„M-am fost minunat cum știe să tacă de întins.

Tăcut eram și eu din fire, dar tăcerea lui pe

lângă a mea era o biruință.”
Ion AGÂRBICEANU

„Lângă Sadoveanu, cea mai potrivită conversație e tăcerea. Cuvintele își ascund capul între
aripi, ca niște păsări ostenite și tac intimidate. Și timpul se oprește parcă și el din curgerea-i
precipitată, ascultând.”
Alecu Ivan GHILIA

„Căci iată că deodată își drege glasul. (Semn că și-a schimbat tăcerea veche pe una nouă.)”
Ionel TEODOREANU

„S-a ridicat de pe scaun și masivul de piatră a crescut, a devenit uriaș. Și atunci am auzit un
glas care semăna cu o șoaptă a pădurii…”
Mihail ȘERBAN

Pentru Mihail Sadoveanu vorbesc scrierile sale și tăcerile grăitoare cu care le ținea
isonul vorbăreților, însoțitori sau oaspeți ai săi. În sala Academiei Române, era un atent și un
avizat ascultător al cuvântărilor rostite de colegii din areopag.
„Anevoie se poate arăta în cuvinte cât de grăitoare sunt tăcerile lui Mihail Sadoveanu.
El tace ca piatra, ca frunza verde, sau ca un fulger mut, din depărtări”, afirma Lucian BLAGA
despre colegul său academician.

Mărturisirile prozatorului despre prieteni și prietenie erau exprimate prin gesturi, prin
atitudine, în rare și puține vorbe. La maturitate, evoca nostalgic prieteniile din perioada
liceului la Iași. „Prieteniile mele din clasele liceale au fost bune și durabile. M-am legat în
rândul întâi cu N.N. Beldiceanu, fiul lui Neculai Beldiceanu [junimistul, n.n.]. (…) De la o
vreme a început a fi tovarăș lui Beldiceanu, la întîlnirile noastre, Neculai Dunăreanu, care mai
târziu mi-a fost tovarăș de sărăcie la București”,pe care le evoca și Nicolae DUNĂREANU:
„Multe amintiri din zilele petrecute de mine alături de Mihail Sadoveanu și N.N. Beldiceanu,
în anii tinereții, mi-au rămas în suflet și trăiesc în mintea mea”

Prietenia lui era simțită de ceilalți, nu avea nevoie de cuvinte, iar George
MACOVESCU își amintea că „Uneori, se pornea să vorbească și deodată tăcea, dar gândul i
se continua prin tăcerea căzută în cel mai potrivit moment, prin privirea într-o parte a
frumoșilor lui ochi albaștri, prin nemișcarea feței, prin gestul oprit, parcă suspendat în aer.
Omul acela frumos și puternic, splendid ca înfățișare devenea monumentul tăcerii grăitoare.
Ce frumoase și grăitoare tăceri sadoveniene am ascultat de-a lungul anilor! Le aud și acum!”

Agapele erau prilejuite de aniversarea zilei de naștere, foarte apropiată de ziua

onomastică. Mihail ȘERBAN, care locuise la Fălticeni „peste drum” de casa lui Mihail
Sadoveanu, spunea despre scriitor că „În familie și cu prietenii era vorbăreț, chiar sfătos, și
toți îi ascultau vorbirea domoală, șoptită parcă, plină de înțelepciune. Îi plăcea să asculte și el
pe alții, care îi aduceau vești din lumile pe unde umblau…”

Peregrinările prin țară erau ocazii de cimentare a prieteniilor literare și de închegare a

unor noi legături de suflet, pe fondul unor glume prietenești.
Vintilă RUSSU-ȘIRIANU povestește o întâmplare dintr-o astfel de deplasare prin țară:
„Prin 1923, spre vară, Societatea Scriitorilor Români a organizat un turneu de șezători
literare pe țară, Mihail Sadoveanu era președintele Societății. Eu împlineam funcția de
secretar și crepitam ca o bobină electrică de grijă ca totul să meargă bine…
Drumul nostru în formă de roată: București-Moldova-Ardeal-Banat-Oltenia-Muntenia,
a cuprins o lună de adăstări prin orașele țării…
Poposisem o zi peste program în Timișoara… Șezătoare literară în ajun în sala
Teatrului Național-avusese un succes atât de mare încât ni s-a cerut s-o repetăm.
«Chibițul» nostru, Caton Teodorian… hotărâse să se bea «un rând» de bere. Se
umpleau paharele, se umflau «gulere» albe de spumă proaspătă. Când sufragiul a ridicat sticla
să umple paharul lui Sadoveanu, Conu Mihai l-a oprit cu mâna. Caton (care avea de plasat o
piesă la Naționalul din Iași și îl copleșea pe Sadoveanu cu atenții) a sărit repede:
– Nu bei bere, Sadoveanu?
Conu Mihai a negat din cap.
– Nu-ți place berea?
Conu Mihai a dat iar din cap. Caton, care – printre alte caracteristici – o avea și pe
aceea de a vorbi mereu cu voce tunătoare, a strigat:
– Auziți, domnilor! lui Sadoveanu nu-i place berea! (Apoi stăruind spre Sadoveanu).
Cum se poate, dragă, o bere rece, când ți-e sete, e strașnică!
Conu Mihai i-a făcut hatârul să răspundă:
– Pentru sete ne-a dat, cel de sus, apa de izvor. Pentru cinstire și desfătarea gustului
avem vinul. Eu berea nu știu unde s-o așez.
Acel «nu știu unde s-o așez» ne-a făcut pe toți să râdem cu plăcere. Dar cel mai
încântat de vorba lui Sadoveanu a fost gălăgiosul Caton (care, desigur, o considera drept o
victorie personală a lui). În consecință, a hohotit de s-a auzit până în stradă și a aclamat:
– Bună!... Foarte bună, Sadoveanu. Ce să facem ca să vorbești mai des? să te scoatem
din tăceri? De ce ești, dragă, așa de zgârcit la vorbă?
Conu Mihai l-a ochit o clipă, ca pe un sitar, și a răspuns domol:
– Nu-mi place larma… Fac alții destulă, de ce aș mai mări-o și eu…?”
 Experiențe inedite au trăit scriitorii Ștefana Velisar și Ionel Teodoreanu, tinerii
însoțitori ai lui Mihai Sadoveanu în excursia de la Constantinopol, la începutul anilor 1930.
„Ne împăcam toți trei de minune la toate, ne înțelegeam dintr-o privire; ne luase în tăcerea sa
ocrotitoare și parcă tot ce vedeam făcea parte din amintirile dumisale din alte vieți, pe care ni
le împărtășea și nouă”, își amintea Ștefana VELISAR TEODOREANU. Iar soțul său,
magnificul Ionel, a fost impresionat de „omul tăcerii boreale”. „L-am văzut pe puntea de sus
a vaporului care ne ducea noaptea, cu valul vânăt al Mării Negre, stând între vânturi și sub
stea ca un menhir. O doamnă i-a tulburat frivol împărtășania, întrebându-l:
– Vă inspirați, maestre?
A măsurat-o cu toată Marea Neagră în ochii lui mici, dar i-a răspuns moldovenește, c-
un aer de imensă cocuță botoasă:
– Nu. Șăd.”

Demostene BOTEZ, care i-a fost aproape până în ultima clipă a vieții și care-i citea cu
voce tare când Mihail Sadoveanu nu mai putea citi, spunea despre marele său prieten că „El
nu a demonitizat noțiunea rară de prietenie. Dar prietenilor cu adevărat le-a deschis inima,
fără ca totuși să facă paradă de sentimente sau declarații pompoase. El păstrează și în
prietenie aceeași discreție, aceeași măsură.”

Apreciind adevărată remarca lui Dan Eremia GRIGORESCU, fiul generalului erou, că
„Față de acest om al tăcerii grăitoare îți puteai permite un răspuns mut”, considerăm că
imaginile redate de hârtia tipografică, precum și cele întipărite în sufletele celor care l-au
cunoscut personal și prin opera citită, sunt o aducere-aminte a celui care a fost Mihail
Sadoveanu.

La Congrese ale scriitorilor, în țară sau în străinătate, se întâlnea cu nume importante

ale literaturilor europene: Louis Aragon, Pablo Neruda, Andre Kedros, Ylia Ehrenburg, Boris
Polevoi și alții.