UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ BUCUREȘTI

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICĂ ȘI MECATRONICĂ

MASTER INGINERIA ȘI MANAGEMENTUL CALITĂȚII ȘI
MEDIULUI

EVOLUŢIA POLITICII ÎN DOMENIUL APEI

Aspecte instituţionale şi legislative

Profesor îndrumător:

Masterand:

BUCUREŞTI – 2014

1
 CUPRINS

Capitolul 1. Evoluţia politicii în domeniul apei

......................................................................................................................4
Capitolul 2. Resursele şi cerinţele de apă de pe
glob ..........................................................................................................7
2.1. Resursele de apă de pe glob
.......................................................................................................................7
2.1.1. VARIAŢIA ÎN SPAŢIU A RESURSELOR DE APĂ
......................................................................................................................8
2.1.2. CALITATEA APELOR
......................................................................................................................9
2.2. CERINŢELE DE APĂ DE PE GLOB
.....................................................................................................................12
2.2.1. CERINŢELE DE APĂ PENTRU POPULAŢIE
......................................................................................................................12
Capitolul 3. RESURSELE ŞI CERINŢELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI
......................................................................................................................14
3.1. RESURSELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI
......................................................................................................................14
3.1.1. RESURSE TEHNIC UTILIZABILE
......................................................................................................................17
3.1.2. CALITATEA RESURSELOR DE APĂ
......................................................................................................................18
3.2. CERINŢELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI
......................................................................................................................20

2
 3.2.1. PRINCIPALELE FOLOSINŢE DE APĂ
....................................................................................................................20
3.2.2. EVOLUŢIA CERINŢELOR DE APĂ
....................................................................................................................22
Capitolul 4. APA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ
.........................................................................................…….….............24
4.1. DEZVOLTAREA DURABILĂ........................................24
4.2. MANAGEMENTUL INTEGRAT AL RESURSELOR DE
APĂ, BAZĂ A DEZVOLTĂRII DURABILE ................................26
4.2.1. PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI INTEGRAT AL
RESURSELOR DE APĂ .....................................................................26
4.2.2. CONCEPTUL DE MANAGEMENT INTERGRAT AL
RESURSELOR DE APĂ .....................................................................27
Capitolul 5. EVOLUŢIA POLITICII EUROPENE ÎN DOMNEIUL
APEI ...................................................................................................... 30
5.1. ETAPELE EVOLUŢIEI ...............................................30
5.1.1. PROTECŢIA FOLOSINŢELOR DE APĂ
..................................................................................................................30
5.1.2. REDUCEREA POLUĂRII LA SURSĂ
..................................................................................................................31
5.1.3. GOSPODĂRIREA DURABILĂ A RESURSELOR DE
APĂ .........................................................................................................31
Capitolul 6. EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII LEGISLATIVE ŞI
ORGANIZATORICE ..........................................................................35
Capitolul 7. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE GOSPODĂRIREA
APELOR.................................................................................................41

3
Capitolul 8. CERINŢELE DE ADERARE ALE ROMÂNIEI LA
UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN DOMNEIUL APELOR......................42

Capitolul 10. CONCLUZII.....................................................................44

BIBLIOGRAFIE...................................................................................46

4
 CAPITOLUL 1
EVOLUŢIA POLITICII ÎN DOMENIUL APEI

Apa are un rol foarte important în istoria pământului şi a vieţii. Ea a avut rolul
hotărâtor în apariţia vieţii, în întreţinerea proceselor biologice şi a majorităţii proceselor
chimice. De aceea, în antichitate apa era considerată între cele patru elemente de bază ale
lumii, alături de pământ, aer şi foc.
De secole, dar în special în ultimii 100 de ani, omenirea a avut dreptul să utilizeze
liber apa, ca pe un dar care vine din cer. Acest timp a trecut. Ecosistemele ne spun clar şi
tare acest lucru. Este timpul să reparăm unele greşeli făcute şi să recunoaștem valoarea
tuturor serviciilor pe care le asigură apa atât pentru omenire cât şi pentru mediu.
Pentru societate, apa reprezintă un indicator al calităţii vieţii. Apa înseamnă
sănătate, bunăstare, securitate, frumuseţe, fiind un element indispensabil vieţii.
În prezent, peste un miliard de oameni nu au acces la surse sigure de apă potabilă
şi peste 2,4 miliarde locuitori - mai mult de o treime din populaţia Terrei – nu dispun de
condiţii elementare de igienă pentru evacuarea dejecţiilor şi rezidurilor proprii.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au aşezat pe văile râurilor dată fiind
importanţa apei pentru viaţă. În timp s-au format statele care au unele frontiere pe
cursurile râurilor. Mai mult de 300 de bazine hidrografice sunt împărţite de două sau mai
multe state.
Este cunosct faptul că râurile au o anumită mobilitate şi işi schimbă forma albiei
în timp. Lipsa apei dar şi locul fizic unde este situată graniţa de stat a iscat multe
conflicte, în unele regiuni de pe glob. Cele mai vulnerabile zone din acest punct de
vedere sunt zonele sărace în resurse de apă. Prin urmare apa poate constitui un factor
generator de conflicte internaţionale, un factor cheie al securităţii unui stat.
Funcţia economică a apei este legată direct de acţiunile de transformare a
mediului de către om pentru a-şi obține mai uşor cele necesare traiului.
Apa îndeplineşte în economie funcţii multiple şi anume:
 materie primă în industria alimentară, farmaceutică, unele produse din industria
chimică;

5
  auxiliar de neînlocuit în producţia de celuloză şi hârtie, în construcţia de maşini,
în industria materialelor de construcţii, etc. mijloc de transport al diverselor
materiale în anumite procese de producţie;
 purtător de energie în hidroenergetică şi termoenergetică;
 element de răcire în instalaţiile termoenergetice şi nucleare, metalurgice,
chimice, etc.;
 cale de transport pentru navigaţie;
 irigarea culturilor agricole.

Sarcina gospodăririlor de apă este de a gestiona în mod echilibrat resursele de apă

între toate folosinţele: alimentări cu apă, agricultură, industrie, producerea de energie
electrică, navigaţie şi turism. Apa este atât un drept uman fundamental cât şi un factor
decisiv în dezvoltarea socio-economică şi în reducerea sărăciei unei naţiuni.
Resursele de apă – râurile, lacurile, acviferele, zonele umede şi luncile inundabile
sunt esenţiale pentru susţinerea ecosistemelor şi biodiversităţii speciilor. Amenjarea
uneori neraţională a apelor a condus la pierderea anumitor habitate esenţiale pentru flora
şi fauna acvatică. De exemplu 50% din zonele umede de pe Terra au dispărut.
Flora şi fauna acvatică au o anumită capacitate de rezistenţă la lipsa apei sau
degradarea calităţii ei şi a habitatelor, care dacă este depăşită atunci biodiversitatea se
degradează şi se reduce până la dispariţie. Dintre speciile asociate cu apele 24% din
mamifere şi 12% din păsări sunt ameninţate cu dispariţia datorită distrugerii habitatului.
Rata dispariţiei peştilor de apă dulce este de cinci ori mai mare decât rata dispariţiei
peştilor de apă sărată datorită creşterii poluării apelor şi reducerii habitatelor.
Ecosistemele sunt esenţiale pentru civilizaţie şi serviciile lor operează la scară largă în
moduri nebănuite care nu pot fi copiate de nici o tehnologie.
Ecosistemele acvatice au nevoie de o anumită calitate şi cantitate a apei pentru a
supravieţui. În ultimii ani, s-au realizat studii privind debitul necesar conservării şi
dezvoltării ecositemelor acvatice şi menţinerii biodiversităţii florei şi faunei din mediu
acvatic.

6
 Este necesar să recunoaştem valoarea tuturor serviciilor pe care le oferă apa, şi să ne
asigurăm că ele sunt echitabil împărţite între oameni şi ecositeme, bazându-ne pe un set
de valori acceptate de către comunitatea internaţională.
Omenirea trebuie să accepte două importante concepte şi anume:
 ecositemele nu au numai valoare intrinsecă, ele asigură omenirii servicii vitale;
 gospodărirea durabilă a resurselor de apă necesită luarea în considerare a
principiului managementului ecosistemic şi participativ.
În toate etapele de dezvoltare a societăţii umane, în cultura tuturor popoarelor apa are
un înţeles foarte profund. Apa este o uşă deschisă spre cultura poporului. În religiile
hindusă şi budistă se consideră că zeii lor îşi au casa la izvoarele râurilor Indus şi Gange.
Apa este deci rădăcina vieţii pentru noi toți.
Apa este o resursă naturală, vitală, vulnerabilă, regenerabilă şi limitată care trebuie
gospodărită cu grijă pentru a putea fi lăsată moştenire generaţiilor viitoare. Doar funcţia
economică a apei poate fi exprimată valoric, nu fără dificultate, celelalte funcţii ale apei
sunt importante şi adesea esenţiale dar nu pot fi cuantificate în termeni concreţi
economici. Multe dintre cerinţele de apă sunt de neînlocuit şi prin urmare nu pot fi
preţuite. De la folosinţele practice (trai, hrană, salubritate, energie, transport) la valorile
reacţionale, estetice, religioase şi culturale, apa influenţează aproape fiecare aspect al
vieţii.
Pentru a marca importanţa apei pentru omenire, Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite la cea de-a 47-a sesiune din 22 decembrie 1992 a adoptat Rezoluţia 193 prin care se
declară ziua de 22 martie a fiecărui an Ziua Mondială a Apei.
Instituirea acestei Zile Mondiale a Apei subliniează atenţia pe care comunitatea
mondială o acordă astăzi, acestei resurse vitale pentru civilizaţie şi factor de civilizaţie
care este apa – element esenţial al infrastructurii oricărei economii naţionale. Este primul
factor de infrastructură care a apărut în activitatea economică a societăţii. Apoi, s-au
dezvoltat alte infrastructuri de telecomunicaţii şi astăzi, infrastructura internaţională.

7
 CAPITOLUL 2.
RESURSELE ŞI CERINŢELE DE APĂ DE PE GLOB

2.1. Resursele de apă de pe glob

Cantitatea de apă de pe glob, sub toate formele de existenţă – lichidă, solidă şi
gazoasă – aflată în oceane şi mări, în gheţari, lacuri şi râuri, în subteran şi în atmosferă
totalizează aproximativ 138594000 km3 de apă. Dacă această cantitate de apă ar acoperi
întreaga suprafaţă a planetei noastre sub forma unui strat de apă în stare lichidă de
grosime uniformă, acesta ar masura aproape 2718 m. Aceeași cantitate totală de apă a
planetei plasată într-un rezervor de formă cubică ar necesita un cub cu latura de circa
1115 km.
Cea mai mare parte din apa de pe glob se află în oceanul planetar: aproximativ
1338000 mii km3 de apă, adică 96,5% din total.
Urmează în oridine descrescătoare: apele subterane cu 23400 mii km3, respectiv 1,7 %
din care intră în schimb activ cu celelalte ape numai circa 4000 de km 3; gheţarii cu 24064
mii km3 de apă respectiv 1,74%; lacurile cu 176,4 mii km 3 respectiv 0,013%, apa din
atmosferă cu 12,9 mii km3, respectiv 0,001%. Apa aflată la un moment dat în albiile
râurilor de pe întreaga planetă reprezintă în medie doar 2,12 mii km3 de apă.
Din cantitatea totală de apă de pe glog doar 2,53% este apă dulce din care 69,56%
este imobilizată în gheţari, 30,06% este cantonată în subteran şi 0,27% reprezintă apă
disponibilă pentru folosinţele de apă şi pentru ecosisteme. Această cantitate de apă ce
joacă un rol foarte important în circuitul apei în natură. Datorită acestiu circuit diferite
tipuri de apă se regenerează (reînnoiesc) la anumite perioade de timp funţie de cantitatea
stocată. Astfel, apa din atmosferă se regenerează în medie în 8 zile, apa din râuri în 16
zile, apa din lacuri în 17 ani şi din apele din oceane în 2500 de ani.
Apa din râuri, care se regenerează în medie o dată la 16 zile, are cea mai mare
împortanţă asupra activităţilor economice, sociale şi asupra mediului.

8
 2.1.1. Variaţia în spaţiu a resurselor de apă
Volumul scurgerii anuale pe toate râurile de pe Terra este de circa 44538 km 3, iar
volumul exploatabil este de aproximativ 12000 km3/an la care se adaugă 2000 km3 ce
reprezintă volumul regularizat prin lacuri. Din resursele de apă ale Terrei 32,3% se află în
Asia, 26,4% în America de Sud, 18,4% în America de Nord şi numai 7,2% în Europa.
Resursa specifică de apă pe Terra este de 7900 m 3/an şi locuitor. Pe continente situaţia
este următoare: 37300 m3/an şi locuitor în America de Sud, 18300 m3/an şi locuitor în
America de Nord, 4700 m3/an şi locuitor în Europa.
Cele mai importante resurse de apă le are Amazonul 6920 km 3/an, urmat de Gange
cu 1389 km3/an și Congo cu 1300 km3/an. Dunărea se află pe locul 16 în lume cu 225
km3/an.
Resursa specifică de apă în bazinul Dunării este de 2300 km 3/an şi locuitor iar în
România este de 1780 km3/an şi locuitor. Din punct de vedere al resursei specifice de apă,
România se află pe locul 21 în Europa (tabelul nr.1)

tabelul nr.1 Resurese de apă specifice ale diferitelor ţări din Europa [ 1 ]
Nr. Ţara Resurse totale Resurse specifice raportate
Crt. miliarde m3/an la populaţie m3/loc.,an
1 Islanda 170 809000
2 Norvegia 405 102200
3 Suedia 180 22100
4 Finlanda 100 21400
5 Irlanda 50 16500
6 Austria 55 7300
7 Elveţia 42 6500
8 Fosta URSS 1039 6100
(partea europeană)
9 Fosta Yugoslavie 110 5200
10 Albania 10 4300
11 Italia 185 3400
12 Franţa 168 3200
13 Luxemburg 1 2900
14 Portugalia 20 2300
15 Grecia 20 2200
16 Danemarca 11 2200
17 Regatul Unit al 122 2200
Marii Britanii si
Irlandei de Nord

9
 18 Spania 76 2200
19 Bulgaia 18 2100
20 Fosta Cehoslovacia 28 1900
21 România 40 1780
22 Polonia 53 1600
23 Fosta R.F.Germană 77 1300
24 Belgia 11 1100
25 Turcia (partea 3 1000
europena)
26 Fosta R.D. 17 1000
Germană
27 Olanda 10 700
28 Ungaria 6 600

Notă: Datele despre resursele de apă ale diferitelor ţări sunt preluate din lucrarea
„Analiza schemelor generale de utilizare complexă şi de protecţie a resurselor de apă”
Moscova 1975.

2.1.2. Calitatea apelor

Calitatea apelor dulci de pe Terra se degradează în ritm accelerat datorită:

 creşterii urbanizării ca urmare a creşterii populaţiei şi a activităţilor industriale şi
agricole;
 dezvoltării activităţilor industriale care generează mari cantităţi de substanţe
toxice incuzând poluanţi organici persitenţi;
 dezvoltarea activităţilor agricole. Utilizarea pe scară în agricultură a
îngrăşămitelor chimice şi a pesticidelor conduce la creşterea poluării apelor. Pe de
altă parte, irigaţiile au favorizat poluarea apelor în special a celor subterane;
 creşterea producţiei de energie termoelectrică care a condus la creşterea emisiilor
de sulf şi oxizi de azot în atmosferă cauzatoare de ploi acide şi implicit acidifierea
resurselor de apă;
 despăduririle care conduc la creşteri ale eroziunii solului, a turbidităţii apei şi a
concentraţiilor nutrienţilor din apă;

1
  distrugerii zonelor umede. Acestea reprezentând adevărate filtre pentru nutrienţi şi
metale grele precum şi habitate pentru conservarea florei şi faunei acvatice;
 poluărilor accidentale. Numărul şi gravitatea poluărilor accidentale a crescut în
timp, ceea ce a condus la degradarea calităţii resurselor de apă.

În Europa, una din probleme prioritare în domeniul gospodăririi apelor este calitatea
acestora, în special a apei din râuri şi lacuri. Un fenomen des întâlnit este eutrofizarea apei,
adică îmbogăţirea excesivă cu nutrienţi a apelor de suprfaţă. Procesul de eutrofizare
stimulează creşterea plantelor acvatice, în special a fitoplanctonului şi a algelor verzi-
albastre care sunt otrăvitoare. Apele de suprafaţă afectate de eutrofizare trebuie tratate şi
filtrate înainte de a fi folosite la alimentarea cu apă a populaţiei.
Există o strânsă legătură între concentraţia de fosfor şi densitatea populaţiei şi între
concentraţia de azot şi suprafaţa de bazin utilizată pentru agricultură. Încărcarea cu fosfor
se datorează surselor punctiforme de poluare în special evacuării apelor uzate orăşeneşti şi
industriale în apele de suprafaţă, în timp ce încărcarea cu azot este datorată agriculturii, în
special utilizării azotaţilor şi îngrăşămintelor naturale.
Îmbunătăţirea proceselor de epurare a apelor uzate a avut ca rezultat scăderea
concentraţiei de fosfor, în ultimii 10-15 ani, în multe râuri şi lacuri din Europa.
Reducerea concentraţiei de amoniu din râuri se datorează îmbunătăţirii proceselor de
epurare a apelor uzate precum şi utilizării şi depozitării corecte a îngrăşămintelor naturale.
Concentraţiile de nutrienţi sunt încă prea mari în multe regiuni din Europa.
Un alt poluant prezent în apele de suprafaţă din Europa este reprezentat de metale grele.
Principalele surse de poluare cu metale grele sunt mineritul şi activităţile industriale. Este
dificil de evaluat şi comparat concentraţia de metale grele în râuri şi lacuri deoarece
metalele grele sunt rar incluse în programele de monitorizare a calităţii apelor. În general,
concentraţia de metale grele în râurile europene se situează mult sub standardele pentru apă
potabilă. Deşi înfluenţa adversă a metaleleor grele asupra biotei este în general redusă
comparativ cu a celorlalţi poluanţi, impactul negativ nu poate fi exclus.
Calitatea apelor afectează populaţiile de peşti. În multe zone din Europa, poluarea cu
substanţe organice şi amoniu a condus la reducerea populaţiilor de peşti. Speciile de peşti au

1
fost influenţate de procesul de eutrofizare, astfel încât unele specii care se adaptează la un
mediu cu turbiditate mare au devenit domninante.
De asemeni, lucrările de gospodărirea apelor şi creşterea transportului de sedimente au
distrus locurile de depunere a icrelor şi zonele preferate ale puietului de peşte şi au redus
accesul speciilor migratoare spre zonele umede de depunere a icrelor.
În tabelul nr.2 se prezintă calitatea apei în diferite ţări europene.

tabelul nr.2 Calitatea apei râurilor

Ţara Categoria de calitate a apei din râuri (%)
Bună Moderată Satisfăcătoare Degradată
Angli/Ţara Galilor 1990 64 25 9 2
Austria 1991 14 82 3 1
Belgia partea 17 31 15 37
Flamandă 1989-90
Bulgaria 1991 25 33 31 11
Croaţia 15 60 15 10
Danemarca 1989-91 4 49 35 12
Finlanda 1989-90 45 52 3 0
Federaţia Rusă 6 87 5 2
Germania 1985 44 40 14 2
Islanda 99 1 0 0
Irlanda 1987-90 77 12 10 1
Irlanda de Nord 72 24 4 0
1990
Italia 27 31 34 8
Letonia 10 70 15 5
Lituania 2 97 1 0
Luxemburg 53 19 17 11
Polonia 1990 10 33 29 28
Republica Cehă 1993 12 33 27 28
România 1990 40 28 11 21
Scoţia 1990 97 2 1 0
Slovenia 1990 12 60 27 1
Ţările de Jos 5 50 40 5

Compararea valorilor prezentate în tabelul. 2 implică un anumit risc având în vedere că

valorile corespunzătoare diferitelor categorii de calitate a apei au fost determinate prin
metode diferite.

1
 2.2. Cerinţele de apă pe glob

Cerinţele totale de apă pentru folosinţele de pe Terra au crescut în timp de la 579 km 3/an
în 1990, la 1365 km3/an în 1950 şi la 3940 km3/an în anul 2000. O evoluţie asemănătoare a
avut şi apa consumată şi anume 415 km 3/an în 1990, 894 km3/an în 1950 şi 2354 km3/an în
2000. La nivelul anului 2000, cele mai importante cerinţe de apă erau în Asia de 2245
km3/an reprezentând 57% din total, în America de Nord 718 km 3/an reprezentând 18,2%, în
Europa 534 km3/an reprezentând 13,6%.
Cele mai importante creşteri ale cerinţelor de apă în perioada 1900-2000, s-au înregistrat
în Europa de 14,2 ori, în America de Sud de 11,8 ori, în America de Nord de 10,3 ori şi în
Asia de 5,4 ori.
Până în anul 2025 se prevede o creştere a cerinţelor totale de apă de 1,32 ori faţă de
cerinţele de apă din anul 2000.
În Europa, la nivelul anului 2000, industria utilizează 45,3% din totalul cerinţelor de
apă, agricultura 38% şi populaţia 13,6%.
Structura cerinţelor, consumurilor de apă ca şi cantitatea acestora reflectă potenţialul
economic al unei ţări, structura economiei naţionale şi condiţiile climatice.

2.2.1. Cerinţele de apă pentru populaţie

Cerinţele de apă pentru populaţie includ apa pentru băut, pregătirea hranei, spălat,
curăţat, igienă, stropitul gradinilor şi sevicii industriale ex. Maşini de spălat, piscine,
sisteme de încălzire, restaurante, servicii medicale, etc
Apa necesară pentru populaţie este în general în cantitate mică respectiv de 8-10 % din
totalul cerinţelor de apă pentru celelalte folosinţe, dar necesită o apă de foarte bună calitate.
Cerinţele de apă pentru populaţie variază de la 20 l/zi şi locuitor la peste 500 l/zi şi locuitor.
Numai 4% din populaţia actuală de glob utilizează 300-400 l/zi. Statele Unite, Canada şi
Elveţia utilizează cea mai mare cantitate de apă pe cap de locuitor. Două treimi din
populaţia globului, în special populaţia din Africa şi Asia utilizează mai puţin de 50 l/zi şi
locuitor.

1
 O problemă foarte importantă o reprezintă faptul că în general populaţia racordată la
sisteme de canalizare şi epurare este mai puţină decât populaţia conectată la sisteme de
alimentări cu apă ceea ce conduce la poluarea resurselor de apă.

1
 CAPITOLUL 3:
RESURSLE ŞI CERINŢELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI

3.1. Resursele de apă ale României

Gospodărirea raţională într-o concepţie unitară şi de largă perspectivă a resurselor de

apă ale ţării, este o problemă majoră pentru dezvoltarea socială si economică a României,
pentru satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, industriei, agriculturii, pentru protecţia
apelor împotriva epuizării şi poluării şi apărarea împotriva inundaţiilor.
România este străbătută de o reţea hidrografică relativ densă şi are aproape întreaga
suprafaţă (97,8%) cuprinsă în bazinul Dunării, cu excepţia doar a unei părţi a râurilor din
Dobrogea, care sunt tributare Mării Negre.
Resursele hidrologice (naturale de apă) ale României sunt constituite din apele de
suprafaţă: râuri interioare, lacuri naturale şi artificiale, Fluviul Dunărea şi apele subterane
( tabelul nr.3).
Resursele de apă ale Mării Negre nu se iau deocamdată în considerare, datorită
dificultăţilor tehnice şi în special economice ale procesului de desalinizare a apei de mare.
De asemenea, resursle de apă din cele 3450 lacuri naturale au o contribuţie nesemnificativă
la volumul total al resurselor de apă ale României.

tabelul nr.3 Resursele de apă ale României

Hidrologice Resursa tehnic utilizabilă
Categoria de reurse (mld.mc) (mld.mc)
Râuri interioare 40 13**
Dunărea 87,8* 30
Apele subterane 10 5,5
Total 137,8 48,5

* reprezintă ½ din stocul mediu scurs pe Dunăre în secţiunea Baziaş

** cuprinde cca.5 miliarde mc. Resursă asigurată în regim natural

1
 Într-un an hidrologic mediu se asigură scurgerea unui volum de cca. 40 miliarde mc.
Din totalul scurgerii medii de suprafaţă, 99,8% se scurge în Dunăre şi numai 0,2% se
scurge în Marea Neagră.
Fluviul Dunărea, al doilea mare fluviu ca mărime din Europa, cu o lungime de 2850
km, din care 1075 de km pe teritoriul ţării noastre (37,7%) are un stoc mediu de intrare în
ţară, de 175,6 mld. mc. Poziţia sa periferică şi caracterul său internaţional, impun anumite
limitări în utilizarea apelor sale şi din acest motiv, s-a considerat ca resursă numai jumătate
din volumul mediu multianual scurs pe Dunăre în secţiunea Baziaş.
O caracteristică de bază a resurselor de apă de suprafaţă o constituie variabilitatea foarte
mare în spaţiu, astfel:

 ponderea mare a zonei montane, care aduce jumătate din volumul total scurs, la o
cotă de numai 17% din suprafaţa ţării;
 variaţia debitului mediu specific de la mai puţin de 1 l/s şi km 2 în zonele joase ale
Câmpiei Române, cea mai mare parte a Dobrogei, Câmpia Siretului inferior,
extremitatea sud-vestică a Câmpiei Timişului şi Aradului, la 1,5 l/s şi km 2 în cea
mai mare parte a Câmpiei Române, inclusiv Câmpia Olteniei şi Munteniei, Podişul
Transilvaniei, Podişul Someşan, cea mai mare parte a Moldovei şi zona de câmpie
din parte de vest a ţării şi până la 40 de l/s şi km2 în unele zone înalte ale munţilor
Făgăraş şi Retezat;
 variaţia resurselor specific teoretice de la 2500-3100 m3/loc. şi an în bazinele
hidrografice Jiu şi Olt ca şi pentru cele situate în întregime în interiorul lanţului
Carpaţilor, la valori de 500-600 m3/loc. şi an, în bazinele din sud-est respectiv:
Argeş, Vedea, Butău şi Prut şi până la 200-300 m3/loc. şi an pentru râurile din
Dobrogea.

O altă caracteristică a resurselor de apă de suprafaţă o reprezintă variabilitatea foarte

pronunţată în timp şi anume:
 în sezonul de primăvară (lunile III-V) se produce 39,7% din totalul scurgerii
anuale, urmat de cel de vară (lunile VI-VIII) cu 26,7% şi iarnă (lunile XII-II) cu

1
 19,4% şi respectiv sezonul de toamnă, care este cel mai secetos sezon din
România, când se produce numai 14,2% din scurgerea medie anuală;
 producerea unor viituri importante primăvara-începutul verii, urmate de secete
prelungite. Volumul de apă asigurat în regim natural din râurile interioare este de
5 miliarde m3.

O altă caracteristică foarte importantă a resurselor de apă de suprafaţă ale României o

reprezintă variabilitatea pronunţată a regimului hidrologic de la un an la altul. Astfel,
începând cu anul 1881 de când există observaţii sistematice asupra vremii şi apelor au
fost înregistrate în România patru perioade secetoase importante (1894-1905, 1918-1920,
1942-1953, 1982-2001), trei perioade ploiase (1881-1893, 1931-1941, 1969-1981) şi
două perioade normale (1906-1917, 1954-1968). Menţionăm că ultima perioadă
secetoasă s-a manifestat în special în sudul şi estul ţării. Lungimea perioadelor secetoase
a crescut de la 12-13 ani în trecut la 22 de ani în perioada 1982-2003 datorită
schimbărilor de ordin climatic.
În România viiturile reprezintă un fenomen hidrologic prezent dintotdeauna pe
meleagurile noastre.
Cronicarii au consemnat cu regularitate, în decursul timpului, viituri catastrofale: 10
în secolul al XVI-lea, 19 în secolul al XVII-lea, 26 în secolul al XVIII-lea, 28 în secolul
XIX-lea şi 42 în secolul a XX-lea.
Frecvenţa de producere a inundaţiilor şi amploarea acestora au crescut, datorită în
principal schimbărilor climatice şi reducerii capacităţii de transport a albiilor prin
dezvoltarea în general a localităţilor în albia majoră a cursurilor e apă.
O caracteristică foarte importantă a viiturilor din ultimile două decenii o reprezintă
faptul că ele s-au produs pe fondul unei perioade secetoase şi au afectat în special bazine
mici.
Din analiza secetelor hidrologice rezultă următoaerele:
 intervalul de revenire a secetei hidrologice este în medie de 32 de ani;
 perioada 1942-1942 a fost excesiv de secetoasă în Oltenia şi în Câmpia Română;
 perioada 1950-1953 a fost secetoasă în Podişul Trasilvaniei;
 anul 1953 a fost excesiv de secetos în Moldova şi mai ales în Podişul Bârladului;

1
 Resursele de apă subterană, freatică şi de adâncime, sunt mai puţin cunoscute
decât resursele de apă de suprafaţă.
Cele mai importante resurse de apă subterane sunt localizate în aluviunile luncilor
şi teraselor Dunării, Someşului, Mureşului, Timişului, Oltului, Prahovei, Buzăului,
Putnei, Moldovei şi Siretului. Sunt deficitare în resurse de apă subterane Depresiunea
Transilvaniei şi Podişul Moldovenesc.
Potenţialul natural al resurselor de apă din România este de 137,8 mld m 3/an din
care Dunărea 87,8 mld. m3/an, râurile interioare 40 mld. m3/an şi apele subterane 10 mld.
m3/an.
Raportat la populaţia actuală a ţării, rezultă o resursă specifică, în regim natural,
de cca. 1840 mld. m3/loc.an, luând în considerare numai aportul râurilor interioare (având
în vedere poziţia periferică a Dunării), situând ţara noastră, din acest punct de vedere, în
categoria ţărilor cu resurse reduse, sub media pe Europa care este de 4700 m3/an.

3.1.1. Resursele tehnic utilizabile

Resursele teoretice nu pot fi folosite în mod eficient, fară realizarea unor lucrări
de amenajare complexă a bazinelor hidrografice, deoarece dispunerea râurilor interioare
în teritoriu este neuniformă, iar Dunărea este folosită intr-o mică masură datorită poziţiei
sale periferice, la limita de sud a teritoriului.
În acest sens, pentru regularizarea debitelor de apă, s-au realizat peste 1650 de
lacuri importante cu un volum util de peste 8 mld. m3.
Bazinele cele mai echipate cu lacuri de acumulare sunt în ordine: Prut cu 312
acumulări, Argeş cu 242 de lacuri şi Siret cu 131 de lacuri.
Bazinele hidrografice cu cel mai important volum util în acumulări sunt: Siret cu
1597 mil. m3 şi Olt cu 794 mil. m3, iar bazinul hidrografic cu cel mai mare volum
destinat apărării împotriva inundaţiilor şi atenuării undelor de viitură este b.h.Prut cu 960
mil.m3.
De asemenea, s-au realizat peste 2050 km canale şi galerii de derivaţie care
asigură derivarea unui debit total de 2640 m3/s pentru satisfacerea cerinţelor de apă.

1
 În concluzie, potenţialul (resurse) natural mediu multianual poate fi utilizat doar
parţial pentru folosinţele de apă prin intermediul unor infrastructuri inginereşti. Această
parte care o numim resursă tehnică utilizabilă este reprezentat de:

 resurse din râuri ce asigură în regim natural 5 mld. m3/an şi resurse din lacurile de
acumulare de aproximativ 8 mld. m3/an;
 resursa din Dunăre estimată la 30 mld. m3/an care ar putea fi utilizată economic
în prezent;
 resursa subterană de 5,5 mld. m3/an.

Rezultă ca resursă ce poate fi tehnic utilizabilă în prezent în România este de 48,5

mld. m3/an, ceea ce reprezintă o resursă specifică de 2235 m3/loc.an.

3.1.2. Calitatea resurselor de apă

La problemele cantitative ale apei, cu care se confruntă societatea actuală, se adaugă

din ce în ce mai pregnat şi cele de calitatea apelor.
Supuse proceselor de contaminare cu agenţi poluanţi de o mare diversitate, apele devin în
unele situaţii, improprii utilizării lor, astfel încât raportul resursă-cerinţă capătă o
semnificaţie mult mai complexă.
O influenţă majoră asupra calităţii apelor o au evacuările de ape uzate de circa 4,9
mld. m3 din care insuficient epurate 44% şi neepurate 31%, care sunt descărcate în
receptorii naturali. Cele mai mari volume de ape uzate neepurate provin de la sistemele
de canalizare ale localităţilor (peste 89%), prelucrări chimice (3%), energie electrică si
termică (8%).
Cei mai mari poluatori ai apelor de suprafaţă cu substanţe organice, suspensii,
substanţe minerale, amoniu, grăsimi, cianuri, fenoli, detergenţi, metale grele sunt marile
aglomerări urbane: Timişoara, Craiova, Miercurea-Ciuc, Drobeta Turnu Severin, Brăila,
Galaţi, Tulcea, Braşov, Sibiu, Slatina, Târgovişte, Ploieşti, Slobozia, Bacău, Bârlad,
Vaslui, Botoşani, Iaşi şi Bucureşti.

1
 Inexistenţa sau funcţionarea necorespunzătoare a staţiilor de epurare, nu constituie
doar o sursă de poluare a apelor, ci şi o pierdere a unor substanţe utile care sunt evacuate
odată cu apele uzate. Anual sunt evacuate în sursele de apă: 314000 tone substanţe în
suspensie, 181000 tone substanţe organice, 27000 tone reziduuri petroliere şi grăsimi,
721 tone metale (Pb, Cr, Cu, etc), 26 tone ciuanuri-substranţe care ar putea fi valorificate
prin tehnologii adecvate. Din lungimea totală a râurilor investigate în 2003, 22219
km:14321 km (64,5%) s-au încadrat în categoria I-a; 5092 km (22,9%) în categoria a II-a
de calitate; 1446 km (6,5%) în categoria a III-a de calitate şi 1360 km (6,1%) în afara
limitelor admisibile. Situaţiile cele mai defavorabile s-au produs, în cazul bazinelor
hidrografice: Ialomiţa- cca.12,9% şi Prut (cca.15.4%).
În ceea ce priveşte calitatea apelor marine litorale, în pofida unor ameliorări,
cantităţile de nutrienţi şi de sedimente existente în apă se menţin la nivel ce generează în
sezonul estival fenemenul de inflorire algala în condiţii caniculare, lungi perioade de
izolaţie şi aport ridicat de ape fluviale.
În ceea ce priveşte calitatea apelor Dunării, debitele foarte mari de apă care se
scur în albia fluviului, asigură o diluţie corespunzătoare a apelor uzate astfel încât
calitatea globală a apei se înscrie în limitele categoriilor I-a şi a II-a.
În regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificări
cantitative şi calitative, ca urmare a executării unor lucrări hidroameliorative, inclusiv
captări, precum şi datorită polării, cu deosebire în cazul apelor freatice.
Efectele negative ale creşterilor de nivel sunt: apariţia zonelor de băltire şi cu
exces de umiditate, care afectează zeci de mii de hectare, sărăturarea unor zone întinse de
teren agricol, afectarea fundaţiilor unor clădiri, îndulcirea unor lacuri sărate, cu
deprecierea calităţii apei şi nămolurilor terapeutice din acestea, prin creşterea afluxului de
apă subterană.
De o gravitate deosebită sunt, însă, modificările calitative ale apelor subterane,
produse prin poluarea cu substanţe impurificatoare, care alterează calităţile fizice,
chimice şi biologice ale apei, făcând-o improprie pentru folosire. Poluarea apelor
subterane prezintă unele particularităţi, care determină ca pericolul reprezentat de acest
fenomen să fie mai grav decat pericolul epuizării resurselor.

2
 Aceste particularităţi se referă la faptul că apele subterane sunt ascunse
observaţiilor directe, ceea ce face ca poluarea să fie sesizată târziu, de obicei când deja
aceasta a afectat deja o captare, precum şi la faptul că au viteze mici de deplasare, ceea
ce determină ca refacerea calităţilor naturale ale apei, după dispariţia sursei de poluare, să
dureze un timp îndelungat.
Deşi apa este o resursă naturală regenerabilă, ea este limitată în ceea ce priveşte
volumul anual disponibil, şi imposibil de utilizat în caz de poluare accentuată. Limitări
ale utilizării resurselor de apă din România apar şi din alte cauze printre care:
 resursele de apă constituie cel mult o resursă regională, transportul acestora la
distanţă prezintă multe dificultăţi sub aspect tehnico-economic, neputându-se
realiza un sistem naţional interconectat al resurselor de apă;
 resursele de apă disponibile pe teritoriul României sunt puternic influenţate atât
cantitativ cât şi calitativ de activităţile umane, pe de o parte prin prelevări
apropiate de limita resurselor tehnic utilizabile (bazinul hidrofrafic Argeş) iar pe
de altă parte printr+o poluare pronunţată (râurile Tur, Lăpuş, Cavnic, Arieş,
Târnava, Cibin, Dâmboviţa, vaslui, Jijia, etc.).

3.2. Cerinţele de apă ale României

3.2.1. Principalele folosinţe de apă
Cele mai importante folosinţe de apă sunt: alimentările cu apă pentru populaţie,
alimentările cu apă pentru industrie şi amenajările pentru irigaţii.

 Alimentările cu apă pentru populaţie

(Atenție la TAB-uri la 1.25)
Din totalul de circa 21,7 milioane locuitori, în România beneficiază de apă potabilă
din reţeaua publică 14,7 milioane persoane (68%), din care 11,3 miloane în mediul urban
(ceea ce reprezintă 77% din populaţia alimentată cu apă şi 98% din populaţia urbană), 3,4
milioane în mediul rural (ceea ce reprezintă 23% din populaţia alimentată cu apă şi 33%
din populaţia rurală).

2
 În prezent, dispun de sisteme centralizate de distrbuţie a apei potabile un număr de
2915 localităţi din care: 268 municipii şi oraşe şi 2647 localităţi rurale (17% din total).
Reţelele de distribuţie a apei potabile au o lungime totală de 40267 km, asigurând o
echipare a mediului urban la 71% din lungimea totală a străzilor, respectiv,
aprovizionarea cu apă din reţele publice pentru 98% din populaţia urbană. Lungimea
reţelelor de distribuţie a apei în mediul rural 16067 km.
Capacitatea actuală a sistemelor centralizate de alimenatare cu apă pentru centrele
populate este de 120 m3/s, din care 48 m3/s din surse subterane şi 72 m3/s din surse de
suprafaţă (inclusiv Dunărea).
Consumul specific de apă este în medie pe ţară de 492 l/om.zi din care 241 l/om.zi
pentru consumul casnic, 58 l/om.zi pentru cel public, 73 l/om.zi pentru operatori
economici, pierderile din reţele însumând 120 l/om.zi. În ceea ce priveşte consumul
specific de apă din mediul urban care utilizează 92% din cantitatea de apă distribuită se
pot evidenţia: un consum mediu de 590 l/om.zi din care consumul casnic reprezintă 256
l/om.zi, consumul public 75 l/om.zi, consum operatori economici 111 l/om.zi şi pierderi
de 148 l/om.zi.

 Alimentări cu apă pentru industrie

În prezent există 3838 captări de apă industrială cu un debit instalat de 1082,3 m 3/s,
din care 49,5 m3/s captări din surse subterane.
Amenajările hidroenergetice sunt considerate printre cele mai importante folosinţe
de apă. În total sunt în funcţiune un număr de 363 de centrale hidroelectrice din care 125
cu o putere instalată mai mare de 4,5 MW. Puterea totală instalată în centralele existente
este de 6075 MW iar energia hidroelectrică obţinută într-un an mediu este de circa
20750MWh.

 Amenajările pentru irigaţii

Potrivit cadastrului apelor sunt amenajate pentru irigaţii suprafeţe însumând 2,811
milioane ha teren agricol din care cele mai multe în bazinul Dunării (2,06 milioane ha),

2
Siretului (0,17 milioane ha), Argeşului (0,13 milioane ha). Din această suprafaţă în
ultimii ani a fost irigată sub 30%.
3.2.2. Evoluţia cerinţelor de apă

Cerinţele de apă ale României au crescut de la 1,4 mld. m 3 în anul 1950, la peste 21
mld. m3 în anul 1989 datorită creşterii populaţiei, dezvoltării industriei şi a agriculturii.
Principala tendinţă înregistrată după 1989, arată scăderea cerinţei de apă proaspătă a
utilizatorilor până la valoarea de 7,8 mld. m3 în anul 2005.
Cel mai mare utilizator de apă este industria cu 4,4 mld.m 3, urmată de agricultură
cu 2,05 mld.m3 şi de populaţie cu 1,35 mld.m3.
Menţionăm ca, în prezent, în ţările dezvoltate economic din vestul Europei, cerinţa
de apă specifică este de 800-1000 mc./loc.şi an faţă de 425 mc./loc.şi an în România
ultimilor ani.
Analizând cauzele care au generat scăderea drastică a volumelor de apă proaspătă
prelevate din surse, este de menţionat că:
 folosirea apei pentru irigaţii a marcat o descreştere accentuată situându-se la
cca.22% faţă de anul 1989, datorită în mare parte a dificultăţilor întâmpinate în
asigurarea funcţionalităţii sistemelor de irigaţii precum şi a efectelor aplicării
Legii Fondului Funciar, care a condus la fărâmiţarea beneficiarilor şi implicit la
reducerea cerinţelor de apă din partea acestora;
 producţia industrială a marcat o scădere însemnată, fapt ce a determinat scăderea
corespunzatoare a cantităţilor de apă efectiv prelevate, acestea fiind de circa 47%
faţă de cele prelevate în anul 1989.

Cerinţele de apă subterană ale folosinţelor cu caracter organizat au crescut în

perioadele 1960-1989 de la 0,35 mld. m 3/an, la 2,6 mld m3/an, în perioadele de vârf,
având următoarea structură pe categorii de folosinţă: 41% pentru populaţie, 38% pentru
industrie, 21% pentru agricultură (zootehnie şi irigaţii).
După anul 1989 cerinţele de apă subterane au scăzut în mod simţitor, ajungând ca
prelevările efective din anul 2003 să fie de 27,6 m3/s (0,86 mld. m3/an), reprezentând 12,6
% din prelevările efective totale de apă, 326,6 m3/s (10,3 mld. m3/an), ale României.

2
 Prelevările de apă din subteran din 2003 au fost repartizate astfel: 18,6 m 3/s (67,4%)
pentru populaţie, 7,7 m3/s (28%) pentru industrie, 1,3 m3/s (4,6%) pentru agricultură.
Exploatarea apelor subterane se realizează printr-un număr total de circa 14357
captări, din care 590 captări principale. Captările principale sunt constituite din circa
9500 foraje, 194 drenuri şi 748 izvoare sau grupuri de izvoare.
În viitor este de aşteptat să crească ponderea alimentării cu apă potabilă din subteran
a populaţiei, un prim pas în această privinţă constituindu-l programul în curs de derulare,
referitor la dezvoltarea durabilă a localităţilor şi asigurarea alimentării cu apă a satelor.

2
 CAPITOLUL 4:
APA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

4.1. Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă reprezintă acea dezvoltare care asigură necesităţile

prezentului fără a compromite cerinţele generaţiilor viitoare de a-si satisface propriile
necesităţi, în scopul asigurării unei mai bune calităţi a vieţii acum şi în viitor.
Dezvoltarea durabilă are la bază ideea solidarităţii între generaţii, cu alte cuvinte
obligaţia morală a generaţiei actuale de a lăsa pentru noua generaţie resurse suficiente şi
un mediu sănătos.
De asemenea, dezvoltarea durabilă reprezintă un concept integrator ce are la bază
patru dimensiuni: economică, de mediu, socială şi culturală. Pentru ca dezvoltarea să fie
durabilă pe termen lung este necesar să menţinem un echilibru între aceste patru
dimensiuni.
Dezvoltarea durabilă este singura alternativă pe termen lung şi foarte lung, la
criza dintre „om” şi „mediul înconjurător”, este o obligaţie asumătă de parlamentele şi
guvernele statelor prin susţinerea şi ratificarea acordurilor şi legilor internaţionale.
Dezvoltarea este durabilă dacă sunt indeplinite următoarele condiţii:
 dezvoltarea să nu distrugă elementele de bază ale vieţii pe Pământ: aerul, apa,
solul şi ecositemele;
 dezvoltarea să fie economic durabilă pentru a produce continuu bunuri şi servicii;
 dezvoltarea să realizeze sisteme sociale şi economice durabile la nivel modial,
naţional şi local pentru a asigura o repartiţie echilibrată beneficiilor rezultate.

Referitor la dezvoltarea durabilă pentru mileniul trei, Adunarea Generală a Naţiunilor

Unite din anul 2000 a stabilit opt obiective gelerale ale dezvoltării durabile până în anul
2015 şi anume:

2
  eradicarea sărăciei extreme şi a foametei;
 realizarea educaţiei primare pentru toată populaţia globului;
 promovarea egalităţii sexelor şi afirmarea femeilor;
 reducerea mortalităţii infantile;
 scăderea numărului de boli mentale;
 combaterea HIV, malariei şi a altor boli;
 asigurarea dezvoltării durabile a mediului;
 realizarea unor parteneriate globale pentru dezvoltare.

Realizarea unora dintre aceste obiective depinde de managemantul corespunzător al

resurselor de apă care trebuie să asigure securitatea apei pentru populaţie şi pentru mediu,
acum şi în viitor.
Dezvoltarea nedurabilă conduce şi la apariţia unor noi probleme globale de mediu sau
la agravare celor existente. Problemele globale de mediu cu care se confruntă omenirea în
zilele noastre sunt:
- Probleme globale comune care sunt direct legate de menţinerea echilibrului pe
mapamond şi anume:
- schimbări climatice
- reducerea stratului de ozon
- acumularea poluanţilor organici persistenţi
- Degradarea resurselor naturale:
- reducerea biodiversităţii, în special speciile migratoare care traversează frontierele
dintre state şi care reprezintă resurse importante
- degradarea calităţii aerului
- degradarea resurselor de apă şi degradarea ecosistemelor acvatice
- degradarea solurilor şi deşertificarea
- degradarea şi pierderea resurselor forestiere
Rezolvarea acestor probleme necesită acţiuni energice la nivel local, regional şi
mondial.

2
 Una din problemele prioritare care are implicaţii pentru generaţiile viitoare şi care
necesită o atenţie specială pentru realizarea unei dezvoltări durabile o reprezintă
managementul şi utilizarea resurselor naturale şi în special a resurselor de apă.

4.2. Managementul integrat al resurselor de apă, bază a dezvoltării

durabile
4.2.1.Principiile managementului integrat al resurselor de apă

Printre problemele globale cu care se confruntă omenirea la începutul mileniului trei

se află lipsa apei şi degradarea calităţii apei.
De asemenea, realizarea obiectivelor dezvoltării durabile depind intr-o măsură foarte
mare de managementul integrat al resurselor de apă. Apa fiind un factor esenţial pentru
existenţa vieţii şi pentru dezvoltarea societăţii umane.
Pentru managementul integrat al resurselor de apă comunitatea internaţională a
recomandat guvernelor aplicarea următoarelor principii:

 principiul bazinal – resursele de apă se formează şi se gospodăresc în bazine

hidrografice. Apa dulce este o resursă vulnerabilă şi limitată, indispensabilă
vieţii, mediului şi dezvoltării societăţii. Gospodărirea raţională a resurselor de
apă, cere o abordare globală care să îmbine probleme sociale şi dezvoltarea
economică, cu protecţia ecosistemelor naturale. O gospodărire durabilă a
resurselor de apă va integra utilizatorii de apă dintr-un bazin hidrografic;
 principiul gospodăririi unitare cantitate-calitate – cele două laturi ale
gospodăririi apelor fiind în strânsă legătură, apare ca necesară o abordare
unitară care să conducă la soluţii tehnico-economice optime pentru ambele
aspecte;
 principiul solidarităţii – planificarea şi dezvoltarea resurselor de apă
presupune colaborarea tuturor factorilor implicaţi în sectorul apelor: statul,
comnunităţile locale, utilizatorii, gospodarii de ape şi ONG-uri;

2
 principul “poluatorul plăteşte” – toate cheltuielile legate de o poluare
produsă diverşilor utilzatori de apă şi mediu este suportată de cel care a
produs poluarea;
 principiul economic – beneficiarul plăteşte – apa are o valoare economică în
toate formele ei de utilzare şi trebuie să fie recunoscută ca un bun economic.
Eşecurile din trecut pentru recunoaşterea valorii economice a apei, au condus
la poluarea şi la exploatarea neraţională a resurselor de apă. Gospodărirea apei
ca un bun economic, reprezintă o cale importantă în realizarea unei exploatări
eficiente şi echitabile şi în conservarea şi protecţia resurselor de apă;
 principiul accesului la apă – în virtutea acestui principiu, este vital să
recunoaştem că dreptul fundamental al fiinţei umane, este de a avea acces la
apă curată şi suficientă, la un preţ adecvat.
Aceste principii fundamentează conceptul de management integrat al resurselor
de apă care îmbină problemele de utilizare a apei cu cele de protecţie a
ecositemelor naturale prin integrarea la nivel bazinal a folosinţelor de apă.

4.2.2. Conceptul de management integrat al resurselor de apă

Managementul integrat al resurselor de apă promovează dezvoltarea şi

coordonarea apei, a terenului şi a resurselor acestora, în vederea optimizării,
dezvoltării sociale şi economice echilibrate fără compromiterea durabilităţii
ecosistemelor.
Politicile de dezvoltare nu pot fi eficiente făra a lua în considerare resurselor de
apă.
Conceptul de management integrat al resurselor de apă presupune, în contrast cu
gospodărirea tradiţională a resurselor de apă, o abordare integrată a acestora atât
la nivel fizic şi tehnic cât şi la nivel de planificare şi management. Nivelul de
integrare este bazinul hidrografic, unitatea naturală de formare a resurselor de apă.
Cele mai importante aspecte ale dezvoltării a sistemului resurselor de apă sunt
următoarele:

2
  durabilitatea aspectelor fizice – ceea ce înseamnă menţinerea circuitului
natural al apei şi a nutrienţilor;
 durabilitate termică – echilibrarea balanţei resurse – cerinţe de apă;
 durabilitataea mediului – „toleranţa zero” pentru poluarea care depăşeşte
capacitatea de autoepurare a mediului. Nu există efecte pe termen lung sau
efecte ireversibile asupra mediului;
 durabilitatea socială – menţinerea cerinţelor de apă precum şi a dorinţei
a plătii serviciile de asigurare aresurselor de apă;
 durabilitatea economică – susţinerea economică a măsurilor care asigură
un standard ridicat de viaţă din punct de vedere al apelor pentru toţi
cetăţenii;
 durabilitatea instituţională – menţinerea capacităţii de a planifica,
gestiona şi opera sistemul resurselor de apă.

Gspodărirea durabilă a resurselor de apă are la bază managementul integrat al acestora

care asigură ca serviciile realizate de sistemul resurselor de apă să satisfacă obiectivele
prezente ale societăţii fără a compromite abilitatea sistemului de a satisface obiectivele
generaţiilor viitoare, în condiţiile păstrării unui mediu curat.
Managementul integrat al resurselor de apă presupune:
 Integrarea sistemului resurselor naturale de apă
Sistemului resurselor naturale de apă care este reprezentat de ciclul hidrologic şi
componentele sale: precipitaţii, evaporaţia, scurgerea de suprafaţă şi scurgerea
subterană. Menţinerea bilanţului hidrologic şi a raporturilor dintre componentele sale,
are la bază legăturile biofizice dintre păduri, pământ şi resursele de apă dintr+un
bazin hidrografic, şi este esenţial pentru utilizarea durabilă a sistemului reusurselor
rnaturale de apă.

 Integrarea infrastructurii de gospodărire a resurselor de apă în capitalul

natural
Realizarea unei infrastructuri de gospodărirea apelor “prietenoasă” faţă de mediu care
să asigure atât alimentarea optimă cu apă a folosinţelor şi reducerea riscului

2
producerii de inundaţii cât şi conservarea şi creşterea biodiversităţii ecosistemelor
acvatice.

 Integrarea folosinţelor de apă

Alimentarea cu apă a populaţiei, industriei şi agriculturii şi conservarea ecositemelor
acvatice sunt abordate sectorial în mod trediţional. Majoritatea folosinţelor de apă
solicită resurse de apă în cantităţi din ce în ce mai mari şi de calitate foarte bună.
Rezolvarea ecuaţiei resurse-cerinţe de apă şi protecţia resurselor de apă necesită
analiza folosinţelor la nivel de bazin hidrografic.
Managemetul resurselor de apă necesită implicarea tuturor părţilor interesate –
publice şi private – la toate nivelurile şi la momentul portivit. Deciziile şi acţiunile în
domneiul managementului integrat al resurselor de apă trebuie luate, de toţi cei care
pot fi afectaţi, la nivelul coresunzător cel mai adecvat.(pricipiul subsidiarităţii).

 Integrarea amonte – aval

Folosinţele din amonte trebuie să recunoască drepturile folosinţelor din aval

privitoare la utilizarea resurselor de apă de bună calitate şi în cantitate suficientă.
Poluarea excesivă a resurselor de apă de către folosinţele din aval. Toate acestea
necesită dialog pentru a reconcilia necesităţile folosinţelor din amonte şi din aval.

 Integrarea resurselor de apă în politicile de planificare

Apa este unul dintre elementele fundamentale ale vieţii şi în acelaşi timp un factor
care condiţionează dezvoltarea socială şi economică, fiind adesea un factor limitativ.
Societatea şi economia se vor putea dezvolta numai în măsura în care se va dezvolta
şi gospodărirea apelor, această condiţionare marcând rolul şi importanţa activităţii în
contextul dezvoltării durabile.
Managementul integrat al resurselor de apă are la bază, în conformitate cu prevederile
Directivei Cadru 2000/60 a Uniunii Europene, Planul de Management al bazinului
hidrografic. Pe baza cunoaşterii stării corpurilor de apă, acest Plan stabileşte

3
 obiectivele ţintă pe o durată de şase ani şi propune la nivel de bazin hidrografic
măsuri pentru atingerea stării bune a apelor în vederea utilizării durabile a acestora.

CAPITOLUL 5.

EVOLUŢIA POLITICII EUROPENE ÎN DOMENIUL APEI

5.1. Etapele evoluţiei

Râurile importante şi mările din Uniunea Europeană sunt transfrontaliere. Aceste

resurse de apă au fost influenţate cantitativ şi calitativ în decursul timpului de dezvoltarea
economico-socială a ţărilor din Uniunea Europeană.
Din acest motiv începând cu anii '70, înainte ca "mediu" să facă parte din Tratat,
Uniunea Europeană a elaborat primele norme şi standarde pentru a proteja mediul şi
pentru a preveni poluarea apelor.
De atunci politica europeană în domeniul apelor a parcurs trei etape importante:
• Etapa I-a, 1970-1980, a avut ca obiectiv general protecţia folosinţelor de apă;
• Etapa a II-a, 1981-2000, a cărui obiectiv general a fost reducerea poluării la sursă;
• Etapa a III-a, după anul 2000, are ca obiectiv general gospodărirea durabilă a
apelor.
Directivele şi standardele europene au introdus o serie de noţiuni noi.

5.1.1. Protecţia folosinţelor de apă

Politica europeană în domeniul apei dezvoltată în etapa a I-a, 1975-1980, a avut

ca obiectiv protecţia folosinţelor de apă prin definirea unor standarde de calitate a
mediului (EQS - Environmental Quality Standards) care stabilesc limite specifice pentru
resursele de apă utilizate de diferitele folosinţe de apă.

3
 Din categoria acestor directive fac parte următoarele:
• Directiva 75/440/EEC privind calitatea apelor de suprafaţă destinate potabilizării.
• Directiva 79/869/EEC privind metodele de prelevare şi analiză a apelor de suprafaţă
destinate producerii de apă potabilă.
• Directiva 76/160/EEC privind calitatea apei de îmbăiere
• Directiva 78/695/EEC asupra calităţii apelor dulci ce necesită protecţie sau
îmbunătăţire pentru a susţine viaţa peştilor.
• Directiva 79/923/EEC asupra calităţii apelor pentru moluşte.
• Directiva 80/923/EEC, amendată de Directiva 98/83/EC, privind calitatea apei
destinate consumului uman.

5.1.2. Reducerea poluării la sursă

Etapa a II-a de evoluţie a politicii europene în domenuil apelor reducerea poluării

la sursă. În aceast scop au fost stabilite valori limită admisibile pentru evacuarea
poluanţilor în mediu acvatic.
În această categorie de Directive se în cadrează urmatoarele:
 Directiva 76/464/EEC privind poluarea produsă de evacuarea unor substanţe
periculoase în mediul acvatic al comunităţii cu cele 7 directive fiice
 Directiva 80/68/EEC privind protecţia apelor subterane împotriva poluării
produse de unele subsanţe periculoase
 Directiva 91/676/EEC privind poluarea şi protecţia apelor împotriva poluării cu
nitraţi proveniţi din surse agricole
 Directiva 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate orăşeneşti.

5.1.3. Gospodărirea durabilă a resurselor de apă

A IlI-a a politicii europene în domeniul apelor după anul 2000 are ca obiectiv
general gospodărirea durabilă a apelor şi are la bază Directiva Cadru pentru Apă şi
Directiva privind evaluarea şi managementul riscului la inundaţii.

3
 Directiva Cadru 2000/60/EC a Parlamentului şi Consiliului European care
stabileşte un cadru de acţiune pentru ţările din Uniunea Europeană în domeniul
politicii apei recunoaşte bazinul hidrografic ca unitate naturală şi fundamentală pentru
formarea, utilizarea şi protecţia apelor. Această Directivă integrează o mare parte din
prevederile directivelor referitoare la protecţia folosinţelor de apă şi la reducerea
poluării la sursă şi de asemenea legiferează domeniul rămas între cele două categorii
importante de directive menţionate anterior.
Recunoscând că "Apa nu este un produs comercial ca oricare altul ci o
moştenire care trebuie păstrată, protejată şi tratată ca atare", ţările din Uniunea
Europeană şi-au propus, în anul 1996, să elaboreze o directivă care să stabilească
strategia şi politica europeană în domeniul apelor. După aproape 5 ani de dezbateri,
medieri şi reactualizări a textului Directivei 2000/60/EC aceasta a fost aprobată de
Parlamentul European pe 23.10.2000. Directiva a devenit operaţională începând cu
data de 22.12.2000 când a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Scopul general al Directivei Cadru 2000/60/EC este atingerea în anul 2015 a
unei "stări bune" a tuturor corpurilor de apă din Statele Membre, ceea ce implică
asigurarea unor condiţii de viaţă similare din punct de vedere al mediului hidric pentru
toţi cetăţenii Europei.

Directiva Cadru legiferează o serie de concepte noi dintre cai menţionăm

următoarele:
• gospodărirea apelor la nivel de bazin hidrografic;
• tipologia apelor de suprafaţă;
• condiţiile de referinţă pentru apele de suprafaţă;
• corpuri de apă;
• corpuri de apă puternic modificate şi corpuri de apă artificiale;
• starea apelor;
• categorii de calitate a apelor;
• obiective de mediu;
• monitoringul integrat al apelor;
• analiza economică a utilizării apei şi a recuperării costurilor serviciilor de apă;
• participarea publicului la procesul de luare a deciziilor;

3
• planul de management al bazinului/districtului hidrografic.

Directiva privind evaluarea şi managementul riscului la inundaţii legiferează

cadrul de acţiune pentru managementul ricului la inundaţii în scopul reducerii
consecinţelor majore asupra sănătăţii umane, activităţile economice şi mediului.
Directiva stabileşte obligativitatea elaborării de către Statele Membre hărţilor
privind hazardul inundaţiilor şi a riscului la inundaţii precum şi Planului de management
a riscului la inundaţii.
Directiva Cadru pentru Apă (DCA) prevede că unitatea pe care se face planificarea
şi gospodărirea apelor este bazinul hidrografic.
In conformitate cu prevederile DCA prin bazin hidrografic se înţelege "o suprafaţă
de teren de pe care toate scurgerile de suprafaţă curg printr-o succesiune de curenţi, râuri şi
posibil lacuri, spre mare într-un râu cu o singafr gură de vărsare, estuar sau deltă".
Tot Directiva Cadru pentru Apă prevede şi posibilitatea realizării gospodăririi
apelor pe district hidrografic care reprezintă: „suprafaţa de teren sau de mare, constituită
dintr-unul sau mai multe bazine hidrografice vecine împreună cu apele subterane şi
costiere asociate, care este identificată ca unitate principală de administrare a apelor".
Statele Membre trebuie să identifice bazinele hidrografice individuale aflate pe
teritoriul lor naţional şi pentru scopurile acestei Directive, trebuie să le atribuie
Districtelor hidrografice. Bazinele hidrografice mici pot fi combinate cu bazinele
hidrografice mai mari sau se pot uni cu bazinele hidrografice mici, învecinate, pentru a
forma un District hidrografic individual, acolo unde este posibil. Acolo unde apele
subterane nu urmăresc în totalitate un anumit bazin hidrografic, acestea trebuie identificate
şi atribuite Districtului hidrografic cel mai apropiat sau cel adecvat. Apele costiere trebuie
identificate şi atribuite Districtului cel mai apropiat sau cel adecvat.
Statele Membre trebuie să asigure organizări administrative adecvate, inclusiv
identificarea autorităţii competente adecvate, pentru aplicarea prevederilor acestei
Directive în cadrul fiecărui District hidrografic aflat pe teritoriul său.
Statele Membre trebuie să se asigure că un bazin hidrografic care acoperă mai mult
decât teritoriul unui Stat Membru este atribuit unui District hidrografic internaţional. La

3
solicitarea Statelor Membre implicate, Comisia trebuie să faciliteze atribuirea acestora la
astfel de Districte hidrografice internaţionale.
Fiecare Stat Membru trebuie să asigure organizarea administrativă adecvată,
inclusiv identificarea autorităţilor competente adecvate pentru aplicarea prevederilor
acestei Directive în cadrul fiecărui District hidrografic internaţional aflat pe teritoriul sau.
Statele Membre trebuie să asigure cerinţele Directivei pentru îndeplinirea
obiectivelor de mediu din District şi în particular ca toate programele de măsuri să fie
coordonate împreună pentru întregul District hidrografic. Pentru Districtele hidrografice
internaţionale, Statele Membre implicate trebuie să asigure această coordonare şi pot
pentru acest scop, să folosească structurile existente din acordurile internaţionale. La
solicitarea Statelor Membre implicate, Comisia trebuie să acţioneze pentru stabilirea
programelor de măsuri.
Atunci când un District hidrografic se extinde peste teritoriul Comunităţii, Statul
sau Statele Membre implicate trebuie să coopereze cu Statele ne-Membre, pentru
atingerea obiectivelor Directivei în privinţa Districtului hidrografic. Statele Membre
trebuie să asigure aplicarea prevederilor acestei Directive pe teritoriul lor.

Au fost delimitate pentru Statele Membre 118 distincte hidrografice dintre care 87
sunt transfrontaliere (D'Eugenio J., 2006).
Având în vedere că districtele hidrografice delimitate sunt foarte diverse şi
majoritatea transfrontaliere este o mare provocare pentru a implementa într-o manieră
unitară şi corectă Directiva Cadru pentru Apă şi în acelaşi timp pentru a asigura o
flexibilitate corespunzătoare care să permită luarea în considerare a diversităţii districtelor
hidrografice europene.
Pentru atingerea în anul 2015 a „stării bune a apelor", care reprezintă obiectivul
foarte ambiţios al Directivei Cadru pentru Apă, este necesară implementarea
următoarelor principii importante:

• managementul apelor pe bazine/districte hidrografice;

• colaborarea foarte bună între statele din acelaşi bazin/district hidrografic;
• recuperării costurilor pentru serviciile de apă;
• participării publicului la luarea deciziilor din domeniul apelor.

3
 Prin statuarea la nivel de politică a gospodăririi apelor pe bazin/district hidrografic
naţional şi/sau internaţional, gospodărirea apelor în Uniunea Europeană marchează o
etapă importantă de dezvoltare.

CAPITOLUL 6.

EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE

Primele încercări legislative în domeniul apelor datează din a doua jumătate a

secolului al XVVI-lea. Astfel în "Pravilniceasca condica" a lui Ipsilanti în anul 1770 se
menţionează drepturile românilor de a pescui şi face mori.
La 1817, prin codicele lui Caragea din Muntenia, răzeşii sunt opriţi să facă în
matca gârlelor lucrări care le-ar potopi sau care le-ar micşora volumul, iar codicele lui
Calimachi din Moldova prescrie că "râurile mari şi mici şi ale lor maluri, limanuri şi
ţărmuri sunt lucrări publice sau avere publică lăsată particularilor numai spre folosinţă".
În ceea ce priveşte cadrul legislativ, prima lege a apelor a fost elaborată în anul
1924 şi cuprinde elemente de măsurare, evidenţă şi amenajare a apelor.
După anul 1950, cadrul legislativ a fost îmbunătăţit prin promulgarea în anul 1953
a Decretului 143 privind utilizarea raţională şi protecţia calităţii apelor şi a Legii apelor
în anul 1974 care este o lege specifică ce derivă din Legea 9/1973 privind protecţia
mediului.
În 1976 a fost promulgată Legea 1 privind Programul Naţional de amenajare a
bazinelor hidrografice din România iar în anul 1989 Legea 5 privind gospodărirea
raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor.
Noua Lege a apelor 107/1996, aduce două elemente importante faţă de legislaţia
existentă în domeniu, şi anume:
• Comitetele de bazin care asigură participarea tuturor factorilor implicaţi în domeniul
apelor la luarea deciziilor;

3
• Mecanismul economic format din preţuri, tarife, penalităţi şi bonificaţii în scopul
protejării resurselor de apă şi a gestiunii eficiente a sistemelor de gospodărire a apelor.
Prin Acordul de aderare la Uniunea Europeană intrat în vigoare la 01.01.1995,
România şi-a asumat obligaţia armonizării cadrului legislativ naţional cu legislaţia
Uniunii Europene. în perioada 2000-2005 au fost transpuse în legislaţia românească cele
18 Directive europene privind protecţia calităţii apei.
Directiva Cadru pentru apă 2000/60 a Uniunii Europene a fost transpusă integral
prin Legea 310/2004 şi Legea 112/2006 pentru modificarea Legii apelor 107/1996.
Prin HG 1854/2005 - Strategia naţională de management a inundaţiilor a transpus
în legislaţia românească cele mai importante prevederi ale Directivei europene privind
evaluarea şi managementul riscului la inundaţii care se află în faza finală de elaborare.
În prezent în domeniul apelor legislaţia românească este armonizată cu legislaţia
europeană. De asemenea, a început procesul de implementare a principiilor şi a
conceptelor europene prezentate în capitolul 4 care are ca termen de finalizare anul 2018
când se termină perioada de tranziţie pentru Directiva 91/271/EEC privind epurarea
apelor uzate orăşeneşti.
În domeniul organizării, primul "Serviciu regulat de măsurare a înălţimilor apelor
Dunării" s-a organizat din anul 1879 de către inspectorul general C. Aninoriceanu care a
ordonat aşezarea de mire şi citire zilnică a cotelor apelor din porturi.
Administrarea staţiilor hidrometrice de pe Dunăre şi râurile interioare a fost făcută
la început de Serviciul Hidraulic din Direcţia generală a porturilor şi căilor de comunicaţie
pe apă. Mai târziu administrarea acestor staţii a fost preluată de Direcţia generală a
îmbunătăţirilor funciare din Ministerul Agriculturii până la 1 iunie 1925, când a trecut la
Serviciul hidrografic din Direcţia generală a apelor din Ministerul Lucrărilor Publice.
Direcţia generală a apelor din Ministerul Lucrărilor Publice avea Secţia de ape
organizate pe bazine hidrografice şi grupuri de judeţe. În această perioadă au apărut
Sindicatele hidraulice din Transilvania, Banat şi Bucovina - constituite din proprietarii
terenurilor şi beneficiarii lucrărilor realizate de sindicat.
În 1951 se înfiinţează Direcţia generală hidrometeorologică care a pus bazele
dezvoltării meteorologiei şi hidrologiei modeme în România şi în cadrul căreia intră şi
Institutul Meteorologic şi Sectorul hidrologic.

3
 În anul 1956, se formează Comitetul de Stat al Apelor (CSA) având pe teritoriu
Sectoarele de Ape şi mai apoi, 8 Direcţii de Gospodărire a Apelor organizate la nivel de
bazine hidrografîce. în anul 1970, acesta devine departament în cadrul Ministerului
Agriculturii.
România a introdus principiul gospodăririi apelor pe bazine hidrografice din anul
1959, iar în intervalul 1959-1962 au fost relizate primele planuri de amenajare a
bazinelor hidrografice. Din acest punct de vedere România deţine o prioritate faţă de alte
state europene care au legiferat principiul bazinal în anul 2000 prin Directiva Cadru
2000/60/EC pentru apă.
În anul 1974, s-a înfiinţat Consiliul Naţional al Apelor, având 9 Direcţii de Ape şi
41 Oficii de Gospodărire a Apelor.
În anul 1990 se constituie Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului înconjurător.
în acelaşi an îşi schimbă structura şi devine Ministerul Mediului.
În anul 1991, se formează Regia Autonomă "Apele Române", cu 13 Filiale
Teritoriale, care în anul 1998 se tranformă prin HG 918 în Compania Naţională "Apele
Române" cu 11 Direcţii de Apă.
În anul 1992, Ministerul Mediului devine Ministerul Apelor, Pădurilor şi
Protecţiei Mediului, acesta se transformă în anul 2001 în Ministerul Apelor şi Protecţiei
Mediului, care avea un Departament de gospodărire a apelor.
Prin HG 408 din anul 2004 se aprobă o nouă structură organizatorică a
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor cu două domenii importante de activitate
mediu şi gospodărirea apelor.
Având în vedere că în România problematica apelor este foarte importantă, din
punct de vedere al nivelului de organizare, în perioada 1956-2006 apele au fost fie
minister separat (Comitetul de Stat al Apelor, Consiliul Naţional al Apelor) -30 de ani
fie departament separat în cadrul altui minister -20 ani.
Prin Ordonanţa de Urgenţă 73 din iunie 2005 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de Urgenţă 107 din septembrie 2002, aprobată prin Legea 400 din
decembrie 2005 Compania Naţională "Apele Române" se transformă în Administraţia
Naţională "Apele Române".

3
 Prin Hotararea Parlamentului Romaniei nr.19/03.04.2007 privind modificarea
structurii şi componenşei Guvernului, a fost schimbată denumirea Ministerului
Mediului si Gospodaririi Apelor în Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile.
Prin HG 368 din anul 2007 s-a aprobat o nouă structură organizatorică a
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile cu două domenii importante de activitate
mediu şi gospodărirea apelor fiind un organ de specialitate al administratiei publice
centrale, cu personalitate juridică, in subordinea Guvernului Romaniei.
În coordonarea Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile în domneiul
gospodăririi apelor, Administraţia Naţională "Apele Române" are ca principal obiect de
activitate:
1. gospodărirea unitară, durabilă a resurselor de apă de suprafaţă şi subterană şi
protecţia acestora împotriva epuizării şi degradării, precum şi repartiţia raţională şi
echilibrată a acestor resurse;
2. administrarea, exploatarea şi întreţinerea infrastructurii Sistemului naţional de
gospodărire a apelor, aflată în administrarea sa;
3. administrarea, exploatarea şi întreţinerea albiilor minore ale apelor, a cuvetelor
lacurilor şi bălţilor, în starea lor naturală sau amenajată, a falezei şi plajei mării, a zonelor
umede şi a celor protejate, aflate în patrimoniu;
4. administrarea, exploatarea şi întreţinerea infrastructurii Sistemului naţional de
veghe hidrologică şi hidrogeologică;
5. administrarea, exploatarea şi întreţinerea Sistemului naţional de supraveghere a
calităţii resurselor de apă;
6. realizarea sistemului informatic şi de telecomunicaţii în unităţile sistemului de
gospodărire a apelor; elaborarea de produse software în domeniul gospodăririi apelor,
hidrologiei şi hidrogeologiei;
7. asigurarea funcţiilor de operator unic pentru resursele de apă de suprafaţă
naturale sau amenajate, indiferent de deţinătorul cu orice titlu al amenajării, şi pentru
resursele de apă subterane, indiferent de natura lor şi a instalaţiilor aferente, cu
potenţialele lor naturale, cu excepţia resurselor acvatice vii, în condiţiile legii, cu excepţia
celor prevăzute expres în reglementările specifice în vigoare;

3
 8. alocarea dreptului de utilizare a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane în
toate formele sale de utilizare, cu potenţialele lor naturale, cu excepţia resurselor acvatice
vii, pe bază de abonamente, conform prevederilor Legii apelor nr. 107/1996, cu
modificările şi completările ulterioare;
9. apărarea împotriva inundaţiilor prin lucrările de gospodărire a apelor aflate în
administrarea sa şi gestionarea stocului de materiale şi mijloace specifice de apărare
împotriva inundaţiilor;
10. întreţinerea şi exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul
public al statului, cu rol de apărare împotriva inundaţiilor, aflate în administrare;
11. avizarea şi autorizarea din punct de vedere al gospodăririi apelor a lucrărilor şi
activităţilor ce se execută pe ape sau au legătură cu apele;
12. instruirea şi perfecţionarea personalului din domeniul gospodăririi apelor în
centrele proprii de formare profesională şi/sau în colaborare cu alte instituţii specializate;
13 .realizarea de anuare, sinteze, studii, proiecte, instrucţiuni, monografii şi
tipărituri în domeniul apelor;
14. elaborarea schemelor directoare de amenajare şi management ale bazinelor
hidrografice;
15. îndeplinirea angajamentelor luate de statul român prin acordurile şi
convenţiile internaţionale din domeniul apelor;
16 .implementarea directivelor Uniunii Europene din domeniul apelor.

Administraţia Naţională "Apele Române" are în subordine următoarele unităţi:

a) 11 direcţii de ape, instituţii publice, organizate la nivelul bazinelor şi spaţiilor

hidrografice, şi Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor, unităţi cu
personalitate juridică;
b ) Exploatarea Complexă Stânca-Costeşti, Centrul de Formare şi Pregătire a Personalului
în Gospodărirea Apelor şi Revista "Hidrotehnica", unităţi fără personalitate juridică.
Direcţiile de ape prevăzute la lit. a) au în structură sisteme de gospodărire a apelor şi
sisteme hidrotehnice, unităţi fără personalitate juridică.

4
 Administraţia Naţională "Apele Române" aplică strategia şi politica naţională în
domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă şi urmăreşte respectarea
reglementărilor în domeniu, scop în care acţionează pentru cunoaşterea resurselor de apă,
protecţia acestora împotriva epuizării şi degradării, punerea în valoare şi utilizarea
durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic, administrarea şi
exploatarea infrastructurii Sistemului naţional de gospodărire a apelor, precum şi pentru
implementarea prevederilor legislaţiei armonizate cu directivele Uniunii Europene în
domeniul gospodăririi durabile a resurselor de apă.
Pentru realizarea scopului, Administraţia Naţională "Apele Române" coordonează şi
răspunde de modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane pe ansamblul
teritoriului ţării şi de exploatare a lucrărilor de gospodărire a apelor şi colaborează cu toţi
deţinătorii altor lucrări construite pe ape sau în legătură cu apele.
Administraţia Naţională "Apele Române" administrează resursele de apă din
domeniul public al statului şi infrastructura Sistemului naţional de gospodărire a apelor,
formată din lacuri de acumulare, diguri de apărare împotriva inundaţiilor, canale,
derivaţii, prize de apă şi alte lucrări specifice, precum şi infrastructura sistemelor
naţionale de veghe hidrologică, hidrogeologică şi de monitorizare a calităţii resurselor de
apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoaşterii şi al gestionării unitare pe ansamblul
ţării a resurselor de apă de suprafaţă şi subterană.

4
 CAPITOLUL 7.

EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE GOSPODĂRIRE A APELOR

In România dezvoltarea gospodăririi apelor a parcurs trei etape importante:

Etapa I-a: până în 1970 - Gospodărire cantitativă a apelor - controlul cantitativ al
apelor.
În această perioadă a apărut prima lege a apelor, în 1924, care din punct de vedere
organizatoric a permis realizarea Secţiilor de apă pe bazine hidrografice, şi mai apoi a
Sindicatelor hidraulice.

Etapa a II-a: 1970-2000 - Gospodărirea cantitativă şi calitativă a apelor - controlul

cantitativ şi calitativ al apelor. în această perioadă au apărut:
• Legea Apelor 8/1974;
• Decretul 414/1979 privind limitele admisibile ale substanţelor ce pot fi evacuate în
cursurile de apă;
• Instrucţiuni privind prelevarea şi analiza probelor fizico-chimice, biologice şi
bacteriologice (1972 - 1977)
• Legea 5/1989 privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apei;
• Hotărârea de guvern 1001/1990 privind stabilirea unui sistem unitar de plăţi pentru
produsele şi serviciile de gospodărire a apelor;
• Legea Apelor 107/1996.

4
 Etapa a III-a: 2000 - Gospodărirea durabilă a apelor - controlul cantitativ şi
calitativ al apelor şi ecosisteme sănătoase.
Legea 112/2006 şi Legea 310/2004 pentru completarea şi modificarea Legii
apelor 107/1996 şi HG 1854/2006 privind strategia naţională de management al riscului
la inundaţii asigură din punct de vedere legislativ trecerea la o nouă etapă de dezvoltare
în domeniul gospodăririi apelor - etapa gospodăririi durabile.

CAPITOLUL 8.

CERINŢELE DE ADERARE ALE ROMÂNIEI LA UNIUNEA

EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL APELOR

În februarie 1993, România a semnat Acordul de aderare la Uniunea Europeană,

care a intrat în vigoare în februarie 1995. Ţinând cont de prevederile Capitolului III al
Acordului de aderare, România trebuie să-şi asume obligativitatea armonizării cadrului
legislativ naţional cu legislaţia Uniunii Europene.
Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile are responsabilitatea cea mai mare
în elaborarea legislaţiei naţionale în domeniul protecţiei mediului, chiar dacă şi alte
ministere, precum Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul
Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, Ministerul Sănătăţii sau Ministerul
Economiei şi Comerţului au reglementări în mai multe sectoare legate de protecţia
mediului. Acestea se referă la apa potabilă, amenajarea teritoriului, tehnologii de
producţie, irigaţii etc.
În conformitate cu prevederile Capitolului III al Acordul de aderare al României
la Uniunea Europeană, a fost necesar ca România să transpună în legislaţia naţională 18
Directive privind calitatea apei.
Negocierile cu Uniunea Europeană pentru capitolul 22 Protecţia mediului au
început la 01.01.2001 şi s-au finalizat la 26.11.2004. în urma acestor negocieri s-au
obţinut perioade de tranziţie pentru următoarele directive: Directiva 76/464/EEC privind
descărcarea în mediu acvatic a substanţelor periculoase - 3 ani, Directiva 98/83/EEC şi

4
80/923/EEC privind calitatea apei destinată consumului uman - 9 ani şi Directiva
91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane -12 ani.
Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană s-a semnat pe 25.04.2005
şi data aderării fiind 01.01.2007.
Pentru cele mai importante Directive se vor prezenta în continuare cerinţele prevăzute în
Tratatul de Aderare

Din punct de vedere legislativ toate cele 18 Directive Europene au fost transpuse
în legislaţia românească.
Din punct de vedere organizatoric pentru implementarea Directivei Cadru s-a
creat la nivelul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, Comisia Interministerială a
Apelor formată din reprezentanţi ai ministerelor şi autorităţilor centrale competente şi
Administraţiei Naţionale "Apele Române".
Comisia Interministerială a Apelor are un preşedinte care este şi reprezentantul
României în Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului Dunărea şi un secretariat.
În conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Apelor şi Protecţiei
Mediului 913/15.10.2001 şi a Legii apelor Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor şi
Administraţia Naţională "Apele Române" au fost desemnate autoritatăţi competente
pentru implementarea Directivei Cadru 2000/60/EC.
Planurile de management ale bazinelor hidrografice elaborate de Direcţiile de
Apă ale Administraţiei Naţionale "Apele Române" pe fiecare bazin hidrografic vor fi
supuse spre avizare Comitetelor de bazin care reunesc principalii factori din domeniul
apelor: statul, comunităţile locale, unităţi de gospodărire a apelor, reprezentanţii industriei
şi agriculturii, ONG-uri.
Pe baza Planurilor bazinale Administraţia Naţională "Apele Române" va elabora Planul
de management a bazinelor hidrografice din România care se va integra în Planul de
management al districtului hidrografic al Dunării.

4
 CAPITOLUL 9.

STUDIU DE CAZ : „STUDIUL HIDROGEOLOGIC PRIVIND

POLUAREA CU TRICLORETILENĂ A APELOR SUBTERANE DIN
CARTIERUL PIPERA ORAȘUL VOLUNTARI”

În anul 2013, Instituția Prefectului Județului Ilfov a fost sesizată în legătură cu

poaluarea apelor subterane din zona Pipera, printr-un ordin al prefectului s-a constituit o
Comisie mixtă pentru verificarea și monitorizarea calității apelor subterane, comisie
formată din Prefectul Județului Ilfov, Comisar Șef Inspectoratul Județean al Poliției Ilfov,
Director Executiv – Direcția de Sănătate Publică Ilfov, Medic - Direcția de Sănătate
Publică Ilfov, Comisar Șef – Garda de Mediu, Director Executiv Agenția pentru Protecția
Mediului Ilfov, Director Sistemul de Gospodărire al Apelor Ilfov, Inginer Institutul
Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor, comisie ce a realizat următoarele acțiuni:
- Controale efctuate atât pe platforma industrială de la Băneasa cât și la toți agenții
economici din zonă;
- Efectuarea de analize pentru toate recipientele aflate în incinta Băneasa SA,
susceptibile de a conține substanțe periculoase pentru sănătatea oamenilor și a
mediului înconjurător;
- Efecturarea de controale la societățile comerciale de pe platforma IPRS Băneasa
și aplicarea de sancțiuni pentru agenții economici care nu depozitau substanțele în
condiții corecte;

4
 - Instituirea unui sistem periodic de analiză pentru calitatea apelor subterane;
- Informarea locuitorilor din zonă asupra riscurilor la care se supun în condițiile în
care utilizează apa din puțuri cu adâncimi mai mici de 30 – 40 de metri, din zona
respectivă nu este bună pentru consumul uman;
- Realizarea studiului hidrogeologic de către Institutul Național de Hidrologie și
Gospodărire a Apelor;
- Au fost realizate rețele noi de canalizare pentru zona considerată a fi plasată pe
pana de poluare cu tricloretilenă;
- Extinderea rețelei de apă potabilă de către autoritatea locală până la limita de
proprietate a locuitorilor, pentru a nu fi nevoiți să consume din puțurile proprii.

Raportul comisiei mixte pentru verificarea și monitorizarea calității apelor subterane

din perimetrul Băneasa – Voluntari cu privire la poluarea cu tricloretilenă
A. Studiu hidrogeologic privind poluarea cu tricloretilenă a apelor subterane din
cartierul Pipera – elaborat de INHGA București.
INHGA a elaborat studiul hidrologic împreună cu reprezentanții ANAR, SGA
București prin campanii de teren pentru măsurători hidrogeologice specifice prelevându-
se 40 de probe de apă pentru pentru analize chimice. Rezultatul acestor analize chimice
se regăsesc în tabelul nr. 1.
Studiul hidrogeologic pune în evidență o structură hidrogeologică alcătuită până la
adâncimea de 70-80 m din 2 acvifere principale, unul freatic (mică adâncime) cantonat în
Pietrișurile de Colentina și unul de medie adâncime cantonat în Nisipurile de Mostiștea
(pl. nr. 3). Între aceste 2 acvifere principale se situează un strat poros – permeabil alcătuit
din nisipuri fine sau nisipuri argiloase (nisipuri intermediare).
În urma măsurătorilor de nivel piezometric și al interpretării lor au rezultat hărțile
piezometrice specifice celor 2 acvifere principale care pun în evidență o direcție de
curgere generală a afluxului subteran NV-SE. Stabilirea direcției de curgere a apei
subterane a fost necesară pentru delimitarea traseului pe care se poate deplasa pana de
poluare. Cu ajutorul determinărilor din teren și a analizelor chimice a putut fi delimitată
pana de poluare cu tricloretilenă. Deasemeni a putut fi descifrată structura geologică a
zonei prin următoarele elemente:

4
a. Hărți cu izobate la acoperișul și culcușul celor 2 strate poros permeabile care
cantonează apa subterană;
b. Hartă cu grosimea acviferelor Colentina Mostiștea;
c. Hărți cu suprafețele piezometrice caracteristice celor 2 acvifere;
d. Parametrii hidrogeologici:

- Pentru acviferul Colentina

- Coeficient de permeabilitate, K = 20-40 m/zi
- Gradient hidraulic, I = 1,3-2,1 %0
- Porozitate efectivă, ne = 0,2
- Viteza de deplasare aflux subteran, V=0,13-0,27 m/zi
- Pentru acviferul Mostistea
- Coeficient de permeabilitate, K=10-20 m/zi
- Gradient hidraulic, I=1,1-1,8%0
- Porozitate efectivă, ne=0,15
- Viteză de deplasare aflux subteran, V=0,11-0,18m/zi.
Studiul hidrogeologic pune în evidență elementele geologice, hidrogeologice
caracteristice zonei în care s-a semnalat poluarea cu tricloretilenă a apei subterane,
elemente care pot sta la baza luării deciziilor pentru limitarea sau decontaminarea
apelor subterane. Principalele concluzii care au putut fi desprinse din acest studiu
hidrogeologic, sunt următoarele:
1. Pentru delimitarea ariei de poluare din zona Pipera – Băneasa au fost inventariate
44 foraje de mică și medie adâncime (planul nr.1). Au fost prelevate 40 probe de
apă subterană din 26 foraje (tabelul nr. 1);
2. Din punct de vedere hidrogeologic acviferele de mică adâncime (Colentina -
freatic) și medie adâncime (Mostiștea) sunt separate de un strat de argilă cu
grosime de minim 5-10 m. Acviferul Colentina este alcătuit din 2 straturi poros-
permeabile și anume : stratul acvifer în care este cantonat acviferul Colentina și
stratul alcătuit din ”Nisipurile intermediare” (planul nr.7). Prin execuțiile
defectuase a forajelor cu adâncimi de 30-40 m, stratul acvifer Colentina este pus
în legătură hidraulică cu acviferul cantonat în Nisipurile intermediare, ambele

4
 acvifere funcționând ca un singur acvifer sub denumirea de ”Acviferul
Colentina”;
3. Acviferele freatic – Colentina și Mostiștea se situează pe intervalele de adâncime
10(12) – 30(31) m, respectiv 40(45) – 60(65) m;
4. Direcția generală de curgere a apei cantonate în cele 2 acvifere este NV-SE;
5. Viteza de deplasare a apei în subteran (fără poluant) se poate aprecia la 0,15 –
0,20 m/zi, respectiv 55-75 m/am;
6. Probele de apă analizate în cazul forajelor F14, F15, F17, F18, F20, F41 (tabelul
nr.1) indică poluarea certă a acviferului freatic Colentina (15- 20200 ug/l). Pentru
acviferul Mostiștea nummai la forajul F1- Federația Română de Tir Tunari s-a
înregistrat depășirea valorii de potabilitate pentru tricloretilenă (39-77,3ug/l);
7. Valorile maxime ale lungimii și lățimii penei de poluare sunt de cca 1,8 km,
respectiv 0,7 km, suprafața delimitată fiind cca 0,85-1,0 km2 ;
8. Orizontul ”A” din cadrul acviferului de Frătești nu este afectat de poluare (tabelul
nr.1);
9. Accesul poluantului în acviferul freatic se poate realiza de la suprafața terenului
(prin lipsa unui strat de argilă sau printr-o decopertare – excavare pentru fundații
foarte exagerată) sau prin intermediul tubulaturii forajelor de mică adâncime
(planul nr.4). Accesul poluantului în acviferul de medie adâncime, se poate
realiza, în mod direct prin forajele de medie adâncime care captează numai
acviferul de medie adîncime, prin spatele coloanei de tubare a furajelor de 50-60
m defectuos realizate etc;
10. Momentul declanșării poluării cu tricloretilenă se poate aprecia începând cu luna
septembrie 2012, dată la care s-a semnalat prezența poluantului în apa subterană
(F15-Fam. Gliga, tabelul nr.1);
11. În conformitate cu modul de depunere în ”capcane”, de migrare, a proprietăților
fizice și chimice ale COVurilor (tricloretilena) și a dezvoltării în timp a rețelei de
foraje de mică și medie adâncime individuale considerăm că sursa sau sursele de
poluare se situează în interiorul ariei de poluare;
12. Monitorizarea calității apelor subterane, în principal a acviferului freatic situat pe
intervalul de adâncime 10-31(32) m se va realiza prin forajele existente F7, F9,

4
 F19, F34, F38 sau prin foraje noi care vor avea adâncimi de 20 (22) m și 32 (35)
m (planul nr.4). Frecvența de monitorizare va fi de 1-3 luni.
Pentru limitarea deplasării penei dde poluant și reducerea gradului de poluare pentru
acviferul Mostiștea în studiul hidrogeologic s-au propus următoarele lucrări:
1. Casarea și cimentarea forajului F20 administrat de S.C. Infomed Fluids SRL.
2. Investigarea cu camera video a tuturor forajelor de mică și medie adâncime din
interiorul și exteriorul ariei de poluare (cca 5-600 m) care nu au schemele proprii
de tubare. Înregistrarea video va pune în evidență poziția filtrelor și implicit a
acviferelor care sunt captate.
3. Sistarea exploatării tuturor forajelor de adâncimi mai mari de 45-50 m, amplasate
în interiorul și în zonele adiacente ariei de poluare care exploatează în mod
cumulat acviferul freatic și cel de medie adâncime (Mostiștea). Această propunere
se bazează pe protecția acviferului de medie adâncime (Mostiștea) care în zonă se
situează sub adâncimea de 40 m.
4. Proiectarea și amplasarea sistemului de monitorizare.
5. Efectuarea de analize de sol și aer în zona ariei poluate pentru evidențierea
zonelor cu valori accentuate ale compușilor volatili. Aceste analize reprezintă un
indicator în poziționarea surselor de poluare subterane. Probele de aer se vor
preleva din zonele de teren deschise prin canale, fisuri ale suprafețelor betonate
etc.
6. Investigații geofizice (SEVuri) pentru depistarea rezervelor și a conductelor
îngropate.
7. Investigațiile video, geofizice și analizele de sol și aer vor începe din zona
forajelor F15, F20 și F14 și se vor extinde către partea nord – vestică a penei de
poluare.
8. Depistarea și eliminarea tutror surselor de poluare care pot fi punctiforme (stații
de tratare, ionizare, depozite de substanțe periculoase, bazine de retenție substanțe
periculoase abandonate, canale sau conducte care mai înmagazinează substanțe
periculoase etc.) sau difuze în zona nesaturată situată pe intervalul de adâncime 0-
10 m (sol îmbibat cu substanțe periculoase).

4
 9. Lucrările de eliminare a surselor de poluare se vor realiza în funcție de rezultatele
obținute prin investigațiile video, geofizice și analizele de specialitate care se vor
efectua pentru stabilirea gradului de poluare a solului și aerului din zona poluată.
10. Pentru lucrările de remediere a mediului pot fi recomandate următoarele metode:
a) Bariera hidraulică combinată cu sistem de tratarea apei la suprafața
terenului. În primă fază se va începe cu o stație pilot alcătuită din 2 foraje,
unul de pompare și unul de injecție iar în funcție de rezultatele obținute se va
trece la proiectarea a 2 linii de foraje de pompare și injecție ape subterane.
b) Sisteme de aspirație a vaporilor din subteran. Orice metodă de depoluare –
remediere a mediului subteran se poate baza pe valorile parametrilor
hidrogeologici ai acviferelor de mică și medie adâncime prezentați în lucrare.
Elementele structurii geologice (hărți cu izobate, piezometrice etc.) vor sta la
baza proiectării sistemului de remediere și de monitorizare a ariei poluate.
B. Campanie de prelevări de probe de sol pentru analize de tricloretilen
Analizele de tricloretilenă pe probele de sol au fost efectuate în conformitate cu
propunere din studiul hidrogeologic elaborat de INHGA București.
Efectuarea de analize de sol în zona ariei poluate a fost propusă pentru evidențierea
zonelor cu valori accentuate ale compușilor volatili. Aceste analize reprezintă un
indicator în poziționarea surselor de poluare subterane. Au fost prelevate 6 probe de sol
de la o adâncime de 0-20 cm din zone din incinta SC Băneasa SA unde s-a manipulat
tricloretrilena (depozit, hale de producție). În cele 6 probe de sol prelevate, analizele
indică valori de tricloretilenă sub limita de detenție a metodei. În urma acestor rezultate
negative INHGA a luat decizia de a nu se recolta probe de aer în vederea evidențierii
unor compuși volatili.
C. Propuneri de soluționare și monitorizare a poluării cu tricloretilena
1. Repetarea analizelor în forajele în care s-a semnalat prezența tricloretilenei peste
limita admisă în vederea limitării ariei de poluare pentru acviferul Colentina:
Poligon tir (F1), SC Logos SRL (F14), Familia Gliga (F15), Familia Marica (F17),
SC Infomed Fluids SA (F20), Familia Ciurea (F21), Familia Paven Georgeta (F34),
Complex Residențial Hagi (F41), Particular Ianciu Nicolae 30 (F43), Familia Solga

5
 (F23), Familia Druc Corina (F19) la care se adaugă 2 foraje noi (F45, F46) situate
lângă Grădina Zoologică Băneasa.
Responsabil : ANAR-INHGA
2. Solicitare către lichidatorul SC Băneasa SA în vederea transmiterii cantităților de
tricloretilenă achiziționate anual în perioada 1980 – 1990 cu precizarea sortimentului
de produs (reactivi proanaliză, produs industrial, produs de puritate tehnică).
Responsabil : IPJ ILFOV
3. Execuția unui foraj de observație în incinta SC Băneasa SA cu adâncimea de 30-32
m, executat în sistem uscat cu prelevări de probede sol din metru în metru în vederea
determinării conținutului în solvenți clorurați.
Responsabil : INHGA + firma de foraje
4. Realizarea sistemului de monitorizare a calității apelor subterane
Responsabil : INHGA
5. Investigații video, geofizice cu începere din zona forajelor F15, F20 și F14 și
extinse către partea nord -vestică a penei de poluare.
Responsabil : INHGA + specialiști din domenii conexe
6. Lucrări de eliminare a surselor de poluare care se vor realiza în funcție de
rezultatele obținute prin investigațiile video, geofizice și analizele de specialitate.
Responsabil : INHGA + specialiști din domenii conexe
7. Pentru lucrările de remediere a mediului se pot recomanda următoarele metode:
a) Bariera hidraulică combinată cu sistem de tratarea apei la suprafața terenului. În
prima fază se va începe cu o stație pilot alcătuită din 2 foraje, unul de pompare și unul
de injecție iar în funcție de rezultatele obținute se va trece la proiectarea a 2 linii de
foraje de pompare și injecție ape subterane.
b) Sisteme de aspirație a vaporilor din subteran.
Responsabil : specialiști în domeniul depoluării + firma de execuție foraje + INHGA.

5
 CAPITOLUL 10
CONCLUZII

Priorităţile României in domeniul gospodăririi durabile a apelor:

1. Satisfacerea cerintelor de apa la sursa ale populatiei urbane si rurale prin:

 valorificarea superioara a capacitatilor disponibile a surselor existente pentru
acoperirea deficitelor de apa potabilă;
 amenajari de surse noi pentru satisfacerea cerintelor de apa potabilă;
 realizarea unor fronturi de captare subterane pentru alimentarea cu apă a satelor;
2. Îmbunatăţirea şi dezvoltarea infrastructurilor sistemelor centralizate de
alimentare cu apă şi canalizare din aglomerarile umane urbane si rurale prin:
 extinderea capacitatii statiilor de tratare a apei si imbunătăţirea tehnologiilor de
tratare;
 sporirea capacităţii de inmagazinare a rezervoarelor de compensare;
 reabilitarea şi extinderea sistemelor de distributie a apei din municipii si orase;
 extinderea retelelor de canalizare din aglomerările urbane;
 realizarea de sisteme centralizate de alimentare cu apă şi canalizare în zonele
rurale care nu au asemenea dotări.

3. Îmbunatăţirea calităţii resurselor de apă prin:

 reabilitarea si dezvoltarea statiilor de epurare existente;
 realizarea de noi statii de epurare pentru aglomerarile umane cu mai mult de 2000
de locuitori echivalenţi;

5
  retehnologizarea proceselor industriale;
 reabilitarea si extinderea statiilor de epurare a apelor industriale.

4. Reducerea riscului la inundatii si secete prin:

 realizarea unor lacuri de acumulare, poldere si lucrari de indiguire, regularizare a
cursurilor de apa in corelare cu conservarea zonelor umede;
 amenajarea torentilor, impaduriri si perdele de protectie;
 realizarea unor lucrari de combatere a eroziunii solului si de desecare;
 modernizarea sistemului informational.

5. Utilizarea potentialului apelor prin:

 cresterea gradului de utilizare a potenţialului energetic al apelor prin amenajarea
de noi centrale hidroelectrice;
 modernizarea căilor fluviale de transport.

6. Restaurarea ecologica/renaturarea raurilor

 realizarea unor habitate necesare dezvoltarii biodiversitatii (Coridorul Verde al
Dunarii Inferioare);
 asigurarea unor debite ecologice pe cursurile de apă;
 cresterea responsabilităţii civice privind ecologizarea cursurilor de apă.

Toate aceste priorităţi se regăsesc în strategia Guvernului pe termen mediu şi lung şi

se vor concretiza prin intermediul proiectelor cu finanţare naţională şi externă, în special
fonduri europene.
România acţionează permanent pentru tratarea problemelor comune intr-un cadru
mai larg, în profil bilateral, regional sau internaţional. Ca parte la Convenţii specifice
internaţionale de referinţă, cum este Convenţia privind protecţia fluviului Dunărea,
Convenţia Mării Negre sau Convenţia de la Helsinki, Romania acţionează permanent
pentru implementarea prevederilor acestor documente, atât la nivel national cât şi
international.

5
 BIBLIOGRAFIE

Serban P., Gabor O., 2005 Planul de management al bazinului hidrografic – principalul
instrument de gospodarire durabila a apelor, Revista Hidrotehnica, vol. 49.

Serban P., Galie A., 2006 Managementul apelor – Principii si reglementari europene, Ed.
tipored

*** Comisia Internationala pentru Protectia Fluviului Dunarea, 2004, Basin-wide

Overview (Danube Basin Analysis – WFD Roof Report).

*** Common Implementation Strategy for the Water Framework Directive (2000/60/EC)
– Guidance on planning process, European Commission

HOTĂRÂRE nr. 1176 din 29 septembrie 2005 privind aprobarea Statutului de organizare
şi funcţionare a Administraţiei Naţionale "Apele Române"

HOTĂRÂRE nr. 368 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Mediului şi Dezvoltării Durabile