Despre ucenic si duhovnic

Andrei Plesu : In tinerete am avut cateva intalniri cu parintele Benedict Ghius.

Eram foarte tanar pe atunci, iar dansul locuia la Patriarhie. Mi-aduc aminte ca in-
totdeauna ma impresiona incepandu-si toate afirmatiile cu "eu cred ca..." ; deci
nici o declaratie ultimativa.

Parintele Galeriu : Socotesc ca acesta este felul de a raspunde al unui crestin

ortodox adevarat - cred ca - si nu apodictic sau considerand ca ar raspunde
exhaustiv.

Gabriel Liiceanu : Parinte, as incepe cu intrebarea : de ce aceasta tema ? Cum

am ajuns la ea ? Si ce importanta ii acordati ? In fond, care este intemeierea unei
asemenea teme ?

Pr. G. : Dupa intelegerea noastra - asa cum zice parintele Benedict, cred ca -
tema duhovniceasca tine de un act originar, ca si actul creator insusi. Actul
creator originar implica in sine comuniunea : "Dumnezeu vorbea cu Adam in
Racoarea Raiului". In Sfanta Scriptura mai citim : "Mantuirea sta intru mult sfat",
sau "Cei lipsiti de povatuitori cad ca frunzele". Si iar, la Sfintii Parinti aflam
cuvantul : "Cine vrea sa se mantuiasca, cu intrebarea sa calatoreasca". Iata
marturii exprimate aforistic in Sfanta Scriptura, de catre Sfintii Parinti. Si atunci si
parcursul existentei sau realizarea acestui parcurs se face tot in comuniune. Este
o relatie fundamentala care exprima alaturi, in comuniunea intre Dumnezeu si
om, pe cea paralela intre un parinte duhovnicesc si fiul duhovnicesc. Poate chiar
aceste trei relatii sunt esentiale : prima - Parintele Ceresc si faptura Sa, adica
noi, fiii oamenilor, fii ai lui in Fiul unic Hristos : a doua - parintele firesc si fiul
firesc ; si a treia - parintele duhovnicesc si fiul duhovnicesc ; mai adaugam relatia
intre invatator si ucenic. Aceste relatii sunt esentiale conditiei noastre.

G. L. : Relatia intre fiu duhovnicesc si duhovnic vi se pare ca este asimilabila cu

relatia creatura-Creator ?

Pr. G. : Nu este identic asimilabila, dar putem spune ca este deductiva, ca se

poate deduce : in fapt si inductiva ca experienta, si ma refer aci tocmai la
metodele fundamentale. In fapt cele doua metode, inductiva si deductiva, sunt
corelative.

A. P. : Sa mai facem un pas. As pune o intrebare : comparand religii diferite intre

ele mi-a aparut frapant urmatorul fenomen legat de problematica maestrului
spiritual, respectiv a parintelui duhovnicesc si a relatiei acestuia cu ucenicul.
Studiul comparat al religiilor scoate in relief o mare comunitate de procedee, mult
mai mare decat in cazul doctrinelor propriu-zise, adica doctrinele sunt destul de
diverse, dar in mod straniu tot ce tine de partea practica, de raporturile dintre
maestrul spiritual si ucenic este foarte asemanator. Acelasi scenariu, aproape
aceleasi procedee, indiferent de suportul doctrinar diferentiat. Asta ma face sa
ma intreb daca in planul drumului duhovnicesc nu apar analogii care umbresc di-
ferentele regionale de doctrina. De vreme ce calea e aceeasi, si metodele sunt
aceleasi, si probabil scopul urmarit este acelasi, fiindca cu aceleasi metode nu
poti urmari lucruri perfect diferite. Cum vedeti aceasta problema a asemanarilor
in practica credintelor celor mai diferite ?

Pr. G : Intrebarea dvs. este deosebit de subtila si de semnificativa, pentru ca intr-

adevar, relatia dintre maestru si ucenic ca si aceea din planul crestin ortodox,
intre parintele duhovnicesc si fiul duhovnicesc, par a fi cvasi-identice, atat
metodele cat si relatia. Propriu zis este vorba de relatia de la inceputul
umanitatii : educatia (nu dresajul, care se refera la animal), aceasta asa s-a
efectuat : transmiterea, comunicarea, de la parinti la fii, firesti sau duhovnicesti,
ca si de la maestru la ucenic ; aceasta in mod general. Dar trebuie vazut si mai
adanc. In comunitatea crestina, duhovnic si fiu, centrul e Hristos. El a spus :
"Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor".
(Mat. 18,20). Iar aceasta comuniune se savarseste in Duhul Sfant. Atunci are loc
"Taina", impartasirea harului care ne da cunostinta si simtirea vietii lui Hristos.
Domnul in noi, mai ales prin deslegarea de pacate pe care o da duhovnicul. Aici
mai deschid si o paranteza. In Iisus Hristos noi constatam o nuanta a acestei re-
latii care parca rastoarna pozitia parinte-fiu, invatator-ucenic. In mod obisnuit,
comunicarea unui tezaur se face de la parinti la fii, in care parintele invata,
comunica, iar fiul asculta. La Mantuitorul observam ceva deosebit si anume,
precum citim la Sf. Evanghelist Matei, cap. 18, versetul 3, unde se zice : "Adevar
va spun voua, de nu va veti intoarce si nu veti fi ca si copiii, nu veti intra in
imparatia cerurilor." Aici "intoarcerea" inseamna o indreptare a atentiei inspre
copii ; altfel spus, nu numai copilul sa asculte de parinte, ci si eu ca parinte
trebuie sa ma intorc la copil, sa-l privesc, sa-l ascult si sa invat de la el.

Sorin Dumitrescu: Cum se reflecta acestea in limbajul practicii duhonvicesti

rasaritene ?

Pr. G. : In limbajul rasaritean ar insemna ca un copil ne invata nevinovatia, si ne

mai invata ceva : in nevinovatia lui copilul reprezinta acea stare permanent vie de
cautare si uimire care este evident o stare harica. Cautarea adevarului
reprezinta o prezenta de netagaduit a harului, reprezinta in chip manifest starea
sufletului viu. Cata vreme cauti esti viu De aceea se spune despre Adam ca "a
suflat Dumnezeu suflare de viata si s-a facut Adam suflet viu". Deci pastrezi in
adanc puritatea originara a sufletului viu, nevinovat, si cautator. Inchid acum
paranteza care a fost necesara pentru a sublinia ca aceasta relatie maestru-
ucenic nu este intotdeauna univoca. De altfel, noi duhovnicii invatam totdeauna
de la pruncii si fiii nostri duhovnicesti. Sa revenim acum la intrebarea legata de
universalitatea relatiei dintre maestru spiritual si ucenic. Aceasta relatie nu poate
fi decat universala, pentru ca acesti doi parteneri sunt permanent realitati
concrete, fizice, istorice. In ce priveste tezaurul, mostenirea, aici apare
diversitatea.. Ma mai gandesc la un exemplu concret in istorie, si anume la
Origen. Acesta, ca ucenic, a stat atat sub ucenicia unui filosof - Ammonius
Saccas, si prin el in ucenicia filosofiei platonice, dar si sub inraurirea unui preot
crestin pe care l-a ascultat. Sa remarcam deci ca face doua ucenicii iar
invatamantul lui poarta pecetea acestor doua ucenicii.

S. D. : Acestea fiindca filosoful n-ar putea "sa faca fata" atributiilor parintelui, ca
indrumator, sau fiindca sacerdotiul nu poate prelua problematica filosofiei ?

Pr. G. : Poate prelua, dar sa fim realisti : conditia noastra umana e constituita din
constiinta si libertate, iar in acest mister al libertatii, al cautarii, omul isi
construieste un univers ; fiecare persoana este un mod unic de deschidere catre
universal, o potentialitate unica, in stare de a asuma totul. Universalul poarta in
sine si unicitatea, deci distinctia si posibilitatea unor optiuni diverse, uneori chiar
si adverse. Metoda, relatia, raman aceleasi, fiindca partenerii sunt aceiasi
oameni, fie parinte si fiu, fie maestru si ucenic s.a.m.d. E firesc ca metodologia
sa se asemene, dar optiunile pot fi diverse. Cand am situat in paralel, gandirea
teologica a lui Origen cu inrauririle ei filosofice puternice, si influenta ei in istorie
asupra urmasilor (Evagrie, Didim cel Orb, ici-colo si la Sfantul Grigore de Nyssa
si iarasi stim ca si sfantul Vasile cel Mare, si Sfantul Grigore Teologul aveau o
mare veneratie pentru Origen), atunci intelegem mostenirea pe care o purta cu el
din platonism, ca si din Revelatia biblica. Observam aceasta diversitate de
mosteniri, care nu coincid, dar care, fiecare in parte, implica aceeasi relatie si
aceleasi metode ale raportului dintre maestru si ucenic.

S. D. : Parinte, va intrerup o secunda spre a va solicita sa examinati modul

concret al relatiei dintre parintele duhovnic si ucenicul sau. Acesta din urma s-ar
putea sa practice o vocatie extrem de indepartata de cea a sacerdotiului si care
poate pune deci probleme existentiale deosebit de dificile duhovnicului, dat find
natura intranzitiva a elementelor specifice ale fiecarei vocatii. (Ma gandesc chiar
la cat poate prelua sacerdotiul, parintele spiritual, din problematica unei vocatii
indepartate cum ar fi cea a indeletnicirilor artistice.) Cand va intreb, ma gandesc
la cazul lui Gogol si la acuza care a planat asupra duhovnicului sau : ca acesta,
neintelegand intimitatea profesiunii si mai cu seama a vocatiei unice geniale, a lui
Gogol, ar fi autorul crizei inexplicabile cu care scriitorul si-a incheiat cariera si
viata. La urma urmei, chiar cazul lui Origen poate fi pus in discutie si anume, in
ce masura influenta filosofiei a putut echilibra inraurirea sacerdotiului, dilema
care a nascut poate acea pecete de gnosticism, ce l-a privat postum de
posibilitatea de a fi canonizat. Deci intrebarea este, cat poate asuma duhovnicul
din taina unei vocatii ?

Pr. G. : Cred, ca aici, in intrebarea dumneavoastra, este implicata problema

autenticitatii duhovnicului, responsabilitatea lui. Duhovnicul cu adevarat inra-
dacinat in Revelatie se constituie in Hristos, dupa chipul Lui, in acelasi Duh Sfant
cu El. Cuvantul pe care-l impartaseste in Duhul lui Hristos porneste chiar din viul
experientei lui duhovnicesti in modul cel mai autentic. Cand un asemenea parinte
duhovnicesc este martor autentic al Revelatiei, martor prin cuvant si prin viata,
atunci il poate calauzi si pe fiul lui duhovnicesc, oricare ar fi profesiunea lui, in
sensul ziditor-mantuitor, binefacator al operei pe care o creeaza. Omul se
realizeaza pe trei dimensiuni care nu pot fi inversate : prin propria lui zidire, dupa
chipul lui Dumnezeu revelat in Hristos ; prin faptele lui, astfel spus prin opera lui ;
si prin urmasii lui, fii sau ucenici. Aceasta ordine, repet, asa trebuie sa ramana,
intai sa te zidesti pe tine, apoi si opera ta va putea purta pecetea acestei zidiri.
S. D. : Am o nelamurire in privinta distinctiei pe care ati facut-o. Daca acel
parinte imbunatatit, aflat in preajma mortii, marturisea ca nici nu a pus inca
inceput pocaintei, adica zidirii interioare, atunci imi este neclar, cum odata
terminata aceasta zidire, as mai avea ragazul artei sau a altei profesiuni. In pro-
fesiunea mea, observ ca, facand-o, ma si zidesc. Ma zidesc nedezlipit de
exercitiul ei.

Pr. G. : V-am inteles imediat. Da ! Tocmai aceasta a voit sa spuna si acel cuvios.
Ca el se afla neincetat pe cale si nu la capatul desavarsirii, care pentru crestin nu
are hotar. Asta inseamna - "De abea am pus inceput pocaintei. Cuvantul sau
descoperea tocmai asezarea lui autentica, el aflandu-se mereu in zidire. Sfantul
Grigore de Nyssa spune despre fapta care pune mereu un inceput, ca fiind
marturie a transcendentei Binelui, pentru a simti ca esti mereu la inceput.
Ganditi-va, aceasta ne si instituie pe noi in continuitatea creatiei. Imi dati acum
prilejul sa trec la examinarea mostenirii filosofice si biblice aflate in opera lui
Origen, adica la cat preluase el din cele doua surse formative. In cazul lui Origen
ne aflam la sfarsit de secol doi, rascruce in istoria misiunii Bisericii cand credinta
crestina incepe sa fie primita nu numai de oamenii simpli, dar, incetul cu incetul,
si intelectualii din lumea greco-romana, incep sa fie si ei atenti la Revelatie, si bat
la usa Bisericii. Sa nu uitam ca tatal lui Origen fusese crestin si murise ca martir.
Origen insusi a fost un om de geniu si de cautare ardenta. Desi botezat, s-a
hranit si din filosofia timpului sau in Alexandria, in acest centru al gandirii unde
traisera si Filon si Plotin. Atunci si el ca om de cultura, asemenea noua astazi,
subliniez acest aspect, implineste aceasta deschidere fireasca spiritului uman
catre universal, catre cultura. Sfantul Apostol Pavel insusi spune : Cercetati
toate.

Coriolan Babeti : Eu as vrea, fara sa pierd frumusetea intrebarilor de la inceput

si nici frumusetea raspunsurilor dumneavoastra, sa revin totusi la sensul
intrebarii prime. Din raspunsurile pe care le-ati dat, ceea ce cred ca am retinut
este ca invatatura crestina marturiseste un progres al Mantuirii si ca, odata
acceptata aceasta teza a progresului, implicit in substanta fenomenului religios,
se petrece o ruptura a circularitatii timpului, in sensul ca timpul devine linear si
unidirectional. Ramanand la problema maestrului si discipolului, putem spune ca
ea sufera o modificare in crestinism, devenind mai cu seama o problema a
raportului intre invatatura si disciplina. Pentru un indian (imi cer scuze ca voi co-
bori in infernul concretului), invatatura tine obligatoriu de un guru. In crestinism,
tocmai aceasta ruptura de nivel a deplasat accentul de pe invatator pe
invatatura. Or, tocmai aici imi pare a fi criza de azi, cand foarte adeseori preotul
pus pe invatatura a absolvit in prea mare masura pe invatator de datoriile lui; de
ideea exemplaritatii lui. Dumneavoastra ati spus ca numai prin Revelatie, potrivit
ei, duhovnicul poate spera sa fie autentic. Ce mi pare fundamental este nu numai
sa se recupereze intelesul si importanta invataturii, ci si recuperarea conditiei
invatatorului, adica personificarea invataturii intr-un invatator pe masura ei.

Pr. G. : Problema este acuta si raspunsul nu poate fi linear. Veti vedea indata.
Sa gandim si aici antinomic. Budha si-a expus invatatura si s-a identificat ei.
Cred ca ea era a lui Budha ! Nu exprima adevarul universal absolut. Budha
punea accentul pe el insusi si sa nu uitam ca a fost invinuit chiar de ateism,
pentru ca in invatatura lui Dumnezeirea este estompata. In ce priveste problema,
cele doua aspecte ale problemei, vom ramane uimiti gasind in Evanghelie
distinctia privind raportul intre ele. Mantuitorul spune "Invatatura mea nu este a
mea ci a Celui ce M-a trimis." Deci El insusi se refera la Altcineva, ceea ce ne-ar
vorbi noua tocmai despre obiectivitatea absoluta a invataturii lui Iisus Hristos si
deci excluderea oricarui subiectivism, sau a vreunei peceti individuale. Acesta
este un aspect. In acelasi timp, Mantuitorul se identifica in chip absolut cu
invatatura pentru ca zice "Tatal meu este in Mine si Eu sunt Tatal". Eu insa nu
pot spune, ca faptura, ca ma identific in chip absolut cu invatatura, pentru ca
invatatura este a Unicului Absolut, a lui Dumnezeu. Eu permanent trebuie sa fiu
pe cale, si permanent sa aspir la un fel de identificare harica cu invatatura, si in
smerenie. De aceea Sfintii chiar aflandu-se in lumina spuneau : "De-abia pun
inceput pocaintei". Imediat ce as spune ca m-am identificat cu invatatura, declar
implicit ca m-am identificat cu Absolutul, ceea ce este vadit absurd. Eu ca
duhovnic pot doar sa raspund, la chemarea Mantuitorului : Veniti dupa Mine. Eu
merg dupa El, eu trebuie sa-i fiu martor, asa cum tot El spune Apostolilor : "Si-mi
veti fi martori". Eu pot fi un trimis, asa cum i-a trimis pe Apostoli zicandu-le :
"Luati Duh Sfant", precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi, (Ioan,
20, 21), instituindu-i atunci pe Apostoli in aceeasi slujire harica de iertare a
pacatelor, care este slujirea duhovnicului. Deci permanent, aspiratia mea este sa
fiu un martor in Duhul Sfant, care de la Cincizecime a ramas peste Biserica, sa
fiu deci permanent un martor al slujirii, slujire care este un astazi continuu.
Pentru ca in lucrarea mantuirii nu este oprire, stare pe loc. Apa statuta se strica.
Daca nu ai de lucru, iti da diavolul de lucru. Duhovniceste e un progres continuu.

G. L. : De ce nu se poate creste spiritual in afara relatiei maestru-discipol ? De

ce este nevoie de o relatie personala pentru implinirea acestei cresteri
spirituale ? Or, aceasta tema a relatiei personale ce nu poate fi ocolita, se con-
verteste imediat in problema autoritatii. Atunci intrebarea devine : De ce
autoritatea ? De ce este nevoie de autoritate ? Asta inseamna ca eu, discipol, imi
recunosc putinatatea iar maestrul - implinirea ? Ce anume il califica pe maestru
pentru calitatea lui de maestru, respectiv de autoritate ? Ce te invata maestrul,
ceva de peste invatatura, sau de dinaintea ei ? Daca te-ar invata o invatatura, nu
ai avea nevoie de maestru personal. Or, ce te invata ? Pesemne, dupa cum la-
sati sa se inteleaga, - cautarea. Te invata, adica, punerea pe cale. Maestrul,
deci, este un om ce te-a asezat pe o orbita. Te desprinzi, atunci, vreodata de
maestru ?

C. B. In continuarea intrebarilor torentiale ale lui Gabriel Liiceanu, ma alatur si eu

si va intreb : cum credeti ca se petrece convertirea discipolului in maestru ?

Pr. G. : Prima intrebare : de ce este nevoie de aceasta relatie ? Raspund printr-

un exemplu : Purta un om in el "o subterana" de rele. Ce sa faca ? I-a fost rusine
sa mearga la duhovnic. S-a dus la camp, a facut o mica groapa si acolo si-a spus
toate ticalosiile vietii. Peste un timp, cand s-a intors acolo, din acea groapa,
rasarisera maracini si plante otravite. De unde ? Din microbii raului din el. Relatia
personala, este necesara, fiindca este o relatie fireasca, fundamentala. Ati fi de
acord, poate, cu experienta moderna de nastere in eprubeta ? Pentru a evita
aceasta relatie, pare similar cu formarea "in vitro" a persoanei umane. Faptul
capital, persoana umana se realizeaza numai in relatie cu o alta persoana.

A. P. : Am impresia ca se poate face urmatoarea deosebire. Cred ca noi

amestecam doua oficii, ministere, deosebite, distincte : duhovnicul la care te
spovedesti si cu care lucrezi la mantuirea sufletului tau si transmitatorul de
invatatura, care nu totdeauna coincid. Spun asta pentru ca competenta in pro-
blema caii spirituale nu este obligatoriu o competenta in problema transmiterii de
invatatura. Poate sa fie un teolog blindat teoretic si sa nu fie un bun maestru
spiritual ; in cazul acestuia din urma, invatatura cade pe planul doi, pe planul unu
fiind eficacitatea personala a invatatorului. De aceea Kant poate fi invatat din
cartile lui Kant, in vreme ce problemele duhovnicesti au nevoie de o intruchipare.
E nevoie de aceasta competenta care fundamenteaza relatia interpersonala,
fiindca intra in joc altceva decit simpla competenta doctrinara.

Pr. G. : Aveti dreptate. E posibil acest fapt si in realitate se si petrece.

Duhovnicul deplin si autentic trebuie sa fie un martor viu, un receptor si al in-
vataturii si al experientei duhovnicesti, fiindca harul implica viata si invatatura.
Harul e tainic dar nu mut. Harul se exprima in invatatura dar si in viata. Trebuie
sa stii canoanele, sa ai experienta vie a binelui, a bunatatii si sa poti primi
intrebari dinspre fiul duhovnicesc fara sa fii derutat de dificultatea lor. De aceea
duhovnicul trebuie sa fie o personalitate integral deschisa, prin fire, dialogul
comuniunii. De altfel, sa nu uitam, relatia personala sta la temelia insasi a
Revelatiei : Dumnezeu Tatal este in Fiul si Fiul e in Tatal in comuniunea Sfantului
Duh. As indrazni chiar sa spun ca asa precum Fiul se refera la Tatal, asemenea
si fiul duhovnicesc se refera la parintele sau duhovnicesc. Fiul este in ascultare
fata de Tatal si permanent este Trimisul Lui. Aici avem deci modelul
fundamental, originar de relatie parinte-fiu in Tatal si Fiul in Duhul Sfant.

S. D. : Atunci mai putem vorbi de dimensiunile eatoare in raportul Fiului cu

Tatal ?

Pr. G. : Nu in Dumnezeire, ci la nivelul uman al aceleiasi relatii.

S. D. : Adica intre Persoanele divine nu exista un raport creator ?

Pr. G. : Daca ar fi asa ar insemna sa introduci, ceea ce a si facut Hegel, un

progres in devenirea divina. Nu. Acolo este absolutul divin. In raport insa cu cre-
atura, Dumnezeu creeaza neincetat. Acum, sa revenim. Autoritatea in ce consta
ea ? Nu are nici un fel de legatura cu vreo autoritate juridica. Cuvantul
"metanoia" - care inseamna "schimbarea gandirii" - a fost tradus in Apus prin
"penitentia" (asa gasim termenul la Tertulian care si este atat de rigorist) adica
de pena - pedeapsa, ceea ce, vizibil, implica o autoritate de tip juridic. In
ortodoxie gandirea e diferita. Va dau exemplul lui Ava Dorotei care spune :
"Niciodata cand vrei sa inveti pe cineva sa nu te institui ca invatator, ci ca
slujitor." Atunci duhovnicul nu-si impune vreo autoritate, in sensul unei dispozitii,
ci se intemeiaza mai cu seama pe calitatea de slujire. "Caci Fiul Omului n-a venit
sa I se slujeasca ci sa slujeasca". Zice Ava Dorotei : Sa lasi impresia ucenicului
ca vrei sa-l ajuti. Deci autoritatea in sensul duhovnicului este aceea de slujire, de
vas al purtarii Adevarului si de comunicare a acestuia in Duhul lui Hristos.
Iertarea duhovnicului o savarseste in numele Prea Sfintei Treimi. El zice : "Te iert
si te dezleg in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant". Deci, nu in numele
meu - Mai precizez : "in Numele", si nu "in locul". Duhovnicul e purtator al
numelui si al harului nu se substituie acestora. Ortodoxia elimina orice expresie
legata de ideea substituirii.

Acum ceva despre calificarea maestrului, cum ziceti dumneavoastra. Pentru

crestini exista aceasta institutie pe care dintru inceput a randuit-o si a intemeiat-o
Mantuitorul - Biserica. Intai, prin chemarea si consacrarea Apostolilor, care la
randul lor au transmis harul : - deci alegerea, pregatirea si comunicarea harului -
catre diacon, preot, arhiereu. Aceasta institutie, mai bine zis aceasta instituire
are, deci, un caracter concret, vazut, dar si o taina nevazuta, comunicata haric.
Instituirea acestor autoritati se face deci in Biserica, prin organismele ei stabilite
dintru inceput de Mantuitorul atunci cand a zis Apostolilor : "Pe aceasta piatra voi
zidi Biserica Mea". (Matei 16, 18). Biserica este aceea care poarta ase-zamantul
harului si in ea se instituie aceasta autoritate. Piatra este, se intelege
Hristos.

G. L. : Autoritatea deci nu o da stiinta ci harul ?

Pr. G. : Fara indoiala. Harul in colaborare cu vointa umana, in sinergie, prin

cooperare. Cunostinta este insa si ea un dar al Duhului Sfant.

G. L. : Stiinta, parinte, o pot recunoaste, dar harul cum il recunosc ?

Pr. G. : V-am spus ca autoritatea duhovniceasca implica si aspectul vizibil,

institutional, dar sustinut de cel nevazut, haric. De aici se poate vedea cu cat
este cineva mai mult sau mai putin harismatic. Aici ne aflam in universul intim al
vietii duhovnicesti. Biserica este un organism funciarmente teandric, in care
aspectul vizibil este cel uman, iar aspectul haric, nevazut, este divin, dar fara sa
fie mut. N-aveti grija, se vadeste el in lucrarea duhovniceasca practica.
G. L. : Observ ca e foarte usor sa circumscrii profilul ucenicului. El are o arma
ferma : intrebarea si ascultarea. Atunci care este arma maestrului ?

Pr. G. : Arma maestrului este cuprinsa in cele trei slujiri esentiale : invatator,
sfintitor, si pastor, dupa chipul lui Iisus Hristos. Duhovnicul, deci, trebuie sa
impartaseasca Adevarul, sa-l impartaseasca haric, sfiintindu-ma si sa ma
calauzeasca, sa ma conduca. Concret asa stau lucrurile ! Aceasta de fapt este
chiar, lucrarea Bisericii, caci ea este vasul tainelor (botez, mirungere, euharistie
s.a.m.d.)

G. L. : As propune sa extrapolam aceasta relatie fiu duhovnicesc-parinte

duhovnicesc la problema generala, maestru-discipol, pe care o gasim si in alte
religii, cat si la aceea a raportului intre ganditor si ucenic. Imi pare ca reducand
raportul maestru-discipol la situatia fiu duhovnicesc-parinte duhovnicesc, il
particularizam.

Pr. G. : Vi se pare o pozitie particulara, dar nu trebuie uitat ca avem de a face cu

un arhetip in Dumnezeire : Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Deci exista o relatie filiala,
arhetipala. Zice insa Sfantul Ioan Evanghelistul : "Legea prin Moise s-a dat, iar
Harul si Adevarul prin Hristos ne-au venit." Relatia maestru-ucenic, daca o
intalnim pretutindeni, este datorita originii ei, fiindca este bazata pe relatia im-
primata in faptura : tata-fiu. Relatia duhovniceasca insa : in Har si Adevar, este
noua. Adevarul revelat este deplin in Iisus Hristos, Dumnezeu si Om. Si, tinand
seama de disjunctia care intervine intre invatator si invatatura, invatatura aici
ramane tezaurul absolut, iar eu, duhovnicul un vas purtator al ei. Iisus Hristos
este purtatorul ei absolut. De aceea Traditia rasariteana exclude infailibilitatea
oricarei persoane umane. Numai Biserica este infailibila, invatatura ei.

G. L. : Atunci aceasta relatie personala se rezuma la invatatura. Or, se observa

ca este ceva de peste invatatura care pare sa o intemeieze.

Pr. G. : Aceasta invatatura se comunica personal, nu ca un concept abstract.

G. L. : Care este partea personala, atunci, a invataturii ?

Pr. G. : Partea personala este exact expresia vie, intrupata a invataturii. Orice
criza in istorie se petrece cand nu se mai intrupeaza invatatura in persoana.

A. P. : Eu cred ca este esentiala pentru parintele duhovnicesc, pentru maestrul

spiritual, competenta invataturii, dar cu adevarat decisiva mi se pare competenta
cazului. Sa ai, adica, competenta celui cu care ai de a face, sa intelegi problema
lui, termenii in care si-o pune, si sa stii in ce termeni trebuie sa formulezi
raspunsul ca sa ajunga la el, care este o persoana unica. Cand apare criza?
Cred ca atunci cand maestrul nu este decat un transmitator obiectiv de doctrina,
si cand, intrebat, nu stie sa raspunda decat in cuvintele doctrinei. Or, aceeasi
intrebare formulata de oameni diferiti pretinde raspunsuri diferite. Si aici
libertatea si creativitatea invatatorului sunt nelimitate. Daca exista o criza a
Bisericii si am impresia ca exista, ea exista in masura in care capacitatea de a
nuanta raspunsul la caz este grav diminuata.

Pr. G. : Eu cand am vorbit de progres am avut in vedere aspectul problematicii

teologice. Sub acest aspect, neindoielnic, ne aflam in progres fata de Origen si
fata de parintii Capadocieni. Chiar epoca iconoclasta, cu teribila ei infruntare,
apare ca o elucidare stralucitoare. Intruparea invataturii in invatator cred ca se
afla intr-o criza si tocmai de aceea inlauntrul Bisericii vorbim la modul concret de
lipsa de duhovnic cu experienta duhovniceasca. Fara indoiala, duhovnicul nu
poate veni cu un acelasi raspuns ; el are, fundamental, un tezaur revelat, adica
Decalogul, Fericirile, Tatal Nostru, Crezul si intreaga Traditie. Raspunsul insa la
caz trebuie privit ca un dar deosebit, iar acest dar tine de vocatia lui si, fun-
damental, de principiul iubirii, adica acest principiu care te indeamna, in chip
negrait, sa traiesti, constientizand, viata celuilalt.

Extras din "Dialoguri de seara"