Din Hronograf:

întrebare: Pentru ce se cuvine cuiva a citi şi a şti Dumnezeiasca

Scriptură şi istoria cea dintr-însa şi celelalte cărţi, unele învăţătoare, iar
altele istorice?

Răspuns: Pentru trei pricini: 1) Pentru cunoştinţa lui Dumnezeu; 2)

Pentru a sa singură îndreptare; 3) Pentru povăţuirea aproapelui.

1) Intîi, pentru cunoştinţa lui Dumnezeu:

Domnul nostru lisus Hristos în Sfînta Evanghelie grăieşte: „Cercaţi

Scripturile, că voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, şi acestea sînt
care mărturisesc despre Mine” (loan 5, 39). Prin ştiinţa dumnezeieştilor
cărţi se află viaţa veşnică. Şi ce este viaţa veşnică? Fără decît
cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu celui veşnic, precum singură
Dumnezeiasca întrupată înţelepciune Hristos către Tatăl Său grăieşte:
„Şi aceasta este viaţa veşnică, ca să Te cunoască pe Tine Unul
Adevăratul Dumnezeu, şi pe lisus Hristos pe Care L-ai trimis” (loan 13,
3).

Iar această cunoştinţă a adevăratului Dumnezeu, de unde-i vine omului

dacă nu din Sfînta Scriptură? Pentru aceea vrînd Hristos Ucenicilor Săi
cunoscut să le fie şi prin propovăduirea lor întru cunoştinţa a toată
lumea să vie, mai întîi le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile,
şi simpli necărturari i-a ales la Apostolie, iar cărturari şi înţelepţi i-a
trimis pe ei la propovăduire.

2) Pentru a sa singură îndreptare:

Sfîntul Apostol Pavel scrie către sfîntul Timotei aşa: „Din tinereţe
sfinţitele Scripturi le ştii, care pot să te înţelepţească întru mîntuire” (2
Tim. 3, 15). Iar arătat este ce îndreptează pe om, îl povăţuieşte şi spre
mîntuire de mînă îl duce: aceasta adică a şti Dumnezeiasca Scriptură.
Pentru aceasta Sfîntul loan Gură de Aur ne îndeamnă zicînd: „Cărţile
cele sfinte în mîini să le luaţi, şi folosul ce este într-însele cu mare
sîrguinţă îl veţi primi. Pentru că de acolo se naşte dobîndă multă. Mai
întîi limba prin citire (în frumoasă limbă) se îndreptează, apoi sufletul
primeşte duhovniceşti aripi şi se înalţă sus şi cu strălucirea Soarelui
Dreptăţii se luminează. Iar către aceasta: precum simţitoarea pîine
înmulţeşte puterile trupului, aşa citirea dă sufletului putere. Că hrană
duhovnicească este şi tare-l face pe suflet, şi mai statornic şi mai
înţelept, nelăsîndu-l pe el să se prindă de patimile păcatelor, ci uşor şi
întraripat făcîndu-l pe el la Cer îl mută” (Sf. loan Gură de Aur, Cuvîntul
29 la Facere). Pînă aici cel cu Gura de Aur. Iar alt învăţător -sfîntul loan
Damaschin, de acelaşi folos care se face din citirea cărţilor grăieşte aşa:
„Precum pomul cel răsădit lîngă izvoarele apelor, aşa sufletul cel adăpat
din Dumnezeiasca Scriptură. Se îngraşă şi rodul copt îşi dă: Credinţa
Ortodoxă, şi cu frunze dea pururea verzi – zic adică cu fapte plăcute lui
Dumnezeu – se înfrumuseţează şi spre dumnezeiasca lucrare cea
plăcută lui

Dumnezeu şi spre vedenia cea netulburată, şi către cea netulburată

dumnezeiască gîndire prin gînduri din Sfintele Scripturi ne alcătuim.
Pentru că chemare a toată fapta bună şi întoarcere dinspre toată
răutatea întru acestea aflăm. Şi iarăşi acelaşi, spre îndeletnicirea cărţii,
îndemnîndu-ne zice: Să batem prea frumosul rai al Scripturii celei cu
bun miros, prea dulce, prea frumos, care prin cîntările celor gînditoare
de tot felul, de purtătoare de Dumnezeu păsări răsună urechile noastre
şi atingîndu-se de inima noastră şi scîrba o mîngîie, iuţimea o alinează şi
de bucurie pururea fiitoare o umple” (Sf. loan Damaschin, Cartea 4;
pentru Credinţă, cap. 18). Pînă aici Damaschin.

Iar ce fel de pagubă se izvodeşte din necitirea şi neştiinţa cărţilor, o

arată sfîntul Atanasie al Niceii (iarăşi aceea şi sfîntul loan Gură de Aur),
zicînd: „Precum cu neputinţă îi este pămîntului celui cu ploaia neadăpat
ca să crească spice, măcar deşi de o mie de ori de s-ar semăna, tot
astfel mintea neadăpîndu-se cu Dumnezeiasca Scriptură, nu-i este cu
lesnire a face vreun rod (duhovnicesc) măcar şi o mie de cuvinte de ar
turna cineva într-însa. Deci mare răutate este, a nu şti Scripturile şi ca
un dobitoc nepriceput a fi, căci nenumărate răutăţi se nasc din
neştiinţa Scripturilor. De acolo au răsărit vătămările cele mari eretice,
de acolo viaţa negrijulie, ostenelile nefolositoare, orbiciunea
sufletească, înşelăciunea diavolească. Căci precum cei orbi la ochii
trupeşti nu pot să umble pe calea cea dreaptă, tot astfel şi cei ce nu ştiu
Dumnezeiasca Scriptură, nici nu privesc la razele ei, adeseori se
poticnesc şi a greşi pururea sînt siliţi” (Sf. Atanasie, Cuvînt la Sfînta
Scriptură; aceasta şi la Gură de Aur la trimiterea lui Pavel). Pînă aici
Atanasie şi Gură de Aur.

Iar se învaţă omul bine şi cu Dumnezeiască plăcere a vieţui, din chipul

celor ce mai înainte au vieţuit cu bunătăţi, pe care nu în alt fel poate
cineva să le afle fără numai în istoriile Dumnezeieştii Scripturi, cele
bisericeşti şi politice. Pentru aceea şi binecredinciosul împărat
Alexandru Macedon, fiului său Leon înţeleptul îi rînduia, zicîndu-i în
cartea „Vasile Macedon, 1″, – se aduce spre întărire de la Baronie -
„Scripturile faptelor celor vechi totdeauna a le citi să nu te leneveşti, că
întru acelea vei afla fără de osteneală pe cele ce alţii cu multă osteneală
le-au aflat şi de acolo pe ale celor buni cele bune, iar pe ale celor răi pe
cele rele lucruri le vei pricepe. La fel şi schimbările cele în multe feluri
ale vieţii omeneşti şi răsturnările lucrurilor şi nestatornicia lumii
acesteia, şi cea a împăraţilor lesnicioasă cădere o vei cunoaşte şi ca în
scurt să zic: pe ale celor rele lucruri pedeapsa ce le urmează, iar pe ale
celor bune răsplătirea o vei şti. Deci de cele rele vei fugi ca să nu te
ajungă cumplita răzbunare (de la Dumnezeu), iar pe cele
bune le vei iubi, şi cu singur lucrul le vei isprăvi pe ele întru sineţi, ca să
te învredniceşti a cîştiga pentru dînsele răsplătirea cea bună”. Acesta
este aşezămîntul fiului lui
Macedon.

3) Pentru povăţuirea aproapelui:

Iarăşi Sfîntul „Apostol Pavel scrie către sfîntul Timotei, zicînd: „Toată
Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi folositoare spre învăţătură,
spre mustrare, spre îndreptare, spre dojenire” (2 Tim. 3, 17).
Creştinescul om dator este după Dumnezeiasca poruncă să iubească pe
aproapele ca pe sineşi. Iar de trebuie să-i iubească ca pe sineşi, deci şi
pe mîntuirea lui, ca şi pe a sa să o dorească şi s-o caute dator
este. Pentru că acesta este cel mai încredinţat semn al dragostei celei
adevărate, mai mult decît toate alte faceri de bine ce se fac trupului,
adică: pe cel prost a-l învăţa, pe cel ce greşeşte a-l îndrepta şi pe
sufletul cel ce piere a-l căuta şi a-l dobîndi spre mîntuire. Iar cel ce nu
se grijeşte de mîntuirea aproapelui, nu-l iubeşte pe dînsul ca pe sineşi,
nici nu are dragoste adevărată către Dumnezeu. Ci va zice cineva: îmi
ajunge mie ca de sinemi să caut, iar nu şi de altul ! Destul îmi este mie
ca de mîntuirea mea să-mi iau aminte, iar nu şi de mîntuirea altora să
mă grijesc. Unuia ca acestuia îi răspunde Sfîntul loan Gură de Aur,
zicînd,: (La năravnice învăţături către Corinteni, 25, 5; la Efes. 4; la
Coloseni, 5; Filipeni, 2, 4): „De te vei lenevi de a purta grijă de fratele,
nu vei putea într-acest fel să te mîntuieşti”. Şi iarăşi: „Măcar pe toate de
le-am isprăvi, iar pe aproapele nu I-am folosi, nu vom intra întru
împărăţie”. Şi iarăşi: „Nici o ispravă mare nu poate să fie, cînd dobîndă
întru alţii nu şi-ar da. Nu este destul bărbatului îmbunătăţit îndreptarea
sa spre mîntuire, dacă şi pe ceilalţi nu-i foloseşte şi nu-i îndreptează.
„Pentru aceea iarăşi zice: „Fiecare să caute mîntuirea celor de
aproape! Iar a căuta mîntuirea celor de aproape este a folosi unul pe
altul, precum învaţă Sfîntul Apostol Pavel: „Să zidiţi fiecare pe
aproapele” adică să-l folosiţi. Iar folosul se face uneori din viaţă
îmbunătăţită, alteori din cuvînt, cînd omul nu numai singur cu
Dumnezeiască plăcere vieţuieşte, ci şi pe alţii spre cea plăcută lui
Dumnezeu viaţă îi povăţuieşte, cu cuvinte folositoare învăţîndu-i,
îndemnîndu-i, dojenindu-i şi sfătuindu-i ca să se abată de la rău şi să
facă bine”.

Iarăşi va zice cineva: Nu sînt Dascăl, nici Preot, nici Duhovnic, nici păstor
de suflete, nu mi se cade mie a învăţa pe cineva!

Unuia ca acestuia îi răspunde Sfîntul Teofilact: „Să nu zici

nu sînt Dascăl şi povăţuitor, pe alţii a-i învăţa şi a-i folosi nu sînt dator!
Minţi, pentru că Dascălii nu ajung pentru povăţuirea tuturor cîte unul,
ci, voieşte Dumnezeu ca fiecare să povăţuiască şi să zidească pe
aproapele”- (La întîia trimitere către Solun ce-o aduce spre întărire de la
Cornelie). Pînă aici Teofilact.

Ci şi în Legea Veche, Sfîntul David, împărat fiind, oare n-a avut grijă de
folosul celor de aproape? Oare nu i-a învăţat şi nu i-a povăţuit pe cei
păcătoşi la lucruri bune? „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei
necredincioşi la Tine se vor întoarce” (Psalm 50, 15). Cu cît mai vîrtos
noi fiii Noului Dar, a o face aceasta datori sîntem! Deci dacă datoria
creştinească este aceasta: ca să înveţe unul pe altul şi să-i povăţuiască
spre mîntuire, apoi cum se poate cineva să înveţe pe altul, dacă singur
nu va fi iscusit întru Sfînta Scriptură, nici ştiind faptele cele vechi, cum
va povăţui pe altul la calea cea dreaptă, singur el neştiindu-şi calea sa
unde merge? La unul ca acesta se împlineşte pilda evanghelică: „Orb pe
orb de va călăuzi, amîndoi vor cădea în groapă” (Matei 15, 14). Deci dar
pentru acelea ce s-au zis mai înainte trei motive, de trebuinţă îi este
fiecăruia citirea şi înţelegerea Dumnezeieştilor Scripturi şi ale celorlalte
cărţi folositoare.