REZUMAT NR.

1
"Iarna lui Isidor" este o carte scrisa de Veronica D. Niculescu
care spune povestea unui băiat numit Isidor care trăiește într-un
sat izolat din munți. El se confruntă cu o iarnă lungă și grea, dar
reușește să supraviețuiască cu ajutorul familiei și a comunității
sale. Isidor învață despre dragoste, prietenie și reziliență în timp
ce înfruntă provocările iernii. Cartea explorează teme precum
dragostea și importanța familiei, precum și importanța
comunității și a legăturilor sociale în timpul perioadelor dificile.

REZUMAT NR. 2
O brumă groasă a acoperit într-o dimineaţă tot ce vedeai cu
ochii. Frunzişul uscat de pe jos, aşternut în strat gros, şi ultimele
frunze rămase agăţate prin copaci ca o dovadă că fusese cândva
vară aici. Inimi roşcate şi galbene, legănate de adieri reci, erau
glazurate cu cristale mărunte de gheaţă şi totul strălucea
extraordinar de frumos, ca-ntr-un basm, în clipa în care primele
raze de soare se iveau de după munte şi băteau aici, peste
pădurea în care locuiam eu. Magia se destrăma, sub căldura
infimă a soarelui, către prânz, când bruma se topea şi totul
devenea umed, alunecos. Soarele se înălţa deasupra
bulevardului şi se retrăgea repede dincolo de munţii de pe
cealaltă parte, după doar câteva ore în care strălucise peste
Sinaia şi încălzise oraşul. Şi iarăşi se lăsa noaptea, şi iarăşi
tremuram sub scândurile înnegrite de ploi care încă îmi ţineau
loc de acoperiş.

Pe străzile străbătute de tot mai puţini turişti, aceleaşi frunze,

purtate de vânt, se luau după mine în plimbările mele
singuratice şi foşneau în spatele meu, făcându-mă să tresar.
Credeam că e cineva pe urmele mele, mă întorceam iute şi
atunci vedeam doar umbra mea şi vreo frunză uscată,
rostogolindu-se purtată de vânt. Îngheţate, adierile după-
amiezelor cenuşii îmi zburleau penele din spinare, îmi
pătrundeau ca nişte degete reci de zgripţuroaică până la piele
şi-mi aminteau: vine iarna! Iarna e aproape, îţi trebuie o casă
adevărată. O casă! Între timp, vânătoarea împreună cu corbul
mergea bine. Alianţa noastră dădea roade. O dată la câteva zile,
auzeam semnalul lui şi ne întâlneam lângă câte un animal
prăbuşit, un pui de mistreţ slăbit şi lăsat în urmă de turmă, să
piară, dacă nu mai avea absolut nici o şansă de supravieţuire,
vreun cerb bătrân, cu coarnele imense încă îngreunându-i
capul, ca o coroană de rege ce fusese obligat să abdice când
bătrâneţea devenise o povară şi viaţa era imposibil de dus mai
departe.

Întâlnirile noastre ne-au apropiat tot mai mult. Schimbam

întotdeauna câteva vorbe, cât timp eu îmi trăgeam sufletul
după ospăţ, iar el se pregătea să înceapă. S-a dovedit că e un
corb ca la carte: deştept, jucăuş şi cu nenumărate talente
ascunse. Cu toate astea, încă nu îndrăznisem să îi lansez
invitaţia la care mă gândeam, până în ziua asta. Eram atât de
relaxat şi râdeam de o glumă fină pe care tocmai mi-o spusese,
încât m-am pomenit zicându-i pur şi simplu:

— Aş fi deosebit de onorat dacă mi-ai face o vizită.

— Aş fi deosebit de onorat dacă m-ai invita, mi-a răspuns
şugubăţ.
— Atunci, sunt deosebit de onorat să te invit.
— Iar eu, deosebit de onorat, accept! Când să fie?
— În seara aceasta?
— Mă întrebi sau îmi spui? a făcut el, privindu-mă dintr-o parte.
— În seara aceasta! am zis apăsat. Ai putea?
— Aş putea. Dar nu stau mult. La 7 trebuie să fiu acasă, că altfel
se supără nevasta.
— Minunat. Te aştept la ora 5, de cum trece soarele după
munte. Să-ţi dau direcţii?
Aici, corbul s-a pus pe un râs care i-a scuturat tot trupul.
— Direcţii? Am râs şi eu. Chiar era caraghios. Bineînţeles că
perspicacele corb ştia de mult timp exact unde locuiesc.