ACIZI NUCLEICI

Acizii nucleici sunt macromolecule naturale prezente în toate

celulele, fiind responsabili de transmiterea ereditarã a caracterelor la
descendenti. Ei reprezintã materialul genetic al tuturor organismelor
vii. Structura acizilor nucleici a fost elucidatã în cea de-a doua
jumãtate a secolului XX prin contributiile a trei cercetãtori: James
Watson (SUA), Francis H.C. Crick (Marea Britanie) si M.H.
Frederick Wilkins (Australia). În anul 1962 sunt distinsi cu premiul
Nobel „pentru descoperirile privind structura molecularã a acizilor
nucleici si importanta în transmiterea informatiei în materia vie”.
James Watson Francis Harry Compton Crick Maurice Hugh Frederik Wilkins
Clasificarea acizilor nucleici. Structură
Se cunosc douã tipuri de acizi nucleici: acizii deoxiribonucleici (ADN)
respectiv acizii ribonucleici (ARN).
Catenele acizilor nucleici sunt formate dintr-un mare numãr de unitatii numite
nucleotide. Unitatea structuralã a acizilor nucleici este nucleotida. Aceasta
este alcãtuitã dintr-o bazã azotatã purinicã sau pirimidinicã, un zaharid
oi un grup fosfat. Mai multe nucleotide formeazã o genã.
Genele — fragmente de acid nucleic, contin informatia necesarã sintezei unui lant
polipeptidic dintr-o proteinã sau enzimã.
Moleculele ADN-ului sunt bicatenare, in schimb, moleculele de ARN sunt în general
monocatenare si se cunosc mai multe subtipuri: ARN-m (mesager),
ARN-s (de transfer sau solubil), ARN-r (ribozomal)
Cu alte cuvinte, pe baza informatiei cuprinse în acizii nucleici are loc sinteza
tuturor proteinelor si enzimelor din organismele vii.
Materialul genetic al virusurilor poate fi de tip ADN sau ARN,
iar materialul genetic al bacteriilor si fungilor (ciuperci) este
reprezentat de cãtre ADN.
La organismele superioare (plante si animale) acizii nucleici sunt
organizati în cromozomi care au forme, numãr si dimensiuni
caracteristice fiecãrei specii. În nucleele celulelor cromozomii se
gãsesc sub formã de pereche, fiecare set provenind de la câte un
pãrinte.
Înmultirea celulelor presupune diviziunea nucleilor deci si
replicarea ADN-ului. Acest proces este posibil doar dacã molecula
de ADN se despiralizeazã temporar. Informatia geneticã
(succesiunea de nucleotide) este apoi copiatã rezultând o catenã
identicã.
Bazele azotate
Principalele baze azotate prezente în moleculele acizilor nucleici se
clasificã dupã tipul de heterociclu de la care derivã: baze azotate
pirimidinice (derivate de la nucleul pirimidinic) si baze azotate
purinice (derivate de la nucleul purinic).

Dintre bazele pirimidinice mai importante sunt citozina (C) si

timina (T) prezente în moleculele de ADN; în ARN locul citozinei
este luat de cãtre uracil (U).

Bazele azotate purinice prezente atât în moleculele de ADN cât

si în cele de ARN sunt adenina (A) si guanina (G).
Zaharide
Moleculele acizilor deoxiribonucleici (ADN) contin deoxiribozã, iar
cele ale acizilor ribonucleici (ARN) zaharidul ribozã; ambele sunt
aldopentoze si se deosebesc prin substituentii atomului de carbon
din pozitia 2’.

În structura unei nucleotide grupul fosfat este legat în pozitia 3’

sau 5’ si face legãtura cu urmãtoarea nucleotidã a lantului. La
pozitia 1’ a zaharidului este legatã baza azotatã purinicã (prin
intermediul atomului de azot din pozitia 9) sau pirimidinicã (prin
intermediul atomului de azot din pozitia 3).
În acizii deoxiribonucleici (ADN) legãturile de hidrogen dintre
bazele azotate ale celor douã catene se stabilesc astfel:
întotdeauna o bazã azotatã purinicã formeazã legãturi de
hidrogen cu o bazã azotatã pirimidinicã; între adeninã (A) si
timinã (T) se stabilesc legãturi de hidrogen duble, iar între
guaninã (G) si citozinã (C) legãturi de hidrogen triple.