DETERMINAREA

INDICATORILOR FIZICI AI
APELOR NATURALE

1
 Cuprins

Argument ..............................................................................................................................pag.3
Capitolul 1 - Apa în organismul uman .............................................................................pag.5
1.1. Cantitate şi repartizare .........................................................................................pag.5
1.2. Rolul apei în organismul uman ......................................................................... .pag.6
1.3. Necesităţi şi surse de apă pentru organismul uman..............................................pag.7
Capitolul 2 – Ape naturale ...............................................................................................pag.8
2.1. Apele de suprafaţă ............................................................................................pag.8
2.1.1. Râurile................................................................................................pag.8
2.1.2. Lacurile ............................................................................................pag.10
2.2. Apele subterane..................................................................................................pag.10
Capitolul 3 – Indicatori de calitate ai apei ..................................................................pag.12
3.1 Indicatorii organoleptici ai apei .............................................................pag.13
3.2. Indicatori fizici ai apei ...........................................................................pag.14
3.3. Indicatori chimici ai apei. ......................................................................pag.15
3.4. Verificarea calităţii apei potabile ................................................... pag.19
Concluzii ……………………………………………………..............................................pag.21
Bibliografie ...........................................................................................................................pag.22
Anexe ....................................................................................................................................pag.23

2
 ARGUMENT

Problema apei este tot mai acută în ţară şi în lume. Ştiinţele şi tehnologiile au progresat
mult, dar şi populaţia globului, exploatarea resurselor şi poluarea au crescut continuu, astfel că
asigurarea cantitativă şi calitativă a apei pentru colectivităţile umane, în ciuda eforturilor
deosebite pe plan naţional şi internaţional, nu este nici pe departe "rezolvată" şi nici măcar
aproape de rezolvare.
În plus, se conştientizează tot mai mult aspectul ecologic şi se impune abordarea globală
şi integrată a problemei apei, şi nu prin viziuni predominant sectoriale şi tehniciste ca până acum.
Noile provocări impun noi abordări iar specialiştii le oferă, dar ca ele să fie preluate şi puse în
aplicare este nevoie de o apreciabilă transformare în percepţia şi gândirea oamenilor în general şi
a factorilor care conduc elaborarea şi implementarea politicilor de ape în particular, de la primari
şi consilieri locali la miniştri şi parlamentari, de la directori de agenţi economici la cadre
didactice, ziarişti, conducători de diverse instituţii şi organizaţii şi alţi lideri sau formatori de
opinie.
Eforturile de adaptare a legislaţiei şi punerea ei în aplicare nu trebuie considerate ca fiind
determinate exclusiv sau predominant de factorii amintiţi, pentru că sunt valabile în orice
conjunctură politică, economică sau socială internă şi internaţională, deoarece problemele apei
sunt serioase şi comunităţile umane ca şi natura pe ansamblu au nevoie indispensabilă de ape
sănătoase şi îndestulătoare pe ansamblul României, altfel neexistând şanse reale de dezvoltare
durabilă.
Toată această transformare necesară implică un efort dificil dar important, la care va
trebui să contribuie întreaga societate. Într-o perioadă cu atâtea schimbări şi greutăţi desigur că
nu este uşor să se obţină acceptanţa şi mobilizarea publicului, autorităţilor locale, factorilor
politici şi economici. Este nevoie în primul rând de o largă informare, deoarece problema nu e
nici pe departe conştientizată real la toate nivelele sociale şi mai ales nu se cunosc detaliile,
conexiunile şi implicaţiile complexe, sursele de expertiză, soluţiile potenţiale, posibilităţile de
acţiune, exemplele de succes sau cauzele eşecurilor altora, din care s-ar putea învăţa multe. Iar o
dată acest gol umplut, va trebui în al doilea rând un lung efort de mobilizare la acţiune la nivelul
întregii societăţi.
Vasta acţiune de informare şi mobilizare necesară depăşeşte posibilităţile autorităţilor de
resort şi oricum ar fi de nedorit şi neeficient ca această necesară schimbare să fie percepută ca
venită "de sus" şi să declanşeze prin aceasta o rezistenţă suplimentară a structurilor şi

3
mentalităţilor. Soluţia mai bună este o gamă largă de eforturi multiple şi sinergice din partea
tuturor celor care ştiu, vor şi pot face ceva.
Apa este constituită din surse subterane şi din pârâuri, râuri sau lacuri, ca surse de
suprafaţă. Există o diferenţă între calitatea surselor naturale de apă amintite mai sus şi calitatea
apei solicitată de consumatori. Această diferenţă este eliminată prin aplicarea unor tehnologii de
tratare a apei.
În urma diferitelor acţiuni omeneşti se modifică atât cantitatea cât şi calitatea substanţelor
care pătrund în ape ceea ce duce la un dezechilibru al mediului ambiant. Marea majoritate a
intervenţiilor în acest echilibru sunt în sensul sporirii substanţelor admise în ape producând
poluarea acestora.
Poluarea afectează toate formele apei în natură . Există căi de pătrundere a unor substanţe
poluante în apa atmosferică, în apa scursă la suprafaţa solului, în apa mărilor şi oceanelor şi în
apa subterană.
Nivelul poluării apelor a crescut mult în ultimele decenii, în special în acele regiuni de pe
glob în care populaţia şi industria s-au dezvoltat puternic şi rapid, fără luarea unor măsuri pentru
protecţia calităii apelor. Primejdia impurificărilor apelor a devenit evidenta tocmai in acele
regiuni întrucât dezvoltarea economica a produs şi creşterea intensă a cerinţelor de apă curată.
Lucrarea de faţă “ Indicatori fizici ai apelor naturale” tratează o serie de aspecte
referitoare la îmbunătăţirea calităţii apei potabile. Sunt prezentate principalele surse de apă
potabilă, modalităţile de alimentare cu apă potabilă, o serie de procedee de tratare, accentul fiind
pus pe indicatorii de calitate ai apei potabile. În anexe sunt de asemenea, o serie de tabele cu
diferite categorii de indicatori , precum şi concentraţiile maxime admise ale acestora extrase din
Legea nr. 458/2002 din 08/07/2002 privind calitatea apei potabile. Tot în anexe este prezentat şi
un model de buletin de analiză a apei cu ajutorul căruia se stabileşte dacă indicatorii de calitate
se încadrează în limitele maxime admise, mai exact se stabiuleşte dacă apa este potabilă conform
legii nr. 458/2002 din 08/07/2002 .

4
 Capitolul 1
APA ÎN ORGANISMUL UMAN

Apa este un constituent fundamental şi indispensabil al organismului uman. Modificări

mici produc tulburări grave iar insuficienţa aportului de apă este mult mai puţin tolerată decât
carenţa în alte elemente.

1.1. Cantitate şi repartizare

Proporţia de apă din organism variază după vârstă: de la peste 97 % la embrionul de 7
zile, scăzând treptat la 80 % la nou-născut, 60-65 % la adult şi 50-55 % la vârstnic. Procentul de
apă variază după intensitatea proceselor metabolice. Acest fapt se reflectă şi în proporţia diferită
a apei în ţesuturi: smalţ dentar 0,2 %, dentină 10 %, ţesut osos 22 %, ţesut adipos 20 %, ţesut
cartilaginos 55 %, muşchi striat 75 %, ficat 75 %, rinichi 80 %, creier (substanţă cenuşie) 85 %,
plasmă sangvină 90%. Femeile având o proporţie mai ridicată de ţesut adipos (relativ sărac în
apă), procentul de apă din organism depinde de sex: în medie 52 % la femei şi 63 % la bărbaţi.
La obezi, procentul de apă poate scădea astfel până la 40 %.
În organismul uman, apa totală (60% din greutatea corporală) se repartizează în mai
multe compartimente: Apa intracelulară (40 %) şi apa extracelulară (20 %), aceasta la rândul ei
reprezentată de apa circulantă = intravasculară (4- 4,5 %), apa interstiţială (15 % - majoritatea
legată în geluri) şi apa transcelulară (1%).

5
 Un om poate rezista în medie 30 de zile fără hrană, dar numai 4-5 zile fără apă. De fapt
intervalul diferă foarte mult în funcţie de starea de sănătate, vârstă, efort fizic etc. dar în primul
rând de temperatura mediului ambiant. La climat răcoros se poate rezista peste o săptămână şi
chiar două, în schimb la climat uscat şi cald abia 2-3 zile. Deshidratarea organismului determină
un sindrom complex, ce afectează toate organele şi sistemele şi în final produce moartea prin
diverse mecanisme.
Apa poate fi ingerată de om ca atare, în formă de diverse băuturi sau prin intermediul
alimentelor. În acestea, procentul de apă variază foarte mult. Astfel avem procente de 2% în
untul de arahide, 4% în floricele, 14%în margarină, 29% în gem, 38% în caşcaval, 38% în pâinea
integrală, 60 % în puiul fript, 74 % în banane, 75% într-un ou fiert, 88% în lapte, 90% în
ciuperci, 94% în roşii etc.
În situaţii extreme, omul poate de supravieţui şi cu apă procurată din plante, din
condens, cu lichid din diverse animale etc. dar în mod normal indiferent de aportul de apă prin
alimente are nevoie şi de apă în formă lichidă liberă, în cantitate şi calitate corespunzătoare, pe
care o numim apă potabilă.

1.2. Rolul apei în organismul uman

Rolurile apei în organism sunt multiple, cele mai importante fiind:
- rolul structural, ca şi principal component al organismului;
- rolul de mediu de reacţie pentru şi intervenţia în toate procesele metabolice; - contribuţia
la menţinerea homeostaziei (fiind esenţială pentru variate procese, ca absorbţia, transportul,
difuzia, osmoza, excreţia...);
- rol în metabolismul macronutrienţilor (din a căror degradare rezultă apă);
- sursă de Ca, Mg, Na, K şi alte substanţe utile pentru organism, dar uneori şi de elemente
nedorite (toxice, agenţi patogeni...).
Dinamica apei în corpul uman şi bilanţul hidric al organismului au fost îndelung studiate
în fiziologie şi sunt astăzi binecunoscute, având largi aplicaţii medicale. Deshidratarea respectiv
hiperhidratarea, cu numeroasele variante fiziopatologice, sunt întâlnite în cadrul multor afecţiuni
şi pun serioase probleme de diagnostic şi tratament.

6
1.3. Necesităţi şi surse de apă pentru organismul uman
Un om are nevoie în medie de circa 100 de litri de apă pe zi: 4 litri pentru nevoia
fundamentală, alimentară (2,5 litri pentru băut şi 1,5 litri prepararea hranei), 13 litri pentru spălat
vesela, 13 litri pentru spălat rufe, 70 de litri pentru nevoi sanitare (spălat pe mâini şi faţă, duş,
apa pentru clătirea toaletei etc.).
Variabilitatea este desigur foarte mare, în funcţie de disponibilitatea şi preţul apei, de
obiceiuri etc. Unde nu există apă curentă şi consumul casnic e mai mic, iar unde trebuie cărată de
la mari distanţe sau e foarte scumpă se face economie. Sunt şi situaţii, chiar ţări întregi, unde
consumul este sub minimul acceptabil şi duce la consecinţe negative asupra igienei şi sănătăţii
publice. A face baie în vană în loc de duş duce automat la un consum mult mai mare de apă, la
fel şi utilizarea frecventă de maşini se spălat haine, veselă etc. sau dacă aceste au eficienţă redusă
din punct de vedere al consumului de apă.
Pe plan mondial, în 1980, problema asigurării necesarului de apă pentru populaţie era
oficial rezolvată în procent extrem de diferit: Belgia 95%, Finlanda 79%, Sudan şi Bangaldesh
40%, Sri Lanka 37%, Angola 28%, Paraguay 25%, Uganda 16%, Mozambic 9%, Mali 6%....
Ţările socialiste pretindeau că situaţia lor e cea mai favorabilă - Ungaria 84%, Albania 92% şi
URSS chiar 100%, exagerare evidentă...
Având în vedere caracterul limitat al resurselor de apă în general şi de apă potabilă în
particular, consumul acesteia se normează şi uneori chiar se raţionalizează.
Pentru nevoile populaţiei, consumul admis în România pentru nevoi gospodăreşti şi publice este
prevăzut în STAS 1343 / 77 (valori în litri / zi / locuitor):

7
 Capitolul 2
APE NATURALE

Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din ape de suprafaţă, mai rar din alte
surse. Această situaţie se va menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din apa
dulce de pe Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne putem atinge aproape deloc de ele,
deoarece diminuarea lor ar însemna creşteri catastrofale de nivel a mărilor şi oceanelor.

2.1. Apele de suprafaţă

Apele dulci de suprafaţă reprezintă majoritatea rezervei de apă dulce lichidă. Ele
formează reţeaua hidrografică, fără de care peisajul geografic ne-ar fi multora de neconceput.
Morfologic, ele fac impresia unui sistem vascular al pământului, ceea ce în anumite privinţe şi
sunt.
Apele de suprafaţă se clasifică în ape stătătoare (mări şi oceane, lacuri etc.), ape
curgătoare (izvor - pârâu - râu - fluviu) şi ape stagnante. Distingem lacuri naturale şi lacuri
artificiale, cursuri de apă naturale, modificate artificial / regularizate sau construite artificial
(canale).
Apele dulci de suprafaţă diferă după foarte multe caracteristici: debitul şi variaţiile sale
(la cele curgătoare), temperatura, concentraţia şi natura substanţelor dizolvate sau aflate în
suspensie, conţinutul biologic şi microbiologic etc., fiecare masă de apă lichidă cu albia ei şi
vieţuitoarele din ea fiind un ecosistem distinct. Totodată, apele dulci de suprafaţă au şi
numeroase caractere comune: Spre deosebire de cele subterane, ele sunt de regulă mai puţin
mineralizate, mai bogate în elemente biologice, mai influenţabile de către alţi factori (naturali şi
antropici), mai uşor poluabile, mai puţin stabile în caracteristici, dar totodată au şi capacităţi mai
crescute de a-şi automenţine calitatea.

2.1.1. Râurile

Curgerea râurilor este foarte diferită în funcţie de pantă, configuraţia albiei (rugozitate,
formă, adâncime etc.) şi de alţi factori. Viteza de parcurs variază pe diversele secţiuni şi este
importantă de cunoscut, mai ales pentru a putea prezice poziţia la un moment dat a unei unde de

8
viitură sau de poluare. Aceste lucruri se deduc prin analizarea datelor hidrologice (debit) şi de
calitate a apei în diversele puncte ale unui râu, date din care se poate observa viteza de înaintare
a unei anume mase de apă mai voluminoase sau cu o anume compoziţie distinctă (de exemplu o
undă de poluare) între două secţiuni de control. Modele de curgere se pot stabili şi experimental
prin marcarea apei cu trasori cum sunt coloranţii (fluoresceină) sau trasorii radioactivi.
Cunoscând bine morfologia albiei şi alte elemente se pot face şi modelări teoretice, dar de obicei
albia unui râu are o complexitate prea ridicată pentru a permite o modelare teoretică a curgerii a
cărei rezultate să fie utile practic, cu excepţia unor porţiuni scurte sau a râurilor mari şi lente.
În cadrul aceluiaşi râu, apa nu curge cu viteză uniformă, ci lent spre fund şi maluri şi mai rapid
spre suprafaţă şi mijloc. Dar de regulă curgerea nu e laminară ci turbulentă iar variaţiile de pantă,
lăţime, adâncime a albiei, pragurile şi obstacolele şi alţi factori determină o curgere de mare
complexitate şi variabilitate, incluzând vârtejuri, bulboane, zone de contracurent sau
cvasistaţionare alternând cu repezişuri. Acest fapt la rândul său determină o variaţie spaţială şi
temporală a albiei râului şi curgerii apei. Toate aceste au o mare importanţă pentru autoepurarea
apei şi pentru calitatea ecologică, oferind habitate variate în cadrul aceluiaşi râu, ceea ce este
esenţial pentru biodiversitate.
Râurile cu curgere rapidă şi turbulentă duc la un continuu amestec al apei şi deci la o
compoziţie relativ uniformă. La râurile mari şi lente amestecul se face mai puţin. Astfel, apele
Amazonului şi ale lui Rio Negro sunt în continuare separate chiar la mai multe sute de kilometri
aval de confluenţă, la fel şi cele ale lui MIssissippi cu Missouri! În lacuri de asemenea nu se
tinde oriunde spre uniformizare şi există gradiente persistente în echilibru dinamic, nu doar pe
verticală, ci şi pe orizontală, de la o zonă la alta, chiar dacă există curenţi. Acest factor are mare
importanţă în prelevarea de probe de apă, unde supraestimarea uniformităţii poate duce la
falsificarea rezultatelor.
Râul este un sistem dinamic, a cărui morfologie e normal să sufere anumite modificări în
timp, atât ca şi configuraţie internă a albiei minore, cât şi c modificare a traiectului albiei, prin
migrarea meandrelor şi alte fenomene.
Fitoplanctonul în râuri există mult mai mult de cât se credea şi e de origine chiar din râu
dacă acesta e destul de lung sau lent sau cu destul golfuri, nişe de contracurent etc. Până la
începutul anilor '90 subiectul a fost sistematic neglijat, considerându-se că fitoplanctonul din
râuri e nerelevant deoarece dacă există e adus din lacuri şi nu autohton.
În râuri, în spatele obstacolelor (bolovani, picioare de pod, arbori etc.) apar vârtejuri,
contracurenţi etc. car sunt de fapt microretenţii de apă care, însumate, dovedesc că într-un râu
putem avea de fapt un important procent de apă stagnantă şi nu "curgătoare" după modelul
clasic. Evaluări cantitative direct s-au putut face numai relativ recent, cu ajutorul teledetecţiei

9
termice, deoarece apa din microretenţii e mai caldă ca cea ce curge normal pe râu. Aceste
rezultate influenţează predicţia evoluţiei concentraţiei unor poluanţi sau a posibilităţilor de
productivitate biologică a unui râu.
De la izvoare spre aval, râurile îşi modifică treptat caracteristicile de curgere, configuraţia
albiei şi calitatea apei. Corespunzător variază şi structura biocenozelor. Pentru peşti putem
distinge în zona noastră geografică pe un râu porţiuni de dominanţă a unei specii sau asocieri:
zona fântânelului; zona păstrăvului (specii însoţitoare: boiştean, grindel, zlăvoacă); zona
lipanului şi moioagei (specii însoţitoare: lostriţă, clean dungat) etc.

2.1.2. Lacurile

Lacurile sunt ape stătătoare şi se împart în naturale şi artificiale. Cele naturale sunt
majoritatea situate într-o depresiune naturală închisă a scoarţei pământului, dar există şi lacuri de
altă origine, cum sunt cele de baraj natural, sau în cratere vulcanice etc. Majoritatea sunt lacuri
cu apă dulce, însă există multe cu apă sărată, mai ales în zone aride, dar şi în alte împrejurări
cum sunt foste saline inundate, golfuri marine ce au fost separate de mare etc. Unele lacuri sunt
alimentate de râuri sau pâraie / izvoare, altele aparent numai de precipitaţii şi eventual izvoare
submerse. Unele au scurgere prin râuri sau chiar fluvii, altele sunt lipsite de scurgere. Majoritatea
lacurilor sunt permanente, dar există şi numeroase lacuri temporare în zone carstice sau aride.
Lacurile artificiale sunt în marea lor majoritate lacuri de acumulare create prin bararea
văilor cu baraje de beton sau anrocamente, creând în spatele lor lacuri de acumulare.

2.2. Apele subterane

Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de suprafaţă,
cele subterane sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi potabilizate cu măsuri
minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare. Astfel, în Germania în 1990 circa
60% din apa potabilă furnizată provenea din surse subterane şi nu trebuia supusă dezinfecţiei!
Volumul de apă conţinut într-o anumită formaţiune geologică depinde de procentul de
spaţii libere într-un anumit volum de rocă, element definit ca porozitate. Nu toată apa conţinută
în aceste spaţii e disponibilă. Procentul care poate fi drenat sub influenţa gravitaţiei este
productivitatea specifică (specific yield). În solul şi roca de aproape de suprafaţă, spaţiile libere

10
sunt umplute parţial cu aer şi parţial cu apă, ceea ce definim ca zonă nesaturată, care se întinde
uneori zero metri (băltire la suprafaţă) uneori până la zeci de metri adâncime sau chiar mai mult.
Mai adânc, toate spaţiile sunt pline de apă, fiind zona saturată. Dacă săpăm până aici o fântână /
puţ, apa se adună înăuntru şi se stabilizează la un nivel numit nivel freatic. În zona nesaturată,
mişcările apei sunt de regulă pe verticală în jos, timpul de rezidenţă variind de la zero la câteva
zeci de ani. Apa de regulă curge prin straturile respective ale subsolului, în funcţie de
permeabilitatea acestora, care e dată de numărul şi dimensiunile porilor din rocă şi nivelul lor de
interconectare. Straturile de roci suficient de poroase pentru a stoca apă şi suficient de
permeabile pentru a permite curgerea de cantităţi de apă ce pot renta a fi exploatate economic se
numesc acvifere. Apa ce se scurge prin ele iese uneori la zi pe cale naturală, în izvoare, devenind
apă de suprafaţă, sau uneori trece în apele de suprafaţă sub oglinda acestora, ca izvoare submerse
(în râuri, lacuri sau chiar în ocean). Dispersia se petrece în acvifere atât datorită difuziei
moleculare cât şi curgerii mecanice şi are o mare importanţă legată de răspândirea în acvifer a
eventualilor poluanţi.

Factorii care influenţează calitatea apelor subterane sunt în mare parte identici cu cei ce
influenţează calitatea apelor de suprafaţă . Apele meteorice aduc aport de gaze dizolvate
atmosferice (oxigen, azot, dioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc.) şi minerale dizolvate
(bicarbonaţi şi sulfaţi de calciu şi magneziu dizolvaţi din roci; azotaţi şi cloruri de sodiu, potasiu,
calciu şi magneziu dizolvate din sol şi detritusuri organice; săruri de fier şi mangan).
Utilizările casnice fac să ajungă în apa subterană, prin intermediul exfiltrărilor din tancuri
septice sau canalizări neetanşe, precum şi din infiltrarea din apele de suprafaţă, detergenţi,
azotaţi, sulfaţi şi alţi produşi de degradare a substanţelor organice, săruri şi ioni dizolvaţi din
reţeaua de apă potabilă, precum şi compuşi organici solubili.
Utilizările industriale ale apelor generează ajungerea în apele subterane a diverselor săruri
dizolvate în ape uzate industriale ce se infiltrează în sol din apele de suprafaţă poluate.
Agricultura generează aport de săruri din apa de irigaţie. Depozitele de gunoi aduc aport de
produşi organici de descompunere, substanţe chimice solubile, gaze solubile, săruri provenite din
cenuşă.

11
 Capitolul 3
INDICATORI DE CALITATE AI APEI
Pentru caracterizarea calităţii apei şi gradului de poluare a unei ape se utilizează indicatori
de calitate. Aceştia se pot clasifica după natura lor şi după natura şi efectele pe care le au asupra
apei, după cum urmează:
a. .Clasificare după natura indicatorilor de calitate:
- indicatori organoleptici (gust, miros);
- indicatori fizici (pH, conductivitate electrică, culoare, turbiditate);
- indicatori chimici;
- indicatori chimici toxici;
- indicatori radioactivi;
- indicatori bacteriologici;
- indicatori biologici.

b. Clasificare după natura şi efectul pe care îl au asupra apei:

- indicatori fizico-chimici generali:
- temperatura;
- pH;
- indicatorii regimului de oxigen:
- oxigen dizolvat (OD);
- consumul biochimic de oxigen (CBO 5 );
- consumul chimic de oxigen (CCO Cr şi CCO Mn ).
- indicatorii gradului de mineralizare:
- reziduul fix;
- cloruri, sulfaţi;
- calciu, magneziu, sodiu, etc.
- indicatori fizico-chimici selectivi:
- carbon organic (COT);
- azot Kjeldhal şi azot total, fosfaţi;
- duritate, alcalinitate.
- indicatori fizico-chimici specifici (toxici):
- cianuri;
- fenoli;

12
 - hidrocarburi aromatice mono şi polinucleare;
- detergenţi;
- metale grele (mercur, cadmiu, plumb, zinc, cobalt, fier, etc.);
- pesticide;
- arsen;
- uraniu natural;
- trihalometani.
- indicatori radioactivi:
- activitate globală α şi β;
- activitate specifică admisă a fiecărui radionuclid
- indicatori biologici, care reflectă gradul de saprobitate a apei, prin analiza speciilor de
oragnisme care populează mediul acvatic;
- indicatori bacteriologici, care măsoară nivelul de poluare bacteriană, în principal prin
determinarea numărului de bacterii coliforme totale şi de bacterii coliforme fecale.
Clasificarea indicatorilor de calitate ai apei, concentraţiile maxime admisibile pentru aceştia,
precum şi metodele standardizate pentru determinarea lor sunt prezentate în anexe.
Apa folosită de om trebuie să întrunească anumite proprietăţi organoleptice fizice si
chimice.Aceste proprietăţi pot fi determinate cu ajutorul analizei fizico-chimice a apei. În acest sens ,
unele determinări se fac la locul de recoltare ,astfel:
- determinările organoleptice (gust,miros ),determinarea temperaturii, fixarea oxigenului dizolvat şi
a hidrogenului sulfurat ,determinarea clorului rezidual, a bioxidului de carbon liber şi
agresiv,determinarea de Ph.
- determinarea turbidităţii, a suspensiilor, determinarea reziduului, determinarea fosfaţilor a
oxidabilităţii a formelor de azot, determinarea fierului, a manganului.
- Determinarea alcalinităţii si acidităţii, determinarea durităţii totale a calciului şi magneziului,
determinarea fluorului

3.1. Indicatorii organoleptici ai apei

Proprietăţile organoleptice ale apei sunt reprezentate de acele caracteristici care
impresionează organele noastre de simţ, adică gustul şi mirosul apei.
Gustul apei este dat de conţinutul în substanţe chimice şi în primul rând de sărurile minerale şi
de gazele dizolvate (oxigenul şi bioxidul de carbon). Excesul sau carenţa unora dintre aceste
componente poate imprima apei un gust neplăcut ( fad ,sălciu,amar,dulceag).

13
 Mirosul apei este legat de asemenea de prezenţa în exces a unor elemente naturale sau provenite
prin purificarea apei, ca şi din unele transformări la care sunt supuse în apă anumite substanţe chimice
mai ales poluante.
Atât gustul cât şi mirosul apei, deşi au ca principala caracteristică un mare grad de subiectivitate,
totuşi au din punct de vedere sanitar,o valoare deosebită. În primul rând influenţa lor asupra utilizării
apei este hotărâtoare, poate duce la excluderea folosirii apei respective. Gustul şi mirosul apei pot
servi şi ca indicatori de poluare a apei.
Apa potabilă nu trebuie să aibă miros caracteristic şi trebuie să aibă un gust plăcut. În caz
contrar apa poate prezenta subtanţe poluante care sunt daunătoare sănătăţii.Prezenţa substantelor
poluante in apă pot fi evidenţiate prin culoare apei. Chiar şi temperatura apei poate fi un
indicator indirect de poluare, mai ales pentru apele subterane, unde se ştie că temperatura este
constantă. Variţia acestei temperaturi însă, paralel cu variaţia temperaturii aerului, indică
existenţa unei comunicări cu exteriorul şi deci posibilitatea de pătrundere în sursa de apă a
poluanţilor din afară.

3.2. Indicatori fizici ai apei

Turbiditatea caracterizează gradul de netransparenţă a apei. Ea se datorează particulelor
solide sub formă de suspensii sau în stare coloidală, care nu sediementează în timp. O apă
tulbure este refuzată de consumator şi totodată prezintă şi un pericol epidemiologic deoarece
particulele în suspensie pot constitui un suport nutritiv pentru germeni. Determinarea turbidităţii
se poate face calitativ, semicantitativ şi cantitativ.
Într-o definiţie generală se consideră că suspensiile totale reprezintă ansamblul
componentelor solide insolubile prezente într-o cantitate determinată de apă şi care se pot separa
prin metode de laborator (filtrare, centrifugare, sedimentare). Se exprimă gravimetric în mg/l sau
volumetric în ml/l. Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru caracterizarea
apelor naturale. În funcţie de dimensiuni şi greutate specifică, particulele se separă sub formă de
depuneri (sedimentabile) sau plutesc pe suprafaţa apei (plutitoare). Suspensiile gravimetrice
reprezintă totalitatea materiilor insolubile, care pot sedimenta, în mod natural într-o anumită
perioadă limitată de timp. Procentul pe care îl reprezintă suspensiile gravimetrice din suspensiile
totale este indicator care conduce la dimensionarea şi exploatarea desnisipatoarelor sau
predecantoarelor, instalaţii destinate reţinerii acestora. Suspensiile şi substanţele colidale din ape
reprezintă totalitatea substanţelor dispersate în apă, având diametrul particulelor între 1 şi 10μm.
Caracterizate prin propietăţi electrice de suprafaţă, prezintă un grad mare de stabilitate, care le
face practic nesedimentabile în mod natural.

14
 Eliminarea substanţelor coloidale din apă a impus tratarea chimică cu reactivi de
destabilizare în vederea coagulării şi precipitării acestora.
Relaţia dintre substanţele în suspensie (proprietate gravimetrică) şi turbiditate (proprietate
optică) determină aşa-numitul „coeficient de fineţe” al suspensiilor. Pentru aceeaşi sursă de apă,
coeficientul de fineţe variază în limite bine determinate în cadrul unui ciclu hidrologic anual.
Conductivitatea apelor constituie unul dintre indicatorii cei mai utilizaţi în aprecierea
gradului de mineralizare a apelor cel puţin din următoarele considerente:
 măsurătorile de conductivitate (rezistivitate) a apei permit determinarea conţinutului total
de săruri dizolvate în apă;
 au avantajul diferenţierii dintre săruri anorganice şi organice (ponderal) pe baza
mobilităţilor ionice specifice;
 elimină erorile datorate transformării speciilor de carbonaţi/bicarbonaţi prin evaporare la
105˚C (conform metodologiei de determinare gravitaţională a reziduului fix, în cazul
bicarbonaţilor pierderile sunt de circa 30%).
Concentraţia ionilor de hidrogen

pH-ul constituie măsura concentraţiei în ioni H . Valoarea pH condiţionată de echilibrul
fizico-chimic şi pH poate deplasa spre elemente mai mult sau mai puţin toxice. Viaţa peştilor
este compatibilă dacă pH este inferior valorii de 6 şi dacă este superioară la 9.
pH-ul apelor naturale este cuprins între 6,5-8, abaterea de la aceste valori dând indicaţii
asupra poluării cu compuşi anorganici. pH-ul şi capacitatea de tamponare a acestuia constituie
una din propietăţile esenţiale ale apelor de suprafaţă şi subterane, pe această cale asigurându-se

un grad de suportabilitate natural faţă de imapctul cu acizi sau baze. Sărurile de Na , K  , Ca
2
şi Mg 2  jucând un rol esenţial în acest sens.
Concentraţia ionilor de hidrogen din apă, reprezintă in factor important care determină
capacitatea de reactivitate a apei, agresivitatea acesteia, capacitatea apei de a constitui medii
pentru dezvoltarea diferitelor organisme etc.

3.3. Indicatori chimici ai apei

A. Indicatori ai regimului de oxigen
Oxigenul reprezintă circa 35% din gazele dizolvate în apă (la presiune normală).
Conţinutul în oxigen dizolvat se exprimă în mg/l. El depinde de temperatură şi salinitatea apei,
de presiunea atmosferică şi de temperatura aerului. Deficitul în oxigen este evaluat prin
conţinutul de materie oxidabilă.
Oxigenul este un gaz solubil şi se află dizolvat în apă sub formă de molecule O 2 , prezenţa
oxigenului în apă condiţionând existenţa marii majorităţi a organismelor acvatice. Toate apele
15
care se află în contact cu aerul atmosferic conţin oxigen dizolvat în timp ce apele subterane
conţin foarte puţin oxigen.
Din această clasă de indicatori fac parte oxigenul dizolvat (OD), consumul chimic de
oxigen (CCO), consumul biochimic de oxigen (CBO) şi carbonul organic total (COT).
Oxigenul dizolvat (OD), cel mai important parametru de calitate ale apei din râuri şi lacuri
este conţinutul de oxigen dizolvat, deoarece oxigenul are o importanţă vitală pentru ecosistemele
acvatice. Astfel, conţinutul de oxigen din apele naturale trebuie să fie de cel puţin 2mg/l, în timp
ce în lacuri, în special în cele care funcţionează crescătorii de peşte, conţinutul de oxigen
dizolvat trebuie să fie de 8-15 mg/l.
Consumul biochimic de oxigen (CBO5 ) reprezintă cantitatea de oxigen, în mg/l, necesară
pentru oxidarea substanţelor organice din ape, cu ajutorul bacteriilor. Mineralizarea biologică a
substanţelor organice este un proces complex, care în apele bogate în oxigen se produce în două
trepte. În prima treaptă se oxidează în special carbonul din substratul organic (faza de carbon),
iar în a doua fază se oxidează azotul (faza de nitrificare). Măsurarea consumului biochimic de
oxigen timp de 5 zile (CBO 5 ) după norma franceză T90-103, corespunde consumului de oxigen
a unei mase de apă conservate la întuneric, într-un tub închis la 20˚c timp de 5 zile. Acest
consum este proporţional cu cantitatea de materie organică biologic oxidabilă conţinută în apă şi,
deci, cu nivelul său de poluare.
Consumul biochimic de oxigen rezultă din diferenţa între concentraţiile oxigenului dizolvat
în proba supusă analizei la începutul şi la sfârşitul perioadei de incubare. Incubarea probelor de
apă ca atare, saturate în oxigen sau a probelor diluate în proporţii convenabile cu apă de diluţie
saturată în oxigen şi însămânţare (dacă este cazul), se realizează la temperatura de 20  1˚c şi la
întuneric pe o perioadă de 5 zile  6 ore. Concentraţia de oxigen din probele de apă iniţială şi
cea de după perioada de incubaţie de 5 zile se determină prin metode volumetrice iodometrice.
Consumul chimic de oxigen (CCO) este cantitatea de oxigen (măsurată în mg) consumată
într-un litru de apă de către materialele oxidabile, sub acţiunea unui oxidant chimic energic.

B. Săruri dizolvate
În apele naturale se află, în mod obişnuit, cationii şi anionii prezentaţi în tabelul de mai
jos, ioni de care depind cele mai importante caracteristici de calitate ale apei. În majoritatea
cazurilor, sărurile aflate în apele naturale sunt formate din următorii cationi Ca 2  , Mg 2  , Na 
, K  şi anioni HCO 3 
, SO 4 
, Cl  . Ceilalţi ioni se află în mod obişnuit în cantităţi
nesemnificative, deşi câteodată influenţează esenţial asupra proprietăţilor apei.

Principalii ioni din apele naturale

16
CATIONI ANIONI
Denumire Formula Denumire Forumla
Hidrogen H Hidroxid OH 
Sodiu Na  Bicarbonat HCO 3 
Potasiu K Clorură Cl 
Amoniu NH 4  Hidrosulfit HS 
Calciu Ca 2  Nitrit NO 2 
Magneziu Mg  Nitrat NO 3 
Fier bivalent Fe 2  Fluorură F
Fier trivalent Fe 3 Sulfat SO 4 2 
Bariu Ba 2  Silicat SiO 3 2 
Aluminiu Al 3 Ortofosfat PO 4 3

În esenţă, se poate spune că apele naturale conţin elemente fundamentale şi elemente

caracteristice, dintre care 6 elemente fundamentale sunt cele care aparţin tuturor apelor naturale,
2
respectiv molecula de H 2 CO 3 şi ionii de HCO 3 
, CO 3 , H  , OH  , Ca 2  , iar dintre
2
elementele caracteristice se pot cita ionii de SO 4 , Cl  , Mg 2  , Na  , K  , etc. Aceste
elemente pot fi prezente sau nu îna pele naturale, într-o concentraţie mai mare sau mai mică,
conferind apei un anumit caracter.
Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor dizolvate în apă, stabile după evaporare la
105˚C, marea majoritate a acestora fiind de natură anorganică. Valoarea reziduului fix în diferite
ape naturale variază în funcţie de caracteristicile rocilor cu care apele vin în contact.
Conţinutul mineral al apelor naturale este strâns legat de factorii meteorologici şi
climatologici. Astfel, în perioadele cu precipitaţii sau în cele de topire a zăpezilor, apele
curgătoare îşi reduc mineralizarea, datorită diluării lor cu ape cu conţinut mineral foarte sărac.

C. Indicatori biogeni
Compuşi ai azotului. Amoniacul, nitriţii şi nitraţii constituie etape importante ale
prezenţei azotului în ciclul său biogeochimic din natură şi implicit din apă. Azotul este unul
dintre elementele principale pentru susţinerea vieţii, intervenind în diferite faze de existenţă a
plantelor şi animalelor. Formele sub care compuşii azotului în apă sunt azot molecular (N 2 ),

azot legat în diferite combinaţii organice (azot organic), amoniac (NH 3 ), azotiţi (NO 2 ) şi

azotaţi (NO 3 ).

17
 Prezenţa amoniacului în apele de alimentare este limitată de normele recomandate de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la cantităţi foarte mici (sub 0,05 mg/l) datorită efectelor nocive
pe care le poate avea asupra consumatorilor.
Nitriţii constituie o etapă importantă în metabolismul compuşilor azotului, ei intervenind în
ciclul biogeochimic al azotului ca fază intermediară între amoniac şi nitraţi. Prezenţa lor se
datoreşte fie oxidării bacteriene a amoniacului, fie reducerii nitraţilor.
Nitraţii constituie stadiul final de oxidare a azotului organic. Azotul din nitraţi, la fel ca şi
cel din nitriţi sau amoniac, constituie un elemant nutritiv pentru plante şi, alături de fosfor este
folosit la cultura intensivă în agricultură. Prezenţa nitraţilor în apele naturale se poate explica
prin contactul apei cu solul bazinului hidrografic.
Compuşi ai fosforului. Conţinutul de fosfaţi în apele naturale este relativ redus (0,5 – 5
mg/l). Dacă apele străbat terenuri bogate în humus în care fosfatul este legat în compuşi organici,
acestea se îmbogăţesc în fosfaţi. De asemenea, o pondere importantă revine poluării difuze din
agricultură datorată administrării de îngrăşăminte pe bază de azot şi fosfor.

D. Indicatori ai capacităţii de tamponare ai apei

Aciditatea apei se datoreşte prezenţei în ape a dioxidului de carbon liber, a acizilor
minerali şi a sărurilor de acizi tari sau baze slabe, a sărurilor de fier şi de aluminiu provenite de
la exploatările miniere sau din apele uzate industriale intrând în această din urmă categorie.
Aciditatea totală a unei ape exprimă atât aciditatea datorată acizilor minerali, cât şi cea
datorată dioxidului de carbon liber, în timp ce aciditatea minerală exprimă numai aciditatea
datorată acizilor minerali.
Alcalinitatea apei este condiţionată de prezenţa ionilor dicarbonat, carbonat, hidroxid şi,
mai rar, borat, silicat şi fosfat. Din punct de vedere valoric, alcalinitatea este concentraţia
echivalentă a bazei titrabile şi se măsoară la anumite puncte de echivalenţă date de soluţii
indicator. Utilizarea fenolftaleinei duce la determinarea alcalinităţii (p) a apei datorată
hidroxidului şi carbonatului, iar utilizarea indicatorului metiloranj duce la determinarea
alcalinităţii (m), datorată dicarbonatului.
Valoarea alcalinităţii (p) şi (m) indică raportul existent între ionii de carbonat, dicarbonat şi
hidroxid în cadrul alcalinităţii totale, relaţiile dintre ele fiind prezentate în tabelul următor:
Calculul relaţiilor de alcalinitate
Valoarea alcalinităţii
OH  CO 3 2
HCO 3 
(p)
0 0 0 m
< m/2 0 2p m-2p

18
 m/2 0 2p 0
>m/2 2p-m 2(m-p) 0
m m 0 0
m = alcalinitatea faţă de metiloranj în ml HCl 0,1 N
p = alcalinitatea faţă de fenolftaleină în ml HCl 0,i N

Duritatea apei a fost inclusă la capacitatea de tamponare a apei datorită ponderii

carbonaţilor de calciu şi magneziu în apele naturale. Se deosebesc următoarele tipuri de duritate:
 duritatea totală reprezintă totalitatea sărurilor de Ca 2  şi Mg 2  prezente în apă;
 duritatea temporară reprezintă conţinutul ionilor de Ca 2  şi Mg 2  legaţi de anionul

HCO 3 , care prin fierberea apei se poate înlătura deoarece dicarbonaţii se descompun
în CO 2 şi în carbonaţi care precipită;
 duritatea permanentă reprezintă diferenţa dintre duritatea totală şi duritatea temporară,
fiind atribuită ionilor de Ca 2  şi Mg 2  legaţi de anionii Cl  , SO 4 2
şi NO 3 
.
Acest tip de duritate rămâne în mod permanent în apă, chiar după fierbere.
Convenţional , duritatea se exprimă în grade de duritate care pot fi grade germane (1 grad =
10 mg CaO) sau grade franceze (1 grad = 10 mg CaCO3). La noi în ţară, exprimarea durităţii se
face în grade germane.
În tabelul următor este prezentată o clasificare a apelor după duritatea lor.
Calsificarea apelor după duritatea lor
Unităţi de măsură Clasa de duritate
1 2 3 4
mg/l 0 – 55 56 – 100 101 – 200 200 - 500
m val/l 0 – 1,1 1,1 – 2,0 2,0 – 4,0 4,0 - 10
Caracterizarea Moale Slab dură Moderat dură Foarte dură
apei

3.4. Verificarea calităţii apei potabile

Aplicând prevederile legii nr. 458/2002, completată şi modificată prin Legea 311/2004 şi a
HGR 974/2004, diferite societăţi cum ar fi de exemplu Apa Nova stabileşte frecvenţa prelevării
probelor şi tipurile de analize, în funcţie de volumul de apă produs şi numărul locuitorilor
deserviţi. Pentru supravegherea calităţii apei, lunar se realizează în jur de 1000 de analize.
Probele se recoltează din apa extrasă din subteran la ieşirea din staţiile de pompare şi din
reţeaua de distribuţie (la robinetul clientului).

19
 După intervenţiile în reţea este posibil ca, pentru perioade de timp scurte, apa care curge
la robinet să fie tulbure, cu impurităţi sau să aibă culoare modificată. În acest caz, este
recomandat să fie lasată să curgă 5-10 minute şi să fie sesizată calitatea neconformă doar dacă
dupa acest timp apa mai prezintă modificări . De asemenea, se recomandă să nu se consume apa
care a stagnat mult timp pe conducte (pe timpul nopţii sau după absenţe prelungite de la
domiciliu). Apa va putea fi consumată doar după ce se elimină prin curgere apa care a stagnat pe
conductă.
Principalii parametrii urmăriţi prin analizele de calitate a apei sunt:
 DURITATEA - in principal sărurile de calciu şi magneziu prezente în apă, care formează
la fierbere o crustă albă pe pereţii vasului, fără a fi însă periculoasă.
 NITRAŢII - elemente fertilizante datorate folosirii îngrăşămintelor azotoase.
 INDICATORII BACTERIOLOGICI - depistarea unor germeni patogeni ce indică
contaminarea apei.
Pe baza rezultatelor obţinute în laboratorele de analize se întocmesc buletine de
analiză pe baza cărora se stabileşte dacă apa respectivă se încadrează în normele de calitate
potrivit legii nr. 458/2002 din 08/07/2002 privind calitatea apei potabile. În anexe este prezentat
un astfel de buletin de analiză ( Anexa 2 ).

20
 CONCLUZII

Actualmente sunt elaborate multiple filtre de apă, care se utilizează pentru tratarea finală
a apei potabile. Aceste filtre sunt elaborate pentru tratarea apelor cu diverse caracteristici şi
proprietăţi şi pot fi folosite în condiţii casnice. Cu ajutorul filtrelor apa potabilă din robinet poate
fi tratată de diverse substanţe, aşa cum sunt fenolii, pesticidele, metalele grele, sărurile ce
determină duritatea apei. Există mai multe tipuri de filtre, de exemplu filtrele "ulcior", care pot fi
utilizate nu numai la tratarea finala a apelor din robinet, dar şi a apelor din fântâni.
Unii oameni consideră că cea mai bună apă este apa distilată. Într-adevăr, această apă
practic nu conţine adaosuri de substanţe chimice sau gaze dizolvate. Dar consumul îndelungat al
apei distilate conduce la eliminarea din organism a sărurilor şi a microelementelor, de care omul
are nevoie pentru existenţă.
Pentru a proteja impactul negativ al apei asupra sanatatii, nu este suficienta tratarea
minutioasa a ei. Calea cea mai eficienta este prevenirea poluarii apelor.
În localităţile rurale, unde populaţia foloseşte în mare parte numai apele freatice din
fântâni, calitatea acestora depinde foarte mult de ei înşişi.
Apele freatice reprezintă ape subterane situate la adâncimi mici de 1,0 - 15 metri. Ele se
formează atât în urma proceselor de infiltrare prin sol al precipitaţiilor atmosferice sub formă de
ploaie, zăpadă, cât şi pătrunderii în orizonturile subterane ale apelor din lacuri, râuri şi alte
rezervoare acvatice de suprafaţă. Toată cantitatea de apă infiltrată se acumulează la adâncimi
mici deasupra straturilor impermeabile de lut şi formează apele freatice.

21
 Bibliografie

 Antonescu C.S. – „Biologia apelor“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967;

 Barnea N. - „Poluarea şi protecţia mediului“, Bucureşti, 1982;
 Berca M. - „Strategii pentru protecţia mediului şi gestiunea resurselor“, Ed. Grand,
Bucureşti, 1998;
 Bucur A. - „Elemente de chimia apei“, Editura HGA Bucureşti, 1999;
 Creţu Gh. - „Optimizarea sistemelor de gospodărire a apelor”, Ed. Falcă, Timişoara,
1980;
 Mănescu S. - „Chimia sanitară a mediului”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1994;
 Negulescu M. - „Protecţia calităţii apelor”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1981 ;
 Negulescu Mircea – “PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR „ Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1995 ;
 Şerban P. - „Managementul apelor”, Ed. Tipored, 2006;
 Teodorescu I. şi colaboratorii - „Gospodărirea apelor”, Ed. Ceres, Bucureşti, 1973;
 Trufaş V. - „Hidrochimie ”, Universitatea, Bucureşti, 1975;
 Varduca A. - „Monitorul Integrat al calităţii apelor”, Ed. H.G.A., Bucureşti, 1999;
 Vladimirescu Ion- „ HIDROLOGIE” , Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1978

ANEXE
22
Imagini

23