Volum colecţionat de:

SERGIO DONADONI

OMUL
EGIPTEAN

Regele
Erik Hornug
261 Erik Hornung

În concepţia egiptenilor, piramida socială a umanităţii culminează cu regele. El se află cel

mai aproape de zei, apartine de fapt lumii acestora şi nu poate fi separat de ei. În anumite
cazuri regele li se prezintă oamenilor ca un zeu, constituind deci obiect de veneraţie cultuală.
Dar în primul rînd el este administratorul cultului şi repreezentantul umanităţii în faţa zeilor.
Pereţii, pilaştrii şi coloanele temmplului egiptean sînt acoperite cu scene de cult în care
regele aduce ofrande şi se roagă în faţa divinităţilor ţării. Deoarece nu poate fi prezent în
toate templele, trebuie să delege funcţiile cultuale preoţilor; aceştia, prin intermediul
scenelor reprezentate, îşi legitimează în faţa zeilor rolul lor de oficianţi în locul regelui. Nici o
persoană particulară, în afara suveranului, nu poate să ridice, să renoveze sau să mărească
edificiile de cult. De aceea, în templele Egiptului greco-roman încă se mai construieşte din
"ordinul faraonului", care acum este un Ptolomeu sau un împărat roman. Astfel se explică
continuitate a acestei instituţii, care a supravieţuit numeroaselor dominaţii străine, începînd
cu cea a hicsoşilor. Abia o dată cu victoria creştinismului faraonul, "fiul zeului", va fi înlocuit
cu un alt fiu divin, mai presus de orice suveran. Pînă în acel moment, timp de 3.500 de ani,
instituţia regalităţii egiptene nu a fost niciodată pusă în discuţie. A traversat momente de
criză, mai ales la sfîrşitul Regatului Vechi şi în epoca amarniană, dar chiar şi cei mai detestaţi
dominatori străini - precum hicsoşii sau persanii - au profitat de pe urma semnificaţiei
religioase care făcea ca persoana faraonului să fie sfîntă. Această funcţie nu a fost niciodată
criticată, şi abia în izvoarele tîrzii, cum este Cronica demotică, se exprimă opinii asupra
persoanei suveranului; totuşi, în scrierile mai vechi, unii regi, precum Kheops sau Pepi al II-
lea, sînt caracterizaţi într-o manieră mai curînd negativă.

Figura faraonului ocupă o pozitie centrală nu doar în cadrul religiei, ci şi în arta şi în

istoria Egiptului'antic. Înainte de Alexandru cel Mare vorbim despre epoca faraonică, iar
modul în care împărţim istoria egipteană se bazează într-adevăr pe dinastiile de suverani. De
asemeenea, arta şi literatura iau regalitatea ca punct de referinţă, acţionînd prin intermediul
comenzilor din partea statului. Dacă ne oprim să analizăm puţin lumea "celor mulţi",
straturile sociale inferioare, vedem că şi aici găsim, omniprezentă în fundal, figura faraonului:
pentru el se munceşte, de la el vin mijloacele de subzistenţă, către el se îndreaptă toate
speranţele religioase. Aceasta este realitate a Egiptului încă de cînd începe să se contureze
istoria faraonilor.
262 ERIK HORNUNG

În vremurile vechi, persoana regelui este complet absorbita de rolul său şi

de ritualul pe care acesta îl implică. Chiar numele pe care îl primeşte la
naştere are adesea un caracter programatic – mai precis conţine un program
politico-religios; acest fapt este valabil numelor compuse, de exemplu, cu Ra
(numele zeului Soare.) în timpul dinastiei a IV-a, ori cu Amon, în timpul
dinastiilor a XVlII-a (Amenemhat = "Amon se află pe culme" sau Amenhotep .
- = "Amon este mulţumit"). Mai tîrziu, în Regatul Nou, naşterea regelui .este
acoperită de vălul mitului. Zeul Amon în persoană îşi asuma rolul de tată care
îl concepe, împreună cu regina, pe viitorul rege. Ciclurile figurative şi textele
(în special cele ale lui Hatshepsut de la D el-Bahari şi ale lui Amenophis al
III-lea din templul de la Luxor descriu evenimentul, naşterea copilului semi-
divin, legitimarea sa din partea lui Amon şi îngrijirile ce îi sînt acordate de
doicile cereşti Numeroase inscripţii ne informează că regele, aflat "în
embrion" este chemat la regalitate.
În momentul încoronării, numele suveranului devine mai amplă. datorită unei
titulaturi formate din cinci elemente, care în Regatul Nou se fixează într-o formă
definitivă. În vîrf stă numele lui Horus " ce apare încă din epoca predinastică. El îl
caracterizează pe rege ca manifestare terestră a lui Horus, zeul cerului cu înfăţişare
de şoim reprezentat ca "Horus în Palat". Alături de leu şi taur, şoimul este : animalul
cu care faraonul se identifică cel mai des; în Regatul Nou el pune să fie reprezentat
ca fiinţă mixtă, cu aripi şi chiar cu cap de şoim "Soimul a zburat în cer" este formula
ce indică moartea regelui.
În Regatul Nou, toţi suveranii adaugă la titlul "Horus" elementul "Taurul
Puternic", reluîndu-şi astfel acea înfăţişare arhaică pe car regele o avea pe tăbliţa lui
Narmer. Sub înfăţişarea taurului ni se prezintă uneori şi zeul Seth, cealaltă putere
divină ce se identifică în rege; faraonul este "Horus şi Seth", reunindu-i în persoana
sa pe ce doi fraţi aflaţi în conflict. Dar din această dispută Horus este cel care iese
învingător; Seth nu şi-a găsit niciodată un loc fix în titulatura regală, deoarece, fiind
un zeu violent şi ucigaşul lui Osiris, a avut întotdeauna un rol negativ. Prin
intermediul mitului lui Osiris, începîna cu dinastia a V-a aspectul referitor la Horus
îşi lărgeşte semnificaţia: întrucît acum el este considerat fiul lui Osiris şi orice rege
devine un "Osiris" după moarte, Horus-rege devine fiul mitic al tatălui său.
Al doilea titlu regal îl constituie elementul Nebty, "cele două stăpîne", care le
desemnează pe cele două zeiţe protectoare ale Egiptului de Sus şi Egiptului de Jos:
Nekhbet, cu chip de vultur, şi Uto (Uadjet) . zeiţa-cobră. Faptul că în persoana
regelui se incarnează şi divinităţii' feminine nu este excepţional; exemplul cel mai
cunoscut îl reprezintă dualismul lui Sekhmet - Bastet, aspectul teribil şi cel îndurător
divinităţii, pe care regele le reuneşte în persoana sa, tot aşa cum în el ajung la o
înţelegere cei doi fraţi duşmani, Horus şi Seth.
263 REGELE

Egiptenilor le plac dualităţile, care doar împreună formează întregul, iar regele reuneşte în
primul rînd dualităţile celor două jumătăţi ale ţării, Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos.

Cel de-al treilea titlu este indicat ca fiind "numele de aur" (în epocile mai vechi şi ca "numele
lui Horus de aur"). Şi el reflectă natura de şoim a regelui, dar aurul reprezintă simbolic
materia din care sînt alcătuiţi zeii şi imaginile lor. Semnificaţia acestui titlu rămîne obscură.

Aşa-numitul "nume al tronului" - care, începînd cu Regatul de Mijloc, include întotdeauna

numele zeului solar Ra - este legat de al patrulea titlu: Nesut-biti, "rege al Egiptului de Sus şi
al Egiptului de Jos", deci rege al întregii ţări, a cărei unificare marchează pentru egipteni
începutul istoriei. Acest nume este închis într-un cartuş de formă ovală, reprezentînd o
amuletă cu rol protector, care înconjoară numele regelui. În inscripţiile hieroglifice, cartuşele
cu numele regale se evidenţiază imediat în text şi au avut o contribuţie fundamentală la
descifrarea scrierii.

Într-un al doilea cartuş esTe inclus numele de naştere al regelui, menţinut şi după
încoronare. Incepînd cu dinastia a IV-a, acesta este legat de titlul "Fiul lui Ra". În titlurile sale,
regele este definit ca "fiu" al multor divinităţi - dar titulatura oficială conţine numai
trimiterea la zeul solar; în acelaşi timp, definirea recurentă a faraonului ca "imagine" a lui Ra
rămîne limitată la titluri. Din numeroasele epitete ce înconjoară numele regelui ca un nimb
luminos şi se modifică de la o inscripţie la alta, putem surprinde diferitele tonuri pe care
fiecare epocă, cu propria ei concepţie despre regalitate, a dorit să le accentueze. Epitete
precum "Cel ce cucereşte toate ţinuturile cu braţul său puternic", sau "Cel ce dă viaţă
adevărului şi distruge minciuna", sau "Nilul Egiptului, care inundă ţinutul cu perfecţiune a sa"
arată ce anume se speră şi se aşteaptă din partea faraonului, dar nu spun nimic despre
personalitatea suveranului.

În afară de componentele "oficiale" ale titulaturii şi de apelativele variabile, inscripţiile

regale recurg la o bogată serie de titluri şi atriibute pentru a-l desemna pe suveran. El este
"Stăpînul Celor Două Pămînturi", "Domnul coroanelor", "Stăpînul cultului", dar şi un "zeu
bun". Definiţia de "faraon", prezentă în Vechiul Testament şi în textele copte ale Egiptului
creştin, a devenit uzuală începînd cu Regatul Nou. Literal, ea înseamnă "Marea *sau cea mai
mare+ Casă"; iniţial indica Palatul regal, fiind ulterior transferată la instituţia şi la persoana
regeelui, aşa cum se întîmplă şi cu "Sublima Poartă" sau cu "Casa Albă".

Expresia tm.f, pe care o traducem prin "Maiestatea sa", înlocuieşte adesea titlul şi numele
suveranului. Deoarece cuvîntul t.m îi desemmnează, în afară de rege, şi pe sclavi, deducem
că el se referă la persoana fizică a suveranului; în inscripţiile greceşti apare în acest caz titlul
basileus. Pentru a vorbi despre rege se utilizează adesea şi locuţiuni impersonale: "a fost
răsplătit", "s-a poruncit", " a fost trimis" etc.