste istorie

Care dintre dumnezeii celor două tabere (Israel și neamurile) revendica în mod legitim
guvernarea istoriei?

Este remarcabil faptul că afirmațiile insistente despre suveranitatea lui Dumnezeu au

fost rostite în acel context. Israel era o națiune neînsemnată – dacă mai putea fi numită
națiune. Și totuși, națiunile și divinitățile lor sunt chemate să-și susțină cauza.

Isaia 41:22-23; 46:9-10 – națiunile și dumnezeii lor sunt provocate la o confruntare

pentru a vedea cine este dumnezeul care conduce istoria (în contextul în care everii erau în
exil)

O altă caracteristică importantă este aceea că IHVH guvernează nu doar interesele și

destinul propriului Său popor, ci și pe cele ale tuturor popoarelor. În general, popoarele din
Orientul Apropiat antic susțineau că dumnezeii lor se implică doar în treburile care îi privesc
pe ei.

Simon Sherwin susține că prin atributul suveranității lui IHVH peste istorie, inclusiv
peste istoria neamurilor, iese în evidență viziunea monoteistă a poporului evreu

IHVH Își exercită dreptul de suveran prin cuvântul Său

Puterea cuvântului lui Dumnezeu era o componentă intrinsecă a credinței iudeilor

Psalmul 33:6, 9 – puterea cuvântului

Dacă în anumite cazuri puterea cuvântului Său a fost demonstrată prin intermediul
armatelor israelite, de această dată ea va fi evidențiată prin neputința poporului Său de a se
izbăvi prin proriile-i puteri. Acum IHVH nu va mai recurge la forțe armate, ci la instanțe
judecătorești, prin cuvântul Său (dar nu pentru că nu ar fi avut destulă putere).

Millard Lind – singurele politici eficiente care asigură continuitatea unei comunități nu
sunt cele bazate pe puterea militară, ci pe corespondența dintre cuvântul creator al lui IHVH și
acțiunea pe care o generează.
2
 IHVH acționează pentru numele Său

Ce anume l-a determinat pe IHVH să-i elibereze pe israeliți din captivitate?

De ce a fost nevoit să-Și demonstreze dumnezeirea și stăpânirea asupra cursului

istoriei, prin cuvântul Său?

Răspuns: Dumnezeu e preocupat de onoare propriului Său nume.

Răspunzând la prima întrebare găsim un principiu mai vechi, atunci când Moise a
mijlocit înaintea lui Dumnezeu, după ce israeliții își făcuseră un vițel de aur (Exod 32). La
baza cererii sale a stat reputația lui Dumnezeu. Atunci când IHVH și-a dus poporul în robie ca
să-l pedepsească, celelalte națiuni au văzut în acest gest o înfrângere a Dumnezeului evreilor,
de aceea, pentru reputația numelui Său, Dumnezeu a intervenit și i-a salvat (Ezechiel 36:22-
23).

Răspunzând la cea de-a doua întrebare observăm că profetul Isaia afirmă, în repetate
rânduri, că scopul tuturor acestor manifestări a fost ca numele singurului și adevăratului
Dumnezeu să fie cunoscut pe întregul pământ. Pentru a demonstra puterea cuvântului Său,
IHVH prevestește venirea la putere a împăratului Cirus și căderea Babilonului.

Suveranitatea lui IHVH se întinde asupra întregii creații

Ieremia 10:10-12 – pune în contrast puterea lui IHVH, Creatorul, cu neputința

celorlalți dumnezeu

Isaia 45:11-13 – IHVH, Creatorul, se poate folosi și de păgâni pentru a da izbăvire

IHVH a pus pe seama poporului Său mărturisirea unicității și a universalității Sale

Dumnezeu a voit să se descopere popoarelor prin mărturia depusă de poporul Său.

Comparându-l pe IHVH cu celelalte zeități observăm că o dovadă a superiorității lui

Dumnezeu față de ceilalți zei este prevestirea profetică. Poporul Israel se poate lăuda cu
nenumărate dovezi ale revelării caracterului unic al lui IHVH.

Isaia 43:9-12 – este prezentată ca un fel de instanță judecătorească în care zeii păgâni
sunt chemați să-și arate superioritatea în privința profețiilor, chemând ca martori neamurile.
Martorii Domnului sunt chiar poporul evreu, care pot susține faptul că Dumnezeu este
singurul Dumnezeu și că El a vestit mai dinainte ce avea să se întâmple. Un martor are datoria
de a spune ce știe, dar și responsabilitatea de a-L cunoaște pe IHVH.

3
 Învățătura care reiese este că cunoașterea lui Dumnezeu trebuie proclamată între
națiuni.

Psalmul 96:1-3 – îndemn la a-L vesti printre neamuri pe Dumnezeu

b) Cunoașterea lui Dumnezeu având parte de judecata Sa

Sursa principală a cunoașterii lui IHVH a fost experierea harului Său prin actul
eliberării din robie. Totuși, izbăvirea lui Israel a însemnat în același timp și proclamarea
judecății lui IHVH asupra opresorilor lor. Și aceștia vor ajunge să-L cunoască pe IHVH ca
Dumnezeul dreptății căruia nu i te poți opune. Revenim la tema exodului și a exilului, dar din
perspectiva Egiptului, ca obiect al judecății lui Dumnezeu, și a Israelului, ca subiectul unei
învățături profunde.

Egipt

Exodul este privit ca și confruntarea dintre IHVH, ca Dumnezeul evreilor opresați, și

faraon, ca regele și dumnezeul egiptenilor, dar și cu ceilalți dumnezei egipteni. Refuzul
faraonului de a-i elibera pe evrei a adus asupra Egiptului cele 10 urgii, scopul lor fiind: „Și
vor cunoaște...”. IHVH se va descoperi atât israeliților, izbăvindu-i din robie, cât și faraonului,
răsturnându-i regimul opresiv. Implicarea activă a lui Dumnezeu a avut ca scop demonstrarea
unicității și a universalității Sale.

Israel în exil

Oare IHVH a fost învins de ceilalți dumnezei păgâni? – Nu

Profeții au accentuat faptul că IHVH este suveran peste toate. Dar cine era atunci
adevăratul dușman al lui IHVH? Sau cine era adevăratul dușman al poporului evreu? Prin
răzvrătirea lor, evreii și L-au făcut dușman pe Dumnezeu (Ezechiel 5:8). Astfel că reușita lui
Nebucadnețar nu a fost asupra lui IHVH, ci victoria lui IHVH. Nebucadnețar a fost doar o
unealtă folosită împotriva evreilor.

Plecând de la acestea putem pune câteva întrebări: Ce a învățat Israel din faptul că au
fost tratați ca dușmani ai lui Dumnezeu? Ce au învățat ei despre unicitatea și universalitatea
lui IHVH?

IHVH nu este părtinitor. A-l avea pe Dumnezeu de partea ta nu înseamnă că El te va

apăra indiferent de modul în care te comporți. Alegerea lui Israel de a intra în legământ nu era
un act de favoritism, ci o mare responsabilitate.

4
 În Deuteronom 2:10-12 și 2:20-23 este subliniat faptul că IHVH s-a implicat în
destinele națiunilor încă dinaintea apariției pe scenă a poporului evreu. IHVH este universal.

IHVH se poate folosi de orice națiune ca agent al judecății Sale. Dumnezeu s-a folosit
de Israel pentru a judeca alte națiuni (canaaniții). Dar, totodată, este cunoscut faptul că
Dumnezeu s-a folosit și de alte națiuni pentru a pedepsi pe Israel (cartea Judecători) (Ieremia
27:4-6).

Judecata lui IHVH este dreaptă și legitimă. Prima generație de evrei deportați spuneau
că, chiar dacă toate acestea erau lucrarea lui IHVH, „calea Domnului nu este dreaptă”
(Ezechiel 18:25). Astfel că profetul ține o serie de discursuri prin care arată că evreii au fost
neascultători, de aceea IHVH i-a pedepsit, iar neamurile vor afla și ele acest lucru. Dreaptatea
lui IHVH este însăși esența stăpânirii Lui, pe care o aplică atât lui Israel, cât și neamurilor.

Poporul lui Dumnezeu, chiar și aflat sub focul judecății Lui, rămâne poporul Său,
pentru misiunea la care El l-a chemat. Privind din perspectiva istoriei, era perfect adevărat că
iudeii fuseseră victime ale cuceririi lui Nebucadnețar; însă din perspectiva suveranității lui
Dumnezeu, ei se găseau în mâinile Dumnezeului lor (Ieremia 29:1-14). Astfel că IHVH le
poruncește prin profeți să se stabilească acolo și să se înmulțească, pentru că după două
generații vor fi duși înapoi. Tot în pasajul din Ieremia, v. 7, evreii sunt îndemnați să caute
pacea cetății; aceasta era responsabilitatea lor, de a aduce prosperitate orașului.

Prin acaestă acțiune vedem două ironii: evreii au fost duși în locul de unde a ieșit
Avraam; și evreii sunt îndemnați să se roage chiar pentru dușmanii lor. Aceastea fac trimitere
la legământul avraamic, în care este iterată misiunea lor, aceea de a fi o binecuvântare pentru
neamuri.

Judecata neamurilor.

Din perspectivă eshatologică, mulți profeți au prevestit întoarcerea unor națiuni la

Dumnezeul lui Israel. Ezechiel pune accent pe cunoașterea lui Dumnezeu, atât de către Israel,
cât și de celelalte popoare („atunci veți cunoaște că eu sunt IHVH” x80). Unitatea
transcendentă se referă la faptul că IHVH va ajunge să fie cunoscut de către toate neamurile
drept singurul și adevăratul Dumnezeu. Aceste afirmații își ating culmea în cap. 38-39
(distrugerea lui Gog și Magog), ca mai apoi, în cap. următoare, să fie descrisă coabitarea
Dumnezeu-om, după înfrângerea tuturor dușmanilor Săi. Mesajul acestor capitole este victoria
finală a lui IHVH; acesta și-a avut împlinirea de mai multe ori de-a lungul istoriei. Pe tot

5
parcursul acestei secțiuni se accentuează motivul pentru care se vor face toate acelea: ca să
cunoască că IHVH este Dumnezeu.

Din această secțiune (cap. 37-39), neamurile trebuiau să învețe despre IHVH trei teme
principale: sfințenia (IHVH este „Sfântul lui Israel”, diferit, unic prin transcendență), măreția
(nu este unul dintre dumnezeii învinși, ci e fără egal în măreția Sa) și slava lui IHVH (El e cel
adevărat).

c) Concluzii

Monoteismul afirmă unicitatea transcendentă și universalitatea lui Dumnezeu.

Indiferent ce am putea spune despre celelalte zeități, singur Dumnezeu este adevăratul
Dumnezeu. El se situează pe o poziție unică: nu mai există un alt dumnezeu asemenea Lui.
Cunoașterea Lui am putea-o rezuma astfel:

 Domnul este singurul – în raport cu cerul, pământul și națiunile

 Creator – Domnul le-a creat
 Stăpân – Domnul le stăpânește
 Cârmuitor – Domnul le cârmuiește
 Judecător – Domnul le cere socoteală
 Descoperitor – Domnul rostește adevărul
 Iubitor – Domnul iubește creația mâinilor Lui
 Mântuitor – Domnul îi mântuiește pe toți cei care se întorc la El
 Conducător – Domnul călăuzește națiunile
 Împăciuitor – Domnul Își va instaura pacea

DUMNEZEUL CEL VIU ÎNFRUNTĂ IDOLATRIA

Dacă în Biblie e promovat monoteismul, atunci cum rămâne cu toate zeitățile pe care
le găsim pe paginile Scripturii? Cum anume ar trebui să ne relaționăm la idoli și dumnezei?

Paradoxul zeilor

Sunt ei ceva sau nu sunt nimic?

La întrebarea „Ce credeau evreii despre dumnezeii străini prin comparație cu IHVH?”
s-au dat diferite răspunsuri. Monoteismul este credința în existența unei singure entități

6
divine, deci, implicit, negarea existenței altor divinități; însă cum și când au ajuns evreii să
creadă în monoteism?

În istorie religioasă a evreilor putem demarca trei perioade după tipul de închinare
practicat: politeism, henoteism (doar lui IHVH, recunoscând existența altor dumnezei) și
monoteism (abia pe la sfârșitul exilului). Potrivit unor cercetători, primele două perioade
acoperă cea mai mare parte din istoria lui Israel.

Yair Hoffman – în concepția sa, perioadele erau împrțite după modelul de mai sus, și
explicate astfel: în prima perioadă evreii credeau în existența mai multor dumnezei, IHVH
fiind doar unul foarte puternic care e de partea lor; în a doua perioadă, evreii ar fi susținut
existența altor dumnezei, dar ar fi susținut că IHVH este singurul căruia Israel trebuie să i se
închine; iar cei din ultima perioadă ar fi zis că doar IHVH este Dumnezeu, restul fiind non-
entități. Totuși, o asemenea perspectivă lineară și precisă este prea precisă.

Întrebarea ar trebui pusă astfel: Au ceilalți dumnezei o existență ca cea a lui IHVH?
Reprezintă ei același „lucru” ca și El sau sunt altceva?

Chintesența monoteismului israelit constă, în primul rând, în ceea ce se spune despre

IHVH, nu în contestarea celorlalți dumnezei.

Richard Bauckham – Dumnezeu este „singurul Dumnezeu” sau „Dumnezeul

dumnezeilor”, adică El nu are rival în întregul univers; în comparație cu El, ceilalți dumnezei
sunt non-entități.

Revenind la întrebarea dacă acești dumnezei reprezintă ceva sau nu putem spune
astfel: prin raportare la IHVH, aceștia nu sunt nimic (unicitate transcendentă); însă prin
raportare la cei ce se închină aceștia sunt ceva. Dintr-un anume punct de vedere, zeii sunt
ceva, ceva ce există din punctul e vedere al experienței umane. Aceeași concepție o putem
întâlni în gândirea paulină, în epistola adresată corintenilor. Astfel că dacă Pavel a putut
susține această perspectivă duală, atunci putem crede că și evreii din VT au împărtășit același
paradox. Aceeași perspectivă o putem întâlni și în cartea profetului Isaia.

Dacă acești dumnezei nu sunt Dumnezeu, dar există ca „ceva”, atunci ce anume sunt
ei? Dacă ei nu aparțin naturii divine, atunci trebuie să existe doar în cadrul singurei realități
umane – ordinea creată. Iar dacă sunt entități create, atunci fie trebuie să existe în interiorul
creației, fie în lumea invizibilă a duhurilor, create tot de Dumnezeu. Biblia ne oferă toate cele

7
trei expresii pentru descrierea idolatriei. Idolii și dumnezeii pot fi: lucruri din creația vizibilă;
demoni sau produsul mâinii omenești.

Idolii și zeii ca obiecte create

În Biblie vedem cazuri în care corpurile cerești, animalele sau oamenii, erau priviți ca
niște dumnezei. În Deuteronom 4:15-21, Dumnezeu interzice clar închinarea la oameni,
animale sau corpuri celeste.

2 Împărați 21:5 – Manase s-a închinat astrelor.

Isaia 40:26 – evreii se închinau la astre, astfel că Isaia îi îndeamnă să privească

cerurile și îi întreabă: „Cine a făcut aceste lucruri?”. Prin asta el a vrut să arate că toate sunt
create de Dumnezeu, astfel că nu pot fi dumnezei.

Ezechiel 8:9-12 – 70 de bătrâni se închinau la animale

Idolii și zeii ca demoni

Deși în scrierile VT nu găsim reflecții despre idolatrie cum că ar fi slujire la demoni,

aceasta a fost de fapt dezvoltarea firească a conștiinței lui Israel și anume că dumnezeii „muți”
ai păgânilor ar avea puteri supranaturale. Și din moment ce există un singur Dumnezeu, o
asemenea putere nu avea cum să fie atribuită unui idol. De aici, credința că idolii sunt spirite
demonice.

Deuteronom 32:16-17 – singurele texte VT unde idolii sunt identificați ca fiind draci;
la fel și în Psalmul 106:37. Ele au stat la baza spuselor lui Pavel: „ce jertfesc neamurile
jertfesc dracilor, nu lui Dumnezeu”. Asocierea idolilor cu demonii mai este făcută și în
Apocalipsa 9:20; iar la ispitirea lui Isus putem remarca cererea de natură idolatră, combătută
de Domnul prin „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să-I slujești”, astfel putem deduce că
în spatele idolatriei stă un drac.

Idolii și zeii ca lucrare a mâinilor omenești

Condamnarea idolatriei în VT are la bază următorul concept: un idol nu este nici

măcar o creatură vie, ci doar lucrarea creaturii; deci cum poate fii considerată divină?! În
Scriptură este folosită deseori, în mod disprețuitor, expresia „lucrarea mâinii omului”, cu
referire la idoli.

2 Împărați 19:17-19 – atunci când Rabșache amenință distrugerea Ierusalimului,

Ezechia se roagă Domnului, subliniând următoarele: idolii arși de asirieni erau lucrări făcute
8
de mâna omului; IHVH este Dumnezeu, iar prin biruința pe care le-o va da neamurile vor Îl
vor cunoaște pe Dumnezeu.

Psalmul 115:4-8 – idolii sunt doar lucruri făcute de mâini omenești

Habacuc 2:18-19 – dumnezeii făcuți de mâini omenești nu slujesc la nimic

Mulți savanți contemporani sunt de părere că evreii au avut o concepție greșită despre
idolii neamurilor. Evreii ar fi crezut că națiunile se închină idolilor deoarece ele credeau că
aceștia au o putere intrinsecă; însă neamurile se închinau statuetelor deoarece erau o
reprezentație a unor puteri, erau simboluri ale unor divinități. Acesta este însă un mod de a
anula condamnarea idolatriei din VT, discurs preferat de promotorii pluralismului religios.
Este și un mod de a ne făli cu superioritatea noastră morală și religioasă față de cei din VT.

Isaia 46:1-2 – profetul prevede distrugerea idolilor babilonieni, Bel și Nebo. Reiese
clar faptul că Isaia știa că în concepția bibiloniană statuile nu erau zei, ci doar îi reprezentau
pe zei. În Judecători 6:31 se menționează faptul că Baal trebuia să își apere pricina, fiindcă i-
au dărâmat altarul; deci e făcută deosebirea între altar și zeu. În 1 Samuel 4:1-11, când evreii
au luat chivotul legământului cu ei în luptă au crezut că și IHVH e cu ei; filistenii au crezut
același lucru. Dar IHVH nu poate fi identificat cu niciun obiect făcut de Israel, nici măcar cu
cel construit după indicațiile Sale.

Astfel ajungm din nou la tema noastră principală. Evreii erau perfect conștienți de ceea
ce semnificau idolii pentru neamuri (că erau doar o reprezentare a dumnezeilor), însă pentru ei
nu era nicio diferență între zeii și statuile lor (erau lucrări omenești). Idolii vizibili sunt creații
ale omului; indiferent ce crede omul despre ei, aceștia sunt doar meșteșuguri omenești.
Pretinșii dumnezei nu au natură sau putere divină, deoarece IHVH este singurul care posedă
aceste lucruri. Credința că dumnezeii ar locui în sfere invizibile, inaccesibile ochiului uman,
nu schimbă cu nimic statutul lor, acela de produs al imaginației omului.

John Barton – poporul evreu îi datorează lui Isaia această concepție despre idoli; Isaia
se detașează de ideea că alți dumnezei ar fi o sursă alternativă a puterii divine și îi descrie
drept plăsmuiri ale minții omenești. De aceea, în cartea Isaia nu putem vorbi despre un cult al
apostaziei, în sensul abandonării lui IHVH pentru alți dumnezei care ar fi fost reali, ci mai
degrabă de un cult al prostiei, care a constat în închinarea adusă unei puteri ca și cum ar fi fost
divină, dar care nu era mai puternică decât închinătorii înșiși.

9
 În viziunea popoarelor păgâne, ceea ce avea loc în sferă regilor și a armatelor reflecta
ceea ce se întâmplă în sfera zeilor. Profeții lui Israel au acceptat această concepție despre
lume și viață la un nivel, dar au respins-o categoric la altul. Scena internațională era într-
adevăr sfera acțiunii divine, însă, departe de a fi fost împânzită cu dumnezei aflați în conflict,
aceasta era scena pe care acționa o singură divinitate – IHVH.

Habacuc 2:3-20 – idolii sunt lucrări omenești în care oamenii și-au pus încrederea, dar
IHVH este Dumnezeu pe întregul pământ.

A preamări dumnezeul unui anumit popor însemna, de obicei, a preamări puterea sa

militară. În Psalmul 115:1, psalmistul afirmă că o asemenea motivație nu trebuie să stea la
baza închinării îanintea lui IHVH; dimpotrivă, el spune că Numelui lui Dumnezeu trebuie
dată toată slava. A da slavă lui Dumnezeu nu este doar un alt mod de a-I lăuda poporul, pe
Israel, ci El trebuie glorificat pentru caracterul și identitatea Sa.

Împăratul Nebucadnețar era unul dintre cei care au pretins a fi divinizați, dar s-a smerit
după ce a văzut nebunia unor astfel de fapte și a fost reabilitat, după ce I s-a supus lui
Dumnezeu.

Osândă și speranță

Care sunt paradoxurile dumnezeilor în Scriptură? Am analizat deja două dintre ele.
Primul este acela că ei nu sunt nimic în ce privește divinitatea; doar IHVH este Dumnezeu. Cu
toate acestea, în lumea fizică idolii există, dar și dumnezeii pe care aceștia îi reprezintă sunt
parte integrantă, în cadrul istoriei, a discursului, experienței și activității umane. Ei sunt ceva.
În concepția închinătorilor lor, ei locuiesc în ceruri, dar, în realitate, aceștia aparțin
pământului, fiind parte a ordinii create, asemenea închinătorilor lor.

Al doilea paradox este acela că dumnezeii aceștia pot reprezenta și manifesta lumea
demonică. În mod mult mai frecvent și fără echivoc, VT descrie idolii și dumnezeii care îi
reprezintă ca fiind lucrarea mâinilor omului, de aceea închinarea adusă lor e o absurditate.

Întrebarea care se naște aici este: Ceilalți dumnezei sunt demoni sau simple născociri
ale minții umane? Răspunsul e că ei pot fi și una, și alta.

Misiunea și dumnezeii

10
 De ce este idolatria o problemă a misiunii? De ce ar trebui identificată și condamnată
idolatria, nu doar când este văzută la necunoscătorii de Dumnezeu, ci și atunci când este
infiltrată și la cei care pretind că-L cunosc? De ce este atât de greșită închinarea pe care
oamenii o aduc dumnezeilor, dacă ei asta vor? Cum ar trebui să ne raportăm la ei din punctul
de vedere al misiunii?

Recunoașterea diferenței fundamentale

Doar Dumnezeu este necreat, existent prin Sine Însuși și necondiționat. Creația este
dependentă de Dumnezeu. Această dualitate ontologică fundamentală stă la baza gândirii
biblice.

Șarpele din grădina Edenului le-a promis asemănarea cu Dumnezeu. Implicația

expresiei „cunoscând binele și răul” este „autonomia morală”. Este ceea ce le-a oferit șarpele,
pentru ca mai apoi cei doi, prin neascultarea lor, să pretindă că actul acesta le-a dăruit
abilitatea de a recunoaște diferența dintre bine și rău, dar și dreptul de a defini pentru ei înșiși
răul și binele. Aceasta este prerogativa lui Dumnezeu, pentru că El este singurul care poate
decide și defini ce este Binele și Răul. Însă, omul, prin faptul că a decis pentru el însuți ceea
ce consieră el că este bine sau rău, și-a însușit în mod fraudulos o prerogativă divină.

Astfel, vedem că la baza tututor idolatriilor stă respingerea dumnezeirii lui Dumnezeu
de către om, cât și a autorității Sale morale. Idolatria îl detronează pe Dumnezeu și
înscăunează în locul Său creația.

Discernerea între dumnezei

Lucrările care îmbină instrumentul biblic cu cel sociologic au o mare relevanță pentru
misiune, deoarece ele aplică idolatria biblică la fenomenul cultural contemporan.

Jacques Ellul – a remarcat legătura dintre diferitele forme pe care le ia idolatria și

tendințele culturale occidentale contemporane, în mod special secularismul.

J. A. Walter – fenomene sociale care pot fi ridicate la statutul de idoli: munca, familia,
suburbia, individualismul, ecologia, rasa, media.

Care sunt lucrurile care tind să devină dumnezei?

Lucrurile care ne atrag – „Să nu fii târât” (Deuteronom 4:19) arată că ar putea fi
anumite lucruri în creație care să ne inducă o stare de venerație. Exemple: sportivi; soldați,
port-avioane, echipamente; celebrități din muzică sau TV; zgârie-norii corporațiilor.

11
 În Psalmul 96:5-6 ni se spune că slava, măreția, strălucirea și podoaba sunt la
Dumnezeu, deci nu sunt pământești.

Lucrurile de care ne temem – transformăm lucrurile de care ne temem în dumnezei cu

scopul de a-i împăca sau de a-i alunga. În Psalmul 96:4 ni se spune că Dumnezeu „este mai de
temut decât toți dumnezeii”, ceea ce sugerează că ceilalți dumnezei sunt doar niște obiecte ale
fricii. Există multe practici ceremoniale (amulete vrăjite, formule magice) care sunt
manifestări ale temerilor zeificate. Biblia spune că doar de Dumnezeu trebuie să ne temem, și
atunci când facem acest lucru nu ne vom mai teme de nimic. Anxietatea e un rezultat al fricii.

Lucrurile în care ne încredem – ajungem să adorăm anumite lucruri, punându-ne

încrederea în acestea cu scopul de a ne elibera de alte lucruri de care ne temem. Ne punem
încrederea în protecția militară, în sistemul medical, în stabilitatea financiară, dar toate astea
ne vor dezamăgi, pentru că asta fac dumnezeii falși.

Psalmul 33:16-17 – lucrurile pământești dezamăgesc

Psalmul 33:20-22 – să ne încredem în Dumnezeu

Lucrurile de care avem nevoie – în Matei 6:31-32 suntem îndemnați să nu ne

îngrijorăm pentru cele de trebuință, pentru că pe aceste „neamurile le caută”. Atunci când
întoarcem spatele Creatorului, care se poate îngriji de toate nevoile noastre, inventăm tot felul
de dumnezei-surogat care să ne umple golurile. În Psalmul 104:14-15 ni se spune clar că
Dumnezeu e cel care oferă hrana, ploaia, toate cele trebuincioase, nu vreo zeitate.

Putem cădea în păcatul de a nu recunoaște că Dumnezeu e Singurul care Se îngrijește

de nevoile noastre și care contribuie la propășirea noastră, ajungând la o așa aroganță, încât să
credem că totul se poate realiza prin puterea și efortul propriu. Putem ajunge să adorăm fie
agricultorul israeli (sau capitalistul modern), fie faraonul Egiptului (sau vreo oarecare
superputere economică).

Înstrăinându-ne cu bună știință de adevăratul Dumnezeu creator, avem tendința de a ne

închina până la pământ înaintea a tot ceea ce ne face să tremurăm. Apoi, contracarăm toate
temerile noastre punându-ne încrederea idolatră și nechibzuită în orice creedm noi că ne va
oferi protecție absolută. Singurul antidot împotriva idolatriei este acela de a-i conduce pe
oameni înapoi la recunoașterea singurului Dumnezeu adevărat.

Demascarea dumnezeilor falși

12
 Singurul lucru de care ne asigură idolii este eșuarea lor. Iată câteva dintre acuzațiile pe
care Biblia le pronunță împotriva idolatriei:

Idolii atentează la slava care i se cuvine doar lui Dumnezeu – întreaga creație există
pentru a-L slăvi pe Creator. În Isaia 42:8 ni se spune că toată slava e doar a lui Dumnezeu, nu
și a idolilor. Câtă vreme le este adusă închinare dumnezeilor falși, Dumnezeu este privat de
ceea ce este dreptul Lui.

Idolii deformează chipul lui Dumnezeu din noi – din moment ce idolii diminuează
slava lui Dumnezeu, iar oamenii au fost creați după chipul Lui, implicit, idolatria dăunează
naturii umane înseși. Pe de altă parte, ironia stă tocmai în faptul că, încercând să fim
asemenea lui Dumnezeu (prin păcatul originar), vom sfârși prin a deveni tot mai puțin umani.
Omul este o lucrare unică a lui Dumnezeu și a fost pus să stăpânească „peste lucrurile
mâinilor Lui” (PS. 8:6-8); ironia e că în loc să stăpânească peste ele a ajuns să se închine la el,
să le slujească. Fără îndoială, idolatria deformează, înjosește și diminuează umanitatea
omului.

Idolii dezamăgesc profund – națiunile înfrânte trebuiau să-și apere dumnezeii înfrânți;
națiunile amenințate se îndreptau spre dumnezeii învingători, pentru că ai lor puteau să-i
dezamăgească. În 2 Împărați 18:32-35, cuceritorul comandant asirian le spune evreilor din
Ierusalim să nu îl creadă pe Ezechia și să nu se încreadă în IHVH, pentru că îi va dezamăgi, la
fel cum și ceilalți dumnezei și-au dezamăgit popoarele înfrânte.

Ieremia 2:27-28 – evreii s-au dus după alți dumnezei, iar când aceștia îi dezamăgesc
strigă către Dumnezeu să-i scape

Conștientizarea faptului că lupta este a Domnului

Tot VT și NT abundă în descrieri ale lui IHVH în lupta cu Sa cu forțele care încearcă
să I se opună. Exodul evreilor din egipt este una reprezentativă pentru această idee, deoarece
este evidențiată victoria pe care IHVH a avut-o în fața zeilor Egiptului. Pentru relevanța
misiunii, este necesară amintirea a trei aspecte.

Dragostea lui Dumnezeu pentru misiune combate idolatria – Dumnezeu ne dorește

binele, de aceea urăște autodistrugerea și pagubele provocate de idolatrie. Conflictul acesta
este atât pentru binele nostru, cât și pentru slava Sa. Lupta lui Dumnezeu împotriva falșilor
dumnezei este parte esențială a misiunii Sale.

13
 Bătălia și victoria Îi aparțin doar lui Dumnezeu – trebuie să înțelegem faptul că,
potrivit Scripturii, conflictul cu idolii păgâni este, de fapt, conflictul purtat de Dumnezeu
pentru noi și nu este al nostru pentru Dumnezeu. Potrivit Scripturii cerul nu așteaptă ca noi să
ieșim învingători, ci noi așteptăm ziua în care Dumnezeu îi va înfrânge pe toți dușmanii Săi și
ai noștri. Dumnezeu este Cel ce luptă pentru noi, și nu noi pentru El.

Lupta noastră este însuflețită de iubire, nu de triumfalism – scopul nostru nu este acela
de „a câștiga”, ci de a sluji. Idolii, dumnezeii și toate puterile malefice încearcă să ne subjuge,
dar noi trebuie să Îl slujim pe Dumnezeu. Războiul spiritual nu este o chestiune de
triumfalism, în care scopul nostru este să câștigăm, ci, mai degrabă, înseamnă compasiune
adâncă pentru cei asupriți de forțele celui rău și de idolatrie.

Confruntarea cu idolatria

Cap. 6

POPORUL ALES AL LUI DUMNEZEU

(Ales pentru a fi o binecuvântare)

Avraam

Geneza 12:1-3, un text de bază.

Punctul culminant al promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam, „Evanghelia vestită

mai dinainte”, se găsește în Geneza 12:3 – „toate familiile pământului vor fi binecuvântate în
tine”.

Pasajul din Geneza 12:1-3 este punctul central al cărții, care face trecerea de la „istoria
primitivă” la istoria patriarhală. Este punctul în care este iterată misiunea lui Dumnezeu de a
binecuvânta toate neamurile pământului.

Întreaga Scriptură poate fi zugrăvită ca fiind un răspuns extrem de lung la o întrebare

cât se poate de simplă: Cum ar trebui să se raporteze Dumnezeu la problema păcatului și a
rebeliunii rasei umane? Răspunsul îl găsim de la Geneza 12 până în Apocalipsa 22.

Ce s-a petrecut până în acest moment.

14
 Capitolul 12 vine ca un răspuns la Geneza 1-11 (istorisirea căderii omului).

Relațiile din creație au fost rupte: omul s-a ascuns de Dumnezeu; bărbatul și femeia nu
s-au mai putut privi unul pe celălalt fără să simtă rușine și vină; pământul a suferit, astfel că
nu îi mai dădea omului roadele așteptate.

Turnul Babel – un ecou al încercării arogante a primilor oameni de a-și hotărî propriul
destin și al nesiguranței primei persoane care a construit o cetate (Cain). Putem observa două
aspecte ale zădărniciei eforturilor lor: orașul era inferior standardelor umane (cărămizi și
smoală), și, deși pretindeau că va atinge cerul, din perspectiva cerului și a lui Dumnezeu el era
atât de mic, încât Dumnezeu a trebuit să coboare ca să-l vadă.

Geneza 12:1-3 – O abordare mai detaliată

Asemenea haosului dinaintea creației, haosul domnea și în această perioadă: Babel

este abandonată, Sarai e stearpă, Terah a murit. Dar asemenea începutului, Dumnezeu a zis,
apare și aici sintagma „și IHVH a zis”. Cuvântul lui Dumnezeu care a vorbit în întuneric
vorbește din nou unui pământ sterp, aducând vești bune despre o uimitoare schimbare.
Misiunea lui Dumnezeu de răscumpărare a lumii tocmai a început.

Traducerea și structura

În text sunt două imperative: „pleacă” și „fii o binecuvântare”; primul e urmat de trei
termeni care clarifică implicațiile poruncii divine. O curgere normală a textului ar fi:
„Avraam, tu pleacă ... și Eu voi face restul ... și în felul acesta tu vei fi o binecuvântare (ca
rezultat)” sau „Avraam, tu pleacă ... și Eu voi face restul ... pentru ca astfel tu să fii o
binecuvântare (aceasta Îmi este intenția)”.

Plecarea și binecuvântarea

O trăsătură interesantă este modul echilibrat în care cele trei dimensiuni restrânse ale
plecării lui Avraam sunt puse în contrast cu cele trei concepte ample, care sunt folosite pentru
a arăta cum și pentru cine va fi el o binecuvântare.

Textul acesta îl putem citi astfel: „Părăsește țara ta, oamenii tăi și casa tatălui tău ... și
toate națiunile de pe pământ / vor fi binecuvântate prin tine.” Doar plecarea lui Avraam face
posibilă binecuvântarea națiunilor pământului.

15
 Combaterea fenomenului Babel – comparația și contrastul cu Babel pot fi văzute și în
alte două indicii textuale. Primul este faptul că oamenii adunați să construiască turnul Babel
au vrut să-și facă un nume mare, dar au fost împiedicați de Dumnezeu; apoi Dumnezeu îi
promite lui Avraam că îi va face un nume mare. Adevăratul renume îl dă doar Dumnezeu
pentru cei ce se încred în El și Îl ascultă. Al doilea constă în faptul că la fel cum în
împrăștierea națiunilor de la Babel s-a avut în vedere o imagine universală (o confuzie
universală), tot așa și binecuvântarea lui Avraam va fi o binecuvântare universală.

În cap. 3-10 sunt evidente manifestările harului divin; în cap. 11 harul este absent; în
cap. 12 este prezent din nou, dar de această dată este diferit, Avraam devenind întruchiparea
harului dumnezeiesc.

Promisiunea se amplifică

Geneza 12:1-3 este primul pasaj dintr-o serie de afirmații legate de promisiunea făcută
lui Avraam de către IHVH și care vor fi repetate lui Isaac și Iacov.

În Geneza 15 punctul central al narațiunii este promisiunea unei țări, însă ea e

precedată de promisiunea unui moștenitor.

În Geneza 17 accentul cade pe necesitatea circumciziei, dar are și un angajament

moral: „Umblă înaintea feței Mele și fii desăvârșit”.

Geneza 22 ne prezintă testul ultim al încrederii și al supunerii lui Avraam, prin

consimțirea de a-și sacrifica fiul promis Domnului. Episodul se sfârșește printr-o accentuare a
legământului încheiat, în special datorită ascultării lui Avraam.

Supunerea și misiunea aferente legământului

Pasajul din Geneza 22:16-18 ne arată foarte clar relația dintre intențiile promisiunii lui
Dumnezeu, pe de-o parte, și credința și supunerea lui Avraam, pe de altă parte. Lucrul acesta
a fost subînțeles încă din 12:1, a devenit mai clar când Avraam a fost chemat să umble
înaintea Domnului și să fie desăvârșit (cap. 17), și a fost reiterat când i s-a cerut să facă ceea
ce e drept și bine (cap. 18).

În lumina aceasta putem da un răspuns la întrebarea dacă legământul a fost condiționat

sau nu. Pe de-o parte, alegerea lui Dumnezeu, porunca și promisiunea Sa către Avraam au fost
necondiționate. Pe de altă parte, există și o condiționare implicită în adresarea din cap. 12:1-3.

16
 Astfel, toate cuvintele rostite de Dumnezeu lui Avraam devin scopul ultim al misiunii
Domnului (binecuvântarea națiunilor), iar răspunsul lui Avraam devine paradigmatic pentru
lucrarea noastră misionară (credința și ascultarea).

„Ieși ... și fii o binecuvântare”

Aceasta este tema centrală a pasajului din Geneza 12:1-3. Dar care este semnificația
acelor cuvinte? Ce-ar putea înțelege un cititor atent al Scripturii prin binecuvântare?

Binecuvântare se manifestă în creație și în relații

În cadrul creației din Geneza 1 Dumnezeu binecuvântează în trei rânduri: ziua a 5-a,
creaturile cerului și a mărilor; ziua a 6-a, omul; ziua a 7-a, ziua de odihnă. Binecuvântarea
acesta a însemnat fecunditate, abundență și plinătate, odihnă în mijlocul creației, într-o relație
plină de sfințenie și armonie cu Creatorul.

Textul din Geneza 12:1-3 trebuie să curpindă cel puțin multiplicarea, răspândirea,
plinătatea și abundența. Dar Sarai era stearpă.

Ceea ce lumea seculară numește „noroc” sau „succes”, VT numește „binecuvântare”,

deoarece doar Dumnezeu este sursa oricărui noroc.

În ceea ce privește relația pe verticală, toți aceia care sunt binecuvântați Îl cunosc pe
Cel ce i-a binecuvântat și caută să trăiască într-o relație de credincioșie cu El. O asemena
relație nu este niciodată ușoară, atât Avraam, cât și Iacov fiind supuși unor grele încercări.

Cât privește relația pe orizontală, binecuvântarea ajunge și la cei din jurul nostru.
Laban e binecuvântat de pe urma lui Iacov; Potifar e binecuvântat de pe urma lui Iosif; faraon
e binecuvântat de Iacov

Binecuvântarea are caracter misional și istoric

„Ieși ... și fii o binecuvântare.” – ambele verbe la imperativ au caracterul unei misiuni,
a unei însărcinări trasate clar lui Avraam. Primul e o misiune încadrată geografic, pe termen
scurt; însă a doua misiune este fără margini. Expresia „fii o binecuvântare” presupune un scop
și o misiune, care se întinde până în viitor.

Din moment ce păcatul și răul au intrat în lume prin intermediul omului, tot prin mâna
omului, Dumnezeu va aduce îndreptarea.

17
 Pentru că misiunea de „ a fi o binecuvâtnare” este încredințată unui om și urmașilor
lui, este necesar să abordăm și dimensiunea istorică a acesteia. Geneza 12:1-3 integrează
conceptul de binecuvântare în istorie, iar aceasta înseamnă lansarea unei misiuni care va
aduce speranță în viitor. Astfel că acest text marchează un început în istoria răscumpărării, în
cadrul mai larg al istoriei umanității, însă ambele sunt circumscrise în planul suveran al lui
Dumnezeu.

Binecuvânatarea este parte a legământului și are rol etic

Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se limitează doar la legământ sau la istoria

răscumpărării. Binecuvântarea este parte integrantă a legământului, dar ea nu este mărginită
de acesta. Chiar și cei ce nu sunt incluși în vreo sferă specifică au parte de binecuvântare, prin
aceea că se înmulțesc numeric (Esau nu a fost inclus, dar s-a înmulțit). Diferența dintre
binecuvântarea generală și cea spcifică a legământului se poate observa cel mai bine în cazul
lui Ismael (deși a fost alungat, a fost binecuvântat).

În desfășurarea istoriei VT, observăm că natura binecuvântării de care s-a bucurat

poporul Israel, include experimentarea credincioșiei lui Dumnezeu, protecția divină, revelarea
numelui lui Dumnezeu, darea Legii, și accesul la prezența Lui. Intrarea în Canaan este
binecuvântarea cea mai palpabilă. Prin toate acestea poporul e chemat la ascultare și credință.

Binecuvânatarea are o dimensiune multinațională și una cristologică

Principiul de bază din promisiunea făcută de Dumnezeu lui Avraam este unul
universal valabil: rezultatul binecuvântării trebuie să fie binecuvântarea „tuturor familiilor
pământului”.

Variante similare ale părții finale din Geneza 12:1-3 le găsim în cap. 18:18, 22:18,
26:4 și 28:14. În acestea, termenul „a binecuvânta” pune mari probleme, deoarece poate fi
citit la trei moduri diferite: pasiv, reflexiv sau între cele două.

Modul pasiv – „vor fi binecuvântate” de Dumnezeu

Modul reflexiv – „se vor binecuvânta” cu numele lui Avraam unul pe celălalt

Varianta de mijloc – „vor găsi binecuvântarea” sau „se vor considera binecuvântați”

Cu toate acestea, în final, sensul reflexiv are în structura sa și implicații ale pasivului,
datorită lucrurilor pe care ni le-a promis Dumnezeu. Astfel că atunci când cineva invoca
numele lui Avraam ca să fie binecuvântat, acea persoană se presupune că îl cunoștea pe

18
Dumnezeul lui Avraam, care dădea binecuvântarea. Dumnezeu va binecuvânta națiunile așa
cum l-a binecuvântat pe Avraam doar dacă ele își vor întoarce fața către singura sursă a
binecuvântării, care este Dumnezeul lui Avraam.

Binecuvântarea lui Dumnezeu este cea care unește creația cu lucrarea de

răscumpărare, deoarece cea din urmă înseamnă de fapt restaurarea binecuvântării originale
inerente creației.

Concluzii

Cum vom răspunde la întrebarea pusă la începutul secțiunii: Care este semnificația
termenului de „binecuvântare”?

Am văzut că binecuvântarea a fost prezentă încă de la începuturi, fiind puternic legată

de creație, dar toate acestea trebuiau făcute în interiorul unor relații sănătoase cu Dumnezeu și
cu oamenii. Numai că aceste relații fuseseră sfâșiate.

Apoi am observat că îmbinarea poruncii și a promisiunii conferă lucrării misionare o

dinamică puternică. Dumnezeu a promis o restaurare, iar ea îl are pe Avraam ca punct de
plecare. Misiunea lui Dumnezeu a avut nevoie de credința și ascultarea lui Avraam, și,
ulterior, de angajamentul poporului Său de a îndeplini cerințele etice ale legământului.

În cele din urmă putem observa dimensiunea universală a promisiunii avraamice. Și

trebuie să mărturisim că aceasta e esența Scripturii, anume că Dumnezeu va binecuvânta toate
popoarele lumii prin Mesia, care este sămânța lui Avraam.

Cap. 7

UNICITATEA POPORULUI LUI DUMNEZEU

(Ales pentru toate celelalte popoare)

Aici vom vedea care sunt implicațiile celor două expresii: „Evanghelia vestită mai
dinainte” și „prin care toate națiunile pământului vor fi binecuvântate”.

Încă de la începutul istoriei Israelului se poate vedea intensitatea dinte universalitatea

scopului și particularitatea mijloacelor.

19
 Universalitatea – ecouri vechi-testamentare ale narațiunii despre Avraam

Universalitatea promisiunii este foarte bine creionată în pasajele despre patriarhi, dar
în restul VT este foarte puțin evidentă. Astfel că noi trebuie să căutăm acele pasaje care au
legătură cu scopul lui Dumnezeu de a mântui și în care sunt folosite expresii de genul: „toate
popoarele” sau „tot pământul”, fie o extindere a binecuvântării dincolo de poporul evreu.

Pentateuhul

Exodul 9:13-16 – tot pământul trebuia să audă puterea și măreția Lui, fie prin
binecuvântare, fie prin judecată. Lucrarea de răscumpărare nu se limitează doar la Israel, ci
scopul Său privește întreaga lume

Exodul 19:5-6 – este elementul central al cărții Exod. Este o îmbinare a imperativului
și a promisiunii. Deși acțiunea are loc la Sinai și îl privește pe Israel, Dumnezeu nu a uitat
celelalte popoare. Obiectivul urmărit în viitorul poporului Israel este de a binecuvânta și
celelalte popoare; el are un caracter universal. Israel este însărcinat să fie reprezentantul lui
Dumnezeu pe pământ, care Îi aparține tot Lui.

Numeri 23:8-10 – această profeție nu exprimă în mod direct universalitatea

legământului avraamic, dar, cu siguranță, își are originea în acesta. Balaam își dorește să
moară ca urmașii lui Avraam; invocă binecuvântare de care au parte evreii. El vede împlinirea
promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam, aceea că îi va înmulți sămânța.

Deuteronom 28:9-10 – textul acesta urmează același tipar ca cel din Geneza; totuși,
țintește către un rezultat mai amplu.

Cărțile istorice

Promisiunea avraamică, aceea de a fi binecuvântat sau de a binecuvânta, prin persoana

lui Avraam, presupune cunoașterea Dumnezeului lui Avraam.

Iosua 4:23-24 – trecerea Iordanului un este doar un pas în istoria evreilor, ci este și o
parte a educației pe care o vor primi națiunile

1 Samuel 17:46 – pentru David înfrângerea iminentă a lui Goliat se încadrează în

același plan universal al lui Dumnezeu. Scopul victoriei lui David nu consta doar în izbăvirea
poporului evreu, ci și în glorificarea numelui lui IHVH pe întregul pământ.

2 Samuel 7:25-26, 29 – David răspunde promisiunii lui Dumnezeu de a-i face numele
vestit rugându-se ca numele lui Dumnezeu să fie onorat pretutindeni
20
 1 Împărați 8:41-43, 60-61 – presupozițiile care se degajă din cererea lui Solomon sunt
grăitoare: se presupune că oamenii vor auzi de reputația numelui lui IHVH; se presupune că
oamenii de departe vor dori să vină și să se închine lui IHVH; se presupune ca IHVH poate și
va auzi rugăciunile celor ce nu fac parte din popor. Solomon îi cere lui Dumnezeu să facă
pentru străini ceea ce El nu a spus că va face pentru evrei: să le dea tot ce doresc ei. Iar
motivul pentru care Solomon îi cere Domnului să facă aceste lucruri este ca cunoașterea și
frica de Domnul să se răspândescă printre toate popoarele pământului.

2 Împărați 19:19 – Ezechia îi cere Domnului izbăvire, pentru ca toate popoarele lumii
să-l cunoască.

Psalmii

Psalmul 22:27-28 – citirea psalmului din perspectivă cristologică îl leagă și de

promisiunea avraamică din trecut ș de universalitatea lucrării de misiune din viitor

Psalmul 47:9 – psalmul începe printr-o invitație universală de a bate din palme pentru
a aduce laude lui IHVH. În acest verset conducătorii națiunilor se identifică cu Israelul,
deoarece IHVH este domn peste tot pământul

Psalmul 67:1-2 – aici apar aspectele individualității ș cel al universalității

Psalmul 72:17 – aluzia la legământul avraamic este clară. În versetul acesta se face
aluzia la regele David, despre care cunoaștem conexiunile tematice cu Avraam. Ultimul verset
al acestui psalm proclamă universalitatea ultimă a misiunii lui Dumnezeu: „tot pământul se va
umple de slava Lui”. Binecuvântarea universală a națiunilor va veni doar prin guvernarea
universală a lui Dumnezeu și a Unsului Său.

Psalmul 86:9 – popoarele lumii vor veni să se închine și să-L înalțe pe IHVH,
deoarece ei experimentaseră deja binecuvântarea Sa mântuitoare.

Psalmul 145:8-12 – versetul 8 citează propria descriere a lui IHVH de la Sinai;

versetul 9 generalizează bunătatea Domnului.

Profeții

Isaia 19:24-25 – identitatea lui Israel se va contopi cu cea a Egiptului și a Asiriei,

astfel că binecuvântarea avraamică nu va fi dusă la îndeplinire în ei, ci prin ei. Cele trei
națiuni nu doar că vor fi binecuvântate, ci vor fi ele însele o binecuvântare; destinatarii
binecuvântării avraamice devin agenții acesteia.

21
 Isaia 15:6-8 – nimicirea morții din acest pasaj face referire la moartea ca urmare a
păcatului. Dumnezeu e cel care va nimici blestemul abătut asupra pământului, implicit a
morții.

Isaia 45:22-24 – acest text se află încadrat într-e câteva capitole în care sunt
condamnate națiunile păgâne. Însă scopul ultim divin nu este nimicirea lor, ci salvarea lor;
acest lucru se întâmplă dacă ele se întorc la Domnul.

Isaia 48:18-19 – conexiunea cu Geneza 12:1-3 este evidentă, prin referirea la

înmulțirea poporului „ca nisipul”. Binecuvântarea legământului avraamic era condiționată de
ascultarea poporului. Putem regăsi aici conexiunea dintre etică și misiune.

Isaia 60:12 – Dumnezeu a promis că îi va binecuvânta pe cei ce îl vor binecuvânta pe

Avraam și pe sămânța lui, dar îi va blestema pe cei ce îi vor disprețui. Cei care se împotrivesc
sau refuză se exclud singuri din sfera binecuvântării, nerămânându-le nimic altceva decât
propria distrugere.

Ieremia 4:1-2 – destinul națiunilor este corelat direct cu răspunsul lui Israel către
Dumnezeu. Urmarea logică a pocăinței Israelului ar fi binecuvântarea lui, însă profetul sare
peste acest lucru și trece direct la binecuvântarea neamurilor. Misiunea lui Dumnezeu pentru
națiuni fusese împiedicată din cauza eșecului spiritual și etic continuu al lui Israel.

Zaharia 8:13 – din cauza exilului, Israel devenise subiectul blestemării națiunilor („Să
fi blestemat asemenea lui Israel”); reversul este că Dumnezeu îl vă mântui și-l va restaura, îl
va binecuvânta astfel că vor ajunge subiectul binecuvântării.

Prin studiul efectuat asupra unor texte din VT am putut vedea că orientarea către
binecuvântarea universală este mai mult o trăsătură a credinței, a închinării și a așteptărilor lui
Israel.

Particularitatea misiunii – „Prin tine și sămânța ta”

Indiferent care sunt planurile lui Dumnezeu cu privire la națiuni, la nivel universal, ele
sunt în strânsă legătură cu Avraam și cu urmașii lui. Și, indiferent de ceea ce va face
Dumnezeu pentru Avraam, în particular, planul său este strâns legat de soarta națiunilor.

„În tine”: Mijloacele speciale prin care Dumnezeu va binecuvânta

Care e sensul prepoziției raportat la persoana lui Avraam?

22
 Un prim înțeles este acela că Avraam nu poate fi agentul binecuvântării, Dumnezeu
fiind singurul care o poate da. Dumnezeu e sursa binecuvântării.

Nu putem vorbi nici de o comparație, „ca și Avraam”, în sensul că Dumnezeu le-ar fi

promis oamenilor că vor fi binecuvântați în același mod în care a fost binecuvântat Avraam,
dar fără a avea vreo legătură cu el. De asemenea, nu este nici o prepoziție asociativă,
„împreună cu Avraam”.

Putem afirma că sensul cel mai probabil este unul instrumental – „prin tine”. Ea mai
suportă și înțelesul de „în tine”, în sensul că, la final, toate popoarele lumii vor experimenta
binecuvântarea prin integrarea în Avraam, și, implicit, sămânța lui.

Expresia „toate familiile pământului” nu înseamnă că orice ființă umană, la modul

individual, va fi până la urmă binecuvântată prin Avraam, ci arată că misiunea de salvare a lui
Dumnezeu este valabilă pentru întreaga umanitate, pentru orice etnie.

Așadar, găsim exprimat în Geneza 12:3b un scop universal ultim (toți oamenii vor
putea avea parte de binecuvântare), care a fost dus la îndeplinire prin mijloace istorice
particulare („prin tine”).

Unicitatea alegerii lui Israel

Israelul a fost conștient de rolul și statutul său unic printre popoare, conferite de
Dumnezeu, ca urmare a acțiunii Lui de a-l alege pe Avraam. Pentru israeliți erau valabile
anumite lucruri, în timp ce pentru celelalte popoare nu. Dumnezeu acționa pentru ei, dar nu și
pentru celelalte popoare. Ei au fost un popor privilegiat, dar și responsabilitatea a fost pe
măsură.

Nu putem vorbi de alegerea unică a lui Israel fără a o lega de acele texte biblice în care
această concepție distinctivă a poporului să fie raportată la scopul universal al lui Dumnezeu
cu privire la națiuni sau la domnia Lui suverană asupra creației.

Exod 19:5-6 – ne este prezentat tot restul Pentateuhului dintr-o nouă perspectivă, pe
care o numim identitatea unică a poporului lui Dumnezeu. Statutul evreilor însemna o
proprietate specială de mare preț; iar rolul lor va fi acela de preoți și comunitate sfântă. Însă
această alegere previnea favoritismul și exclusivismul, deoarece chemarea lor avea în vedere
binele națiunilor.

23
 Toate popoarele lumii sunt ale lui Dumnezeu, dar Israelul Îi aparține în mod deosebit,
pentru că ei trebuie să se supună cerințelor legământului și să-și exercite rolul de preot și de
comunitate sfântă.

Deuteronom 7:6 – principiul separării lui Israel nu a fost unul al exclusivității etnice,
ci al protecției religioase.

Deuteronom 26:18-19; 28:9-10 – reputația lui Israel este strâns legată de cea a lui
IHVH. Inevitabil, tot așa este și natura legământului. Felul în care Îl vor vedea națiunile pe
IHVH va fi ca urmare a felului în care va fi văzut Israelul.

Ieremia 13:11; 33:8-9 – în ambele texte beneficiarul este IHVH. Motivul alegerii lui
Israel de către Dumnezeu nu este pentru a-i onora, ci pentru înălțarea numelui lui Dumnezeu
printre națiunile pământului. Dar ei, în loc să-I aducă slavă și cinste, I-au adus ocară și rușine.

Este imposibil de făcut conexiunea cu textul din Exod 19 fără a observa că Israel
trebuia să fie „o împărăție de preoți” în mijlocul neamurilor, ceea ce implică un mandat de
mediator.

Deuteronom 4:32-35; 10:14-15 – în primul text se poate vedea unicitatea experienței

lui Israel prin acțiunea lui IHVH, însă în contrabalans putem observa unicitatea posesiunii lui
Israel a Legii lui IHVH din cap. 4:6-8. Toate aceste lucruri se petrec sub văzul națiunilor.
Motivația de bază, din primul text, pentru ascultarea lui Israel este faptul că națiunile privesc.
Din al doilea text înțelegem că datorită experiențelor pe care ei le-au avut, au putut să
cunoască identitatea adevăratului Dumnezeu.

Concluzii: Alegerea biblică și misiunea

Considerații privind acuzația că alegerea este intrinsec parțială, nedreaptă și

incompatibilă cu dragostea pe care o pretinde Dumnezeu că o are pentru lume:

Alegerea lui Israel este configurată în contextul universalității lui Dumnezeu – IHVH
este Dumnezeul care deține și stăpânește universul, iar scopul Său este în strânsă legătură cu
suveranitatea și providența Sa

Alegerea lui Israel nu înseamnă respingerea celorlalte națiuni – din contră, este spre
folosul lor. Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru a iniția procesul răscumpărării.

Alegerea lui Israel nu s-a datorat niciunei calități mai deosebite a lui însuși –
Deuteronom arată că Israel nu a fost ales datorită superiorității sale numerice sau morale

24
 Alegerea lui Israel se bazează doar pe dragoste de neînțeles a lui Dumnezeu

Alegerea lui Israel este un instrument, și nu un fapt încheiat prin ea însăși – alegerea
lor a fost pentru a fi mijlocul prin care mântuirea să poată fi răspândită pe pământ

Alegerea lui Israel este raționamentul corect al angajamentului lui Dumnezeu față de
istoria umanității – alegerea nu e un act de favoritism și nedreptate, ci e mijlocul prin care
celelalte națiuni să primească binecuvântarea

Alegerea lui Israel are, în mod fundamental, natură misională, și nu doar soteriologică

Cap. 8

MODELUL LUI DUMNEZEU DE RĂSCUMPĂRARE

(Exodul)

Care este concepția lui Dumnezeu despe răscumpărare?

Exodul ne oferă modelul primar al concepției lui Dumnezeu cu privire la lucrarea de

răscumpărare, nu doar în VT, ci și în NT.

„Ai izbăvit pe poporul acesta”

Exod 15:13

Izbăvirea din Egipt însemna răscumpărarea poporului. Acest text și 6:6 sunt primele
locuri în care se folosește limbajul răscumpărării.

În Israel, un răscumpărător era un membru al familiei lărgite, care acționa în scopul

protejării intereselor acesteia sau a vreunui membru cu o anumită nevoie. Trai situații care
ilustrează scopul îndeplinirii acelui rol:

 Răzbunătorul sângelui vărsat. În cazul în care o persoană era ucisă, unul dintre
membrii familiei își asuma rolul de răscumpărător, de a aduce criminalul în
fața justiției
 Răscumpărarea pământului sau a sclavilor. Atunci când cineva, pentru a plăti o
datorie trebuia să-și vândă pământul, rudele aveau responsabilitatea de a-l
răscumpăra cu scopul de a-l păstra în familie. Iar în cazul în care cineva, pentru

25
 a plăti o datorie se dă ca sclav, un membru mai înstărit îl răscumpăra din
sclavie.
 Asigurarea unui moștenitor. Dacă un om moare fără a avea un moștenitor,
atunci era de datoria protectorului familiei să se căsătorească cu soția văduvită
și să asigure un moștenitor pentru cel decedat.

Ca răscumpărător al lui Israel, IHVH afirmă legătura puternică ce există între El și Israel, o
relație apropiată ca aceea dintre rude. Și pentru că Dumnezeu e răscumpărător pentru Israel,
El îl va repune în drepturile sale, eliberându-l din jugul sclaviei.

Răscumpărarea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu

În ce mod a acționat Dumnezeu putând fi înfățișat drept răscumpărător? Vom examina textele
biblice care ne vorbesc despre situația lui Israel când a fost răscumpărat.

Domeniul politic

Era un popor imigrant, o minoritate etnică, deși, inițial, fuseseră bine-veniți. în istorisirea
exodului și a urmărilor acestuia observăm faptul că Dumnezeu urmărește construirea unei
națiuni cu drepturi depline.

Domeniul economic

Ei erau exploatați ca forță de muncă. Ei nu dețineau țara, și toată munca era în folosul
egiptenilor. O minoritate etnică trebuie să facă munca de jos pentru faraonul egiptean. Printre
promisiunile făcute de IHVH era și aceea că le va da o țară a lor.

Domeniul social

Opresanții s-au implicat și în viața socială, urmărind uciderea nou-născuților de parte

bărbătească. Cele 10 urgii au avut ca punct culminant uciderea celor întâi-născuți dintre
egipteni. Sărbătoarea Paștelui le amintea evreilor de natura socială și familială a izbăvirii
înfăptuite de IHVH.

Domeniul spiritual

Sclavia israeliților constituia un obstacol major în calea închinării și a slujirii Dumnezeului

celui viu. Astfel că Moise îi cere lui faraon eliberarea poporului pentur ca ei să meargă și să-i
slujească lui IHVH. Intenția lui IHVH nu a fost pur și simplu eliberarea unor sclavi, ci
26
revendicarea unor închinători. Un alt indiciu al naturii spirituale a conflictului este prezentarea
lui ca o ciocnire a puterilor spirituale.

Amintirea permanentă a ceea ce a însemnat exodul nu va fi o aclamare a victoriei israelului, ci

o laudă a victoriei lui IHVH.

Motivația răscumpărării lui Dumnezeu

Care a fost motivația care a stat la baza acțiunii lui Dumnezeu?

Dumnezeu îi cunoaște pe cei asupriți

În Exod 1 și 2 ne este prezentată starea deplorabilă în care erau evreii, și faptul că ei

„gemeau” din pricina asupririi. Nu este specificat către cine strigau, dar ni se spune cine i-a
auzit. Dumnezeu este cel care aude, vede și cunoaște asuprirea evreilor.

Dumnezeu Își aduce aminte de legământ

A-și aduce aminte nu înseamnă o amintire bruscă după o perioadă de uitare, ci denotă o
atenție plină de grijă față de ceea ce îți amintește o persoană, în mod deliberat, cu scopul de a
acționa.

Dumnezeu a jurat pe Sine Însuși că va fi Tatăl acestei națiuni, astfel că El își va împlini
jurământul

Modelul răscumpărării divine

Există un efect de atragere-respingere în motivația acțiunii lui Dumnezeu: e atras în

criza umană, pentru a rezolva nedreptatea făcută; se lasă ghidat de propria Sa intenție de a
binecuvânta națiunile și de a împlini legământul.

În istoria de mai târziu a Israelului vedem că Dumnezeu se implică mai mult în

rezolvarea nedreptății din interiorul comunității israelite, decât cea exterioară, din partea
asupritorilor.

Cu toate aceste, evreii îl invocau pe Dumnezeu ca Răscumpărător doar atunci când

erau opresați din exterior. Ei aveau întotdeauna imaginea exodului ca imagine a
răscumpărării.

27
 Deși exodul rămâne un eveniment unic și irepetabil, el constituie o paradigmă
repetitivă a modului în care Dumnezeu acționează pe pământ și, în cele din urmă, a modului
prin care va acționa pentru întreaga creație.

Exodul și misiunea

Ce putem învăța din acest studiu care să folosească teologiei și practicii misionare?

Exodul nu e singurul act răscumpărător, dar el e paradigmatic pentru toți scriitori biblici.

Modelul răscumpărării prin exod pretinde același model și pentru lucrarea de misiune. Adică
trebuie să avem aceeași preocupare pe care a avut-o și Dumnezeu prin tot ceea ce a făcut
pentru Israel.

Există doua variante de interpretare incompatibile cu ampla hermeneutică misională a

exodului. Una se concentrează pe semnificația spirituală, iar cealaltă doar pe dimensiunile
politice, economice și sociale ale istorisirii. Noi trebuie să menținem unitatea totalității
integrate a impactului narativ.

Interpretarea spiritualizată

Acordă o atenție deosebită felului în care NT folosește exodul ca model, însă elimină
aspectul real, natural, de nedreptate, asuprire și violență. Dificultatea acestei interpretări,
împreună cu consecințele care decurg din aceasta referitoare la lucrarea de misiune, nu
constau în ceea ce afirmă, ci în ceea ce omite simultan. Nu spunem că nu e biblică, ci că nu e
suficient de biblică. Iată câteva motive:

 Păcatul cui? – Exodul n-a însemnat eliberarea evreilor din păcat, ci ei au fost eliberați
de cineva. Eliberarea a fost rezultatul judecății lui Dumnezeu împotriva păcatului. Nu
există nicio aluzie potrivit căreia evreii au trebui să îndure robia ca pedeapsă pentru
păcatele lor.
 Care realitate? – Pentru cei care susțin acest punct de vedere VT este o „prefigurare” a
NT, astfel că istorisire VT își pierd toate semnificațiile intrinsece. NT nu caută să
schimbe mesajul social, ci vrea să extindă aria lui de cuprindere.
 Ce fel de Dumnezeu? – o asemenea schimbare tranșantă presupune o schimbare și în
preocupările și caracterul lui Dumnezeu. Astfel că dacă Dumnezeu nu mai e preocupat

28
 de problemele urgente ale societății umane, atunci acestea nu-și mai au locul în
misiunea creștină.

Interpretarea politizată

Susținătorii acestei interpretări sunt atrași de narațiunea exodului datorită afirmațiilor

făcute despre preocuparea lui IHVH pentru dreptate. Ei consideră că aceasta este semnificația
esențială a exodului: IHVH urăște asuprirea și acționează decisiv împotriva ei. De această
dată se accentuează în mod exagerat dimensiunea justiției sociale a exodului, fiind omis atât
propriul scop spiritual integrat, cât și legătura cu NT, mai precis cu lucrarea de mântuire a lui
Hristos.

Obiecții:

 O obiecție nedreaptă – nu putem afirma că toate națiunile au înaintea lui Dumnezeu

același statut pe care l-a avut Israel, pentru că Dumnezeu a fost motivat de
promisiunea făcută lui Avraam. Dar, totodată, nu putem omite caracterul universal al
promisiunii. Vorbim despre o unicitate și o particularitate a istoriei poporului evreu,
dar, în același timp, vorbim și despre caracterul lui Dumnezeu. Implicarea deosebită a
lui IHVH în viața poporului evreu constă în ceea ce El a căutat să realizeze prin acesta.
 Dar încă nu s-a mers destul de departe – problema nu constă în ceea ce afirmă, ci în
limitarea pe care o impune. Scopul scoaterii evreilor din Egipt a însemnat scoaterea lor
din robia faraonului astfel încât ei să poată să I se închine sau să Îl slujească pe IHVH.
Limitarea creștinilor la implicarea socială, fără a conduce oamenii la Hristos, nu este o
expresie veritabilă a răscumpărării după modelul exodului.
 Păcatul și exilul – narațiunea a început cu exodul, dar s-a încheiat cu exilul, ceea ce
dovedește că cea mai mare problemă a poporului evreu a fost propria lor răzvrătire
păcătoasă. Printr-un alt exod (din Babilon) se arată că nevoia evreilor nu era doar
întoarcerea în Ierusalim, ci mai ales întoarcerea la Dumnezeu. NT nu a adăugat pur și
simplu o dimensiune spirituală înțelegerii conceptului materialist de răscumpărare, ci
el ne prezintă modul în care Dumnezeu a împlinit cea mai profundă nevoie a omului.

Interpretarea deplină

Fiecare parte a acestui dualism distorsionează mesajul biblic.

29
Acțiune socială fără evanghelizare – a crede că acțiunile sociale înseamnă misiune, dar fără a-
i conduce pe oameni la Hristos, înseamnă a-i condamna să repete istoria lui Israel. La fel au
fost și evreii, au căutat progresul economic, social și politic, dar fără a-L căuta pe Dumnezeu.

Evanghelizare fără acțiune socială – a crede că în misiune doar evanghelizarea spirituală este
importantă, înseamnă a-i lăsa pe oameni vulnerabili în alte privințe. Rezultatul este un fel de
pietism religios individualist, indiferent în fața problemelor sociale. Poporul Israel a ajuns în
această stare, în care dorința lor de închinare era nepotolită, dar modul lor de viață era o
continuă a tuturor standardelor morale ale lui Dumnezeu.

Cap. 9

MODELUL LUI DUMNEZEU DE RESTAURARE

(Jubileul)

Dumnezeu este realist. Izbăvirea evreilor din sclavie și ducerea într-o țară a lor nu
prevenea exploatarea în interiorul poporului ales. Trebuia întocmită o metodă pentru a preveni
sărăcia, îndatorirea și robia, iar Legea oferea astfel de metode.

O anumită reglementare încorpora multe dintre aceste preocupări: Jubileul (Levitic

25). Dacă exodul a însemnat lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, Jubileul a fost
lucrarea de restaurare a Sa.

Contextul Jubileului

El avea loc la sfârșitul ciclului celor 7 ani sabatici, adică o dată la 49 de ani (sau la 50
de ani). În acel an erau eliberați evreii deveniți robi, iar pământurile înstrăinate reveneau în
familie. Sărbătoarea avea în vedere structura socială a rudeniilor israelite, sistemul economic
al proprietății funciare, dar avea cuprindea și dimensiuni teologice în credința evreilor.

Perspectiva socială: sistemul de rudenii

Poporul evreu a avut un sistem cu trei niveluri de rudenii: seminția, clanul și familia.
Dintre acestea cel mai important era familia sau casa tatălui. Astfel că această sărbătoare a
fost instituită, în primul rând, pentru a oferi protecție economică familiei lărgite.

Perspectiva economică: sistemul proprietății funciare

30
 Teritoriul Canaanului a fost împărțit semințiilor, iar apoi, în interiorul clanurilor, între
case. Sistemul acesta avea două trăsături specifice:

Distribuția echitabilă – pământul era împărțit fiecărei familii după nevoile ei

Caracterul inalienabil – pentru a păstra acest sistem al distribuției, pământul unei

familii nu putea fi înstrăinat de ea

Perspectiva teologică: țara lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu

Levitic 25:23 arată rațiunea teologică a sistemului social și economic prezentat.

Țara lui Dumnezeu - țara Canaan era a lui IHVH dinainte de intrarea evreilor în ea. Ea
a fost dată în posesia evreilor, dar proprietarul a rămas Dumnezeu. Pentru un evreu, a trăi
alături e familia sa pe parcela de pământ alocată lui era dovada faptului că el aparținea
poporului lui Dumnezeu.

Poporul lui Dumnezeu – ideea versetului 23 din Levitic 25 este aceea că israeliții
trebuiau să își privească propriul statut înaintea lui Dumnezeu ca fiind asemănător cu statutul
străinilor rezidenți. Consecința practică este că dacă Dumnezeu îi tratează pe ei cu milă, tot
așa și ei trebuie să îi trateze cu milă pe cei săraci și îndatorați.

Clauzele practice ale Jubileului

În Levitic 25, clauzele Jubileului se îmbină cu clauzele răscumpărării efective a țării și

a robilor. În versetul 10 întâlnim ouă concepte foarte importante: slobozenie și reîntoarcere.

Începând cu versetul 25 ne sunt prezentate 3 stadii descendente ale proprietății, fiecare

necesitând un răspuns.

Stadiul 1 – dacă din cauza vremurilor grele, proprietarul unui pământ își vindea
pământul, implica 3 aspecte: potrivit principiului inalienabilității, era de datoria rudei cele mai
apropiate fie să-l cumpere, fie să-l răscumpere (dacă fusese vândut); în al doilea rând, cel care
îl vindea își păstra dreptul de a-l răscumpăra mai târziu; al treilea aspect, în anul Jubiliar,
pământul revenea familiei de drept.

Stadiul 2 – dacă situația unei persoane sărace se înrăutățește, era de datoria rudei celei
mai apropiate să îl țină ca muncitor dependent

Stadiul 3a – atunci când proprietarul nu mai avea ce să vândă sau cu ce să gireze, se

vindeau el și familia sa proprietarului înstărit. Totuși, celui înstărit i se cerea să nu-l trateze ca

31
pe un sclav, ci mai degrabă ca pe un angajat temporar. Acest statut era valabil doar până la
anul Jubiliar.

Stadiul 3b – dacă un om se îndatora în afara clanului, atunci era obligația întregului

clan să împiedice această pierdere, răscumpărându-l.

Astfel, putem observa că erau două diferențe între prevederile lucrării de răscumpărare
și cele ale sărbătorii Jubileului. Prima: perioada de timp când acestea aveau loc
(răscumpărarea putea fi făcută oricând). A doua: scopul fiecărei lucrări (răscumpărarea avea
ca scop păstrarea pământului și a membrilor în limitele clanului, iar Jubileul viza
supraviețuirea și bunăstarea familiilor din interiorul clanului).

Anul Jubiliar, etica și misiunea

Cum am putea aborda noi, creștinii, legile VT, cu scopul de a vedea implicațiile etice
ale acestora? Prin identificarea setului de principii care stătea la baza unei legi, folosindu-ne
de cei trei factori anteriori.

Factorul economic: accesul la resurse

Scopul sărbătorii era de a proteja o anumită formă a proprietății, dar și de a împiedica

acumularea de proprietăți de către câțiva înstăriți. Acesta se bazează pe faptul că „al
Domnului este pământul cu tot ce este pe el”, principiu care e universal valabil. Dumnezeu
așteaptă de la toți ceea ce aștepta de la Israel, anume, o împărțire echitabilă a resurselor
pământului, dar și o limitare a tendinței de acumulare de bogății.

Astfel, Jubileul înseamnă restaurarea capacității omului de a lua parte la viața

economică a comunității.

Factorul social: dezvoltarea familiei

Jubileul întruchipa preocuparea propriu-zisă față de celula familiei. Demn de remarcat

este faptul că legea Jubileului avea ca țintă atingerea acestui obiectiv nu doar prin mijloace
morale (răscumpărarea), ci printr-o abordare socioeconomică.

Colapsul economic al unei familii, într-o singură generație, nu condamna toate

generațiile viitoare la sclavie.

32
 Societatea de azi e una capitalistă; economia sa e bazată pe sistemul de datorii și
dobânzi. Cei săraci rămân săraci, iar cei bogați profită de pe urma lor. Nu există niciun
Jubileu care să pună capăt îndatorării și sclaviei. Miezul acestei disfuncții îl constituie
conceptul de necontestat al nemuririi banului.

Factorul teologic: o teologie a evanghelizării

Ar fi greși să limităm importanța Jubileului la realitatea socioeconomică și să ignorăm

motivația spirituală și teologică. Iată ideile care reies din Levitic 25:

 Jubileul proclamă suveranitatea lui Dumnezeu asupra timpului și asupra

naturii, iar ascultarea însemna a te supune acelei suveranități
 Constatăm că cu ocazia acestei sărbători, în care nu se cultiva nimic, era
necesară încrederea în providența divină
 Jubileul era o modalitate de a arăta implicațiile faptului că toți israeliții au fost
robii faraonului, iar acum sunt robii lui IHVH (actul răscumpărător al lui
Dumnezeu)
 Jubileul mai era numit și „Ziua Ispășirii” (Levitic 25:9). Astfel că evreii
conștientizau iertarea pe care le-a oferit-o IHVH, și o puneau în practică prin
anularea datoriilor și a sclaviei celorlalți
 Speranța Jubileului istoric corespunde conceptului de speranță eshatologică a
restaurării finale a umanității și a naturii de către Dumnezeu

Pentru a aplica acest model e nevoie ca oamenii să asculte de suveranitatea lui Dumnezeu, să
se încreadă în providența divină, să cunoască istoria actului răscumpărător, să experimenteze
la modul personal ispășirea făcută de El, să împartă dreptatea divină și să-și pună toată
speranța în promisiunile lui Dumnezeu.

Cap. 10

ANVERGURA LEGĂMÂNTULUI MISIONAL AL LUI DUMNEZEU

O altă piatră de hotar a călătoriei lui Israel este confirmarea legământului pe care
Dumnezeu l-a încheiat cu ei la Sinai. Prescripțiile vieții trăite în cadrul legământului avraamic
trebuiau extinse și consolidate. Acest lucru s-a realizat prin legământul sinaitic.

Legământul este una dintre componentele de bază a gândirii teologice și percepției de

sine ale lui Israel. Succesiunea legămintelor este o cale prin care putem parcurge istoria
mântuirii, dar care ne oferă și indicii privitoare la semnificația și deznodământul ei.
33
 Întrebarea la care vom da răspuns este: cum putem distinge, din cuvintele legămintelor
biblice, misiunea lui Dumnezeu și misiunea poporului Său în lume?

Noe (Geneza 8:15-9:17)

Legământul cu Noe conține două adevăruri fundamentale pentru ideea de misiune.

Angajamentul lui Dumnezeu față de orice făptură de pe pământ

În contextul în care pământul a fost judecat de Dumnezeu, El promite că va proteja

creația și va întreține viața pe pământ. Dumnezeu va rândui limite dezlănțuirilor naturii. Nici
chiar judecata finală nu va aduce sfârșitul pământului ca lucrare a mâinilor lui Dumnezeu, ci
sfârșitul condiției păcătoase care a subjugat întreaga creație.

Dimensiunea ecologică a misiunii

Dumnezeu îi încredințează aceeași sarcină lui Noe cu privire la pământ, ca și lui

Adam. Așadar, misiunea noastră ca oameni decurge din însăși originea noastră ca parte a
creației lui Dumnezeu.

Avraam

În contextul VT se poate spune că legămintele sinaitic și davidic sunt forme mai

detaliate ale legământului avraamic, nu distincte de acesta. Dumnezeu îl alege mai întâi pe
Avraam, apoi pe Israel, apoi pe David.

Contextul canonic. Geneza 1-11

VT debutează cu istoria căderii omului în păcat, dar și cu înrăutățirea naturii omului.

Astfel că efectul așteptat e judecta divină, dar, în schimb, are loc hotărârea lui Dumnezeu de a
binecuvânta.

Universalitatea scopului ultim. „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate” –

afirmația aceasta este temelia misiunii biblice, deoarece redă însăși misiunea lui Dumnezeu.
Atât Evanghelia, cât și misiunea încep în Geneza, izvorând din intenția Creatorului de a
binecuvânta națiunile.

34
 Caracterul special al instrumentelor. „Prin tine și urmașii tăi ...” – actul alegerii
evreilor a fost distorsionat într-o doctrină a superiorității naționale. Dumnezeu i-a ales ca
instrumente prin care pământul să fie binecuvântat; nu era un act de favoritism. IHVH este
Dumnezeul întregului pământ, iar alegerea lui Israel nu implică respingerea celorlalte națiuni,
ci, dimpotrivă, binele acestora.

Sinai

Legământul avraamic a fost reconfirmat și detaliat prin legământul de anvergură

națională de la Sinai.

Trei texte care relevă dimensiunea misiologică a acestui legământ:

Misiunea lui Dumnezeu și preoții lui Dumnezeu. Exod 19:4-6

Textul descrie identitatea lui Israel și rolul pe care Dumnezeu i le atribuie acestui
popor. Aceste declarații marchează începutul, baza, legământului sinaitic. Pe noi ne
interesează identitatea lui Israel, iar pentru a înțelege acest subiect trebuie mai întâi să
înțelegem ce reprezentau preoții din Israel în raport cu restul comunității.

Învățarea Legii – prin preoți, Dumnezeu li Se făcea cunoscut oamenilor, iar neglijarea
acestei slujbe ducea la decăderea morală și socială a poporului

Aducerea jertfelor – prin intermediul preoților și al slujbei de ispășire, poporul primea

trecere înaintea lui Dumnezeu

Pe lângă acestea ei mai aveau și datoria de a binecuvânta poporul în numele lui IHVH.

Preoția era, așadar, o slujbă de mijlocire, de mediere. Israel trebuia să îndeplinească

această slujbă de mediere între Dumnezeu și celelalte națiuni. Slujba preoțească avea, astfel, o
dinamică bidirecțională (dinspre Dumnezeu către oameni și dinspre oameni către Dumnezeu).

Nu trebuie să uităm că identitatea și rolul despre care vorbim erau condiționate.

Păzirea legământului nu era o condiție pentru răscumpărarea lor, ci o condiție pentru
îndeplinirea misiunii.

Misiunea lui Dumnezeu și prezența lui Dumnezeu. Levitic 26:11-13

Prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său era una dintre trăsăturile
fundamentale ale legământului. Cele două elemente ale legământului din Exod 19 se găsesc și
35
aici: prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său și rodul ascultării poporului, ca răspuns
la lucrarea divină.

Edenul restaurat... pentru toată lumea – propoziția „voi umbla în mijlocul vostru” face
trimitere la obiceiul lui Dumnezeu de a sta de vorbă cu Adam și Eva în răcoarea dimineții.
Prezența lui Dumnezeu prin legământ va fi o revenire la apropierea din Eden. În ultimă
instanță, prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său trebuie să aducă binecuvântarea
prezenței Sale pe tot pământul

Prezența lui Dumnezeu care îl face pe Israel deosebit – în același timp, ceea ce-l făcea
pe Israel deosebit de celelalte popoare era prezența lui IHVH în mijlocul lor. După episodul
apostaziei evreilor din Exod 32, Dumnezeu spune că nu va mai merge El Însuși cu ei, ci va
trimite un înger; totuși, Moise mijlocește pentru evrei, accentuând faptul că prezența
Domnului între ei era ceea ce îi deosebea de celelalte popoare.

Prezența lui Dumnezeu pretinde sfințenie morală – o motivație majoră ce stă la baza
eticii VT este chemarea lui Israel de a fi diferit, în văzul națiunilor din jur. Tocmai această
etică diferită avea să fie un semn al prezenței dătătorului ei în mijlocul poporului.

Prezența lui Dumnezeu pretinde curățire rituală – legătura dintre curăția rituală a
evreilor și promisiunea prezenței lui Dumnezeu în mijlocul lor constă în concepția lui Israel
despre viață. Ei împărțeau lucrurile astfel: sacre (ceea ce țineau de Dumnezeu) și profane
(lucrurile obișnuite, care și ele erau împărțite, la rândul lor, în curate sau necurate). Dumnezeu
putea locui doar în mijlocul curăției. Astfel că sistemul sacrificial avea menirea de a-i menține
pe evrei într-o stare potrivită pentru ca IHVH să locuiască în mijlocul lor.

Pierderea, restaurarea și extinderea prezenței lui Dumnezeu către națiuni – cel mai
îngrozitor moment din viața lui Ezechiel a fost când i s-a arătat cum slava lui Dumnezeu a
părăsit Templul (Ezechiel 8:10). Mai târziu i se va spune că prezența lui Dumnezeu se va
întoarce în mijlocul unui Israel purificat, care va influența națiunile. Putem observa două
pasaje conform cărora prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său le atrage și pe
neamuri. Primul este Isaia 60, unde este zugrăvită imaginea națiunilor care vin la Israel ca
într-un pelerinaj, evreii slujindu-le ca preoți. Al doilea text este Zaharia 8, unde ne este
prezentată imaginea restaurării relației de legământ, astfel că neamurile se vor îndemna unele
pe altele să meargă în Israel, pentru că acolo va fi prezent Domnul.

Misiunea ca zidire a Templului lui Dumnezeu: Sălașul lui Dumnezeu în legământul

multinațional – misiunea poate fi asemănată cu zidirea sălașului lui Dumnezeu și chemarea
36
națiunilor în interiorul lui. Prin venirea neamurilor la Hristos ele au primit apartenența la
Templul lui Dumnezeu. În trecut le era restricționat accesul în anumite zone ale Templului,
dar acum, duhovnicește, ei constituie sfântul locaș al lui Dumnezeu, în Hristos, prin Duhul.

Misiunea lui Dumnezeu și preștiința lui Dumnezeu. Deuteronom 27-32

În Pentateuh putem vedea istoria tragică și notorie a disonanței dintre acceptarea

entuziasmată a legământului de către popor și neputința lor de a-l respecta.

Eșec și blestem – în Deuteronom ni se spune că, deși Israel este chemat și i se acordă
toate posibilitățile pentru a-I fi loial lui Dumnezeu, în viitor el nu va reuși în această privință.
Drept urmare, blestemele care erau parte a legământului îi vor afecta existența. Totuși, Moise
vorbește și despre speranța restaurării din vremurile în care Israel se va întoarce.

Israel și neamurile reunite în istorie – neamurile sunt martore la decăderea și judecata

lui Israel; neamurile sunt agenții umani ai judecății divine; Israel va fi răzbunat în văzul
națiunilor, așa că ele vor veni să îl laude pe IHVH alături de israeliți

Restaurarea lui Israel și primirea neamurilor – teologia deuteronomistă a influențat

ideile NT despre legământ, istorie și viitor

Constatăm, așadar, că legământul sinaitic are o semnificație misologică foarte vastă,

de aceea, când citim pasajele despre Lege trebuie să ținem cont de:

 Statutul și rolul lui Israel

 Privilegiul fundamental al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său,
care îl face deosebit printre națiuni și o mărturie pentru acestea
 Căderea de mult prevestită a lui Israel, ce avea drept urmare deschiderea ușii
harului și mântuirii pentru națiuni

David

Regele și scopurile lui Dumnezeu

Din moment ce David avea să fie rege peste poporul de legământ, Dumnezeu încheie
un legământ și cu el; legământul fiind o elaborare în contextul monarhiei al legământului
sinaitic.

37
David, ca rege uman al lui Israel, va duce la îndeplinire scopul lui IHVH, cel care este Rege
prin legământ.

Un rege pentru toate națiunile

Doar legând regalitatea lui David și a succesorilor săi de regalitatea lui Dumnezeu vom
înțelege textele care vorbesc despre domnia lui David peste națiuni sau chiar peste pământ.

Psalmul 2:7-9 – domnia universală a fiului lui David, prezentat și ca fiu al lui Dumnezeu

Psalmul 72:8-11, 17 – o asociere între legământul avraamic și cel davidic. Se afirmă că un

rege din spița lui David va fi acela prin care Dumnezeu va binecuvânta neamurile

Isaia 11 – „Odrasla din tulpina lui Isai” va fi înzestrată să îndeplinească o misiune ce va

cuprinde nu doar neamurile, ci întreaga creație

O casă de rugăciune pentru toate națiunile

Episodul biblic în care se relatează încheierea legământului davidic conține și prevestirea

zidirii Casei Domnului de către Solomon.

1 Împărați 8:41-43 – Solomon îi cere lui Dumnezeu ascultarea rugăciunilor pe care străinii le
vor înălța din Templu, motivația fiind una misională

Isaia 56:1-7 – neamurile vor fi primite la închinare în Templu

Noul Legământ

Rebeliunea și decăderea prevestite cu privire la Israel s-au împlinit, astfel că poporul a început
să tânjească după o înnoire a legământului.

Speranțe profetice

Ieremia – în cap. 31:31-37 apare sintagma „Legământ Nou”, dar nu menționează niciun aspect
universal. Totuși, Ieremia este numit „proroc al neamurilor”, iar în cartea sa putem găsi
diferite texte în care neamurilor le este oferită speranța restaurării.

Ezechiel – deși nu apare explicit speranța mântuirii națiunilor, Ezechiel profețește că „atunci
vei (vor) ști că Eu sunt Domnul”. De aici înțelegem că Israel va ajunge să-L cunoască pe
IHVH atât prin judecată, cât și prin restaurare, iar neamurile vor ajunge să-L cunoască pe
IHVH văzând lucrările Lui în și pentru Israel
38
Isaia – în descrierea sa, Noul Legământ conține motive din toate legămintele anterioare, pe
care de cele mai multe ori le amplifică astfel încât și neamurile să fie cuprinse în misiunea
mântuitoare a lui IHVH

39