ȘCOALA POSTLICEALĂ

CALIFICARE PROFESIONALĂ
ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

PROIECT PENTRU CERTIFICAREA

COMPETENȚELOR PROFESIONALE

COORDONATOR:

ABSOLVENT:

2023
 ȘCOALA POSTLICEALĂ
CALIFICARE PROFESIONALĂ
ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

EMULSII ȘI EMULGATORI

COORDONATOR:

ABSOLVENT:

2023
 CUPRINS

ARGUMENT.............................................................................................................................4
CAPITOLUL I. EMULSIILE – NOȚIUNI GENERALE ALE FORMEI
FARMACEUTICE...................................................................................................................6
I.1. Definiţie şi generalităţi.....................................................................................................6
I.2. Stabilitatea emulsiilor.......................................................................................................7
I.2.1. Factori care influenţează stabilitatea emulsiilor........................................................7
I.2.2. Fenomenele de instabilitate fizică a emulsiilor.......................................................10
I.3. Componentele emulsiilor................................................................................................12
I.3.1. Lichide nemiscibile.................................................................................................12
I.3.2. Emulgatori...............................................................................................................12
I.3.3. Alte substanţe auxiliare...........................................................................................19
I.4. Clasificare.......................................................................................................................19
I.5. Căile de administrare......................................................................................................20
CAPITOLUL II. FORMULAREA EMULSIILOR............................................................21
CAPITOLUL III. PREPARAREA EMULSIILOR............................................................23
III.1. Metode de preparare a emulsiilor................................................................................24
III.2. Prepararea emulsiilor în industrie................................................................................25
CAPITOLUL IV. CARACTERE ȘI CONTROL................................................................27
IV.1. Conservarea emulsiilor................................................................................................30
IV.2. Microemulsii................................................................................................................30
IV.3. Emulsii multiple..........................................................................................................33
CAPITOLUL V. EMULSII DIN PRACTICA MEDICALĂ..............................................37
V.1. Rheumon, emulsie.........................................................................................................37
V.2. Smoflipid, emulsie perfuzabilă.....................................................................................38
V.3. Etomidat – lipuro, emulsie injectabilă..........................................................................40
V.4. Propofol lipuro 1%, emulsie perfuzabilă/injectabilă....................................................44
V.5. Viatromb forte, emulsie cutanată..................................................................................45
V.6. Espumisan, emulsie orală..............................................................................................46
V.7. Recofol, emulsie injectabilă..........................................................................................48
CONCLUZII...........................................................................................................................52
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................53
 ARGUMENT

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte medicamentul astfel: „reprezintă

orice substanţă sau produs destinat a fi utilizat cu scopul de a modifica sau studia un sistem
fiziologic sau o stare patologică, în interesul pacientului căruia îi este administrat”; vom putea
defini medicamentul din punct de vedere al ştiinţelor farmaceutice ca fiind mai mult decât o
substanţă ca atare ci o asociere de substanţe care se utilizează în scopul vindecării sau
diagnosticării unei maladii prezente la om sau animale.
O altă definiţie dată medicamentului este aceea de a fi considerat o asociere de
substanţe care se folosesc pentru prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor, ce poate fi
folosit de bolnav după un anumit mod de administrare.
Istoric: medicamentul a apărut odată cu omul însuşi deoarece primele medicamente
sunt menţionate încă din antichitate.
Istoria medicamentului şi a actului farmaceutic a cunoscut mai multe etape în funcţie
de istoria omenirii:
1. Perioada religioasă – empirică;
2. Perioada filozofică;
3. Perioada experimentală, cu apogeu în secolul al XVII - lea;
4. Perioada ştiinţifică – determinată de cele mai multe descoperiri în domeniul ştiinţelor
naturii.
La vechii greci medicamentul era un remediu, un leac de realizarea căruia se ocupă o
disciplină distinctă – farmacia galenică, definită de părintele farmaciei Claudius Galenus –
ştiinţa şi arta preparării, conservării şi prezentării medicamentelor.
Plecând de la aceste începuturi s-a dezvoltat o ştiinţă complexă care studiază noţiunile
teoretice şi practice privind formularea, prepararea (fabricarea), depozitarea, eliberarea şi
evaluarea biofarmaceutică a medicamentelor care este tehnologia farmaceutică. Procesul de
administrare a medicamentelor în vederea rezolvării unor maladii este cunoscut sub
denumirea de medicaţie. Tot forme farmaceutice sunt considerate şi unele preparate care în
mod obişnuit nu se administrează ca atare, cum sunt tincturile şi extractele. Acestea se
administrează prin diluare într-un vehicul şi uneori asociate cu alte componente.
Un nou concept pentru forma farmaceutică este şi acela de sistem terapeutic ce
reprezintă o formă farmaceutică nouă care permite administrarea controlată pentru a rezolva
probleme terapeutice specifice. Având în vedere definiţia sistemului terapeutic acesta prezintă
câteva avantaje:
1. Alegerea celui mai potrivit agent terapeutic ţinând cont de caracteristicile sale
 farmacocinetice;
2. Administrarea substanţelor active pe calea cea mai potrivită pentru a evita efectele
nedorite ce pot apare datorită nerespectării de către bolnav a recomandărilor cu privire
la substanţa medicamentoasă respectivă;
3. Înlăturarea multitudinii de efecte adverse.
 CAPITOLUL I
EMULSIILE – NOȚIUNI GENERALE ALE FORMEI FARMACEUTICE

I.1. Definiţie şi generalităţi

Emulsiile, ca formă farmaceutică, reprezintă un sistem dispers format din faze
nemiscibile dispersate şi stabilizate cu ajutorul emulgatorilor. Fazele emulsiilor sunt lichide,
cu proprietăţi net distincte; la suprafaţa lor de contact se formează o tensiune interfacială ce le
împiedică dispersarea. Agitarea energică a unui astfel de sistem duce la amestecarea
temporară a celor două lichide. Uleiul de floarea soarelui şi apă sunt nemiscibile, dar la
agitare, cantităţi reduse din ulei devin temporar dispersate în apă. Uleiul este faza dispersată,
internă sau discontinuă, iar apa este mediul de dispersie, faza externă, continuă, la care este
adăugată o a treia substanţă cu proprietatea de a se concentra la interfaţa de separare a fazelor,
realizând o stabilizare a celor două faze. Astfel, particulele de ulei vor rămâne dispersate în
mediul apos evitându-se separarea în faze distincte. Cea de a treia substanţă se numeşte
emulgator şi este agentul care condiţionează existenţa emulsiei. Emulsiile sunt de tipul U/A
când faza uleioasă este dispersată în mediul apos şi A/U când faza apoasă este dispersată în
ulei.
În scopul uniformizării noţiunii de fază uleioasă şi apoasă se foloseşte pentru faza cu
proprietăţi lipofile simbolul L şi pentru cea cu proprietăţi hidrofile H. Astfel:
- Emulsie de tip U/A se poate scrie L/H;
- Emulsia A/U - H/L.
Emulsiile multiple:
- Apă în ulei în apă (A/U/A) vor deveni H/L/H;
- Ulei-apă-ulei (U/A/U) – L/H/L.
F.R. X înscrie emulsiile ca preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai puţin
vâscoase, constituite dintr-un sistem dispers format din două faze lichide nemiscibile, realizat
cu ajutorul emulgatorilor şi destinate administrării interne sau externe.
F.R. X clasifică emulsiile în funcţie de faza internă şi de faza externă în:
- Emulsii apă în ulei (A/U);
- Emulsii ulei în apă (U/A).
Pentru administrarea internă se folosesc numai emulsiile tip ulei în apă. Emulsiile în
compoziţia cărora intră săpunuri sau alte substanţe cu acţiune emolientă, analgezică sau
revulsivă, destinate aplicării pe piele, se numesc linimente.
 Avantajele emulsiilor sunt legate de posibilitatea de rezolvare a unor probleme de
formulare a medicamentelor compuse din două lichide nemiscibile sau a unei substanţe active
solubile într-un lichid nemiscibil cu un al doilea.
Emulsiile de uz intern U/A, prin faza continuă apoasă, pot masca gustul neplăcut al
unor uleiuri (de parafină, de ricin, de peşte) sau vitamine, înlesnind administrarea lor. S-a
remarcat biodisponibilitatea mărită a soluţiei uleioase formulate ca emulsie, faţă de absorbţia
soluţiei uleioase ca atare.
Emulsiile parenterale cu substanţe energetice (uleiuri nutritive) sunt administrate i.v. la
pacienţii incapabili de a ingera hrana în mod normal. În afara problemelor de sterilitate,
apirogenitate, acestea ridică problema dimensiunilor particulelor fazei grase, dispersate în
mediul apos. Pentru a evita trombozele, alte reacţii, faza grasă trebuie să fie dispersată în
globule foarte fine, realizate printr-o metodă adecvată de emulsionare.
Emulsiile U/A prezintă faza apoasă continuă, situaţie similară mediului intern al
organismului, ce favorizează absorbţia principiilor active. Trecerea principiului activ către
faza externă, în vederea absorbţiei, depinde în mare măsură şi de mărimea particulelor sale.
Cu cât particulele sunt mai mici, dispersia mai fină, se realizează o suprafaţă mare de contact
între faze, ceea ce permite o difuziune mai rapidă prin suprafaţa oferită absorbţiei.
Metodele moderne de obţinere a emulsiilor se orientează către formularea
microemulsiilor, în care picăturile fazei dispersate ajung la dimensiunile chilomicronilor (0,05
µm). Astfel, la avantajul unei absorbţii rapide se adaugă şi posibilitatea integrării directe a
substanţelor grase în chilomicroni (lipoproteina din plasma sanguină cu rolul de a transporta
lipidele între diferite organe).
Emulsiile reprezintă o formă farmaceutică ce se aplică frecvent pe piele în scop
terapeutic şi cosmetic. Emulsiile de ambele tipuri U/A şi A/U sunt utilizate în cosmetică
pentru calităţile conferite de conţinutul în apă şi ulei.
Dezavantajul major al emulsiilor îl constituie instabilitatea fizică, ce se caracterizează
prin diverse stadii de separare a celor două faze.

I.2. Stabilitatea emulsiilor

I.2.1. Factori care influenţează stabilitatea emulsiilor
Asocierea a două lichide deosebite în ceea ce priveşte caracterul lor chimic (ulei şi
apă), fără intervenţie exterioară, va realiza o suprafaţă de separaţie redusă, suprafaţă ce
corespunde gradului de stabilitate maximă al acestui sistem. Tensiunea de la interfaţa celor
două lichide nemiscibile este numită tensiune interfacială. În funcţie de tensiunea interfacială
se produce o atracţie spre interior a moleculelor de la suprafaţa de separaţie, până se obţine
cea mai mică dimensiune, care la lichide are forma sferică. Acţiunea mecanică de divizare a
fazei interne provoacă odată cu mărirea suprafeţei de separaţie S şi creşterea tensiunii
interfaciale. Condiţia unei emulsii presupune un lichid dispersat în alt lichid, dar creşterea
gradului de dispersie determină o creştere a energiei libere superficiale F. Energia liberă de
suprafaţă F este în strânsă dependenţă de suprafaţa de separaţie dintre faze, dar şi de tensiunea
interfacială. Menţinerea sistemului într-o fază de dispersare omogenă a fazei interne în toată
faza continuă este posibilă prin intervenţia unui al treilea element – emulgatorul, care,
interpus între cele două faze, va reduce tensiunea interfacială. Reducerea tensiunii interfaciale
prin prezenţa emulgatorului (substanţe tensioactive) este un factor deosebit de important în
stabilizarea emulsiilor (figura următoare). În funcţie de structură chimică, emulgatorul este
adsorbit la interfaţă, formând un film interfacial cu valori diferite ale tensiunii superficiale pe
cele două părţi ale filmului.
Gradul avansat de dispersie, cu menţinerea unei energii superficiale libere reduse (deci
asigurarea stabilităţii sistemului), se poate realiza pe seama reducerii tensiunii interfaciale prin
intervenţia emulgatorului.

Fig.1 – Modalităţi de stabilizare a emulsiilor: a) cu polisorbaţi; b) cu macromolecule; c) cu

pulberi insolubile
Diametrul particulelor fazei dispersate este principalul factor care influenţează
stabilitatea şi biodisponibilitatea emulsiei. Realizarea emulsiilor ca forme farmaceutice se
bazează pe obţinerea unor sisteme cu un înalt grad de dispersie. Obţinerea unei emulsii cu
particulele fazei dispersate cu raza cât mai mică presupune suprafaţa mărită şi favorizarea
trecerii principiului activ din faza internă în faza continuă, în vederea absorbţiei.
În formularea emulsiilor se urmăreşte obţinerea dimensiunilor reduse ale particulelor
fazei interne ca o condiţie esenţială a unei biodisponibilităţi eficiente. Din punct de vedere
tehnic, divizarea avansată ridică probleme de stabilitate. Din formula lui Stokes rezultă că
scăderea diametrului particulei va produce o încetinire a vitezei de sedimentare. Cu cât
picătura de lichid emulsionat este mai mică, stabilitatea acesteia este dată de forţele la care
este supusă în mediul de dispersie. Picăturile de fluid dispersate în mediul extern sunt expuse
acţiunii a două forţe verticale de sens contrar:
- Forţa presiunii hidrostatice care împinge, susţine particula în sus;
- Forţa gravitaţiei, care atrage în jos.
Cele două forţe vor acţiona cu intensităţi cu atât mai reduse cu cât raza particulelor va
fi mai mică.
Vâscozitatea mediului influenţează stabilitatea particulelor; va fi mai mare la emulsiile
cu particule mici faţă de emulsiile cu particule mari, care au posibilitatea să se contopească
mai uşor. Viteza de separare a fazelor este direct proporţională cu diferenţa dintre densitatea
fazei interne şi a celei externe. Cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât emulsia este mai
stabilă.
Emulsia este caracterizată de prezenţa a două faze deosebite ca proprietăţi fizico-
chimice şi cu densităţi diferite. Egalarea densităţilor nu reprezintă, de cele mai multe ori, o
posibilitate practică. Emulsiile ale căror componente au densităţi diferite pot fi uleiul de
floarea soarelui cu apă, sau apă cu bromoformul. Bromoformul, lichid nemiscibil cu apă şi cu
soluţiile apoase, cu densitate mai mare ca a apei (d = 2,81), sedimentează rapid. Formulele
magistrale cu bromoform se prepară sub formă de emulsie numai atunci când cantitatea de
bromoform depăşeşte coeficientul de solubilitate în apă 1:250. Rezolvarea formulei prin
emulsionare necesită o apropiere a densităţii bromoformului de densitatea apei, prin diluarea
cu ulei de floarea soarelui, care are o densitate de 0,93 (un gram de bromoform se diluează cu
5 g de ulei de floarea soarelui).
Pentru realizarea stabilităţii unei emulsii se folosesc agenţi de vâscozitate – bariere
mecanice create în jurul particulelor fazei dispersate cu rolul de a împiedica sau de a încetini
fenomenul de coalescenţă al picăturilor ce aparţin aceleiaşi faze. Aceste substanţe sunt
polimeri naturali sau semisintetici (gumă arabică, metilceluloză) care, prin îmbibare, formează
straturi multimoleculare închise. Substanţele solide insolubile în cele două faze, sub formă de
pulbere fiind, vor stabiliza o emulsie de tip U/A dacă manifestă caracter hidrofil (bentonita,
trisilicat de magneziu) sau emulsii A/U dacă pulberea este hidrofobă (cărbune animal, grafit).
Vâscozitatea este influenţată şi de concentraţia fazei interne. În condiţiile în care
particulele fazei dispersate ar reprezenta sfere cu diametre egale, concentraţia maximă a fazei
interne poate fi 74,02. Cantitatea de substanţă care depăşeşte concentraţia maximă teoretică
poate determina destructurarea emulsiei. În realitate, se pot realiza emulsii mai concentrate
datorită diversităţii în mărime, formă şi elasticităţii particulelor. Vâscozitatea determină
stabilitatea sistemului eterogen, ca fiind cea care influenţează şi proprietăţile reologice ale
emulsiei. Emulsiile de uz intern trebuie să aibă curgerea convenabilă pentru a putea fi
administrate în doze corespunzătoare.
Raportul dintre concentraţiile celor două faze va influenţa viteza de sedimentare, în
cazul emulsiilor U/A, concentraţia fazei interne variază de la 10% pentru emulsia uleioasă la
30% pentru emulsia de ulei de ricin, 28 - 50% pentru uleiul de parafină, 75% pentru
linimentul amoniacal.
Emulsia este cu atât mai stabilă cu cât concentraţia fazei interne este mai mică. Cu cât
numărul particulelor dispersate este mai mic în unitatea de volum, probabilitatea ciocnirilor
este mai mică; şansele ca particulele să-şi păstreze individualitatea sunt mai mari.

I.2.2. Fenomenele de instabilitate fizică a emulsiilor

Emulsia stabilă se caracterizează prin menţinerea constantă a mărimii particulelor
fazei dispersate şi distribuţia uniformă a particulelor în mediul de dispersie. Mărimea
particulelor este definită în procesul de formare a emulsiei, apoi este menţinută cu ajutorul
agenţilor tensioactivi şi al celor ce măresc vâscozitatea mediului. În timp, emulsia, sistem
caracterizat de energie, tinde spre stabilitate prin modificarea mărimii particulelor (floculare şi
apoi coalescenţă). Într-o primă fază are loc separarea a două faze, două emulsii de concentraţii
diferite (se deosebesc prin concentraţia în faza dispersată).
Fenomenele de instabilitate a emulsiilor sunt fenomene spontane, determinate de
agenţi fizici, chimii şi de agenţi biologici. Numeroase substanţe reacţionează cu emulgatorul,
determinând desfacerea emulsiei. Sub acţiunea acizilor, emulgatorul, reprezentat de săpunuri
alcaline, se descompune în acizi graşi şi sarea alcalină a acidului adăugat. Aceste două
componente nu au proprietăţi emulgătoare. Intervenţia unui electrolit într-o anumită
concentraţie asupra unei emulsii stabilizate cu un săpun alcalin determină precipitarea
agentului emulsiv şi ruperea emulsiei respective.
Emulgatorii anionici sunt incompatibili cu substanţele cu cationi voluminoşi şi invers.
Emulgatorii neionici sunt incompatibili cu fenolul. Adăugarea alcoolului la emulsiile
stabilizate cu gumă arabică, tragacantă, gelatină duce la precipitarea lor şi astfel la distrugerea
emulsiei. Microorganismele pot contribui la descompunerea emulgatorilor de tip hidraţi de
carbon, care constituie mediu de cultură.
Cremarea sau ecremarea este un fenomen de separare a emulsiei în două straturi,
dintre care unul este mai concentrat în faza dispersată, denumit cremă. Termenul cremare
provine, prin analogie, de la stratul de cremă a laptelui, strat ce conţine mai multă fază
dispersată – grăsime – decât laptele iniţial (laptele este o emulsie naturală U/A). Fenomenul
de cremare cu separare ascendentă este o formă de instabilitate mai puţin drastică decât
ruperea emulsiei, deoarece cremarea reprezintă faza premergătoare a distrugerii emulsiei, iar
apropierea treptată a particulelor între ele favorizează ruperea suprafeţei şi producerea
coalescenței globulelor.

Fig.2 – Fenomenele de instabilitate a emulsiilor

Fenomenul poate fi întârziat prin reducerea mărimii particulelor, mărirea vâscozităţii
fazei continue, fără a influenţa prea mult densitatea. Parafina este utilizată pentru mărirea
vâscozităţii emulsiilor de tip A/U. Siropul şi glicerina sunt folosite în emulsiile orale ca agenţi
edulcoranţi ce măresc vâscozitatea mediului apos.
Sedimentarea are loc în cazul emulsiilor a căror fază internă prezintă o densitate mai
mare decât densitatea fazei externe, cu separarea fazelor în direcţie descendentă. Procesul
cremării sau al sedimentarii poate fi redus prin formulări corecte ale emulsiilor şi tehnologii
corespunzătoare de preparare.
Flocularea este un proces care se produce lent şi constă din gruparea globulelor în
agregate. La agitare, globulele se desfac şi emulsia devine omogenă.
Coalescenţa are loc ca o continuare a floculării, când picăturile se contopesc şi în final
se produce o separare completă a celor două faze. Viteza de separare a fazelor este
dependentă de procesul floculării şi este caracteristică emulsiilor diluate. Factorii care
angrenează coalescenţa sunt specifici emulsiilor concentrate.
Dezemulsionarea, desfacerea, ruperea unei emulsii este fenomenul de separare a celor
două componente ale emulsiei şi prezintă ca faze intermediare cremarea, coalescenţa,
sedimentarea. Aceste fenomene se pot influenţa reciproc sau pot coexista.
Inversarea fazelor constă în schimbarea unei emulsii de tip U/A în emulsie de tip A/U,
unde emulgatorul este un săpun monovalent; prin asocierea cu un ion bivalent va rezulta
săpunul corespunzător, emulgator tip A/U.
 Modificarea raportului dintre cele două faze poate fi o cauză a inversării fazelor.
Exemplul îl reprezintă emulsia uleioasă, care la nivelul de emulsie primară este de tip A/U,
având cantitate mică (7,5 g) de apă şi prin adăugarea apei se transformă în emulsie de tip U/A.
Cea mai importantă caracteristică a emulsiilor farmaceutice este stabilitatea fizică
reprezentată prin aspect omogen, lipsa fenomenelor de coalescenţă, cremare, sedimentare sau
separare în fazele componente.

I.3. Componentele emulsiilor

I.3.1. Lichide nemiscibile
În scop farmaceutic se utilizează ca lichide nemiscibile hidrofile: apa, soluţii apoase şi
lipofile: uleiuri vegetale, grăsimi, uleiuri minerale, bromoform. În apă se pot dizolva substanţe
medicamentoase diverse şi uleiurile se folosesc ca atare (ulei de floarea soarelui, de soia, de
măsline, arahide) sau soluţii uleioase.
Emulsiile administrate intern sunt de tip U/A pentru a masca gustul neplăcut al
uleiurilor de peşte, ricin, parafină. Emulsia uleioasă din F.R. X este un exemplu de vehicul de
uz intern în care cele două lichide nemiscibile – apa şi uleiul de floarea soarelui – pot include
substanţe cu solubilitate preferenţială pentru unul sau altul. Proporţia de 10% faza uleioasă va
cuprinde şi substanţă solubilă în uleiul de floarea soarelui (uleiuri volatile, mentol) pentru a
rezulta o emulsie stabilă de tip U/A.
Emulsiile parenterale care conţin cantităţi mici de uleiuri (soia) în scop nutritiv sunt
emulsii U/A şi se administrează pe cale intravenoasă. Emulsiile administrate pe piele sunt de
ambele tipuri (U/A şi A/U), după cum este necesar prin formulare: predominanţa componenței
lipofile sau hidrofile.
Emulsiile s-au dezvoltat foarte mult în domeniul cosmetic, fiind abordate atât ştiinţific
cât şi practic, pentru a proteja pielea sau a favoriza absorbţia unor substanţe necesare în
menţinerea troficităţii ţesutului cutanat.

I.3.2. Emulgatori
Clasificarea emulgatorilor
După tipul de emulsie pe care îl realizează:
- Emulgatori pentru emulsii U/A;
- Emulgatori pentru emulsii A/U.
Un alt criteriu de grupare a emulgatorilor îl constituie comportarea la disocierea
electrolitică. După partea activă care participă la formarea emulsiei, sunt emulgatori:
- Anionactivi;
 - Cationactivi;
- Neionogeni;
- Amfoteri.
Emulgatorii se clasifică după structura chimică în:
- Hidraţi de carbon (gumă arabică, tragacanta, agar-agar);
- Alcooli (colesterol, alcool cetilic, stearilic);
- Esteri (compuşi sulfuraţi şi sulfonaţi, esteri ai propilenglicolului);
- Compuşi cuaternari de amoniu (clorura de benzalconiu, bromura de cetilmetilamoniu)
etc.
Corelarea structurii chimice cu cea fizică sistematizează emulgatorii în trei grupe:
1. Tensioactivii, care scad tensiunea la interfaţa lichid-lichid;
2. Coloizii hidrofili, care formează filme multimoleculare şi măresc vâscozitatea
mediului, scăzând posibilitatea de contopire a picăturilor dispersate;
3. Substanţele solide fin pulverizate, ce se adsorb la interfaţa şi produce un strat rezistent
în jurul picăturilor. Pulberi fine hidrofile ca argila, bentonita permit stabilizarea
emulsiilor de tipul U/A şi pulberile hidrofobe (cărbune, grafit) pentru tipul A/U.
O deosebită importanță în formularea unei emulsii o prezintă calea de administrare,
care grupează emulgatorii după acest criteriu în emulgatori:
- De uz intern (gump arabică, tragacanta, derivaţi de celuloză etc.);
- De uz extern (săpunuri alcaline, compuşi sulfonaţi, carbopoli, săpunuri inverse,
şpanuri, tweenuri).
În cazul emulsiilor administrate intern, trebuie să se cunoască cantitatea de emulgator
care se poate utiliza în compoziţia unei emulsii pentru a nu provoca efecte secundare.
Emulgatorul, ca o a treia componentă a unei emulsii, cu rol în stabilizarea fazei disperse în
mediul de dispersie, poate acţiona prin mai multe mecanisme. Emulgatorii care se orientează
la interfaţa celor două lichide şi produc o reducere a tensiunii interfaciale cu formarea unei
pelicule în jurul particulei fazei interne se numesc emulgatori adevăraţi sau propriu-zişi. În
această grupă sunt incluse substanţele tensioactive (anionice, cationactive, neionogene şi
amfotere). Emulgatorii care contribuie la mărirea vâscozităţii fazei externe se numesc
pseudoemulgatori sau emulgatori secundari.
Numeroase produse naturale acţionează ca agenţi de vâscozitate pentru soluţii apoase
(gumă arabică, tragacanta, agar-agar, pectină, alginaţii, derivaţii de celuloză, saponine,
gelatină) sau uleioase (lecitină, ceară, lanolină).
Mecanismul de acţiune al emulgatorilor tensioactivi: emulgatorii adevăraţi sunt
substanţe caracterizate prin structura amfifilă polar-nepolar, cu afinitate atât pentru faza
uleioasă, cât şi apoasă. Ele se orientează la interfaţa celor două lichide nemiscibile, formează
un film monomolecular, se dizolvă preferenţial în cele două faze distincte şi astfel determină o
acţiune stabilizatoare, anulând tendinţa de coalescenţă, de lipire a picăturilor fazei dispersate.
Substanţele tensioactive pot fi şi purtătoare de sarcini electrice care contribuie la stabilitatea
emulsiei prin respingerile de natură electrostatică.
Grupările hidrofile din structura unui emulgator sunt solubile în apă şi cuprind
următoarele grupe funcţionale: hidroxil, carboxil, sulfat şi sulfonat cu un cation monovalent,
nitric, amino, duble legături de carbon, oxigen eteric etc. Grupările lipofile solubile în ulei,
nepolare, sunt lanţuri de hidrocarburi, cicluri de atomi de carbon şi grupe carboxil cu cationi
bivalenţi.
Substanţele tensioactive se caracterizează printr-o structură chimică amfifilă – o catenă
hidrocarbonată, alungită, hidrofobă, care are la un capăt o grupare polară, redusă ca
dimensiuni, dar care imprimă întregii molecule caracter hidrofil. Pentru formarea şi
stabilizarea unei emulsii U/A se urmăreşte intervenţia stearatului de sodiu, sare a unui acid
gras cu 18 atomi de carbon. Catena hidrocarbonată este imaginată printr-un dreptunghi, în
timp ce partea hidrofilă, gruparea polarizată, este reprezentată ca un cerc.

Fig.3 – Reprezentarea părţii hidrofobe şi hidrofobe a unui tensioactiv anionic – stearat de

sodiu
În momentul în care este adăugat un astfel de tensioactiv, într-un sistem format din
două lichide nemiscibile, moleculele de săpun – prin anionii lor – au tendinţa de a se acumula
la suprafaţa despărţitoare, orientându-se cu gruparea carboxil către mediul apos şi radicalul
hidrocarbonat spre ulei, formând o peliculă în jurul particulei.

Fig.4 – Schema formării unui film monomolecular de: (a) stearat de sodiu în jurul unei
picături de ulei într-o emulsie U/A; (b) stearat de calciu în jurul picăturii de apă în emulsia
tip A/U.
 Între cele două lichide nemiscibile apare o zonă de tranziţie, ce realizează separarea
fazelor concomitent cu scăderea tensiunii interfaciale şi creşterea suprafeţei de dispersare.
Lichidul emulsionat se va transforma în picături mici ce se dispersează omogen şi formează
emulsia.
Pe lângă faptul că moleculele de tensioactiv realizează reducerea tensiunii superficiale
(dintre cele două lichide complet deosebite), prin acumularea lor la suprafaţa fazei dispersate
ele au rol similar unei bariere mecanice ce se opune unirii picăturilor aceluiaşi lichid într-o
picătură unică. La acest efect se adaugă şi respingerea electrostatică impusă de prezenţa unor
sarcini electrice existente pe suprafaţa particulelor emulsionate.
Stearatul de calciu utilizat ca emulgator într-o emulsie A/U se orientează cu grupările
de hidrocarbură către ulei şi cu grupările carboxil spre apă.
Teoria penei – explică formarea emulsiilor la care emulgatorul, prin volumul diferit al
celor două grupări hidrofile şi lipofile, sugerează forma de pană (prismă triunghiulară utilizată
la despicarea lemnului). În cazul stearatului de sodiu, gruparea hidrofilă îşi va mări
considerabil volumul prin efectul de hidratare şi gruparea lipofilă rămâne neschimbată.
Moleculele de stearat de sodiu se vor, orienta într-un strat monomolecular la interfaţa ulei-apă
şi tensiunea interfacială este înlăturată. Se formează noi suprafeţe de separaţie între grupările
hidrofile şi faza apoasă şi lanţurile de atomi de carbon şi faza uleioasă, care prezintă tensiune
interfacială redusă sau nulă.
Substanţa care are caracter accentuat hidrofil sau lipofil se dizolvă în faza respectivă şi
nu poate rămâne orientată la interfaţa celor două lichide nemiscibile, fiind neutilizabilă ca
emulgator.
Gruparea hidrofilă a stearatului de sodiu se dizolvă mai uşor în faza apoasă decât
gruparea oleofilă în ulei şi tensiunea interfacială dinspre faza apoasă este mai scăzută decât
spre faza uleioasă. Datorită tensiunii interfaciale mai puternice spre faza uleioasă se produce o
curbare a suprafeţei de separare către partea uleioasă, care capătă formă sferică.
Săpunurile bivalente se comportă ca emulgator de tip A/U la care predomină grupările
lipofile ce se dizolvă mai uşor în ulei decât grupările hidrofile în apă.
În cazul stearatului de calciu, tensiunea interfacială spre faza apoasă rămâne mai
ridicată decât spre ulei şi are loc o curbare a suprafeţelor de separaţie spre faza apoasă,
formându-se picături de apă dispersate în ulei.
Teoria formării filmului plastic explică stabilitatea emulsiilor cu săpunuri alcaline,
substanţe sub formă de pulberi fine sau cu emulgatori complecşi constituiţi dintr-un emulgator
U/A şi altul A/U.
 Asociind doi emulgatori opuşi ca acţiune, se poate obţine o reducere mai accentuată a
tensiunii interfaciale decât se obţine cu fiecare emulgator separat. Asocierea de emulgatori
(cetilsulfat de sodiu şi colesterol, stearat de sodiu cu colesterol, polisorbat cu şpanuri,
laurilsulfat de sodiu cu monostearat de gliceril) se orientează cu grupările hidrofile spre faza
apoasă, cu cele lipofile spre faza uleioasă.
În plus, emulgatorii ionogeni conferă sarcină electrică, formând un înveliş de sarcini
negative şi pozitive. Stratul de ioni de acelaşi fel contribuie la respingerea electrostatică între
particule, mărind stabilitatea emulsiei.
Orientarea moleculelor emulgatorului la suprafaţa de separare între cele două faze;
urmată de fixarea mai mică sau mai mare de moleculele de apă sau ulei ca prezenţă, în unele
cazuri, a unui înveliş de sarcini electrice, este interpretată ca un film care se opune
coalescenţei şi ruperii emulsiei. Filmul de adsorbţie trebuie să fie suficient de solid pentru a se
opune tendinţei de contopire a particulelor, dar şi cu o elasticitate corespunzătoare, pentru a
rezista la eventualele deformări la agitare sau curgere a emulsiei.
W.D. Bancroft enunţă regula conform căreia faza externă a unei emulsii va fi aceea în
care emulgatorul este mai solubil sau altfel spus, emulgatorul emulsionează faza în care nu se
dizolvă.
Tipul emulsiei este dependent de structura moleculei emulgatorului. În domeniul
emulsiilor s-a demonstrat că un emulgator poate realiza ambele tipuri de emulsii, condiţionat
de formularea preparatului şi modul de preparare.
Caracterul amfoter al moleculei de lecitină, ca şi proporţia dintre cele două faze,
permite să se obţină emulsii U/A şi A/U.
Emulgatori adevăraţi – substanţe tensioactive
1) Emulgatori anionici
Săpunurile monovalente sunt constituite dintr-un lanţ de 12-18 atomi de carbon,
lipofil, şi o grupare carboxil, sarea alcalină puternic hidrofilă care îşi manifestă cu
preponderenţă caracterul faţă de lipofilia catenei de atomi de carbon. În plus, în soluţia apoasă
săpunurile alcaline disociază, anionului revenindu-i astfel acţiunea emulgatoare, motiv pentru
care sunt emulgatori tip U/A. Săpunurile de sodiu, potasiu şi amoniu sunt cele mai utilizate în
scop farmaceutic. Orientarea moleculelor de săpun în micele explică acţiunea stabilizantă a
acestora. Săpunul de amoniu se obţine în timpul preparării emulsiei prin reacţia dintre acizii
graşi liberi din uleiul vegetal şi amoniac.
Acţiunea de emulgator a stearatului de amoniu format „în situ” este eficientă pentru
stabilizarea emulsiei de tip U/A – respectiv a linimentului amoniacal. Proprietăţile emulsive
pot fi mărite prin introducerea de grupări hidrofile în molecula săpunului, ca gruparea
hidroxil, dubla legătură, gruparea sulfurică la acidul oleic, acidul ricinoleic şi esterul sulfuric
al acestuia.
Săpunurile alcaline sunt instabile în mediul acid, incompatibile cu sărurile de calciu şi
magneziu când se formează săpunurile respective, insolubile în apă. Săpunurile bivalente
(stearat de calciu, magneziu) şi trivalente sunt insolubile în apă, solubile în ulei. Săpunurile de
calciu sunt emulgatorii care se formează în timpul preparării linimentului oleo-calcar, din
reacţia acizilor liberi cu hidroxidul de calciu.
Săpunurile de amine sau săpunurile organice sunt săruri ale acizilor graşi cu aminele
aciclice (trietanolamina) sau amine ciclice (morfolina), cu proprietăţi emulsive de tip U/A.
Laurat de monoetanolamină, laurat de dietanolamină, oleat de trietanolamină sunt folosite la
obţinerea emulsiilor U/A, de uz extern. Emulsiile rezultate cu emulgatorii reprezentaţi de
săpunurile organice sunt mai stabile, au un grad de dispersie superior şi fiind mai puţin
alcaline sau chiar neutre, nu irită pielea.
Esteri ai alcoolilor superiori cu acidul sulfuric sunt produşi ce provin prin
esterificarea alcoolului lauric, cetilic sau stearilic cu acidul sulfuric: laurilsulfat de sodiu,
cetilsulfatul de sodiu şi stearilsulfatul de sodiu. Substanţele se comportă ca săpunurile, au însă
reacţie neutră, formează săruri de calciu hidrosolubile şi sunt insensibile faţă de electroliţi.
F..X oficializează laurilsulfatul de sodiu folosit ca emulgator U/A, în concentraţie de 0,7 - 2%
în emulsii fluide, linimente, unguente-emulsii.
F.R. X oficializează asocierea alcoolului cetilic şi alcoolului stearilic ce intră în
compoziţia alcoolului cetilstearilic, emulgator în proporţie de 90%, cu 10% cetilstearilsulfatul
de sodiu.
Derivaţi sulfonaţi ai acizilor graşi sunt substanţe cu formulă generală R-SO 2-O-Na+.
Cel mai important reprezentant este dioctilsulfosuccinatul de sodiu – Aerosol OT sau
Manoxol OT. Este un emulgator cu proprietăţi tensioactive marcate; nu reacţionează cu ionul
de calciu.
Carbopolii (carbomeri) sunt polimeri de carboxivinil cu grupe carboxil distribuite pe
catenă. Carbopolul se utilizează în emulsii după neutralizarea cu o amină sau hidroxid de
sodiu, pentru a asigura grupări solubile în ulei şi apă. În cazul emulsiilor cu concentraţii
reduse de fază uleioasă, neutralizarea carbopolului se face numai cu hidroxid de sodiu.
Vâscozitatea maximă a emulsiilor se obţine la pH 6 şi scade apoi odată cu creşterea pH-ului.
2) Emulgatorii cationici
Emulgatorii cationici sunt combinaţii de amoniu cuaternar (numite şi săpunuri inverse,
săpunuri cationice) la care cationului îi revin proprietăţile emulsionante: bromura de
cetiltrimetilamoniu (cetrimid), clorura de benzalconiu (zefirol) sunt compuşi solubili în apă ce
determină formarea de emulsii U/A. Totodată, având proprietatea de a modifica
permeabilitatea la nivelul membranelor biologice, au şi proprietăţi antiseptice şi de aceea pot
fi utilizate în scop conservant. Sunt incompatibile cu agenţi tensioactivi anionici şi unele
substanţe ca iodul, fenolul, hidroxizii alcalini, săpunuri etc..
3) Emulgatori amfoteri
Gelatina – este o proteină purificată obţinută prin hidroliza acidă parţială sau hidroliza
alcalină parţială a ţesuturilor animale cu conţinut în colagen. Gelatinele au un caracter
amfoter. În soluţie alcalină, gelatina este emulgator anionic, în soluţie acidă este emulgator
cationic. Gelatinele sunt solubile în apă încălzită la aproximativ 60 oC; se îmbibă absorbind o
cantitate de 5-10 ori mai mare decât masa proprie. În concentraţii sub 1%, gelatinele dau
soluţii coloidale. Peste această concentraţie realizează geluri moi sau elastice. Vâscozitatea şi
stabilitatea lor este cea mai redusă la punctul izoelectric şi pH 7-8,3 pentru gelatina de tip A şi
pH 4,7-5 pentru gelatina tip B.
Lecitinele – provin de la glicerină în care două grupări hidroxil sunt esterificate cu
acizi graşi superiori, a treia grupă hidroxil cu acid fosforic, de care se leagă un rest de colină
sau colamină. Grupările acid fosforic-colină, respectiv colamina, sunt hidrofile, resturile de
acizi graşi lipofile, rezultând o echilibrare a celor două tipuri de grupări, încât lecitinele pot
forma emulsii de ambele tipuri, în funcţie de predominanţa fazei apoase sau uleioase şi
tehnica de lucru. Lecitinele se pot utiliza şi la prepararea emulsiilor parenterale.
4) Emulgatori neionogeni
Alcoolii superiori (alcool cetilic, stearilic, lauric) sunt substanţe cu caracter lipofil ce
determină formarea de emulsii A/U. În cazul acestor alcooli, gruparea hidroxil (componenta
hidrofilă) nu imprimă moleculei proprietăţile hidrofile, motiv pentru care sunt consideraţi
stabilizatori de emulsii de tip A/U.
F.R. X oficializează amestecul de alcool stearilic şi alcool cetilic l: l sub denumirea de
Alcoholum cetylstearylicum (cetosterol, ceară Lanette 0).
Colesterolul – reprezintă un alcool ciclic cu un hidroxil şi o dublă legătură, grupări
hidrofile ce nu-şi manifestă caracterul faţă de puternicul caracter hidrofob dat de cele patru
cicluri de atomi de carbon, ceea ce face ca substanţa să constituie un emulgator de tip A/U.
Esterii parţiali ai acizilor graşi superiori cu polialcoolii permit obţinerea de emulsii
de tip A/U (esteri cu etilenglicolul sau propilenglicolul). Dintre esterii parţiali ai glicerolului
se utilizează monostearatul de gliceril în scopul creşterii proprietăţilor emulsive ale altor
emulgatorilor anionactivi, cationactivi sau neionici. Se obţin monostearaţi de gliceril
autoemulgatori sub denumirea de Tegin şi Margamuls etc.
 Esterii acizilor graşi cu sorbitanul (Spân, Arlacel, Crill, Crilex) se obţin din sorbitol
care, prin eliminarea unei molecule de apă, trece în anhidrida internă – sorbitan; aceasta este
esterificată cu diferiţi acizi graşi. Produsele sunt notate cu cifre ce exprimă în mod arbitrar
natura acidului gras cu care s-a realizat esterificarea. La aceşti emulgatori, grupările oleofile
sunt preponderente faţă de grupările hidrofile; de aceea formează emulsii de tip A/U.
Monopalmitatul, monostearatul şi tristearatul de sorbitan sunt produşi solizi, ceilalţi esteri
sunt fluizi.
Esterii acizilor graşi cu polietilenglicolii se cunosc sub denumirea de Myrj 41, 55, 52
etc., care se deosebesc după numărul de grupări de oxid de etilen.
Eteri ai alcoolilor graşi superiori cu polietilenglicolii (Brij) prezintă caracter
predominant hidrofil şi se utilizează ca atare sau participă la formarea de emulgatori
complecşi.

I.3.3. Alte substanţe auxiliare

F.R. X prevede la substanţe auxiliare folosirea de conservanţi antimicrobieni potriviţi.
Pentru a evita contaminarea fazei apoase a unei emulsii cu fungi sau bacterii se recomandă
utilizarea unor conservanţi ca: acid salicilic în concentraţii de 0,1-0,2%; nipagin 0,08-0,15%,
nipasol 0,01-0,06%, acid benzoic în concentraţii de 0,1-0,2%; acid sorbic 0,02-0,2%, acid
propionic 0,04-0,20%.
Concentraţia conservanţilor trebuie să asigure concentraţia minimă inhibitoare şi se
alege în funcţie de coeficientul de distribuţie ulei/apă şi micele/apă sau de eventualele
posibilităţi de a reacţiona cu unele componente ale emulsiei.
Antioxidanţii sunt recomandaţi atât pentru faza uleioasă (tocoferolul,
butilhidroxianisolul, butilhidroxitoluenul, lecitina, palmitatul de ascorbil – concentraţie 0,001
- 0,1%), cât şi pentru cea apoasă (acid ascorbic, metabisulfit de sodiu).
Emulsiile destinate administrării interne pot conţine aromatizanţi şi edulcoranţi.
Îndulcitorii sunt zahărul, fructoza, sorbitol sau substanţe sintetice: ciclamat de sodiu, zaharină,
aspartam etc..

I.4. Clasificare
Clasificarea emulsiilor
În funcţie de dimensiunea particulelor dispersate şi aspectul general al emulsiei există:
- Macroemulsii în care diametrul picăturilor dispersate este cuprins între 0.1-10 m ceea
ce le oferă un aspect lăptos;
- Microemulsii în care diametrul picăturilor dispersate este cuprins între 0.05-0.1 m şi
 au un aspect aproape transparent şi o vâscozitate mai mare.
După caracteristicile fazelor care formează emulsia, acestea se împart în:
- Emulsii de tip ulei în apă (U/A) în care faza internă este grăsimea, iar faza externă este
apă, de exemplu maioneză;
- Emulsii de tip apă în ulei (A/U) în care faza internă este apă, iar faza externă este o
grăsime, de exemplu margarina, untul;
- Emulsii complexe de tip apa în ulei în apă (A/U/A) care este un efect al emulsiei ulei
în apă ale cărei picături conţine picături de apă, de exemplu iaurtul.
După modul de utilizare:
- Emulsii utilizate ca atare de către consumator – untul, smântână;
- Emulsii utilizate că ingrediente în alte produse – brânzeturi, produse de patiserie;
- Emulsii care se destabilizează în tipul procesării pentru a forma structuri noi în
produsul finit – îngheţată.
După provenienţa emulsiile pot fi:
- Naturale (laptele, latexul diferitelor plante);
- Artificiale (emulsii farmaceutice).

I.5. Căile de administrare

Emulsiile sunt sisteme disperse eterogene constituite din două lichide nemiscibile
dispersate unul în celălalt sub formă de picături al căror diametru este cuprins în general între
0,1-100 micrometri. Emulsiile în care faza internă uleioasă este dispersată în faza continuă
apoasă sunt de tipul ulei în apă (U/A), iar cele în care picăturile unei faze apoase sunt
dispersate într-o fază uleioasă sunt de tipul apă în ulei (A/U).
Emulsiile pot fi destinate administrării interne pe cale orală ca vehicule fie pentru
substanţe medicamentoase insolubile în apă, fie ca ingrediente active (vitamine liposolubile,
uleiuri vegetale cu rol nutritiv), preparate topice (dermatologice sau cosmetice), precum şi
preparate parenterale (emulsii injectabile pe diferite căi de administrare sau emulsii cu uleiuri
vegetale de tip U/A pentru alimentare parenterală). În ultimul timp s-a acordat o atenţie
deosebită emulsiilor multiple cum sunt cele A/U/A în care picături de soluţii apoase sunt
dispersate în picături de ulei care la rândul lor sunt dispersate în mediu apos. Astfel de emulsii
multiple reprezintă sisteme de administrare cu acţiune prelungită prin administrare orală sau
intramusculară.
 CAPITOLUL II
FORMULAREA EMULSIILOR

În formularea unei emulsii sunt necesare cele trei elemente de bază: ulei, apă şi
emulgatorul, la care se asociază substanţa activă, aromatizanţi, edulcoranţi, conservanţi.
Proporţia componentelor de bază se obţine, adesea, prin tatonări, care vor duce la preparate
stabile şi de consistenţă adaptată utilizării interne sau externe.
În cazul emulsiilor fluide se alege un emulgator natural sau tensioactiv care păstrează
forma fluidă. Emulsiile sunt stabile la concentraţii de faze interne cuprinse între 40-60%.
Vâscozitatea fazei externe conferă stabilitate fizică emulsiei, cu consecinţe asupra
consistenţei preparatului. Modificările de consistenţă sunt limitate până la nivelul la care se
asigură curgerea lichidului în vederea administrării. Această condiţie se impune la emulsiile
care se administrează intern, în doze bine stabilite. Emulsiile de uz extern prezintă consistenţe
diferite şi vâscozitatea este obţinută cu coloizi hidrofili pentru tipul U/A şi substanţe lipofile
(ceară, alcool cetilic, lanolină etc.) pentru emulsia AIU.
Prin studii sistematice se poate recurge la diagrame ternare obţinute din amestecuri de
apă, ulei, emulgator (amestec de tensioactivi cu HLB cunoscut) în proporţii diferite. Se
notează caracteristicile amestecurilor obţinute şi rezultatele sunt fixate pe un triunghi
echilateral al cărui punct de pe suprafaţă corespunde unor proporţii bine definite din cele trei
componente.
În formularea emulsiilor se urmăreşte realizarea unei game de emulsii ale aceluiaşi
ulei variind valoarea HLB a amestecului de emulgatori. Există o anumită valoare, fixă, a
amestecului de emulgatori tensioactivi pentru care emulsia prezintă următoarele proprietăţi
specifice: mărimea picăturilor minimă, stabilitate maximă şi vâscozitate redusă. Această
valoare variază în funcţie de natura uleiului şi este denumită HLB critic pentru uleiul
respectiv.
În vederea alegerii tensioactivului trebuie cunoscută şi valoarea HLB a fazei uleioase.
Pentru emulsionarea unui ulei este necesară o valoare HLB specifică; această valoare optimă
este caracteristică fiecărui ulei şi depinde de tipul de emulsie dorit. Cifra cerută de o anumită
fază uleioasă pentru ca aceasta să dea cu apă emulsii stabile de tipul dorit este numită „valoare
HLB necesară”. În tabelul următor sunt date valorile HLB necesare unor produse lipofile
dependente şi de tipul de emulsie cerut. În funcţie de aceste valori se alege emulgatorul sau
amestecul de emulgatori potriviţi.
Componente lipofile Emulsie A/U Emulsie U/A
Acid oleic 6 15- 16
Alcool cetilic - 15
Alcool stearilic - 14
Ceară de albine 5 12- 13
Lanolină anhidră 8 10-12
Parafină 4 1l
Ulei de arahide - 9-10
Ulei de seminţe de bumbac - 10
Ulei mineral uşor 4-5 10 - 12
Ulei mineral greu 4-5 12,5
Ulei de metilsilicon - 11
Ulei de ricin - 14
Ulei de germeni de grâu - 9,5
Vaselina 5 12
Tabel 1 – Valorile HLB necesare formării emulsiilor
Faza uleioasă constituită din mai multe componente va impune o valoare HLB
necesară ce se calculează în funcţie de proporţia procentuală a fiecărui component. Alegerea
emulgatorului se face dependent de tipul emulsiei şi calea de administrare. Compatibilitatea
fiziologică a emulgatorilor delimitează numite substanţe pentru utilizarea în preparate de uz
intern sau extern. Asociaţiile de emulgatori în cantităţi mai mici vor menţine calitatea
stabilizantă a emulsiei şi riscul va fi minim asupra organismului. Stabilitatea chimică şi
microbiologică a ingredientelor dintr-o emulsie este asigurată prin antioxidanţi şi conservanţi
dizolvaţi în faza apoasă sau cea uleioasă.
Emulsiile parenterale de tip U/A trebuie să conţină un tensioactiv netoxic,
metabolizabil, să nu producă hemoliză şi să prezinte capacitate de stabilizare a particulelor de
ulei la dimensiuni de 1 micrometru.
Dermopreparatele sub formă de emulsii sunt apreciate după capacitatea de întindere pe
piele. Emulsia este urmărită pe toată perioada de conservare pentru a se stabili termenul de
valabilitate al preparatului. Condiţiile de preparare, metoda şi aparatura folosite constituie
elemente importante în formularea unei emulsii.
 CAPITOLUL III
PREPARAREA EMULSIILOR

Realizarea unei emulsii stabile din două lichide nemiscibile necesită, pe lângă
emulgator, o energie mecanică de dispersare în globule a fazei interne în masa celei de a doua
faze.
Aparatura utilizată la prepararea emulsiilor se bazează pe dispozitive care acţionează
prin agitare, lovire, forfecare, vibrare, acţiuni mecanice determinate de valoarea tensiunii
interfaciale produse între cele două faze ale sistemului. În timpul agitării, fiecare globulă
plasată într-un câmp de viteză, caracterizat printr-un gradient de viteză, ia progresiv o formă
elipsoidală, care se alungeşte până se rupe în mici globule. Fragmentarea globulelor în globule
şi mai mici este provocată de forţele mecanice ale dispozitivului de dispersare. În aceeaşi
măsură se iau în consideraţie forţele de coeziune care se opun deformării globulelor şi
tensiunea interfacială care se opune creşterii suprafeţei prin creşterea gradului de dispersie.
Temperatura este un factor important în obţinerea unei emulsii. Cele două faze trebuie
să prezinte aceeaşi temperatură în momentul introducerii în aparatul de emulsionat.
Temperatura la care se face emulsionarea, în unele cazuri, este mult mai ridicată (50-80 o), faţă
de temperatura obişnuită. Respectarea unei anumite temperaturi pentru ambele faze este
necesară la emulsiile în care faza uleioasă prezintă componente cu puncte de topire ridicate.
Faza apoasă se aduce peste cea uleioasă şi se agită până la răcire pentru a evita formarea de
granulaţii din componentele lipofile cu punct de topire ridicat. Emulsiile stabilizate cu coloizi
hidrofili sunt influenţate negativ de creşterea temperaturii. Ordinea de adăugare a fazelor
constituie o etapă importantă pentru realizarea emulsiilor omogene şi cu stabilitate mare. În
anumite cazuri se aduce faza internă progresiv şi sub agitare în faza în care s-a dizolvat
emulgatorul. Introducerea fazei externe în faza internă va permite, la început, formarea
emulsiei de un anumit tip şi prin diluare cu faza externă se trece în tipul invers. Adăugarea
alternativă a celor două faze peste cantitatea de emulgator înlesneşte formarea unei emulsii
care se va dilua treptat. Uneori, emulsiile se obţin uşor introducând cele două faze şi
emulgatorul în aparatul de emulsionat care, prin acţiunea de forfecare, va dispersa faza internă
în particule fine.
F.R. X recomandă dizolvarea emulgatorului în faza externă şi în aceasta se dispersează
faza internă, printr-o metodă adecvată; emulsia formată se completează cu faza externă la
masa prevăzută (m/m). În fiecare din cele două faze se pot dizolva una sau mai multe
substanţe active. În realizarea unei emulsii se pot folosi şi alte substanţe auxiliare (stabilizanţi,
agenţi pentru creşterea vâscozităţii, pentru corectarea gustului şi mirosului, conservanţi
antimicrobieni). Farmacopeea prevede ca vehicul emulsia uleioasă, de tip U/A, împreună cu
modul de preparare.

III.1. Metode de preparare a emulsiilor

Emulsiile se realizează prin diferite metode, care se aleg în funcţie de natura
emulgatorului, de raportul fazelor nemiscibile, de modul cum se adaugă emulgatorul.
Metoda de preparare prin suspendare – metoda gumei uscate sau metoda continentală
se aplică la prepararea emulsiilor U/A când emulgatorul este guma arabică sau tragacanta.
Aceşti emulgatori hidrofili se suspendă prin triturare în faza uleioasă, se adaugă o mică parte
din faza externă şi se omogenizează prin triturare până când se obţine un fluid vâscos care se
numeşte emulsie primară. Se adaugă apoi restul apei sau al soluţiei apoase şi dacă este necesar
se filtrează prin vată. Este necesar să se respecte un anumit raport între cele trei componente
ale emulsiei. F.R. X prevede utilizarea de 10 părţi ulei, 5 părţi gumă arabică dezenzimată,
pulverizată, 7,5 părţi apă pentru formarea emulsiei primare şi completarea cu apă la 100 g,
treptat şi în porţiuni mici.
Metoda de preparare prin dizolvare – metoda gumei umede sau metoda engleză este o
metodă menţionată de F.R. X. Emulgatorul se dizolvă în faza externă a emulsiei şi în soluţia
obţinută se emulsionează faza internă. Pseudoemulgătorii se utilizează sub formă de mucilagii
la prepararea emulsiilor U/A. În emulsiile A/U, emulgatorul (colesterolul, lanolina etc.) se
dizolvă în faza uleioasă, după care apa sau soluţiile apoase se emulsionează, treptat şi sub
agitare.
Metoda de preparare prin formarea emulgatorului în timpul emulsionării sau metoda
săpunului nativ – constă în amestecarea celor două faze nemiscibile care, în urma unei reacţii
chimice dintre componentele celor două faze, formează agentul emulsiv ce determină tipul
emulsiei ca şi stabilizarea acesteia. Metoda este aplicată aproape exclusiv la prepararea
linimentelor-emulsii, când emulgatorul este un săpun de amoniu în cazul linimentului
amoniacal şi un săpun de calciu în cazul linimentului oleocalcar. Aceste săpunuri rezultă în
urma neutralizării acizilor graşi liberi din faza uleioasă, în prezenţa soluţiei de amoniac,
respectiv a soluţiei de hidroxid de calciu, care reprezintă faza apoasă.
Metoda solventului comun – constă în dizolvarea fazei interne şi a emulgatorului într-
un solvent comun ambelor componente. Soluţia obţinută se emulsionează apoi în faza externă.
Condiţia care se cere este ca solventul comun celor două componente să fie miscibil cu faza
externă. Astfel, pentru prepararea unei emulsii de creozot sau terpineol, emulgatorul fiind
lecitina, acestea se dizolvă în alcool şi soluţia alcoolică de creozot sau terpineol şi lecitina se
emulsionează prin agitare cu faza apoasă, rezultând o emulsie U/A. Metoda are o
aplicabilitate restrânsă, având în vedere condiţia formulată mai sus.
În farmacie, emulsiile pot fi preparate prin triturarea şi amestecare la mojar; se
utilizează mojare cu suprafaţă interioară nesmălţuită, poroasă, cu baza mai plată şi cu pistilul
aplatizat, pentru a realiza o suprafaţă mai mare de forfecare. Emulsii de calitate superioară se
obţin cu ajutorul unor dispozitive de agitare mecanică, precum agitatoarele prevăzute cu elice
sau palete. Mixerele electrice dau emulsii stabile, dar este posibilă încorporarea de aer în
preparat, cu schimbarea consistenţei.

III.2. Prepararea emulsiilor în industrie

Prepararea cantităţilor mai mari de emulsii necesită aparatură care să disperseze în
picături foarte mici faza internă şi să confere o stabilitate corespunzătoare pe o durată mare de
timp.
Emulsiile se realizează industrial prin metodele descrise anterior cu particularităţi
conferite de natura emulgatorului sau asocierea de emulgatori. Aparatura trebuie să dezvolte o
energie suficient de mare pentru a realiza gradul de dispersie corespunzător unei emulsii
stabile. Adesea, agitatoarele, amestecătoarele nu sunt suficiente pentru a obţine emulsii fine,
stabile, rezultând emulsii grosiere. Dezavantajul major al dispozitivelor de amestecat îl
constituie aerul introdus în conţinutul emulsiei, care poate modifica volumul sau provoca
reacţii de oxidoreducere. Emulsiile fine se obţin în omogenizatoare de tipul morii coloidale,
omogenizatoare cu duze sau cu ultrasunete. Moara coloidală sau omogenizatorul rotativ
cuprinde două piese importante: statorul este piesa fixă şi rotorul care se roteşte cu viteză
foarte mare.
 Fig.5 – Moara coloidală
Emulsiile grosiere aduse prin partea de sus a aparatului, sub acţiunea combinată a
greutăţii şi a forţei centrifuge, sunt antrenate între cele două piese. Se obţin emulsii cu globule
fine şi uniforme ca mărime. Pentru a evita căldura care se degajă în procesul de dispersare a
lichidului de emulsionat, aparatul trebuie adaptat la un sistem de răcire.
Omogenizatorul cu presiune sau duză se prezintă în mai multe variante. Pistonul va
forţa trecerea emulsiei grosiere prin striaţiile unei duze sau a unui resort special, fiind
orientată spre o deschidere de evacuare.

Fig.6 – Omogenizatoare: a) cu duză; b) cu piston

Operaţia de emulsionare se poate repeta prin readucerea emulsiei în corpul aparatului
până rezultă o emulsie cu globule fine, uniforme şi stabilitatea corespunzătoare.
Omogenizatorul cu ultrasunete utilizează undele sonore de înaltă frecvenţă (1-40
kHz) obţinute prin procedee electrice sau mecanice. În corpul aparatului de emulsionat se
introduce, peste lama metalică ce vibrează, faza externă a emulsiei.
 Fig.7 – Omogenizator cu ultrasunete
Faza internă se introduce sub presiune prin intermediul unei duze în lichidul supus
vibraţiilor. Datorită fenomenului de cavitaţie, are loc fragmentarea în particule foarte fine,
până la diametrul de 0,2 mm.

CAPITOLUL IV
CARACTERE ȘI CONTROL

Emulsiile trebuie să aibă un aspect lăptos şi omogen. Culoarea, mirosul şi gustul sunt
caracteristice componentelor. Diluate cu faza externă, în proporţie de 1:10, emulsiile trebuie
să rămână omogene (examinare cu lupa 4,5 x). Apariţia de mucegai, separările de fază sunt
indicii ale dezorganizării sistemului. Prezenţa mirosului rânced poate fi datorată degradării
componentei uleioase.
Mărimea picăturilor şi aspectul emulsiilor: picăturile dispersate într-o emulsie
prezintă mărimi între 0,5-50 µm. Emulsiile fine, obţinute cu aparatură mecanizată, au
particule de 0,2-6 µm, cele grosiere, realizate în mojar, conţin globule de 5-10 µm. Aspectul
emulsiilor variază după mărimea picăturilor, de la aspectul translucid în cazul emulsiilor
foarte fine şi picături sub 1 µm, la cele lăptoase, cu picături mai mari de 3 µm.
Mărimea Aspect macroscopic
globulelor
< 0,1 µm Emulsii slab translucide;
Microemulsii translucide;
Soluţii micelare.
0,1 – 1 µm Emulsii fine cu reflexe albăstrui.
1 – 5 µm Emulsii lăptoase albe.
> 5 µm Emulsii grosiere, lăptoase, stabile.
Tabel 2 – Variaţia aspectului emulsiilor în funcţie de mărimea particulelor
Aspectul emulsiilor în funcţie de mărimea picăturilor: aspectul lăptos al emulsiilor se
datorează indicilor de refracţie diferiţi ai celor două lichide care formează emulsia. Aspectul
lăptos, alb-albăstrui este dependent de creşterea gradului de dispersie a fazei interne şi de
natura emulgatorului.
Mărimea particulelor şi gradul de dispersie se stabilesc prin metoda microscopică,
folosind microscoape de înaltă performanţă (microscop cu ocular, microscop electronic). Un
alt procedeu de măsurare şi numărare a particulelor se realizează cu ajutorul numărătorului
electronic – contorul Coulter.
Caracteristici reologice ale emulsiilor: emulsiile cu o proporţie mare de fază externă,
vor avea vâscozitatea acestui mediu. Creşterea procentului de fază internă determină şi
creşterea vâscozităţii până la consistenţa unei creme. Deşi teoretic volumul fazei interne poate
fi de 74,02%, în realitate globulele pot fi de diferite mărimi, se pot deforma şi realizează
concentraţii de 95-99% faza dispersată.
Vâscozitatea emulsiilor depinde de vâscozitatea fazei externe atât prin vâscozitatea
lichidului, cât şi prin prezenţa agenţilor de îngroşare, ca substanţele lipofile pentru emulsia
A/U şi coloizii hidrofili pentru stabilizarea emulsiilor U/A.
Emulgatorul, prin concentraţia şi mecanismul de acţiune, realizează filme, pelicule
elastice, care se adsorb pe suprafaţa globulelor fazei interne, influenţând vâscozitatea finală a
emulsiei. În general, cu cât divizarea globulelor se efectuează la un grad avansat de dispersie,
cu atât mai uşor va creşte vâscozitatea. Comportarea la curgere a emulsiilor este determinată
de vâscozitatea acestora. Emulsiile diluate sub 5% fază internă se comportă ca lichide
newtoniene.
Proprietăţile de curgere ale emulsiilor sunt determinate de cele două lichide
nemiscibile şi prezenţa emulgatorului, care realizează, la majoritatea emulsiilor, o curgere
nenewtoniană (pseudoplastică; plastică etc.). Cunoaşterea acestor caracteristici este
importantă pentru aprecierea calităţii emulsiilor de la preparare, în timpul păstrării şi până la
momentul administrării. Astfel, emulsiile de uz intern trebuie să prezinte o capacitate de
curgere necesară prelevării dozelor.
Emulsiile parenterale trebuie să aibă un grad avansat de diviziune a picăturilor fazei
dispersate, dar şi o vâscozitate care să permită trecerea prin acul de seringă. Emulsiile de uz
extern sunt caracterizate reologic printr-o capacitate de întindere care trebuie să se păstreze
nemodificată pe toată perioada de aplicare. Modificarea caracteristicilor reologice ale
diverselor tipuri de emulsii este consecinţa unor fenomene de instabilitate fizică, chimică sau
microbiologică a preparatelor.
Determinarea vâscozităţii şi a reologiei emulsiilor se face cu ajutorul vâscozimetrului
Höpler sau a vâscozimetrului rotaţional. Reogramele obţinute permit caracterizarea emulsiilor
în funcţie de proprietăţile reologice, ca fluide plastice, pseudoplastice, tixotrope.
Stabilirea tipului de emulsie
Procedeul prin diluare (Briggs) caracterizează comportarea emulsiei la diluare. O
emulsie se poate dilua numai la adăugarea lichidului care constituie faza externă. Emulsia de
tip U/A se amestecă în mod spontan cu apă, cea de tip A/U se amestecă spontan cu uleiul. O
picătură de emulsie de tip necunoscut, la atingere cu o picătură de apă, se amestecă, ceea ce
înseamnă emulsie de tip U/A. Dacă se amestecă cu picătura de ulei, faza externă a emulsiei
este uleioasă, deci emulsie de tip A/U.
Procedeul cu indicatori se bazează pe utilizarea unor indicatori cu dizolvare
preferenţială într-una din fazele emulsiei. La adăugarea unei soluţii de albastru de metilen
unei emulsii de tip necunoscut, apariţia coloraţiei albastre omogene indică preponderenţa
mediului apos, deci a unei emulsii de tip U/A. Similar, un colorant hidrofob – Sudan III va
colora în roşu omogen faza externă a emulsiei de tip A/U. Combinat cu microscopul ocular,
gradat în micrometri, se poate face aprecierea gradului de dispersie.
Procedeul conductometric de diferenţiere a emulsiilor se bazează pe faptul că apa –
faza externă a emulsiilor de tip U/A – este bun conductor de electricitate, mai ales cu o
compoziţie de electroliţi (emulgatori de tip cationic, anionic). Emulsia de tip U/A este un
sistem favorabil trecerii curentului electric, pe când emulsiile tip A/U nu permit trecerea
acestuia.
Procedeul indicelui de refracţie – se aplică ştiind că indicele de refracţie al uleiului
este mai mare decât indicele de refracţie al apei. La trecerea unui fascicul de lumină printr-o
picătură de emulsie tip U/A, fascicolul este convergent, iar la emulsie tip A/U, fascicolul este
divergent.
Procedeul prin fluorescenţă – se bazează pe constatarea că majoritatea uleiurilor devin
fluorescente în lumină UV. Privite la microscopul optic, cu fluorescenţă, o picătură de
emulsie de tip A/U evidenţiază un câmp în întregime fluorescent, în timp ce o picătură de
emulsie de tip U/A determină apariţia numai a unor pete fluorescente.
Determinarea stabilităţii emulsiilor: stabilitatea unei emulsii poate fi apreciată la
preparare şi după o anumită perioadă de timp. Se introduce emulsia într-un cilindru gradat şi
se urmăreşte evoluţia în timp a sistemului. Se observă la intervale regulate de timp apariţia
fenomenului de sedimentare, cremare, coalescenţă sau separarea fazelor.
 Stabilitatea emulsiilor este urmărită şi în condiţiile unei accelerări voite a procedeului
de separare. Emulsia supusă centrifugării va suferi o dezorganizare a fazelor mai rapidă decât
în timpul procesului natural. După un anumit timp, se determină procentul de emulsie
neseparată. În studiu se poate aprecia gradul reversibil sau ireversibil al procesului de separare
şi influenţa temperaturii asupra stabilităţii. Gradul de separare a fazelor în funcţie de timp se
determină cu balanţa Figurovski. Aceasta este o pârghie elastică de sticlă sau cuarţ de care se
leagă un fir de sticlă cu o capsulă ce se introduce în emulsia de studiat. În funcţie de
caracteristicile previzibile ale sistemului, capsula se deplasează la adâncime – la apariţia
fenomenului de sedimentare sau la suprafaţă – dacă se produce cremarea fazei interne.

Fig.8 – Balanţa Figurovski

Deplasarea în timp a săgeţii este proporţională cu volumul sedimentat sau cremat, iar
citirea oscilaţiilor acului de la capătul pârghiei pe o scară micrometrică se face cu
microscopul.
Determinarea valorii pH-ului: determinarea pH-ului este importantă pentru
conservarea şi evitarea incompatibilităţilor. PH-ul se măsoară direct sau după diluarea cu apă
distilată, cu pH-metrul. Uneori, stabilitatea unei emulsii poate fi ameliorată prin adaos de
soluţii tampon. Masa totală pe recipient şi conţinutul în substanţa activă se stabilesc conform
monografiilor din farmacopei sau alte normative de control al calităţii.

IV.1. Conservarea emulsiilor

Emulsiile pot suferi modificări de culoare, gust, miros, reologice datorită influenţei
luminii, variaţiilor de temperatură, a contaminării cu bacterii, fungi. Se recomandă folosirea
de substanţe conservante: acid benzoic, benzoat de sodiu, esterii acidului parahidroxibenzoic.
Concentraţia conservantului poate scădea în timp prin difuziunea acestuia în faza uleioasă
(funcţie de coeficientul de partiţie apă-ulei al substanţei), prin absorbţia pe substanţele
stabilizante (tween, bentonită, macromolecule hidrofile) sau chiar pe materialul de ambalaj.
În timp ce mediul apos este prielnic dezvoltării microorganismelor, componenta
uleioasă reprezintă elementul care favorizează formarea peroxizilor datorită prezenţei dublelor
legături nesaturate ale moleculelor acizilor graşi. Autooxidarea fazei uleioase este favorizată
de oxigenul din aer şi de prezenţa apei. Substanţele antioxidante utilizate pentru faza grasă
sunt: butilhidroxianisolul, tocoferolul, butilhidroxitoluenul în concentraţii 0,001 - 0,1g%.
Variaţiile de temperatură favorizează separarea fazelor unei emulsii. Temperatura
ridicată influenţează emulgatorii naturali prin dizolvarea parţială în soluţii sau accentuarea
hidrolizei acestora (lecitina). În ambele cazuri se va reduce vâscozitatea şi se va produce
desfacerea emulsiei. Temperaturile scăzute vor avea acelaşi efect prin ruperea filmului elastic
de emulgator. Studiile de stabilitate asupra emulsiilor industriale se efectuează în diverse
condiţii de temperatură pentru stabilirea unei perioade de valabilitate cât mai mari.
F.R. X prevede conservarea emulsiilor în recipiente bine închise, la temperatura de 8-
15oC. Emulsiile se eliberează în flacoane cu o capacitate mai mare decât conţinutul și pe
etichetă recipientelor se menţionează: „A se agita înainte de administrare!”.

IV.2. Microemulsii
Microemulsiile sunt dispersii lichide formate din faza uleioasă, apoasă, surfactant şi
cosurfactant, sunt omogene, transparente şi stabile. Ele se diferenţiază de emulsiile
convenţionale (grosiere) prin dimensiunea redusă a particulelor fazei disperse (10-100 nm).
Reducerea dimensiunilor particulelor determină suprafeţe interfaciale foarte mari şi energie
liberă crescută. Microemulsiile au proprietăţi intermediare între soluţiile micelare conţinând
uleiuri solubilizate şi emulsii. Substanţele tensioactive (surfactanţi) sunt folosite în realizarea
microemulsiilor, pornind de la capacitatea solubilizantă a acestora asupra unor substanţe
medicamentoase greu solubile în apă.

Fig.9 – Reprezentarea microstructurii sistemelor: (a) micelare; (b) soluţie;

(c) solubilizat micelar; (d) microemulsie; (e) emulsie.
În compoziţia microemulsiei sunt cele două faze nemiscibile şi un emulgator
(surfactant şi un cosurfactant). Transparenţa microemulsiilor se datorează dimensiunilor mult
mai mici a particulelor, care permit trecerea luminii, în comparaţie cu macroemulsiile, care
sunt opace. Microemulsiile sunt apreciate ca sisteme termodinamic stabile care, prin
formulare, îşi menţin stabilitatea în timpul conservării. Emulsiile convenţionale pot avea
iniţial stabilitate, ca ulterior să se producă coalescenţa particulelor şi chiar destructurarea
sistemului.
Prepararea macroemulsiilor necesită o energie mecanică foarte mare, în timp ce
microemulsiile se formează în mod spontan şi pot încorpora cantităţi mici de fază internă, fără
o creştere a vâscozităţii.
În ultimul timp s-a acordat atenţie microemulsiilor ca sisteme noi de eliberare a
substanţei medicamentoase, pentru avantajele pe care le prezintă. Din punct de vedere
tehnologic, microemulsiile prezintă tendinţe de formare spontană, la temperatura camerei, cu
o serie de caracteristici:
- Capacitate crescută de solubilizare a substanţelor greu solubile;
- Sterilizare prin filtrare;
- Stabilitate fizică.
Avantajele fiziologice prezentate de microemulsii sunt:
- Modificarea biodisponibilităţii substanţelor active;
- Creşterea absorbţiei;
- Reducerea toxicităţii;
- Realizarea de concentraţii terapeutice active la administrare pe cale cutanată.
Formularea microemulsiilor prevede o compoziţie complexă care cuprinde faza
apoasă, faza uleioasă, emulgatorul (surfactant şi cosurfactant), la care se adaugă antioxidanţi,
conservanţi etc.. Ca fază apoasă pot fi incluse şi alte lichide polare nemiscibile cu faza
uleioasă, ca: soluţii apoase de glucoză, clorură de sodiu, propilenglicol, PEG 300, 400,
glicerol. Faza uleioasă poate fi reprezentată de uleiuri vegetale, minerale, ulei de silicon, esteri
ai acizilor graşi.
În literatură se menţionează că trigliceridele ar prezenta „memoria” unei stări
cristaline, de unde şi o anumită ordine care persistă şi în stare lichidă. Această comportare
determină o pierdere a flexibilităţii, care poate explica de ce uleiurile vegetale nu formează
emulsii echilibrate la cantităţi mici de emulgator. Surfactanţii utilizaţi pot fi: gliceride saturate
poliglicozilate, poliglicerol oleat, dietilenglicol monoetil eter etc..
Cosurfactanţii sunt: esteri ai acizilor graşi cu propilenglicol, monooleat de gliceril,
monolinoleat de gliceril. Un factor important în alegerea emulgatorului pentru obţinerea unui
anumit tip de emulsii îl reprezintă valoarea HLB, care furnizează date despre caracterul
hidrofil al surfactantului.
Emulgatorii cu valoare HLB mică formează emulsii A/U şi cei cu valoare HLB peste 8
se utilizează pentru formarea emulsiilor U/A. Valoarea HLB poate fi influenţată de natura
fazelor miscibile, de alţi adjuvanţi, concentraţia de emulgator, temperatura, metoda de
preparare. Dezavantajul utilizării sistemului HLB este faptul, că reprezintă o caracteristică a
surfactantului ca moleculă şi nu poate fi un indicator al comportamentului sau stabilităţii
emulsiei.
În optimizarea formulării microemulsiilor a fost utilizată diagrama de fază care
include comportamentul asocierilor de componente necesare. Folosirea diagramei
pseudoternare permite determinarea ariei în care se formează microemulsia, deşi reprezintă un
sistem cuaternar. În acest scop se consideră microemulsia ca fiind formată din trei
componente în care emulgatorul este un amestec din două substanţe şi este folosit în raport
constant pe durata unei experienţe.
În determinarea ariei de formare a microemulsiei se începe cu un amestec bine definit
din cele două faze şi amestecul de emulgator (S+CoS); se aduce puţin câte puţin din faza
rămasă şi se observă caracteristicile sistemului: modificarea vizibilă a aspectului de la
opalescent la translucid şi invers ne indică limitele zonei de existenţă a microemulsiei.

Fig.10 – Diagrama pseudoternară cu: microemulsii - 2; emulsii fine - 4,5; soluţii micelare -
3; emulsii grosiere - 1; emulsii instabile - 6, 10
În mod practic se parcurg următoarele etape:
- Stabilirea raportului S/CoS şi realizarea amestecului;
- Obţinerea amestecului din X % faza uleioasă şi 100-X% amestec S/CoS;
- În amestecul format prin agitare magnetică, se aduce în picături faza apoasă până
devine translucid;
- Se calculează procentul din cele trei faze încorporate şi se marchează pe grafic punctul
care corespunde limitei iniţiale a zonei de microemulsionare;
- Se continuă adăugarea în picături a fazei apoase şi se notează cantitatea la care
amestecul a devenit din nou opalescent;
- Se calculează procentul din cele trei faze încorporate şi se marchează pe grafic punctul
care corespunde limitei de sfârşit a zonei de microemulsionare;
- Operaţia se repetă pentru alt procent X din faza uleioasă cu acelaşi raport S/CoS;
 - Aceeaşi cale urmează şi modificările făcute asupra raportului S/CoS.
În literatura de specialitate sunt exemple de formulări de microemulsii care au ca scop
creşterea biodisponibilităţii unei substanţe greu absorbabile la administrare orală
(ciclosporina) sau pentru protejarea unor peptide de acţiunea peptidazelor. Diclofenac
dietilamina într-o formă de microemulsie prezintă o absorbţie transcutanată mult mai
eficientă.
Formularea microemulsiilor este o modalitate de rezolvare a problemelor de
solubilizare şi creştere a biodisponibilităţii substanţelor medicamentoase.

IV.3. Emulsii multiple

Emulsiile multiple sunt „emulsii de emulsii”, respectiv o emulsie simplă dispersată în
faza externă, cu care nu este miscibilă. Emulsia multiplă de tip H/L/H este reprezentată de o
emulsie simplă L/H cu faza externă apoasă dispersată în interiorul unei faze uleioase. O
emulsie cu faza externă uleioasă poate conţine în particulele de apă dispersate numeroase
globule de ulei, constituind o emulsie multiplă de tip L/H/L.
În aceste sisteme există vehicule cu un înveliş uleios sau apos, plutind în apă sau ulei,
fiind stabilizate de un film emulgator lipofil sau hidrofil. Aceste emulsii sunt capabile să
conţină în faza apoasă sau uleioasă internă substanţe active dizolvate sau dispersate.

Fig.11 – Reprezentarea schematică a emulsiilor multiple: (a) emulsii H/L/H; (b) Emulsii
L/H/L
Avantajele emulsiilor multiple sunt:
- Protejarea componentelor fragile;
- Se pot încorpora printr-o singură preparare substanţe incompatibile;
- Constituie un mod de a prelungi acţiunea substanţelor active.
Dezavantajele sunt:
- Stabilitatea redusă;
- Mecanisme de eliberare incomplet elucidate;
- Dificultăţi de caracterizare, în special pentru emulsii multiple de tip L/H/L;
 - Lipsa de informaţii asupra modului de comportare după aplicarea pe piele.
Numeroase cercetări se fac privind aceste sisteme cu toate limitările menţionate până
în prezent.
În domeniul cosmetic există numeroase brevete, mai ales privind cremele pentru soare,
hidratante, nutritive, creme de protecţie pentru mâini, antisudorifice, împreună cu preparate
noi care conţin parfumuri.
Metodele de obţinere a emulsiei multiple au la bază procedeul clasic, cu două etape.
Prima fază constă în prepararea unei emulsii L/H sau H/L. A doua etapă constă în dispersarea
emulsiei H/L în apă care conţine un emulgator hidrofil, pentru a obţine o emulsie multiplă
H/L/H sau emulsia L/H în ulei care conţine un emulgator lipofil pentru a obţine o emulsie
multiplă L/HIL. În această a doua etapă, datorită agitării şi mai ales adăugării apei şi prezenţei
unui emulgator hidrofil (în cazul emulsiilor H/L/H) există riscul ca emulsia cu fază continuă
uleioasă să dea o emulsie simplă L/H. Pentru a evita această inversare şi a obţine o emulsie
multiplă stabilă, este necesar să se stabilească corect atât formularea cât şi condiţiile tehnice.

Fig.12 – Fazele preparării emulsiei multiple H/L/H

În formulare trebuie să se utilizeze:
- Un ulei mineral cu o vâscozitate ridicată;
- Agenţi de suprafaţă de natură polimerică;
- Cea mai redusă cantitate posibilă de emulgator hidrofil;
- O valoare HLB a amestecului emulsionant mai mică de 10;
- Concentraţie electrolitică optimă.
Un procentaj mare (75%) de emulsie primară pentru a fi dispersat. Din punct de
vedere tehnic se va folosi:
- Fie o forţă mică de forfecare (aproximativ 300 de turaţii pe minut) cu un timp lung de
încorporare (peste o oră);
- Sau o forţă mare de forfecare (aproximativ 2000 de turaţii pe minut) cu un timp redus
de încorporare (câteva minute).
 În formularea unei emulsii multiple sunt incluse: faza apoasă, uleioasă, emulgatori,
electroliţi şi alţi adjuvanţi pentru a creşte absorbţia substanţei active (acid hialuronic, uree,
lactat de sodiu), emoliente (ceară, ulei vegetal). Caracterul multiplu al emulsiei obţinute este
demonstrat prin examenul microscopic cu un microscop obişnuit şi la microscop electronic
după tratament cu indicatori specifici. Demonstrarea caracterului multiplu a fost confirmată
folosind rezonanţa magnetică nucleară (RMN), în emulsiile multiple H/L/H sau L/H/L.
Într-o emulsie simplă, în condiţii funcţionale bine definite, semnalul RMN al
protonilor apei este îngust şi nu dublat. În emulsiile multiple, semnalul este lăţit sau dublat. În
cazul unei emulsii simple care conţine o singură interfaţă, moleculele de apă sunt relativ libere
şi viteza lor de relaxare/reorientare este mare, ceea ce duce la un semnal subţire în spectru. În
cazul emulsiilor multiple, care au două tipuri de interfeţe şi o suprafaţă totală interfacială mult
mai importantă, moleculele de apă sunt mai puţin mobile şi viteza lor de relaxare/reorientare
este mult mai mică, ceea ce duce la apariţia unui semnal în spectru lărgit sau dublat pentru
protonul apei.
O emulsie multiplă care conţine un electrolit în faza internă diluată cu apă distilată va
produce un dezechilibru al presiunii osmotice, de o parte şi de alta a membranei uleioase. Din
acest motiv apare apa din faza externă în cea internă, apoasă, care produce o umflare a
globulelor interne. Când acestea ating dimensiuni critice, membrana uleioasă se sparge şi apa
se amestecă cu faza externă.
Dacă emulsiile multiple nu se diluează cu apa distilată ci cu o soluţie de glucoză cu
aceeaşi osmolaritate cu faza internă, fenomenul nu se produce decât după 12 ore. Se
presupune că, odată cu electroliţii, eliberarea se face preferenţial, prin ruptura membranei
uleioase. Acest mecanism de rupere se poate cunoaşte prin determinarea conductivităţii şi a
vâscozităţii relative, în funcţie de timp. Cercetările efectuate până în prezent sugerează că
emulsiile multiple oferă mai multe posibilităţi decât o emulsie simplă, din care derivă şi la fel
de multe cât şi unele sisteme veziculare, de care sunt apropiate. Ca şi emulsiile simple,
emulsiile multiple furnizează pielii apă şi ulei, conţin numeroase componente, sunt uşor de
administrat întrucât pot fi aplicate direct pe piele şi pot dovedi calităţi deosebite din punct de
vedere cosmetic.
Ca şi alte sisteme veziculare, emulsiile multiple protejează substanţele active, permit
incorporarea componentelor incompatibile într-o singură etapă de preparare, constituie un
vehicul pentru substanţele hidrosolubile sau liposolubile.
Comparativ cu alte sisteme veziculare, emulsiile multiple sunt mai greu de preparat
datorită etapei critice a celei de-a doua emulsionări, nu sunt uşor de caracterizat, întrucât se
pot transforma fără schimbări vizibile într-o emulsie simplă, au o stabilitate mai greu de
controlat, dau o prelungire a acţiunii nedovedită şi din acest motiv nesigură.

CAPITOLUL V
EMULSII DIN PRACTICA MEDICALĂ

V.1. Rheumon, emulsie

Indicaţii
Afecţiuni reumatice ale ţesuturilor moi ale sistemului musculo-scheletic. Termenul
afecţiuni reumatice include mai multe manifestări clinice cum sunt reumatismul muscular,
redoarea musculară care apare în cazul aşa numitului „umăr îngheţat” (periartrită scapulo-
humerală), lumbago, ischialgia (sciatică). De asemenea, tenosinovita, bursita şi afecţiunile
determinate de suprasolicitarea şi erodarea coloanei vertebrale sau a articulaţiilor (spondiloza,
osteoartrita) aparţin aceluiaşi tablou de manifestări clinice.
Leziuni după traumatisme închise: echimoze, entorse, luxaţii dobândite adesea în
timpul activităţilor sportive sau activităţii zilnice. Întotdeauna sunt însoţite de dureri şi
inflamaţii. Ocazional apar hematoame.

Fig.13 – Rheumon cremă

Contraindicaţii
 - Hipersensibilitate la medicamente ce conţin etofenamat, acid flufenamic sau alte
antiinflamatoare nesteroidiene;
- Sarcină;
- Copii.
Administrare
Cantitatea care trebuie aplicată poate varia foarte mult de la un pacient la altul, în
funcţie de gravitatea bolii ce trebuie tratată; următoarele doze sunt doze medii recomandate:
aplicarea unei cantităţi cu diametrul de 2 cm de 3-4 ori pe zi, în funcţie de mărimea zonelor
dureroase; se masează pe o zonă pe cât mai mare posibil. În afecţiunile reumatice, terapia de
3-4 săptămâni este în general suficientă în cele mai multe din cazuri.
Durata tratamentului pentru traumatisme închise (de exemplu loviturile dobândite în
cadrul activităţilor sportive) poate fi de până la 2 săptămâni. Dacă simptomele persistă trebuie
adresat medicului pentru a stabili dacă este necesar un tratament suplimentar.

Acţiune
Este un medicament de uz extern, local. Etofenamatul, substanţa activă este un
antireumatic nesteroidian cu proprietăţi antiinflamatoare şi analgezice.
Compoziţie
Substanţa activă: 100 g emulsie cutanată conţin etofenamat 10 g.
Excipienţi: alcool benzilic, bentonita, alcool cetilic, acid citric anhidru, adipat de
diizopropil, monostearat de gliceril 40-50% tip II, macrogol stearat, apă purificată, citrat de
sodiu.
Precauţii
Etofenamatul (substanţa activă a emulsiei cutanate Rheumon) nu trebuie utilizat în
timpul sarcinii deoarece nu există experienţă în administrarea la om, iar în cadrul studiilor la
animale s-au observat afectări ale puilor. În cazul mamelor care alăptează, etofenamatul
trebuie utilizat numai pe suprafeţe mici şi perioade scurte. Copiii nu trebuie trataţi cu emulsie
cutanată Rheumon deoarece nu există suficientă experienţă clinică.
Atenţionări
Nu trebuie aplicată pe pielea inflamată, lezată sau când există senzaţie de mâncărime.
Reacţii adverse
Este recomandată informarea la medic sau farmacist dacă apar alte reacţii adverse
decât cele menţionate mai jos. În cazuri rare, pot să apară înroşirea pielii şi în cazuri foarte
rare, reacţii alergice cutanate (de exemplu mâncărimi intense, erupţii cutanate, eritem,
inflamaţii, apariţia de băşici).
 De obicei, reacţiile adverse cutanate se remit rapid când se întrerupe administrarea
emulsiei. De aceea, nu sunt necesare măsuri terapeutice speciale.
Supradozaj
Dacă întreg conţinutul unui flacon de emulsie sau chiar mai mult, se aplică pe întreaga
suprafaţă a corpului, într-o scurtă perioadă de timp, pot să apară dureri de cap, ameţeli sau
disconfort epigastric.

V.2. Smoflipid, emulsie perfuzabilă

Formă de prezentare şi compoziţie
Emulsie perfuzabilă conţinând la 1000 ml: ulei de soia purificat 60,0 g, trigliceride cu
lanţ mediu 60,0 g, ulei de măsline rafinat 50,0 g, ulei de peste purificat bogat în acizi omega-3
30,0 g, excipienţi: DL-alfa-tocoferol, lecitină din ou, glicerol, oleat de sodiu, hidroxid de
sodiu pentru ajustarea pH-ului, apă pentru preparate injectabile; conţinut energic total: 8,4
MJ/l (= 2000 kcal/l); cutie x 10 fl. sau pungi x 100, 250 sau 500 ml.
Indicaţii
Aport de energie, acizi graşi esenţiali şi acizi graşi omega-3 pentru pacienţii adulţi, ca
parte a unui regim de nutriţie parenterală, atunci când alimentaţia pe cale orală sau enterală
este imposibilă, insuficientă sau contraindicată.

Fig.14 – Smoflipid, emulsie perfuzabilă

Doze şi mod de administrare
Doza şi viteza de perfuzare trebuie stabilite în funcţie de capacitatea pacientului de a
elimina grăsimile perfuzate. Doza uzuală este 1-2 g lipide/kg şi zi, corespunzător la 5-10 ml
SMOFlipid/kg şi zi. Viteza de perfuzare recomandată este de 0,125 g lipide/kg şi ora,
corespunzător la 0,63 ml SMOFlipid/kg şi ora. Viteza de perfuzare nu trebuie să depăşească
0,15 g lipide/kg şi ora, corespunzător la 0,75 ml SMOFlipid/kg şi ora.
Contraindicaţii
 Hipersensibilitate la proteine din peste, ouă sau soia sau la oricare dintre substanţele
active sau excipienţi; hiperlipidemie severă; insuficiență hepatică severă; coagulopatii severe;
insuficiență renală severă fără acces la hemofiltrare sau dializă; şoc acut; contraindicaţii
generale la terapia perfuzabilă: edem pulmonar acut, hiperhidratare, insuficiență cardiacă
decompensată; stări instabile (de exemplu, stări posttraumatice, diabet zaharat decompensat,
infarct miocardic acut, accident vascular, embolie, acidoză metabolică, septicemie severă şi
deshidratare hipotonă).
Atenţionări
Capacitatea de eliminare a grăsimilor este un parametru individual. Prin urmare,
aceasta trebuie monitorizată conform procedurilor de rutină ale clinicianului. În general,
monitorizarea se realizează prin verificarea valorilor trigliceridelor. Concentraţia
trigliceridelor în ser nu trebuie să depăşească 3 mmol/l în timpul perfuzării. Supradozajul
poate produce sindrom de supraîncărcare lipidică. Până în prezent, nu există experiență clinică
cu administrarea SMOFlipid mai mult de 14 zile. Administrarea acizilor graşi cu lanţ mediu în
monoterapie poate determina acidoza metabolică. Acest risc este eliminat în mare parte prin
perfuzarea simultană a acizilor graşi cu lanţ lung conţinuţi de SMOFlipid. Administrarea
concomitentă a carbohidraţilor contribuie la eliminarea acestui risc. Ca urmare, se recomandă
perfuzarea simultană a soluţiilor de carbohidraţi sau de aminoacizi care conţin carbohidraţi.
Testele de laborator asociate, în general, cu monitorizarea nutriţiei intravenoase trebuie
efectuate regulat. Acestea includ glicemia, testele funcţiei hepatice, parametrii metabolismului
acido-bazic, ai balanţei hidrice, hemoleucograma completă şi electroliţii.
Reacţii adverse
Uşoară creştere a temperaturii corporale, inapetență, greaţă, vărsături, frison, hipo- sau
hipertensiune arterială, dispnee, reacţii de hipersensibilitate. Capacitatea redusă de eliminare a
trigliceridelor poate conduce la apariţia „sindromului de supraîncărcare lipidică”, ca rezultat
al supradozajului.

V.3. Etomidat – lipuro, emulsie injectabilă

Indicaţii
Conţine ca substanţă activă etomidat. Acesta este un anestezic (anestezic general) şi
este utilizat pentru procedurile chirurgicale de scurtă durată.
 Fig.15 – Etomidat-lipuro, emulsie injectabilă
Mod de administrare
Acest medicament vi se va administra de către profesionişti în domeniul sănătăţii.
Doza depinde de sensibilitatea pacientului şi de efectele clinice.
Recomandările de dozaj sunt următoarele:
Copii şi adulţi: la adulţi şi copii, doza hipnotică eficace este de 0,30 mg etomidat/kg
corp (0,15 ml Etomidat-Lipuro/kg). Astfel, la pacienţii adulţi, o fiolă este suficientă pentru a
induce narcoza cu durata de 4-5 minute. Aceste doze pot fi adaptate în funcţie de greutatea
corporală. Hipnoza poate fi prelungită prin administrare injectabilă adiţională de Etomidat-
Lipuro. A nu se depăşi doza maximă recomandată de 3 fiole (30 ml).
Deoarece etomidatul nu prezintă efect analgezic, se recomandă administrarea unui
opioid adecvat (de exemplu 1-2 ml fentanil intravenos 1-2 minute) înainte de administrarea
etomidatului. La copii cu vârsta sub 15 ani, poate fi necesar creşterea dozei: o doză
suplimentară de până la 30% din doza pentru adult poate fi necesară pentru a obţine aceeaşi
profunzime şi durata a narcozei ca şi la adult.
Vârstnici: la vârstnici se administrează o singură doză de 0,15 - 0,2 mg etomidat,
(0,075 - 0,1 ml Etomidat-Lipuro/kg), ajustată în funcţie de efectul clinic.
La pacienţii cu ciroză hepatică şi la cei trataţi anterior cu neuroleptice, doza trebuie
micşorată.
La pacienţii cu epilepsie manifestată sau cu risc convulsivant crescut, injectarea
trebuie efectuată rapid, în câteva secunde, pentru a evita pătrunderea prea lentă a etomidatului
în creier. Biodisponibilitatea bună a etomidatului şi distribuţia rapidă a acestuia în creier
previne apariţia convulsiilor. În cazul utilizării anesteziei în marele rău epileptic sau în crizele
de epilepsie în serie, se injectează rapid 0,3 kg mg etomidat/kg (0,15 ml Etomidat-Lipuro), în
decurs a 10 secunde. Dacă este necesar, această doză poate fi repetată de mai multe ori.
Mod de administrare
 Poate fi administrat doar de către un medic cu experienţă în intubaţia endotraheală
având disponibil echipamente pentru respiraţie artificială. Trebuie injectat strict intravenos, de
regulă lent (o doză în aproximativ 30 secunde) şi dacă este necesar, fracţionat. Injectarea
intra-arterială trebuie evitată, datorită riscului de necroză. Injectarea paravenoasă provoacă
durere puternică.
Pentru a evita apariţia miocloniilor înainte de a administra Etomdiat-Lipuro, trebuie
administrată medicaţie adecvată. Se recomandă utilizarea benzodiazepinelor, de exemplu
diazepam care trebuie administrat intramuscular timp de o oră sau intravenos timp de 10
minute, înainte de a se administra Etomidat-Lipuro.
Fiola trebuie agitată înainte de utilizare.
Contraindicaţii
Nu se va administra Etomidat-Lipuro dacă există alergii (hipersensibil) la etomidat,
ulei de soia sau la oricare dintre celelalte componente ale Etomidat-Lipuro.
Nou-născuţii şi sugarii până la 6 luni nu trebuie trataţi decât dacă utilizarea sa este
absolut necesară în timpul internării.
Precauţii
Se recomandat anunţarea medicului sau asistentei medicale înainte de administrarea
acestui medicament sau dacă se suferă de: afecţiuni ale ficatului; tensiune arterială scăzută;
tratament pe termen lung cu analgezice puternice (medicamente pentru durere); probleme cu
alcoolul (alcoolism); afecţiuni ale glandelor suprarenale (acestea nu funcţionează cum
trebuie); tulburare a formării hemoglobinei (porfirie).
Medicul poate monitoriza îndeaproape doză de Etomidat-Lipuro care se va administra
şi va stabili dacă este necesar să se administreze şi alte medicamente.
În mod normal, înainte de administrarea anestezicului se va administra şi alte
medicamente, numite premedicaţie.
Interacţiuni medicamentoase
Efectul de inducere a somnului (hipnotic) al etomidatului poate fi modificat când se
administrează împreună cu:
- Medicamente puternice pentru durere, numite analgezice opioide precum morfina,
codeina, fentanil sau alfentanil;
- Medicamente pentru calmare (numite sedative);
- Neuroleptice (medicamente pentru bolile psihice, pentru ameliorarea
comportamentului, sentimentelor şi gândurilor);
- Medicamente pentru tensiune arterială crescută;
- Alcool.
 Discutaţi cu medicul dumneavoastră înainte să vi se administreze Etomidat-Lipuro
dacă luaţi oricare din medicamentele de mai sus. Este posibil ca medicul dumneavoastră să
schimbe doză de Etomidat-Lipuro pe care o veţi primi.
Informaţii importante privind unele componente ale Etomidat-Lipuro:
Etomidat-Lipuro conţine ulei de soia. Dacă există alergii la arahide sau soia nu se
recomandă acest medicament.
Reacţii adverse posibile
Ca toate medicamentele, poate provoca reacţii adverse, cu toate că nu apar la toate
persoanele. Dacă apar efecte secundare, de obicei acestea se produc când ești adormit.
Medicul va monitoriza aceste efecte în timpul operaţiei.
Frecvenţa de apariţie a efectelor secundare s-a definit în funcţie de următoarele
categorii:
- Foarte frecvente: care afectează mai mult de 1 pacient din 10;
- Frecvente: care afectează mai puţin de 1 din 10 pacienţi;
- Mai puţin frecvente: care afectează mai puţin de 1 din 100 pacienţi;
- Rare: care afectează mai puţin de 1 din 1000 pacienţi;
- Foarte rare: care afectează mai puţin de 1 din 10000 pacienţi;
- Cu frecvenţă necunoscută: care nu poate fi estimată din datele disponibile.

Reacţii adverse foarte frecvente: diskinezie (spasme musculare cu dificultate la

mişcare).
Reacţii adverse frecvente: durere sau disconfort de-a lungul venei unde s-a administrat
injecţia; ameţeli, stare de leşin. Aceste pot fi semne ale scăderii tensiunii arteriale, însă, de
obicei aceasta scădere a tensiunii arteriale este uşoară şi nu durează mult timp; oprirea
respiraţiei pentru scurt timp; respiraţie mai frecventă sau mai adâncă decât normal; greaţă,
vărsături; erupţie trecătoare pe piele; mioclonie.
Reacţii adverse mai puţin frecvente:
- Rigiditate musculară neobişnuită cu dificultate la mişcare;
- Contracţii musculare involuntare;
- Nistagmus (probleme de vedere);
- Ritm scăzut al bătăilor inimii;
- Ritm crescut al bătăilor inimii;
- Bătăi ale inimii neregulate (extrasistole);
- Umflare, roşeaţă şi cheag într-o venă, care este foarte dureroasă la atingere;
- Creşterea tensiunii arteriale;
 - Respiraţie proastă;
- Sughiţ;
- Tuse;
- Salivă în exces;
- Roşeaţă a pielii;
- Durere la locul de injectare. Pentru a preveni acest lucru, medicul sau asistenta
medicală poate administra o cantitate mică de analgezice înainte să se administreze
Etomidat- Lipuro;
- Complicaţii ale anesteziei;
- Întârziere în revenirea după anestezie;
- Analgezie insuficientă.
Reacţii adverse cu frecvenţă necunoscută:
- Reacţii alergice, inclusiv cazuri rare de reacţii alergice severe care pot determina
respiraţie dificilă sau şuierătoare, tuse, urticarie;
- Afectarea funcţiei glandelor suprarenale de a produce anumiţi hormoni;
- Convulsii;
- Afecţiuni ale inimii (inclusiv stop cardiac);
- Stare de şoc (scădere periculoasă a tensiunii arteriale care poate duce la colaps, comă
sau chiar deces);
- Inflamaţia vaselor de sânge;
- Respiraţie superficială, dificultate la respiraţie (care poate fi letală);
- Spasm al căilor respiratorii (bronhospasm);
- Erupţii severe pe piele (vezicule şi leziuni sângerânde la nivelul buzelor, ochilor, gurii,
nasului sau organelor genitale);
- Urticarie încleştarea maxilarului (trismus);
- Unele reacţii adverse pot să persiste şi la revenirea din anestezie.
Dacă vreuna dintre reacţiile adverse devine gravă sau dacă se observă orice reacţie
adversă nemenţionată în acest prospect se recomanda anunţarea medicului.

V.4. Propofol lipuro 1%, emulsie perfuzabilă/injectabilă

Indicaţii
Sedarea pacienţilor adulţi cu ventilaţie asistată supuşi terapiei intensive. Sedarea
conştientă în cursul intervenţiilor chirurgicale sau cu scop diagnostic.
 Fig.16 – Propofol lipuro 1%, emulsie perfuzabilă/injectabilă
Doze şi mod de administrare
Este necesară asocierea agenţilor analgezici suplimentari.
Adulţi: inducerea anesteziei generale – injecție lentă în bolus sau în perfuzie 40 mg la
fiecare 10 secunde, până când semnele clinice arată instalarea anesteziei. Majoritatea
pacienţilor adulţi sub 55 ani necesită 1,5-2,5 mg/kg. Doza totală necesară poate fi redusă prin
scăderea ritmului de administrare (20-50 mg/min). Menţinerea anesteziei generale –
administrarea în perfuzie continuă sau injectare în bolus repetat.
Perfuzia continuă: 4-12 mg/kg/oră; injectarea repetată în bolus – creşteri ale dozei cu
25 mg (2,5 ml) până la 50 mg (5 ml).
Sedarea în cursul terapiei intensive: perfuzie continuă 0,3-4,0 mg/kg/oră.
Sedarea conştientă în cursul intervenţiilor chirurgicale sau cu scop diagnostic: 0,5-1
mg/kg, 1-5 min pentru iniţierea sedării.
Menţinerea sedării cu perfuzie: 1,5-4,5 mg/kg/oră. Adiţional perfuziei, se
admministrează în bolus 10-20 mg când e necesară o creştere rapidă a profunzimii sedării.
Vârstnici: doze mai scăzute.
Copii – inducerea anesteziei generale:
Copii peste 8 ani: 2,5 mg/kg.
Menţinerea anesteziei generale: perfuzie sau injecție în bolus repetat 9-15 mg/kg/oră.
Sedarea conştientă în cursul intervenţiilor chirurgicale sau cu scop diagnostic sau al terapiei
intensive.
Contraindicaţii
Alergie cunoscută la substanţă: copii sub 3 ani; sarcină; alăptare.

V.5. Viatromb forte, emulsie cutanată

Indicaţii
 Administrare injectabilă: tratament trombozelor venoase şi al emboliei pulmonare,
trombozelor arteriale (îndeosebi IMA); profilaxia accidentelor tromboembolice venoase şi
arteriale; ca anticoagulant în cadrul transfuziilor, circulaţiei extracorporale şi dializei.
Afecţiuni traumatice musculo-tendinoase şi capsulo-ligamentare.

Fig.17 – Viatromb forte, emulsie cutanată

Doze şi recomandări
Administrare injectabilă:
- Adulţi şi copii: injectabil intravenos 400-600 UI/kg/zi;
- Vârstnici: reducerea dozei la jumătate. Ext.: se aplică de 1-3 ori pe zi câte 3-10 cm gel
pe suprafaţa afectată, masând uşor.

Contraindicaţii
Prudenţă în antecedente de trombopenie după administrare de heparină sau
heparinoizi; tendinţa de hemoragii la pacienţi cu tulburări de hemostază, cu excepţia
coagulopatiei de consum nedatorată heparinei; leziuni organice cu risc hemoragic;
endocardite infecţioase acute (cu excepţia celor ce survin pe proteze mecanice); perioada
postoperatorie, după intervenţii chirurgicale cerebrale sau medulare; accident cerebrovascular
hemoragic; alergie la heparină.
Atenţionări
Administrare injectabilă: controlul de laborator al coagulării sângelui şi numărarea
trombocitelor înaintea începerii tratament, apoi la intervale de 2-3 zile; evitarea manevrelor ce
pot leza vasele de sânge; prudenţă în IH, IR, HTA, bolile vasculare retiniene, traumatisme; nu
se va aplica în caz de sângerare, pe plagă sau pe mucoasă.
Interacţiuni medicamentoase: acid acetilsalicilic, AINS, ticlopidină, anticoagulante
orale, glucocorticoizi sistemici (doze mari), dextran 40. sarcină şi alăptare.
Reacţii adverse
 Accidente hemoragice; hematoame la locul injectat subcutanat sau noduli inflamatori;
trombocitopenie severă, necroză cutanată la locul injectat, manifestări alergice cutanate sau
sistemice; osteoporoză (în cazul tratament prelungit cu doze mari); creşterea transaminazelor,
eozinofilie; excepţional alopecie, priapism; câteva cazuri de hipoaldosteronism cu
hiperkaliemie şi/sau acidoză metabolică.

V.6. Espumisan, emulsie orală

Indicaţii
Tratează simptomele balonării (acumulare excesivă de gaze) şi este indicat pentru
toate grupele de vârstă. Acţionează prin dezintegrarea bulelor de gaz din bolul alimentar şi din
mucusul din tractul digestiv. Gazele eliberate în cursul acestui proces pot fi absorbite
(preluate) prin peretele intestinal sau eliminate prin mişcările intestinale.

Fig.18 – Espumisan, emulsie orală

Utilizare
- Pentru a trata simptomele gastro-intestinale cu acumulare de gaze (meteorism),
balonare sau formarea excesivă de gaze în intestin după operaţii;
- Pentru pregătirea în vederea examinării cu scop diagnostic la nivelul abdomenului (de
exemplu, în radiografie şi sonografie, examinare endoscopică; ca un adjuvant al
suspensiilor cu substanţe de contrast).
Mod de administrare
Sunt două moduri de a măsura doza în funcţie de cât de mare este, măsurarea acesteia
se poate face cu:
- Dispozitivul de picurare ataşat;
- Măsură dozatoare gradată în mililitri (ml).
Doze
Doza recomandată este:
- Pentru tratarea simptomelor gastro-intestinale provocate de gaze;
 - Sugari 5-10 picături la fiecare biberon sau în linguriţă înainte de fiecare alăptare;
- 1-6 ani 10 picături de 3-5 ori pe zi;
- 6-14 ani 10-20 picături de 3-5 ori pe zi;
- Adolescenţi şi adulţi 20 picături de 3-5 ori pe zi.
Doza în ml (măsură dozatoare):
Pentru pregătirea procedurilor de diagnostic: 1 ml de 3 ori pe zi, după mese, în ziua
anterioară examinării şi 1 ml în dimineaţa din ziua examinării; ca adjuvant al suspensiilor cu
substanţe de contrast; 2-4 ml la 1 litru substanţă de contrast pentru o investigaţie cu contrast
dublu; pentru pregătirea investigaţiilor la nivelul stomacului şi intestinului subţire
(endoscopie) 2-3 ml înainte de endoscopie. Dacă este necesar, se introduc prin canalul
endoscopului câţiva mililitri de emulsie în plus în timpul examinării, pentru a elimina
interferența determinată de bulele de spumă. Este, de asemenea, posibilă administrarea după o
intervenţie chirurgicală.
Espumisan 100 mg/ml picături orale, emulsie:
- Se administrează în timpul mesei, după masa sau dacă este necesar şi seara, înainte de
culcare;
- Trebuie utilizat atât timp cât persistă simptomele;
- Poate fi utilizat o perioadă mai lungă de timp numai la recomandarea medicului.
Utilizarea dispozitivului de picurare (10-25 picături): flaconul trebuie ţinut vertical cu
dispozitivul de picurare îndreptat în jos. 25 picături sunt echivalentul a 1 ml emulsie
(echivalent cu simeticonă 100 mg).
Utilizarea măsurii dozatoare: ca un dispozitiv de măsură, este ataşată o măsură
dozatoare gradată în mililitri la capacul cu filet al flacoanelor de 30 ml şi 50 ml. Dacă este
necesar (de exemplu, la doze de 25 picături sau mai mult) acest dispozitiv poate fi scos şi
utilizat în locul dispozitivului de picurare pentru măsurarea dozei.
Dacă se utilizează mai mult Espumisan
Administrarea unei cantităţi prea mari nu determină un efect negativ. Chiar şi
cantităţile mari sunt bine tolerate fără a provoca probleme. Substanţa activă din Espumisan
100 mg/ml picături orale, emulsie, simeticona, produce dezintegrarea spumei din tractul
gastro-intestinal printr-o acţiune de natură fizică. Simeticona nu este absorbită şi nu este
modificată chimic sau enzimatic în timpul trecerii prin intestin.
Contraindicaţii
Nu se utilizează dacă ești alergic la substanţa activă, simeticona sau la oricare din
celelalte componente ale acestui medicament. În afecţiuni ale stomacului recent apărute şi/sau
persistente trebuie adresat medicului. Acesta va investiga dacă există o afecţiune care să
necesite un alt tratament.
Copii şi adolescenţi: în mod deosebit, dacă se administrează la sugari sau copii trebuie
adresat medicului.

V.7. Recofol, emulsie injectabilă

Indicaţii
Inducerea şi menţinerea anesteziei generale. Sedarea în timpul terapiei intensive.
Sedarea în vederea efectuării unor intervenţii chirurgicale sau de diagnosticare folosind
anestezia locală ori regională.

Fig.19 – Recofol, emulsie injectabilă

Doze şi mod de administrare
Se administrează numai intravenos. Pentru reducerea durerii la injectare, doza de
inducere a anesteziei poate fi combinată, imediat înaintea injectării, într-o seringă de plastic,
cu lidocaină 10 mg/ml într-o proporţie de 1 parte lidocaină şi 20 părţi propofol. Poate fi
administrat fie nediluat, fie diluat în perfuzie. Poate fi diluat în perfuzie de dextroză 5%.
Diluţia nu trebuie să depăşească 1 la 5 (conţinând 2 mg/ml propofol) şi trebuie să fie preparată
într-o pungă de perfuzie din PVC sau borcan de perfuzie din sticlă. Dacă se utilizează o pungă
de perfuzie din PVC, aceasta trebuie să fie plină şi diluţia să fie preparată prin extragerea unui
volum din lichidul de perfuzie şi înlocuit cu un volum egal de propofol. O atenţie deosebită
trebuie acordată preparării aseptice a diluţiilor, imediat înainte de administrare. Orice soluţie
diluată trebuie folosită în max. 6 ore după preparare. Orice soluţie diluată rămasă neutilizată
trebuie aruncată.
Adulţi: inducerea anesteziei generale: doza de propofol trebuie individualizată în
funcţie de răspunsul pacientului şi se utilizează, în cazul inducerii anesteziei, sub formă
injectabilă lentă în bolus sau perfuzabilă. Pentru adulţi, doza iniţială obişnuită este de 40 mg
(4 ml) se injectează i.v. lent în bolus, la intervale de 10 secunde, până când semnele clinice
demonstrează instalarea anesteziei.
 Pentru pacienţii sănătoşi, a căror vârstă este sub 55 de ani, doza obişnuită de inducere
a anesteziei este de 1,5-2,5 mg/kg. Doza totală poate fi redusă prin încetinirea ratei de
administrare (20 până la 50 mg/min).
Pentru pacienţii în vârstă o doză de 1-1,5 mg/kg este deseori suficientă.
La pacienţii cu ASA gradul 3 şi 4 se recomandă doze mai mici, de regulă 20 mg (2 ml)
la intervale de 10 secunde. Menţinerea anesteziei generale: o anestezie suficientă poate fi
menţinută prin administrarea de Recofol fie în perfuzie continuă, fie prin repetarea
administrării în bolus.
Perfuzie continuă: rata perfuziei variază considerabil de la pacient la pacient. Dacă
anestezia este menţinută prin perfuzie continuă, dozele de propofol trebuie să fie de 6-12
mg/kg/h.
La pacienţii în vârstă, cu debilitate, în hipolemie şi la pacienţii cu ASA gradul 3 şi 4,
doza de propofol trebuie redusă până la 4 mg/kg/h. După instalarea anesteziei (în cursul
primelor 10-20 de minute) la unii pacienţi este necesară o rată a perfuziei mai mare (8-10
mg/kg/h).
Injectare în bolus: doza depinde de răspuns, fiind cuprinsă între 25-50 mg (2,5-5 ml)
injectaţi în bolus. Sedarea în timpul terapiei intensive: trebuie injectaţi în bolus mai întâi 1-2
mg/kg, după care se instalează perfuzia continuă, rata acesteia reglându-se după gradul
sedării. O rată de 0,3-4 mg/kg/h este de obicei suficientă.
Administrarea continuă de propofol nu trebuie să fie mai mare de 7 zile. Sedarea în
vederea efectuării unor intervenţii chirurgicale sau de diagnosticare: dozarea trebuie ajustată
în funcţie de individ. O sedare suficientă în vederea efectuării unor intervenţii chirurgicale şi
de diagnosticare se obţine, de obicei, printr-o administrare iniţială a 0,5-1 mg/kg timp de 1-5
minute şi menţinută prin perfuzie continuă cu o rată de 1-4,5 mg/kg/h. O sedare profundă se
poate obţine prin suplimentarea cu o doză de 10-20 mg în bolus. Dozele mai mici de propofol
sunt de regulă suficiente pentru pacienţii în vârstă şi cei cu ASA gradul 3 şi 4.
Copiii: inducerea anesteziei generale: dozarea medie de inducţie a anesteziei la copiii
de peste 8 ani este de 2,5 mg/kg, în administrare lentă intravenoasă, până la apariţia semnelor
clinice ale anesteziei. Copiii mai mici pot avea nevoie de doze uşor mărite de propofol per kg.
Nu există studii concludente privind copiii cu ASA gradul 3 şi 4.
Menţinerea anesteziei generale: anestezia poate fi menţinută prin administrarea de
propofol în perfuzie continuă sau prin repetarea injectării în bolus. Dozarea trebuie adaptată
individual dar, de obicei, o rată a perfuziei de 9-15 mg/kg/h este suficientă pentru obţinerea
unei anestezii satisfăcătoare.
 Sedarea din cadrul terapiei intensive şi în vederea efectuării unor intervenţii
chirurgicale şi de diagnosticare: propofol nu trebuie administrat pentru sedarea copiilor,
deoarece eficacitatea şi siguranţă terapeutică nu au fost demonstrate la aceste grupe de vârstă.
Cu toate că nu s-a stabilit nici o relaţie de cauzalitate, reacţiile adverse (chiar şi decesul) au
fost semnalate în cazurile în care administrarea de propofol a avut contraindicaţii. Reacţiile
adverse au fost semnalate mai des la copiii cu infecţii ale tractului respirator cărora li s-au
administrat o doză mai mare faţă de cea recomandată adulţilor.
Contraindicaţii
Sensibilitate cunoscută la propofol sau la orice alt ingredient din preparat. Anestezia la
copiii sub 3 ani. Sedarea la copii sub 16 ani.
Reacţii adverse
Locale: propofolul este, în mod obişnuit, bine tolerat. Cel mai frecvent efect nedorit
este durerea la injectare. Aceasta poate fi redusă prin amestecarea preparatului cu lidocaină
sau prin injectare într-o venă mare a antebraţului sau a fosei cubitale. Trombozele şi flebitele
sunt rare. După injectarea propofolului paravenos se poate observa, în cazuri izolate, o reacţie
tisulară severă. Dacă administrarea propofolului se face împreună cu lidocaina, efectele
adverse cauzate de lidocaină pot fi: vertij, vomă, somnolenţă, convulsii, bradicardie,
modificări cardiace, şoc.
Generale: hipotensiunea şi apneea tranzitorie pot să apară la inducerea anesteziei şi
pot fi severe în special la pacienţii care au o stare generală proastă. Mişcări de tip epileptic,
accese convulsivante şi epistotonus, au fost rar semnalate, uneori cu o întârziere de ore sau
zile. Au fost semnalate şi cazuri de edeme pulmonare. Dureri de cap, greaţă şi mai rar
vărsături, pot apărea în perioada de revenire a pacientului din anestezie. Revenirea din
anestezie a pacientului poate fi asociată cu o altă perioadă scurtă de pierdere a conştienţei.
Hipersensibilitatea a fost semnalată în câteva cazuri, cu simptome anafilactice ca
hipotensiune, bronhospasm, edem şi eritem facial. Câteva cazuri de stop cardiac au fost
semnalate la administrarea de propofol. Tremorul şi febra postoperatorie, precum şi senzaţia
de rece şi euforie au fost, de asemenea, semnalate. La administrarea îndelungată a
propofolului se poate ca urina să se coloreze în verde sau maro-roşiatic. Acesta nu reprezintă
un pericol, fiind rezultatul metabolizării propofolului (quinol). Ca şi în cazul altor anestezice,
pot apărea tulburări ale comportamentului sexual.
 CONCLUZII

Termenul de emulsii este utilizat în domeniul farmaceutic începând din secolul al

XVII-lea, denumirea provenind din cuvintele latine „molgo-ere” = a mulge, făcându-se aluzie
la aspectul lăptos pe care îl are această formă. O fundamentare ştiinţifică a fost realizată doar
în secolul XX. În anul 1910 Ostwald are prima abordare ştiinţifică a formei făcând distincţie
între emulsiile U/A şi A/U.
Avantaje
Emulsiile prezintă următoarele avantaje:
- Permit administrarea concomitentă a două lichide nemiscibile;
- Permit mascarea gustului neplăcut a unor substanţe medicamentoase prin introducerea
acestora în faza internă;
- Permit dirijarea absorbţiei medicamentelor.
Dezavantaje
Emulsiile sunt:
- Forme farmaceutice cu stabilitate mai mică decât soluţiile apoase;
- Necesită o atenţie deosebită la preparare deoarece diametrul fazei interne influenţează
stabilitatea formei etc..

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitrescu Ana Maria, Lupuleasa D., Hîrjău Victoria, Petcovici Paula – Tehnica
Farmaceutică, Lucrări Practice, Ed. Tehnoplast Company SRL, Bucureşti, 1995.
2. Fica Cornelia – Îndreptar practic pentru prepararea medicamentelor, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1983.
3. Hârjău Victoria – Forme farmaceutice cu eliberare modificată, Ed. Universităţii din
Oradea, 2003.
4. Leucuţa S.E. – Tehnologia formelor farmaceutice, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
5. Leucuţa S.E. – Tehnologie farmaceutică industrială, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
6. Leucuţa S.E. – Introducere în biofarmacie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
7. Leucuţa S.E. – Farmacocinetica în terapia medicamentoasă, Ed. Medicală, Bucureşti,
1989.
8. Lupuliasa D., Vicaş Laura, Moisa Corina – Prepararea medicamentelor. Forme
farmaceutice solide, Ed. Universităţii din Oradea, 2004.
9. Popovici Adriana şi colab. – Bazele teoretice ale tehnologiei farmaceutice, Ed.
Mirton, Timişoara, 1998.
10. Popovici Adriana, Gafiţianu Eliza, Suciu Gh., Motocescu Raisa – „Preparate
farmaceutice”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1987.
11. Popovici Iuliana, Lupuleasa D. – Tehnologie farmaceutică, vol.I, Ed. Polirom, Iaşi,
1997.
12. Stănescu V. – Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1983.
13. Vicaş Laura Graţiela – Tehnică Farmaceutică, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea,
2003.