Cătălin MAICAN

TEHNOLOGII INTERNET PENTRU AFACERI

2010

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

CUPRINS
Introducere................................ ................................ ................................ ................................ .. 4
Unitatea de învăţare 1. Internet ................................ ................................ ................................ .. 6
Modalităţi de conectare la Internet................................ ................................ ....................... 10
Reţele de calculatoare ................................ ................................ ................................ .......... 13
Tipuri de reţele de calculatoare ................................ ................................ ............................ 14
Topologii de reţele de calculatoare ................................ ................................ ...................... 16
Protocoale pentru reţele................................ ................................ ................................ ........ 20
Modelul de referinţă OSI ................................ ................................ ................................ . 20
Modelul de referinţă TCP/IP................................ ................................ ............................ 22
Unitatea de învăţare 2. Aplicaţii server de bază în organizaţii ................................ ................. 28
Serviciul DNS ................................ ................................ ................................ ...................... 29
Cum funcţionează DNS ................................ ................................ ................................ ... 32
Poşta electronică. Tipuri de servere de email................................ ................................ ....... 34
Simple Mai Transfer Protocol................................ ................................ .......................... 35
Post Office Protocol 3 ................................ ................................ ................................ ...... 37
Internet Message Access Protocol ................................ ................................ ................... 39
Utilizarea e-mail ................................ ................................ ................................ .............. 41
Serviciul HTTP. Aplicaţii Web. ................................ ................................ ........................... 42
Funcţionarea serverelor HTTP................................ ................................ ......................... 43
Server HTTP virtuale ................................ ................................ ................................ ....... 45
Unitatea de învăţare 3. Managementul informaţiilor la nivelul organizaţiei ............................ 49
Intranet şi Extranet ................................ ................................ ................................ ............... 49
Utilizatorii de Intraneturi ................................ ................................ ................................ . 52
Modele organizaţionale pentru Intraneturi ................................ ................................ ...... 54
Extranet = Intranet şi pentru alţii ................................ ................................ ..................... 56
Diferenţe între Intranet şi Extranet ................................ ................................ .................. 57
Soluţii pentru managementul informaţiilor ................................ ................................ .......... 59
Collaborative software ................................ ................................ ................................ ......... 60

1
 Cele trei nivele de colaborare ................................ ................................ .......................... 62
Instrumente de comunicare electronică ................................ ................................ ........... 63
Instrumentele de conferinţă electronică ................................ ................................ ........... 63
Instrumente de management colaborativ ................................ ................................ ......... 64
Implementarea ................................ ................................ ................................ ................. 65
CMS şi integrarea cu sistemele de comerţ electronic ................................ ...................... 65
Captură de date şi de documente................................ ................................ .......................... 68
Procesul de captură ................................ ................................ ................................ .......... 69
Pregătirea documentelor ................................ ................................ ................................ .. 70
Captura imaginilor ................................ ................................ ................................ ........... 70
Extragerea datelor ................................ ................................ ................................ ............ 73
Introducerea manuală a datelor................................ ................................ ........................ 74
OCR, OMR, ICR şi codul de bare ................................ ................................ ................... 75
Formulare................................ ................................ ................................ ......................... 78
Surse importate ................................ ................................ ................................ ................ 80
Exportul datelor ................................ ................................ ................................ ............... 81
Managementul sistemului şi raportarea ................................ ................................ ........... 82
Siguranţă şi scalabilitate ................................ ................................ ................................ .. 83
Auditul şi raportarea ................................ ................................ ................................ ........ 83
Document Management System ................................ ................................ .......................... 85
Legea arhivării electronice................................ ................................ ............................... 86
Necesitatea unei aplicaţii pentru managementul documentelor ................................ ...... 87
Cerinţe minime ale unei aplicaţii de Document Management ................................ ......... 88
Funcţionalităţi ................................ ................................ ................................ .................. 88
Avantajele şi dezavantajele implementării unei soluţii de DMS ................................ ..... 91
Soluţii oferite de DMS ................................ ................................ ................................ ..... 92
Avantaje calitative ................................ ................................ ................................ ........... 94
Componente ale soluţiilor de DMS ................................ ................................ ................. 94
Arhivarea electronică ................................ ................................ ................................ ....... 94
Generarea documentelor în formate standardizate ................................ .......................... 96

2
 Regăsirea facilă a documentelor ................................ ................................ ...................... 97
Securizarea accesului la informaţii ................................ ................................ .................. 97
Captura de date din formulare ................................ ................................ ......................... 98
Caracteristici ale DMS ................................ ................................ ................................ ... 100
Web Content Management................................ ................................ ................................ . 104
Conceptul de Pagină ................................ ................................ ................................ ...... 104
Conţinutul web HTML ................................ ................................ ................................ .. 105
O viziune de ansamblu a conţinutului de web ................................ ............................... 106
Sisteme de Gestiune a Conţinutului Web ................................ ................................ ...... 106
Scopul WCMS ................................ ................................ ................................ ............... 107
Importanţa conţinutului web ................................ ................................ .......................... 108
Beneficiile unei soluţii de WCM ................................ ................................ ................... 108
Facilităţile WCMS ................................ ................................ ................................ ......... 109
Unitatea de învăţare 4. Open Source ................................ ................................ ...................... 115
Software liber şi documentaţie liberă ................................ ................................ ................. 117
Scurtă istorie a proiectului GNU ................................ ................................ ........................ 127
Bibliografie................................ ................................ ................................ ............................. 128

3
Introducere

Cursul intitulat Tehnologii informaţionale în organizaţii face o introducere în

tehnologiile informatice utilizate la nivel de bază în organizaţii utilizarea acestora având ca
scop creşterea productivităţii muncii şi uşurarea complexităţii acesteia. Sunt abordate noţiuni
generale despre reţele de calculatoare, Internet, Intranet şi Extranet. O abordare aparte este
cea asupra securităţii sistemelor informatice, prezentându-se atât aspecte teoretice legate de
securitatea sistemelor informatice cât şi aspecte practice, legate de utilizarea diverselor
tehnologii pentru securizarea datelor. Managementul informaţiei la nivelul organizaţiei este
luat în considerare prin aplicarea tehnologiilor care optimizează fluxul de documente şi
conţinut, de la intrarea acestora în organizaţie şi până la arhivarea sau distrugerea acestora. Un
capitol important îl considerăm şi cel legat de modalitatea de licenţiere şi de stilul de afaceri
open-source, benefice atât pentru producătorii de software cât şi pentru utilizatorii finali.

Obiectivele cursului
Cursul intitulat Tehnologii informaţionale în organizaţii are ca obiectiv principal
îmbogăţirea cunoştinţelor din sfera disciplinelor cu caracter informatic aplicativ. În
acest sens, la sfârşitul acestui curs, studenţii vor fi capabili să:
 opereze cu noţiuni precum: reţea de calculatoare, Internet, Extranet, WWW,
aplicaţii server;
 identifice şi să explice elementele teoretice ale securităţii unui sistem informatic;
 identifice şi să şi să explice elementele care stau la baza unui Intranet şi a unui
Extranet;
 să identifice cerinţele la nivelul organizaţiei pentru un siste de gestiune a
documentelelor sau de gestiune a conţinutului;
 poată lua decizia în cunoştinţă de cauză a avantajelor şi dezavantajelor
implementării de aplicaţii Open Source în organizaţia din care face parte;

Cerinţe preliminare
Utilizarea calculatorului personal, conectare la Internet, descărcare şi instalare de
software pentru sistemul de operare utilizat.

Mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare necesită utilizarea unui calculator cu sistem de
operare Windows sau Linux, cu conexiune la Internet.

4
Structura cursului
Cursul marketing este structurat în trei unităţi de învăţare. Fiecare unitate de
învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica unităţii de învăţare
respective, exemple, teste de autoevaluare precum şi probleme propuse spre
discuţie şi rezolvare.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare sunt indicate teme de control, rezolvarea
acestora fiind obligatorie. Acestea vor fi încărcate de către studenţi pe platforma e-
learning până la odată prestabilită.

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Tehnologii
informaţionale în organizaţii (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de
autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 4-6 ore pentru
fiecare unitate.

Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un test
grilă, ce va conţine întrebări teoretice din materia prezentată în cadrul acestui
material, test de va deţine o pondere de 50% în nota finală şi notele aferente celor
trei teme de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor deţine o pondere
de 50% fiecare.

5
Unitatea de învăţare 1. Internet

Cuprins

Modalităţi de conectare la Internet................................ ................................ ....................... 10

Reţele de calculatoare ................................ ................................ ................................ .......... 13
Tipuri de reţele de calculatoare ................................ ................................ ............................ 14
Topologii de reţele de calculatoare ................................ ................................ ...................... 16
Protocoale pentru reţele................................ ................................ ................................ ........ 20
Modelul de referinţă OSI ................................ ................................ ................................ . 20
Modelul de referinţă TCP/IP................................ ................................ ............................ 22

Introducere
Se spune, de regulă, că Internet începe odată cu ARPAnet, uitând istoria de un
secol şi jumătate a telegrafului (anunţat ca invenţie în 1837 de Sir Charles
Wheatstone în Anglia şi Samuel B. Morse în SUA) care a condus la dezvoltarea
primelor reţele de comunicaţie (uitând desigur şi descoperirea telefoniei multiple
de către Augustin Maior, în 1906), precum şi istoria de 60 de ani a calculatoarelor
electronice. Vechile sisteme telegrafice erau, în terminologia actuală, legături
punct-la-punct, folosind bandă de hârtie perforată pentru a transmite informaţia pe
următoarea legătură spre destinaţie. Analog, prima “reţea” de calculatoare utiliza
banda perforată ca şi canal de comunicaţie (banda perforată de un calculator fiind
manual introdusă în cititorul de bandă al celuilalt).

Obiectivele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o iniţiere a studenţilor
în interesanta lume a Internetului.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Cunoască un scurtă istoric al Internetului;
 înţeleagă şi să explice modalităţile de conectare la Internet;
 înţeleagă şi să utilizeze diferite reţele de calculatoare;
 înţeleagă diferitele topologii de reţele de calculatoare;
 înţeleagă protocoalele de acces în reţea pentru calculatoare;

6
  configureze un calculator pentru accesul la Internet folosind protocolul TCP /IP.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 4 ore.

Din 1962, cam odată cu apariţia calculatoarelor bazate pe tranzistori, Paul Baran şi
colegii săi de la Rand Corporation atacă problema construirii unei reţele care să
supravieţuiască unui război nuclear în “On Distributed Communications Networks”
(http://www.rand.org/publications/RM/baran.list.html).
In 1967 este publicat proiectul ARPAnet (Lawrence Roberts). Leonard Kleinrock şi
Paul Baran iniţiază comutarea de pachete (packet-switched network), iar în 1969 conducerea
ARPA (Advanced Research Projects Agency - Departamentul Apărării al SUA) contractează
cu Bolt, Beranek şi Newman (BBN) dezvoltarea acestui sistem de comunicaţie. Proiectul
iniţial lega calculatoarele de la Universitatea California din Los Angeles (UCLA), Institutul
Stanford (SRI) din Menlo Park şi Universitatea Utah din Salt Lake City. Independent de
ARPAnet, în acelaşi timp, la Laboratoarele Bell în Murray Hills (New Jersey) apare sistemul
de operare UNIX, creat de Brian W. Kernigham şi Dennis M. Ritchie. Sistemul UNIX s-a
dezvoltat în paralel şi pe baza limbajului de programare C .
In proiectul iniţial al ARPAnet se asigurau doar 3 servicii de comunicaţie: conectarea
la distanţă - telnet (Remote login), transferul de fişiere şi tipărirea la distanţă. Abia în 1972,
când se ajunsese la o reţea cu 37 de calculatoare, a fost introdus şi serviciul de poştă
electronică - e-mail şi semnul “@”. Tot în 1972, în octombrie, la International Conference on
Computer Communications de la Washington DC ARPAnet este prezentat public şi se fac
demonstraţii între 40 de maşini conectate la reţea.
Anul 1975 înseamnă pe de o parte apariţia calculatoarelor personale (ALTAIR
anunţase microcalculatorul încă în August 1974) şi pe de altă parte, ca urmare a restricţiilor în
conectarea la ARPAnet impuse de Agenţia militară de comunicaţii (botezată DARPA),
apariţia primelor reţele comerciale precum TELENET-ul firmei BBN. Acesta este şi anul
apariţiei Microsoft, când Paul Allen şi Bill Gates, pornind de la experienţele cu Altair,
dezvoltă BASIC-ul pentru noua lume a PC- urilor. Un an mai târziu, CCITT (Comitetul
Consultativ pentru Telegrafia şi Telefonia Internaţională) anunţă protocolul X.25 ca standard
de comunicaţie, bazat tot pe comutare de pachete.
Sistemul TCP/IP, propus ca un standard pentru ARPAnet încă din 1973, este acceptat
ca protocol standard doar la 1 ianuarie 1983, când ARPAnet ajunsese să asigure conectarea a
500 de centre. Această decizie şi această dată este considerată (mai ales de participanţii la
proiect) data de naştere a Internet. Mai ales că tot în 1983 partea militară a ARPAnet a fost
separată sub numele MILNET. In acel an existau deja reţelele BITNET (But It's Time

7
Network), CSNET (Computer Science Network), şi altele, iar centrul de programare al
Universitatea din California de la Berkeley lansează BSD UNIX 4.2 cu TCP/IP înglobat (ca
rezultat al finanţării DARPA). Firma Novell lansează produsul NetWare, bazat pe protocolul
XNS elaborat la Xerox Park, iar firma Proteon oferă primul router soft folosind un
minicalculator PDP-11. Este lansat limbajul de programare C++ .
Dar şi 1979 este un an reper în dezvoltarea Internet. Este anul apariţiei reţelei de
calculatoare pentru cercetare numită USENET. Usenet a fost la început o reţea cu acces
telefonic în comutaţie (dial-up) bazată pe UUCP (UNIX-to-UNIX copy). Oferea acces e-mail
şi ştiri (Usenet News). Mai există şi azi reţele - conexiuni UUCP, chiar dacă partea de ştiri
(Usenet News) a trecut la protocolul NetNews (NNTP). Tot în 1979 apare prima versiune
comercială de UNIX pentru microcalculatoare, produsă de Onyx Systems.
Anul 1984 este momentul introducerii DNS (Domain Name System) care înlocuieşte
mecanismul de preluare periodică a fişierului „hosts” (tabela de corespondenţă
nume/domeniu - adresă IP) de la NIC (Network Information Center) unde se menţinea
evidenţa calculatoarelor conectate la ARPAnet. Această schimbare împreună cu lansarea
staţiilor SUN bazate pe UNIX (în acelaşi an) a condus la dezvoltarea vertiginoasă a Internet
din următorii şapte ani. Mai ales că în 1987, Fundaţia pentru Ştiinţă (National Science
Foundation) crează NSFNET pentru a conecta centrele cu super-calculatoare printr-o
magistrală de viteză mare (56Kbps - la acea vreme). Ca organizaţie necomercială, NSFNET
permite conectarea la Internet fără restricţiile cu caracter militar ale ARPAnet.
In 1990 ARPAnet dispare (după ce toate organizaţiile care erau conectate au trecut la
NSFNET. La rândul său NSFNET îşi încetează activitatea în 1995 când accesul la Internet
ajunge să fie asigurat de firme comerciale pentru întreaga lume.
Până în 1990, aplicaţiile de bază erau e-mail, listserv, telnet şi FTP. In 1990, la
Universitatea McGill se introduce Archie, un instrument de căutare în serverele FTP. In 1991,
la Universitatea din Minnesota se lansează Gopher. Structura arborescentă (ierarhică) a
meniurilor ajuta utilizatorii în organizarea documentelor pentru prezentare pe Internet.
Serverele Gopher au devenit aşa de folosite încât până în 1993 au apărut mii de servere
conţinând peste un milion de documente. Pentru a găsi un astfel de document a apărut un
instrument de căutare numit Veronica (very easy rodent- oriented netwide index to
computerized archives).
In 1992 Tim Berners-Lee, fizician la CERN Geneva, dezvoltă protocoalele de
comunicaţie pentru World Wide Web, creând şi limbajul HTML (HyperText Markup
Language). Dar istoria World Wide Web poate fi (şi este) privită ca un capitol aparte, legat de
dorinţa de reorganizare a accesului la informaţii, de ceea ce se cheamă acum managementul
cunoştinţelor (knowledge management). Dacă nu mergem până la Biblioteca din Alexandria,
această istorie începe în 1945, odată cu proiectul MEMEX formulat de Vannevar Bush,
consilierul ştiinţific al Preşedintelui Roosevelt pe timpul războiului. MEMEX propunea un

8
sistem de memorare a informaţiilor în care utilizatorii să aibă posibilitatea să creeze linii
(trasee) informaţionale, legături spre documente sau ilustraţii corelate, care să poată fi stocate
şi utilizate ulterior. In terminologia actuală, a fost vorba de o maşină conceptuală, la acea dată
existând în lume primele două calculatoare. Dar anul de referinţă în istoria Web este
considerat în mod unanim 1965, anul în care Ted Nelson introduce termenul hypertext. Doi
ani mai târziu, în 1967, Andy van Dam şi alţi colaboratori construiesc primul sistem de
editare de hipertexte, iar în 1968, Doug Engelbart prezintă sistemul numit NLS. La Carnegie-
Mellon, în 1975, debutează primul sistem hypermedia distribuit, numit iniţial ZOG şi ulterior
KMS. In 1978, echipa de la MIT Architecture Machine Group prezintă primul videodisc
hypermedia, şi anume Aspen Movie Map. Iar în 1981, Ted Nelson imaginează Xanadu
(http://jolt.mpx.com.au:70/0h/faq.html), un sistem de tip bază de date gestionând documente
hypertext şi înglobând toate informaţiile scrise.
Proiectul Xanadu va fi preluat de firma Autodesk în 1989, care îl va abandona însă în
1992. Pe calculatoarele Macintosh, firma Telos introduce în 1984 sistemul hypermedia numit
Filevision. In 1985 apar Symbolic Document Examiner (produs de Janet Walker) şi
Intermedia, sistem hypermedia conceput de Norman Meyrowitz şi alţii la Brown University
(SUA). Un an mai târziu, în 1986, apare GUIDE, un navigator prin hipertexte şi imagini,
produs de OWL, iar în 1987, firma Apple Computers lansează HyperCard, primul sistem
hypermedia disponibil cu adevărat şi larg răspândit. In acelaşi an are loc şi Hypertext '87
Workshop în Carolina de Nord.
Tim Berners-Lee propune proiectul World-Wide Web, un nou sistem informaţional
destinat mai ales cercetătorilor din fizica energiilor înalte, sistem pe care-l dezvoltă în cadrul
CERN până în 1992.
Dintru început a exista tendinţa de a realiza un sistem „unificator” care să uşureze şi să
simplifice accesul la informaţiile dispersate în Internet, pentru ca să nu mai fie nevoie să se
folosească programe şi protocoale de acces diferite ci unul singur numit browser - navigator.
Primele demonstraţii de soft de navigare au avut loc în preajma Crăciunului din 1990. La
început era vorba doar de afişare în mod text, legăturile fiind marcate prin numere între
paranteze drepte şi selectate prin tastarea acelor numere. Un navigator ceva mai evoluat, bazat
pe metoda poziţionare+click, rula pe calculatoare NeXT. Astfel, World Wide Web a fost
introdus pentru uz intern în CERN în primăvara lui 1991, permiţând şi accesul la articolele
Usenet şi chiar accesul la bazele de date de pe calculatoarele centrului. După succesul repurtat
rapid în privinţa creării, distribuirii şi regăsirii lucrărilor ştiinţifice şi a rezultatelor
experimentale, sistemul a fost anunţat-prezentat public în ianuarie 1992, programele fiind
oferite public, gratuit. Mai întâi au beneficiat alte laboratoare de fizică nucleară din lume, dar
rapid sistemul a depăşit domeniul cercetărilor de fizică.
Momentul crucial în răspândirea Web a apărut în februarie 1993 când NCSA
(National Center for Superconducting Applications) a anunţat prima versiune a programului

9
Mosaic, un navigator pentru maşinile UNIX rulând în sistemul X-Windows şi folosind întreg
“arsenalul” mediului Windows (iconiţe, menu-uri, cuvinte colorate marcând legăturile etc.).
In plus, Mosaic a putut îngloba imaginile color direct în paginile cu text, asigurând şi
posibilităţi de folosire a sunetului, mişcării/animaţiei etc. NCSA Mosaic 1.0 for X Windows
a fost lansat în iunie 1993. La mijlocul lui noiembrie 1993, Mosaic a fost simultan lansat pe
platformele Apple Macintosh, pe sistemele folosind MS-Windows, precum şi pe cele UNIX
cu X-Windows. Încă în octombrie, ca urmare a folosirii Mosaic pentru X-Windows, numărul
serverelor Web înregistrate la CERN crescuse la 500. Un an mai târziu au fost estimate 4600
de servere. Deja în august 1994, traficul Web prin nodul central Internet din NSF a depăşit
traficul de poştă electronică, după ce în martie îl depăşise pe cel Gopher, ajungând astfel în
topul serviciilor. In 1995 se estimau 12 mii de servere, în 1997 - 800 de mii, iar în iunie 1999,
OCLC estima 2,2 milioane de servere accesibile public dintr-un total de 3,6 milioane de
servere Web. Acestea puneau la dispoziţia publicului peste 300 milioane de pagini Web
individuale.

Modalităţi de conectare la Internet

Orice persoană poate accesa Internetul. Şcolile, firmele, instituţiile publice sunt în
general conectate la reţea. De asemenea, se poate beneficia de acces public la Internet din
biblioteci sau din Internet Café- uri.
Accesul privat poate fi realizat prin intermediul unui ISP (Internet Service Provider),
la care se realizează o conexiune de la calculator prin intermediul unui modem.

Exemple
Modalităţile principale de conectare la un ISP sunt următoarele:
 Modemuri;
 ISDN;
 Modemuri de cablu;
 Alte variante.

Cei mai mulţi utilizatori folosesc modemuri pentru a stabili o conexiune la un

furnizor de servicii Internet, prin intermediul liniei telefonice. Un modem este un dispozitiv
care transformă informaţiile digitale din calculator în semnal analogic (sunet) pentru a fi
transmise prin intermediul liniei telefonice. Un modem aflat la celălalt capăt va transforma
semnalul primit în semnal digital, pentru a putea fi utilizat în calculator.
Modemul poate fi intern, ca parte a calculatorului, sau extern, aflat într-o carcasă
separată şi conectat la portul serial al calculatorului printr-un cablu serial.

10
 Indiferent de tipul de modem, întotdeauna va exista un jack, pentru conectarea liniei
telefonice. În plus, va trebui instalat un software pe calculatorul respectiv, pentru a putea
forma un număr de telefon prin intermediul calculatorului. Software-ul se găseşte pe cdrom-ul
care însoţeşte modemul, iar instalarea acestuia va fi cerută de sistemul de operare.
Viteza modemului este măsurată în kilobiţi pe secundă (Kbps). Majoritatea celor
comercializate acum au viteze de 33,6 Kbps şi 56Kbps, dar există şi variante mai lente (14,4
Kbps sau 28,8 Kbps).
ISDN este prescurtarea de la Integrated Services Digital Network. Este o conexiune
Internet cu o viteză relativ ridicată, oferind viteze de 64 Kbps (un canal purtător) sau 128
Kbps (două canale purtătoare). Prin ISDN se utilizează linia telefonică normală dar se vor
transmite semnale digitale în loc de semnale analogice, ridicându-se astfel viteza de transfer a
datelor.

Exemple
In România, RomTelecom oferă servicii ISDN

Cu toate că permite o viteză mai ridicată, un serviciu ISDN este costisitor, necesitând
servicii speciale din partea companiei telefonice, un adaptor terminal ISDN (pentru linia
telefonică normală) şi un serviciu ISDN din partea furnizorului de servicii Internet.
Modemurile de cablu permit o conexiune prin intermediul cablului de televiziune.
Cele mai rapide modemuri de cablu oferă o viteză de 10Mbps pentru primirea datelor şi 768
Kbps pentru trimiterea datelor. Pentru a avea acces la Internet prin cablu, compania
distribuitoare de servicii de televiziune prin cablu trebuie să se transforme şi în furnizor de
servicii Internet.

Identificaţi furnizori de servicii Internet la care conexiunea se realizează prin

modemuri de cablu.

Alte modalităţi de conectare cuprind liniile T1, o conexiune digitală capabilă să

transmită date la 1,5 Mbps. Este folosită în general de companiile mici şi mijlocii care au
traficul de reţea foarte mare, linii T3, conexiune digitală prin intermediul căreia se transmit
date cu o rată de 45 Mbps. O linie T3 este destul de largă pentru a se putea transmite prin
intermediul ei filme şi video în timp real. Mai există posibilitatea conectării prin linii ADSL
sau IDSL (creată pentru a oferi programe video la cerere) şi prin intermediul sistemului de
recepţie digitală prin satelit (Digital Satellite System), datele fiind transmise la viteze mult
mai mici, prin linia telefonică. Pe lângă acestea, se mai pot realiza conexiuni prin unde radio,
telefoane mobile etc.

11
 La ora actuală, sunt disponibile următoarele viteze şi lăţimi de bandă pentru conexiuni
la Internet şi în reţele:
Tabelul 1: Viteze de acces la Internet.

Viteză (bps = biţi pe secundă) Denumire tip de conexiune

13.21 Gbps OC-255 (Optical Carrier – Fibră optică)
10 Gbps OC-192
4.976 Gbps OC-96
2.488 Gbps OC-48, STS-48
1.866 Gbps OC-36
1.244 Gbps OC-24
933.12 Mbps OC-18
622.08 Mbps OC-12, STS-12
466.56 Mbps OC-9
155.52 Mbps OC-3, STS-3
100 Mbps CDDI, FDDI, Fast Ethernet, Cablu de categoria 5
51.84 Mbps OC-1, STS-1
44.736 Mbps T-3, DS-3 în America de Nord
34.368 Mbps E-3 Europa
20 Mbps Cablu de categoria 4
16 Mbps Reţele locale de tip Fast Token Ring
10 Mbps Thin Ethernet, cablu de categoria 3, model de cablu
8.448 Mbps E-2 Europa
6.312 Mbps T-2, DS-2 America de Nord
6.144 Mbps Descărcare standard prin ADSL
4 Mbps Reţele locale de tip Token Ring
3.152 Mbps DS-1c
2.048 Mbps E-1, DS-1 Europa
1.544 Mbps ADSL, T-1, DS-1 America de Nord
128 Kbps ISDN
64 Kbps DS-0, pulse code modulation
56 Kbps 56flex, modemuri U.S. Robotics x2
33.6 Kbps 56flex, rată de comunicaţie pentru modem x2
28.8 Kbps V.34, modemuri de tip Rockwell V.Fast Class
20 Kbps Cablu de nivel 1, viteza minimă pentru transfer de
date prin cablu
14.4 Kbps modem V.32bis, V.17 fax
9600 bps viteza modemurilor în jurul anilor 1990
2400 bps Viteza modemurilor în jurul anilor 1980

12
 Să ne reamintim...

În afara modalităţilor specificate mai sus, pot exista diferite alte mijloace
de conectare la Internet. Cel mai bun exemplu îl poate constitui evoluţia rapidă
din ultima vreme a tehnologiilor mobile în bandă largă prin care şi prin
intermediul cărora se pot conecta la Internet orice fel de dipozitive, mobile sau
nu.
Identificaţi alte modalităţi de conectare la Internet în afara celor menţionate mai
sus şi specificaţi viteza de transfer a datelor.

Reţele de calculatoare

Termenul de „reţea de calculatoare” desemnează o colecţie interconectată de

calculatoare autonome. Se spune despre două calculatoare că sunt interconectate dacă sunt
capabile să schimbe informaţii între ele, conectarea făcându-se prin diferite modalităţi.
Există diferenţe între reţelele de calculatoare şi sistemele distribuite; prin acestea din
urmă înţelegem faptul că existenţa a mai mult de un calculator este transparentă pentru
utilizator, sistemul de operare alegând procesorul pe care să ruleze un anumit program, să
transfere programele către procesorul respectiv şi să depună rezultatele în locaţiile necesare.
Intr-o reţea de calculatoare, utilizatorii trebuie să se conecteze explicit la o anumită resursă
(maşină), să comande explicit execuţia proceselor de la distanţă, să transfere explicit fişiere şi,
în general, să personalizeze toată administrarea reţelei. Cu toate acestea, între cei doi termeni
există şi o suprapunere, în sensul în care ambele sisteme trebuie să transfere fişiere, diferenţa
fiind numai în cine invocă sau comandă acest transfer: sistemul sau utilizatorul.
Reţelele de calculatoare au devenit absolut necesare, permiţând utilizatorilor accesul la
o mai mare diversitatea de resurse (informaţii şi aplicaţii), constituind un mediu rapid de
comunicare. Printre avantajele acestora se pot enumera:
- partajarea resurselor – prin care echipamentele şi în special datele sunt
disponibile pentru oricine din reţea, indiferent de localizarea fizică a
utilizatorului;
- accesul la informaţie de la distanţă - care poate lua diferite forme, de la
accesul la programe până la accesul la baze de date la distanţă (rezervări de
locuri, operaţiuni bancare etc.);
- comunicaţii interpersonale – care pot lua forma de mesaje de e-mail, întâlniri
virtuale, instruire la distanţă;
- divertismentul interactiv – jocuri, video-on-demand, realitate virtuală partajată.

13
Tipuri de reţele de calculatoare

Deşi nu există o taxonomie generală în care pot fi încadrate toate reţelele de

calculatoare, două criterii sunt forte importante şi anume: tehnologia de transmisie şi scara
(dimensiunea) la care operează reţeaua.
Din punct de vedere al tehnologiei de transmisie, reţelele de calculatoare pot fi
împărţite în două categorii:
- reţele de difuzare;
- reţele punct-la-punct;
Reţelele de difuzare au un singur canal de comunicaţii care este împărţit de toate
maşinile din reţea. Orice maşină poate transmite mesaje scurte sau pachete, care sunt primite
de celelalte maşini. Un câmp din mesaj sau pachet specifică maşina căreia îi este adresat
mesajul. Dacă pachetul îi este adresat, o maşină prelucrează pachetul, altfel pachetul este
ignorat. Sistemele cu difuzare permit în general şi adresarea unui pachet către toate
destinaţiile, prin utilizarea unui cod special în câmpul adresă. Un sistem cu difuzare suportă,
de asemenea, transmisia la un subset de maşini, operaţie cunoscută sub numele de trimitere
multiplă.
Reţelele punct-la-punct dispun de numeroase conexiuni între perechi de maşini
individuale. Pentru a ajunge de la sursă la destinaţie în acest tip de reţea, un pachet ar putea fi
nevoit să treacă prin mai multe maşini intermediare. Datorită faptului că sunt disponibile
trasee multiple, cu lungimi diferite, algoritmii de dirijare a pachetelor sunt foarte importanţi.
Din punct de vedere al mărimii, reţelele de calculatoare se pot împărţi în:
- reţele locale (cu distanţe de interconectare a calculatoarelor de la 10 metri până
la maximum 1 km);
- reţele metropolitane (de la 1 km până la maximum 10 km);
- reţele larg răspândite geografic (distanţă mai mare de 10 km);
- Internetul – creat prin interconectarea mai multor reţele.

Reţele locale (Local Area Network)

Sunt în general reţele private localizate într-o singură clădire sau într-un campus de cel
mult câţiva kilometri, frecvent utilizate pentru a conecta calculatoare personale şi staţiile de
lucru cu scopul de a partaja resurse şi de a schimba informaţii.

Exemple
Calculatoarele din cadrul unui birou sunt conectate într-o reţea locală.

LAN-urile se disting de alte reţele prin trei caracteristici:

14
 - mărime - au dimensiuni restrânse, ceea ce înseamnă că timpul de transmisie
este în cazul cel mai defavorabil limitat şi cunoscut dinainte;
- tehnologia de transmisie;
- topologie – aranjamentul fizic al componentelor unui LAN;

Reţelele metropolitane

Este o versiune extinsă a unui LAN şi utilizează în mod normal tehnologii similare cu
aceasta. Motivul principal pentru care MAN-urile figurează ca o categorie specială constă în
adoptarea unui standard specific, numit DQDB (Distibuted Queue Dual Bus – magistrală
duală cu coadă distribuită) sau IEEE 802.6. DQDB constă în două magistrale unidirecţionale
la care sunt conectate toate calculatoarele. Fiecare magistrală are un capăt de distribuţie (head
end) care iniţiază activitatea de transmisie, după cum se poate observa şi în figura următoare.

Figura 1: Reţea metropolitană.

Identificaţi o reţea metropolitană din unul din oraşele mari din Romania.

Reţele larg răspândite geografic

WAN (Wide Area Network) acoperă o arie geografică întinsă, deseori o ţară sau un
continent întreg, conţinând o colecţie de maşini (gazde) care execută aplicaţiile utilizatorilor.
Gazdele sunt interconectate printr-o reţea de comunicaţie sau subreţea, care are rolul de a
transporta mesajele de la o gazdă la alta. Prin separarea aspectelor de pură comunicaţie ale
subreţelei de aspectele referitoare la aplicaţii, se simplifică mult proiectarea întregii reţele.
Subreţeaua este în general formată din: linii de transmisie (transportă biţii între maşini) şi
elemente de comutare (calculatoare specializate pentru a conecta două sau mai multe linii de
transmisie).

15
 Figura 2 - Reţea larg răspândită geografic – WAN.

Exemple
RoEduNet este reţeaua naţională de comunicaţii pentru educaţie şi cercetare.
Reţeaua RoEduNet asigură servicii de transport de date între instituţiile
conectate, între acestea şi reţelele de acelaşi tip din Europa şi din lume precum şi
alte servicii conexe, inclusiv servicii de acces la reţeaua Internet, pentru
comunitatea academică şi de cercetare din România.

Topologii de reţele de calculatoare

Topologia unei reţele de calculatoare poate fi descrisă din punct de vedere fizic şi
logic. Topologia fizică descrie aranjamentul geometric al componentelor unei reţele de
calculatoare, fiind o reprezentare teoretică şi arată forma şi structura unei reţele din punct de
vedere grafic.
Topologia bus /magistrală comună presupune că toate nodurile unei reţele locale sunt
conectate total, folosind un singur mediu fizic de comunicaţie, adică bus-ul. În acest tip de
reţea, în fiecare moment una dintre maşini este master şi are dreptul să transmită, celelalte
maşini neavând acest drept. Când două maşini doresc să transmită în acelaşi timp este nevoie
de un mecanism de arbitrare. Acesta poate fi centralizat sau distribuit . De exemplu, IEEE
802.3 (Ethernet) este o reţea cu difuzare bazată pe magistrală cu control distribuit, în acest tip
de reţea calculatoarele putând să transmită în orice moment doresc; dacă două pachete se
ciocnesc, fiecare maşină aşteaptă un timp aleator şi apoi încearcă din nou.

Figura 3: Topologie magistrală.

16
 Topologia inel (ring) presupune că o staţie este conectată numai cu vecinii,
interconexiunile formând un inel închis în care datele se transmit unidirecţional, de-a lungul
inelului. Fiecare staţie acţionează ca un repetor, transmiţând datele recepţionate către vecinul
său, în sensul de parcurgere a inelului.
Standardul IEEE 802.5 a actualizat acest tip de topologie prin introducerea unui
dispozitiv de interconectare de tip repetor (hub Token Ring), eliminându-se vulnerabilitatea
topologiei iniţiale în cazul căderii unei staţii.

Figura 4: Topologie inel.

Topologia stea presupune o reţea în care există o conectivitate totală, prin intermediul
unui hub. Fiecare nod poate avea acces independent la mediul de comunicaţie, dispozitivele
conectate în reţea partajând banda de transmisie a hub-ului. (Exemplu – LAN Ethernet).

Figura 5: Topologie stea.

Topologia de tip switch. Comutatorul este un dispozitiv multiport care detectează

adresele fizice (MAC – Medium Acces Control din standardul IEEE802) şi le păstrează într-o
tabelă internă, creându-se căi comutate temporare între sursă şi destinaţie. Acest tip de
dispozitiv aduce cu sine îmbunătăţiri în creşterea lăţimii de bandă agregate şi reducerea

17
numărului de dispozitive care îşi partajează lăţimea de bandă disponibilă. În acest fel se
reduce numărul de coliziuni care afectează performanţele într-un LAN Ethernet.

Figura 6: Topologie switch.

Identificaţi o reţea care foloseşte topologia stea sau switch.

Topologiile complexe reprezintă extensii şi combinaţii ale celor patru tehnologii de

bază. Astfel se pot întâlni:
- topologie completă (mesh), în care dispozitivele sunt interconectate cu multe
alte dispozitive de reţea. Intr-o adevărată topologie completă, fiecare dispozitiv
din reţea este interconectat cu toate celelalte dispozitive, asigurând astfel o
maximă redundantă;

Figura 7: Topologie completă.

18
 - topologia cu înlănţuire (daisy chain), obţinută prin înlănţuirea tuturor hub-
urilor dintr-o reţea;
- topologii ierarhice, constând în mai multe niveluri de hub-uri, fiecare nivel
având un anumit rol în cadrul reţelei;
- topologii inele ierarhice, obţinute prin conectarea într-o manieră ierarhică a
mai multor inele;
- topologii ierarhice în stea – utilizează fie un singur domeniu de coliziuni, fie
mai multe, prin folosirea switch-urilor sau bridge-urilor;
- combinaţii de topologii ierarhice.

Figura 8: Topologie complexă.

Topologia logică (sau topologia semnalului), pe de altă parte, desemnează modalitatea

în care semnalul circulă în reţea. O altă definiţie a topologiei logice ar putea fi următoarea:
modalitatea în care datele circulă în reţea, de la un dispozitiv la altul, fără a ţine seama de
legăturile fizice între dispozitive. Topologiile logice au o strânsă legătură cu protocoalele de
reţea, care specifică modalitatea de transmisie a datelor în reţea. De exemplu protocolul
Ethernet reprezintă o topologie logică de tip magistrală, LocalTalk este o topologie logică de
tip magistrală sau stea, iar TokenRing de la IBM este un protocol de tip topologie logică inel.
O topologie logică de reţea poate să nu fie acelaşi lucru ca şi topologia fizică. De exemplu,
Ethernet (twisted pair) este o topologie logică de tip magistrală care poate funcţiona într-o
topologie fizică de tip stea, iar TokenRing de la IBM este o topologie logică de tip inel care
funcţionează peste un aranjament sau topologie fizică de tip stea.

19
Protocoale pentru reţele

Creşterea rapidă atât în mărime cât şi în eterogenitate a reţelelor moderne de

calculatoare a condus la un grad mare de complexitate în ceea ce priveşte tehnologiile care
stau la baza acestor reţele, a căror înţelegere este esenţială în organizarea unei utilizări şi
protecţii eficiente a resurselor calculatoarelor. Tehnologia operaţională a oricărui sistem
depinde de arhitectura în care sunt alcătuite componentele, funcţiile şi relaţiile sale.
Pentru a reduce complexitatea proiectării, majoritatea reţelelor sunt organizate sub
forma unei serii de straturi sau niveluri, fiecare dintre ele fiind construit peste nivelul de
dedesubt. Scopul fiecărui nivel este de a oferi anumite servicii nivelurilor superioare,
protejându-le de detaliile privitoare la implementarea efectivă a serviciilor oferite.
Regulile şi convenţiile utilizate în conversaţia dintre maşini (pe anumite niveluri)
poartă numele de protocol al acelui nivel. Între două niveluri adiacente există o interfaţă care
defineşte ce operaţii şi servicii primitive oferă nivelul de jos nivelului de mai sus.
O mulţime de niveluri şi protocoale este numită arhitectură de reţea. Specificaţia unei
arhitecturi trebuie să conţină destule informaţii pentru a permite scrierea programelor sau
construirea echipamentelor necesare fiecărui nivel, astfel încât nivelurile să îndeplinească
corect protocoalele corespunzătoare.
O listă de protocoale utilizate de către un anumit sistem, câte un protocol pentru
fiecare nivel, poartă numele de stivă de protocoale.

Modelul de referinţă OSI

Acest model se bazează pe o propunere dezvoltată de către Organizaţia Internaţională

de Standardizare (International Standards Ogranization – ISO) ca un prim pas către
standardizarea internaţională a protocoalelor folosite pe diferite niveluri. Modelul se numeşte
ISO OSI (Open System Interconnection – Interconectarea sistemelor deschise).
Modelul OSI cuprinde şapte niveluri, definite conform următoarelor principiilor:
 un nivel trebuie creat atunci când este nevoie de un nivel de abstractizare
diferită;
 fiecare nivel trebuie să îndeplinească un rol bine definit;
 funcţia fiecărui nivel trebuie aleasă ţinând cont de definirea de protocoale la
standard internaţional;
 delimitarea nivelurilor trebuie făcută astfel încât să minimizeze fluxul de
informaţii prin interfeţe;
 numărul de niveluri trebuie să fie suficient de mare pentru a nu fi nevoie să se
introducă în acelaşi nivel funcţii diferite şi, în acelaşi timp, suficient de mic
pentru ca arhitectura să rămână funcţională.

20
 Figura 9: Modelul OSI – ISO.

Nivelul fizic realizează transmisia electrică a unui şir de biţi, fără a se verifica
corectitudinea acesteia. Nivelul fizic este în strânsă legătură cu mediul fizic de transmisie a
datelor. La acest nivel se specifică: tipul de cablu, conectorul de legătură, rata de transfer,
metoda de codificare a datelor, metoda de acces la mediul de transmisie.
Nivelul legătură de date asigură transmiterea corectă a datelor între două sisteme între
care există o legătură fizică. Secvenţa de date este împărţită în cadre (frames), staţia
receptoare făcând verificarea sumei de control asociată cadrului.
Nivelul reţea asigură dirijarea cadrelor prin reţea, stabilind calea de transmisie a
datelor de la sursă la destinaţie. O problemă cheie în proiectare este determinarea modului în
care pachetele sunt dirijate de la sursă la destinaţie. Dirijarea se poate baza pe tabele statistice
care sunt „cablate” intern în reţea şi sunt schimbate rar. Traseele pot fi, de asemenea, stabilite
la începutul fiecărei conversaţii, de exemplu la începutul unei sesiuni la terminal. Dirijarea
poate fi de asemenea dinamică traseele determinându-se pentru fiecare pachet în concordanţă
cu traficul curent din reţea.
Nivelul transport asigură transmisia corectă a datelor între staţia sursă şi staţia
destinaţie, realizează secvenţierea mesajelor, sincronizează ritmul de transmisie şi asigură
retransmisia mesajelor pierdute sau eronate.
Nivelul sesiune realizează conexiuni logice între procesele constituente ale unei
aplicaţii, asigurând dialogul direct între aceste procese. Se poate considera că la acest nivel se
asigură finalul conexiunii logice între diferitele entităţi ale reţelei.
Nivelul prezentare realizează transformarea de reprezentare a datelor din punct de
vedere al formatului, în vederea transmiterii lor unor terminale cu anumite caracteristici. La
acest nivel se lucrează cu a reprezentare abstractă a datelor, valabilă în toată reţeaua,

21
asigurându-se conversia în formate specifice de reprezentare la nivelul calculatoarelor,
terminalelor etc. În unele aplicaţii se asigură compresia datelor şi criptarea lor.
Nivelul aplicaţie asigură serviciile de bază ale reţelei: poşta electronică, accesul la
Web prin HTTP, transferul de fişiere, accesul la distanţă etc.
Figura următoare prezintă un exemplu de transmitere a datelor utilizând modelul OS I.

Figura 10: Transmiterea datelor în modelul OSI - ISO.

Identificaţi protocoale a căror implementare să se apropie cât mai mult de nivelul

conceptual al OSI.

Modelul de referinţă TCP/IP

Familia de protocoale TCP/IP este baza Internetului, peste ea fiind construite

majoritatea protocoalelor de nivel înalt. Spre deosebire de modelul de referinţă OSI/ISO care
are o arhitectură stratificată, TCP/IP este ierarhic. El are în vedere în mod deosebit
interconectivitatea, mai mult decât organizarea rigidă pe straturi funcţionale. Modelul
OSI/ISO prezintă mai bine şi mai explicit mecanismele de comunicaţie între calculatoare, dar
TCP/IP a devenit, datorită flexibilităţii sale, principalul protocol comercial de interconectare a
reţelelor.
Nivelul gazdă la reţea / acces la reţea oferă sistemului mijloacele care-i permit
transmiterea datelor către alte maşini conectate în reţea. Protocoalele acestui nivel trebuie să

22
cunoască caracteristicile tehnice ale subreţelei, pentru a structura corect datele de transmis şi
pentru a respecta restricţiile impuse. Protocolul utilizat depinde de tipul reţelei: X.25 pentru
reţele cu comutare de pachete, X.21 pentru reţele cu comutare de circuite, IEEE 802.x pentru
reţele locale etc.
Nivelul internet(working) este baza întregii arhitecturi. Rolul său este de a permite
gazdelor să emită pachete în orice reţea şi a face ca pachetele să circule independent până la
destinaţie (cu posibilitatea ca un pachet să se găsească şi în altă reţea). Pachetele pot să
sosească în orice ordine, iar dacă este cazul rearanjarea cade în sarcina nivelelor de mai sus.

Figura 11: Comparaţie OSI - TCP/IP.

Nivelul internet defineşte un format de pachet şi un protocol numit IP (Internet

Protocol) în RFC 791, care constituie nucleul pentru TCP/IP şi este protocolul cel mai
important al acestui nivel. Funcţiile de bază ale protocolului IP sunt: definirea unităţilor de
bază pentru transmisiile în reţele (datagrame), definirea planului de adresare Internet,
circulaţia datelor între nivelul gazdă la reţea şi nivelul transport pentru fiecare staţie,
direcţionarea unităţilor de date către calculatoarele de la distanţă, fragmentarea şi
reasamblarea unităţilor de date.
Nivelul transport este proiectat astfel încât să permită conversaţii între entităţile
/procesele pereche din gazdele sursă şi destinaţie. În acest sens, au fost definite două
protocoale de tip gazdă-la-gazdă (host-to-host):
 TCP (Transmision Control Protocol) este un protocol sigur, orientat pe
conexiuni care permit ca un flux de octeţi trimişi de pe OSI/ISO maşină să
ajungă fără erori la altă maşină din (altă) reţea. Acest protocol fragmentează
fluxul de octeţi în mesaje discrete şi pasează fiecare mesaj nivelului internet.
La destinaţie, procesul TCP receptor reasamblează mesajele primite în flux de

23
 ieşire. TCP tratează totodată controlul fluxului pentru a se asigura că un
emiţător rapid nu inundă un receptor mai lent;
 UDP (User Datagram Protocol) este un protocol nesigur, fără conexiuni,
destinat aplicaţiilor care doresc să utilizeze propria lor secvenţiere şi propriul
control al fluxului, şi nu pe cele asigurate de TCP. Este de asemenea utilizat
pentru interogări întrebare-răspuns „dintr-un foc”, client-server şi pentru
aplicaţii în care comunicarea promptă este mai importantă decât comunicarea
cu acurateţe, aşa cu sunt aplicaţiile de transmisie a vocii şi imaginilor.
Un al treilea protocol, TTCP (Transaction Transmision Control Protocol) este în curs
de definitivare. El va conţine acţiuni de tip tranz acţie (pe Internet).
Nivelul aplicaţie conţine toate protocoalele de nivel înalt (HTTP, SMPT, FTP, Telnet,
DNS, NNTP etc.) şi se bazează pe funcţionalitatea oferită de straturile inferioare.

Protocolul IP

Liantul care ţine Internet-ul la un loc este protocolul IP. Spre deosebire de
protocoalele mai vechi de nivel reţea, acesta a fost proiectat de la început pentru
interconectarea reţelelor.
Comunicaţia în Internet funcţionează astfel: nivelul transport preia şiruri de date şi le
împarte în datagrame (de maximum 64 k octeţi teoretic, dar în practică sunt de aproximativ
1500 octeţi). Fiecare datagramă este transmisă prin Internet, fiind eventual fragmentată în
unităţi mai mici pe drum. În momentul în care toate bucăţile ajung la destinaţie, ele sunt
reasamblate de nivelul reţea în datagrama originală care este apoi pasată nivelului transport,
care o inserează în şirul de intrare al procesului receptor.
O datagramă IP constă dintr-o parte antet şi o parte test. Antetul are o parte fixă de 20
de octeţi şi o parte opţională cu lungime variabilă, după cum se poate observa în figura
următoare.

Figura 12: Antetul unei datagrame IP.

24
 Fiecare gazdă din Internet are o adresă IP care codifică adresa sa de reţea şi de gazdă,
combinaţia fiind unică. În versiunea 4 a protocolului, toate adresele IP sunt de 32 de biţi
lungime şi sunt utilizate în câmpurile „adresă sursă” şi „adresă destinaţie” ale pachetelor IP.

Figura 13: Clase de adrese IP.

Adresa IP şi tabelele de routare dirijează o datagramă către o reţea fizică determinată.

Datele transmise trebuie să respecte protocoalele nivelului fizic utilizat în reţeaua respectivă.
În general, reţelele fizice nu pot interpreta adresele IP, existând diferite scheme de adresare
particulare.
Astfel, protocolul ARP (Address Resolution Protocol), definit prin RFC 826 realizează
translatarea adreselor IP în adresele MAC corespunzătoare (cel mai frecvent adrese Ethernet,
cu dimensiunea de 6 octeţi).
Protocolul RARP (Reverse Address Resolution Protocol) este complementar
protocolului ARP şi realizează conversia unei adrese a subnivelului MAC în adresă IP (o
staţie de lucru care boot-ează din reţea, primind imaginea binară a sistemului de operare de la
un server de fişiere aflat la distanţă).
Pentru gestiunea conexiunilor există protocoale speciale. De exemplu, ICMP (Internet
Contorl Message Protocol) este folosit de către o gazdă destinaţie pentru a informa sursa
asupra erorilor apărute în prelucrarea unei datagrame. ICMP stă la baza a două aplicaţii
simple şi utilizate foarte des:
- ping (Paket INternet Gropet) este utilizat pentru a testa conectivitatea între
două echiplamente din reţea;
- traceroute permite determinarea rutei pe care datagramele IP le parcurg până la
destinaţie.
La nivel de Internet adresele IP au fost împărţite în mai multe clase. O clasă de adrese
este un grup predefinit de adrese care definesc o reţea de o anumită mărime. Intervalul de
numere care poate fi asignat primului octet din adresa IP se bazează pe clasa adrese i.
O adresă IP unicast din clasa A se încadrează în intervalul 1.0.0.1 până la
126.255.255.254. Primul octet indică adresa reţelei iar ultimii trei octeţi indică adresa gazdei
din reţea.

25
 Adresele IP unicast din clasa B se încadrează în intervalul 128.0.0.1 până la
191.255.255.254. Primii doi octeţi indică adresa reţelei, iar ultimii doi indică adresa gazdei
din reţea.
Adresele IP unicast din clasa C se încadrează în intervalul 192.0.0.1  223.255.255.254.
Primii trei octeţi indică adresa reţelei în timp ce ultimul octet indică adresa gazdei din reţea.

Exemple
193.254.231.50 este o adresă IP publică de clasă C.

Identificaţi în fiecare din clasele A, B şi C intervalele private de adresare.

Test de evaluare a cunoştinţelor

O retea de calculatoare reprezinta (3 raspunsuri corecte)
a. mai multe calculatoare din cladiri diferite
b. mai multe calculatoare din locatii diferite
c. mai multe calculatoare legate intre ele
d. mai multe calculatoare autonome legate intre ele
e. colecţie interconectată de calculatoare autonome
Tipuri de retele de calculatoare (2 raspunsuri corecte)
a. Retele de acces la distanta
b. Retele virtuale
c. Retele de transmisie
d. Retele punct-la-punct
e. Retele de difuzare
f. Retele de comunicatii interpersonale
Algeti caracteristicile adreselor IP (3 raspunsuri corecte)
a. adresele de 128 de biti din IPv6 pot fi convertite in IPv4
b. adresele IP au 32 biti lungime si sunt utilizate in campurile „adresa sursa” si
„adresa destinatie” ale pachetelor IP
c. nu exista protocol pentru translatarea adreselor IP in adrese MAC
d. retelele fizice nu pot interpreta adresele IP
e. o clasa de adrese IP este un grup predefinit de adrese care definesc o retea de o
anumita marime
f. clasele de adrese IP au marimi variabile
Caracteristicile protocoalelor pentru retele (3 raspunsuri corecte)
a. majoritatea protocoalelor de retea sunt organizate sub forma unei serii de
straturi sau niveluri

26
b. legatura intre arhitectura de retea si nivelurile/protocoalele de retea este slaba
c. scopul fiecarui nivel este de a oferi anumite servicii nivelurilor superioare
d. stiva de protocoale este formata din mai multe arhitecturi de protocoale
e. Mediul fizic transmite datele sub forma de pachete
f. intre doua niveluri adiacente exista o interfata care defineste ce operatii si
servicii primitive ofera nivelul de jos nivelului de mai sus

Temă de control
Folosiţi utilitarele ping şi tracert în linia de comandă pentru a testa conectivitatea
în reţea, respectiv pentru a determina calea pachetelor pînă la adresa IP destinaţie
193.254.231.50.
Testaţi şi pentru alte adrese sau nume de domenii.

27
Unitatea de învăţare 2. Aplicaţii server de bază în organizaţii

Cuprins
Serviciul DNS ................................ ................................ ................................ ...................... 29
Cum funcţionează DNS ................................ ................................ ................................ ... 32
Poşta electronică. Tipuri de servere de email................................ ................................ ....... 34
Simple Mai Transfer Protocol................................ ................................ .......................... 35
Post Office Protocol 3 ................................ ................................ ................................ ...... 37
Internet Message Access Protocol ................................ ................................ ................... 39
Utilizarea e-mail ................................ ................................ ................................ .............. 41
Serviciul HTTP. Aplicaţii Web. ................................ ................................ ........................... 42
Funcţionarea serverelor HTTP................................ ................................ ......................... 43
Server HTTP virtuale ................................ ................................ ................................ ....... 45

Introducere
O organizaţie poate avea nevoie de mai multe servicii disponibile pe Internet
pentru a-şi desfăşura activitatea. Aici putem include serviciul de e-mail, astfel
încât angajaţii ei să poată beneficia de mesagerie asincronă, de serviciul de
prezentare a paginilor web fie pentru site-ul organizaţiei, fie pentru Intranetul,
Extranetul sau portalul acesteia sau de serviciul FTP pentru încărcarea sau
descărcarea de fisiere. Esenţial este serviciul DNS, fără de care aceste servicii pot
fi accesate doar pe baza adresei IP şi nu pe baza unui bine-cunoscut nume.

Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă şi să explice elementele care stau la baza serviciului de email;
 configureze un client de e-mail folosind POP3 sau IMAP;
 înţeleagă şi să explice elementele utilizate de serverele FTP;
 înţeleagă şi să explice elementele utilizate de către serverele Web/HTTP;
 să identifice şi să configureze un director virtual într -un server Web de tip IIS;
 înţeleagă utilizarea serverelor HTTP virtuale;
 înţeleagă modalitatea de procesare la nivel de server a unei cereri primite de la
un client.

28
 Durata medie de parcurgere a unităţi de învăţare este de 4 ore.

Serviciul DNS

DNS a fost dezvoltat din necesitatea oferirii unui serviciu de mapare de tip nume-
adresă pentru calculatoarele din Internet. Înainte ca DNS să fie introdus în 1987, practica
mapării numelor calculatoarelor la adresele IP era făcută în principal prin utilizarea de fişiere
partajate, cunoscute sub numele de fişiere Hosts (gazde).
La început, Internetul era destul de mic pentru a utiliza un fişier administrat central,
care era publicat şi descărcat prin FTP pentru site-urile conectate. Periodic, fiecare site
Internet îşi actualiza copia fişierului Host, pentru a reflecta schimbările intervenite între timp.
Pe măsură ce numărul de calculatoare din Internet a crescut, utilizarea unui singur
fişiere de tip Hosts a devenit ineficientă. Fişierul a devenit din ce în ce mai mare, ceea ce-l
făcea mai greu de distribuit şi menţinut în toate site-urile într-o formă curentă şi actualizată.
DNS a fost dezvoltat pentru a oferi o alternativă la fişierele Host. RFC 1034 şi 1035
specifică cele mai multe dintre protocoalele de bază, fiind actualizate de RFC-uri adiţionale
trimise către Internet Engineering Task Force (IETF). IETF revizuieşte şi aprobă noi versiuni
ale RFC-urilor în mod continuu, astfel încât standardul DNS se dezvoltă şi se schimbă pe
măsura nevoilor.
DNS este un sistem utilizat pentru numirea calculatoarelor şi serviciilor de reţea,
organizat într-o ierarhie de domenii. Numele DNS sunt utilizate în reţele TCP/IP, precum
Internetul, pentru localizarea calculatoarelor şi serviciilor prin nume uşor utilizabile. În
momentul în care un utilizator introduce un nume DNS într-o aplicaţie, serviciile DNS pot
rezolva numele în alte informaţii asociate cu acel nume, precum adrese IP.

Exemple

Cei mai mulţi utilizatori preferă nume precum econ.unitbv.ro pentru a localiza un
calculator precum un server de e-mail sau web într-o reţea, nume care poate fi
învăţat şi amintit mai uşor. Cu toate acestea, calculatoarele comunică în reţea prin
intermediul adreselor numerice. Utilizarea DNS creează o legătură între numele
calculatoarelor, utilizate de oameni, şi adresele numerice, utilizate de calculatoare.
În figura următoare se poate observa utilizarea de bază a DNS, pentru
găsirea adresei IP a unui calculator, găsire bazată pe numele acestuia.

29
 Figura 14: Utilizarea DNS pentru corespondenţă nume-domeniu - adresă IP.

În acest exemplu, un calculator client interoghează un server DNS, cerând

adresa IP a unui calculator configurat să utilizeze econ.unitbv.ro sa şi nume de
domeniu DNS. Deoarece serverul DNS este capabil să răspundă întrebării utilizînd
baza de date locală, va răspunde cu datele cerute.

În practică, interogările DNS pot include şi paşi adiţionali (contactarea altor servere
DNS în cazul în care serverul local nu cunoaşte răspunsul, de exemplu) care nu sunt indicaţi
aici.
In aceste documente originare ale DNS, sunt specificate elementele comune tuturor
implementărilor de aplicaţii referitoare la DNS, inclusiv a:
- spaţiului de domeniu DNS, care specifică structura ierarhică a domeniilor utilizate
pentru organizarea numelor;
- înregistrări sursă, care mapează numele de domenii DNS la tipuri de resurse de
informaţii specifice, pentru utilizare în cazul în care numele este înregistrat sau
rezolvat în spaţiul de nume;
- servere DNS, care stochează şi răspund la interogări referitoare la înregistrări
sursă;
- clienţi DNS, numiţi şi rezolvatori, care interoghează serverele pentru a căuta şi
rezolva nume la tipul de resurse specificat în interogare.
Un spaţiu de domenii de nume DNS (figura următoare) este bazat pe conceptul de
arbore al domeniilor numite. Fiecare nivel din arbore poate reprezenta fie o ramură, fie o
frunză din arbore. O ramură este un nivel în care este utilizat unul sau mai multe nume pentru
a identifica o colecţie de resurse numite. O frunză este un nume unic utilizat o singură dată la
acel nivel pentru a indica resursa specifică.

30
 Figura 15: Ierarhia DNS.

Orice nume de domeniu DNS utilizat în arbore este, din punct de vedere tehnic, un
domeniu. Cele mai multe discuţii referitoare la DNS identifică numele într-unul din cele cinci
moduri, bazat pe nivelul şi modul în care este utilizat un nume. De exemplu, numele de
domeniu DNS înregistrat pentru Universitatea Transilvania din Braşov (unitbv.ro) este un
nivel secundar, deoarece acest nume are două părţi (etichete) care indică faptul că este
localizat la două nivele sub rădăcina sau vârful arborelui. Cele mai multe nume de domenii
DNS au două sau mai multe etichete, fiecare indicând un nou nivel în arbore. Pentru
delimitarea etichetelor se utilizează semnul punct („ . ”).
Pe lângă domeniile secundare mai sunt utilizaţi şi alţi termeni pentru a descrie numele
de domenii DNS, după cum se poate observa în tabelul următor:

Exemple

Tip nume Descriere Exemplu

Domeniul Este vârful arborelui şi reprezintă un nivel fără Un singur punct utilizat la
rădăcină nume. Este indicat uneori sub forma a două sfârşitul numelui, precum

31
 Tip nume Descriere Exemplu
ghilimele (" "), care indică o valoare nulă. Când „econ.unitbv.ro.”
este utilizat într-un nume de domeniu DNS,
este prefixat printr-un punct (.) pentru a
desemna faptul că numele este localizat la cel
mai înalt nivel din ierarhia de domenii. În acest
caz, numele de domeniu DNS este considerat a
fi întreg şi punctează către o locaţie exactă în
arborele de nume. Numele astfel declarate sunt
numite nume de domenii calificate în întregime
(Fully Qualified Domain Names - FQDN).
Domeniu Un nume din două, trei sau patru litere utilizat „.ro”, indică numele ţării
principal pentru a indica ţara /regiunea sau tipul
organizaţiei care utilizează numele.
Domeniu Nume de lungime variabilă înregistrate pentru „unitbv.ro.”, domeniu
secundar o anumită persoană sau organizaţie pentru secundar înregistrat pentru
utilizare pe Internet. Aceste nume sunt Universitatea Transilvania
întotdeauna bazate pe domenii principale, în din Braşov de către registrul
funcţie de tipul organizaţiei sau regiunea în DNS Internet.
care este utilizat numele.
Subdomeniu Nume adiţionale create de organizaţie, derivate „econ.unitbv.ro” este
din domeniul secundar. Aceste nume cuprind numele de domeniu pentru
numele adăugate pentru a creşte arborele DNS Facultatea de Ştiinţe
şi pentru a-l diviza în departamente sau locaţii Economice
geografice.
Gazda sau Nume care reprezintă frunzele din arborele „econ2.econ.unitbv.ro.”, în
numele DNS şi indică o anumită resursă. În mod care prima etichetă
resursei normal, prima etichetă din stânga identifica un („econ2”) este numele
anumit calculator din reţea. gazdei DNS pentru un
anumit calculator din reţea.

Tabelul 2: Componente ale numelui DNS.

Cum funcţionează DNS

32
 În momentul în care un client trebuie să caute un nume utilizat într-un program, el
interoghează serverele DNS pentru a rezolva acest nume. Fiecare mesaj de interogare trimis
de client conţine trei informaţii, specificând întrebarea la care serverul trebuie să răspundă:
- un nume de domeniu DNS specificat sub forma FQDN;
- un tip specificat de interogare care poate specifica fie o înregistrare sursă în funcţie
de tip, fie un anumit tip de interogare;
- o clasă specifică pentru numele de domeniul DNS. Pentru Serverele DNS de tip
Windows, această parte din interogare ar trebui să fie întotdeauna clasa Internet
(IN).

Exemple
Numele specificat poate fi al unui calculator precum „econ2.econ.unitbv.ro”, iar
tipul de interogare poate fi de specificat să caute tipul adresă (A).

Interogările DNS rezolvă interogările în mai multe feluri. Un client poate uneori să
răspundă la o interogare prin utilizarea informaţiilor din cache, obţinute printr-o interogare
precedentă. Serverul DNS poate să-şi utilizeze propriul cache pentru interogare sau poate
contacta un alt server DNS în beneficiul clientului pentru a rezolva numele cerul de client,
trimiţând apoi rezultatul către client. Acest proces este cunoscut sub numele de recursivitate.
Pe lângă acestea, clientul însuşi poate să contacteze servere DNS adiţionale pentru a
rezolva numele. În acest scop, clientul utilizează interogări separate bazate pe răspunsurile
precedente ale serverelor. Procesul este cunoscut sub numele de iteraţie.
În general, interogarea DNS are loc în doi timpi:
- începutul unei interogări are loc pe un calculator client. Interogarea este trecută
mai apoi unui serviciu de rezolvare, serviciul client DNS;
- când o interogare nu poate fi rezolvată local, se pot interoga servere DNS pentru a
rezolva numele.
Cei mai mulţi clienţi DNS execută o cerere de tip căutare normală (lookup), în care
căutarea este făcută pe baza numelui de domeniu DNS care este cunoscut, stocat sub formă de
adresă sursă (de tip A). Acest tip de interogare aşteaptă ca rezultat o adresă IP a resursei
trimise în interogare.

Folosiţi utilitarul nslookup din linia de comandă pentru a observa legătura între
adresele IP şi numele de domeniu. Folosiţi pentru teste următoarele adrese:
 www.unitbv.ro
 unitbv.ro
 193.254.231.50
 econ.unitbv.ro

33
  www.google.com
 www.google.ro

Poşta electronică. Tipuri de servere de email

Toate mesajele de poştă electronică sunt compuse din mesajul în sine (numit conţinut)
şi un plic (figura următoare). Plicul oferă o „etichetă” pentru mesaj, indicând sistemului de
transfer de mesaje (Message Transfer System – MTS) unde să transmită mesajul, fără a fi
nevoit sa-l deschidă şi să inspecteze conţinutul. În realitate plicurile sunt doar simple date
adiţionale şi comenzi de control, trimise într-un format standard către MTS.

Figura 16: Structura unui mesaj de e-mail.

Sistemele de transfer a mesajelor din Internet permit transportul mesajelor prin reţea
Internet pe bază de stochează-şi-înaintează sau stochează-şi-descarcă. Din cauza capacităţii
unei reţele de a stoca mesajele, informaţiile pot fi transmise la orice oră, fără a întrerupe
destinatarul din activităţile curente: mesajul este obţinut de către destinatar în momentul în
care doreşte.
Figura următoare ilustrează elementele unul sistem de e-mail şi ale sistemului de
transfer de mesaje din Internet.

34
 Figura 17: Componentele sistemului de e-mail şi ale sistemului de transfer de mesaje.

Cele două componente de bază ale sistemului de e-mail sunt agentul de mesaje al
utilizatorului (Message User Agent – MUA - clientul) şi agentul de transfer de mesaje
(Message Transfer Agent – MTA - serverele). Funcţia de agent de mesaje al utilizatorului este
preluată de aplicaţia de e-mail de pe un calculator personal. Agentul utilizator ajută
utilizatorul uman să compună mesaje într-o formă standard, potrivită pentru transmisie, şi
oferind de asemenea un mod de acces la mesajele recepţionate şi transmise anterior.
Având pregătit un mesaj cu ajutorul agentului utilizator, utilizatorul uman poate
declanşa agentul să transmită mesajul către agentul de transfer local. Mesajul este transmis
către destinaţia finală printr-un număr de agenţi de transfer de mesaje, numite împreună
„sistem de transfer de mesaje”.
Primul MTA din conexiune este de obicei serverul de e-mail asociat cu utilizatorul. De
asemenea, pot fi utilizate o serie de dispozitive MTA care să re-transmită mesajul către un
server postmaster destinatar, în care se găseşte mailbox-ul destinatarului final (echivalent cu o
cutie poştală de la un oficiu poştal).
Mesajul transferat de la MTA la MTA prin intermediul MTS are loc pas cu pas
(stochează-şi-înaintează), până când acesta ajunge în mailbox-ul destinatar, unde este stocat.
Agentul de transfer al mesajelor emiţător este numit emiţător-SMTP (sau client SMTP), iar
agentul de transfer al mesajelor destinatar este numit destinatar-SMTP (sau SMTP-server).
Simple Mai Transfer Protocol (SMTP) controlează modalitatea de transport a
mesajului către un server destinaţie, fiind utilizat pentru a recepţiona şi transmite mesaje de e-
mail între servere. Majoritatea serverelor SMTP sunt construite pe baza specificaţiilor din
RFC 2821 şi RFC 2822.

Exemple
smpt.google.com este serverul de transfer al mesajelor al Google/Gmail. Prin
intermediul acestuia sunt recepţionate şi transmise mesajele de email către
utilizatorii care au adrese de email în domeniul gmail.com.

35
 Serviciul DNS este utilizat pentru a „rezolva” adresa de Internet a serverului de tip
„mail exchange” (MX) asociată adresei de e-mail destinaţie. Odată adresa cunoscută, mesajul
de e-mail poate fi înaintat către căsuţa poştală destinaţie prin intermediul SMTP. Dacă este
posibil, transmiterea se face direct de la agentul de transfer emiţător la agentul de transfer care
va face efectiv transmisia.

Să ne reamintim...
DNS translatează din numele calculatorului utilizat de catre persoane-
utilizatori umani în adrese IP, utilizate de către calculatoare. Tot traficul din
reţeaua Internet se desfăşoară către adrese IP şi nu către nume de domenii sau
calculatoare, aici DNS având un rol deosebit pentru interoperare.
SMTP, POP3 şi IMAP sunt protocoale de nivel înalt din protocolul
TCP/IP. Deoarece orice calculator conectat la Internet foloseşte în mod
obligatoriu TCP/IP, protocoalele pentru email vor fi “automat” cunoscute de către
calculator. Prin utilizarea unui client de email doar se uşurează gestiunea
mesajelor şi se ascunde faţă de utilizator tot schimbul de date cazat de TCP/IP.

Pot exista şi cazuri în care mesajul poate traversa un număr de agenţi de transfer
intermediari:
 Agent de transfer de tip relay;
 Agent de transfer de tip mail gateway;
 Agent de transfer de tip mai proxy.
Un agent de transfer de tip relay poate fi utilizat în cazul în care agentul de transfer
emiţător nu a fost capabil să rezolve adresa IP destinaţie.
Un agent de transfer de tip mail gateway poate fi utilizat pentru a converti formatul
mesajului de e-mail sau pentru a se conecta la un sistem de e-mail care corespunde altor
standarde (de exemplu un sistem de e-mail bazat pe X.400), sau pentru a transmite mesajele şi
către alte tipuri de reţele (fax, telex, voicemail etc.).
Un agent de transfer de tip mai proxy poate fi găsit deseori în firewall-urile
organizaţiilor, având rol de a verifica conţinutul mesajelor de viruşi sau alte materiale
maliţioase, înainte de a permite mesajelor să fie transferate către reţeaua internă. Măsura este
una de securitate, numindu-se „filtru de conţinut”.

36
 Figura 18: Operaţiunile sistemului de e-mail.

Odată ce mesajul de e-mail a traversat sistemul de transfer de mesaje către căsuţa

poştală a destinatarului, mesajul este pregătit pentru a fi ridicat de către destinatarul uman,
acest lucru putându-se face în două moduri: mesajele pot fi descărcate de pe serverul de e-
mail pe calculatorul local (POP3) sau poate exista o căsuţă poştală duplicată, offline, pe
calculatorul local (IMAP).

Post Office Protocol 3 (POP3) este un protocol standard pentru regăsirea şi

descărcarea mesajelor de e-mail. Protocolul POP3 controlează o conexiune între un client
POP3 şi un server în care sunt stocate mesajele de e-mail.
Protocolul POP3 are trei stări principale pentru gestiunea conexiunii între clientul de
e-mail şi server: starea de autentificare, starea tranzacţie şi starea actualizare.
În timpul stării de autentificare, clientul POP3 care este conectat la server trebuie să
fie autentificat înainte ca utilizatorii să descarce mesajele. În cazul în care numele de utilizator
şi parola se potrivesc cu cele aflate în baza de date a serverului, utilizatorul este autentificat,
urmând starea de execuţie a tranzacţiei. În cazul în care numele de utilizator sau parola nu se
potrivesc, utilizatorul primeşte o eroare, nefiind lăsat să se conecteze pentru a continua în faza
de tranzacţie.
Pentru a preveni neconcordanţa între depozitul de mesaje de pe server după ce clientul
a fost autentificat, serviciul POP3 blochează acest depozitul, orice mesaj nou care a fost trimis
după acest moment (după autentificare) fiind disponibil pentru descărcare numai după
finalizarea conexiunii curente. De asemenea, la un moment dat, se poate conecta un singur
client la depozit, cererile pentru conexiuni adiţionale fiind respinse prin mesaje de eroare.

37
 Utilizatorii se pot conecta la un server de e-mail POP3 prin intermediul unui client (de
exemplu Microsoft Outlook Express) pentru a descărca mesajele pe calculatorul local.
Serviciul POP3 (serverul) este combinat cu serviciul SMTP care permite expedierea de
mesaje de e-mail.
Exemple
In imaginea următoare este ilustrată modalitatea de transfer a mesajelor
între expeditor şi destinatar, precum şi descărcarea mesajului pe calculatorul
clientului prin POP3.
Calculatorul expeditorului poate fi conectat la Internet prin intermediul
unui Internet Service Provider (ISP). Utilizând un client e-mail, expeditorul trimite
mesajul, iar acesta este ridicat şi tratat în conformitate cu protocolul SMTP de
serverul e-mail de expediţie, care va trimite mesajul prin Internet către destinatar.
Când mesajul ajunge pe serverul destinaţie, acesta este depus în directorul
utilizatorului destinatar. Prin utilizarea unei conexiuni între serverul de e-mail şi
clientul destinatar, mesajul este descărcat pe calculatorul acestuia din urmă în
conformitate cu protocolul POP3.
Componentele unui sistem de e-mail bazat pe POP3 sunt următoarele:
- clientul POP3 – este aplicaţia software utilizată pentru a citi, compune
şi gestiona mesajele de e-mail. Clientul POP3 este utilizat pentru a
descărca mesajele de pe serverul de e-mail pe calculatorul local, astfel
încât acestea să poată fi gestionate;

Figura 19: Utilizarea protocolului POP3 pentru preluarea mesajelor.

- SMTP – sistemul de e-mail transferă mesajele de la client către

38
 destinatar. Serviciul de e-mail utilizează protocolul şi serviciul SMTP
pentru a transmite mesajele între două servicii SMTP;
- POP3 – sistemul de descărcare al mesajelor de pe un server de e-mail
utilizează protocolul POP3 pentru a controla conexiunea între un client
de e-mail şi serverul pe care sunt stocate mesajele.

La nivel de organizaţie serviciile de e-mail sunt gestionate pe trei niveluri:

- servere de e-mail – un calculator pe care este instalat unul din serviciile SMTP,
POP3 sau IMAP şi la care utilizatorii se conectează prin intermediul unui client de
e-mail pentru a descărca, expedia şi gestiona mesaje;
- domenii pentru e-mail – trebuie să fie un nume de domeniu înregistrat şi trebuie să
corespundă înregistrării Mail eXchanger (MX) creată în DNS;
- căsuţe poştale – o căsuţa poştală corespunde unui utilizator care este membru al
unui domeniu de e-mail. O căsuţă poştală pentru un utilizator corespunde unui
director din depozitul de mesaje, în care vor fi stocate mesajele sub formă de
fişiere până la descărcarea pe un calculator.
Protocoalele POP3 şi SMTP nu sunt criptate. În cazul în care cineva doreşte să
acceseze reţeaua în care rulează un server POP3, această persoană are posibilitatea să citească
mesajele. Pentru creşterea securităţii reţelei se poate implementa protocolul Internet Protocol
Security (IPSec) prin intermediul căruia se asigură conexiuni private şi sigure prin reţele IP
împreună cu utilizarea de servicii de criptografie.

Internet Message Access Protocol

Internet Message Access Protocol sau IMAP este o metodă de accesare a mesajelor de
poştă electronică care sunt stocate pe un server de e-mail (posibil partajat). Cu alte cuvinte, se
permite unui program de e-mail client să acceseze locul de stocare aflat la distanţă pe un
server, la fel ca şi pe un disc local. De exemplu, mesajele de email stocate pe un server IMAP
pot fi manipulate de pe calculatorul de acasă, de la birou sau de pe un calculator portabil în
timpul unei deplasări, fără a fi necesară transferarea mesajelor între aceste calculatoare, cum
este în cazul POP3.
Abilitatea IMAP de a accesa mesajele, atât pe cele noi cât şi pe cele salvate, de la mai
mult de un calculator a devenit extrem de importantă, pe măsură ce creşte utilizarea poştei
electronice şi a numărului de calculatoare alocate fiecărui utilizator.
Protocolul POP poate fi utilizat numai cu un singur calculator, fiind creat mai ales
pentru mesageria offline, în care mesajele sunt descărcate şi şterse de pe server. Acest mod de
acces nu este însă compatibil cu accesul de la mai multe calculatoare, deoarece astfel s-ar

39
descărca şi s-ar împărţi mesajele pe toate calculatoarele utilizate – acest lucru s-ar întâmpla în
cazul unui sistem de fişiere comun, de exemplu NFS (Network File System).
Protocolul include suport pentru operaţiuni de creare, ştergere şi redenumire de căsuţe
/ foldere, verificarea existenţei unor mesaje noi, ştergerea permanentă a mesajelor, setarea şi
ştergerea indicatorilor (flag), parcurgerea şi căutarea mesajelor în conformitate cu RFC -822 şi
MIME, regăsirea de atribute, texte şi porţiuni selective din mesaje.

Exemple
În cazul în care deţineţi o adresă de email la Yahoo!, Gmail sau alte servicii de
email din Internet, accesul la mesaje prin intermediul browser-ului se face în
general prin intermediul protocolului IMAP.

IMAP conţine anumite funcţii care nu sunt disponibile în protocolul POP:

- Manipularea de la distanţă a folderelor:
o Abilitatea de a adăuga un mesaj la un folder de la distanţă;
o Posibilitatea de a stabili indicatori standard şi definiţi de utilizatori;
o Notificarea existenţei mesajelor noi;
- Suport pentru foldere multiple:
o Abilitatea de a manipula mai multe foldere în afară de INBOX;
o Managementul folderelor de la distanţă (listarea, creare, ştergerea,
redenumire);
o Suport pentru ierarhii de foldere;
o Potrivit şi pentru accesare altor tipuri de date (NetNews, documente etc.);
- Optimizarea performanţei pentru lucrul online;
o Posibilitatea determinării structurii unui mesaj fără a-l descărca în
întregime;
o Preluarea părţilor MIME individuale din mesaje;
o Căutare şi selectare bazată pe programe care se execută la nivel de server
pentru a micşora transferul de date.
Unele din aceste facilităţi sunt importante mai ales pentru conexiunile de mai mică
viteză, precum cele prin linie telefonică sau fără fir. De asemenea, IMAP permite existenţa
unor extensii negociate, putând fi astfel extins pe măsura necesităţilor.
Deşi POP şi IMAP nu sunt direct compatibile şi diferă în mod semnificativ, acestea au
anumite caracteristici comune. Astfel, ambele:
- permit numai accesul, bazându-se pe SMTP pentru expediere;
- se bazează pe expedierea mesajelor către un server de e-mail aflat permanent în
stare de funcţionare;
- permit accesul la mesaje noi de pe o varietate de platforme cli ent;

40
 - permit accesul la mesajele noi de oriunde din reţea;
- suportă în întregime modul de lucru offline;
- suportă identificatori persistenţi ai mesajelor pentru utilizare deconectată;
- au atât implementări comerciale cât şi gratuite;
- au clienţi pentru toate sistemele de operare existente;
- sunt protocoale deschise, definite de RFC-urile Internet;
- sunt protocoale native ale Internet.

Instalaţi şi configuraţi un client de email gratuit sau open source (Outlook

Express sau Mozilla Thunderbird pentru accesarea mesajelor folosind protocolul
POP3 sau IMAP. Ce se întâmplă cu mesajele în cazul în care aţi folosit
protocolul POP3?

Utilizarea e-mail

Adresele de e-mail sunt simplu de înţeles. Fiecare adresă de e-mail are în mod necesar trei
elemente:
 un identificator la persoanei care deţine adresa de e-mail. Acest identificator
poate conţine atât litere cât şi cifre. De asemenea este posibilă utilizarea „_”;
 semnul @ „at”, care face legătura între identificatorul utilizatorului şi cel de-al
treilea element;
 domeniu sau subdomeniu – fiecare adresă de e-mail are un domeniu sau un
subdomeniu pentru identificare.
Atenţie, o adresă de e-mail nu va conţine spaţii, virgule sau alte semne speciale între
care (, ), :, ;, [, ], {, } etc., forma generală fiind: identificator@domeniu.ext .
Orice mesaj de e-mail conţine două părţi de bază: antetul şi corpul mesajului. Antetul
unui mesaj de e-mail conţine următoarele câmpuri:
 To: va conţine adresa de e-mail a persoanei destinatare. Acest câmp mai poate
fi numit Message To: sau Mail To:;
 From: câmp care conţine adresa de e-mail a expeditorului. Este completată în
mod automat de clientul de e-mail;
 Subject: conţine o scurtă descriere a mesajului. Câmpul mai poate fi numit şi
Subject of Message sau Message;
 CC: sau Carbon Copy – este un câmp care conţine adresele de e-mail ale unor
destinatari adiţionali;
 BCC: Blind Carbon Copy – mulţi clienţi de e-mail ascund acest câmp sau nu
dau un acces foarte uşor la el; prin utilizarea BCC se poate trimite un mesaj

41
 către persoanele din acest câmp fără ca destinatarii din câmpul CC: să ştie
acest lucru;
 Attachments: dă posibilitatea de a ataşa fişiere /documente la mesajele de e-
mail.
Corpul mesajului conţine numai textul pe care doriţi să-l vadă destinatarul.

Rezumat
1. tehnologiile de mesagerie care oferă numai acces offline nu mai sunt adecvate
necesităţilor contemporane;
2. IMAP oferă suport online şi deconectat superior POP, pe lângă suportul
pentru modul de acces offline;
3. IMAP poate oferi anumite avantaje faţă de protocoalele normale pentru
accesul la sistemele de fişiere;
4. deoarece IMAP este un superset al POP, singurul avantaj al POP este
existenţa unui volum mai mare de software bazat pe acesta.

Serviciul HTTP. Aplicaţii Web.

In zilele noastre, cea mai utilizată metodă de a interacţiona cu un server Web este
aceea a arhitecturii client/server bazată pe tehnologie Web. Procesul schimbului de informaţii
utilizat în tehnologia Web nu diferă de procesul implementat de arhitectura standard
client/server, în care programul server gestionează procesarea interogărilor recepţionate de la
programele clienţi.
În cadrul procesului de schimb de informaţii utilizat de tehnologiile web, programele
client sunt executate în programe de navigare web, care se găsesc de obicei pe staţiile de lucru
sub forma aplicaţiilor auxiliare, pe post de clienţi. Browser-ele web sunt utilizate pentru
vizualizarea şi interpretarea imediată a documentelor web stocate pe server, ca şi pentru acces
la alte servicii speciale, precum:
 Copierea de fişiere de pe servere FTP (client FTP);
 Oferirea de sesiuni virtuale la server (Telnet);
 Acces prin meniuri la resursele calculatoarelor de la distanţă (Gopher).
Accesul la aceste funcţii speciale este posibil ţinând cont de faptul că, încă de la
început, programele de navigare web au fost create pentru acces multiprotocol, pentru a oferi
o interfaţă unică pentru acces la mai multe resurse din reţea. La ora actuală, cele mai
cunoscute navigatoare web sunt Internet Explorer (Microsoft), Opera (Opera) şi FireFox
(Open Source).

42
 Specificaţi şi alte navigatoare în afara celor enumerate mai sus.

În cadrul schemei de interacţiune cu tehnologiile web, serverul web acţionează ca un

program server principal. Acesta este lansat pe server şi implementează procesarea
interogărilor care sunt transmise de către clienţi, interacţiunea dintre clienţii web şi serverul
web fiind îndeplinită pe baza regulilor stabilite de protocolul HTTP (HyperText Transfer
Protocol). În momentul pornirii serverului web, acesta începe să „asculte” sau să controleze
un port logic din reţea, care, în mod standard pentru acestea, este cel cu numărul 80, şi
presupune că toate mesajele transmise către acest port sunt destinate serverului web.
În momentul recepţionării unei interogări de la clientul web, serverul web stabileşte o
conexiune prin utilizarea TCP/IP şi începe să schimbe informaţii cu clientul prin protocolul
HTTP. În cazul în care clientul doreşte acces la informaţii protejate de pe serverul web,
serverul poate cere să fie introduse un identificator şi o parolă pentru utilizator, aceste
documente web protejate fiind astfel accesibile doar utilizatorilor cu drepturile de acces
potrivite.
Documentele web recepţionate de browser de la serverul web sunt reprezentate de
fişiere text scrise într-un limbaj special, numit HTML (HyperText Markup Language), limbaj
care constă într-un set de „înţelegeri” care definesc formatarea textului şi cum va arăta acesta
în cadrul ferestrei navigatorului web. Marcajele, care definesc formatarea, controlează de
asemenea cum vor fi afişate legăturile către alte obiecte sau către grafice. În plus faţă de
limbajul de marcare, în documentul HTML pot fi inserate programe scrise în JavaScript şi
VBScript, programe care vor fi interpretate doar de către browserul web în momentul în care
documentul web va fi încărcat şi afişat.

Instalaţi navigatorul open source FireFox. Dezactivaţi JavaScript şi navigaţi la

adresele:
 www.yahoo.com
 www.meebo.com
 www.unitbv.ro
Ce observaţi?
Reactivaţi JavaScript.

Funcţionarea serverelor HTTP

Este greu de imaginat cazul în care administratorul unui server ar dori să facă
disponibil pentru toată lumea sistemul de fişiere al serverului Web. Deci, serverele web

43
atribuie un director rădăcină (root folder) ca punct de plecare pentru toate cererile GET. Acest
termen mai este utilizat şi sub formă de home directory, home folder, root directory, HTTP
root, document root sau home root.

Exemple

În cazul în care serverul rădăcină este

C:\Inetpub\wwwroot,

iar serverul a primit o cerere de tip

GET /studenti/grupe/abcd/note.html,

serverul web va căuta în realitate şi va trimite către browser fişierul care se

găseşte la adresa:

C:\Inetpub\wwwroot\studenti\grupe\abcd\note.html

Modalitatea de a vedea datele ca parte a folderului rădăcină din serverul web este
foarte utilă. Chiar dacă în realitate datele rezidă pe un disc diferit, pentru managementul
spaţiului, sau chiar pe o maşină diferită. Folderele virtuale reprezintă rezolvarea dilemei de
mai sus, prin apariţia logică a unui folder din afara directorului rădăcină a serverului web ca
parte din el.

Exemple

Un site care ţine anunţurile locale într-un folder la

E:\StiriLocale,

iar serverul web are rădăcina în

C:\Inetpub\wwwroot.

Administratorul serverului Web poate să definească un folder virtual numit /stiri

44
 care să reprezinte calea E:\StiriLocale. Când serverul Web recepţionează cererea

GET /stiri/default.html

el va căuta şi va trimite către browser fişierul

E:\StiriLocale\default.html

şi nu
C:\Inetpub\wwwroot\stiri\default.html.

Un motiv pentru crearea de foldere virtuale este securitatea. Multe servere web
utilizează folderele virtuale pentru a implementa permisii de acces la nivel de folder.

Server HTTP virtuale

Contrar credinţei potrivit căreia toate site-urile încep cu www şi se termină într-un
nume de domeniu principal, nu există nici o lege specifică pentru aceasta. Cu toate acestea,
vizitatorii aşteaptă acest lucru, creând probleme atât pentru site-urile mari cât şi pentru cele
mai mici.
Pentru site-urile Web mari, problema apare în momentul în care se doreşte construirea
de servere suficient de puternice ca să răspundă la sute sau mii de cereri pe secundă. Soluţia
este upgrade-ul software şi hardware sau setarea de servere adiţionale pentru diferite nivele
ale meniurilor din paginile web. Există, de asemenea, şi sisteme care să distribuie în mod
aleator cererile primite către unul sau mai multe servere configurate în mod identic, chiar dacă
cererile specifică aceeaşi adresă IP.
Pentru site-urile web mici, problema este costul construirii serverelor web separate,
chiar dacă numărul de vizitatori pe zi este mic sau moderat. Soluţia normală este instalarea
mai multor site-uri web pe aceeaşi maşină server, chiar dacă proprietarii de site-uri doresc
nume precum www.<nume-site>.ro sau www.<nume-site>.com în loc de www.<provider>.ro/<nume-
site>.
Serverele virtuale oferă o soluţie elegantă la această problemă. Un administrator
setează nume DNS şi adrese IP diferite pentru fiecare site Web, configurând software-ul de
reţea al maşinii să răspundă la mai multe astfel de adrese. În cele din urmă administratorul
configurează serverul web să acceseze foldere rădăcină diferite, în funcţie de adresa IP
specificată de cererea vizitatorului. În acest fel site-uri cu nume precum www.<nume-site>.ro sau
www.<nume-site>.com pot accesa foldere rădăcină diferite în aceeaşi maşina fizică.

45
 Pentru a se asigura faptul că fiecare utilizator va atinge destinaţia dorită, pentru fiecare
site trebuie configurată o identitate unică. Deci, fiecare site web trebuie distins de altul prin
cel puţin una din modalităţile unice de identificare: un nume pentru antetul gazdei, o adresă IP
sau un număr de port TCP.

Identificator site web Utilizare

Nume pentru antet Recomandată pentru cele mai multe situaţii. Prin setarea de
(host header) anteturi diferite pentru fiecare site, se poate utiliza o adresă IP
unică şi acelaşi port pentru mai multe servere virtuale;
Adresă IP unică Utilizată în principal pentru serviciile Web care necesită utilizare
HTTPS (Secure Socket Layer) pe serverul local;
Port TCP nestandard Nu este în general recomandată utilizarea de porturi TCP
nestandard, deoarece conexiunile (majorităţii) utilizatorilor sunt
blocate prin intermediul firewall-urilor. Porturile nestandard pot fi
folosite atât pentru dezvoltarea de site-uri Web private cât şi
pentru testarea, dar mai puţin pentru producţie.

Tabelul 3: Modalităţi de identificare a site-urilor web.

Identificaţi trei servicii de găzduire gratuită din România.

Exemple
La adresa IP 193.254.231.8 se găsesc următoarele site-uri web:
 www.unitbv.ro
 srait.unitbv.ro
 itaproenerg.unitbv.ro
 proced.unitbv.ro
identificate in mod unic pe baza antetului (host header). In acest caz antetul este
şi numele de domeniu al site-ului.

Prin schimbarea unuia din aceşti identificatori se pot crea identităţi unice pentru site-
uri web multiple fără instalarea unui server dedicat pentru fiecare site. De asemenea, se poate
specifica un director rădăcină pentru fiecare site în parte, atât pe serverul local cât şi pe
resurse partajate din reţea.
Standardizarea unei metode pentru identificarea unică a unui site web la nivel de
server (maşină) este de preferinţă făcută prin intermediul anteturilor unice. Utilizarea unei
metode unice standard per server îmbunătăţeşte performanţa prin optimizarea cache-ului şi a

46
căutării rutelor pentru adresare. Utilizarea oricărei combinaţii de anteturi, adrese unice IP şi
porturi nestandard conduce la degradarea performanţei tuturor site -urilor web de pe un server.
Consolidarea site-urilor web are ca avantaje economisirea resurselor hardware,
conservarea spaţiului şi reducerea costurilor pentru energie.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Browserele web sunt utilizate pentru

a. vizualizarea imediata a documentelor web
b. acces la fisiere virtuale aflate pe servere neconectate in retea
c. Oferirea de sesiuni virtuale la servere web
d. interpretarea imediata a documentelor web
e. copierea de fisiere de pe servere FTP
f. acces la Internet Explorer
Cea mai mare limitate a HTTP este faptul ca nu are stare. Acest lucru
semnifica faptul ca o conexiune este inchisa imediat dupa ce este transmisa o
pagina, iar serverul nu retine informatii folositoare despre acest lucru.
Rezolvarea starii protocolului HTTP se poate face astfel:
a. serverul Web sa mentina datele tranzactiei intr-un fisier sau baza de date
special conceputa pentru acest lucru utilizandu-se identificatori de tranzactie
b. serverul si browser-ul sa schimbe date referitoare la tranzactii sub forma de
cookie-uri
c. tranzactiile trebuie sa se execute atat la nivel de server cat si la nivel de client
d. utilizarea de servere proxy care sa mentina o legatura permanenta intre client si
server
e. clientul web sa mentina conexiunea deschisa in mod permanent, astfel incat sa
se cunoasca orice modificare adusa la nivel de aplicatie web de catre server
f. serverul trebuie sa scrie toate datele referitoare la o tranzactie pe fiecare pagina
web, iar browser-ul sa le transmita inapoi cu fiecare tranzactie
Serverele web moderne pot fi utilizate pentru
a. pre-procesarea datelor inainte de a raspunde interogarii
b. afisarea paginilor de web transmise prin HTTP
c. actualizarea paginilor de web transmise prin HTTP
d. suport pentru o baza de date de documente ierarhice, procesarea interogarilor si
controlul accesului la informatii pentru programele client-side
e. executa aplicatiile scrise in paginile HTML sub forma de JavaScript si trimite
rezultatul afisarii catre client
f. interactiune cu alte programe externe si alte servere

47
Care functii sunt disponibile in IMAP si nu sunt in POP3? (3 răspunsuri
corecte)
a. se bazeaza pe SMTP pentru expediere
b. suporta in intregime modul de lucru offline
c. manipularea de la distanta a folderelor
d. permit accesul la mesaje noi de pe o varietate de platforme client
e. optimizarea performantei pentru lucrul online
f. suport pentru foldere multiple
La nivel de organizatie serviciile de e-mail sunt gestionate pe urmatoarele
niveluri (3 răspunsuri corecte)
a. servere Mail eXchanger (MX)
b. servere de e-mail
c. servere web
d. servere IPSec
e. casute postale
f. domenii pentru e-mail
Un server SMTP este utilizat (2 răspunsuri corecte)
a. pentru transmiterea mesajelor intre clienti
b. pentru receptionarea mesajelor pe calculatoarele din retea
c. pentru receptionarea mesajelor de la un alt server
d. pentru transmiterea mesajelor catre un alt server
e. pentru receptionarea mesajelor la nivel de client
f. pentru transmiterea mesajelor intre server si client

Temă de control

Identificaţi cel puţin cinci servicii de găzduire gratuită din ţară şi străinătate şi
realizaţi o comparaţie între facilităţile oferite de acestea. Comparaţi cel puţin
următoarele:
 sistemul de operare
 modalitatea de găzduire a serverelor virtuale
 servicii oferite (web, ftp etc)
 tipuri de servicii de email oferite (smtp, po p3, imap)
 spaţiul de găzduire şi traficul lunar
 posibilitatea de gestionare a subdomeniilor
 utilizarea de aplicaţii la nivel de server
 posibilitatea protejării datelor prin HTTPS

48
Unitatea de învăţare 3. Managementul informaţiilor la nivelul
organizaţiei

Introducere
Un intranet este o reţea din interiorul unei organizaţii care leagă utilizatori multipli
prin intermediul tehnologiilor Internet. Pentru publicarea datelor pe Intranet şi
pentru gestiunea eficientă a datelor organizaţiei se pot utiliza diferite servicii
pentru managementul conţinutului de orice tip, al documentelor şi a versiunilor, a
metadatelor ataşate. Toate acestea pot fi utilizate pentru publicare, partajare sau
arhivare respectând un ciclu de viaţă.

Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă şi să explice elementele care stau la baza unui Intranet şi a unui
Extranet;
 înţeleagă dacă organizaţia în care activează are nevoie de un Intranet;
 înţeleagă serviciile necesare unui Intranet;
 înţeleagă modalitatea de utilizare a unui serviciul de tip Content Management;
 înţeleagă procesul de captură a datelor;
 înţeleagă un serviciul de tip Document Management;
 înţeleagă şi să identifice un serviciul de tip Web Content Management pentru
publicarea conţinutului în pagini din Intranet sau Extranet.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 6 ore.

Intranet şi Extranet

Un intranet este o reţea din interiorul unei organizaţii care leagă utilizatori multipli
prin intermediul tehnologiilor Internet. Cu alte cuvinte, intraneturile limitează teritoriul
nelimitat al Internetului, stabilind sectoare cu acces controlat în care utilizatorii pot să
comunice şi să interacţioneze în mod liber. Aceste reţele au la bază World Wide Web-ul,
permiţând utilizatorilor comunicarea între platforme diferite în timp real.

49
 Exemplu
Intraneturile nu reprezintă o idee nouă. În realitate, cele mai utilizate aplicaţii ale
Internetului precum Bulletin Board Systems (BBS) sau America OnLine (AOL)
sunt intraneturi pe scară largă care grupează utilizatorii ce accesează Internetul şi
îl identifică prin diverse mecanisme de recunoaştere a utilizatorilor.

Pe de altă parte, sistemele permit furnizorilor de servicii comerciale să urmărească

utilizatorii şi să menţină informaţiile de facturare.
In contrast cu serviciile comerciale, intraneturile pot fi create şi special pentru anumite
organizaţii, fiind mai mici, mai particularizabile şi mai sofisticate în termeni de facilităţi
oferite faţă de serviciile comerciale de scară largă. În plus, deoarece intraneturile reprezintă şi
un mediu propice pentru comunicare în interiorul organizaţiei, acestea tind să aibă integrate
mecanisme din ce în ce mai sofisticate de securitate.
Diferenţa principală între serviciile cu acces general şi intranetul organizaţiei rezidă în
structură şi scopul utilizării. Astfel, în timp ce serviciile comerciale de masă tind să ofere „de
toate pentru toţi”, intranetul unei organizaţii se concentrează asupra unui grup de persoane
care necesită o gamă specifică de facilităţi pentru a îndeplini anumite scopuri.
Intranetul funcţionează pe baza tehnologiilor Internet, dar în interiorul unei
organizaţii. Acest lucru permite mai multor persoane să interacţioneze în timp real, să
stocheze şi să caute arhive de documente, să colaboreze pentru crearea unor documente, să
schimbe grafice, imagini, documente audio şi video şi nu în ultimul rând, să converseze în
timp real prin intermediul chat-ului. În plus, depinzând de modul de construcţie al
intranetului, utilizatorii pot să navigheze pe Internet, fără să facă vreo diferenţă între accesul
de pe intranet spre Internet.

Să ne reamintim...

Deoarece funcţionează având la bază tehnologii Internet, într-un Intranet

se pot folosi toate serviciile de comunicaţie menţionate în unităţile anterioare:
servicii de email, FTP, servere web, toate împreună cu tehnicile de securizare a
datelor menţionate.

Intraneturile oferă o gamă largă de beneficii care se încadrează în două mari categorii:
eficienţă şi eficacitate. În acest context, eficienţa reprezintă îmbunătăţirea mecanismelor de
schimb al informaţiei înlăturând obstacolele logistice pentru a aduna şi/sau distribui
informaţia necesară în timpul cerut (corespunzător). Eficacitatea presupune impactul
organizaţional asupra colaborării îmbunătăţite şi asupra luării deciziilor.

50
 Exemplu
Îmbunătăţirile în ceea ce priveşte eficienţa pot fi identificate în mod rapid şi
măsurate din punct de vedere cantitativ. De exemplu, multe organizaţii în care s-
au implementat sisteme intranet au raportat scăderi semnificative ale cheltuielilor
precum poştă, telefoane pe distanţe mari etc. Alte reduceri de cheltuieli provin
din scăderea cheltuielilor pentru producerea de manuale, broşuri sau materiale
pentru clienţi, acestea fiind distribuite în mod electronic.

Angajaţii organizaţiilor pot utiliza intranetul şi pentru relaţiile cu clienţii. Comis-

voiajorii pot accesa informaţii complementare on-line despre produsele companiei din biroul
clientului în locul notelor tipărite. Pentru anumite produse mai sofisticate, departamentele de
marketing ale organizaţiilor pot să stabilească un sector din intranet special pentru clienţi, care
să-l acceseze prin intermediul unui sistem de autentificare şi autorizare pentru a vedea
ultimele noutăţi.
De asemenea, notificarea şi programarea întâlnirilor poate fi gestionată prin intranet -
un calendar central afişează întâlnirile programate împreună cu sarcinile de îndeplinit.
Mult mai puţin tangibilă decât eficienţa, şi eficacitatea poate fi îmbunătăţită prin
utilizarea unui intranet. Intraneturile, prin definiţie, încurajează schimbul de informaţii
dincolo de limitele tradiţionale, din punct de vedere geografic şi organizaţional. Gestionate în
mod corespunzător, aceste schimburi pot deveni sursă de colaborare pentru sectoarele anterior
fragmentate ale organizaţiei. De asemenea, o utilizare creativă a unui intranet poate
transforma structura de lucru top-down a organizaţie într-una interdisciplinară, prin
promovarea interacţiunilor coordonate.
Unul dintre cei mai importanţi factori dintr-un intranet este conţinutul. Fiecare intranet
de succes oferă informaţii şi conţinut care sunt valorificate de utilizatori.
Cum este şi normal, conţinutul variază în mod considerabil, depinzând de grupurile de
utilizatori şi de priorităţi. Cu toate acestea, o serie de principii se pot aplica asupra oricărui tip
de conţinut iar atât organizaţia cât şi utilizatorii din interiorul acesteia sunt de acord că
informaţiile de pe site trebuie să cuprindă următoarele caracteristici:
- relevanţă – aceasta este ceea ce contează pentru utilizatori. Organizaţiile care
utilizează un intranet în calitate de forum pasiv pot fi dezamăgite de investiţia
făcută;
- aglomeraţiile de trafic – descurajează utilizarea intranetului, utilizatorii revenind la
modurile de comunicaţie tradiţională în cazul în care mesajele de e-mail sau
forumurile de discuţii sunt lente;
- actualizări frecvente – multe site-uri publice şi private suferă din cauza
conţinutului static, în acest caz scăzând interesul şi utilizarea. Intraneturile oferă

51
 facilitatea de a actualiza în mod consistent informaţiile în schimbare – o facilitate
care trebuie exploatată prin automatizare precum şi prin alte facilităţi;
- accesibilitate – cel mai bun conţinut al oricărui site de pe Internet nu are nici cea
mai mică valoare în cazul în care utilizatorii nu pot ajunge la el în mod rapid şi
uşor. Intranetul constă tocmai în puterea de a face informaţia disponibilă, iar
design-ul site-ului ar trebui să utilizeze motoarele de căutare şi alte facilităţi care
îmbunătăţesc accesul utilizatorilor.
Deoarece conţinutul este o problemă foarte importantă în ceea ce priveşte intranetul,
trebuie remarcat faptul că intraneturile sunt bazate pe utilizatori, iar nevoile şi preferinţele
acestora trebuie întotdeauna să primeze în construcţia lui.

Utilizatorii de Intraneturi

Determinantul unui intranet este nevoia organizaţiei de informaţie. Ca o regulă foarte

generală, intraneturile sunt mai utile pentru organizaţii care:
- sunt dispersate din punct de vedere geografic;
- partajează obiective de afaceri comune;
- au nevoi de informare comune;
- valorizează colaborarea.
După cum se poate observa din lista de mai sus, criteriile pentru desemnarea utilităţii
unui intranet sunt atât obiective cât şi subiective, logistice şi culturale. Apoi, pentru ca un
intranet să fie relevant trebuie să reflecte un punct central – cel mai adesea o afacere comună
sau obiective organizaţionale partajate de diverşi indivizi sau grupuri.

Exemplu
Trebuie notat că nu toate companiile au nevoie de un intranet. O companie mică,
ce operează într-o singură locaţie de exemplu, poate schimba informaţii mai
eficient prin note scrise, întâlniri sau prin alte metode. O astfel de organizaţie
poate utiliza Internetul pentru a aduna resurse şi informaţii dar, probabil, nu are
nevoie de puterea şi eficienţa unui intranet.
În schimb, o companie cu puncte de vânzare multiple sau divizii operaţionale
aflate în locaţii diferite etc. poate beneficia în mod semnificativ de implementarea
unui intranet.

Unul din punctele cele mai importante ale intranetului este posibilitatea de a crea o
singură viziune în componente organizaţionale diferite, învestind individul. Pentru multe
organizaţii, acesta este un concept revoluţionar: atingerea scopului colectiv prin distribuirea
puterii şi nu prin centralizarea ei.

52
 Pentru evaluarea potenţialelor utilizări şi beneficii ale unui intranet, se pot considera
trei nivele de funcţionalitate:
1. afişarea informaţiilor generale;
2. partajarea datelor;
3. comunicaţii interactive.
Flexibilitatea intraneturilor permite organizaţiilor să pornească de la un nivel simplu şi
să crească facilităţile intranetului pe măsura cererii. Multe organizaţii în care s-au
implementat intraneturi utilizează acest mediu numai pentru a disemina informaţii în
interiorul organizaţiei. Organizaţiile mai ambiţioase încearcă să atingă nivelul trei încă de la
început, nivelurile unu şi doi fiind numai mijloace de a ajunge la nivelul trei.
La nivelul de bază, un intranet funcţionează ca un depozit privat de informaţie,
accesibil membrilor organizaţiei şi nu numai (angajaţi, voluntari, membri asociaţi, clienţi,
acţionari etc.). Informaţia făcută disponibilă membrilor poate lua multe forme, iar majoritatea
acestor forme pot fi adoptate pentru utilizare pe intranet.
Pe lângă publicarea datelor relativ statice (nivelul unu), fiecare organizaţie menţine
date în continuă schimbare – date referitoare la producţie, vânzări, stocuri etc., iar pe lângă
acestea datele prognozate referitoare la toate aspectele organizaţiei.
La nivelul doi, intraneturile pot ajuta organizaţiile în managementul acestor date care
se modifică frecvent, prin utilizarea bazelor de date.
In nivelul trei, cel mai dinamic al unui intranet, acesta oferă colaborare în timp real şi
crearea unei platforme securizate pentru comunicare interactivă în interiorul organizaţiei.
Tehnologiile disponibile astăzi permit utilizatorilor să schimbe, stocheze şi modifice
informaţii de tip text, audio şi video.

Exemplu
Un intranet poate fi utilizat, printre altele, pentru:
 afişarea scopului organizaţiei;
 plasarea on-line a manualelor organizaţiei;
 crearea de forumuri interne şi aviziere (bulletin boards);
 afişarea cărţii de telefon şi a catalogului de personal;
 crearea unor bănci şi sisteme de afişare pentru posturile şi sarcinile
interne;
 afişarea planificării cursurilor pentru pregătirea personalului;
 crearea de calendare cu evenimentele din organizaţie şi personale;
 crearea unor motoare de căutare centrale pentru documentele
organizaţiei;
 afişarea ştirilor din organizaţie şi din afara acesteia;
 afişarea articolelor scrise de parteneri;

53
  afişarea listei clienţilor şi a bazelor de date cu informaţii de contact;
 listarea anunţurilor de mică publicitate;
 listarea informaţiilor de marketing şi preţ ale produselor împreună cu
catalogul acestora;
 mutarea pe intranet a aplicaţiilor actuale, astfel încât acestea să fie
disponibile din mai multe locaţii diferite;
Credeţi că organizaţia în care activaţi are nevoie de Intranet? În caz afirmativ
identificaţi datele şi informaţiile care consideraţi că pot fi publicate pe Intranet. În
caz negativ, de ce nu este cazul?

Modele organizaţionale pentru Intraneturi

În funcţie de tipul de responsabilitate asignat publicării şi luării deciziilor pe un

intranet, se pot lua în considerare următoarele modele [41]:
- centralizat – utilizează un singur server Web, administrat de un anumit
departament din organizaţie;
- descentralizat – în care fiecare poate să-şi creeze şi administreze propriul
server Web împreună cu resursele dorite;
- mixt – care utilizează elemente din ambele modele anterioare.

Modelul centralizat

În acest model, toate serviciile oferite de serverele Web sunt centralizate, un singur
calculator din organizaţie rulând un server Web. Administrarea serverului cade în sarcina unui
individ sau grup. Toate paginile Web (documente, formulare etc.) sunt create în mod
centralizat, la cererea unor clienţi (alte departamente din organizaţie).

Exemplu
Dacă departamentul Personal doreşte să pună pe intranet informaţiile legate de
angajaţi, va face o cerere formală în care se vor preciza şi conţinutul şi modelul
de design cerut. Angajaţii care se ocupă cu design-ul şi programarea la nivel de
server de web vor crea şi vor rafina aplicaţia web dorită împreună cu
departamentul Personal, făcând-o disponibilă pe server în momentul finalizării.

Există anumite motive pentru a utiliza acest model centralizat pentru design-ul unui
intranet. Primul, şi cel mai important este acela că, prin atribuirea administrării serverului
Web, design-ului paginilor şi a producţiei unei singure persoane sau grup de persoane, se va
crea un Intranet consistent din punct de vedere al design-ului. Se pot dezvolta pentru aceasta

54
şabloane pentru a asigura consistenţa, precum şi un set uniform de imagini care să fie
încadrate în barele de navigaţie. Utilizatorii vor vedea astfel un Intranet coerent, în care
fiecare pagină va fi încadrată de design -ul, aşezarea în pagină şi conţinutul standard.
Alt motiv în favoarea acestui model centralizat este simplificarea setării şi
administrării Intranetului. Deoarece numai un calculator rulează serverul web, toate
actualizările pot fi făcute într-un singur pas. De asemenea, securitatea este mai simplificată pe
un singur calculator.
Cu toate acestea, există şi motive pentru care acest model nu este prea des întâlnit în
practică. Astfel, deoarece modelul centralizat plasează toate informaţiile pe un singur
calculator, riscul în cazul unui defect hardware este maxim. Această politică necesită
formularea unei alegeri între un timp de cădere (până la reluarea activităţii) posibil foarte
scump datorită costurilor ridicate cauzate de plasare tuturor aplicaţiilor pe acelaşi calculator,
şi existenţa altui calculator (cluster) gata să preia sarcinile în cazul în care calculatorul
principal se defectează.

Modelul descentralizat

La celălalt capăt al spectrului se găseşte modelul descentralizat, în care serverele Web

rulează pe calculatoarele personale sau la nivel de departament. Serverul este relativ uşor de
instalat şi se găseşte atât în versiuni gratuite cât şi comerciale, cumpărate odată cu sistemul de
operare. În acelaşi timp, majoritatea editoarelor de text sau de calcul tabelar pot exporta
documentele direct în HTML sau în combinaţia HTML + XML.
Ca şi în modelul centralizat, există puncte tari şi puncte slabe. Cel mai important
argument al acestui model poate fi acela că utilizatorul care doreşte să-şi seteze propriul
server Web este cel mai în măsură să decidă acest lucru.

Exemplu
Astfel, dacă un inginer sau un departament doreşte să partajeze anumite schiţe
sau planuri cu colegii, aceştia sunt cei mai în măsură să decidă ce planuri, schiţe
sau alte documente se pot partaja şi pot fi utile şi altora. În modelul centralizat, în
prim planul partajării de informaţii se găseşte negocierea standardelor şi a
aplicaţiei care face acest lucru, spre deosebire de acest model în care oricine
poate să pună la dispoziţia oricui, orice informaţii. Cu alte cuvinte, marele
avantaj este că se permite partajarea efectivă a informaţiei în mod rapid şi cu un
minimum de efort, pe propriul calculator sau pe calculatorul departamentului.

Acest lucru reprezintă însă şi marele dezavantaj: crearea şi administrarea uşoară a unui
server Web pe (aproape) fiecare calculator dintr-un departament sau organizaţie conduce la o

55
mică anarhie, în care utilizatorii pun în Intranetul organizaţiei pagini mai mult sau mai puţin
legate din punct de vedere al conţinutului.
Modelul descentralizat poate ajuta organizaţia în funcţie de natura acesteia.

Modelul mixt

Undeva între cele două extreme se pot crea cele mai multe şi mai utile Intraneturi.

Exemplu
De exemplu, în cazul în care se foloseşte o politică mai largă prin care se decide
aplecarea spre pentru un anumit subiect de interes, toate informaţiile consistente
referitoare la acel subiect sunt permise. În acest caz, modelul de bază va fi unul
centralizat, în care se dictează direcţia şi scopul Intranetului, dar aspectele de
detaliu vor utiliza un model descentralizat, deoarece informaţiile de publicat vor
fi la discreţia clienţilor (persoanele care utilizează Intranetul). În mod inevitabil,
vor mai fi şi zone „gri” de violare a politicii generale de utilizare a Intraneturilor,
dar acestea se pot trata de la caz la caz, ca şi problemă de management.

Ce model din cele de mai sus aţi alege pentru organizaţia în care activaţi?
Motivaţi.

Extranet = Intranet şi pentru alţii

O căutare rapidă pe Google pentru termenul “extranet” va returna aproximativ 5

milioane de rezultate. Pare mult, dar, în schimb, o căutare după termenul “intranet” şi
respective “web site” va returna aproximativ 18.5 milioane pagini şi respectiv 60 milioane
pagini. Deci, extraneturile nu sunt atât de larg discutate precum intraneturile sau site -urile web
publice.
Indiferent de cât de apreciate sunt în rezultatele motoarelor de căutare, extraneturile
joacă un rol din ce în ce mai important în companiile pe care le conectează cu clienţii,
partenerii, furnizorii şi distribuitorii acestora. Cu toate acestea, există o oarecare confuzie cu
privire la ce sunt extraneturile, la scopul pe care-l servesc precum şi la modul în care acestea
sunt instalate efectiv.
Ce este un extranet? Într-o definiţie scurtă am putea spune că este un site Web cu
acces controlat, în care o parte din vizitatori provin din afara organizaţiei. Extraneturile sunt
utilizate pentru multe tipuri de aplicaţii de afaceri. De exemplu, extraneturile de vânzări
permit organizaţiilor să publice conţinut special pentru clienţii importanţi sau pentru cei care

56
prospectează piaţa. Există de asemenea extraneturi B2B sau de comerţ electronic în care sunt
desfăşurate „magazine” virtuale pentru partenerii de afaceri calificaţi, în vederea selectării
produselor/achiziţiei. Extraneturile pentru managementul proiectelor sau extraneturile
colaborative permit schimbul de documente, planificări şi bunuri electronice asociate unui
anumit proiect sau unui partener.
Extranetul, de fapt, foloseşte facilităţile şi scopul unui intranet, în acelaşi timp
extinzându-le dincolo de graniţele unei organizaţii.

Exemplu
În cazul în care un extranet este implementat cu succes acesta poate permite
organizaţiilor care-l utilizează să:
 partajeze documente actualizate, fişiere sau imagini cu furnizori, parteneri
sau clienţi aflaţi în locaţii disparate;
 lucreze în colaborare prin disponibilizarea către editare, revizuire,
actualizare, versionare şi stocare a documentelor şi a bunurilor digitale;
 gestioneze proiecte într-un spaţiu de lucru centralizat precum şi să
urmărească toţi paşii desfăşuraţi;
 ofere versiuni curente ale documentelor actualizate în mod frecvent,
precum rapoarte de vânzări, sumare ale stocurilor, specificaţii de produs,
documente de design, planificări ale producţiei etc;
 ofere acces la funcţiile back-office precum managementul stocului,
informaţii despre garanţii, date ale produselor noi, rapoarte de vânzări
partajate etc.

Diferenţe între Intranet şi Extranet

Diferenţele între un Intranet şi un Extranet sunt deosebit de semnificative. Un intranet

este, precum am menţionat mai sus, creat pentru a fi utilizat doar în interiorul unei organizaţii,
servind în acelaşi timp unui scop mai larg. Un extranet este un site web cu acces restricţionat
care nu este folosit intern de către o organizaţie şi serveşte unui scop specific sau unui anumit
grup de utilizatori.
Pentru elucidarea punctelor de diferenţă între cele două tehnologii putem enumera
următoarele:
 extraneturile sunt create mai ales pentru audienţă externă unei organizaţii;
 extraneturile pot avea cerinţe de autentificare şi autorizare a utilizatorilor care vor fi
gestionate în afara infrastructurii interne a unei organizaţii;
 extraneturile au niveluri de permisii diferite pentru utilizatori sau conţinut diferit
pentru diferite categorii de utilizatori;

57
  extraneturile au de obicei o durată de viaţă limitată la îndeplinirea scopului pentru care
au fost create;
 la nivelul unei organizaţii pot exista mai multe extraneturi, create cu diferiţi parteneri
de afaceri, existând în schimb un singur Intranet;
 o căutare după cuvinte cheie are de obicei loc în interiorul întregului intranet, dar este
de obicei izolată în mod discret în interiorul extranetului;
 extraneturile pot avea conţinut oferit/distribuit către oricine (public), intraneturile nu;
 un intranet interacţionează de obicei cu aplicaţiile back-office, obţinând în acelaşi timp
conţinut din mai multe surse;
 extraneturi diferite pot avea caracteristici de design diferite, în funcţie de partenerii de
afaceri, vânzătorii sau clienţii care îl utilizează;
 extraneturile pot fi „clonate” pentru un nou client sau o nouă echipă.

Am stabilit mai sus faptul că intraneturile şi extraneturile sunt diferite. Cu toate

acestea, elementele care stau la baza creării acestor aplicaţii sunt foarte similare. Diferă doar
modalitatea de asamblare a acestor componente.

Exemplu
Componentele necesare pentru construirea unui intranet/extranet pot fi
următoarele:
1. echipament, sistem de operare şi server Web. Se pot utiliza, (în
majoritatea cazurilor) şi alte aplicaţii precum baze de date, servere de
aplicaţii etc;
2. design grafic precum şi o modalitate de aşezare în pagină a site -ului;
3. design pentru o structură de navigaţie în site şi pentru o arhitectură
informaţională;
4. un software de tip Web Content Management System (WCM), necesar
doar în cazul în care conţinutul se modifică frecvent sau există un mare
număr de contributori/ autori de informaţii;
5. software de tip Portal şi/sau server de aplicaţii (Plumtree, Oracle,
WebSphere, BEA, SharePoint etc.), necesare pentru conectarea la aplicaţii
de tip back-office. Un software de tip portal sau un server de aplicaţii
poate acţiona şi pe post de manager al utilizatorilor, controlul accesului,
sistem pentru managementul permisiilor sau personalizare. Multe servere
de aplicaţii au, de asemenea, şi o versiune de tip portal. Pentru un extranet
se poate implementa atât un portal, cât şi un Web Content Management
System, fiecare cu avantajele lui;
6. perioadă de training pentru utilizarea Web Content Management şi/sau a

58
 portalului (desfăşurat permanent, din cauza mobilităţii personalului);
7. metodă de gestionare şi autentificare a vizitatorilor site-ului. Pentru un
extranet, aceasta poate necesita, de exemplu, o bază de date şi anumite
aplicaţii pentru autentificarea unui vizitator al site-ului împreună cu o
parolă. Sistemul trebuie, de asemenea, să permită administratorilor să
vizualizeze lista de utilizatori, să adauge sau să modifice conturi şi să
permită utilizatorilor autentificaţi să-şi gestioneze propriile conturi. În
cazul în care pentru tipuri de utilizatori diferite se va afişa conţinut diferit,
sistemul trebuie să gestioneze permisiile sau să facă autorizarea
utilizatorilor. Pentru intraneturi, controlul accesului poate fi realizat prin
depozite de date existente precum LDAP/Active Directory. Pentru
extraneturi, sistemul independent poate fi conectat la un sistem intern care
menţine lista utilizatorilor autorizaţi din interiorul organizaţiei;
8. un plan al conţinutului, precum şi conţinutul în sine, care va fi pus la
dispoziţia utilizatorilor;
9. personal pentru gestionarea Web Content Management System, a
portalului sau a oricărei aplicaţii care necesită controlul accesului
utilizatorilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru serverul web.
10. facilitate de căutare: un extranet poate să nu aibă nevoie de o asemenea
funcţie în cazul în care conţinutul este limitat. O asemenea funcţie nu
poate lipsi dintr-un intranet;
11. utilitare pentru utilizatori: calendar, directoare cu angajaţi/echipe,
forumuri de discuţii sau sisteme de tip blog, sisteme pentru statistici,
sisteme pentru urmărirea execuţiei sarcinilor – sunt numai câteva din
utilitarele care ar trebui să existe în intranet/extranet; Unele Content
Management System sau aplicaţii de tip portal au asemenea funcţii, iar
altele trebuiesc construite/achiziţionate şi instalate separat.

Soluţii pentru managementul informaţiilor

Soluţiile tehnologice la problemele de afaceri care sunt asociate cu producerea,

stocarea şi distribuirea de informaţii s-au concentrat de-a lungul timpului, în diferite tipuri de
software. Totuşi, în zilele noastre, liniile de demarcaţie între aceste segmente de produse
devin din ce în ce mai şterse, existând o confuzie din ce în ce mai ridicată în ceea ce priveşte
segmentul de produse dedicat managementului informaţiilor.
Produsele pentru managementul informaţiilor se pot împărţi în următoarele categorii,
pe care le vom discuta pe scurt şi în continuare:

59
 - Collaborative software/Groupware
- Digital Asset Management (DAM);
- Document Management (DM);
- Knowledge Management (KM);
- Software Configuration Management (SCM);
- Digital Right Management (DRM);
- Content Management (CM).

Collaborative software (sinonim cu groupware ) este un software construit pentru a

ajuta persoanele implicate în diferite proiecte să-şi atinge scopurile. Collaborative software
este baza pentru computer supported cooperative work (cum pot fi executate activităţile şi
colaborarea prin intermediul sistemelor de calcul).
Astfel de sisteme software (figura următoare), cum ar fi e-mail-ul, calendarul, chat-ul
sau wiki aparţin acestei categorii. S-a sugerat că legea lui Metcalfe (cu cît numărul
persoanelor care folosesc acest software este mai mare, cu atît el devine mai valoros) - se
aplică acestui tip de software.
Termenul general “software social” (aplicaţii bazate pe web care permit utilizatorilor
să interacţioneze şi să partajeze date unii cu alţii.

Exemplu
MySpace, Facebook – ca site-uri sociale, Flickr, YouTube – ca site-uri media,
Amazon, E-bay ca site-uri comerciale) se aplică sistemelor care sunt folosite în
afara locurilor de muncă, de exemplu serviciile de întâlniri on-line şi de reţele
sociale, cum ar fi Friendster sau Facebox. Studiul colaborării prin intermediul
calculatoarelor cuprinde studiul acestui software şi fenomenele sociale asociate
cu el.

60
 Figura 2.1 - Software de groupware şi de knowledge management ajută grupuri separate să
colaboreze pentru schimb rapid de informaţii.

Colaborarea, în sensul utilizat de tehnologia informaţiei, pare să aibă câteva definiţii.

Unele sunt uşor de susţinut, dar altele sunt atât de largi, încât îşi pierd orice înţeles aplicativ.
Înţelegerea diferenţelor din interacţiunile umane este necesară pentru a asigura utilizarea unor
tehnologii corespunzătoare în scopul de a îndeplini acţiuni.
Există trei căi primare prin care omul interacţionează: conversaţia, tranzacţia şi
colaborarea.
 Interacţiunea conversaţională este un schimb de informaţii între doi sau mai mulţi
participanţi, scopul primar fiind descoperirea sau formarea unei relaţii. Nu există o
entitate centrală în jurul căreia se învârte interacţiunea, aceasta fiind în realitate un
schimb gratuit de informaţii fără o constrângeri definite. Tehnologiile de
comunicaţie, cum ar fi telefonul, e-mail-ul sau mesageria instantanee sunt
suficiente pentru astfel de interacţiuni;
 Interacţiunile tranzacţionale implică schimbul unor entităţi tranzacţionale unde o
funcţie majoră a entităţii tranzacţionale este să modifice relaţiile dintre participanţi.
Entitatea tranzacţională este într-o stare relativ stabilă şi constrânge sau defineşte
noi relaţii. Unul dintre participanţi schimbă bani pentru bunuri şi devine client, de
exemplu. Acţiunile tranzacţionale sunt manevrate de sisteme tranzacţionale care
gestionează stările intermediare şi creează înregistrări pentru depozite persistente.
 In interacţiunile de colaborare, funcţia principală a relaţiei participanţilor este de a
modifica entitatea unei colaborări (opusul tranzacţiei). Entitatea colaborării este

61
 într-o formă relativ instabilă. Exemplele cuprind dezvoltarea unei idei, crearea
unui design, atingerea unui scop comun. De aceea, tehnologiile de colaborare reală
livrează funcţionalitate mai multor participanţi. Managementul înregistrărilor şi al
documentelor, discuţiile în mai multe fire, auditul istoricului şi alte mecanisme
concepute pentru a captura eforturile multora într-un mediu gestionabil, sunt
tehnologii tipice de colaborare.

Ca şi o categorie emergentă a software-ului, o platformă de colaborare este o

platformă electronică unificată care suportă comunicare sincronă sau asincronă printr-o
varietate de dispozitive şi canale.
O extensie a groupware reprezintă „collaborative media”, software care permite mai
multor utilizatori concurenţi să creeze şi să gestioneze informaţia intr-un site web. Modelele
de colaborare media cuprind modelele wiki şi modelele Sladshot (weblog colaborativ -
Slashdot-Like Automated Storytelling Homepage).
Printre site-urile cu conţinut disponibil în mod public şi bazate pe software colaborativ
putem găsi: WikiWikiWeb, Wikipedia si Everything2.
În funcţie de metoda utilizată putem clasifica aceste aplicaţii în:
 Instrumente de colaborare bazate pe web;
 Instrumente de colaboratoare software.

După domeniul serviciului putem clasifica aplicaţiile de colaborare în:

 Instrumente de tip knowledge management;
 Instrumente pentru crearea cunoştinţelor;
 Instrumente pentru partajarea informaţiei;
 Instrumente pentru managementul colaborativ al proiectelor.

Conform WhatIs (http://searchdomino.techtarget.com/sDefinition/0,,sid4_gci212217,00.html),

aplicaţiile groupware pot fi clasificate în două categorii, specificînd dacă membri grupului
colaborează în timp real sau nu. Avem, astfel, groupware sincron (colaborare în timp real între
membri unui grup distribuiţi din punct de vedere geografic) şi groupware asincron.

Cele trei nivele de colaborare

Groupware poate fi clasificat în trei categorii: unelte de colaborare şi de comunicare,

instrumente de conferinţă şi instrumente de management colaborativ.
Comunicarea poate fi asemănată unui schimb nestructurat de informaţie. Un telefon
dat sau o discuţie prin mesagerie instantanee sunt exemple de astfel de comunicare.
Conferinţa (sau nivelul de colaborare) se referă la munca interactivă cu un scop comun,

62
exemple fiind brainstorming-ul şi votul. Coordonarea se referă la munca complexă şi
interdependentă, orientată spre un anumit scop comun. O bună metaforă pentru înţelegerea
acestui lucru este reprezentată de echipa de sport, în care toţi trebuie să contribuie la joc la
timpul potrivit, ajustându-şi, în acelaşi timp, jocul la situaţia în desfăşurare; toată lumea face
ceva diferit, pentru ca echipa să câştige.

Instrumente de comunicare electronică

Uneltele de comunicare electronică trimit mesaje, fişiere, date sau documente,

facilitând astfel partajarea informaţiei.

Exemplu
Printre exemple putem cuprinde:
 conferinţa sincronă
 e-mail
 faxul
 mesajele voce
 wiki-urile
 publicarea web
 controlul revizuirilor

Instrumentele de conferinţă electronică

Uneltele electronice de conferinţă facilitează schimbul de informaţii dar intr-un mod

mai interactiv.

Exemplu
Printre exemple putem cuprinde:
 forumurile pe Internet - o platformă virtuală de conversaţie utilizată pentru a
facilita şi gestiona mesajele text online;
 chat online - o platforma virtuală de discuţie utilizată pentru a facilita şi
pentru a gestiona mesajele în timp real de tip text;
 telefonia - permit utilizatorilor să interacţioneze;
 conferinţele video - PC-urile în reţea schimbă semnale audio şi video;
 data conferencing - PC-urile în reţea partajează o tablă de date comună
(whiteboard) care poate fi modificată de fiecare utilizator;

63
  application sharing - utilizatorii pot accesa un document sau o aplicaţie
partajată din computerele lor în mod simultan;
 sisteme electronice de întâlniri (EMS – Electronic Meeting Systems)- un
sistem de conferinţă construit într-o camera; camera are un scop special şi va
conţine un videoproiector mare conectat cu numeroase PC-uri.
Identificaţi şi alte sisteme şi instrumente pentru conferinţă electronică.

Instrumente de management colaborativ

Uneltele de management colaborativ facilitează şi gestionează activităţile de grup.

Exemplu
Printre exemple putem enumera:
 calendare electronice (numite şi software pentru gestiunea timpului) –
programează evenimente, aduc automat la cunoştinţă şi amintesc membrilor
grupului de evenimentele de care sunt interesaţi;
 sisteme de management a proiectelor – programează, urmăresc şi schiţează
paşii într-un proiect, pe măsura ce aceştia sunt finalizaţi;
 sisteme workflow - gestiunea colaborativă a sarcinilor şi a documentelor în
cadrul unui proces de afaceri;
 sisteme de gestiune a cunoaşterii - colectează, organizează, gestionează şi
partajează variate forme de informaţie;
 sistem extranet - colectează, organizează, gestionează si partajează informaţia
asociata cu finalizarea unui proiect (construcţia unei clădiri, de exemplu) între
mai multe organizaţii;
 sistem intranet – colectează, organizează, gestionează si partajează informaţia
asociata cu finalizarea unui proiect (construcţia unei clădiri, de exemplu) între
departamentele unei singure organizaţii;
 sistem de software social – organizează relaţiile sociale ale unui grup;
 foi de calcul online – colaborează şi partajează date si informaţii structurate.
Identificaţi şi alte sisteme şi instrumente de management colaborativ.

Aplicaţiile de Colaborare pot fi bazate pe web (de exemplu: UseModWiki sau Scoop),
sau pe sisteme desktop (CVS – Concurent Verions System, sau Revision Control Systems -
RCS).

64
Implementarea

Cel mai mare obstacol in implementare unui groupware este de a convinge oamenii
să-l folosească. Instruirea este necesară pentru a face oamenii confortabili în a-l folosi, iar
dacă oamenii nu se vor simţi confortabili cu folosirea unui astfel de software, nu-l vor folosi.
Angajaţilor trebuie să li se dea încurajări pentru utilizarea acestor aplicaţii: răsplăţile pot fi
financiare sau psihologice.
In multe cazuri colaborarea este invers proporţională cu cultura organizaţională a
companiei deci implementarea va fi disruptivă. Deplasarea culturii unei companii de la a fi
competitivă la a fi cooperativă nu este o sarcină uşoară. Se vor cere schimbări la toate nivelele
organizaţiei, incluzând în departamentele de conducere.
Unul dintre cele mai mari obstacole este dorinţa tipica a organizaţiei de a standardiza
cunoştinţele practicate precum şi acela de a implementa instrumente şi procese care susţin
scopul organizaţiei respective. O valoare mai mare şi o implementare mai rapidă pot fi
realizate prin evitarea zicalei “un software care se potriveşte peste tot”. Îndemnând oamenii să
adopte acelaşi rol activ (de exemplu contribuţia produsă şi măsurată de numărul de
încărcări/upload-uri) produce doar un comportament condus de expresia “jocul există după
regulile după care este jucat”. Cultivarea practicii de colaborare în locul în care aceasta
înfloreşte din propria voinţa aduce cele mai rapide beneficii.

Identificaţi cinci sisteme open source tip groupware.

CMS şi integrarea cu sistemele de comerţ electronic

Un sistem de management a conţinutului web bine organizat ar trebui să faciliteze

vânzarea de conţinut electronic. Atât sistemul WCM, cât şi front-end-ul de comerţ electronic
trebuie să fie integrate pentru a oferi servicii de comerţ electronic ce exploatează în mod
optim caracteristicile conţinutului ca şi bun electronic.
In contrast cu celelalte sisteme cu care un CMS se integrează, web-ul şi sistemul de
comerţ electronic oferă serviciile lor unui public mai larg şi, din această cauză, sunt mai
accesibile din exterior. Aceasta implică automat şi luarea în considerare a securităţii
sistemului.
Componentele aplicaţiilor care se bazează pe tehnologia Active-X sau Java pot fi mult
mai uşor integrate într-o pagina web sau aplicaţii de tipul comerţ electronic. Totuşi, sistemul
poate fi sensibil la separarea părţilor publice din sistem de cele care stochează şi
administrează bunurile. De aici, în contrast cu sistemul de management al conţinutului web,
care face parte din aplicaţia de prezentare (a imaginii organizaţiei pe Internet), un CMS la

65
nivel de organizaţie ar trebui să furnizeze conţinutul şi informaţiile relevante într-o formă
securizată.

Exemplu
O posibilitate este, de exemplu, folosirea schimbului de mesaje între aplicaţiile
web şi CMS-ul. O dată ce conţinutul relevant a fost pregătit şi aprobat pentru
publicarea lui pe web, acesta poate fi ori trimis în mod activ către aplicaţia de
web sau stocat într-o zonă de unde să poată să fie accesat de către serverul web
public. Depinde de workflow dacă conţinutul din acest context este deja codat
pentru publicare pe web sau este doar un material neprelucrat care să fie inclus în
paginile de web. In acest context, formatul mesajelor şi a fişierelor în care se află
conţinutul este crucial. Integrarea poate fi facilitată dacă conţinutul este deja
codat într-un format care poate fi utilizat direct de către aplicaţia web.

In cazul sistemelor de comerţ electronic care integrează conţinut dinamic dintr-un

sistem de gestiune a conţinutului, sistemul de CMS trebuie, de asemenea, să fie protejat faţă
de accesul public. In plus, selecţia conţinutului oferit spre vânzare este un proces activ şi nu
toate obiectele din CMS pot fi oferite/vândute în acelaşi timp. Deşi o integrare directă prin
componentele aplicaţiei şi API poate fi uşor de realizat, este mai sigur dacă sunt separate cele
două sisteme şi se foloseşte schimbul de mesaje şi fişiere ca tip de integrare.
Conform cu procesul de workflow în comerţ electronic alăturat, există trei mari
interacţiuni între un CMS şi un sistem de comerţ electronic:

66
 Figura 2.2 – Integrarea dintre un CMS şi un sistem de comerţ electronic

1. Livrarea conţinutului informaţional: CMS-ul furnizează metadate şi o reprezentare

proxy a obiectelor conţinut care au fost selectate de utilizatori. Această informaţie
ar trebui furnizată într-un format de schimb, care să poată fi uşor interpretat,
procesat şi inclus în sistemul front-end de comerţ electronic;
2. Cerere de realizare: este un mesaj de la sistemul de comerţ electronic către CMS
care include identificatorii (ID-urile) obiectelor de conţinut (care trebuie să fie
unice în contextul ambelor sisteme); de asemenea, informaţiile referitoare la ce va
fi folosit şi adresa de livrare a clientului sunt incluse de asemenea în cadrul
informaţiei. Informaţiile despre intenţiile de utilizare sunt necesare pentru a
clarifica drepturile de securitate. Intr-o organizaţie orientată pe vânzare, acestea
fac parte din comerţul electronic. In acest caz, folosirea informaţiei nu va fi
schimbată între cele doua sisteme;
3. Drepturile de utilizare: CMS-ul trimite un mesaj înapoi specificând situaţia
drepturilor. Acesta reprezintă intrările (input) pentru viitoarele procesări ale
cererilor de vânzare.

67
 O altă interfaţă relevantă în context este interfaţa sistemului ERP, în care este trimis
un mesaj referitor la folosirea obiectelor de conţinut. In plus, sistemul necesită şi o interfaţă
pentru sistemul de livrare. In cazul livrării electronice, conţinutul necesar este livrat prin reţele
cu viteze foarte mari, sateliţi, etc. Aceasta este echivalent cu schimbul de conţinut între două
organizaţii, cum ar fi informaţii în fişiere formatate standard şi un subset de metadate care ar
trebui livrate codat în formatul specificat.

Captură de date şi de documente

Este inevitabil ca fiecare companie să genereze şi să proceseze informaţii stocate pe

suport de hârtie. Aproximativ 95% (Captiva Software Corp, 1999) dintre înregistrările unei
companii tipice sunt constituite din documente pe suport hârtie.
Pentru mai mult de o decadă, industria a oferit o varietate de soluţii pentru
managementul electronic al informaţiilor in locul celor pe suport hârtie. Soluţiile tradiţionale
includ:
 Sisteme workflow: prin acestea se rutează automat imagini ale documentelor de
afaceri, (scrisorile şi diverse formulare) în cadrul organizaţiei;
 Sisteme de prelucrare a imaginii: gestionează imaginile stocate, ceea ce oferă o
clasificare mai sofisticată şi o recuperare mai bună decât tradiţionalul sistem de
stocare şi recuperare a documentelor;
 Sisteme de management al documentelor: salvează fiecare document, dând
posibilitatea unei organizaţii să urmărească datele şi textul concomitent cu
modificările apărute (făcute mai multe persoane) la nivelul documentelor;
 Sisteme de stocare şi recuperare: stochează documentele cu un index de etichete
(numele clienţilor, ID, şi numărul de telefon, de exemplu), dând posibilitatea
operatorului să găsească repede informaţii din baza de date utilizând una sau mai
multe etichete din index;
 Aplicaţii verticale: acestea îndeplinesc cerinţele specifice de procesare datelor în
pieţele verticale (organizaţiile de asigurări şi de sănătate, de exemplu), oferind
aplicaţii customizabile cuplate cu hardware de selectare a imaginilor.

Identificaţi alte aplicaţii care ar putea să facă parte din soluţiile de management
electronic al documentelor în afara celor enumerate mai sus.

Aceste tehnologii sunt frecvent tratate ca sisteme de management a documentelor,

document imaging, management al conţinutului, managementul electronic al conţinutului,
soluţii de workflow sau sisteme de management a cunoştinţelor. Indiferent de numele ales,
acestea oferă un mecanism de a controla mari colec ţii de documente cu scopul de a:

68
  Salva documentele într-un spaţiu fizic mai mic, conservând o copie a
originalului în formă electronică.
 Accesarea informaţiilor stocate în documente rapid , uşor şi simultan.
 Accesarea informaţiilor de la mai multe reţele de calculatoare interne sau
externe.

Este clar că soluţiile de scanare a documentelor oferă beneficii excelente afacerii. Din
păcate totuşi, aceste soluţii adesea au o funcţionalitate limitată în ceea ce priveşte volumul de
captură; ele se concentrează pe managementul, stocarea şi livrarea documentelor din controlul
lor, dar nu oferă cea mai bună configuraţie scalabilă sau întreprinzătoare croită pentru nevoile
unice ale unei companii. Acesta este motivul pentru care captura documentelor a evoluat într-
o afacere de sine stătătoare.

Procesul de captură

Captura informaţiilor reprezintă procesul de convertire a informaţiilor stocate pe

suport de hârtie, directoare de fax sau în alte formate electronice, în date digitale astfel încât
ele sa poată fi procesate şi stocate printr-o varietate de tehnologii pentru a fi consultate
ulterior.
Înainte ca informaţiile dintr-un document să devină date utilizabile trebuie să fie
efectuate mai multe operaţii diferite. Operaţiile aplicate fiecărui document şi ordinea în care
acestea trebuie efectuate constituie fluxul unui proces de captură sau Capture flow. Fluxul de
captură este un concept critic pentru că nu fiecare document se supune aceluiaşi set de sarcini,
nici fiecare proces de afaceri nu necesită aceleaşi informaţii dintr-un document.
Aceasta nu trebuie confundat cu fluxul de lucru (workflow); datele trec prin mai
multe stagii în timpul vieţii lor utile din principala linie a unei aplicaţii de afaceri.
Un sistem electronic tipic care execută captură de informaţii este compus din
elemente software şi hardware care execută următoarele funcţii:
 Pregătirea documentelor
 Captura imaginii
 Extragerea şi validarea datelor
 Exportarea datelor
 Managementul sistemului şi raportarea

69
 Figura 2.3 - Procesul de ansamblu de captură a documentelor.

Pregătirea documentelor

Birourile de scanare profesională dedică în mod frecvent mai multe ore-om pregătirii
documentelor decât scanării efective. Această fază iniţială necesită personal disponibil care să
examineze ţi să pregătească documentele pentru procesul de captură. Acesta include
eliminarea agrafelor/capselor sau a altor elemente fizice care sunt inacceptabile, în timp ce se
asigură că paginile individuale nu conţin mâzgălituri sau colţuri îndoite.
În majoritatea cazurilor este vital să se pre-sorteze sau să se creeze grupuri logice de
prioritate pentru procesul de scanare. Aproape toate aplicaţiile de captură procesează serii
distincte de lucru decât sa accepte paginile într-o manieră ad hoc.

Exemplu
Separarea cererilor de revendicare de formularele de garanţie dă posibilitatea unei
linii de procesare şi, în final, a unui mediu de lucru mai eficient. Acest lucru de
asemenea oferă o un prim pas pentru contabilizare şi audit, vital în multe modele
de afaceri.

Captura imaginilor

Scanarea unui document produce o imagine grafică ce poate fi apoi stocată într-un
calculator ca o reprezentare digitală a originalului. Când se alege un scanner, există o serie de

70
criterii ce trebuie respectate. Dimensiunile, volumul şi calitatea hârtiei şi, bineînţeles,
costurile de funcţionare, trebuiesc luate în calcul înainte de a selecta un scanner. Abilitatea de
a folosi o gamă largă de scanere este una care defineşte caracteristicile unui sistem bun de
captură de imagini; există un exces de 250 de scanere create pentru un volum mare de scanări
care sunt folosite în mod normal (Pixel Translations, 2004).
Merită luat în considerare avantajul unui Automatic Document Feeder (AFD). Acest
dispozitiv dă posibilitatea utilizării unui teanc de hârtie şi automat să se tragă câte o pagină în
scaner, mărind viteza procesului de scanare semnificativ. Majoritatea scanerelor fără AFD
sunt create pentru a scana elemente grafice şi nu sunt potrivite pentru captura de documente.
Totuşi, unele documente care au fost deteriorate sau răsucite, cărţi şi pagini cu note adiţionale
ataşate fizic, etc. au nevoie de o scanare pe un scaner tradi ţional.
Scanerele pot gestiona o varietate de dimensiuni de hârtie, de la cărţi de vizită, la
schiţe tehnice. Majoritatea birourilor au nevoie doar de scanare de documente pană la A3 dar,
pentru organizaţiile care au departamente care utilizează planuri sau schiţe arhitecturale,
există scanere cu formate mari care suportă până la documente A0.
Viteza sau trecerea prin scaner a documentului este demnă de luat în seamă. Tipic,
scanerele de captură de documente suportă intre 6 şi 200 de pagini pe minut în mod simplex
sau duplex. Scanarea duplex dă posibilitatea scanării ambelor părţi a paginii dintr-o singură
trecere. Evident, viteza mare şi scanarea duplex măresc costul scanerului. În unele cazuri,
două scanere de 20 pagini pe minut oferă avantaj semnificativ decât unul de 40 de pagini pe
minut, din motive software sau de operare. De reţinut că nu toate sistemele de captură a
documentelor suportă mai multe scanere, în timp ce la altele pot exista restricţii licenţă sau de
performanţă.
Tehnologiile avansate au permis producătorilor de scanere să creeze dispozitive care
sunt capabile să scaneze paginile color, în plus faţă de tradiţionalul alb şi negru. Aceasta oferă
un avantaj semnificativ pentru privitori, o pagină color adesea conţine informaţii utile care se
pierd în alb/negru, deşi ar trebui luat în seamă şi creşterea în mărime a fişierului şi a timpului
de scanare. Din nou, unele softuri de captură sunt capabile să accepte atât rândurile color cât
şi cele alb negru, rutându-le pe amândouă prin procesul de extragere a datelor şi livrând
diferite imagini, fiecare optimizată pentru Internet sau folosire tradiţională într-un software
client.
Majoritatea distribuitorilor pot oferi un indicator al sarcinii recomandate pentru
produsul lor şi asta ar trebui luat în considerare; o maşină cu sarcină de lucru mare utilizează
materiale mai robuste şi necesită o testare mai bună în faza de design şi, de obicei, acest lucru
se reflectă în preţul de cumpărare. Totuşi, rezultatul constă într-un număr mult mai mic de
întreruperi neplanificate, fapt adesea mult mai valoros pentru multe opera ţii.
Este important să existe posibilitatea de a prelucra şi îmbunătăţii calitatea imaginilor
aplicând diferite tehnologii cum ar fi creşterea contrastului, tăierea marginilor, reconstruirea

71
caracterelor pierdute şi eliminarea neclarităţilor. A devenit foarte comun ca aceste tehnologii
să fie găsite într-un scanner iar variantele automate îl scutesc pe utilizator de diverse reglaje,
fapt care, de asemenea, ar trebui luat în considerare. Trebuie menţionat de asemenea ca
modificările duse unor imagini o pot face pe aceasta inutilă în justiţie dacă un audit de
securitate nu poate dovedii ce s-a întâmplat, de cine şi când relevant în cazul ştergerilor unor
pagini goale (când softul şterge automat paginile pe care le consideră goale). Pentru a evita
acest lucru, unele sisteme de captură permit exportarea imaginii originale şi/sau a unor
variante modificate în diverse stagii.
Asigurarea calităţii este de asemenea considerată parte intrinsecă a capturii de
imagine. Implementarea unor opţiuni pentru rotirea imaginilor, ordonarea lor sau pentru o
calitate optică suficient de bună pentru o captură cât mai acurată ar trebui luate în considerare.
Este imperativ ca softul de captură să ofere o posibilitate de rescanare. Imaginile cu o
calitate slabă, rotaţie incorectă sau alte probleme, ar trebui reprocesate fără a întrerupe orice
sarcină sau adăugând întârzieri evitabile întregului proces. Prepararea bună a documentelor
are un impact semnificativ asupra ratei de greşeală, rotirea incorectă a paginilor,
documentelor deteriorate sau îndoite, care pot fi evitate în majoritatea cazurilor cu o bună
pregătire.
Există două metode de rescanare detaliată: la cerere şi off-line. Cea la cerere
corectează imaginea folosind un soft în timpul scanării. Deoarece întrerupe scanerul, este mai
des folosită la un volum mai mic de date unde trecerea prin scaner nu este principalul motiv
de îngrijorare.
Rescanarea off-line este aproape tot timpul de preferat din mai multe motive:
 Investiţia făcută în scanere performante este eficientă deoarece maşinile lucrează
majoritatea timpului;
 Un scaner diferit poate fi optimizat pentru această sarcină (folosirea unui de tip
flatbed decât unul cu tragere automată, de exemplu);
 Scanerele au o gamă largă de setări ce pot fi ajustate care afectează imaginea
rezultată şi un operator dedicat de rescanare va învăţa care opţiuni sunt mai bune
pentru fiecare imagine, minimizând timpul folosit pentru această opera ţie.

72
 Figura 2.4 - Diagrama fluxului de rescanare.

Captura de imagini poate include un element al importării unui document electronic

(spre exemplu faxuri, emailuri, documente word şi altele) şi, deşi necesitatea unui scaner nu
este obligatorie, mulţi dintre distribuitorii aplicaţii de captură de documente o integrează în
faza de scanare a procesului lor pentru a beneficia de avantaje la extragerea datelor şi regulile
de validare din stagiile următoare.

În cazul în care deţineţi un scanner identificaţi viteza acestuia de scanare la

diverse rezolţii.

Extragerea datelor

Când documentele de hârtie sunt primite la un birou ele trebuiesc organizate pentru a
fi utile, fiind sortate, etichetate, ştampilate puse în fişiere şi arhivate într-un dulap. Fără aceşti
paşi nimic nu poate fi găsit într-un loc de muncă foarte ocupat, iar în cazul documentelor
electronice, procesul este similar. Un sistem de scanare a documentelor trebuie să conţină un
sistem comprehensiv de indexare, care să organizeze documentele pentru folosirea lor viitoare
şi accesarea lor rapidă, iar extragerea precisă a datelor folositoare reprezintă temelia oricărei
soluţii bune de captură; nu există nici un motiv pentru extragerea de informaţii eronate,

73
indiferent cât de repede se poate face, pentru că pierderea unei cantităţi mari de timp pentru a
verifica dacă aceste date sunt precise, va compromite întreaga investiţie iniţială în tehnologie.
Există mai multe căi de a asocia informaţii cu o imagine:
- Introducerea manuală a informaţiilor care identifică imaginea şi fişierele capturate;
- Aplicarea recunoaşterii optice sau inteligente a caracterelor (OCR/ICR) şi
tehnologii de recunoaştere a codului de bare dintr-o imagine în vederea extragerii
datelor alfanumerice. Acest lucru poate include, de asemenea, recunoaşterea
căsuţelor bifate sau a opţiunilor cu alegere multiplă;
- Aplicând tehnologii de procesare a formularelor (identificarea formularelor, de
exemplu) pentru a diferenţia diferite tipuri de documente.

Folosind o aplicaţie de recunoaştere optică a caracterelor, încercaţi extragerea

datelor de pe documente diferite (carte, factură, document scris manual).

Introducerea manuală a datelor

Introducerea tradiţionala a datelor sau „Key from Image” poate fi laborioasă şi scumpă
dar are avantajul că este foarte precisă. Numărul de câmpuri şi lungimea lor medie formează
baza pentru calcularea întregului cost de introducere a datelor, iar cercetările indică faptul că
operatorii sunt capabili să introducă date între 8000 şi 11000 caractere pe oră pentru input
alfanumeric. Operatorii de tip „Key from Image” sunt subiecţii unei rate naturale de eroare,
fapt care trebuie luat în considerare.
O medie a industriei pentru greşelile unui singur operator este de 2,2% (Census 2000
Testing, Experimentation and Evaluation Program, iulie 2003), deşi intrările pe două canale
(unde un al doilea operator introduce de asemenea date în sistem, compară cele două valori) o
scade semnificativ. Evident, pentru câmpurile semnificative din sistem, se impune
introducerea pe două canale. Adiţional, ar trebui folosit ghidajul documentarului BSI
BIP0008. Parafrazând: operatorul care scanează documentul nu ar trebui să fie acelaşi cu cel
care verifică indexul datelor pentru ca sistemul să se alinieze la standarde (A Code of Practice
for Legal Admissibility and Evidential Weight of Information Stored Electronically, 2004).
Totuşi, ca regulă generală, trebuie să existe trei câmpuri pe document pentru a minimiza
erorile (probabilitatea ca toate cele trei câmpuri dintr-un document să fie greşite este statistic
foarte scăzută).
Tehnologia „Key from Image” este ideală pentru documente disipate. Prin natura lor,
acestea sunt dificil de automatizat şi necesită inteligenţă umană şi operatori care cunosc
terminologia documentului. Prin urmare, acest fapt presupune frecvent folosirea unei

74
persoane mai pregătite în domeniu decât a unui funcţionar, mai eficient din punct de vedere al
costului.

Exemplu

Figura 2.5 – Procesare de tip „Key from Image”.

Unele instrumente măresc viteza procesului de tastare, un foarte bun exemplu fiind
asistentul de index OCR. În acest exemplu, aplicaţia transformă documentul în OCR şi
prezintă imaginea şi textul aferent operatorului care foloseşte mouse-ul pentru a selecta textul
pe care doreşte să-l indexeze. Folosind această tehnologie ratele de tastare pot depăşii de 10
ori media din industrie minimizând costul de instruire şi astfel reducând costul total al
sistemelor de captură.
Oricare ar fi baza tehnologiei, un avantaj semnificativ al „Key from Image” este
interfaţa interactivă, unde date din unul sau mai multe câmpuri pot fi folosite pentru a interoga
o sursă îndepărtată (fişiere, baze de date, sistem LoB) deci împrospătând datele de referinţă şi
alte informaţii. Permiţând interacţiunile cu un operator instruit, interfeţele pot simplifica
captura de date şi creşte precizia.

OCR, OMR, ICR şi codul de bare

Recunoaşterea optică a caracterelor tipărite (OCR) şi citirea codurilor de bare sunt

forme prestabilite ale automatizării. Ratele de precizie sunt variabile care ţin de scaner sau de
calitatea documentului, dar testele indică că 0,04% din OCR-uri şi 0,00002% din codurile de

75
bare au fost greşite chiar în condiţii ideale. Experienţa practică din Marea Britanie sugerează
că OCR-urile brute şi necorectate oferă aproximativ 10-30% rebuturi în timp ce codurile de
bare sunt citite corect, dat fiind faptul că imaginea are o calitate suficient de bună.
Este important de notat diferenţa dintre greşelile de substituire şi rebut. Rata de rebut a
unei erori este cea mai citată şi reflectă numărul de caractere citite greşit sau recunoscute de
program ca citite greşit; o eroare de substituţie este clasificată ca citită greşit şi interpretată
incorect dar care nu este marcată corespunzător. Un exemplu este ca programul ar trebui să
citească un ”c” şi îl recunoaşte ca un ”e” iar greşeala nu este identificată.
În plus este o diferenţă substanţială între rata de ratare dintre caractere şi câmpuri.

Exemplu
Considerând un document care are 10 câmpuri fiecare cu câte 10 caractere
şi motorul OCR susţine că rata de a da greş este de 20% rezultă că fiecare
caracter are o şansă de 1 la 50 de a fi greşit şi atunci potenţialul de eroare a
întregului câmp este de 1 din 5 adică 20% pentru exemplu următor.

100 de caractere cu 2 greşeli. Un câmp cu un nivel de 20%

Figura 2.6 – Identificarea greşită a caracterelor în OCR.

Acest lucru este inacceptabil în multe medii, fiind necesare verificări adiţionale,
referinţe încrucişate sau validări externe. Zonele OCR sunt frecvent asociate cu diferite
câmpuri de index cu zone unice din document. Spre exemplu: dacă un număr de referinţă este
adesea tipărit în partea de sus stânga a unui document, este foarte posibil să se configureze
multe sisteme astfel ca regiunea să fie procesată în OCR şi datele rezultate să fie aplicate
câmpului relevant. Este important ca fiecare document să satisfacă ni şte criterii de bază pentru
ca tehnica să funcţioneze, şi anume: toate documentele trebuie să aibă datele în acelaşi loc şi

76
să folosească un font care poate fi recunoscut, imaginea trebuie să nu conţină îndoituri sau
greşeli de poziţionare şi, ideal, fiecare item de date, ar trebui verificat cu un câmp secundar în
baza unei reguli definite. Este foarte posibil ca introducerea manuală, cu toate greutăţile, ei să
fie mai justificată.
O extensie logică la zona bazată pe OCR este să se citească întreaga pagină, proces
utilizat în mod normal pentru PDF-uri şi pentru sistemul de recuperare care oferă o opţiune de
căutare în tot textul. Poate fi mult mai productiv să cauţi un singur cuvânt sau o frază într-un
raport mai larg decât să te bazezi doar pe titlu.
Tehnologia OMR (Optical Mark Recognition – Recunoaşterea Optică a Semnelor)
detectează absenţa sau prezenţa unui semn şi poate fi considerată 99% precisă (Research in
Optical Mark Recognition, aprilie 2004, US Census Bureau Acquisition Division) odată ce
este configurată. Notele de mai sus privind acurateţea poziţională se aplică la OMR mult mai
stringent, în timp ce căsuţele tind să fie poziţionate în apropiere.
Fiecare ofertant de tehnologie de captură va furniza specificaţiile proprii pentru căsuţa
limită dar, în general, este considerată o practică bună ca pereţii unei căsuţe să fie de 2 pixeli
lungime. Presupunând rezoluţia de 200 dpi aceasta va indica o grosime a peretelui de 0,25
mm pentru că acest lucru dă softului de recunoaştere o şansă rezonabilă de a recunoaşte
marginile de pe toate părţile şi astfel diferenţiind datele clienţilor de fundal. Altă soluţie este
folosirea cernelii de excludere pentru a face informaţiile statice să se piardă la scanare lăsând
doar urmele de stilou. Aceasta poate avea ramificaţii legale deoarece imaginea nu mai este o
reprezentare rezonabilă a copiei de pe hârtie şi, în plus, poate necesita redesenarea ei.
Recunoaşterea inteligentă a caracterelor (ICR) este o extensie logică a tehnologiilor de
recunoaştere citate, dezvoltată pentru a citi date scrise de mână. Deşi este foarte afectată de
calitatea şi claritatea textului şi imaginii originale, rate mai bune de recunoaştere sunt posibile
folosind informaţiile contextuale. Recunoaşterea cuvintelor întregi din dicţionar este mai
uşoară decât încercarea de analizare individuală a caracterelor în timp ce citirea liniei de total
a facturii (unde datele sunt întotdeauna numerice) este un exemplu de un dicţionar mai mic
unde ratele de acurateţe pot fi îmbunătăţite mult.
Cunoaşterea gramaticii limbii poate fi de asemenea foarte folositoare; este posibil să
fie folosite diferite grupuri de câte trei litere care au loc într-o limbă. Spre exemplu în engleză
”ion” este folosit mai des decât ”dle” şi variate deducţii pot fi făcute pentru a îmbunătăţii
acurateţea (Recognition and keying methodologies technical white paper, 2002, Neurascript
Ltd.).
Bineînţeles că aceste tehnici au fost dovedite folosind tradiţionalul OCR. Este
considerată o practică bună a constrânge scrisul cu căsuţe, aşadar încurajând scriitorul să
spaţieze scrisul şi să tipărească la o mărime rezonabilă astfel maximizând rata de succes a
recunoaşteri. Din nou, înregistrarea precisă a paginii este cerinţă pentru orice aplica ţie ICR.

77
 În prezent scrisul cursiv de mână este foarte dificil de recunoscut cu orice precizie
rezonabilă şi deşi diverse organizaţii examinează aceste sector de piaţă, nu trebuie să ne
aşteptăm să vedem o dezvoltare semnificativă în următorii ani.

Formulare

Recunoaşterea formularelor a crescut din zona OCR şi primele produse potriveau

textul cu rezultatele aşteptate şi astfel diferenţiau o pagină de alta. Tehnologia s-a dezvoltat
semnificativ şi multe aplicaţii execută recunoaşterea unei pagini prin mai multe mijloace.

Privire generală asupra paginii (ID dinamic). Tehnica implică de obicei construirea unei
histograme alb-negru a paginii şi o compară cu o bibliotecă predefinită. Dacă întreaga
imagine nu corespunde, cele mai multe aplicaţii vor împărţii pagina în cadrane şi apoi
compară fiecare secţiune pentru o acurateţe mai bună. Deşi abordarea este rapidă, deoarece
histogramele sunt fişiere foarte mici şi uşor de creat, este posibil să se obţină rezultate false,
deci aplicaţiile tind să ofere o formă de indicator de încredere. Paginile care aflate sub un
indicator prestabilit sunt trecute printr-un proces de identificare secundar.

Potrivirea din context sau potrivirea cuvintelor cheie. O apropiere în forţă care transformă
pagina în OCR şi compară textul rezultat cu documentele master. Este evident folosirea mai
intensivă a procesorului dar succesul este ridicat. Este frecvent singura cale de a diferenţia
paginile cu număr mare de similitudini. Din nou, aplicaţiile ar trebui să se utilizeze un
indicator de încredere pentru a izola limita documentelor.

Figura 2.7 – Recunoaşterea caracterelor din formulare.

78
 Indiferent de tehnologia folosită, este normal să se adapteze procesul cu o interfaţă de
identificare manuală, pentru a lăsa operatorul să facă o selecţie în fiecare situaţie în care
aplicaţia nu poate să facă o selecţie automată. Unele aplicaţii învaţă de la utilizatori. Asta
înseamnă că o nouă pagină care încă nu a fost văzută va fi in final prezentată unui operator şi
este posibil să se introducă pagina în bibliotecă; paginile ulterioare cu acelaşi tipar vor fi
automat recunoscute. Alte aplicaţii de captură au nevoie ca biblioteca să fie reconstruită
manual ocazional pentru a adăuga noi tipare.
O tehnologie care se dezvoltă rapid este cea a recunoaşterii libere a formularelor.
Aceasta este foarte des întâlnită în procesarea facturilor, unde documentele conţin aceleaşi
câmpuri dar conţinutul este substanţial diferit. În multe cazuri nu este viabil să se creeze o
bibliotecă cu toate variantele posibile deci recunoaşterea liberă a formularelor câştigă teren.
Aceasta utilizează OCR din nou, combinând cu un set de reguli care indică că atunci când
cuvântul ”total” apare în text, următorul set de numere ar trebui citit şi stocat în câmpul de
Total din baza de date, de exemplu. Există un număr de variaţii pe baza acestei idei: în timp
ce unele produse vor folosi numai arborele de reguli, altele le vor mixa parţial cu identificarea
dinamică şi vor crea o bibliotecă de pagini comune, pentru a face mai rapidă recunoaşterea
formelor văzute frecvent de sistem.

Indiferent de tehnică, orice sistem de recunoaştere automată a formelor va da greş în

identificarea unor forme, varianta manuală trebuind să existe tot timpul la dispoziţie. În plus,
toate motoarele OCR vor rata citirea documentelor care au fost scanate prost sau sunt foarte
slabe calitativ; trebuie luate in calcul la modalităţile de livrare şi la deteriorarea fizică care
este foarte posibil să se întâmple la aceste pagini pentru a realiza că nu este posibil să se
citească întregul document în toate cazurile. Aşadar validarea stringentă ar trebui considerată
de rigoare în orice mediu unde integritatea datelor este importantă.

79
 Figura 2.8 - Ruta de ieşire.

Surse importate

Majoritatea sistemelor de captură de azi se confruntă cu documente de hârtie, dar

aproape toate sunt capabile să aducă documentele scanate anterior la un format de standard
industrial şi să le proceseze ca şi cum ar fi fost scanate. Monitorizând creşterea în
comunicaţiile electronice, a devenit foarte important să se accepte documente standard office
iar ele să fie procesate în acelaşi fel.
Considerând o ordine de achiziţionare: acesta poate veni prin fax, hârtie sau email,
totuşi procesul care survine ar trebui să fie acelaşi. Astfel, industria se îndreaptă spre o
perspectivă a unui ”document global” unde orice fişier poate fi acceptat. Fiind considerat un
fel de „căsuţă poştală digitală”, acest lucru conduce la un beneficiu semnificativ pentru un
departament mare. În practică, pentru a recunoaşte şi a procesa documente, se folosesc toate
tehnologiile menţionate mai sus, pe lângă un set complex de reguli de afaceri şi de tratare a
erorilor; designul şi configuraţia acestor reguli formează cea mai mare parte a costului de
implementare, adesea depăşind costul componentelor software.
Merită să fie luat în considerare ce necesităţi va avea organizaţia utilizatoare în
domeniul sistemelor de captură; este de presupus că înregistrările de voce vor avea nevoie de
un management la un anumit punct, spre exemplu.

80
Exportul datelor

În final, rolul tuturor soluţiilor de captură este de a oferi date în formate folosibile.
Într-un birou tipic, fişierele de hârtie sunt găsite într-un anume dosar, într-un anume sertar,
într-un anume dulap. Este foarte uşor de replicat această structură folosind dosare şi directoare
într-un calculator iar aceasta are beneficiul unui cost foarte scăzut de intrare şi o simplă
tranziţie pentru personalul din birou. La fel, stocarea documentelor într-un dosar de calculator
este adesea o soluţie foarte bună dar, de asemenea, lipseşte complexitatea unor soluţii mai
puternice; nu există o cale directă de a căuta în mai multe dosare pentru un document pus
greşit, spre exemplu. Formatul imaginii exportate ar trebui luat în considerare; un format
TIFF este universal acceptat şi recunoscut ca un standard deschis, el reprezentând imaginea
originală punct cu punct, nu pierde detalii în timpul compresiei şi poate fi citit de un număr
foarte mare de sisteme.

PDF-ul câştigă de asemenea teren ca un format acceptat, fiind în special folosit pentru
distribuţie pe Internet, deoarece programul care recunoaşte formatul este gratuit şi se
comportă ca un plug-in în toate browser-ele comune.

Figura 2.9 - Fluxul de export.

81
 Considerând că, prin design, sistemele de captură creează un volum semnificativ de
informaţii, este de multe ori de dorit a avea ca avantaj utilizarea unui sistem de management
al datelor în locuri care să accepte, proceseze şi stocheze acest trafic. Este imperativ ca
sistemele de captură să fie capabile să comunice efectiv cu orice program care le foloseşte,
imaginile şi datele dintr-un document trebuie transferate ideal fără intervenţie umană, rapid şi
eficient.
În timp ce toate soluţiile de captură suportă un număr comun de formate de schimb
de date ca CSV, ODBC sau XML, ceea ce se câştigă în aparenţă prin utilizarea acestor
formate, se pierde prin lipsă de securitate, fiabilitate şi posibilitate de urmărire. Prin definiţie,
ele exportă date în dosare comune sau directoare şi asta nu este acceptabil din mai multe
motive. Astfel majoritatea sistemelor au posibilitatea de a interacţiona direct cu un depozite
populare sau soluţii de fluxuri de lucru, împingând documentele şi datele în programul de
management al documentului într-o locaţie mai precisă şi oferă un control mai bun al erorilor
sau evenimentelor care pot apărea în timpul acestei migraţii.

Managementul sistemului şi raportarea

Integrarea şi managementul procesului de captură, asigurarea siguranţei şi raportarea

statistică şi a rezultatelor sunt sarcini vitale secundare pentru orice flux de captură.

Figura 2.10 – Integrarea procesului de captură a documentelor cu alte procese.

82
Siguranţă şi scalabilitate

Programul de captură trebuie sa fie stabil în toate condiţiile de operare. Va avea un

impact care nu poate fi contabilizat şi permis în sistem o creştere a volumului de scanare? O
creştere în volum necesită mai multe staţii de procesare şi doar câteva soluţii oferă un produs
cu adevărat scalabil; majoritatea pachetelor procesează încărcături de documente pe rând, iar
adăugarea unui al doilea client de index, nu ar înjumătăţii timpul necesar pentru indexare. Un
produs mult mai scalabil sparge lucrul în pagini individuale sau documente, doar la acest
nivel va fi posibil ca mai multe staţii de indexare să folosească în comun aceeaşi încărcătură.
În funcţie de mediul de lucru, o soluţie ar fi utilizarea staţii de scanare multiple mici şi
să fie legate ca să exporte în aceiaşi bază de date centralizată. În aceste cazuri merită
investigat ce opţiuni permite programul de captură: este nevoie ca indexarea să fie făcută într-
o locaţie anume sau de un anume utilizator? Ce flexibilitate există în configuraţie şi va
funcţiona programul într-un fel suficient de acceptabil pentru procesul de afacere şi utilizatorii
sistemului?
Este important de asemenea să se asigure cum soluţia va reuşi să se recupereze din
dezastru şi să se înţeleagă ce impact va avea orice ratare (software sau hardware) în proces ca
ansamblu. Sistemele care merg singure vor opri procesarea imaginilor atunci când apare o
eroare de sistem dar acest lucru nu trebuie să reprezinte cazul pentru mediu de producţie cu
mai multe staţii de lucru. Soluţia client/server mecanizează o arhitectură care poate mai bine
să gestioneze probleme de reţea şi de hardware şi trebuie considerată mandatorie în
implementări mai mari; recuperarea din asemenea erori este o caracteristică standard ale
acestor sisteme dar, de obicei, nu este menţionată în soluţii ale grupului de lucru.
Licenţierea programelor de captură este de obicei în funcţie de mai multe imagini care
sunt scanate sau importate; o pagină cu 2 feţe este considerată ca 2 imagini. Doar dacă
afacerea are un volum lunar foarte stabil şi precis, este înţelept să se considere o licenţă anuală
pentru că acest lucru furnizează variaţii în încărcătura de lucru fără a forţa cumpărarea unei
licenţe suficient de mari pentru a funcţiona în vârfuri ocazionale pe lunare. Unele aplicaţii
(tipice client server) vor folosi licenţiere concurentă mai repede decât o rută specificată de
maşină. Asta va permite un mediu mai flexibil de lucru în timp ce mai mulţi utilizatori pot
folosi aceiaşi licenţă dacă modelele de lucru o permit. Această abordare are un alt avantaj
distinct pentru un sit mai mare: a devenit posibil să se creeze un computer standard şi astfel se
reduce nivelul de cunoştinţe al specialiştilor MIS şi astfel economisind bani şi timp.

Auditul şi raportarea

Pentru a ajunge la a pune în practică linii de ghidare curente, este imperativ ca softul
de captură să fie capabil să găsească documentele în timp ce ele sunt în mişcare în sistem:

83
cine a scanat documentele; cine le-a indexat şi cât timp i-a luat; ce se întâmplă dacă alte
operaţii au avut loc şi în final unde au fost trimise datele finale. Ar trebui luat în considerare
dacă este acceptabil să fie modificată o imagine; ca un exemplu în unele medii vizualizarea
documentului este considerată o modificare şi astfel şi originalul este reţinut. Acest lucru
poate fi un rezultat al ştergerii paginilor goale; în cele mai multe astfel de cazuri este esenţial
un audit de evenimente ca acestea; în practică după compresarea imaginilor, o pagină goală
ocupă atât de puţin spaţiu încât nu merită bătaia de cap care implică ştergerea ei.
Trebuie, de asemenea, să se asigurare faptul ca informaţiile de audit care au sens să
poată fi extrase în diverse momente de timp în timpul acestui proces şi nu doar la sfârşitul
zilei.

Exemplu

Figura 2.11 - Raport tipic de date de audit.

Rezumat
Într-un sistem de captură de informaţii trebuiesc îndeplinite mai multe
obiective înainte ca informaţiile dintr-un document să devină date utilizabile, care
pot fi eliberate apoi spre folosire într-o aplicaţie finală.
Într-un flux de captură particular sunt realizate mai multe sarcini. După
cum s-a văzut, acestea pot cuprinde introducerea manuală de date, validarea
datelor şi verificarea calităţii (strângerea automată de date cum ar fi recunoaşterea
de coduri de bare şi recunoaşterea din câmpuri, mărirea imaginilor) şi exportarea.
Deoarece fiecare document poate necesita setul său propriu de sarcini de captură,
este important să se aibă în vedere ca procesul de captură să fie în întregime
customizabil pentru a îndeplini necesităţile curente şi de viitor. Este important să

84
 fie luate în considerare standarde ce trebuiesc atinse şi să fie aleasă platforma care
este capabilă să atingă sau să depăşească aceste obligaţii.
În următorul tabel se prezintă sumarul celor mai frecvente probleme
întâmpinate de către o organizaţie care achiziţionează sisteme de captură astăzi.

Necesităţi Consideraţii importante

Noi funcţionalităţi
Funcţionalitatea nu este momentan
disponibilă sau are nevoie de
dezvoltare
Procesarea unui număr mare de pagini
Suportă noi scanere
Procesează diferite tipuri de
documente
Suportă un sistem de management al
documentelor particular
Reguli de afaceri complexe
Compatibilitate cu alte sisteme, spre
exemplu Sarbanes-Oxley
Asiguraţi faptul că producătorul de sisteme de captură
incorporează frecvent noi tehnologii şi produse pentru
o gamă de necesităţi
Asiguraţi faptul că sistemul de captură are
instrumente de customizare cum ar fi kit de dezvoltare
de module pentru limba sau limbile pe care le folosiţi
Alegeţi un sistem de captură de informaţii scalabil
care are un număr semnificativ şi demonstrabil de
site-uri de lucru mari
Asiguraţi-vă că sistemul de captură suportă drivere de
scanere de standard industrial
Concentraţi-vă pe sisteme de captură care permit
soluţiei dumneavoastră sau a furnizorului
dumneavoastră să stabilească fluxul necesar de
procesare decât să vă bazaţi pe distribuitorul de
aplicaţii.
Asiguraţi faptul că sistemul de captură este de la un
distribuitor care poate să demonstreze practic
compatibilitatea programelor şi nu are aranjamente de
parteneriat active.
Flux de captură flexibil care poate fi modificat de
către partenerii dumneavoastră IT
Platformă care este în statistici şi în audit bogată şi
care să poată fi exportată cu uşurinţă

Document Management System

Sistemele de management al documentelor sunt pachete software realizate pentru a

ajuta organizaţiile de orice tip în managementul documentelor stocate în forma electronică
precum şi de a realiza trecerea de la documente şi organizări de documente (dosare,
bibliorafturi) din forma tradiţionala pe hârtie în formă electronică. Ele sunt şi un mijloc prin
care se gestionează foarte eficient proprietatea intelectuală a organizaţiei, menţinută în

85
documentele organizaţiei răspândite în diverse reţele, pe diverse staţii de lucru, servere, unele
pe hârtie, altele în diferite conturi de mail, în filiale ale organiza ţiei etc.
Aceste sisteme gestionează întregul ciclu de viaţă al unui document, de la crearea sa,
multiplele sale versiuni realizate în manieră multi-user, stocarea tuturor versiunilor precum şi
realizarea şi stocarea fluxului acestui document în cadrul organizaţiei, repartizarea către
utilizatori, birouri, filiale sau entităţi externe organizaţiei. Un modul important al unui astfel
de sistem este modulul de registratură electronică, modul prin care se realizează înregistrarea
electronica pe registrele organizaţiei a tuturor documentelor în curs de intrare sau de ieşire,
precum şi a documentelor interne supuse regulamentului de înregistrare pe registre.

Legea arhivării electronice

Intrarea în vigoare a Legii Arhivarii electronice (nr.135 din 2007), completată de

dispoziţiile Legii privind Arhivele Naţionale, a Legii semnăturii electronice, a Legii
comerţului electronic şi de reglementările în vigoare privind conservarea, accesul şi protecţia
informaţiei cu caracter public sau privat, este privită de către jucătorii de pe piaţa locală de
Document Management drept începutul unui adevărat boom în domeniu. Mai precis, din
momentul în care legea va deveni funcţionala, piaţa va înregistra o dublare a cifrei de afaceri
pe o perioada de un an şi o creştere accelerata încă 4-5 ani.
Articolul 5 (Capitolul III) din Legea arhivarii electronice, prevede că: „Orice instituţie
publică şi orice companie, societate naţională sau societate comerciala la care statul este
acţionar majoritar are obligaţia sa arhiveze electronic în condiţii corespunzătoare, pe întreaga
durată de păstrare, documentele create sau deţinute, asigurându-le împotriva distrugerii,
degradării, sustragerii ori comercializării în alte condiţii decât cele prevăzute de lege“.
Efectele colaterale ale acestui act normativ, coroborate cu cele ale integrării, vor asigura o
gamă largă de clienţi şi din afara sferei de acţionariat a statului, pe primul loc situându-se
instituţiile financiare, companiile de retail, telecomunicaţii etc.

Cine are nevoie de o soluţie de Document Management?

Din perspectiva unui editor sau producător de asemenea soluţii, răspunsul nu este
prea dificil (Piaţa de Document Management aşteaptă boom-ul,
http://www.marketwatch.ro/articles.php?ai=1972) – toate firmele care lucrează
cu un volum mare şi aflat într-o creştere continuă de documente, în care
informaţia se modifică rapid, în care timpul pierdut cu căutarea datelor trebuie
redus drastic, companii cu filiale multiple, care au nevoie de un grad sporit de
securitate a accesului la informaţie, dar care au nevoie şi de date actualizate

86
 permanent.
Enumerarea de mai sus schiţează imaginea unei companii dinamice şi
competitive, care vrea sa rămână pe piaţă cat mai mult posibil. Iar oferta este
accesibila chiar şi companiilor din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii,
soluţiile de gestiune electronica a documentelor nemaifiind apanajul „giganţilor“.
Desigur, în acest context, intervine problema rentabilizării rapide a investiţiei, un
aspect delicat, greu de realizat, indiferent de mărimea organizaţiei.
Credeţi că organizaţia în care activaţi are nevoie de o soluţie de gestiune a
documentelor ? Motivaţi răspunsul.

Necesitatea unei aplicaţii pentru managementul documentelor

In multe organizaţii, informaţii esenţiale sunt „închise“ în teancuri de hârtii sau în

„insule“ izolate de informaţii electronice. Companiile şi instituţiile sunt copleşite de cerinţele
de gestionare a informaţiilor, de conformitate cu cerinţele legale, diverse
regulamente/reglementari specifice, având costuri de gestionare a informaţiilor în continua
creştere. Organizaţiile au în mod tipic nevoie de a arhiva volume considerabile de date pentru
perioade mari de timp, în condiţii de siguranţă, înaltă disponibilitate şi refolosire facilă, toate
acestea la un cost cat mai mic.
Organizaţiile sunt preocupate mai mult ca niciodată de managementul documentelor.
Mai mult de 80% din informaţia dintr-o organizaţie (Document Management de la SOBIS Eficienta
pentru success, http://www.marketwatch.ro/mw/index.php?do=9&tl=0&ar=563&viz=true) este informaţie
nestructurată. Datorită exploziei acestei informaţii, organizaţiile au nevoie de soluţii şi
strategii pentru a le ajuta la controlul şi transformarea acesteia într-un atuu, transformarea
riscului într-o oportunitate şi reducerea costului utilizării informaţiei.
Îmbunătăţirea fluxului de circulaţie a documentelor vine mai mult din experienţa
practica, de zi cu zi: costuri ridicate cu distribuţia informaţiei, pierderea unor documente sau
regăsirea greoaie a unor informaţii, imposibilitatea urmăririi activităţii desfăşurate,
comunicare ineficienta în cadrul organizaţiei, existenţa unor întârzieri în procesul de aprobare
a unor documente, creşterea costurilor necesare depozitării documentelor etc.

Exista mai multe aspecte care impun utilizarea unui astfel de produs, însă cele mai
evidente ar fi:
 evitarea sincopelor în transmiterea fizică a documentelor;
 reutilizarea informaţiilor existente;
 adaptarea la cerinţele tehnologice ale partenerilor;
 promovarea unei imagini coerente şi consistente;
 necesitatea încadrării în anumite standarde.

87
Cerinţe minime ale unei aplicaţii de Document Management

Conform Siveco
(SIVADOC – ordine in documente, http://www.marketwatch.ro/mw/index.php?do=9&tl=0&ar=565&viz=true ),
orice aplicaţie de document management trebuie să aibă în vedere:
 registratură electronică;
 managementul documentelor de uz curent – indexare, versionare, procesare pe
flux, control al accesului, mecanisme de regăsire;
 managementul documentelor din arhiva organizaţiei – digitizare, indexare,
mecanisme de regăsire, control al accesului, interval de păstrare;

Un astfel de sistem ar trebui sa includă şi:

 zona de stocare a documentelor în format electronic;
 metodă de adăugare/extragere a documentelor;
 metodă de identificare a documentelor;
 un mecanism de blocare a documentului, în aşa fel încât un singur utilizator să
poată modifica documentul la un moment dat;
 control de versiune şi istoric al modificărilor;
 securitate, pentru a controla accesul utilizatorilor la documente;
 metoda de căutare, pentru a regăsi cu uşurinţă documentul necesar;
 flux de documente, pentru a transmite documentele intre utilizatori într-un mod
structurat.

Funcţionalităţi

DMS - Document Management Systems, sistem de gestiune a documentelor,

reprezintă un set de programe folosite pentru a urmări şi pentru a stoca documente electronice
şi/sau imagini. Sistemul face pare din clasa mai largă a gestiunii conţinutului, făcând adesea
(Enterprise Content Management Association, http://www.aiim.org/) parte din sisteme de tip
Enterprise Content Management şi este integrat cu alte sisteme informatice. Sistemele de
Document management oferă facilitaţi de stocare, versionare, metadate, securitate avansata,
indexare, căutare şi afişare documente etc., după cum urmează:
 Metadatele sunt stocate pentru fiecare document în parte. Metadatele nu fac parte
din documentul în sine, ci conţin informaţii referitoare la document, ce sunt ataşate
documentului, informaţii suplimentare care sunt în întregime căutabile, şi care,
prin conţinutul lor descriptiv, măresc posibilităţile de regăsire a documentului la o
căutare. De exemplu, acestea pot fi, data la care documentul a fost introdus în
sistem şi utilizatorul care a realizat aceasta operaţiune. Sistemul poate, de

88
 asemenea, să extragă date din documente în diferite moduri: OCR, ICR, BCR,
patch code (coduri de separare), batch code (coduri de lot documente), legătură la
baza de date externa, extragere text din documente electronice. Extragerea de
metadate (a întregului text disponibil în documente) favorizează modalitatea de
căutare fulltext. Textul extras din document poate fi stocat ca şi metadata sau
stocat împreună cu imaginea sau separat, ca resursă utilizabilă în timpul căutării
într-o colecţie de documente.
 integrabilitatea este capacitatea sistemelor de document management de a face
parte din alte aplicaţii şi de a funcţiona în cadrul acestora ca un modul, astfel încât
utilizatorii sa aibă percepţia unui sistem unitar. Aceştia pot vizualiza documente
direct din depozitul sistemului de document management, pot face schimbări, pot
salva noua versiune fără a părăsi aplicaţia folosită şi a o deschide pe cea de DMS.
Integrarea sistemelor este disponibilă în general pentru suite de tip "office", "e-mail" şi
"colaborativ", făcându-se folosind standarde deschise de genul ODMA (Open Document
Management API-standard, recunoscut pentru partajarea fişierelor), LDAP (protocol folosit în
gestionarea identităţilor dintr-o companie, accesului la aplicaţiile corporatiste, securitate şi
gestionarea informaţiilor de tip organizaţional; faţă de bazele de date relaţionale, un director
LDAP prezintă câteva caracteristici importante: este mai „orientat-obiect”, poate reflecta
ierarhii şi prezintă o optimizare pentru citirea informaţiilor stocate), WebDAV (Distributed
Authoring and Versioning - permite manipularea uşoară a documentelor şi scripturilor de pe
un server Web şi are funcţii adiţionale pentru a simplifica controlul versiunilor pentru mai
mulţi autori) şi SOAP (Simple Object Access Protocol - este un protocol de apel al unor
funcţii de pe alte servere folosind XML pentru codificarea numelor de funcţie apelate,
parametri şi returnarea rezultatelor), pentru a permite integrarea ulterioară cu alte aplicaţii;
 capturarea de date este procesul prin care se obţin date electronice din date
existente în format fizic, prin scanarea documentelor, aplicarea de metode
automate sau semi-automate de extragere a datelor (OCR, ICR, transformare de
conţinut - procesul de a transforma în text editabil o parte a unei imagini care
conţine un document scris de mana, indexare);
 indexarea este operaţia prin care documentelor le sunt atribuite un set de date de
identificare unice. Indexarea este procesul prin care o componenta software
specializată (numita şi „motor de indexare”) procesează conţinutul, descompunând
”masa de text” în componentele sale elementare, stocându-le în structuri de liste,
alături de alte informaţii conexe, cum ar fi locaţiile lor relative (unele fata de
altele), apartenenta la document etc. Este o operaţiune realizată pentru a simplifica
operaţiunea de căutare şi vizualizare a datelor. De aceea, o importanta critica o are
crearea unei topologii de indecşii;

89
 stocarea documentelor implică şi gestiunea lor şi a ciclului de viaţa al acestora:
cum sunt clasificate, unde sunt stocate, pentru cat timp, unde vor fi mutate, dacă
vor fi distruse (şterse) şi ce timp de viaţă au;
 vizualizarea documentelor într-un context electronic poate fi o problema.
Vizualizarea unui singur document după un criteriu unic este o opera ţie simplă, dar
devine complicată dacă utilizatorul căuta documente folosind mai multe criterii,
criterii de căutare parţiale, fraze care pot apărea în context şi expresii booleene.
Aceste operaţii se realizează folosind o structura de indecşii implementată intern
pe baza de date şi utilizează, de asemenea, cât mai mult resursele de optimizare
existente în sistemul de gestiune al bazei de date;
 securitatea este vitală în cele mai multe sisteme de document management. Aceste
sisteme corespund unor standarde înalte de securitate, sunt integrabile cu soluţii de
semnătură digitală şi soluţii de criptare date. Unele sisteme au un modul de
gestiune a drepturilor date utilizatorilor, ce gestionează profile de utilizatori, roluri,
drepturi de acces pe categorii de documente, permisii individuale pentru orice
nivel;
 mediul de lucru colaborativ: implementarea facilitaţii de "check in/intrare” -
"check aut/ieşire" (luare document în editare) aseamănă DMS cu mediul de lucru
colaborativ. Astfel, un document luat în editare de un utilizator, va fi disponibil
spre citire pentru ceilalţi utilizatori până când utilizatorul activ va debloca
documentul;
 versionarea documentelor este un proces ce permite utilizatorilor sa vizualizeze şi
să restaureze versiuni anterioare ale documentelor (acest lucru se face tot datorită
procesului de "check in" - "check out"). Se asigură astfel managementul
modificărilor survenite asupra documentului, incluzând facilitatea de check out
(trimiterea unui document în dosarul de lucru care urmează a fi procesat de către
autorul documentului) şi „check in” (salvarea modificărilor asupra documentului),
în funcţie de modul de configurare, astfel rezultând o nouă versiune a
documentului, urmărirea reviziilor, controlul versiunilor şi înregistrărilor;
 registratura - gestiunea informaţiilor despre documente: termene de rezolvare sau
de răspuns a documentelor cu posibilitatea de alertare a persoanelor implicate,
gestiunea persoanelor implicate în rezolvarea documentelor, legătura sau
relaţionarea documentelor, gestiunea soluţiilor sau a rezoluţiilor date
documentelor, gestiunea documentelor la a căror rezolvare participă mai multe
departamente/compartimente simultan, cu evidenţierea rolului fiecăruia şi a
stadiului în care se află, generare fişă document ce conţine toate informaţiile
specifice.

90
Avantajele şi dezavantajele implementării unei soluţii de DMS

Avantaje
 canalizarea firmei spre activitatea de baza, eliminându-se astfel timpii morţi din
punct de vedere al productivităţii, regăsire, distribuţie, accesare, procesare a
informaţiilor;
 crearea unui mediu standardizat pentru introducerea de conţinut, ducând la
accelerarea proceselor interne în cadrul unei firme;
 disponibilitatea informaţiei atunci când este nevoie de ea;
 eficienta mai mare în manipularea documentelor;
 accesul la informaţie pe baza unor reguli stricte pentru oferirea unui grad ridicat de
securitate a informaţiei;
 reducerea spaţiului necesar arhivarii, eliminând posibilitatea de pierdere a
informaţiilor, reducând costurile de manipulare, a cheltuielilor administrative –
consumul hârtiei;
 îmbunătăţirea controlului asupra activităţii desfăşurate, pentru o comunicare
eficientă, reducerea timpilor de rezolvare a sarcinilor;
 scurtarea proceselor de lucru cu documentele cu 50%;
 reducerea consumului de hârtie, costurilor pentru copiatoare, fax, telefonie şi posta
cu minim 30% şi a timpului de distribuţie cu minim 80%;
 module interconectate central, uşor de administrat şi utilizat;
 mod standardizat şi unitar de procesare a documentelor;
 facilitarea implementării unui sistem de management al calităţii;
 regăsirea promptă a informaţiilor, răspunzând la întrebări de genul
“cine/ce/când/cui?”
 constituirea arhivei electronice a instituţiei într-o maniera profesionistă, conformă
cu ultimele proceduri legislative;
 posibilităţi de replicare - cu ajutorul acestor soluţii, datele şi informaţiile, vor fi
disponibile în acelaşi timp în două sau mai multe locaţii;
 reducerea riscurilor - reglementările legale care guvernau odată documentele fizice
se aplică acum şi formatelor electronice. Dacă se eşuează în menţinerea şi
controlul înregistrărilor de orice tip sau nu pot fi produse ca dovezi legale, atunci
poziţia organizaţiei, din punct de vedere legal poate fi afectată, fiind astfel pasibilă
de penalităţi, pierderi financiare şi publicitate negativă. O soluţie de document
management ajută şi la prevenirea problemelor prin stocarea, controlul şi
protejarea documentelor business împotriva fraudelor. În plus, furnizează
instrumente ce permit stocarea formatelor de orice tip, incluzând aici fax-urile şi
email-ul, rezolvarea cazurilor legale fiind mult mai uşoară;

91
  îmbunătăţirea politicilor privind manipularea datelor organizaţiei. Multe
organizaţii sunt guvernate de politici care specifică cât timp pot fi stocate datele. O
soluţie de administrare a documentelor sau a înregistrărilor optimizează procesele
legate de stocare şi dispoziţiile implicite. Astfel, informaţiile sunt păstrate cât
trebuie, fiind uşor de eliminat atunci când intră sub incidenta reglementarilor
legale sau a politicilor interne.

Dezavantaje
 vulnerabilitatea perifericelor de stocare. Chiar dacă datele sunt centralizate, ele se
află pe un suport fizic (server, hard-disk, CD-Rom, disc optic etc.) care necesită
anumite condiţii de depozitare. În plus, ritmul frenetic al evoluţiei tehnologice
conduce la o învechire rapidă a suporturilor de stocare, ceea ce impune un sistem
mai sofisticat în cazul unei eventuale migrări;
 un sistem dependent de reţea. Fără o reţea locală, un sistem de gestionare
electronică a documentelor nu îşi are rostul, viabilitatea sa impunând dezvoltarea
unui Intranet sau, şi mai bine, a unui Extranet. Inconvenientul este evident – dacă
reţeaua cade, datele nu mai sunt disponibile;
 constrângeri de ordin tehnic şi financiar. Implementarea unei soluţii de Document
Management poate fi dificilă în anumite cazuri, când organizaţiile posedă arhive
cantitative importante. În acest caz, aplicaţiile de Document Management necesita
resurse hardware suplimentare importante (servere, linii de comunicaţie, staţii de
lucru, scannere rapide, imprimante etc.). Securitatea informaţiilor poate, de
asemenea, supralicita nota de plată;
 Dincolo de toate aceste impedimente, trebuie subliniat verdictul specialiştilor: în
implementarea unei soluţii de gestiune electronică a documentelor dificultatea este
mai mult organizaţională decât tehnică. Aceasta deoarece reuşita unei
implementări este adesea condiţionată de implicarea utilizatorilor, în particular a
personalului de conducere.

Clasificaţi avantajele şi dezavantajele implementării unei soluţii de tip DMS în

funcţie de mărimea organizaţiei şi de distribuirea geografică a acesteia. Ca
exemplu puteţi folosi o organizaţie comercială de tipul firmei Metro.

Soluţii oferite de DMS

Soluţii pentru manageri

 Reducerea semnificativă a timpului de lucru alocat pentru gestionarea
documentelor;

92
  Reducerea spaţiului pentru depozitare;
 Reducerea costurilor legate de copiere şi tipărire (echipamente, hârtie,
cerneală)
 Reducerea costurilor legate de mişcarea documentelor;
 Răspuns prompt la cerinţele partenerilor facilitat de accesul rapid la
informaţie;
 Acces securizat la informaţii (drepturi de acces, documentele stocate
sunt criptate)
 Scalabilitate (investiţie etapizată);
 Beneficii imediate (implementare rapida şi etapizată).

Soluţii pentru utilizatori

 Uşurinţa în utilizare;
 Structura de directoare/fişiere în care sunt organizate documentele
este familiară oricărui utilizator;
 Multiplele opţiuni de căutare duc la regăsirea imediată a informaţiilor;
 Generarea automata a documentelor va uşura semnificativ efortul de
editare, verificare pentru documentele standardizate;
 Gestionarea centralizată a documentelor în formă criptată sporeşte
gradul de siguranţă;
 Gestionarea oricărui tip de document în format electronic;
 Notificări: cerere pe flux, modificări în directoare de interes etc.

Soluţii pentru responsabilii IT

 Instalare rapidă;
 Tehnologii standard în industrie;
 Securitate - acces la documente;
 Securitate - acces la funcţionalităţi – prin interfaţa de configurare;
 Securitate - pachetele de informaţii din reţea sunt criptate dinamic;
 Scalabilitate - fiind construita pe o arhitectura n-tier, aplicaţia permite
extinderea, fără efort, de la nivel de departament, la nivel de
companie;
 Deschiderea la solicitările de personalizare a aplicaţiei;
 Client auto-up date - administrarea aplicaţiei client se face de la
distanţă;
 Aplicaţia este disponibilă şi prin intermediul unui browser internet;

93
  Reducerea traficul intre locaţii - file servere distribuite;
 Utilizare raţională a echipamentelor de stocare - prin gestionarea
centralizată a documentelor;

Avantaje calitative

Exista şi posibilitatea, teoretică, a calculării creşterilor de rentabilitate per angajat.

Studiile indică faptul că, în mod uzual, aproximativ 80% din informaţiile care circula în
cadrul unei organizaţii sunt informaţii nestructurate, care nu se pot regăsi în baze de date,
formulare, rapoarte etc. Iar anual, 8% din documentele scrise se pierd din cauza erorilor de
arhivare. În atare condiţii, un manager aloca 50% din timpul său de lucru managementului
documentelor. Un alt studiu indica faptul ca un angajat consumă, în medie, între 3 şi 5 ore
căutând diverse informaţii. Estimând costurile per ora ale unui manager şi ale unui angajat
dintr-o companie, se pot deduce economiile teoretice pe care le poate aduce implementarea
unei soluţii de Document Management.

Componente ale soluţiilor de DMS

Arhivarea electronică

Are mai multe scopuri, dar toate sunt legate de creşterea eficienţei în manevrarea
documentelor. Documentele originale sunt scanate, iar imaginea digitală este stocată într-o
bază de date. Acestei imagini i se asociază diferite câmpuri (de exemplu: suma, data, număr,
nume), după care poate fi localizată. În momentul în care documentul a fost introdus în baza
de date el poate fi detectat cu ajutorul unui program care face asocierea între câmpurile
indexate şi document.
Un prim argument în favoarea arhivării electronice este necesitatea regăsirii rapide a
documentelor. În cazul arhivelor clasice, regăsirea unor documente este un mare consumator
de timp. De foarte multe ori rapoartele pe baza cărora trebuie să se ia o decizie sunt
incomplete (din cauza imposibilităţii găsirii tuturor documentelor ce concură la realizarea
raportului în timp util), iar deciziile pot fi greşite, într-o măsură mai mare sau mai mică. Şi
asta dacă nu se pune problema unor sucursale. În acest caz, lucrurile se complică şi mai mult:
eforturile pentru a deplasa oameni în sucursale sau pentru a trimite documentele fizice în
sediul central atrag după sine costuri mari (şi costurile cresc cu numărul sucursalelor şi cu
gradul de împrăştiere geografică).
O altă problemă a arhivei fizice este spaţiul efectiv ocupat de aceasta. Pentru a putea fi
consultată (cel puţin proiectele care sunt în lucru) arhiva trebuie ţinută în aceeaşi locaţie cu

94
sediul care le utilizează. Aceasta atrage după sine costuri mari, mai ales când birourile sunt în
locaţii centrale, extrem de scumpe. Un alt factor ce nu trebuie neglijat în privinţa arhivei fizice
este degradarea rapidă a documentelor prin manevrarea lor repetată. Dacă este vorba de
documentaţie scrisă, formate mici A4 maxim A3, pe hârtie, lucrurile mai pot fi încă stăpânite.

Identificaţi tipuri de echipamente necesare scanării documentelor de mărime

mare (A0, A1, A2)

Figura 2.12 – Fluxul documentelor într-un DMS.

Există şi riscul distrugerii arhivei fizice din cauze externe: incendii, cutremure,
inundaţii. Mai nou, documentele electronice pot fi admise ca probe în instanţă, dar pentru
aceasta ele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii (în principal să respecte condiţiile
impuse de Legea 135 - Legea privind arhivarea documentelor în formă electronică).

Care este perioada de timp impusă pentru păstrarea documentelor electronice?

Odată trecută în formă electronică, arhiva poate fi exploatată utilizând un program de

managementul documentelor, program ce are ca scop accesul eficient la documente, prin

95
clasificarea şi indexarea acestora, scăpându-ne astfel de foarte multe neajunsuri, dintre care
gestionarea variantelor documentelor este doar un exemplu.
Arhiva în formă electronică se poate integra foarte bine în aplicaţiile ERP ale
companiei. Toţi aceşti factori presează asupra companiilor care doresc să-şi mărească
productivitatea şi să-şi transforme arhiva fizică în una electronică.
Cui îi este folositoare o astfel de acţiune de transformare a arhivei fizice în una
electronică? Practic, oricui care are de accesat un număr mare de documente (notarii, de
exemplu), care are nevoie să ia rapid decizii (managerii de companii), care are nevoie de
acces la acelaşi document din mai multe locaţii (companii cu multe sucursale, sau cu birouri
chiar în altă ţară, sau chiar companii unde acelaşi document ar trebui multiplicat în zece sau
cincisprezece exemplare pentru fiecare departament). Iar dacă ne referim la formate mari
(desene), spaţiul mare ocupat şi gradul mare de degradare al originalelor (ca să nu mai vorbim
de costurile cu multiplicarea) sunt lucruri care vorbesc de la sine.
Pentru documentele ce apar ulterior creării arhivei electronice - contracte, facturi,
scrisori etc., introducerea lor în baza de date se poate face de către client, prin resurse proprii
sau, periodic, prin apelarea la aceleaşi servicii externe care au generat şi arhiva iniţială. În
final, o bună exploatare a arhivei electronice se face doar cu ajutorul unui program de
managementul documentelor. În caz contrar, consultarea arhivei electronice poate să fie la fel
de dificilă ca şi căutarea fizică a documentelor necesare.

Identificaţi medii de stocare pentru volume mari de date şi clasificaţi-le în funcţie

de nivelul de siguranţă.

Generarea documentelor în formate standardizate

Fiecare dintre organizaţii utilizează diverse formate standard pentru realizarea

anumitor documente. Crearea documentelor bazate pe aceste formate standard devine foarte
simplă, prin utilizarea mecanismului de generare automată a documentelor. Astfel, în sistem
sunt încărcate şabloane de documente care corespund anumitor tipuri de documente create în
cadrul activităţilor desfăşurate. În momentul în care un utilizator va dori sa creeze un nou
document care sa respecte un anumit format standard, nu va trebui decât să selecteze din lista
de tipuri de documente pe cel potrivit, să completeze câteva informaţii, după care sistemul va
genera automat noul document respectând formatul stabilit anterior prin şablonul
corespunzător. De exemplu, pentru emiterea unei cereri de concediu, se va specifica faptul ca
se doreşte crearea unui nou document de acest tip. Sistemul va solicita utilizatorului
introducerea numelui solicitantului, a perioadei dorite şi a numelui persoanei ce va prelua
atribuţiile pe perioada concediului. După furnizarea acestor informaţii, sistemul va genera un
nou document ce respectă şablonul de cerere de concediu, în care completează automat

96
informaţiile specificate de către utilizator. Acest document va putea fi ulterior transmis, prin
apăsarea unui singur buton, pe fluxul de aprobare corespunzător.

Regăsirea facilă a documentelor

Mecanismele oferite de căutare simplă sau căutare avansată în depozitul de documente

se adaptează oricărui nivel de cunoştinţe în utilizarea calculatorului ale beneficiarilor, precum
şi necesitaţilor de a realiza filtrări bazate pe criterii de complexităţi diverse. Pentru o căutare
simpla, utilizatorul poate specifica numai un cuvânt sau poate introduce o expresie respectând
un anumit format, sistemul realizând căutări prin toate informaţiile relevante asociate
documentelor.
Daca se doreşte o filtrare mai exactă, numai după anumite criterii, cum ar fi numele şi
asocierea la un anumit cuvânt cheie, acest lucru se poate realiza prin intermediul
mecanismului de căutare avansata. Utilizatorul poate opta pentru catari atât în informaţiile
asociate documentului (cuvinte cheie, atribute şi valori ale acestora, autor, număr de
înregistrare) cat şi în interiorul documentului.
Pentru a putea reutiliza proceduri de căutare folosite în mod uzual, sistemul permite
salvarea unor şabloane de căutare. Aceste şabloane pot fi expuse de către autor şi pentru alţi
colegi din cadrul organizaţiei.

Securizarea accesului la informaţii

Mecanismul de securitate a accesului este unul complex şi asigură:

 accesul controlat la orice nivel al Depozitului de documente, fie ca acesta este
sertar, dosar sau document;
 accesul controlat la funcţionalităţile sistemului, în funcţie de rolul utilizatorului în
cadrul organizaţiei (de exemplu un utilizator simplu nu va putea modifica fluxurile
de prelucrare prestabilite);
 utilizarea mecanismelor de semnătură electronică;
 gestionarea utilizatorilor sistemului, gruparea acestora în funcţie de rolul în
organizaţie şi stabilirea nivelurilor de acces corespunzătoare;
 transmiterea în mod securizat a informaţiilor dacă se doreşte accesarea aplicaţiei
din afara companiei sau din locaţii distribuite;
 integrarea cu sistemul de utilizatori existent în organizaţie, prin utilizarea
standardului LDAP, de exemplu;
 datorită sistemului de securitate şi mecanismului de definire a responsabilităţilor,
fiecare dintre angajaţi poate lucra numai cu acele documente care îi sunt necesare
pentru îndeplinirea în bune condiţii a propriilor obligaţii.

97
 Semnătura electronică beneficiază de recunoaştere legală, având aceeaşi valoare cu
semnătura olografă. Prin aceasta modalitate creşte şi securitatea, pentru că orice modificare a
documentului, ulterioara semnării, duce automat la invalidarea semnăturii. Cheia privată,
esenţială în procesul de generare a semnăturii electronice, se afla stocata pe un dispozitiv
securizat, iar accesul se face în baza unui cod pin. Semnătura reprezintă un eşantion de date
care demonstrează ca o anumita persoana a scris sau a fost de acord cu acel document căruia i
s-a ataşat semnătura. De fapt, o semnătură digitala furnizează un grad mult mai mare de
securizare decât semnătura olografă. Semnăturile digitale permit autentificarea mesajelor
digitale, asigurând destinatarul de identitatea expeditorului şi de integritatea mesajului. Alt
avantaj îl reprezintă mobilitatea, pentru că documentele pot fi semnate şi transmise electronic
de oriunde în lume. O cheie expiră după o anumită perioada de timp, cum ar fi un an, iar
documentele semnate cu o cheie expirată nu mai pot fi acceptate. Totuşi, în multe cazuri, este
necesar ca documentele semnate sa poată fi considerate valide din punct de vedere legal pe o
perioada mai lunga de doi ani, cum ar fi concesiunile şi contractele. Prin înregistrarea unui
contract cu o semnătură digitala time-stamping în momentul semnării, semnătura poate fi
validată chiar şi după expirarea cheilor. Dacă toate părţile implicate în contract păstrează o
copie a acestei semnături, oricare dintre ele poate demonstra că acel contract a fost semnat cu
chei valide. De fapt, această semnătură poate confirma valabilitatea contractului chiar în cazul
în care cheia unui semnatar a fost compromisa după ce acesta a semnat contractul. Orice
document semnat digital confirmă faptul că valabilitatea semnăturii poate fi verificata şi după
expirarea cheilor.

Comparaţi semnătura electronică şi cea olografă.

Captura de date din formulare

 reduce costurile şi timpul de procesare manuala a formularelor cu pana la 90%, iar
timpul total de procesare cu până la 50%;
 creşte productivitatea prin eliminarea introducerii manuale a datelor;
 oferă posibilitatea dispunerii datelor în timp real;
 îmbunătăţeşte eficienţa proceselor de afaceri;
 acurateţe maxima prin recunoaşterea caracterelor (OCR/ICR/OMR/BCR);
 disponibilitatea crescută atât a formularelor cât şi a datelor conţinute în formulare;
 scalabilitate ridicată în integrarea cu aplicaţiile şi bazele de date deja existente
pentru a-si extinde funcţionalitatea şi performanţa;
 flexibilitate - captura de date atât din formulare şi documente electronice cât şi din
cele tipizate;

98
  gestionarea întregului proces de introducere a datelor, de la scanare şi
recunoaştere, până la verificarea şi exportul datelor şi imaginilor în soluţii pentru
managementul documentelor, baze de date sau alte aplicaţii;
 permite lansarea scanării şi indexarea documentelor în locaţii îndepărtate utilizând
Internetul sau Intranetul;
 oferă opţiunea programării documentelor atunci când acestea sunt angajate în
managementul de documente, sau în sistemul de fluxuri de lucru propriu.

Figura 2.13 – Arhitectura generică a unui DMS.

Personalizare unele dintre soluţii sunt concepute pentru a permite organizaţiilor să

dezvolte soluţii fără ajutorul unui programator şi de a se extinde în funcţie de nevoile afacerii.

Soluţii de backup şi recovery: unii furnizorii îşi ajută clienţii în conceperea şi

implementarea soluţiilor de backup şi continuare a afacerii în caz de dezastre pentru
înregistrările aflate pe suport de hârtie, în fişiere electronice, sisteme de email, aplicaţii de
afaceri şi servere.

Fluxuri de documente (workflow) - caracteristice sistemelor de gestiune a

documentelor (DMS), reprezintă o bună metodă de urmărire a proceselor operaţionale, a
proceselor de business. Pe scurt, dacă avem un sistem de urmărire a proceselor bazat pe
documente interne, acesta poate fi înlocuit cu unul sau mai multe fluxuri de documente
electronice, implementate în sistem. În orice moment se poate verifica starea unui flux de

99
documente, etapa curentă, persoanele care au accesat fluxul şi datele completate în cadrul
acestuia. Pe baza acestor date se pot genera diferite alerte şi rapoarte. Alertele şi acţiunile
automate se generează pe baza unor valori predefinite în sistem, în urma cărora se vor realiza
nişte instrucţiuni. Rapoartele vor fi generate în funcţie de datele completate, periodic sau la
cerere. Exista 3 tipuri de fluxuri de documente:
 fluxuri manuale în cadrul cărora utilizatorul decide în ce pas trimite documentul
mai departe;
 fluxuri bazate pe reguli, care permit unui administrator crearea de reguli care sa
direcţioneze documentul mai departe pe flux;
 fluxuri dinamice, care permit schimbarea fluxului documentului în funcţie de
datele completate sau de metadate.

Utilizarea unui asemenea modul determină ca procesele de business să fie mai

eficiente prin automatizarea transferului fluxurilor de informaţii pe traseele optime,
economisind timp şi bani pentru oricine le utilizează.
Intre componentele fluxului de documente putem regăsi:
 Procesele: descriu ce lucruri trebuie făcute, cum trebuie făcute şi cine trebuie sa le
facă. În ziua de azi, membri organizaţiilor îşi petrec majoritatea timpului în faţa
calculatoarelor, care în marea lor majoritate sunt interconectate, iar pentru a
automatiza un flux de documente trebuie sa se aleagă ce procese se aplică pentru
fluxul respectiv;
 Informatia: după ce s-au luat în considerare procesele care intervin de-a lungul
unui flux trebuie avută în vedere informaţia asociată acestor procese. Această
informaţie este, în marea ei majoritate, introdusă deja în modulul de arhivare, deci
ea doar va trebui folosită;
 Utilizatorii: cea mai importantă componentă în cele mai multe fluxuri de
documente sunt utilizatorii. Ei sunt cei care creează conţinutul, iau decizii, deleagă
activităţile şi supraveghează fluxul pentru a se termina cu succes. Scopul
automatizării proceselor nu este de a face munca utilizatorilor mai complicată, ci
de a-i ajuta să se concentreze pe părţile cele mai importante ale proceselor.
Utilizatorii nu ar trebui să lucreze la întreţinerea fluxului de documente deoarece
aceasta ar trebui sa evolueze automat.

Caracteristici ale DMS

Integrare şi modularitate: este permisă integrarea cu diverse aplicaţii.

100
 Accesul la documente prin intermediul portalurilor Web: Un portal Web este
capabil sa răspundă cerinţelor de acces mobil la sursele informaţionale. Disponibilitatea
soluţiei de management de documente prin intermediul Web-ului aduce o serie de beneficii.
Astfel, având în vedere că singura cerinţă pe parte de client este existenta unui browser Web
(aplicaţie prezentă pe orice calculator), nu va fi necesara instalarea şi configurarea fiecărei
staţii care foloseşte respectiva aplicaţie. De asemenea, sistemele informatice de acest tip vor
putea fi utilizate fără probleme atât din reţeaua intranet, cat şi din mediul Internet. Pentru
disponibilitatea în cele doua medii nu sunt necesare eforturi pentru adaptarea aplicaţiilor.
Utilizatorii pot distribui cu uşurinţă informaţiile relevante către colaboratori, reducându-se şi
mărimea mesajelor e-mail şi a ataşamentelor prin transmiterea de link-uri.

Asigurarea interoperabilitatii solutiilor de management de document:

Dezvoltarea Internetului a afectat fundamental arhitectura aplicaţiilor informatice,
determinând modificări substanţiale în modul de distribuţie şi accesibilitate a soluţiilor din
aceastaă categorie. Având în vedere aceste considerente, se poate spune ca accesarea
aplicaţiilor prin intermediul unui simplu browser Web a venit în întâmpinarea necesităţilor
unei lumi caracterizata, printre altele, prin dinamism.

Prin XML şi serviciile Web poate fi asigurat un nivel ridicat de interoperabilitate

pentru soluţiile de management de documente. Prin aceste tehnologii poate fi asigurată
integrarea aplicaţiilor de management de documente în medii eterogene. Serviciile Web sunt o
modalitate standardizată de distribuire a aplicaţiilor care foloseşte Internetul şi tehnologii
fundamentale ce stau la baza acestei reţele. De asemenea, serviciile Web oferă posibilitatea de
interconectare a unei palete vaste de aplicaţii disponibile pe diferite platforme şi în diverse
locaţii de pe glob.

Exemple de DMS Open Source

O companie ce cumpără un produs de la un producător tradiţional de
software plăteşte pe de o parte licenţa per entitate (utilizator, CPU) şi asigurarea
(suportul), pe de altă parte; în timp ce utilizarea unui produs open source implică
doar costurile legate de suport.
1.KnowledgeTree este un Sistem de Management al Documentelor Open
Source, ce poate fi folosit fără costuri de licenţă.
Funcţionalităţi:
 Intefata web compatibila cu Internet Explorer şi Mozilla Firefox
 Integrare cu Windows Desktop şi cu Microsoft Office
 Cautare în continutul documnetelor
 Drepturi de acces asupra directoarelor pe baza de utilizatori, grupuri şi

101
 roluri
 Lista de utilizatori se poate sincroniza cu un serve de LDAP sau cu
Active Directory.

Noua versiune KnowledgeTree oferă o platforma open source avansata

pentru administrarea documentelor, pentru companii de dimensiuni mici şi medii
sau departamente organizaţionale. Noile facilitaţi ale acestei versiuni a
KnowledgeTree includ printre altele, funcţionalitate pentru căutarea de
documente bazata pe Apache Lucene, compatibilitate PHP 5 şi suport pentru
Microsoft Windows Vista.

2.Nuxeo a lansat versiunea 5.1 a platformei open source ECM

(Enterprise Content Management), despre care afirmă că este potrivita pentru
marile companii care investesc în SOA. SOA (Service Oriented Architecture -
Arhitectură software bazată pe servicii) este un tip de arhitectură software care
presupune distribuirea funcţionalităţii aplicaţiei în unităţi mai mici, distincte -
numite servicii - care pot fi distribuite într-o reţea şi pot fi utilizate împreună
pentru a crea aplicaţii destinate afacerilor. Capacitatea mare cu care pot fi
reutilizate aceste servicii în aplicaţii diferite este o caracteristică a arhitecturilor
software bazate pe servicii. Aceste servicii comunică între ele trimiţând
informaţii de la un serviciu la altul.
ECM este tehnologia software care permite organizaţiilor să-si gestioneze
la nivel global documentele şi procesele de afaceri. Nuxeo susţine ca noua
versiune a platformei ECM se focuseaza pe SOA, precum şi pe scalabilitate şi
suport, pentru a răspunde nevoilor marilor companii. Mai exact, ea oferă acum
un suport tehnic şi funcţional de nivel enterprise, patch-uri şi update-uri, precum
şi utilitare de management disponibile în fiecare faza a ciclului de viaţă al
aplicaţiei.

3.eZ Systems dezvoltă un Open Source Enterprise Content Management

System numit eZ Publish, folosit de diferite firme şi instituţii, de la ONU sau
US Navy până la mici magazine on-line.

Exemple de furnizori şi utilizatori ai soluţiilor de DMS

Printre companiile ofertante de soluţii pe piaţă din Romania se număra Easy

Software UK-lider pe piaţa soluţiilor de document management, Advanced
Technology Systems - ATS, Eurocom, Genesys Software, INDACO, Keysoft,

102
Konika Minolta, Matrix, MGT, Microsoft, Net Consulting, QCT Connect, S&T,
Scop, Siveco, Sobis, SoftNet, Softwin, Star Storage, TotalSoft, UTI Grup, Xerox,
XOR, CYCO Software, KOFAX, Nemesis IT, Albsys GmbtH, Cardiff, Data
Management Solutions, Readsoft, Captaris, FaberSoft Inc, IBM File Net, XOR
IT SYSTEMS, ATC ROM, GENESYS SYSTEMS RO, DIGITAL SYSTEMS,
LSI Soft Exim, Autodesk, Spectra Computers, Skill Software, Blue Project
Software, Epicor Software Corporation.
Conform CmsWire (http://www.cmswire.com/cms/products/ ), există următorii
producători mari de soluţii Enterprise Content Management şi Document
Management:

Enterprise CMS
Alfresco Enterprise (J2EE) IXOS (OpenText)
Day Software Microsoft SharePoint ECM
EMC/Documentum Mobius
Content Conductor Nuxeo EP
FileNet (IBM) OpenText
Hummingbird (OpenText) Optika (Stellent/Oracle)
Hyland OnBase Stellent/Oracle ECM
IBM Vignette ECM
Identitech VYRE - Unify
Interwoven ECM

Document Management
Ademero Microsoft SharePoint Server
Astroia Software Microsoft SharePoint Services
ColumbiaSoft Document Locator Vasont
Group Drive Xerox DocuShare
Xythos On Demand

Exemplu de utilizatori ai soluţiilor de DMS

Firmele de avocatură, băncile, serviciile de securitate, dar şi companiile
din industria aeronautică sunt, în prezent, cele mai interesate de implementarea
soluţiilor de document-management. "ţinând cont de faptul că se vând anual sub
1.000 de astfel de unităţi hardware, înseamnă că nici măcar 10% din totalul
companiilor ce au nevoie de aşa ceva nu au implementat o astfel de soluţie". De
la “clasica” Administraţie Publică, la Ministere şi firme mari, acum astfel de

103
 produse se utilizează şi în cabinete medicale (fişe pacienţi, de exemplu), spitale,
cabinete de avocatura, firme de consultanta, firme din domeniul media …cam
peste tot unde ne copleşesc hârtiile, fişierele, email-urile.
Printre utilizatori se numără: clienţi care au implementat soluţii de
Document Management Systems de la Sobis: Apulum Alba Iulia, Diana Forest
Bacău, Köber Piatra Neamţ, Marmosim Simeria, Pegas Târgu Mureş, Poliflex
Sibiu, Primăria Sibiu, Primăria sectorului 3 Bucureşti, Primăria Braşov, Primăria
Iaşi, Primăria Râmnicu-Vâlcea, Primăria Satu Mare, Primăria Constanţa,
Primăria Sighişoara, Primăria Făgăraş, Primăria Cernavodă, Prefectura Brăila.
Clienţi care au implementat soluţii de DMS de la Epicor Software
Corporation: ING Asigurări, Saatchi & Saatchi, Timken, Ericsson, Bosch,
Gillette, Coty Cosmetics, Scania, Macromex, Velux, Sicomed, Agrana Holding,
Flamingo Computers, Oriflame, Coca Cola, Interamerican, Orkla Foods,
Romcar, Star Foods, Ductil Steel, Tetra Pack, Electrolux, Bunge-Cereol,
Mobifon, Scandia.
Clienţi care au implementat soluţii oferite de Microsoft: Uzinexport,
Televiziunea Română, Petrom, Serviciul de telecomunicaţii speciale.

Web Content Management

Conţinutul web este conţinutul textual, vizual sau auricular care se găseşte ca parte a
experienţei utilizatorului pe site-urile web. Poate să includă printre altele: text, sunet, imagini,
video şi animaţii.
In timp ce Internetul a început cu proiectul de cercetare al guvernului Statelor Unite în
anii ‘50, web-ul, aşa cum este acum în zilele noastre, nu a apărut decât după ce Tim Berners-
Lee şi colegii lui de la Laboratoarele Europene (CERN) au propus conceptul de a conecta
documentele între ele prin hiperlegături. Dar acest lucru nu s-a realizat decît atunci cînd
Moisac, înaintaşul browser-elor de astăzi, a făcut ca Internetul sa devină mult mai mult decât
serviciul unui sistem de fişiere.
Folosirea textului cu legături (hypertextul), a hiperlegăturilor şi a paginilor bazate pe
partajarea de informaţii introduse de Moisac şi mai târziu de Netscape, a contribuit la
definirea conţinutului web şi la formarea site-urilor web. Astăzi există mai multe categorii de
site-uri web, clasificate în funcţie de conţinutul lor web.

Conceptul de Pagină

Conţinutul web este dominat de conceptul de pagină. La sfârşitul anilor 1980 şi

începutul anilor 1990 era posibil pentru orice persoană să scrie şi să deţină o pagină

104
“Mosaic”; conceptul de “Home page” face ca ideea de pagină să fie neclară, confuză. Era
posibil pentru oricine să deţină un “Home page” sau o pagină web, dar, în multe cazuri, site-
urile web conţineau fizic multe pagini, în ciuda faptului că era numită “pagină web”.
Deşi reţeaua Internet este principala resursă care se foloseşte pentru accesarea online a
unor locaţii specifice, sunt invocate diferite protocoale pentru accesarea informaţiilor
încapsulate. Când se accesează o adresă cum ar fi “http:// www.youtube.com” este de aşteptat
să vedem un domeniu de pagini web, dar fiecare pagină are instrumente încapsulate pentru a
putea reda videoclipurile.

Conţinutul web HTML

Deşi în interiorul paginilor web sunt încapsulate diferite protocoale, acestea sunt
compuse din cod HTML, conţinutul rămânând cea mai importantă componentă a paginii. In
timp ce multe pagini web au o structură particulară localizată (în general site-urile de afaceri),
multe milioane de pagini web sunt structurate conform unei idei comune.

Exemple

Blog-urile sunt un tip de site-uri web care conţin, în primul rând, pagini
web create în HTML (chiar daca deţinătorul blogului nu ştie că paginile web sunt
create folosind cod HTML datorită instrumentelor de blogare). Milioane de
oameni folosesc bloguri online; blogul este în momentul de faţă un fel de “home
page”, este locul în care o persoană poate să dezvăluie informaţii personale şi/sau
să dezvolte idei pe anumite subiecte de interes particular. Chiar dacă un blog este
scris şi cu alte scopuri, cum ar fi promovarea unor afaceri, esenţa blogului este
faptul că este scris de o persoană şi aceasta dezvăluie informaţii din perspectiva
ei.
Motoarele de căutare sunt compuse în primul rând din cod HTML.
Acestea au, de asemenea, o structură tipică pentru a căuta anumite informaţii. Un
motor de căutare numit şi SERP (Search Engine Results Page) afişează un titlu,
în general numele motorului de căutare şi pe urmă o lista de site-uri web şi adresa
lor. Ceea ce este listat este rezultatul unui grup de cuvinte în care se regăsesc
anumite cuvinte cheie. Pagina rezultată listează pagini web care sunt conectate cu
aceste cuvinte cheie.
Forum-urile sunt compuse din conţinut textual organizat de codul HTML
sau alt cod care poate fi văzut într-un browser web. Mecanismul care conduce
forumul este înregistrarea utilizatorilor, care pot posta diferite comentarii.
Deseori forumul este format din întrebările diferiţilor utilizatori şi răspunsurile

105
 altora la aceste întrebări.
Site-urile de comerţ electronic sunt compuse din text şi încapsulate cu
afişaj grafic, cu poza obiectului care trebuie vândut. Totuşi sunt foarte rare
cazurile în care site-urile sunt compuse pagină cu pagină din cod HTML.
Utilizatorul vede textul principal sub formatul unei pagini web, care este deschisă
şi vizualizată într-un browser. Site-urile e-Commerce sunt în general organizate
pe baza unui soft care este identificat sub numele de “coş de cumpărături“.

Identificaţi alte tipuri de site-uri web a căror pagini sunt scrise in HTML.

O viziune de ansamblu a conţinutului de web

In timp ce sunt multe milioane de pagini web predominant făcute cu ajutorul codului
HTML, în general aceste date, aplicaţii, e-servicii, imagini, sunete, şi fişiere video, pagini
personale de web, mesaje de e-mail arhivate şi multe alte forme de fişiere şi sisteme de date
sunt văzute ca fiind parte integrantă din site-uri şi pagini de web.
Managementul conţinutului presupune că în interiorul unei afaceri există un grup de
oameni care au roluri diferite în managementul de conţinut, cum ar fi autorul conţinutului,
editorul şi administratorul. De asemenea, se presupune că există şi un sistem de management
al conţinutului în care diferitele funcţii sunt organizate pentru a furniza asistenţă în operarea
sistemului şi organizarea informaţiei pe site-urile web.

Sisteme de Gestiune a Conţinutului Web

Un sistem de gestiune a conţinutului web (WCMS – Web Content Management

System) este un software implementat, de obicei, ca o aplicaţie web, utilizat pentru crearea şi
gestionarea conţinutului HTML. Acesta este utilizat pentru a gestiona şi controla o colecţie de
dimensiuni mari şi dinamică de material sau documente web (documente HTML împreună cu
imaginile şi obiectele ataşate). Un CMS facilitează creare conţinutului, controlul şi editarea
acestuia împreună cu numeroase funcţii de menţinere web.
De obicei, software-ul oferă, printre altele, unelte de definire (creare) a conţinutului,
dându-le utilizatorilor cu puţină experienţă în utilizarea limbajelor de programare sau de
marcare, sau fără nici un pic de experienţă, posibilitatea de crea şi gestiona conţinut cu
uşurinţă relativă.
Cele mai multe sisteme utilizează o bază de date pentru a stoca metadate, conţinut
şi/sau artefacte necesare sistemului. Conţinutul poate fi stocat frecvent şi ca fişiere XML,

106
pentru a facilita reutilizarea şi pentru a permite opţiuni flexibile de prezentare (Ethier, Kay,
Scott Abel: Introduction to Structured Content Management with XML. CMS Watch ).
Un nivel de prezentare afişează conţinutul către vizitatorii obişnuiţi ai site-ului pe baza
unui set de şabloane, definite deseori sub formă de fişire XSLT (Woric Faithfull. Using XSLT
to Make Websites. woric.net.).
Administrarea este făcută de obicei prin intermediul interfeţelor bazate pe browser-e,
dar există şi sisteme care necesită existenţa de aplicaţii special instalate pentru acest lucru.
Un sistem de gestiune a conţinutului diferă de aplicaţii de editare a site-urilor web,
precum Microsoft FrontPage sau Adobe Dreamweaver, permiţând utilizatorilor netehnici să
schimbe site-ul web existent cu puţină pregătire, sau chiar în lipsa acesteia. Sistemele de
gestiune a conţinutului web necesită existenţa unui programator care să adauge sau să
implementeze facilităţi, acestea fiind, în primul rând, un instrument de menţinere a site-ului
pentru administratorii şi utilizatorii netehnici.

Identificaţi alte aplicaţii offline de gestiune a site-urilor web în afara celor

enumerate mai sus.

Scopul WCMS

O soluţie de gestiune a conţinutului web simplifică procesul prin care

contributorii/autorii de conţinut creează, publică şi actualizează conţinutului unui site web.
Soluţiile de gestiune a conţinutului web permit nu numai echipei de dezvoltare web să
întreţină site-ul, ci extinde această facilitate în mâinile contributorilor/autorilor, care sunt, în
cele din urmă, responsabili pentru conţinut. Simplificat, un sistem de management al
conţinutului web:
 Simplifică procesul de creare, publicare şi actualizare a conţinutului site-urilor
web ale unei organizaţii;
 Permite atât persoanelor ne-tehnice, cât şi experţilor să participe;
 Micşorează timpul şi costurile asociate cu întreţinerea conţinutului web.

Este important de notat faptul că un sistem de gestiune a conţinutului web este un

cadru de lucru în care resursele umane stau la bază, iar uzabilitatea produsului este cheia
utilizării acestuia. Acceptarea şi adoptarea soluţiei sunt conduse în primul rând de uşurinţa
utilizării produsului de către utilizatorii finali. Un sistem de gestiune a conţinutului este o
cheltuială în plus dacă nimeni nu-l utilizează sau îl acceptă.

107
Importanţa conţinutului web

Site-ul web al unei instituţii a devenit principalul instrument de comunicare şi

informare, iar conţinutul din interiorul acestuia este esenţial, de exemplu, pentru studenţi,
părinţi, cadre didactice etc., în cazul unei instituţii de învăţământ superior. În acest caz, site-ul
web este, deseori, prima influenţă asupra viitorilor studenţi, a părinţilor, a absolvenţilor. Site-
urile web reprezintă suportul cheie pentru informaţii importante, relaţii publice, recrutări ca şi
pentru un număr din ce în ce mai mare de servicii de bază pentru organizaţie. Amânarea
afişării ultimelor informaţii poate avea ca efect informaţii eronate, frustrarea vizitatorilor şi, în
cele din urmă, scăderea încrederii în organizaţie.
Vizitatorii unui site web trebuie să fie capabili să obţină informaţii actuale, corecte,
astfel încât site-ul să fie o resursă valoroasă. Dacă nu este de încredere, atât site-ul web cât şi
organizaţia îşi vor pierde credibilitatea.
Pentru a complica şi mai mult lucrurile, multe servicii, care odată erau gestionate de
tipografii, au migrat către site-ul web al instituţiei. Migrarea către noile servicii online
depăşeşte cu mult resursele disponibile care ar trebui să le întreţină. Deseori, din necesitate,
vehiculul de bază în comunicare al organizaţiei este lăsat la urmă iar acest lucru nu este
acceptabil pe termen lung.

Beneficiile unei soluţii de WCM

Enumerăm în continuare beneficiile potenţiale ale soluţiilor WCM:

 Creşterea eficienţei – producţie mai mare cu costuri mai mici: un sistem de WCM ar
trebui să diminueze costurile de întreţinere a unui site web prin reducerea coordonării
şi timpului de producţie la implementarea de conţinut nou şi la actualizări. Acest lucru
este obţinut prin eliminarea gâtuirilor din procesul curent prin distribuirea actualizării
conţinutului către mai mulţi contribuitori/autori de conţinut din organizaţie. Acest fapt
ar trebui, de asemenea, să reducă necesitatea angajării de personal IT suplimentar,
permiţând, în acelaşi timp, actualizări mai frecvente;
 Comunicare mai bună şi mai rapidă: actualizările mai dese şi mai rapide permit
îmbunătăţirea comunicării între angajaţi. Dacă este implementat în mod corect, un
sistem de WCM poate elimina informaţii incorecte şi depăşite, îmbunătăţind, în cele
din urmă, imaginea finală şi strategia web a organizaţiei pe Internet;
 Rezultatul:
o creşterea vizitelor repetate în site-ul web;
o îmbunătăţirea relaţiei cu angajaţii;
o creşterea satisfacţiei vizitatorilor;
o utilizarea mai bună a resurselor tehnice;

108
 o reducerea costurilor;
o creşterea veniturilor obţinute de pe urma site-ului web.

Facilităţile WCMS

Sistemul de management al conţinutului web este adesea folosit pentru stocarea,

controlarea, versionarea şi publicarea documentelor specifice cum ar fi: articole noi, manuale
tehnice, ghiduri pentru vânzări şi broşuri.
Sistemul de management al conţinutului web poate folosi următoarele caracteristici:
 Importare şi creare de documente şi materiale multimedia;
 Identificarea utilizatorilor după parolă şi rolul lor în managementul
conţinutului;
 Capacitatea de a desemna roluri şi responsabilităţi la tipuri sau categorii de
conţinut diferit;
 Abilitatea de a urmări şi crea multiple versiuni ale unui singur exemplu de
conţinut;
 Abilitatea de a publica conţinuturi locale pentru a sprijini accesul la acesta;
Unele CMS permit formatarea automata a aspectului texului. De exemplu, CMS-ul
poate, în mod automat, să seteze culoarea, dimensiunea şi stilul scrisului.

Făcând parte din categoria instrumentelor de gestiune a conţinutului, sistemele WCM

moştenesc de la acestea facilităţile de control al documentelor, de audit, de editare şi de
gestiune cronologică a acestora.

Exemplu
Conform Wikipedia
http://en.wikipedia.org/wiki/Web_content_management_system, 25 ianuarie
2008 un WCMS oferă următoarele facilităţi cheie:
 Şabloane automate: permite crearea de şabloane de ieşire (afişare), de obicei
folosind HTML, XML şi/sau XSLT care pot fi aplicate în mod automat
conţinutului nou şi existent, creând un loc central din care se poate schimba
aspectul unui grup de conţinut dintr-un site;
 Conţinut uşor editabil: odată ce conţinutul este separat de prezentarea vizuală
a site-ului, acesta devine mai uşor şi mai rapid de editat şi manipulat. Cele
mai multe sisteme WCMS includ instrumente de editare WYSIWYG bazate
pe browser, permiţând persoanelor netehnice să editeze şi să creeze conţinut;
 Set de facilităţi scalabile: cele mai multe WCMS au plug-in-uri sau module
care pot fi uşor instalate pentru a extinde funcţionalitatea unui site existent;

109
  Actualizări la standarde web actuale: soluţiile WCMS active permit
actualizări frecvente care includ noi facilităţi şi menţin sistemul la curent cu
cele mai noi standarde web;
 Gestiunea fluxului de lucru: workflow-ul este procesul de creare de cicluri de
sarcini cu execuţie secvenţială şi în paralel, care trebuie, în acest caz, să fie
îndeplinite sau executate de către WCMS. De exemplu, un autor de conţinut
transmite un articol pentru publicare pe un site, dar acesta nu este publicat
imediat ci este revizuit şi/sau aprobat de editori înainte;
 Gestiunea documentelor: soluţiile CMS pot oferi mijloace de gestiune a
ciclului de viaţă a documentelor, de la crearea iniţială, revizuiri, publicare,
arhivare până la distrugerea acestuia;
 Virtualizarea conţinutului: sistemele CMS pot oferi utilizatorilor posibilitatea
de a lucra cu copii virtuale ale întregului site web, set de documente sau cod
sursă. Acest lucru permite ca schimbările în resurse interdependente să fie
vizualizate şi/sau executate în context, înainte de trimitere spre
publicare/aprobare/etc.

Aspect
grafic
A

Conţinut B

Business
C
Logic

Figura 2.24 – Fluxul conţinutului într-un WCMS.

Cele mai multe pachete WCMS oferă facilităţi canonice de ECM cu un scop
particular: transmiterea conţinutului către Web în concordanţă cu regulile de afaceri ale
organizaţiei. Produsele mai noi tind să scoată in evidenţă interfeţele bazate pe web şi să nu
mai utilizeze instrumentele proprietare, bazate pe clienţi special instalaţi pe calculatoarele

110
editorilor. Mai mult decât în alte segmente ECM, WCMS au mai multă grijă de transmiterea
conţinutului către utilizatorii finali. Pe lîngă funcţionalităţile ECM, pachetele WCMS aduc
funcţionalităţi speciale, incluzând:
 Unelte de creare şi transformare a conţinutului: pentru a permite utilizatorilor
să introducă în sistem conţinut care nu a fost normalizat în HTML sau XML;’
 Gestiunea agregărilor şi componentelor: pentru a combina şi publica bucăţi
distincte de conţinut care ar putea proveni din surse variate;
 Şabloane: pentru a asigura consistenţa şi afişarea predictibilă pentru mediul
web;
 Căi de desfăşurare a conţinutului: pentru publicarea conţinutului în platforme
Internet standard (dezvoltarea, testare, producţie);
 Asamblarea şi livrarea paginii: pentru producţia şi transmiterea de conţinut
dinamic către utilizatorii finali sau către consumatorii de conţinut;
 Personalizare: pentru transmiterea de conţinut personalizat către consumatorii
individuali;
 Caching şi replicare: pentru asigurarea de performanţe înalte în medii publice,
caracterizate prin vârfuri de cereri;
 Micro-aplicaţii: asigurarea interactivităţii de bază cu un site web;
 Sindicalizare: pentru a adăuga valoare conţinutului prin distribuire bazată pe
web;
 Formatare pentru dispozitive speciale: conţinutul poate lua diverse formate,
inclusiv conţinut care să fie afişat de către dispozitivele mobile;

Abordate şi din alte puncte de vedere, facilităţile esenţiale ale unui sistem de WCM ar
putea fi:
 Flexibilitate: sistemul de gestiune a conţinutului web ar trebui să se adapteze la
site-ul web actual sau la noua arhitectură refăcută a acestuia. Flexibilitatea în
oferirea de unelte potrivite pentru contributorii/autorii de conţinut pentru a-şi
îndeplini sarcinile este de o importanţă covârşitoare. În plus, flexibilitatea
sistemului de gestiune a conţinutului este importantă pentru a evita crearea de
gâtuiri suplimentare. În timp ce un sistem de WCM ar putea facilita
actualizările făcute astăzi, tipul şi dimensiunea actualizărilor s-ar putea
schimba pe viitor, iar dacă sistemul nu este flexibil, va apărea o gâtuire
suplimentară în actualizarea sistemului de management a conţinutului web;
 Scalabilitate: dacă sistemul este instalat pentru un singur departament acum,
iar pe viitor se prevede o instalare pentru întreaga organizaţie, trebuie să ne
asigurăm de faptul că sistemul va fi scalabil, astfel încât să acopere nevoile
instituţionale în creştere. Poate, mai important, trebuie asigurat faptul că

111
 sistemul este scalabil astfel încât să acopere o diversitate largă de tipuri de
conţinut şi de autori, de la cei mai tehnici până la cei care se simt confortabil
doar utilizând un procesor de text. În cele din urmă, sistemul trebuie să fie
scalabil pentru a putea utiliza noi tehnologii pe măsură ce acestea sunt adoptate
pe web şi Internet. Sistemele create în jurul standardelor deschise şi nu cele
proprietare vor asigura acest lucru;
 Preţ pe măsură: cele mai multe sisteme de gestiune a conţinutului web sunt de
tipul „un singur sistem pentru gestiunea a tot”. Acest lucru poate conduce la
situaţii speciale, mai ales în programe pilot, în care necesităţile pot fi redefinite
ulterior. Costul iniţial şi costurile pe termen lung trebuie să fie pe măsura
necesităţilor reale. Acest lucru trebuie să asigure şi scalabilitatea din punct de
vedere al numărului de utilizatori;
 Implementare rapidă: fiecare zi de aşteptare a implementării reprezintă un cost
şi o posibilă oportunitate pierdută pentru organizaţie. De asemenea, cu cât
procesul de implementare durează mai mult, cu atât mai sigur vor apărea
depăşiri de buget;
 Bazat pe browser: acest lucru reduce necesitatea instalării şi întreţinerii de
aplicaţii suplimentare pe maşinile clienţilor, în acelaşi timp permiţând
modificări din orice loc, în orice moment. Sistemul ar trebui să permită
autorilor de conţinut să navigheze direct în pagina pe care doresc să o editeze
şi să o actualizeze în contextul întregului site;
 Funcţionalitate multi-utilizator: sistemul trebuie să permită adăugarea cu
uşurinţă de utilizatori, de grupuri de utilizatori şi ataşarea de drepturi de editare
în secţiuni particulare din site pentru aceştia. Un sistem ierarhic bazat pe roluri
este o necesitate absolută;
 Uşor de utilizat: acest lucru este evident, dar fiecare sistem de gestiune a
conţinutului web este diferit. Unele pretind să fie de tip WYSIWYG iar altele
chiar sunt; altele sunt restricţionate de sistemul bazat pe şabloane iar altele
oferă ce e mai bun din ambele lumi. Cel mai bun sistem de gestiune a
conţinutului este cel care este îmbrăţişat şi utilizat de către cei cărora li se
adresează şi care se potriveşte unei diversităţi de persoane, bunuri media şi
situaţii.

Identificaţi cinci aplicaţii comerciale de tip WCM, precum şi cinci aplicaţii open
source de tip WCM.

Soluţiile WCMS au adoptat în ultima vreme şi alte facilităţi cheie din alte segmente de
tehnologie. De exemplu, producători de WCM au adoptat facilităţi de DAM – Digital Asset

112
Management pe măsură ce bunurile electronice grafice ale clienţilor lor au devenit din ce în ce
mai sofisticate.
În cele din urmă, conţinutul care va fi publicat pe Web are un anumit ciclu de viaţă, iar
înţelegerea acestuia reprezintă cheia spre construirea cererilor şi tehnologiilor care se
potrivesc cel mai bine cu necesităţile unei organizaţii.

Să ne reamintim...
Aplicaţiile de tip CMS, DMS, RM, DAM WCM nu sunt soluţii intershimbabile,
fiecare având propriile funcţionalităşi specifice. Aplicaţiile de tip Enterprise
Content Management sunt cele care reunesc şi integrează sub o singură umbrelă
toate (în funcţie de furnizor) aceste aplicaţii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Componente ale DMS (3 răspunsuri corecte)
a. Metadata
b. stocare, versionare, metadate, securitate, indexare si regasire de documente
c. Portaluri corporative
d. Captura de imagini ale documentelor
e. compatibilitate cu aplicatia web
f. Retele de comunicatii interpersonale
Componentele traditionale ale Enterprise Content Management (3
răspunsuri corecte)
a. Extranet Management
b. Document Management
c. Web Application Management
d. Web Content Management
e. Colaborare/ groupware
f. Intranet Managament
Content Management cuprinde urmatoarele sarcini (3 răspunsuri corecte)
a. imbunatatirea calitatii continutului
b. optimizarea procesului de aprobare a documentelor
c. crearea continutului
d. aprobarea continutului
e. optimizarea instalarii sau desfasurarii continutului
f. revizuirea continutului
Pentru indeplinirea sarcinilor rezultate din procesul de Content
Management utilizatorii trebuie sa (3 răspunsuri corecte)
a. optimizeze managementul serverelor web

113
b. poata proteja paginile de modificari facute de alti utilizatori
c. formateze/aseze in pagina continutul documetelor potrivit normelor
organizatiei
d. gestioneze cu atentie resursele partajate cu ceilalti utilizatori de pe calculatorul
local
e. dispuna de un proces de aprobare a continutului care sa gestioneze controlul
reviziilor documentelor
f. poata adauga si actualiza periodic continutul
Solutiile generice pentru gestiune continutului sunt (3 răspunsuri corecte)
a. Document Management
b. Software Aplication Management
c. Knowledge Management
d. Digital Asset Management
e. Digital Computer Management
f. Security and Network Permissions Software

Temă de control
Comparaţi din punct de vedere al facilităţilor cinci aplicaţii open source de tip
WCM şi cinci aplicaţii de tip DMS.

114
Unitatea de învăţare 4. Open Source

Cuprins
Software liber şi documentaţie liberă ................................ ................................ ................. 117
Scurtă istorie a proiectului GNU ................................ ................................ ........................ 127

Introducere
Conceptul Open Source descrie metoda prin care sunt realizate şi dezvoltate
produse finite la care accesul utilizatorilor este liber. Utilizatorii pot acţiona şi
asupra procesului de producţie sau de dezvoltare ulterioară.
Potrivit unor accepţiuni, conceptul open source este privit din punct de vedere
ştiinţific, iar alţii văd open source ca o metodologie pragmatică.

Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă şi să explice elementele conceptului de Open Source;
 înţeleagă importanţa aplicaţiilor Open Source pentru organizaţii;
 poată lua decizia în cunoştinţă de cauză a avantajelor şi dezavantajelor
implementării de aplicaţii Open Source în organizaţia din care face parte.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

Software "open source"

Metodologia open source este des utilizată în realizarea programelor software. Astfel,
mulţi specialişti consideră că termenul open source este legat doar de realizarea de programe
software. Metodologia open source este folosită şi în dezvoltarea de aplicaţii în medicină,
cultură, tehnologie etc.
Prin termenul open source înţelegem dezvoltarea de produse software de o
comunitate, de o companie sau de o persoană şi oferirea acestora spre utilizare şi perfecţio nare
sub licenţă GPL (GNU General Public License). GPL este o licenţă de distribuire liberă a
programelor software.

Exemple de programe open source:

 Azureus (client bit-torrent),

115
  Blender (grafică 3D),
 Gaim (client pentru mesagerie),
 Mozilla Firefox (browser),
 OpenOffice.org (suita office),
 Linux (sistem de operare bazat pe open-source)

Software-ul liber are ca principală trăsătura libertatea acordată utilizatorilor de a-l

utiliza gratuit, de a-l distribui sau îmbunătăţi.
În ceea ce priveşte free software, este bine să se evite traducerea termenului "free" ca
gratuit, este mult mai potrivită traducerea acestui termen ca liber. Principala caracteristică a
software-ului liber este faptul că accesul la el este nemijlocit, atât în varianta executabilă cât
şi in varianta de cod sursă. Există cazuri când distribuirea acestui tip de software este contra
cost, deci utilizarea termenului de gratuit este greşită.

Se observă existenţa a patru caracteristici esenţiale ale software-ului liber:

1. Libertatea de a utiliza programul, în orice scop (libertatea 0) de oricine.
2. Libertatea de a studia funcţionarea programului, şi de a-l îmbunătăţii
conform nevoilor proprii (libertatea 1). (Accesul la codul sursă al
programelor este liber.)
3. Libertatea de a redistribui copii gratuite (libertatea 2).
4. Libertatea de a pune îmbunătăţirile la dispoziţia tuturor, în folosul
întregii comunităţi (libertatea 3).

Orice software este numit software liber dacă întruneşte toate cele 4 caracteristici de
mai sus.
În acest sens "libertatea" se traduce prin posibilitatea de a redistribui, de a efectua
copii ale produsului, de modifica şi pune la dispoziţia comunităţii modificările făcute în mod
gratuit.
Libertatea de utilizare înseamnă că produsul program poate fi utilizat de orice
persoană fizică sau organizaţie, pentru orice fel de activitate (chiar şi comercială) fără să
comunice autorului programului sau unei alte entităţi acest fapt.
Libertatea de distribuire a programului presupune atât distribuirea acestuia sub formă
de cod cât şi sub formă executabilă. Distribuirea programelor în forma executabilă este
necesară pentru simplificarea instalării şi lucrului pe o altă maşină de calcul, în timp ce forma
cod este utilizată doar pentru modificare, adaptare şi corectare a programelor. Există cazuri
când datorită unor reglementări vamale sau a unor sancţiuni comerciale internaţionale se
limitează libertatea de distribuire a copiilor programelor.

116
 În urma mentenanţelor aduse pachetelor de programe rezultă versiuni îmbunătăţite.
Acest fapt se poate deci realiza doar pe baza existenţei codului sursă care este modificat. Deci
existenţa codului sursă pentru programele libere este o necesitate.
Foarte important este ca toate acest libertăţi ce caracterizează software-ul liber să fie
irevocabile în timp. În cazul în care autorul programului poate revoca licenţa fără a justifica
acest lucru prin comiterea unei fapte de către utilizator, se consideră că software-ul nu este
liber.
Din acest motiv există o serie de reguli acceptate privind distribuirea de software liber.
De exemplu, copyleft (un termen derivat din copyright) înlătură restricţiile de distribuire ale
copiilor şi a versiunilor modificate, făcând ca versiunile ulterioare realizate să fie caracterizate
prin aceleaşi caracteristici de software liber ca şi software -ul iniţial.
În concluzie, prin copyleft nu se pot adăuga limitări libertăţilor fundamentale ale altor
utilizatori. Copyleft-ul protejează libertăţile fundamentale.
Deoarece produsele software liber pot fi şi comercializate, poate exista cazul în care
pentru anumite programe GNU trebuie plătit unui distribuitor şi în acelaşi timp să existe
distribuitori care să ofere în mod gratuit acelaşi program. Odată intrat în posesia unui program
GNU, în calitate de distribuitor puteţi atât vinde respectivul produs, cât şi să-l distribuiţi
gratuit.
Software liber nu înseamnă non-comercial. Orice program caracterizat ca software
liber poate fi utilizat şi în scopuri comerciale şi trebuie să fie disponibil pentru dezvoltare şi
distribuţie comercială.

Software liber şi documentaţie liberă

Documentaţia este o parte esenţială a pachetului program. Documentaţia liberă, ca şi

software-ul liber, este caracterizată prin faptul că accesul la ea este realizat în mod liber,
nefiind obligatorie plata.
Criteriile ca o documentaţie să fie considerată liberă sunt foarte asemănătoare
criteriilor software-ului liber - sunt acordate tuturor utilizatorilor anumite libertăţi.
Redistribuirea (chiar şi cea comercială) trebuie să fie permisă, pentru ca fiecare pachet
software să fie însoţit de documentaţia aferentă. Documentaţia poate fi atât sub formă digitală
cât şi sub formă tipărită.
Totodată este absolut necesar ca documentaţia să poată fi modificată. Comunitatea are
dreptul de a modifica software-ul şi în consecinţă trebuie să opereze şi în documentaţie
modificările realizate.

117
Licenţa GNU pentru Documentaţie liberă (GNU Free Documentation Licence)
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:GNU_FDL) versiunea 1.2 din noiembrie 2002.
Copyright (C) 2000,2001,2002 Free Software Foundation, Inc. 59 Temple Place, Suite 330,
Boston, MA 02111-1307 USA

Oricine poate copia şi distribui copii identice ale acestui document, dar modificarea lui nu
este permisă.

0. PREAMBUL
Scopul acestei Licenţe este de a conferi unui set de instrucţiuni, manual şcolar sau altui
document folositor "libertate", înţeleasă în sensul următor: asigură tuturor libertatea de a
copia şi redistribui textul, cu sau fără modificări, în scopuri comerciale şi necomerciale. Ca
scop secundar, această Licenţă rezervă pentru autor şi editor dreptul de a fi creditaţi pentru
munca lor şi de a nu fi responsabili pentru modificările efectuate de alţii.
Această Licenţă conferă un fel de "stânguri de autor" ("copyleft"), ceea ce înseamnă că
lucrările derivate trebuie să fie şi ele libere în sensul de mai sus. Această Licenţă este
inspirată de Licenţa Publică Generală GNU (GNU General Public License, GNU GPL), care
este o licenţă similară concepută pentru a acoperi softul liber.
Această Licenţă a fost scrisă pentru a oferi manuale pentru soft liber, pentru că softul liber
necesită documentaţie liberă: un program trebuie însoţit de manuale care oferă aceeaşi
libertate în folosire ca şi softul. Această Licenţă nu este limitată la manuale pentru soft şi
poate fi folosită pentru a acoperi orice lucrare, indiferent de subiect sau de modul de
publicare. Această Licenţă este recomandată în principal pentru lucrări care servesc drept
referinţă sau au fost scrise în scop de instruire.

1. APLICABILITATE ŞI DEFINIŢII
Această Licenţă se aplică oricărui manual sau lucrări, în orice mediu, care conţine o notă
inclusă de către deţinătorul dreptului de autor ce permite distribuţia sub acoperirea acestei
Licenţe. Nota conferă dreptul universal (world-wide), fără indemnizaţie şi nelimitat ca durată
de a folosi această lucrare în condiţiile descrise de această Licenţă. Termenul "Documentul"
folosit mai jos se referă la manualul sau lucrarea acoperită de Licenţă. Orice membru al
publicului este un beneficiar al acestei Licenţe şi va fi desemnat prin termenul "Dvs." sau prin
folosirea persoanei a doua. Se consideră în mod automat că aţi acceptat termenii acestei
Licenţe dacă copiaţi, modificaţi sau distribuiţi Documentul într-un mod ce necesită
permisiunea autorului în conformitate cu legea drepturilor de autor.
O "Versiune Modificată" a Documentului este orice lucrare conţinând Documentul sau o
porţiune din Document, copiată identic sau cu modificări şi/sau tradusă într-o altă limbă.

118
O "Secţiune Secundară" este o anexă cu titlu, sau o secţiune menţionată în cuprins care are
ca scop exclusiv descrierea relaţiei editorilor sau a autorilor Documentului cu subiectul
Documentului (sau cu subiecte legate de acesta) şi care nu conţine subiecte incluse în mod
direct în subiectul Documentului. (Aşadar, dacă Documentul este în parte manual de
matematică, o Secţiune Secundară nu poate conţine explicaţii matematice.) Relaţia poate fi o
conexiune istorică cu subiectul sau cu problemele înrudite cu subiectul, sau puncte de vedere
juridice, comerciale, filosofice, etice sau politice legate de acesta.
"Secţiunile Invariante" sunt anumite Secţiuni Secundare ale căror titluri sunt specificate ca
fiind titluri de Secţiuni Invariante din Document în nota ce permite distribuţia Documentului
sub acoperirea acestei Licenţe. Dacă o secţiune nu este conformă cu definiţia de mai sus a
unei Secţiuni Secundare, ea nu poate fi desemnată drept Secţiune Invariantă. Documentul
poate să nu conţină nici o Secţiune Invariantă.
"Textele De Copertă" sunt pasaje scurte de text care sunt listate ca Texte Pentru Coperta I
(coperta din faţă) şi Texte Pentru Coperta IV (coperta din spate) în nota ce permite
distribuţia Documentului sub acoperirea acestei Licenţe. Un Text Pentru Coperta I poate
avea cel mult 5 cuvinte, iar un Text Pentru Coperta IV poate avea cel mult 25 de cuvinte.
O copie "Transparentă" a Documentului este o copie în format electronic, reprezentată într-
un format a cărui specificaţie este disponibilă publicului. Aceasta este uşor de modificat
folosind un editor de text generic, sau un editor grafic generic (pentru imagini compuse din
pixeli) sau un editor larg răspândit de grafică vectorială (pentru desene) şi poate fi folosită
deprograme de formatare de text sau de programe de conversie. O copie făcută într-un
format de fişier Transparent, dar care prin prezenţa sau absenţa anumitor elemente specifice
formatului descurajează sau împiedică modificările ulterioare nu este o copie Transparentă.
Un format grafic - o imagine - nu este un format Transparent dacă este folosit pentru a
reprezenta o cantitate substanţială de text. O copie care nu este "Transparentă" este
"Opacă".
Exemple de formate compatibile cu copiile Transparente: text ASCII fără marcare,
format de intrare Texinfo, format de intrare LaTeX, SGML şi XML folosind un DTD public,
HTML simplu şi standard, fişiere PostScript şi PDF modificabile.
Exemple de formate Transparente pentru imagine: PNG, XCF şi JPG.
Formatele Opace includ formate de text ce pot fi citite şi editate doar de procesoare
de text particulare (proprietary), SGML şi XML pentru care DTD-ul şi/sau uneltele de
procesare nu sunt disponibile, HTML generat automat, documente PostScript şi PDF produse
de diverse procesoare de text exclusiv în scopul printării/afişării.
"Pagina de Titlu" înseamnă, pentru o carte tipărită, pagina cu titlul şi paginile următoare
necesare pentru a tipări lizibil materialul care trebuie tipărit conform acestei Licenţe pe
Pagina de Titlu. Pentru lucrări care nu au o pagină cu titlu propriu-zisă "Pagina de Titlu"

119
este textul aflat lângă principala apariţie a titlului lucrării, precedând începutul corpului
Documentului.
O secţiune "Numită XYZ" este o secţiune din Document al cărei titlu este fie XYZ sau conţine
XYZ în paranteze după textul care traduce XYZ în altă limbă. (Aici XYZ înlocuieşte nume
specifice ce vor fi menţionate mai jos, ca de exemplu "Mulţumiri", "Dedicaţii", "Giruri"
(Endorsement) şi "Istorie".) A "Păstra Titlul" unei astfel de secţiuni atunci când modificaţi
Documentul înseamnă că aceasta rămâne "Numită XYZ" conform acestei definiţii.
Documentul poate include Limitări de Responsabilitate (Warranty Disclaimers) ataşate
notificării care afirmă că această Licenţă se aplică Documentului. Aceste Limitări de
Responsabilitate se consideră a fi incluse pentru referinţă în această Licenţă: orice alte
implicaţii pe care aceste Limitări de Responsabilitate le-ar putea avea sunt nule şi nu au nici
un efect asupra înţelesului acestei Licenţe.
2. COPII IDENTICE
Puteţi copia şi distribui Documentul pe orice mediu, comercial sau necomercial, atâta timp
cât această Licenţă, notificările de drepturi de autor şi notificarea de licenţă care spune că
această Licenţă se aplică acestui Document sunt reproduse în toate copiile, şi atâta timp cât
nu adăugaţi nici un fel de altă condiţie în afară de cele prezente în această Licenţă. Nu aveţi
dreptul să luaţi măsuri tehnice de a obstrucţiona sau controla citirea sau recopierea copiilor
pe care le faceţi sau le distribuiţi. Aveţi totuşi dreptul să acceptaţi compensaţii în schimbul
copiilor. Dacă distribuiţi un număr suficient de mare de copii trebuie să respectaţi şi
condiţiile din secţiunea 3.
Aveţi de asemenea dreptul să împrumutaţi copii în aceleaşi condiţii ca cele de mai sus, şi
aveţi dreptul să afişaţi copii.
3. COPIEREA ÎN CANTITĂŢI MARI
Dacă publicaţi copii tipărite (sau copii în medii care folosesc de obicei coperţi tipărite) ale
Documentului, în număr mai mare de 100 şi dacă notificarea de licenţă a Documentului cere
Texte de Copertă, trebuie să includeţi copiile pe coperţi care să conţină, clar şi lizibil, toate
aceste Texte de Copertă: Textele Pentru Coperta I pe coperta I şi Texte Pentru Coperta IV pe
coperta IV. Ambele coperţi trebuie de asemenea să vă identifice în mod clar şi lizibil ca editor
al respectivelor copii. Coperta I trebuie să prezinte titlul în întregime, cu toate cuvintele din
titlu la fel de vizibile şi proeminente. Puteţi adăuga alte materiale pe copertă în plus.
Copierea cu modificările limitate la coperţi, atâta timp cât satisfac aceste condiţii, pot fi
tratate în toate celelalte aspecte ca şi copii identice.
Dacă textele necesare pentru oricare dintre coperţi sunt prea voluminoase pentru a încăpea
în mod lizibil, trebuie să le includeţi pe primele în ordinea originală (atâtea câte încap în
mod rezonabil) pe coperta efectivă şi să continuaţi cu restul pe pagini adiacente.
Dacă publicaţi sau distribuiţi copii Opace ale documentului în număr mai mare de 100,
trebuie ori să includeţi câte o copie Transparentă în format electronic împreună cu fiecare

120
copie Opacă, sau să specificaţi în sau împreună cu fiecare copie Opacă o locaţie de reţea
electronică la care publicul general care foloseşte reţeaua să aibă acces pentru a descărca,
folosind un protocol standard public, copii complete Transparente ale documentului, fără
adăugarea oricărui material adiţional. Dacă folosiţi a doua opţiune trebuie să faceţi
demersuri rezonabil de prudente ca atunci când începeţi distribuirea copiilor Opace să vă
asiguraţi că această copie Transparentă va rămâne accesibilă în acest fel la locaţia
respectivă timp de cel puţin un an după distribuţia ultimei copii Opace (în mod direct sau
prin agenţi sau distribuitori) a acelei ediţii pentru public.
Se cere, dar nu în mod necesar, să contactaţi autorii Documentului cu o perioadă bună
înainte de a distribui orice cantitate mare de copii, pentru a le da ocazia să vă pună la
dispoziţie o versiune actualizată a Documentului.
4. MODIFICĂRI
Puteţi copia şi distribui o Versiune Modificată a Documentului în condiţiile secţiunilor 2 şi 3
de mai sus, cu condiţia de a acoperi Versiunea Modificată sub exact această Licenţă, cu
Versiunea Modificată ţinând locul Documentului, astfel licenţiind distribuirea şi modificările
Versiunii Modificate oricui intră în posesia unei copii ale acesteia. În plus, trebuie să faceţi
următoarele lucruri în Versiunea Modificată:
 A. Folosiţi în Pagina de Titlu (şi pe coperţi, dacă există) un titlu diferit de cel al
Documentului, şi de versiunile sale anterioare (care trebuie, dacă există, să fie listate
în secţiunea de Istorie a Documentului). Puteţi folosi acelaşi titlu ca o versiune
anterioară dacă editorul original al acelei copii vă dă permisiunea.
 B. Listaţi pe Pagina de Titlu, ca autori, una sau mai multe dintre persoanele sau
entităţile responsabile în calitate de autori pentru modificările Versiunii Modificate,
împreună cu cel puţin cinci dintre autorii principali ai Documentului (toţi autorii
principali, dacă are mai puţin de cinci), în afară de cazul că aceştia vă eliberează de
această obligaţie.
 C. Includeţi pe Pagina de Titlu numele editorului Versiunii Modificate în calitate de
editor.
 D. Păstraţi toate notificările de drepturi de autor ale Documentului.
 E. Adăugaţi o notificare de drepturi de autori relevantă pentru modificările Dvs.
adiacent celorlalte notificări de drepturi de autor.
 F. Includeţi, imediat după notificările de drepturi de autor, o notificare de licenţă
dând permisiune publică de a folosi Versiunea Modificată în condiţiile acestei
Licenţe, sub forma prezentată în Apendicele de mai jos.
 G. Păstraţi în acea notificare de licenţă lista integrală a Secţiunilor Invariante şi
Textele de Copertă necesare date în notificarea de licenţă a Documentului.
 H. Includeţi o copie nealterată a acestei Licenţe.

121
  I. Păstraţi secţiunea Numită "Istorie", păstraţi-i Titlul şi adăugaţi-i un element care să
indice măcar titlul, anul, noii autori şi editorul Versiunii Modificate aşa cum este dat
pe Pagina de Titlu. Dacă nu există o secţiune Numită "Istorie" în Document, creaţi
una în care indicaţi titlul, anul, autorii şi editorul Documentului aşa cum este dat pe
Pagina de Titlu al acestuia şi apoi adăugaţi un element care să descrie Versiunea
Modificată aşa cum a fost cerut în fraza precedentă.
 J. Păstraţi locaţia de reţea, dacă există, dată în Document pentru acces public la o
copie Transparentă a Documentului, cât şi locaţiile de reţea date în Document pentru
versiunile mai vechi pe care s-a bazat acesta. Acestea pot fi incluse în secţiunea
Numită "Istorie". Puteţi omite locaţia de reţea a unei lucrări care a fost publicată cu
cel puţin patru ani înainte de Documentul în sine, sau dacă editorul original al
versiunii la care se referă vă dă permisiunea.
 K. Pentru orice secţiune Numită "Mulţumiri" sau "Dedicaţii", păstraţi Titlul secţiunii
şi păstraţi în secţiunile respective toată substanţa şi tonul mulţumirilor şi dedicaţiilor
fiecărui contribuitor.
 L. Păstraţi toate Secţiunile Invariante ale Documentului, nealterate ca text şi ca
titluri. Numerotarea secţiunilor sau echivalentul numerotării nu sunt considerate ca
făcând parte din titlurile secţiunilor.
 M. Ştergeţi orice secţiune Numită "Giruri". O astfel de secţiune nu poate fi inclusă în
Versiunea Modificată.
 N. Nu modificaţi titlul nici unei secţiuni existente pentru a fi Numită "Giruri" sau
pentru a intra în conflict cu vreo Secţiune Invariantă.
 O. Păstraţi toate Limitările de Responsabilitate.
Dacă Versiunea Modificată include secţiuni noi incluse în titlu sau anexe care se califică
drept Secţiuni Secundare şi nu conţin material copiat din Document, aveţi dreptul la alegerea
Dvs. să numiţi unele sau toate acestea ca fiind secţiuni invariante. Pentru a face aceasta,
adăugaţi-le titlurile la lista de Secţiuni Invariante în notificarea de licenţă a Versiunii
Modificate. Aceste titluri trebuie să fie distincte faţă de toate celelalte titluri de secţiune.
Puteţi adăuga o secţiune Numită "Giruri" doar dacă aceasta conţine numai girurile a diverse
entităţi asupra Versiunii Modificate - de exemplu recenzii sau faptul că textul a fost aprobat
de o organizaţie ca fiind o definiţie autoritară a unui standard.
Puteţi adăuga un pasaj de cel mult cinci cuvinte ca Text Pentru Coperta I şi un pasaj de cel
mult 25 de cuvinte ca Text Pentru Coperta IV la sfârşitul Textelor De Copertă în Versiunea
Modificată. Numai un singur pasaj poate fi adăugat la Textul Pentru Coperta I şi unul la
Textul Pentru Coperta IV de către (sau prin aranjament cu) orice entitate. Dacă Documentul
conţine deja texte de copertă pentru coperta respectivă, adăugat în prealabil de Dvs. sau prin
aranjament cu aceeaşi entitate în numele căreia acţionaţi, atunci nu puteţi adăuga un altul,

122
însă puteţi să-l înlocuiţi pe cel vechi numai cu permisiunea explicită a editorului anterior
care l-a adăugat pe cel vechi.
Autorul (autorii) şi editorul (editorii) Documentului nu vă dau prin această Licenţă
permisiunea de a le folosi numele pentru publicitate sau pentru a pretinde sau implica vreo
girare a oricărei Versiuni Modificate.
5. COMBINAREA DOCUMENTELOR
Puteţi combina Documentul cu alte documente acoperite de această Licenţă sub termenii
definiţi în secţiunea 4 de mai sus pentru versiuni modificate, cu condiţia să includeţi în
versiunea combinată toate Secţiunile Invariante ale tuturor documentelor originale,
nemodificate, şi să le listaţi pe toate ca Secţiuni Invariante ale versiunii combinate în
notificarea de licenţă, cât şi să păstraţi toate Limitările de Responsabilitate.
Versiunea modificată nu trebuie să conţină decât o singură copie a acestei Licenţe, iar
duplicatele identice ale Secţiunilor Invariante pot fi înlocuite cu o singură copie. Dacă există
Secţiuni Invariante cu nume identice şi conţinut diferit, schimbaţi-le numele adăugând la
sfârşitul titlului, în paranteză, ori numele autorului sau al editorului original al acelei
secţiuni dacă acesta este cunoscut, ori un număr unic. Faceţi aceleaşi modificări respective
titlurilor secţiunilor în lista de Secţiuni Invariante din notificarea de licenţă a versiunii
combinate.
În versiunea combinată trebuie să combinaţi şi toate secţiunile Numite "Istorie" din diversele
documente originale, creând o secţiune unică Numită "Istorie"; la fel trebuie să combinaţi şi
toate secţiunile Numite "Mulţumiri" cât şi cele Numite "Dedicaţii". Trebuie să ştergeţi toate
secţiunile Numite "Giruri".
6. COLECŢII DE DOCUMENTE
Puteţi crea o colecţie formată din Document şi alte documente acoperite de această Licenţă şi
să înlocuiţi copiile individuale ale acestei Licenţe din diversele documente cu o singură copie
care să fie inclusă în colecţie cu condiţia să urmaţi regulile acestei Licenţe pentru copii
identice pentru fiecare document în toate celelalte privinţe.
Puteţi să extrageţi un document dintr-o astfel de colecţie şi să-l distribuiţi individual sub
această Licenţă cu condiţia de a include o copie a acestei Licenţe în documentul extras şi să
urmaţi condiţiile acestei Licenţe în toate celelalte privinţe în legătură cu copiile identice ale
acelui document.
7. AGREGAREA CU LUCRĂRI INDEPENDENTE
O compilaţie a Documentului sau a unui derivat al său cu orice document sau lucrare
separată independentă, în sau pe un volum de stocare sau distribuire se numeşte "agregat"
dacă drepturile de autor rezultate în urma compilării nu sunt folosite pentru a limita
drepturile legale ale utilizatorilor compilaţiei mai mult decât permit lucrările individuale.
Când Documentul este inclus într-un agregat, această Licenţă nu se aplică celorlalte lucrări
din agregat care nu sunt ele însele rezultate derivate ale Documentului.

123
Dacă cerinţele legate de Textele de Copertă din secţiunea 3 se aplică acestor copii ale
Documentului, atunci dacă Documentul este mai puţin de jumătate din întregul agregat
atunci Textele de Copertă ale Documentului pot fi puse pe coperţi care să separe Documentul
în cadrul agregatului, sau pe un echivalent electronic al acestora, dacă Documentul se
prezintă în format electronic. Altfel ele trebuie să apară pe coperţile tipărite care îmbracă
întreg agregatul.
8. TRADUCERE
Traducerea este considerată o formă de modificare, drept care puteţi distribui traduceri ale
Documentului sub cerinţele secţiunii 4. Înlocuirea Secţiunilor Invariante cu traduceri ale
acestora necesită permisiune specială din partea celor care deţin drepturile de autor, însă
puteţi include traduceri ale unora sau tuturor Secţiunilor Invariante împreună cu variantele
originale ale acestora. Puteţi include o traducere a acestei Licenţe cât şi toate notificările de
licenţă din Document, cât şi Limitările de Responsabilitate atâta timp cât includeţi şi
versiunea originală în engleză a acestei Licenţe, plus versiunile originale ale respectivelor
notificări de licenţă şi limitări de responsabilitate. În cazul apariţiei oricăror discrepanţe
între versiunea tradusă şi versiunea originală a acestei Licenţe, a vreunei notificări de licenţă
sau a vreunei limitări de responsabilitate, versiunea originală are prioritate.
Dacă vreo secţiune din Document este Numită "Mulţumiri", "Dedicaţii" sau "Istorie" cerinţa
(din secţiunea 4) de a-i Păstra Titlul (secţiunea 1) va necesita în mod normal schimbarea
titlului în sine.
9. REZILIERE
Nu puteţi copia, modifica, sublicenţia sau distribui Documentul decât în condiţiile specificate
explicit în această Licenţă. Orice copiere, modificare sau redistribuire a Documentului în
vreo altă condiţie este nulă şi vă va anula în mod automat drepturile conferite de această
Licenţă. Pe de altă parte, terţilor cărora le veţi fi transmis copii sau drepturi în conformitate
cu această Licenţă nu li se vor anula aceste drepturi atâta timp cât i se confor mează.
10. VERSIUNI VIITOARE ALE ACESTEI LICENŢE
Fundaţia Free Software (Free Software Foundation) poate publica versiuni noi, revizuite ale
acestei Licenţe (GNU Free Documentation License) din timp în timp. Aceste noi versiuni vor
păstra spiritul acestei versiuni dar pot diferi în privinţa detaliilor, cu scopul de a se adresa
unor noi probleme reale sau potenţiale.
Fiecărei versiuni ale acestei Licenţe îi este asociat un număr de versiune distinct. Dacă
Documentul specifică un anumit număr de versiune "sau orice versiune ulterioară" al acestei
Licenţe, aveţi de ales între a vă conforma termenilor şi condiţiilor ori ale versiunii specificate
explicit sau ale oricărei variante ulterioare publicate (nu ca variantă preliminară) de către
Free Software Foundation. Dacă Documentul nu specifică un număr de versiune al acestei
Licenţe atunci puteţi alege orice versiune publicată (nu ca variantă preliminară) de către
Free Software Foundation.

124
 Figura 4.1. – Categorii de software după licenţă.

 Software liber (Free software) - este un software care are permisiunea de a putea fi
utilizat de oricine, de a putea fi copiat şi distribuit în forma iniţială sau cu modificări
atât gratuit cât şi contra cost. Este obligatoriu să fie distribuit şi codul sursă al
software-ului.
 Software Open Source - este un software ce face parte din aceeaşi categorie cu
software-ul liber dar are o serie de trăsături caracteristice. Software-ul open source nu
se referă la aceeaşi clasă de software, având licenţe cu caracter mai restrictiv. În acest
sens observăm că orice software liber are disponibil codul sursă şi este gratuit, în timp
ce software-ul open source are disponibil codul sursă dar nu este neapărat gratuit.
 Software public - este un software care nu are drepturi de copyright. Există situaţii
când pentru un program, versiunea executabilă este de tip software public, dar
versiunea cod sursă nu este disponibilă. Acesta nu este software liber, deoarece
software-ul liber cere ca şi codul sursă să fie disponibil. Uneori noţiunea de software
public este utilizată greşit pentru software gratuit sau software liber. Utilizarea corectă
a termenului de software public este doar în situaţia când lipseşte dreptul de copyright.
 Software copyleft - este acea categorie de software în care distribuţia tuturor copiilor
şi ale tuturor versiunilor se încadrează software-ului liber. Aceasta înseamnă că nu este
permisă adăugarea de condiţii suplimentare software-ului şi în plus varianta cod sursă
a software este disponibilă. Copyleft este un concept general. Pentru ca un program să
fie caracterizat de licenţă copyleft, este necesară utilizarea unor termeni speciali de
distribuţie.

125
 Software non-copyleft - este un software pentru care autorul are permisiunea de a
distribui, modifica precum şi de a adăuga restricţii suplimentare în cadrul licenţei.
Dacă un program este liber, dar nu este din categoria copyleft, atunci există
posibilitatea să existe versiuni sau copii care nu sunt libere. Orice companie sau
persoană poate să realizeze varianta executabilă a programului, care va avea licenţă
proprietar.
 Software GPL (General Public License) - este un software liber, cu licenţă copyleft.
Acest tip de licenţă se poate aplica atât software-ului cât şi altor produse. Licenţele
marii majorităţi a software-urilor au menirea de a înlătura libera distribuire şi
schimbul. În opoziţie, licenţele GNU-GPL garantează libertatea de distribuire şi
schimb a tuturor versiunilor de program, pentru ca software-ul să fie liber tuturor
utilizatorilor. Acest tip de licenţă se referă în primul rând la libertatea de a distribui
software-ul şi nu la gratuitatea acestui lucru.
 Software ne-liber - este acel software care nu face parte din software-ul liber. Această
categorie include software-ul semi-liber şi software-ul brevetat.
 Software-ul semi-liber - este un software care nu este liber şi care are o serie de
permisii acordate indivizilor de a-l utiliza, copia, distribui şi modifica (inclusiv
distribuirea versiunilor modificate) în scopuri non -profit.
 Software-ul brevetat - este un software care nu este nici liber nici semi-liber.
Modificarea, redistribuirea, utilizarea sunt interzise sau sunt contra cost.
 Software freeware - este acel software ce permite redistribuire dar nu permite
modificare şi nici codul sursă nu este disponibil. Acesta nu face parte din acest motiv
din categoria software-ului liber.
 Software shareware - este o categorie de software care are permisia de a putea fi
redistribuit. Orice utilizator care continuă să folosească programul în continuare
trebuie să plătească. Pentru majoritatea programelor shareware, codul sursă nu este
disponibil, de aceea nu face parte din categoria programelor libere.
 Software privat - este acel software dezvoltat numai pentru un singur utilizator
(organizaţie sau companie). Acest utilizator păstrează programul şi codul sursă fără a-
le distribui altor potenţiali utilizatori.
 Software comercial - este un software dezvoltat în scop comercial, de a se obţine
remuneraţii din vânzarea sa. Software comercial şi Software brevetat nu este acelaşi
lucru. Marea parte a software-urilor comerciale sunt brevetate, dar pe de altă parte
există şi software-uri libere care sunt supuse actelor comerciale.

Identificaţi cel puţin cinci tipuri de licenţe open source.

126
Scurtă istorie a proiectului GNU

GNU este un sistem de operare ce se încadrează în categoria software liber.

În septembrie 1983, Richard Stallman a făcut anunţul iniţial de lansare a proiectului
GNU. O versiune îmbunătăţită a manifestului iniţial a fost publicată în 1985 şi a fost tradusă
în mai multe limbi.
GNU este acronimul de la GNU's Not Unix.
În anul 1980 mare parte din software-ul existent era brevetat, ceea ce făcea ca
utilizatorii să nu aibă acces la codul sursă al programelor. Acest lucru împiedica cooperarea
dintre utilizatori. De aici a reieşit necesitatea apariţiei proiectului GNU.
Dezvoltatorii proiectului GNU au hotărât ca sistemul de operare realizat de ei să fie
compatibil Unix deoarece mare parte din design era realizat şi prin compatibilitate, mulţi
utilizatori de Unix puteau trece rapid la GNU.
Compatibilitatea cu Unix făcea ca GNU să includă şi compilatoare, editoare, software
de mail, tip de formatare a textului etc.
În octombrie 1985 s-a înfiinţat Free Software Foundation care avea ca scop principal
strângerea de fonduri în folosul proiectului GNU.
În 1991 apare Linux, un sistem de operare compatibil cu Unix, creat de Linus
Torvalds. Prin combinarea Linux-ului cu sistemul GNU (aproape finalizat) a rezultat un
sistem de operare complet: sistemul GNU/Linux. Estimările spun că 10 milioane de utilizatori
folosesc în prezent sistemul de operare GNU/Linux, şi este distribuit prin Slackware, Debian,
Red Hat etc.
Proiectul GNU nu s-a limitat la realizarea unui sistem de operare. În continuare
proiectul prevede dezvoltarea unui spectru larg de programe software.
De asemenea, s-a încercat dezvoltarea unor aplicaţii cum ar fi GNOME (graphical desktop) cu
scopul facilitării utilizării sistemului de operare GNU printr-o interfaţă grafică.

Să ne reamintim...

Termenul apare in ianuarie 1998 ca reacţie la faptul că Netscape a publicat în mod

gratuit codul sursă pentru navigatorul său. Termenul a fost mediatizat mai apoi în
aprilie 1998 de către Tim O’Reilly la conferinţa „Freeware Summit”, cunoscută
mai apoi sub numele de „Open Source Summit”.

Temă de control
Comparaţi următoarele tipuri de licenţe open-source: GPL, GPL3, BSD, Apache
License.

127
Bibliografie
1. ABBYY & DocWorks: AthletiCo’s Paper-Heavy Billing Department Gets into
Shape, www.kmworld.com;
2. AIIM International, www.aiim.org: Distributed Capture: Moving Capture Closer
to Document Creation;
3. AIIM International: What is ECM? http://www.aiim.org/about-ecm.asp
4. Asipenko S., Zukerman, Y.: CMS Review: OpenCms 6.0:
http://www.cmswire.com/cms/cms-reviews/;
5. Best Practices in Enterprise Content Management, www.kmworld.com;
6. Best Practices in Enterprise Search: www.kmworld.com;
7. Boiko, B.: Content Management Bible, www.metatorial.com;
8. Bracken, J.: Dicovering Hidden Information Treasures in ECM,
www.kmworld.com;
9. Business Process Management and Workflow, AIIM International,
www.aiim.org;
10. Byrne, T.: A Lexicon for Document Analysis, http://www.cmswatch.com/ECM/;
11. Byrne, T.: A Scenario-based Approach to Evaluating CMS Vendors,
http://www.cmswatch.com;
12. Byrne, T.: Do you need an ECMS, WCMS, or a Portal?
http://www.cmswatch.com/CMS/
13. Capture - Setting the Scene for ECM, www.aiim.org.uk;
14. Cellucci, B.: Balancing Control and Distributed Capabilities For Web Content
and Site Management, www.kmworld.com;
15. Chen, H. and Dumais, S. (2000). Bringing Order to the Web: Automatically
Categorizing Search Results. In: T. TURNER, ed. Proceedings of the SIGCHI
conference on Human factors in computing systems, Netherlands 01-06 April
2000. USA: ACM Press, pp 145-152;
16. Clapp, M.: Collaboration First, Then Knowledge Management,
http://www.cmswatch.com/Portal/;
17. CMS Watch: CMS Report, Sample Edition, 2007, http://www.cmswatch.com;
18. CMS Watch: Enterprise Search Report, www.cmswatch.com;
19. CMS Watch: Information Management Software Product Landscape,
http://www.cmswatch.com;
20. CMS Watch: Web Content Management Vendor List,
http://www.cmswatch.com/Reports/Vendors/;

128
21. CMS Wire: Tridion, Fatwire and Interwoven Lead External Web Content
Management, http://www.cmswire.com/cms/web-cms/;
22. Cochrane, R. (1997). Unleashing the intranet. BT Technology Journal, 15 (2), pp
107-113. Available from:
http://www.springerlink.com/c ontent/m681547155j581p1/fulltext.pdf;
23. Content Management Problems and Open Source Solutions,
http://contenthere.blogspot.com/ ;
24. Content Manager. (2004). ECM Market to reach $9B in Software and Services,
http://www.contentmanager.net/magazine/article_445_ecm_market_software_ser
vices.html;
25. Daydream’s Digital Asset Management (DAM) Blog: What Is Digital Asset
Management?
26. Dell (2005). Standardization, consolidation, scaling, interoperability, data
management, portfolio management. USA: Dell,
http://www.dell.com/downloads/global/solutions/ dell_it_we_are_scalable.pdf ;
27. DM Review. (2003). The problem of unstructured date,
http://www.dmreview.com/article_sub.cfm?articleId=6287 ;
28. Document and Content Capture, AIIM International, www.aiim.org;
29. Document and Content Output and Presentation, AIIM International,
www.aiim.org;
30. Document and Web Content Management, AIIM International, www.aiim.org;
31. Dunwoodie, B. (2004). Global ECM Market Still Likely to Consolidate. CMS
Wire. http://www.cmswire.com/cms/enterprise-cms/global-ecm-market-still-
likely-to-consolidate-000301.php;
32. ECM at Work, www.aiim.org.uk;
33. ECM West. (2006). Matthew Glotzbach Google Enterprise.
http://ecmwest.com/ecmwest/v42/conference/ speaker_bio.cvn?profileID=15 1;
34. Eddleman, T.: Managing Mission Critical Content, http://www.kmworld.com/
35. Emery, P. (2003). Document and Records Management: Understanding The
Differences and Embracing Integration. USA: Zlyab Technologies,
http://www.lightindustries.com/pdf/Document%20Management%20vs%20Recor
ds%20Management.pdf;
36. Emery, P.: Why Records Management?, http://cmswatch.com/ECM/;
37. Enterprise Content Management THE AIIM Guide to to ECM Purchasing, AIIM
International, www.aiim.org;
38. Enterprise Open Source Journal, http://www.eosj.com;
39. Flynn, D. (1998) Information System Requirements: Determination and Analysis.
Berkshire, England: McGraw-Hill;

129
40. Forrester Consulting: Open Source Software’s Expanding Role in the Enterprise.
Companies Adopt Open Source as Standard, 2007;
41. Forrester. (2005). ECM Growth Outpaces the Overall Software Market,
http://www.forrester.com/Research/Document/Excerpt/ 0,7211,36935,00.html ;
42. Forrester. (2006). Information Management 101,
http://www.forrester.com/Research/Document/Excerpt/ 0,7211,38472,00.html ;
43. FRASER, S.: Real-World ASP.NET—Building a Content Management System,
Apress, 2002;
44. Gartner Research: Magic Quadrant for Enterprise Content Management, 2006;
45. Gartner Research: Magic Quadrant for Enterprise Content Management, 2007;
46. Gartner: MarketScope for Records Management, 2005,
http://mediaproducts.gartner.com/reprints/emc/vol2/article1/article1.html#top ;
47. Gingrande,A.: Processing Unstructured Documents: Challenges and Solutions,
AIIM International, www.aiim.org;
48. Groff, T.; Jones, T.: FileNet. A Consultant’s
49. Guide to Enterprise Content Management, Elsevier Butterworth –Heinemann,
2004;
50. Headway Technology Group: Document & Data Capture;
51. Hertzberg, R.: Enterprise Content Management (ECM): An Overview,
www.kmworld.com;
52. Hodgson, C.: Planning for an Enterprise Content Management System, AIIM
International, www.aiim.org;
53. http://www.cmswatch.com/CMS/: Introduction to Web Content Management;
54. Intranet Roadmap Wallchart,
http://www.steptwo.com.au/products/roadmap/index.html ;
55. Kampffmeyer, U.: Enterprise Content Management, http://dnb.ddb.de;
56. Kathuria, G.: Web Content Management with Documentum,Packt Publishing,
2006;
57. Kemp, J.: A Critical Analysis into the Use of Enterprise Content Management
Systems in the IT Industry;
58. Kerner, S, M. (2003). Choose between a commercial, open source, or customised
CMS, http://builder.com.com/5100-6374-5054863.html;
59. LaMonica, M. (2003). The Evolving ECM Market. ZD News,
http://news.zdnet.com/2100-3513_22-5094630.html;
60. Lamont, J.: DAM: agile and effective, http://www.kmworld.com/;
61. Lamont, J.: Managing Web content: ECM or pure-play WCM?,
http://www.kmworld.com/Articles/Editorial/Feature/Managing -Web-content-
ECM-or-pure-play-WCM--18049.aspx;

130
62. Line 56. (2006). The Evolving ECM Market
http://www.line56.com/articles/default.asp?ArticleID=5579 ;
63. Locke, B., How Do You Protect Your Digital Assets: What’s what in Digital
Asset Management solutions,
http://enterpriseinnovator.com/index.php?sectionID=5 ;
64. MacMillan, A.: Enterprise Content Management—Thinking Beyond the
Repository, www.kmworld.com;
65. Magan, A.: Intro to Digital Asset Management: Just what is a DAM?,
http://www.cmswatch.com/ECM/;
66. Mancini, J.: Payback Time – The Practical Applications of ECM Technologies,
www.aiim.org.uk;
67. Mancini, J.:State of the ECM Industry Moving from Why? To How?: The
Maturing of ECM Users, www.aiim.org;
68. Mason, C.: How Do You Manage the Unmanageable?, www.kmworld.com;
69. Mauthe, A.U.; Thomas, P: Professional Content Management Systems,
www.wiley.com, 2004;
70. McConnell, J.: Global Intranet Strategies Survey Results,
http://netjmc.typepad.com/globally_local/ ;
71. McConnell, J.: Global Intranets - Different Challenges, Different Paths,
http://netjmc.typepad.com/globally_local/ ;
72. McConnell, J.: Global intranets - more on paths, strategies and global integration,
http://netjmc.typepad.com/globally_local/ ;
73. McConnell, J.: How Intranet & Portal Landscapes Evolve,
http://netjmc.typepad.com/globally_local/;
74. McConnell, J.: Increasing findability in large, complex intranets, Online
Information 2005;
75. McConnell, J.: Making a Business Case for CMS, NetStrategyJMC, KMWorld &
Intranets 2005;
76. McConnell, J.: Making intranets meaningful, www.iabc.com/cw;
77. McConnell, J.:Intranet Strategies Today & Tomorrow, www.netjmc.com;
78. Merrem, T.L.: Time is Money. Data Capture Software Saves Government
Agency Days, http://www.kmworld.com/;
79. Miller, E.: Beyond Hammers and Nails, www.kmworld.com;
80. Moore, A.: Capture Moves to the Head of the Class, http://www.kmworld.com/;
81. Moore, A.: The Motor or the Fan?: ECM Moves From Pure-Play to Every Day,
www.kmworld.com;

131
82. Nielsen, J. (2004). Information intelligence: content classification and enterprise
taxonomy practice, Boston: Delphi Group,
http://www.delphigroup.com/research/whitepapers/20040601 -taxonomy-WP.pdf;
83. OpenConcept: Content Management System Report. On Alternatives to Back -
End;
84. Optaros Research Report: The Growth of Open Source Software in
Organizations, 2005;
85. Optaros WhitePaper: Assemble Enterprise 2.0 with Open Source;
86. Optaros Whitepaper: Content Management Problems and Open Source Solutions;
87. Optaros WhitePaper: Understanding Free and Open Source Licenses, Version
2.1, 2006;
88. Optaros: Open Source Catalogue 2007, Realize the Benefits of Open Source,
2007;
89. Optaros: Unleashing the Power of Open Source in Document Management;
90. Pelz-Sharpe, A.: Enterprise Content Management Marketplace: Opportunities and
Risks, http://www.cmswatch.com/ECM/;
91. Pery,A.: Keep Information Moving With Intelligent Capture and Exchange,
http://www.kmworld.com/;
92. Porter-Roth, B.:RFP Guidelines for an Enterprise Content Management System,
AIIM International, www.aiim.org;
93. Price. (2006). Getting Unified: The Evolution of Enterprise Content
Management,
http://www.dmreview.com/editorial/newsletter_article.cfm?articleId= 1054124 ;
94. Products, www.steptwo.com.au;
95. Robertson J.: 11 usability principles for CMS;
96. Robertson, J.: So, what is a content management;
97. Robertson, J.: Using scenarios to select a CMS, www.steptwo.com.au;
98. Skyrme, D.: Is Content King?, http://www.skyrme.com/updates/u57.htm ;
99. Step Two Designs: Content Management Requirements Toolkit,
www.steptwo.com.au;
100. Step Two Designs: Is it document management or content management?,
www.steptwo.com.au;
101. Step Two Designs: Plan before CMS implementation, www.steptwo.com.au;
102. Step Two Designs: Separate design and the CMS, www.steptwo.com.au;
103. Step Two Designs: What are the goals of a content management system,
www.steptwo.com.au;
104. Stephenson, J.: Intelligent Imaging, Scanning Only What You Need, Only When
You Need It http://www.kmworld.com/

132
105. Thrasher, D.: Managing in Place Isn’t Managing, www.kmworld.com;
106. Velikin, P.: Automating Your Technical Publishing Processes,
www.kmworld.com;
107. Waldron Martin IFC: European Study on Electronic Archiving;
108. Walker, P.: Best Practices in ECM Document Consolidation and Migrati on,
www.kmworld.com;
109. Watson, J. and Patel, J. and Chambers, B. (2006). ECM in 2007: What's Top-of-
Mind for the Coming Year.
http://www.edocmagazine.com/article_new.asp?ID=32227;
110. Wikipedia.org: Collaborative software;
111. Wikipedia.org: Content management system;
112. Wikipedia.org: Content management;
113. Wikipedia.org: Digital asset management;
114. Wikipedia.org: Digital asset;
115. Wikipedia.org: Document management system;
116. Wikipedia.org: Electronic document;
117. Wikipedia.org: Enterprise content management;
118. Wikipedia.org: Extranet;
119. Wikipedia.org: Information repository;
120. Wikipedia.org: List of content management frameworks;
121. Wikipedia.org: List of content management systems;
122. Wikipedia.org: Metadata;
123. Wikipedia.org: Separation of presentation and content;
124. Wikipedia.org: Template engine (web);
125. Wikipedia.org: Template processor;
126. Wikipedia.org: Template system (computing);
127. Wikipedia.org: Web content management system;
128. Wikipedia.org: Web content;
129. Wikipedia.org: Web template system;
130. Wikipedia.org: Workgroup Support Systems;
131. www.asg.com : Electronic Document Archiving with ASG -Cypress, Whitepaper;
132. www.asg.com: Managing and Delivering Knowledge from Disparate
Applications and Platforms;

RI-CIDIFR-11/12
133