În pavilionul 31 din lagărul Auschwitz-Birkenau, 

Dita Adlerova are o misiune

extrem de importantă: trebuie să aibă grijă de 8 cărți, ceea ce reprezintă cea mai
mică bibliotecă din lume. Cu ajutorul lor, dar și al altor cîtorva „cărți vii” (oameni
care știu foarte bine pe de rost povești din diverse cărți), o mînă de profesori îi
învață pe copiii din pavilionul familial 31 matematică, gramatică, geografie,
muzică etc.
Acest volum emoționant pornește de la fapte reale: Dita (acum Dita Kraus) a fost
deportată la Auschwitz împreună cu părinții săi și a scăpat din lagăr în ianuarie
1945. Ea încă mai trăiește acum, are 90 de ani și o poftă de viață incredibilă.

În lagăr, Dita a devenit bibliotecara. Acea fată plăpîndă avea sarcina de a lua în
fiecare zi cărțile din ascunzătoarea lor și a le împrumuta profesorilor care aveau
nevoie. Naziștii au creat acel pavilion al copiilor pentru ca aceștia să rămînă
liniștiți, în timp ce părinții lor munceau. Deși era vorba ca ei doar să se joace, în
mod clandestin s-a înființat o adevărată școală, cu program, dar fără materiale
didactice.
Cele 8 cărți erau aleatorii, fuseseră găsite în bagajele celor deportați și aduse pe
ascuns în pavilion. Dita are grijă de ele ca și cum ar fi copiii ei. Face rost de puțin
lipici, leucoplast și gumă arabică și le repară, le întinde foile și le mîngîie ca și
cum ar fi niște bijuterii.

Dita încearcă să se ridice pe vârfuri ca să vadă prin

zidul de gardieni ce se petrece înăuntru. În ciuda
faptului că este în joc viaţa ei şi a mamei sale, se
gândeşte mereu cu tristeţe la biblioteca ei. Cărţile au
rămas în ascunzătoarea lor, îngrămădite sub pământ,
adormite profund până când cineva le va găsi din
întâmplare şi, deschizându-le, le va trezi din nou la
viaţă, ca acel Golem din legenda oraşului Praga, care
stă nemiscat într-un loc secret, aşteptând să-l reînvie
cineva. Acum îi pare rău că nu a lăsat vreun mesaj
lângă acele cărţi, în caz că vreun alt prizonier de la
Auschwitz ar da peste ele. I-ar fi plăcut să-i fi putut
spune: ai grijă de ele şi ele vor avea grijă de tine. 
Din postura ei de bibliotecară, fata intră în contact cu tot felul de oameni din
lagăr: membri ai Rezistenței, comuniști, sioniști, ba chiar simpatizanți ai
naziștilor. Astfel, ajunge să audă secrete, planuri, intrigi. Își păstrează însă
integritatea și încearcă să vadă lumea cît mai normal cu putință, în
ciuda condițiilor inumane în care ea și ceilalți prizonieri trăiesc acolo.
Cel mai mult am apreciat la acest volum faptul că-ți trezește gustul pentru
literatură și lectură. După ce vei vedea cît de mult au contribuit cele 8 cărți la
moralul copiilor și cît de folositoare au fost pentru prizonierii-profesori, vei aprecia
mult mai mult literatura și cărțile din jurul tău.
De altfel, în carte se dau citate și se fac rezumate ale cărților din „bibliotecă” și
ale altora. Surprinzător deci, volumul scris de Antonio G. Iturbe devine nu mic
volum de literatură universală.
În afară de atribuțiile ei secrete, Dita observă comportamentul ofițerilor SS,
învață să se ferească de ei și află un pic din caracterul fiecăruia. Unul dintre ei
este un tînăr ofițer care pusese ochii pe una dintre prietenele Ditei. Pe parcurs,
vei afla că ofițerul avea intenții bune față de aceasta.
Viktor Pestek este originar din Basarabia, un teritoriu la început moldav, care, din
secolul al XIX-lea a aparţinut României, o ţară care încă de la început i-a sprijinit
pe nazişti. După uniforma lui de ofiţer SS, pistolul său la cingătoare şi galonul de
caporal-major, pare o persoană foarte influentă la Auschwitz. O fiinţă superioară,
care are la picioarele ei mii de persoane care nici măcar nu-i pot adresa vreun
cuvânt fără ca el să le dea permisiunea. Mii de persoane obligate să facă ceea
ce le spune el sau a căror moarte o va porunci pur şi simplu, fără să se tulbure. 
Oricine l-ar vedea pe Pestek mergând semeţ şi fioros, cu chipiul său şi cu
mâinile la spate, ar crede că este o fiinţă indestructibilă. La Auschwitz aproape
nimic nu este ceea ce pare: n-are cum să se ştie, dar pe dinăuntru ofiţerul SS se
năruie. De câteva săptămâni, nu-şi poate scoate din minte o femeie.
Iată un fragment din carte, în lectura mea:
Doctorul Mengele este un alt personaj cu care Dita se intersectează. La un
moment dat, ajunge să creadă chiar că este urmărită de acesta. În carte sunt
descrise unele dintre experimentele pe care doctorul Moarte le făcea pe
prizonieri, de cele mai multe ori fără anestezie. Acestui doctor, lagărul i se părea
că este un imens acvariu, din care-și putea alege oricînd un pește sau mai mulți,
pentru a-i tăia și a-i examina, pentru ca la final să-i arunce la gunoi.
Mengele se uită eu indiferenţă la comandant, care are faţa alungită şi privirea
unui fanatic. Căpitanul-medic nu se consideră deloc un extremist, el este un om
de ştiinţă. Poate că nu vrea să recunoască faptul că-l invidiază pe Schwarzhuber
pentru acea privire profund dbastră, pentru acei ochi frumoşi, aproape
transparenţi, atât de pur arieni în comparaţie cu ai săi, care sunt căprui şi care,
împreună cu pielea lui mai smeadă, îi dau un aspect meridional neplăcut. La
şcoală, unii copii râdeau de el numindu-l ţigan. Acum i-ar plăcea să-i întindă pe
masa lui de disecţie şi să-i someze să repete ce spuneau.
Disecția pe viu este o experiență extraodinară. Este ceasornicăria vieţii…
În mod ciudat, deși în carte este vorba despre cea mai mare mașinărie a morții
inventată de oameni – lagărul Auschwitz, este un volum optimist. În ciuda
oprimării, a privării de hrană și medicamente, în ciuda terorii constante, evreii
deținuți acolo nu-și pierd speranța. Unii dintre ei se văd eliberați în 1945 de aliați.
Asemeni unor cărți rupte pe care le repari, ei își încep o nouă viață în libertate.
„Bibliotecara de la Auschwitz” de Antonio G. Iturbe, 2011, Editura RAO, 411 pp.