CURS 1 FARMACIE

CLASIFICAREA MEDICAMENTELOR

I. După concepţia terapeutică, medicamentele se împart astfel:

Medicamente alopate;

Medicamente homeopate.

Medicamente alopate (gr.allos = altul, pathos = boală) = med utilizat curent in terapeutică; sunt:
fitoterapie, aromoterapie, opoterapie (utilizează ţesuturi şi organe animale);

Medicament homeopat = (gr. homoios asemănător, pathos = boală); medicament folosit împotriva
unei boli, dacă provoacă la omul sănătos aceleaşi simptome cu maladia respectivă.

II. După originea, natura şi compoziţia materiilor prime sunt:

medicamente definite chimic - conţin una sau mai multe substanţe medicamentoase, de
natură minerală, biologică, de semisinteză sau sinteză, cu constante fizice şi proprietăţi
chimice caracteristice;

medicamente nedefinite chimic - au o compoziţie complexă şi conţin amestecuri cu

caracteristici variabile după origine şi modul de obţinere;

medicamente obţinute din ţesuturi animale sau vegetale, animale sau plante întregi.

Un capitol aparte îl constituie medicamentele imunomodulatoare (imunostimulatoare,

imunosupresive), care influenţează imunitatea celulară (stimulatoare sau inhibitoare ale
macrofagelor, granulocitelor şi limfocitelor) sau umorală (producţia de complement seric, interferoni,
limfokine).

III. După toxicitate :

Medicamente anodine (obişnuite);se util în cantit destul de mari, fără să producă tulburări în
organism;

Medicamente şi substanţe puternic active, foarte active sau eroice, care se păstrează la
Separanda; pot produce accidente grave când se depăşeşte doza terapeutică maximă;

Medicamente şi substanţe toxice, stupefiante şi psihotrope ce se păstrează la Venena.

 IV. După modul de formulare, medicamentele pot fi:

Medicamente magistrale – cele preparate în farmacie, la cerere, pe bază de prescripţie

medicală (reţetă);

Medicamente oficinale – înscrise în Farmacopee (au formulă stabilită, au durată de păstrare

mare şi o largă utilizare);

Medicamente industriale (tipizate) – produse şi specialităţi farmaceutice care se prepară

industrial; se eliberează în procentul cel mai mare în farmacie (98%)

V. După gradul de dispersie, medicamentele pot fi:

Medicamente omogene = sisteme disperse omogene, în care faza dispersată şi mediul de

dispersie au o afinitate reciprocă (miscibilitate, solvatare);

Medicamente eterogene = sisteme disperse eterogene, care sunt constituite dintr-o fază
dispersată şi o fază dispersantă.

Între dispersiile omogene şi cele eterogene sunt cuprinse soluţiile obţinute prin extracţie, care
cuprind particule dizolvate molecular alături de particule de mărime coloidală (ex: soluţii
medicamentoase, sol injectabile, sol perfuzabile, sol oftalmice).

VI. După repartizarea dozelor de substanţe medicamentoase în forma farmaceutică, pot fi:

Forme farmaceutice unitare – au mare precizie de dozare şi facilitate de administrare; se

obţin în farmacie sau în industri; ex.: fiole, supozitoare, comprimate, capsule, etc.;

Forme farmaceutice unitare fracţionabile, care sunt menite să ajute posologia, prin
fragmentare; ex.: comprimate fracţionabile;

Forme farmaceutice multidoze - ex. flacoane cu soluţii injectabile; medicamente orale care
se dozează mai ales cu ajutorul măsurilor aproximative (lingura, linguriţă) - ex: soluţii,
siropuri, suspensii, pulberi, granule etc).

VII. După operaţiile farmaceutice implicate la obţinere:

-a). medic obţin prin dispersie omogenă – dizolvare simplă - soluţii, siropuri; dizolvare cu
intermediari – colire, sol inj, perfuzii; dizolvare extractivă – ape aromatice, sol alcoolice etc.

-b). Medic obţin prin dispersie eterogenă şi alte operaţii: dizolvare coloidală – sol coloidale,
mucilagii; emulsionare sau suspendare – emulsii, suspensii, unguente etc.

VIII. După modul de prescriere şi de eliberare:

Specialităţi medicale, care se eliberează din farmacie numai pe bază de prescripţie medicală
(reţetă);
 Medicamente esenţiale – medicamente stabilite de O.M.S. pentru ajutorarea ţărilor în curs
de dezvoltare (cca 20 produse, strict necesare); se pot elibera cu sau fără reţetă;

Medicamente O.T.C. (engl. - over the counter) = medicamente peste lista celor esenţiale
stabilite de O.M.S., utilizate de bolnav fără prescripţie medicală. De exemplu: produsele
antigripale, antiinflamatoare, fortificante, produse pt tuse etc.

IX. După calea de administrare:

Medicamente administrate pe cale orală (bucală, enterală, digestivă, gastro-intestinală sau

uz intern);

Medicamente administrate parenteral - toate tipurile de injecţii;

Medicamente utilizate pe cale externă – pe piele sau mucoase.

X. După specificitatea acţiunii terapeutice, medicamentele sunt:

Medicamente specifice – forme farmaceutice ce se adresează unui anumit fenomen, eficace

în acea situaţie, de ex.: digitalicele;

Medicamente nespecifice – forme farmaceutice care se adresează unor mecanisme

generale, ce pot ameliora sau vindeca mai multe entităţi morbide. Acestea nu au specificitate
pentru un anume agent patogen sau fenomen. de ex.: medicamentele cu acţiune asupra
S.N.C..

XI. După sistemul A.T.C. (anatomic – terapeutic - chimic).

Ordonarea se face după mai multe criterii:

- a). După locul de acţiune a medicament –anatomic;

- b). După tipul de acţiune – terapeutic;

- c). După identitatea chimică a medic – chimic.

În funcţie de aceste 3 categorii, medicam au fost repartizate în 5 niveluri, fiecare în parte având
mai multe caracteristici (interesează în principal disciplina de farmacologie a facultăţilor de
medicină)

XII. După locul de acţiune şi eliberare a substanţei active, medicamentele pot fi:

Medicamente cu acţiune locală sau topică. – produse care acţionează local, la nivelul locului
de aplicare – calea cutanată, mucoase, calea orală - ex: soluţii, emulsii, suspensii de uz
extern, unguente etc.;

Medicamente cu acţiune generală sau sistemică – se adresează întregului organism (med cu eliberare
convenţională, modificată sau eliberare la ţintă).
CURS 2 CREAREA DE MEDICAMENTE

 Scopul urmărit la utilizarea unui medicament (care are rolul de a transporta substanţa
activă într-un anumit loc în organism) reiese din însăşi definiţia sa generală:

!!! Medicamentul este :

 un produs preparat şi prezentat pentru a vindeca sau preveni boli;

 este un produs administrat în vederea stabilirii diagnosticului;

 un produs utilizat pentru a restaura, corija sau modifica funcţiile organice la om şi animale.

În viaţa unui medicament sunt descrise două perioade distincte:

 - o primă perioadă, a conceperii, producţiei şi comercializării şi

 - o a doua perioadă, care începe în momentul administrării când, în urma unui proces dinamic
complex, îşi exercită efectul terapeutic, respectiv biodisponibilitatea (viteza și cantitatea în
care s.a. este absorbită în compartimentul sanguin sau în care ea apare și există la locul
acțiunii).

Conceperea şi producţia de medicamente cuprinde câteva etape principale;

 a)cercetare şi dezvoltare;

 b)realizarea medicamentului în faza pilot;

 c)producţia industrială.

A) Cercetarea şi prepararea substanţelor medicamentoase

 În această fază, calitatea are rol primordial. Acest termen reprezintă capacitatea cercetării de
a aduce o inovaţie terapeutică, fie prin descoperirea unei noi molecule cu mecanism de
acţiune original, fie prin introducerea unei ameliorări notabile, într-o clasă de medicamente
deja cunoscute. Astăzi, se urmăreşte descoperirea şi caracterizarea unei ţinte biologice sau
de mediatori responsabili cu răspunsurile fiziopatologice.

 Dezvoltarea biologiei moleculare a permis definirea noţiunii de receptori (acele situri de

cunoaştere specifică) – exemplu, antagoniştii receptorilor beta-adrenergici.

!!! Dezvoltarea unui medicament cuprinde:

-A. dezvoltarea preclinică (cu preformulare, formulare şi optimizare) și

- B. dezvoltarea clinică.
A. Un principiu activ devine medicament numai în momentul în care a fost formulat și s-a dovedit că
răspunde la numeroase imperative.

 Imperativele dezvoltării sunt de ordin: analitic, cinetic, economic, industrial, internațional,

marketing, medical, farmaceutic;

B. După finalizarea testelor preclinice, dacă se permite, se trece la studiul activității farmacologice pe
animal (om). În mod obișnuit, asupra fiecărui lot de fabricare se efectuează studii de substituție ale
studiilor clinice, prin determinări fizico-chimice, teste in vitro, care permit verificarea calității.

! Preformularea este etapa care furnizează caracteristicile fizice şi chimico-analitice indispensabile

unei bune formulări. În plus, determină şi proprietăţile secundare, care au o influenţă directă asupra
optimizării formulării (mărimea particulei, umectarea, compatibilitatea cu excipientul, curgerea,
comprimarea etc.).

Formulare și optimizare

 !!! Formularea este procedeul prin care una sau mai multe substanţe medicamentoase sunt
asociate cu substanţe auxiliare pentru realizarea unui preparat dozat, adecvat administrării.

 !!! Un produs ideal formulat trebuie să fie lipsit de toxicitate, neiritant, să fie stabil, să nu
constituie un mediu favorabil creşterii microorganismelor şi, pe cât posibil, lipsit de efecte
secundare.

 formularea determină compoziţia calitativă şi cantitativă a medicamentului, enumeră

diferiţii componenţi incluşi în formula farmaceutică ce va fi fabricată şi cantităţile exacte ale
fiecărui component, atât pentru substanţele medicamentoase, cât şi pentru cele auxiliare.

 Cunoaşterea formulei medicamentului permite apoi definirea modului de fabricare şi

alegerea condiţionării.

 !!! În formulare intervin mai mulţi factori: substanţa medicamentoasă, calea de administrare,
forma farmaceutică, substanţele auxiliare, procedeul de fabricare şi control, dar şi
materialele şi articolele de condiţionare.

De ex., în viitor se încearcă să se dirijeze acţiunea substanţelor auxiliare spre trei parametri:

 - timpul pentru eliberarea dozei să aibă o durată precisă;

 - să se realizeze forme farmaceutice de transport cu cedare la ţintă;

 - şi să se obţină efecte de feed-back (de exemplu un hormon acţionează pentru sinteza unei
molecule; creşterea nivelului sangvin al acesteia determină oprirea secreţiei hormonale).

Este foarte important şi conţinutul în conservant sau antioxidant al unor excipienţi.

  Procedeul de fabricare

 Caracteristicile produsului depind şi de procedeul de fabricare ales, adică de tratamentele

succesive la care sunt supuse materiile prime.

 În final, scopul urmărit este acela de a realiza un produs cu biodisponibilitate optimă; pentru
aceasta se fac teste “in vitro” şi “in vivo” care se înscriu apoi în dosarul noului medicament.

!!! Materiale şi articole de condiţionare

 Un rol important este cel al recipientului de condiţionare primară; el are rol de protecţie, rol
funcţional (facilitează utilizarea), rol de identificare şi rol de informare.

 Materialele care asigură ambalarea (condiţionarea secundară), nu influenţează direct

stabilitatea şi conservarea medicamentului, ele permiţând manipularea, transportul,
identificarea şi informarea (sunt fabricate frecvent din carton inscripţionat).

 Rezultatele cercetărilor de dezvoltare preclinică, privind substanţa activă şi forma sau

formele farmaceutice propuse în faza de laborator, sunt reunite în trei dosare:

 dosar farmaceutic;

 dosar farmacologic preclinic;

 dosar toxicologic preclinic.

B) Realizarea medicamentelului în faza pilot

Staţia pilot este etapa prin care se trece de la cercetarea în laborator, într-o staţie miniaturală de
fabricare a noului medicament.

Rolul pilotului este de a culege informaţii de la serviciul de cercetare, de a studia, prepara şi asigura o
continuă conformitate a produsului cu normele de calitate stabilite anterior.

Echipamentul necesar unei staţii pilot depinde de mărimea întreprinderii şi de diversitatea formelor
farmaceutice fabricate.

C) Producţia industrială. Reguli de bună practică de fabricaţie

 Principalele caracteristici ale industriei de medicamente sunt:

 industria farmaceutică nu este o industrie ca oricare alta; specificitatea ei constă în natura

producţiei acesteia;

 medicamentele sunt fabricate obligatoriu în întreprinderi autorizate;

  exigenţele de calitate a unui medicament decurg din destinaţia lor şi angajează
resposabilitatea fabricanţilor;

 materiile prime utilizate sunt foarte variate: produse de natură animală sau vegetală,
substanţe chimice minerale, substanţe organice de sinteză etc;

 utilizarea în terapie a unei substanţe medicamentoase necesită frecvent prezentări care să

permită administrarea pe mai multe căi;

- producţia de medicamente este constituită în ansamblu din operaţii care, plecând de la

materii prime –substanţe active şi auxiliare-, conduc la un medicament prezentat sub formă
adecvată pentru utilizare.

Nici materialele de condiţionare nu se aleg la întâmplare; ele trebuie să asigure stabilitatea,

conservarea şi eficacitatea produsului.

O unitate de producţie farmaceutică este constituită dintr-un ansamblu de spaţii bine definite:
compartimente pentru depozitare, fabricare, condiţionare, ambalare, control şi expediere de
medicamente.

Reguli de bună practică de fabricaţie

 Produsele de uz veterinar se fabrică numai în unităţi specializate şi după procedee tehnice

aprobate de către Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei prin Agenţia Naţională Sanitară
Veterinară.

 Unităţile care produc şi prelucrează produse farmaceutice veterinare şi alte produse de uz

veterinar sunt obligate să deţină Autorizaţia Sanitară Veterinară de funcţionare, în care să se
precizeze obiectul şi profilul de activitate conform reglementărilor în vigoare.

 Unităţile producătoare autorizate trebuie să respecte Regulile de bună practică de fabricaţie

(Good Manufacturing Practices, GMP) şi reglementările sanitare veterinare în vigoare.

. În funcţie de stadiul de implementare a Regulilor de bună practică de fabricaţie (GMP) se stabilesc

următoarele:

(1) În termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentului ordin, vor fi inspectate toate
unităţile de producţie pentru produsele farmaceutice şi a altor produse de uz veterinar în
vederea stabilirii stadiului de implementare a Regulilor de bună practică de fabricaţie (GMP)
şi a termenului în care aceste unităţi urmează să îndeplinească toate aceste Reguli.

(2) Pentru unităţile în care producţia se desfăşoară în conformitate cu Regulile de bună practică
de fabricaţie, Autorizaţia Sanitară Veterinară de funcţionare se avizează anual, conform
reglementărilor în vigoare.
(3) Unităţile producătoare de produse farmaceutice veterinare şi alte produse de uz veterinar
autorizate, trebuie să îşi organizeze laboratoare de control proprii în termen de un an de la
primirea autorizaţiei sanitare veterinare de funcţionare.

Unităţile producătoare sanitar veterinar pentru fabricarea de produse de uz veterinar au

obligaţia să respecte reglementările legale referitoare la procedura de fabricaţie, depozitare şi
circulaţie a produselor de uz veterinar.

!Toate loturile de materii prime din producţia indigenă sau import, precum şi mostrele de
produse de uz veterinar primite în vederea înregistrării în România, se supun controlului de
laborator la Institutul pentru Controlul Produselor Biologice şi Medicamentelor de uz
Veterinar.

! Conduita de supraveghere şi control a unităţilor care produc, depozitează, comercializează şi

utilizează produse de uz veterinar, se execută conform Programului acţiunilor strategice de
supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale, de prevenire a transmiterii de boli
de la animale la om şi protecţia mediului.

 Unităţile producătoare autorizate pentru producerea şi comercializarea produselor

farmaceutice şi a altor produse de uz veterinar, au obligaţia să elibereze aceste produse
numai persoanelor fizice sau juridice autorizate potrivit legii.
 CURS 3 MATERII PRIME FARMACEUTICE

Medicamentul, respectiv forma farmaceutică, este compusă din diferite materii prime.

 Forma farmaceutică este constituită din substanţe de origine naturală (vegetală, animală,
minerală, microbiologică), de semisinteză sau de sinteză.

Aceste materii prime, în funcţie de rolul pe care îl au la realizarea produsului finit (a

medicamentului, a formei farmaceutice) sunt clasificate în trei mari grupe:

A. Substanţe medicamentoase;

B. Substanţe auxiliare;

C. Materiale de condiţionare.

Componentele unui medicament

Substanţele medicamentoase sunt principii active, materii prime farmaceutice naturale (de origine
vegetală, animală, minerală sau microbiologică) de semisinteză sau de sinteză, care prezintă
proprietăţi preventive, de diagnostic sau curative faţă de stările morbide la animale şi om, care se
utilizează pentru obţinerea de medicamente sub forma preparatelor (formulelor) farmaceutice, cu
sau fără ajutorul substanţelor auxiliare şi al materialelor de condiţionare

Dintre substanţele medicamentoase unitare se pot aminti: acidul acetilsalicilic, clorhidratul de

papaverină, codeina, cofeina etc

! Termenul de drog (Oland. droag = a usca sau Engl. drug = medicament) desemnează un produs
vegetal sau o materie primă vegetală (planta întreagă sau numai o parte a acesteia), recoltată şi
uscată, mai rar în stare proaspătă şi care poate fi utilizată la prepararea unei forme farmaceutice.
  Pentru prepararea medicamentului, drogurile trebuie mărunţite, pulverizate, uneori
utilizăndu-se şi operaţii de extracţie, comprimare etc. Ex. florile de tei, opiul, frunzele de
mentă, cozile de cireşe etc.

Substanțele medicamentoase utilizate în terapeutică sunt foarte numeroase și prezintă caracteristici

fizice și chimice bine definite și acțiune farmacologică testată prin studii experimentale – de
biodisponibilitate

! Termenul de fitocomplex poate fi definit ca principiul activ dintr-un produs vegetal care prezintă o
acţiune terapeutică, specifică (exemplu: alcaloizii din opiu, glicozidele cardiotonice din digitală etc).
Aceste amestecuri naturale de substanţe active din plante se găsesc alături de o serie de substanţe
balast.

 În practica farmaceutică se folosesc adesea şi amestecuri de substanţe medicamentoase,

preparate în farmacie sau, cel mai frecvent, în industrie, exigenţele la care trebuie să
răspundă acestea fiind prevăzute în farmacopee, standarde sau alte norme de calitate.

 În funcţie de dozele terapeutice maxime ale substanţelor active, se defineşte concentraţia

terapeutică, ce indică proporţia/cantitatea în care una sau mai multe dintre acestea intră
într-o formă farmaceutică.

Clasificarea materiilor prime se face după mai multe criterii

1. După toxicitate:
- anodine – acid acetilosalicilic;
- substanţe puternic active (Separandum) – fenobarbital, cofeină;
- substanţe toxice şi stupefiante (Venenum) – atropină, morfină etc.
2. După acţiunea farmacologică:
- cu acţiune asupra S.N.C. – anestezice generale, analgezice, tranchilizante;
- cu acţiune asupra sistemului cardio-vascular - vasoconstrictoare, vasodilatatoare,
cardiotonice;
- cu acţiune antiinfecţioasă- antibiotice, sulfamide, antiseptice;
- cu acţiune asupra sângelui- anticoagulante, antianemice etc.
- Substanțe antiparazitare – antihelmintice, antimalarice etc.;
- Substanțe cu acțiune la alte niveluri – antispasmodice, diuretice, antipiretice, antihistaminice
etc.
3. După natura materiilor prime.
- produse definite – substanțe caracterizate prin constante fizice și proprietăți chimice -
papaverina, streptomicina, cloramfenicolul etc;
- produse nedefinite – (obţinute prin extracţie plecând de la plante, animale sau
microorganisme) – sunt amestecuri ale căror caracteristici sunt variabile în funcție de
originea și modul lor de obținere - uleiul de ficat de peşte, extractul de mătrăgună;
- produse din ţesuturi de la animale sau vegetale sau de la animale sau plante întregi; sunt
definite prin caracterele lor morfologice și histologice
 4. ! După originea materiilor prime:
I. Materii prime de origine biologică:
a. Materii prime de origine vegetală.
- Plante întregi sau părți de plantă – la care se adaugă unele produse exsudative ale plantelor
– gume și rezine;
- Preparatele pe bază de plante – se obțin prin tratarea plantelor prin diferite metode în
vederea realizării unui volum redus care să conțină toți componenții activi; conțin și
substanțe balast;

Aceste preparate se utilizează deoarece plantele au acțiune slabă și trebuie administrate în cantități
mari pentru a obține efect terapeutic; pricipiile active sunt puțin solubile în apă, deci ceaiurile sunt
ineficace; sunt evitate accidentele în cazul plantelor otrăvitoare.

O prezentare modernă este reprezentată de pulberile de plante medicinale condiționate în capsule

gelatinoase operculate, care tind să înlocuiasca ceaiurile medicinale.

- substanțe chimice definite izolate din plante – se extrag principii active pure din plante, în
cazul în care sinteza chimică nu este posibilă

Astăzi se prepară prin sinteză – morfina, chinina, camforul, morfina etc.

b. Materii prime de origine animală sau produse opoterapice.

În industrie se utilizează:

- organe/ţesuturi sau glande uscate (pulbere de glandă tiroidă, ovar, de splină etc) ; aici intră și
sângele și elementele sale (plasma, serurile terapeutice (seruri de animale – cal, sau de
origine umană – imunizare contra unei infecții date – tetanos, difterie, respectiv ser
antitetanic, antidifteric etc.);
- extracte de ţesuturi sau glande - conțin cea mai mare cantitate de componenți activi -
extract de ficat, extract de ochi etc; sunt utilizate mai puțin datorită activității lor inconstante
și datorită riscului de efecte secundare
- componenţi activi puri obţinuţi prin extracţie- aici se încadrează hormonii și enzimele -
insulină, pancreatină, heparină, tripsină (sunt greu de izolat).

Unii se obțin pe cale industrială, prin sinteză sau biotehnologie, pentru a înlocui extracția din
țesuturi animale.

c. Materii prime microbiologice

Se obţin din diferite microorganisme: ciuperci inferioare, bacterii, protozoare, virusuri.

- ciuperci- levuri de bere (Saccharomyces cerevisiae);

- bacterii- fermenţi lactici
- virusuri- vaccinuri
- produse elaborate de microorganisme în medii lichide: antibiotice (penicilină, streptomicină),
unele vitamine (B12), diverse enzime etc.
 II. ! Materii prime de origine minerală
- produse naturale- talc, sulf;
- produse elaborate, obținute prin reacții chimice, din materii prime minerale – sulfat de
sodiu, sulfat de magneziu, sulfat de cupru etc., care sunt considerate substanțe
medicamentoase sau substanțe auxiliare (vehicule, excipienți etc.).
III. ! Materii prime de semisinteză sau sinteză
- Se utilizează cel mai mult astăzi; se obțin prin procedee de sinteză variate; sunt
asemănătoare sau derivă dintr-un principiu activ natural.
- Sunt bine definite chimic, au structură moleculară determinată și caracteristici fizico-chimice
constante

Substanţe auxiliare care se exemplifică prin compuşi inerţi din punct de vedere farmacologic,
care intră în compoziţia unui medicament în principal pentru a se putea obţine forma
farmaceutică dorită şi apoi, uneori, pentru a se preveni degradarea acestora.

CURS 4 Condiționarea medicamentelor

 Condiționarea este operația complementară care urmează după fabricarea unui medicament
și constă în închiderea formei farmaceutice realizate într-un înveliș de formă și de material
foarte variate, care-i conferă aspectul definitiv, ușor de administrat.

 Fazele de preparare și condiționare sunt inseparabile – se numește condiționare primară.

 Forma farmaceutică este protejată printr-un ambalaj = condiționare secundară

Materiale de condiţionare

 Sunt materii prime utilizate la condiţionarea (ambalarea) formei medicamentoase; este

vorba despre un recipient care să asigure protecţia, stabilitatea şi eficacitatea formei
farmaceutice până în momentul utilizării. Trebuie să faciliteze şi administrarea, identificarea
şi informarea asupra medicamentului pe care îl conţine.

 La condiţionarea unui medicament se urmăresc mai multe !!!obiective (roluri - 4):

- rol de protecţie contra unor diverse impurificări, a factorilor de alterare (oxigen, vapori,
lumină, microorganisme dar şi, o protecţie fizică, mecanică (rezistenţă la şocuri);
- rol funcţional (să faciliteze distribuirea în farmacii şi utilizarea de către personalul veterinar);

- rol de identificare şi informare - fiecare recipient în parte trebuie să poarte o etichetă. Pe

aceasta se înscriu : modul de utilizare, fracţionarea dozelor, precauţii, numărul lotului de
fabricaţie. Adeseori recipientul care adăposteşte medicamentul este însoţit de un prospect al
acestuia, în care se scriu în principal compoziţia, acţiunea terapeutică, indicaţii,
contraindicaţii, precauţii, reacţii adverse, mod de administrare, prezentare;

- rol de promovare a marketingului medicamentului; se referă în special la prezentarea cât mai

atractivă a ambalajului (condiţionarea secundară), pentru o creştere a vânzării acestuia.
 Adesea, farmacopeele cuprind prevederi precise în legătură cu materialele de ambalare utilizate
pentru recipiente, fiole, capsule, boluri etc.

!!! Condiţionarea cuprinde atât ambalajul, cât şi materialul din care acesta este realizat, ele
trebuind să răspundă unor exigenţe deosebite.

!!! Aceste exigenţe sunt:

- rezistenţă fizică suficientă;

- impermeabilitate şi etanşeitate;
- inerţie faţă de conţinut; schimburile dintre conținut și recipient trebuie să fie cât mai slab
posibile;
- inocuitate absolută (lipsă de toxicitate)
- comoditate de utilizare.

La toate acestea trebuie să se adauge transparența și rezistența termică, în cazul condiționării

soluțiilor injectabile.

Norme tehnice privind fabricarea, condiţionarea, depozitarea, ambalarea, transportul şi

manipularea produselor şi substanţelor toxice

 Efectuarea operaţiilor de producţie a produselor şi substanţelor toxice se execută în

conformitate cu prevederile proceselor tehnologice aprobate de către ministerele şi celelalte
organe sau organizaţii centrale în a căror subordine se află unităţile respective.

În timpul acestor operaţiuni, obligaţia luării tuturor măsurilor de protecţia muncii şi

răspunderea în legătură cu consecinţele dăunătoare ce le pot provoca produsele şi
substanţele toxice revin conducătorului unităţii şi şefilor de ateliere sau secţii.

 Depozitarea produselor şi substanţelor toxice se face în încăperi prevăzute cu uşi metalice,

grile de fier la ferestre, instalaţii de ventilaţie, iar în încăperi nu se vor depozita şi alte
materiale.

În depozitele unităţilor comerciale, responsabil va fi desemnată o persoană instruită în acest

scop.

Produsele şi substanţele toxice utilizate în farmacii se vor păstra în conformitate cu

prevederile Farmacopeei române în vigoare, în dulapuri speciale fără geam, sub cheie şi vor fi
prevăzute cu semnul “cap de mort” şi inscripţiile “Separanda” şi “Venena”, după caz.

Ustensilele ce servesc la manipularea acestora se vor păstra în aceleaşi condiţii

Reactivii pot fi păstraţi pe rafturile meselor de lucru în laborator, pentru maxim o săptămână
de lucru, conform specificului de muncă respectiv.
 + Răspunderea păstrării medicamentelor care conţin toxice în unităţile sanitare,
umane sau veterinare, cu excepţia farmaciilor, o are medicul, respectiv medicul veterinar
desemnat în acest scop de conducerea unităţii.

+ Ambalarea produselor şi substanţelor toxice se face astfel încât să se asigure o

etanşeitate perfectă, în recipiente de sticlă sau mase plastice, închise cu capac sau dop, sau
în recipiente metalice, după ce în prealabil au fost introduse în pungi de hârtie, căptuşite cu
hârtie cerată sau cu material plastic.

+ Transportul produselor şi substanţelor toxice se face în containere speciale care să asigure

securitatea produselor; mijloacele de transport contaminate cu substanţe toxice în timpul
transportului trebuie denocivizate de către beneficiari imediat după descărcare.

+ Manipularea şi utilizarea produselor şi substanţelor toxice se fac în conformitate cu

prevederile normelor departamentale de protecţie a muncii. În depozitele unităţilor
comerciale, răspunderea revine unei persoane instruite şi desemnate de conducere în acest
scop.

Materiale de condiţionare

STICLA

+ Este o macromoleculă anorganică de fuziune, care prin răcire devine rigidă, fără a cristaliza.
Este folosită pentru ambalarea tuturor formelor dozate, de la pulberi până la soluţiile de uz
parenteral.

!!! Trebuie să aibă rezistenţă mecanică, un coeficient de dilatare, rezistenţă hidrolitică, toate
fiind proprietăţi esenţiale pentru ca sticla să devină ambalaj pentru medicamente. În plus,
sticla utilizată la condiţionarea formelor medicamentoase trebuie să îndeplinească
!!!anumite condiţii de puritate, să prezinte permeabilitate zero, sterilizabilitate (este
rezistentă la 121-1340 C, temperatura de autoclavare); ea se obţine la 5000 C şi posedă
proprietăţi mecanice, fragilitate etc. Sticla are un coeficient de dilatare crescut şi
conductibilitate termică scăzută.

Adsorbția de gaze la suprafața sticlei determină o dezalcalinizare, prin relaxarea legăturilor

interatomice, reducerea modului de torsiune, stratul superficial deteriorându-se.

Transparența (proprietate optică) este o proprietate foarte importantă pentru evidențierea

impurităților; în plus permite observarea schimbărilor de aspect, a alterărilor etc.

Pentru medicamentele fotosensibile se folosește sticla colorată (brună) care absoarbe

radiațiile dăunătoare (realizează fotoprotecția).
!!! PLASTOMERI ( = materii plastice)

---Se folosesc foarte mult în ultimul timp, odată cu dezvoltarea industriei chimice şi cu
perfecţionarea capacităţilor de a se adapta multiplelor forme de ambalaj: seringi, pungi sau
recipiente de mare volum pentru preparatele parenterale, multiple recipiente pentru formele
farmaceutice lichide, sonde, proteze, aparate etc.

!!! Avantajele utilizării acestor materii sunt multiple: au greutate redusă, au

rezistenţă mecanică, prezintă securitate din punct de vedere microbiologic la administrare şi
nu în ultimul rând, aspectul plăcut al ambalajelor.

!!! Dezavantajele acestor materii pot cuprinde probleme de toleranţă, toxicitate şi

stabilitate, dar şi de permeabilitate şi sorbţie.

!!! Pentru materialele și condiționările utilizate în medicină și farmacie trebuie aplicate următoarele
reguli generale:

 - nici o substanță utilizată, la contactul cu un preparat farmaceutic sau cu un ser, nu trebuie

să altereze compoziția sau să modifice activitatea produsului condiționat;

 - toate substanțele utilizate în contact cu sângele sau componenții săi trebuie să fie inactive
față de hematii;

 - substanțele plasate în contact cu sângele și preparatele farmaceutice sau implantate în

organism trebuie să fie lipsite de toxicitate sau putere de iritație;

 - toate preparatele farmaceutice trebuie să aibă o autorizație de punere pe piață atât pentru
preparare cât și pentru condiționare;

 - întregul lot de fabricare trebuie să fie identificat și controlat.

---Masele plastice au structură macromoleculară de natură organică, în stare solidă, în care

există o dată cu materiile amorfe și domenii cristaline – au deci o structură semiorganizată ca
și sticla, dar de tip diferit.

Materiile plastice se clasifică în:

 - polimeri termoplastici, care pot fi prelucraţi la cald (ex. polietilena, polipropilena,

policlorura de vinil, polistirenul);

 - polimeri termorezistenţi - duroplaste (ex. fenoplaste, aminoplaste, poliesteri, poliuretani).

Întrebuințări:

 - polietilena – flacoane, picătoare, recipiente rigide, seringi, fiole, saci, pungi etc;

 - polipropilena – filme și articole sterilizabile cu apă fierbinte, recipiente rigide (cea mai
utilizată pentru seringi).
  - policlorura de vinil – tuburi, saci, cutii, flacoane, fiole mari sau pungi pentru soluții
injectabile, catetere, folii termosudabile etc.;

 - policlorura de viniliden – picătoare, seringi dozatoare, sterilete, valvule mitrale pentru

inimă, filme pentru ambalaj etc;

 - policarbonații – seringi, flacoane de plasmă, canule pt perfuzie, biberoane incasabile și

sterilizabile;

 Derivați celulozici – celuloza naturală nu posedă plasticitate, dar prin diverse tratamente
conduce la materiale plastice foarte utile: celofan, filme.

Metale şi aliaje

Metalele cele mai utilizate sunt aluminiul, cositorul (staniul), plumbul, oţelul
inoxidabil şi tabla zincată.

- Aluminiul, ca aliaj de puritate 98-99 %, este utilizat datorită proprietăţilor lui -

maleabilitatea, greutatea redusă, rezistenţa chimică; formează la suprafaţă un strat protector de
alumină, care prezintă caracter amfoter şi care poate fi dizolvat de acizi sau alcali.

Principala formă de utilizare - folii (avantaje: rezistenţă la oxidare, au masă redusă, etanşeitate la
mirosuri şi gaze, opacitate la lumină şi ultra violete, mare putere de reflectare, proprietate care
protejează de căldură. Pe lângă folii se utilizează şi la fabricarea de tuburi, cutii perforate pentru
pudre, capace pentru flacoane tip „moldamin”, folii termosudate etc

Avantaje

 Foliile şi tuburile de aluminiu sunt rezistente, uşoare, se pot eticheta uşor, nu absorb
lichidele şi grăsimile, sunt opace la lumină şi sunt uşor deformabile şi pliabile.

-Staniul, se foloseşte într-un aliaj de minim 97% staniu, pentru folii termosudabile sau tuburi. Se
utilizează mai puţin acum, el fiind înlocuit de aluminiul care este mai ieftin.

- Plumbul se util foarte rar datorită toxicităţii sale.

-Oţelul inoxidabil - containere, cuve, rezervoare, ustensile care vin în contact direct cu
medicamentele.

 Dintre dezavantajele metalelor utilizate la ambalare, se remarcă faptul că pot da

incompatibilităţi cu componentele, costul lor este destul de mare şi sunt destul de sensibile
la acţiunea factorilor de mediu ( umiditate ridicată, oxigen, alte gaze etc.)
Hârtia şi cartonul

- Hârtia este utilizată la condiţionarea primară a medicamentelor solide - pulberi,

comprimate, specii (ceaiuri, produse vegetale).

- Cartonul constituie materia primară pentru confecţionarea cutiilor ce folosesc la

ambalarea (condiţionarea secundară) medicamentelor.

Pentru îmbunătăţirea calităţii hârtiei, se fac diverse tratări ale acesteia, utilizându-se:

 -hârtia pergaminată, cerată = hârtie acoperită cu ceară;

 -hârtia metalizată, folosindu-se frecvent aluminiul, în strat de 0,01 mm;

 -hârtia acoperită cu materiale plastice –de exemplu polietilenă sau răşini

monomerice aplicate prin extrudare (deformare prin presare).

!!! Recipiente şi articole de condiţionare primară

Recipientele vin în contact direct cu substanţele farmaceutice, cu produsele vegetale şi

preparatele farmaceutice. Recipientele şi dopurile nu trebuie să cedeze din componentele lor
şi nu trebuie să interacţioneze fizic sau chimic cu produsele conţinute. Se cunosc:

- Recipientele incolore, translucide care sunt folosite pentru formele farmaceutice stabile;

- Recipientele fotoprotectoare care sunt cele utilizate pentru formele fotosensibile;

- Recipientele bine închise, (conform FR. X) care sunt acelea ce trebuie să protejeze conţinutul
faţă de mediul extern, prin evitarea contaminării cu produse solide sau lichide, conservarea,
manipularea şi transportul făcându-se în condiţii corespunzătoare;

- Recipientele închise etanş sau ermetic, (conform FR.X) care sunt cele ce trebuie să
protejeze conţinutul de mediul extern, prin evitarea contaminării cu produse solide, lichide,
vapori, gaze sau microorganisme; trebuie să împiedice pierderea apei de cristalizare sau
evaporarea solvenţilor;

- Recipientele cu o singură doză care conţin forma farmaceutică necesară unei administrări –
de exemplu fiolele, al căror conţinut nu poate fi scos fără distrugerea sistemului de închidere.

- Recipientele cu mai multe doze, mult utilizate în medicina veterinară, care condiţionează
împreună mai multe doze ce pot fi prelevate succesiv; aceste recipiente asigură stabilitatea şi
eficienţa medicamentului adăpostit, pe toată perioada administrării.

---Ca recipiente multi-doze, în funcție de starea de agregare a formelor farmaceutice pe care le

adăpostesc, sunt: flacoanele din sticlă - multidoze-, flacoanele din plastomeri-multidoze, flacoanele
picătoare-multidoze-, recipientele pentru preparate semisolide -multidoze-.

Recipientele pentru compr. şi capsule - sticlă, plastomeri sau metal (formă cilindrică şi cu diverse
forme de închidere).
Cele mai moderne recipiente multidoze sunt cele la care dozele sunt condiţionate individual
(supozitoare, ovule) şi la care se utilizează masele plastice, aluminiul.

S-au dezvoltat mult hârtiile şi saşetele de condiţionare pentru articolele sterile (lenjerie medicală,
materiale medico-chirurgicale, articole de pansament menţinute sterile timp mai mult sau mai puţin
îndelungat) - saşetele etanşe din polimeri care permit şi sudura lor (ambalaje similare celor întâlnite
la seringile de unică utilizare).

Ambalarea medicamentelor

 Recipientul de condiţionare primară - umplut cu substanţe active sau diverse substanţe

medicamentoase-, este ambalat (condiţionare secundară) într-o cutie de carton inscripţionat,
acesta conferind la rândul său protecţie mecanică (de exemplu fâşiile cu comprimate,
capsulele, supozitoarele etc., se ambalează în cutii de carton).

Recipientele şi ambalajele prezintă etichete pe care sunt înscrise: numele întreprinderii

producătoare, denumirea şi formula produsului, concentraţia, capacitatea recipientului,
numărul de doze, data preparării, termenul de valabilitate, modul şi calea de administrare.

 În cutia de carton se introduc o fişă de control, cu data fabricării, numărul şarjei, numărul
verificatorului şi prospectul medicamentului ce cuprinde:

- date fizico-chimice şi farmacologice (mod de întrebuinţare, indicaţii, contraindicaţii, efecte

secundare etc.),

- unele precauţii de conservare

Atunci când este cazul, se introduc în cutie şi unele accesorii: picător, pilă de oţel pentru tăiat fiole
(?), linguriţe dozatoare etc.

Odată cu ambalarea se realizează şi marcarea produsului, imprimându-se marca fabricii atât pe

eticheta recipientului, cât şi pe cutia de carton.

O ultimă operaţiune este gruparea. Pentru facilitarea manipulării, depozitării, eliberării şi

transportului, cutiile de medicamente sunt grupate de exemplu câte 20 şi ambalate în pachete ce
conţin şi o hârtie cu o nouă etichetă necesară identificării produsului.
CURS 5 INCOMPATIBILITĂŢI FARMACEUTICE

 La prepararea unui medicament sau formă farmaceutică, de cele mai multe ori se folosesc
asocieri între componente, de tipul:

1. două sau mai multe substanţe active;

2. substanţe medicamentoase şi substanţe auxiliare.

Apariţia unor modificări în urma conservării unor forme farmaceutice în recipientele de condiţionare
primară sunt denumite incompatibilităţi sau interacţiuni – ele determinând de cele mai multe ori
modificări asupra preparatului farmaceutic privind : aspectul, omogenitatea, eficacitatea şi siguranţa
lui.

!!! Noţiunea de incompatibilitate poate fi definită ca apariţia unor inconveniente ca urmare a

asocierii nefireşti a substanţelor medicamentoase care se exclud reciproc sub raportul proprietăților
lor.

Incompatibilităţile amintite apar de obicei în cursul fabricării medicamentelor; aceste

interacţiuni pot fi ascunse şi manifeste.

Incompatibilităţile ascunse se identifică numai prin metode analitice sau prin teste „in vitro”,
pe când cele manifeste duc la modificări perceptibile organoleptic

Apariţia acestor incompatibilităţi se înregistrează de cele mai multe ori la preparare şi

reprezintă o reducere a calităţii medicamentelor.

**Interacţiunile sunt dependente de temperatură şi presiune, de procedeul de fabricare şi ulterior de

modul de condiţionare şi depozitare astfel încât este greu să se facă o separare bine delimitată.

În funcţie de modificările proprietăţilor fizice, chimice, microbiologice sau terapeutice ale

medicamentului, interacţiunile pot fi grupate în:

- interacţiuni farmaceutice şi
- interacţiuni terapeutice.

!!! Interacţiunile farmaceutice

 Se mai numesc şi incompatibilităţi farmaceutice şi sunt reprezentate de toate

procesele fizico-chimice sau biologice (microbiologice) la care participă componentele unui
medicament, în detrimentul calităţii acestuia, pe timpul preparării, condiţionării şi
depozitării.

!!! Interacţiunile terapeutice

 Denumite şi fiziologice, apar la administrarea a două sau mai multe medicamente,

concomitent sau la intervale de timp atât de scurte, încât pot să interacţioneze în organism.
 Incompatibilităţile mai pot apărea şi la diluarea sau amestecarea diferitelor produse sau în cazul unei
condiţionări necorespunzătoare, atunci când aceste aspecte nu sunt cunoscute de către cel ce
doreşte să prepare o formă farmaceutică

1. Interacţiuni farmaceutice

Sunt interacţiuni cu modificări fizico-chimice sau biologice, care au loc între componentele unui
medicament, incluzând între acestea şi factori externi, înainte de administrarea în organism a
acestora

1.1. Incompatibilităţi fizice

Duc cel mai des la preparate neomogene, din care este greu de prelucrat o doză terapeutică corectă.
Acestea se împart astfel:

 Nemiscibilitatea, care este o incompatibilitate ce apare între două lichide care nu se

amestecă oricât s-ar agita. Sunt situaţii când la început astfel de lichide se amestecă, dar
după un oarecare interval de timp se separă, (de exemplu uleiul de parafină şi glicerina).

 Insolubilitatea ingredientelor în vehicul.

Insolubilitatea

- nu este întotdeauna o incompatibilitate. Unele substanţe se solubilizează în solvent până la o

anumită concentraţie, însă, când se depăşeşte procentajul ştiut apare insolubilitatea
surplusului de substanţă activă (de exemplu acidul boric este solubil 4% în apă, dar cantitatea
excedentară va rămâne nedizolvată).

Insolubilitatea este însă o incompatibilitate atunci când se încearcă solubilizarea într-un

solvent al unei substanţe insolubile, fără a se reuşi.

În industria farmaceutică se recurge însă la diverse soluţii pentru a remedia aceste neplăceri.

 Saleifierea- fenomen ce are loc dacă unei soluţii medicamentoase i se adaugă substanţe
solubile, care scot din mediul nou creat substanţele cu coeficientul de solubilitate mai mic
(de exemplu, clorurile şi iodurile în concentraţie 0,5–1–2,5%). Evitarea saleifierii se realizează
prin mărirea cantităţii de solvent (apa) cu 50-100%, prin dizolvarea separată a substanţelor
sau chiar prin eliberarea în două flacoane a medicamentelor.

 formarea de amestecuri eutectice- cu modificarea consistenţei. Apare la asocierea de diferite

substanţe solide, care triturate împreună conduc la un produs moale sau lichid (de exemplu
camforul triturat cu cloralhidratul, ambele substanţe solide la început duc la obţinerea unui
lichid, care nu mai prezintă proprietăţile farmacodinamice ale substanţelor originale).

 Sorbţie la suprafaţa recipientelor din polimeri-Componentele unei soluţii medicamentoase

pot fi supuse unui astfel de proces.

 distribuţia componentelor între diferitele faze ale unui sistem dispers.

Concentrarea sau diluarea în cadrul unor produse- emulsii şi creme pot duce la apariţia de
incompatibilităţi ascunse.

1.2. Incompatibilităţile chimice

Includ, ca arie, toate procesele fizico-chimice întâlnite ca interacţiuni. Acestea determină schimbarea
compoziţiei propriu-zise a substanţelor medicamentoase.

+Pot avea loc reacţii fie între substanţele medicamentoase, fie între acestea şi substanţele auxiliare
utilizate la prepararea formei medicamentoase şi chiar între forma medicamentoasă propriu-zisă şi
recipientul de condiţionare.

Toate aceste reacţii sunt favorizate şi de alţi factori: lumina, temperatura, aerul prin conţinutul său în
oxigen şi dioxid de carbon şi mediul acid sau alcalin; pH-ul, poate fi ajustat, de exemplu sulfamidele-
bază devin solubile în apă cu pH 9,5-10; la amestecarea a douăunguente cu pH diferit, pot apărea fie
un precipitat, fie degradarea substanţelor.

2. Incompatibilităţi terapeutice (fiziologice)

• Sunt foarte importante pentru medici, deoarece fenomenele instalate sunt contrare
aşteptărilor, efectul terapeutic dorit fiind atenuat sau chiar anulat.

Pot apărea atunci când un medicament conţine asocieri din două sau mai multe substanţe cu efecte
antagoniste, astfel încât efectul final fie că se anulează, fie că se potenţează, de exemplu :

a. - asociere alcaloizi cu cărbune;

b. - tinctură de iod cu soluţie de clorură mercurică la antisepsia unei plăgi rezultând reacţie
toxică;

c. - tanin şi alcaloizi;

d - substanţe cu acţiune competitivă:

e- anestezină şi sulfamide când acţiunea unui component afectează acţiunea celuilalt

component - un deprimant al tusei şi un expectorant.

Interacţiunile terapeutice pot fi clasificate în:

a)- interacţiuni farmacocinetice, care determină modificări ale absorbţiei, distribuţiei,

biotransformării şi eliminării din organism.

b)- interacţiuni farmacodinamice, care antrenează acţiunile sau efectele medicamentelor în

organism;

Ex:

- tetracicline+antiacide= se distanțează administrarea sau se elimină antiacidul;

- tetracicline+peniciline= se evită asocierea;

 - rifampicină+contraceptive orale= nu se asociază;

- meprobamat+alcool= crește efectul deprimant central;

- neuroleptice+alcool= crește efectul deprimant central; iar neuroleptice+antihipertensive=

risc de covulsii.

Tot incompatibilităţi farmacodinamice se consideră a fi şi administrarea pe căi greşite a

medicamentelor (de exemplu penicilina cristalină, strofantinele, adrenalina etc., introduse per os,
deoarece se descompun şi nu-şi mai exercită efectul ; cloralhidratul injectat perivenos etc

Introducerea unor soluţii injectabile în perfuzii prin perfuzor sau direct în flaconul de perfuzie poate
duce la apariţia unor inconveniente, uneori inofensive, dar şi cu posibilitatea unui răspuns terapeutic
modificat sau chiar toxic. Aceste inconveniente pot fi vizibile -de exemplu, schimbarea culorii- dar
pot fi şi insesizabile.

Pot avea loc: reacţii între componente, modificări de pH, precipitări sau cristalizări, inactivare totală
sau parţială, reacţii redox şi sinergism nedorit

Datorită numărului mare de substanţe medicamentoase prelucrate sub formă injectabilă, este
absolut necesară cunoaşterea interacţiunilor ”in vitro”; de exemplu:

-uneori solventul inactivează substanţele active instabile în soluţie apoasă (penicilina) sau
chiar prin pH-ul său (pH-ul acid al perfuziei de glucoză inactivează penicilina sau
cefalosporina);

-interacţiuni directe –tetraciclinele în prezenţa calciului- ;

-inactivări prin fixarea unui medicament pe celălalt -tetraciclina, barbituricele, digitalicele pe

hidrolizatul de proteină;

-inactivări prin foto-oxidare a tetraciclinei în prezenţa riboflavinei -.

Pentru soluţiile injectabile care au alt solvent decât apa- propilenglicol, alcool benzilic, etanol etc.- se
utilizează seringi din sticlă, nu din plastomeri, cu care acestea pot reacţiona.

Unele antibiotice, nu se asociază sub nici o formă, ex:

- ampicilină cu – clindamicină, clortetraciclină, gentamicină, lincomicină, oxitetraciclină,

polimixină B;

- benzilpenicilina cu – colistină, gentamicină, lincomicină, rolitetraciclină, polimixina B;

- cefalosporine cu – ampicilină, cloramfenicol, rifampicină, tetracicline, polimixină, colimicină;

- eritromicina cu – clindamicină, lincomicină, pristinamicină, colistină, tetraciclină;

- peniciline cu – rifampicină, neomicină, tetracicline, eritromicină etc.

 Aceste asocieri produc nefrotoxicitate, ototoxicitate sau alte efecte antagoniste.

Condiționarea medicamentelor

Materiale de condiționare

***Sticla – folosită pt ambalarea tuturor formelor dozate.

- trebuie să aibă rezistență mecanică, un coeficient de dilatare, rezistență hidrolitică; trebuie

să îndeplinească anumite condiții de puritate, să prezinte permeabilitate zero, să poată fi
sterilizabilă etc.

- are coeficient de dilatare crescut și conductibilitate termică scăzută.

Dezavantaje: fragilă, grea, voluminoasă

Plastomeri

 Utilizați pt multe forme de ambalaj: seringi, pungi, recipiente de mare volum pt preparatele
parenterale, sonde, proteze, aparate etc.

 Avantaje: greutate redusă, rezistență mecanică, securitate d p v microbiologic, aspect plăcut

al ambalajelor.

 Dezavantaje: probleme de toleranță, toxicitate și stabilitate, de permeabilitate și sorbție.

 Exemple: fenoplaste (bachelita), aminoplaste protectoare (bușoane, cutii), poliesteri (se fac
acoperiri deoarece au rezistență chimică și mecanică bune.

Metale și aliaje

 Aluminiul- se folosește aliajul de puritate 98-99%; este maleabil, are greutate redusă,
rezistență chimică; formează la suprafață un strat protector de alumină.

 - se utilizează ca folii – avantaje: rezistență la oxidare, masă redusă, etanșeitate la lumină și

UV, putere mare de refrectare (protejează de căldură). Alte utilizări: tuburi, capace pt tuburi
tip Moldamin, folii termosudate etc.

 Avantaje – recipientele sunt rezistente, ușoare, se etichetează ușor, nu absorb lichidele și

grăsimile, sunt opace la lumină, sunt ușor deformabile și pliabile.

 Staniul și plumbul – se utilizează mai rar; pentru prețul mare sau pt toxicitatea
necorespunzătoare.

 Oțelul inoxidabil - utilizat pt containere, cuve, rezervoare, ustensile etc.

 Dezavantajele metalelor utilizate la ambalare: pot da incompatibilități cu componentele, cost

relativ mare, sunt destul de sensibile la acțiunea factorilor de mediu


Porţelanul

 Este un material solid şi stabil care se pretează în special conservării excipienţilor şi

formelor medicamentoase semisolide (ex. unguente). Se utilizează tot mai rar datorită
dezavantajelor reprezentate de costul ridicat şi de greutatea mare a lui.

Hârtia şi cartonul

- Hârtia este utilizată la condiţionarea primară a medicamentelor solide - pulberi,

comprimate, specii (ceaiuri, produse vegetale).

- Cartonul constituie materia primară pentru confecţionarea cutiilor ce folosesc la ambalarea

(condiţionarea secundară) medicamentelor.

 Pentru îmbunătăţirea calităţii hârtiei, se fac diverse tratări ale acesteia, utilizându-se:

-hârtia pergaminată, cerată = hârtie acoperită cu ceară;

-hârtia metalizată, folosindu-se frecvent aluminiul, în strat de 0,01 mm;

-hârtia acoperită cu materiale plastice –de exemplu polietilenă sau răşini monomerice
aplicate prin extrudare (deformare prin presare).

1. Recipiente şi articole de condiţionare primară

Recipientele vin în contact direct cu substanţele farmaceutice, cu produsele vegetale şi preparatele

farmaceutice.

Recipientele şi dopurile nu trebuie să cedeze din componentele lor şi nu trebuie să interacţioneze

fizic sau chimic cu produsele conţinute. Se cunosc:

- Recipientele incolore, translucide care sunt folosite pentru formele farmaceutice stabile;

- Recipientele fotoprotectoare care sunt cele utilizate pentru formele fotosensibile;

- Recipientele bine închise, (conform FR. X) care sunt acelea ce trebuie să protejeze conţinutul
faţă de mediul extern, prin evitarea contaminării cu produse solide sau lichide, conservarea,
manipularea şi transportul făcându-se în condiţii corespunzătoare;

- Recipientele închise etanş sau ermetic, (conform FR.X) care sunt cele ce trebuie să
protejeze conţinutul de mediul extern, prin evitarea contaminării cu produse solide, lichide,
vapori, gaze sau microorganisme; trebuie să împiedice pierderea apei de cristalizare sau
evaporarea solvenţilor;

- Recipientele cu o singură doză care conţin forma farmaceutică necesară unei administrări –
de exemplu fiolele, al căror conţinut nu poate fi scos fără distrugerea sistemului de închidere.
 - Recipientele cu mai multe doze, mult utilizate în medicina veterinară, care condiţionează
împreună mai multe doze ce pot fi prelevate succesiv; aceste recipiente asigură stabilitatea şi
eficienţa medicamentului adăpostit, pe toată perioada administrării.

Cele mai moderne recipiente multidoze sunt acelea la care dozele sunt condiţionate individual – de
exemplu supozitoare, ovule şi la care pentru condiţionare se utilizează masele plastice, aluminiul.

S-au dezvoltat foarte mult hârtiile şi saşetele de condiţionare pentru articolele sterile (lenjerie
medicală, materiale medico-chirurgicale, articole de pansament menţinute sterile timp mai mult sau
mai puţin îndelungat). De exemplu saşetele etanşe din polimeri care permit şi sudura lor (ambalaje
similare celor întâlnite la seringile de unică utilizare).

Ambalarea medicamentelor

 Recipientul de condiţionare primară - umplut cu substanţe active sau diverse substanţe

medicamentoase-, este ambalat (condiţionare secundară) într-o cutie de carton inscripţionat,
acesta conferind la rândul său protecţie mecanică (de exemplu fâşiile cu comprimate,
capsulele, supozitoarele etc., se ambalează în cutii de carton).

 Recipientele şi ambalajele prezintă etichete pe care sunt înscrise: numele întreprinderii

producătoare, denumirea şi formula produsului, concentraţia, capacitatea recipientului,
numărul de doze, data preparării, termenul de valabilitate, modul şi calea de administrare.

 În cutia de carton se introduc o fişă de control, cu data fabricării, numărul şarjei, numărul
verificatorului şi prospectul medicamentului ce cuprinde date fizico-chimice şi farmacologice
(mod de întrebuinţare, indicaţii, contraindicaţii, efecte secundare etc.), unele precauţii de
conservare. Atunci când este cazul, se introduc în cutie şi unele accesorii: picător, pilă de oţel
pentru tăiat fiole, linguriţe dozatoare etc.

 Odată cu ambalarea se realizează şi marcarea produsului, imprimându-se marca fabricii atât

pe eticheta recipientului, cât şi pe cutia de carton.

 O ultimă operaţiune este gruparea. Pentru facilitarea manipulării, depozitării, eliberării şi

transportului, cutiile de medicamente sunt grupate de exemplu câte 20 şi ambalate în
pachete ce conţin şi o hârtie cu o nouă etichetă necesară identificării produsului.
CURS 6, 7 PRINCIPALELE OPERAŢIUNI FARMACEUTICE

Sterilizarea

1. Sterilizarea prin procedee fizice

1.1. Sterilizarea prin căldură umedă

 Sterilizarea cu ajutorul căldurii umede este mult mai eficace, comparativ cu cea prin căldură
uscată, sub acţiunea vaporilor coagularea protoplasmei celulare bacteriene având loc mult
mai rapid (datorită hidratării membranei celulare).

 +Se face prin: fierbere simplă, pe baia de apă; cu vapori sub presiune; cu vapori destinşi;
încălziri repetate (tindalizarea).

 Fierberea simplă este cea mai simplă metodă utilizabilă în orice dispensar sau clinică
veterinară. Se poate face în vase simple sau în sterilizatoare fabricate special (electrice sau cu
flacără).

1.2. Sterilizarea prin căldură uscată

Sterilizarea la etuvă (pupinel)

+!!! Se face cu ajutorul etuvei, realizându-se o sterilizare cu aer cald de până la 200°C.

 Sterilizarea la etuvă se face la temperaturi mai mari decât la autoclavare (se ştie că germenii
sporulaţi sunt distruşi mai greu în mediu uscat, pe câtă vreme în mediul umed se distrug mult
mai uşor datorită fenomenului de gonflare a membranei celulare).

 Temperaturile uzuale de sterilizare sunt cuprinse între 140-180°C.

 +Durata de încălzire la temperatura indicată de farmacopee este în funcţie de volumul

flacoanelor cu lichid.

 +Temperatura de sterilizare uzuală este de 120°C, timp de 15-20 minute, sau 115°C, timp de
25-30 de minute (presiunea optimă 1,5 atmosfere).

+Sterilizarea prin flambare constă în trecerea obiectului de sterilizat prin flacără timp de câteva
secunde, de mai multe ori, la interval de 3-4 secunde.

+Sterilizarea prin încălzire la roşu se utilizează preponderent la ansele de însămânţare sau în cazul
spatulelor.

+Sterilizarea prin mediu cu vapori, cu ajutorul instalaţiilor tip I.T.M. Beneficiază spitalele şi clinicile
veterinare mari, care pot avea în dotare instalaţii de sterilizare mai complexe, fabricate de Industria
Tehnică Medicală (I.T.M.), cele mai utilizate fiind cele de tip mijlociu.

+Sterilizarea cu vapori destinşi (fluenţi)

 !!! Vaporii destinşi sunt cei de apă saturaţi, la presiunea normală atmosferică, la 100°C.
Această sterilizare este superioară fierberii, prezentând avantajul că vaporii de apă pătrund
 uşor în tot materialul pentru sterilizare (de obicei materiale textile, vată, pansamente) şi
necesită cantităţi mai mici de apă.

+Sterilizarea prin încălziri repetate (tindalizare)

 Tindalizarea mai este numită şi sterilizare discontinuă sau fracţionată şi se execută timp de o
oră pe zi, timp de 2-3 zile consecutiv.

 Această metodă se aplică substanţelor care nu suportă temperaturi de peste 80°C, fiind
recomandabilă asocierea cu filtrarea prin bujii filtrante sau filtrele Seitz (deoarece în soluţie
rămân germenii distruşi şi deci preparatul poate rămâne infectat sau cu substanţe pirogene).

 +Dintre substanţele care se pot steriliza prin tindalizare fac parte: vitaminele, hormonii,
soluţia izotonică de glucoză, pe când alte soluţii glucozate sau clorurate se pot steriliza şi prin
autoclavare (1,5 - 2,5 atmosfere, timp de 30 de minute).

 +O variantă a tindalizării, utilizată mai ales în industria alimentară, este pasteurizarea, care
constă dintr-o singură încălzire la 70-80° C.

1.3. Sterilizarea prin metoda aseptică

+Această sterilizare se aplică formelor farmaceutice care nu se pot steriliza bine după preparare
(unguente, suspensii, pulberi medicamentoase) sau când substanţa medicamentoasă este labilă şi se
descompune la încălzire.

Prin acest procedeu se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor în condiţii în care să fie evitate toate
posibilităţile de contaminare accidentală a preparatelor.

+În aceste condiţii sunt obţinute frecvent preparatele injectabile. În farmacii, preparate sterile se pot
obţine numai dacă farmacia este dotată cu boxă sterilă, unde se pot executa operaţiile pentru
obţinerea preparatelor.

Pe etichetele produselor sterilizate prin această metodă se va scrie "sterilizat aseptic ".

1.4. Sterilizarea prin iradiere

Sterilizarea prin iradiere cu infrarosii (IR)

Efectul razelor I.R. asupra microorganismelor este unul termic. Sterilizarea se realizează cu
ajutorul cuptoarelor încălzite cu ajutorul razelor I.R. (în care spre deosebire de etuve,
temperatura urcă mult mai rapid). Frecvent, prin această metodă se sterilizează
instrumentarul.

!!!Sterilizarea prin iradierea ultravioletă (U.V.)

 Sursa producătoare de radiaţii este lampa cu arc de vapori de mercur.

  *Lungimea de undă obişnuită a razelor U.V. este cuprinsă între 2000 şi 4000 de Angstromi
(A). Moleculele albuminoide ale microorganismelor sunt cele mai sensibile la lungimea de
undă cuprinsă între 2700 şi 2900 Â.

 !!! Un inconvenient major al razelor U.V. este faptul că undele cele mai active din punct de
vedere biologic sunt absorbite de sticlă (şi de aceea ele nu pot fi folosite la sterilizarea
soluţiilor injectabile).

Sterilizarea prin raze Gama ( )

Acest procedeu se mai numeşte şi sterilizare prin iradiere la rece. Face parte tot din sistemele
de sterilizare fizică, dar datorită pericolului mare de iradiere şi a suprafeţei de construcţie
mare reclamată de o asemenea instalaţie de sterilizare, se foloseşte numai în industria de
medicamente, fiind indicată îndeosebi pentru acele materiale care se deteriorează la
sterilizările prin căldură: din polietilenă, polivinilcloruri, terilen, polistiren, hârtie, lână, vată
etc.

1.5. Sterilizarea cu ultrasunete

 Ultrasunetele sunt vibraţii cu frecvenţă foarte mare (20.000 perioade/sec), care în mod
normal nu pot fi percepute ca sunete.

 Acţiunea ultrasunetelor asupra bacteriilor şi virusurilor este de tip mecanic. Datorită

solicitărilor mecanice puternice asupra protoplasmei, au loc modificări (care la intensităţi
mari ale vibraţiilor sonore, devin procese ireversibile) care vor conduce la distrugerea
microorganismelor.

1.6. Sterilizarea prin procedeul oligodinamic (Katadyn)

 Acest procedeu se bazează pe proprietatea pe care o au materialele de a ceda ioni în

cantităţi infinitezimale (fiind o sterilizare de graniţă între cea fizică şi cea chimică).

 Unele metale cu o activitate oligodinamică cunoscută (Au, Ag, Hg, Ni, Zn etc.) pot avea o
acţiune bactericidă importantă. De exemplu, 40 g de argint/litru de apă poate reduce
vitalitatea a 100.000 - 800.000 bacili coli dintr-un mililitru în timp de 24 de ore.

1.2.Sterilizarea prin procedee chimice

1.2.1. Utilizarea substanţelor antiseptice şi dezinfectante

 Sterilizarea prin această metodă se caracterizează prin folosirea unor mijloace antiseptice şi
dezinfectante care distrug microorganismele prin denaturarea proteinei, printr-o acţiune
energică, uneori violentă.

 Modul de acţiune a dezinfectantelor şi antisepticelor este complex şi diferit: unele acţionează

după disocierea electrolitică, altele acţionează prin molecula întreagă.

 În tehnica farmaceutică, sterilizarea prin metode chimice se referă la sterilizarea unor

forme medicamentoase şi la sterilizarea instrumentarului de tehnică galenică.
2. Filtrarea

Este operaţia prin care se separă particulele solide în amestec cu un lichid, forţând lichidul să
străbată printr-un material poros numit filtru.

 Metoda nu se poate aplica în cazul soluţiilor injectabile uleioase sau al suspensiilor şi

emulsiilor injectabile. Soluţiile injectabile uleioase nu pot fi sterilizate prin această metodă
datorită faptului că măresc permeabilitatea filtrului pentru bacterii.

 În scopul filtrării sunt utilizate diferite materiale presate şi stratificate. Aceste materiale
filtrante vor îndepărta microorganismele, atât pe cale mecanică, cât şi fizic, prin adsorbţie la
nivelul porilor.

!!! Este de reţinut că:

- la sterilizarea prin filtrare, dacă se depăşeşte capacitatea de adsorbţie, microorganismele

trec prin materialul filtrant fără a fi reţinute;

- prin filtrare bacteriană, virusurile nu sunt sterilizate; totuşi, unii autori consideră că, prin
filtrare cantitatea virusurilor este redusă, datorită capacităţii adsorbante a materialului
filtrant. După alţi autori, nu se pune problema îndepărtării virusurilor din soluţiile injectabile,
deoarece medicamentele pot conţine virusuri.

Cele mai uzuale filtre sunt: hârtia de filtru; vata; filtrele de azbest (?); filtrele din materiale textile;
filtrele de sticlă sinterizată; filtrele poroase; filtrele de porţelan poros; ultrafiltrele.

- Azbestul este silicatul de magneziu natural, care se calcinează pentru înlăturarea materiilor
organice cu care ar putea fi amestecat.

 Azbestul are avantajul că nu este atacat de acizii şi bazele concentrate şi nici de către
oxidanţi. Are, de asemenea, rezistenţă mare la temperatură şi i se poate modifica porozitatea
întrebuinţându-se în straturi. Rezistenţa mecanică redusă se poate îmbunătăţi prin presarea
filtrelor pe suporturi rezistente (sită, plăci).

+Filtrele din materiale textile şi metalice

 Filtrele clasice sunt confecţionate din pânză de bumbac, in, lână, fire de păr de cal, cămilă,
fibre textile sau fibre metalice. Acestea se utilizează mai ales pentru filtrarea cantităţilor mari
de lichid, a lichidelor vâscoase sau a celor care conţin substanţe mucilaginoase. Aceste filtre
au rezistenţă bună la tracţiune şi la acţiunea substanţelor chimice.

 +În ultima vreme se utilizează tot mai frecvent fibrele sintetice, care sunt uşor de obţinut, în
cele mai variate grosimi; acestea au mare rezistenţă mecanică şi chimică şi nu cedează
scame; fibrele de nylon sunt rezistente la hidrocarburi halogenate, aldehide, cetone, sulfuri
de carbon, benzen, nefiind indicate pentru acizii minerali şi substanţele oxidante; fibrele
vinilice sunt inerte la acţiunea acizilor, sărurilor şi uleiurilor minerale, fiind recomandate
pentru filtrarea alcoolilor şi a hidrocarburilor aromatice.
+Filtrele din sticlă sinterizată sunt pâlnii de sticlă de diferite forme, prevăzute cu o placă poroasă şi o
tijă de scurgere.

 Partea poroasă se obţine din pulberea de sticlă presată la cald, porozitatea fiind stabilită de
granulaţia sticlei (între 1-15 m). Cele mai cunoscute filtre sunt tipurile G5, G4, G3, G, M şi F
sau Jena, Scott.

+Hârtia de filtru

Este celuloză pură, presată, neîncleiată, preparată din deşeuri textile.

!!!Hârtia de filtru utilizată în farmaceutică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie perfect albă;

- să nu cedeze apei distilate substanţe solubile;

- să nu cedeze acizilor diluaţi metale alcalino-pământoase;

- să nu cedeze soluţiilor alcaline substanţe care precipită la acidulare (grăsimi);

- să fie rezistentă etc.

Hârtia uzuală de filtru are pori de 3,5-7,0 m, iar cea analitică de 1,0-1,5 µm.

Vata

 Este celuloză obţinută prin degresarea şi albirea perilor de diferite specii de Gossypium, care
trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de farmacopeea în vigoare.

 Filtrarea prin vată este expeditivă, rapidă, dar reţine cantităţi mari de lichid, motiv pentru
care nu se indică la filtrarea unor cantităţi mici de lichid.

-Filtrele poroase

 De obicei sunt confecţionate din cauciuc, ceramică, microporos, sticlă poroasă, metale
spongioase, pământ de diatomee. Acestea au formă de discuri, plăci, tuburi, lumânări sau
bujii. Dintre acestea, plăcile de sticlă poroasă sunt cele mai uzuale. Plăcile din sticlă poroasă
au granulaţie cunoscută, fiind lipite prin presare la cald. Aceste plăci sunt fixate în interiorul
unor paturi de sticlă, de diferite forme.

!!! Ultrafiltrele sau membranele dializante

 Sunt constituite din diverse membrane (colodiu, pergament) şi servesc filtrărilor speciale.

!!! Pe lângă o serie de avantaje, această sterilizare are şi multe dezavantaje:

 - unele substanţe sunt absorbite la suprafaţa filtrului (alcaloizi, glicozizi, hormoni, unele
vitamine);

 - unele microorganisme pot trece după un timp în filtrate, chiar şi atunci când diametrul
porilor este foarte mic;
  - filtrele din material poros reţin substanţele în suspensie, dar le pot ceda atunci când sunt
filtrate cantităţi mai mari de lichid etc;

 - după filtrarea unei anumite cantităţi de soluţie, filtrele trebuie spălate şi sterilizate;
materialul filtrant este scump.

3. Centrifugarea

 Este operaţia care are loc datorită acţiunii forţei centrifuge asupra extremităţilor sau pe
pereţii recipienţilor supuşi rotaţiei, realizându-se astfel sedimentarea.

 Cel mai des sunt utilizate la separarea precipitatelor aflate în suspensie în lichide.

4. Evaporarea

 Evaporarea este trecerea unui corp din stare lichidă în stare de vapori, fenomenul având loc
numai la suprafaţa lichidului, spre deosebire de fierbere unde trecerea în starea de vapori se
face în toată masa lichidului.

 Operaţiunea este necesară pentru recuperarea unui reziduu rezultat dintr-o operaţie
farmaceutică, separând astfel un lichid (de obicei solvent) de un solid. Evaporarea se aplică şi
în cazul operaţiei de concentrare a soluţiilor.

Evaporarea cu ajutorul căldurii - se foloseşte atunci când se urmăreşte evaporarea unei cantităţi mai
mari de lichid. Mărirea temperaturii accelerează evaporarea.

 -Evaporarea cea mai simplă se poate face la încălzirea pe baia de apă (când temperatura este
apropiată de 100°C).

Evaporarea cu ajutorul vidului - odată cu scăderea presiunii atmosferice, viteza de evaporare

creşte.

 Acest tip de evaporare este procedeul cel mai raţional care permite lucrul la temperatura
ambientului sau la 40-50°C. Metoda este utilizată mai ales în cazul produselor termolabile
(obţinerea extractelor vegetale, opoterapice etc.).

5. !!! Distilarea

 Este operaţia prin care un lichid este supus încălzirii şi transformat în vapori, care sunt din
nou condensaţi în stare lichidă, operaţie cu rol de înlăturare a microorganismelor şi
impurităţilor.

 -Distilarea se foloseşte ca procedeu pentru obţinerea sau purificarea unor lichide care pot fi
încălzite la fierbere fără să se descompună sau la separarea unui lichid de alte lichide sau de
substanţele dizolvate în el.

++Purificarea unui lichid prin distilare poartă numele de rectificare.

 Uneori noţiunea se utilizează strict pentru purificările care se fac pe coloana de distilare.
Distilarea simplă are loc la presiune normală, fiind necesară o sursă de încălzire. Vaporii produşi sunt
captaţi şi condensaţi într-un recipient, lichidul obţinut colectându-se într-un vas de colectare.

 Cel mai simplu distilator este alambicul construit din tablă de aluminiu, alamă, cupru sau oţel
inoxidabil, compus dintr-un cazan de fierbere, fierbător sau evaporator, un capac şi un
condensator prelungit cu un refrigerent introdus într-un vas prin care circulă apă rece.

!!! Antrenarea cu vapori de apă. Procedeul serveşte la purificările unor substanţe solide sau lichide
al căror punct de fierbere este mai mare de 100° C.

-Distilarea cu vapori de apă se aplică în cazul substanţelor insolubile în apă sau pentru lichidele
nemiscibile cu apa. Această metodă poate consta din distilarea unui amestec al produsului cu apă,
sau, prin introducerea vaporilor de apă produşi de un generator într-un amestec încălzit de apă şi
produsul respectiv

6.Uscarea

- operaţiunea prin care se elimină umiditatea din diferite substanţe sau a apei lor de cristalizare, în
scopul de a asigura o mai bună conservare sau pentru a uşura prelucrarea ulterioară. Cel mai simplu
procedeu de uscare este expunerea la aer liber.

În tehnica farmaceutică procesul de uscare se aplică în cazul formelor gazoase, lichide şi la solide.

Uscarea gazelor

- Se folosesc tuburi în formă de "V" umplute cu substanţe avide de apă (clorură de calciu,
hidroxid de potasiu, oxid de calciu sau acid sulfuric concentrat).

Uscarea lichidelor

 Se face în două situaţii: prin uscarea unui lichid cu un anumit conţinut de apă – evaporarea
apei din glicerină-; prin atomizare şi liofilizare.

 Atomizarea se bazează pe dispersarea lichidului sub formă de picături mici şi o uscare rapidă
cu ajutorul unui curent de aer cald.

 Liofilizarea constă în evaporarea directă a umidităţii, care se solidifică prin răcire, fără ca
produsul să treacă prin faza lichidă.

Uscarea solidelor

 Are drept scop conservarea mai bună a produselor, în special a celor vegetale, apoi
reducerea greutăţii şi a volumului şi favorizarea pulverizării.

 Uscarea se face: la aer, cu ajutorul exicatoarelor, cu ajutorul căldurii sau cu ajutorul radiaţiilor
infraroşii.
7. Măcinarea

Este operaţiunea care are ca scop reducerea dimensiunilor unor fragmente sau porţiuni
solide de la ordinul centimetrilor la un milimetru. Această operaţiune este premergătoare
operaţiunii de pulverizare.

 Măcinarea şi pulverizarea constau în procese de natură fizică, în care materialele solide, sub
formă de bucăţi sunt supuse frecării, lovirii, izbirii, pentru a se realiza particule mai mici.

8. Pulverizarea

 Este etapa finală a mărunţirii, având ca scop reducerea substanţelor solide în particule foarte
mici cu dimensiuni sub 0,5-l mm, în final obţinându-se pulberi.

Această operaţiune necesită faze care tind să învingă forţele de coeziune care menţin substanţa în
forma ei compactă. Prin pulverizare, suprafaţa substanţei creşte foarte mult

9. Cernerea şi clasarea

- Cernerea este operaţiunea de separare mecanică, realizându-se cu ajutorul sitelor, a particulelor de

diferite mărimi rezultate în urma pulverizării.

 !!! Împărţirea unui produs pulverizat în fracţiuni cu dimensiuni egale ale mărimii particulelor
având “limitele” inferioare şi superioare dimensiunilor finite se numeşte clasare sau sortare.

În acest scop se folosesc sitele oficinale, numerotate de la I la IX.

În principiu, sitele se suprapun una peste alta (începând cu sita cu ochiurile cele mai mici) în ordine
descrescândă. Acest ansamblu se va supune tamisării (balansării) prin agitare un timp determinat,
după care diferitele fracţiuni rămase pe site se cântăresc şi se exprimă procentual faţă de cantitatea
luată în lucru.

În industria farmaceutică se folosesc site industriale, cele mai utilizate fiind: sitele cu grătar; sitele cu
grătar oscilante; sitele vibratorii; sitele vibratorii cu şoc; sitele electromagnetice; sitele rotative (sitele
tobe).

10. Amestecarea

 +Este operaţia prin care se urmăreşte distribuţia uniformă a tuturor componentelor dintr-un
amestec, fără ca acestea să sufere modificări de ordin chimic sau fizic.

 Teoretic, omogenitatea ideală a unui amestec format din două substanţe luate în cantităţi
egale se poate obţine dacă fiecare particulă este înconjurată de particulele celeilalte
componente.
CURS 8 PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI MODERN

Principiul sistemului deschis

• !!! unităţile medicale veterinare nu pot supravieţui dacă sunt administrate exclusiv în moduri
care satisfac doar necesităţile interne ale membrilor lor

Trebuie să existe un echilibru între:

• aşteptările şi necesităţile personalului,

• exigenţele clientelei,

• exigenţele furnizorilor

• strategiile şi tacticile concurenţilor

Principiul cunoaşterii

• angajaţii cei mai valoroşi sunt cei care dovedesc cunoaşterea temeinică a bolilor şi
tratamentelor, a clientelei, a produselor etc.

• în acest caz, managerului îi revine sarcina de punere în valoare a angajaţilor şi de a se

asigura că nivelul investiţiilor în achiziţionarea de cunoştinţe noi este suficient de mare
pentru a-i conferi competitivitatea necesară

• = Prevede perfecţionarea continuă a întregului personal

Principiul supravieţuirii prin înnoire

• managementul eficace implică aptitudinea de a realiza un climat inovator, creativ, în scopul

descoperirii de noi oportunităţi, care să asigure fondurile necesare dezvoltării

Principiul realizărilor prin intermediari

• performanţele unei unităţi se realizează (şi) prin intermediul angajaţilor.

• !!!Nivelul de motivare al acestora influenţează realizările şi profitabilitatea unităţii.

• !!!Motivarea este o simplă reacţie la răsplată (stimulente financiare, frica de concediere,

avansare, recunoaştere etc.)

Principiul organizaţiei dinamice

• orice unitate trebuie să se adapteze continuu pentru a satisface cerinţele impuse de clientelă
sau de evoluţia condiţiilor

Principiul mic şi eficient

• prin structura lor organizatorică, unităţile medicale veterinare sunt de dimensiuni mici şi de
aceea pot stimula spiritul creator, întreprinzător şi inovator care ar fi înăbuşite de sistemul
birocratic de administraţie şi control din marile organizaţii
 Principiile enunţate anterior nu reprezintă nişte "legi" universale. În climatul de turbulenţă şi
incertitudine din mediul economic de astăzi, aceste principii oferă o oarecare direcţie căilor
probabile spre succes.

1.3. Planificarea strategică SAU Planificarea tradiţională ?????

• Planificarea organizată tradiţional este în majoritatea cazurilor o extindere a bugetului

anual.

• De cele mai multe ori, aceste planuri au sfârşit chiar înainte de a începe, datorită unor
conjuncturi nefavorabile care scoteau la suprafaţă întotdeauna alte urgenţe investiţionale,
corelate cu cerinţele şi realităţile unei pieţe aflate în schimbare.

• Acest mod de planificare tradiţional poate avea succes doar în condiţiile unei economii
stabile, fără modificări substanţiale ale pieţelor, precum şi a unui mediu concurenţial fără
fluctuaţii majore.

• apariţia mediului concurenţial

• noile tehnologii

• dereglările şi schimbările violente ale costurilor (preţurile medicamentelor

din import corelate cu rata de schimb valutar)

• au impus un tip de planificare – planificarea strategică

• planul strategic se axează pe planificarea unor programe de acţiune ce pot duce la rezultate
vizibile pe termen scurt, care să contribuie ulterior la formarea unei viziuni strategice pe
termen lung.

(Etape de învăţare prin acţiuni pe termen scurt)

Diferenţa

• Planificarea tradiţională presupune că toate informaţiile relevante sunt disponibile de la

începutul procesului de planificare

• Planificarea strategică este astfel concepută încât să permită fructificarea informaţiei pe

măsură ce devine disponibilă

De exemplu, este mai uşor şi mai realist să-ţi planifici reducerea anuală a incidenţei unei boli într-un
teritoriu, decât să planifici eradicarea bolii respective în trei ani.

În această perioadă pot surveni modificări fundamentale (creşterea preţului la medicamentele sau la
vaccinurile necesare, reducerea numărului de animale, circulaţia necontrolată a animalelor,
pierderea interesului proprietarilor de animale în eradicarea bolii, lipsa forţei de muncă calificate,
falimentul unităţii, etc.) care să facă din planificarea tradiţională un eşec răsunător

Elementele ciclului planificării strategice

- Analiza situaţiei strategice a unităţii

- Planuri de măsuri de mare eficacitate
- Implementare sistematică prin soluţionarea problemelor
- Controlul performanţei
- Rezultate

Pentru a putea efectua o analiză strategică a unităţii medicale veterinare, trebuie în primul rând să
avem răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Care sunt clienţii noştri cei mai buni ?

2. Ce anume putem oferi spre vânzare (servicii, produse, etc.) ?

3. Cum să avem un preţ mai bun decât al concurenţei ?

4. Ce să facem pentru a avea sprijinul angajaţilor ?

5. Ce imagine ne dorim şi cum o proiectăm ?

Avantajul unui plan strategic bine realizat constă în faptul că tot personalul implicat poate să
"palpeze" rezultatele obţinute, ceea ce îi conferă o motivaţie şi o încredere sporită în propriile
capacităţi.

• Astfel, este recomandat ca fiecare succes obţinut să fie analizat în cadrul unităţii.

Oamenilor le place să câştige, iar aplicarea unui plan strategic realist, care oferă şansa unor realizări
suplimentare, poate deveni un "joc" antrenant pentru toţi cei implicaţi în activitatea unităţii medicale
sau farmaceutice veterinare

1.4. Planificarea unui program de dezvoltare

Scopul:

- de a crea o nouă structură

- de a adapta una existentă

pentru a spori şansele de a-şi atinge scopurile pentru care a fost înfiinţată

=consum minim de energie, timp şi resurse

Planificarea unui plan de dezvoltare nu trebuie imaginată şi concepută ca ceva static.

În condiţiile schimbărilor permanente din mediul economic şi tehnologic, acest plan trebuie revizuit
periodic şi adaptat noilor condiţii şi realităţi.

• Structura şi conţinutul fiecărui program variază în funcţie de nevoile unităţii sau de piaţa în
care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

ETAPE:

- Analiză şi diagnostic
- Planificare
- Implementare
- Evaluare şi consolidare

!!! În prima etapă, unitatea trebuie să definească şi să analizeze problemele care au apărut şi să
identifice cauza principală care a determinat situaţia respectivă

Pentru aceasta este nevoie să se răspundă la următoarele întrebări:

- Care este situaţia actuală?

- Unde dorim să ajungem?
- Ce ne ajută şi ce ne obstrucţionează să ajungem unde ne dorim?
- Ce trebuie schimbat şi revizuit pentru a reuşi să ajungem la ţelul propus?

!!! Planurile de dezvoltare ale unităţilor medicale veterinare pot să cuprindă domenii dintre cele
mai diverse:

- dezvoltarea sau lărgirea infrastructurii (clădirii) în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de
muncă; spaţii noi pentru aparatura de laborator; îmbunătăţirea imaginii;

- diversificarea ofertei de produse;

- angajarea suplimentară de personal calificat;

- programe (periodice) de calificare şi instruire pentru personal;

- mijloace de transport pentru personal şi pacienţi (sau ambulanţe veterinare);

- aparatură pentru imagistică (radiologie, ecografie, RMN);

- parcare pentru proprietarii de animale;

- spatii de spitalizare;

- sală de aşteptare;

- reclamă, etc.
CURS 9

Planificarea proiectelor de investiții

Investitii  beneficii

Pentru planificarea unor proiecte de investiţii sunt necesare câteva elemente fundamentale:

a). Informaţia corespunzătoare - tot ce este şi poate fi legat de investiţia respectivă

– costuri

– consumabile

– termene de garanţie

– Asistență tehnică

– personal implicat

– timpul necesar adaptării la noile condiţii

– costurile necesare specializării

– termene de execuţie

– instalare sau dare în funcţiune etc.

b).Cunoaşterea rentabilităţii financiare de care are nevoie compania

– fiecare manager doreşte ca orice investiţie să fie amortizată cât mai repede

– timpul necesar amortizării investiţiei diferă în funcţie de valoarea acesteia şi de cât

de rentabilă este unitatea (rentabilitatea este diferenţa dintre costurile totale şi
profit)

– rata rentabilităţii pentru fiecare companie trebuie să fie egală (în cel mai rău caz) sau
să depăşească costurile totale necesare funcţionării

c). Evaluarea realistă a fluxurilor de numerar pozitive şi negative

– unităţile medicale şi farmaceutice veterinare nu realizează, în general, fluxuri

continue pozitive de numerar

– există perioade din an în care trebuie constituită o rezervă financiară necesară

acoperirii perioadelor cu fluxuri negative de numerar

– această rezervă nu trebuie luată în calcul atunci când se stabileşte finanţarea unui
proiect investiţional
 – pentru a calcula posibilitatea finanţării unui program investiţional, trebuie făcută o
analiză a fluxurilor de numerar, într-o perioadă anterioară

– această perioadă de timp trebuie să fie semnificativă ca durată (unu - trei ani) şi
reprezentativă din punct de vedere a condiţiilor existente (fără variaţii importante

d). !!!Cunoaşterea ratei de devalorizare şi a inflaţiei

– în condiţiile unui plan investiţional major, care se întinde pe mai mulţi ani, trebuie să
se ia în calcul rata inflaţiei şi a devalorizării

– !!! în acest caz, se tine cont că valoarea banilor se modifică odată cu trecerea
timpului

– ! efectul pe care îl poate avea această modificare poate duce la creşterea gradului de
risc

– unităţile trebuie să-şi clasifice proiectele de investiţii în funcţie de gradul de risc şi să

calculeze pentru fiecare ratele de rentabilitate necesare

– o clasificare a gradelor de risc în ordine crescătoare este următoarea: reducerea

costurilor, înlocuirea tehnologiilor, dezvoltarea unor segmente ale unităţii, crearea
de noi segmente în cadrul unităţii.

e). Concordanţa între planul strategic şi planul de investiţii

– cele două programe trebuie să se desfăşoare în paralel, deoarece decalajele

determină perturbări majore ale activităţii, iar eficienţa ambelor programe se
reduce, având tendinţă de anulare reciprocă

f). Existenţa unei proceduri de control

– trebuie să existe pe toată perioada de desfăşurare a investiţiei, astfel încât beneficiile

ce vor fi aduse de către investiţie să corespundă cu planul strategic de dezvoltare a
unităţii.

1.6. Managementul preţurilor

• Stabilirea, fixarea şi menţinerea unor preţuri adecvate, reprezintă un capitol important şi

totodată foarte delicat.

• Există numeroase teorii şi studii în ceea ce priveşte politica de stabilire a preţurilor.

• Din nefericire, fiecare dintre aceste teorii are şi lipsuri sau nu există o teorie care să acopere
sau să se potrivească tuturor formelor de activităţi productive.
Stabilirea, fixarea şi menţinerea preţurilor

RISC:

 dezorganizat

 subiectiv

 incompatibil

 ilogic

!!! consideraţii generale – stabilirea preţurilor:

1. Obiectivele financiare

2. Aspiraţiile de creştere pe piaţă

3. Stabilitatea sau expansiunea unităţii

4. Imaginea unităţii

5. Opinia clienţilor

6. Costuri şi eficienţă

7. Situaţia concurenţială

8. Taxe şi impozite

Cel mai frecvent, în stabilirea preţurilor se porneşte de la costuri.

Pentru a putea calcula un preţ pentru un tratament sau o consultaţie pornind de la costuri,
trebuie ca managerul să aibă o oarecare idee despre costurile avute.

In cazul activităţii medical veterinare, care implică diverse activităţi (consultanţă, manopere,
tratamente, etc.), repartizarea costurilor este în general dificilă şi complexă, iar soluţiile sunt,
în cel mai bun caz, arbitrare.

Stabilirea preţurilor este mult mai facilă în cazul unităţilor farmaceutice veterinare.

!!! Clasificarea costurilor

*Costuri variabile - tratamente colective, medicaţia utilizată, publicitate, forţa de muncă - salarii,
premii etc.

Costuri fixe - care nu variază pe termen lung - spaţiile unităţii, aparatura de laborator, vehicule etc.

*Costurile de regie - costurile realizate din activitatea de management - chirii, apă, energie etc.
Riscuri care trebuie evitate

 Preţurile variabile în funcţie de client

 “Război” al preţurilor din partea competitorilor

 Stabilirea preţurilor în funcţie de cele ale competiţiei

Măsura în care o unitate veterinară este capabilă să practice o abordare independentă şi competitivă
în fixarea şi menţinerea preţurilor, reflectă anumiţi factori, cum ar fi: cota de piaţă, reputaţia, gradul
major de diferenţiere a serviciilor comparativ cu concurenţa.

• Se întâmplă destul de rar ca decizia de cumpărare a clientului să fie influenţată doar de preţ.

Succesul unei unităţi nu depinde aşadar doar de preţurile practicate, ci şi de capacitatea ei de a

înţelege, de a reacţiona pozitiv la cerinţele şi condiţiile pieţei.

Pentru client orice produs sau serviciu este scump !!! DACĂ ESTE OFERIT CA O SIMPLĂ MARFĂ

• !!! De aceea, rolul managerului, al medicului veterinar şi a tuturor angajaţilor este de a oferi
pe lângă simple produse şi servicii - calitate, consultanţă de specialitate şi nu în ultimul rând
un element specific de diferenţiere care să fie cerut şi acceptat de client.

CURS 10

1.7. Managementul aprovizionării şi controlul stocurilor

• În România, politica aprovizionării cu produse şi aparatură medicală a înregistrat în ultimul

deceniu o modificare substanţială.

• La începutul acestei perioade, managerul - medic veterinar - se aproviziona singur de la

diverşii producători sau distribuitori de produse veterinare, aceasta implicând o pierdere
semnificativă de timp, bani şi energie.

• Ca o consecinţă a acestui fapt, medicul veterinar, pentru a diminua timpul şi a economisi

bani, era de multe ori "forţat" să se aprovizioneze cu cantităţi mai mari de produse
medicamentoase.

• Acestea puteau deveni uşor supraestimate şi astfel o bună parte expirau înainte de a fi
folosite.

• Relaţiile dintre medicul veterinar şi furnizor erau caracterizate prin adversitate.

+În prezent, politica distribuitorilor s-a modificat substanţial - se practică sistemul de distribuţie
directă, pe baza comenzilor.
+Acest sistem a fost adoptat de majoritatea furnizorilor de produse veterinare, venind astfel în
întâmpinarea cerinţelor şi exigenţelor medicului veterinar.

+Astfel, existenţa stocurilor de medicamente, ce se află în pericolul de a expira, s-a diminuat foarte
mult şi implicit costurile aprovizionării au scăzut semnificativ.

!!!*Trăsăturile pe care trebuie să se bazeze politica modernă de aprovizionare sunt:

– Livrarea să fie făcută la momentul oportun;

– Furnizorii să aplice managementul calităţii totale;

– Restrângerea numărului de furnizori;

– Promovarea politicii furnizării continue;

– Crearea unor asociaţii de tip parteneriat cu furnizorii.

– Politica de aprovizionare trebuie privită ca o parte a politicii generale privind activitatea

companiei.

– Existenţa calculatorului facilitează foarte mult buna gestiune a stocurilor, atât la furnizor, cât
şi la medicul veterinar.

– Tot calculatorul este cel care a ajutat medicul veterinar să poată administra corect şi eficient
toate stocurile, comparativ cu perioada în care era nevoit să oscileze între controlul
stocurilor şi priorităţile clienţilor.

Furnizor – Medic Veterinar – Poprietar de animale

• În procesul de aprovizionare, o importanţă deosebită trebuie acordată procesului de

achiziţionare a produselor şi serviciilor de calitate.

• Intr-o primă etapă trebuie să fie precizat nivelul de calitate cerut.

• Acest lucru se poate face prin compararea produselor disponibile şi prin alegerea mărcilor
sau standardelor adecvate unităţii.

In etapa a doua se selectează furnizorii.

• Această selecţie se face pe baza unor criterii simple şi clare:

– Seriozitate
 – Punctualitate

– Respectarea contractului

– Gama de produse oferite

– Disponibilităţi şi facilităţi de livrare

– Preţul produselor

– Condiţii de plată

Pentru ca sistemul să funcţioneze optim, managerul unităţii trebuie să respecte în aceeaşi măsură
aceste criterii.

Nerespectarea repetată a contractelor, fie de către furnizor, fie de către beneficiar, atrage după sine
o imagine nefavorabilă care va afecta negativ activitatea fiecăruia.

• Gestionarea optimă a stocurilor devine posibilă, în general, o dată cu acumularea experienţei

în acest domeniu şi mai ales când se cunoaşte bine potenţialul realist al pieţei, determinat
de către clienţii care fac parte din aceasta.

• Fiecare unitate are propriul ei sistem de gestionare a stocurilor, dar principiile de bază rămân
aceleaşi.

• După o anumită perioadă de timp, nivelul stocului va scădea, iar apoi va creşte din nou
brusc, în momentul în care se primeşte o nouă comandă.

Stoc – stoc tampon, timp de aprovizionare, prag de comanda

1.9. Stilurile de conducere

• Trebuie pornit de la ideea că nu există un stil de conducere care să poată fi considerat cel mai
bun, indiferent de situaţia unităţii sau de angajaţii ei.

• Rolul unui bun sistem de conducere este acela de a crea o unitate eficientă.

• La ora actuală există mai multe moduri de a diagnostica stilurile de conducere, dar cel mai
simplu şi clar îl reprezintă cel imaginat de Rensis Likert cunoscut sub denumirea de "Sistemul
4“.

• Likert a observat că stilurile de conducere din diverse unităţi pot fi clasificate sub forma unei
scale continue de la Sistemul 1 (stil foarte autoritar) până la Sistemul 4 (stil bazat pe
încredere şi muncă în echipă).

In cazul companiilor studiate, Likert a concluzionat că cele care aveau un stil apropiat de conducere
cu cel din Sistemul 4, aveau cele mai multe şanse de a înregistra productivităţi ridicate în mod
continuu
SISTEMUL 1

conducerea nu are încredere în angajaţi, iar aceştia nu sunt consultaţi în nici o problemă legată de
procesul decizional

 Frica

 Ameninţare

 Sancţiuni

 Recompense ocazionale

Relaţia generală este de teamă şi neîncredere.

SISTEMUL 2

• Conducerea are oarecare încredere în angajaţi (similară cu încrederea pe care stăpânul o

acordă servitorului).

• Deciziile importante sunt luate de către conducere, iar cele minore de către nivelele
decizionale inferioare.

• Motivarea angajaţilor se face prin recompense şi sancţiuni.

• Interacţiunea superior-subordonat implică o anumită condescendenţă din partea superiorilor

şi o oarecare teamă şi prudenţă din partea subordonaţilor.

SISTEMUL 3

• Conducerea are încredere considerabilă, dar nu totală, în angajaţi.

• Deciziile generale se iau la nivelele superioare, iar cele cu caracter specific la nivelele
inferioare.

• Comunicarea se face pe verticală, în ambele sensuri, pe linie ierarhică.

• Motivarea angajaţilor se face prin recompense şi sancţiuni (ocazionale), dar şi printr-un

anumit grad de implicare al angajaţilor.

• Controlul se realizează la nivelele inferioare de conducere, creându-se astfel un sentiment al

responsabilităţii la nivelul angajaţilor.

SISTEMUL 4

• Conducerea are încredere totală în angajaţi.

• Deciziile sunt dispersate la nivelul întregii organizaţii.

• Comunicarea se face pe linie ierarhica, pe verticală şi orizontală, în ambele sensuri.

 • Motivarea angajaţilor se face prin participare şi implicare în stabilirea recompenselor
financiare, fixarea scopurilor, aplicarea metodelor de lucru şi măsurarea realizării
obiectivelor.

Rolul managerului este de a identifica care este cel mai adecvat stil de conducere şi măsura în care
el se poate adapta la acest stil.

In general, pentru o unitate nou înfiinţată, dacă de la început managerul consideră că Sistemul 1 este
stilul care trebuie implementat, ulterior se poate trece la Sistemul 2 sau 3, iar în unele cazuri, după o
perioadă de timp suficientă (ani!), se poate trece chiar la Sistemul 4.

In schimb, dacă se începe cu Sistemul 4, este foarte puţin probabil, ca ulterior, angajaţii să se
adapteze (şi să fie eficienţi) unui stil de conducere similar celui din Sistemul 1.

CURS 11

2. Conceptele de produs, vânzare şi marketing

!!! 2.1. Conceptul de produs

Acest concept susţine că vor fi preferate de consumatori acele produse care oferă cea mai bună
calitate, cele mai bune performanţe sau care au caracteristici noi (Kotler, 1997).

Activitatea unei firme producătoare de medicamente care se bazează pe acest concept îşi
focalizează activitatea pe o continuă îmbunătăţire a calităţii produsului, reducerii toxicităţii,
remanenţei după administrare, utilizarea de doze cât mai mici etc.

• Se caută în permanenţă noi molecule medicamentoase cu valoare terapeutică, asigurând

prin protejarea mărcii şi a produsului, garanţia că o perioadă de câţiva ani acel produs va fi
imposibil de copiat de către alte firme concurente sau generice.

• Ca o rezultantă directă a acestui concept, în cazul firmelor producătoare de medicamente de

uz veterinar, în ultimii ani s-au constatat fuziuni între “coloşii” producţiei mondiale de
medicamente.

• Aceste fuziuni au fost determinate de nevoia de a avea un departament de cercetare foarte

dezvoltat care este deosebit de costisitor, departament a cărui rol este tocmai acela de a
descoperi noi molecule sau noi vaccinuri sau de a îmbunătăţi produsul medicamentos
veterinar.

• Pentru medicul veterinar care utilizează strategii locale de marketing, conceptul de produs
cuprinde şi gama de servicii pe care o oferă clientelei.

• Astfel, medicul veterinar poate oferi servicii de calitate, profesionale, cu rezultate deosebite
sau servicii noi (radiologie, endoscopie, ecografie, tomografie computerizată, RMN etc).
 • !*Partea negativă a acestui concept este determinată de concentrarea prea accentuată
asupra produsului sau serviciului în detrimentul nevoilor cumpărătorului.

• ex.: cuşcă de prins şoareci pe bază de laser, la preţul de aprox. 1000 euro

!!!2.2. Conceptul de vânzare

• Conceptul de vânzare pleacă de la premiza că, lăsaţi să decidă singuri, clienţii nu vor
cumpăra niciodată o cantitate suficientă de produse sau servicii de la un producător.

• De aceea firma duce o politică agresivă de vânzare şi promovare.

• Prin această politică, clientul este “ajutat” să ia decizia de a cumpăra un produs sau o
cantitate mai mare din acel produs.

• Un exemplu clasic pentru acest concept de vânzare îl reprezintă reclama.

• La orice pas, cineva încearcă să vândă ceva. De aceea, nu de puţine ori, clienţii confundă sau
pun un semn de egalitate între marketing şi vânzare. Vânzarea este doar vârful aisbergului
numit marketing (Drucker, 1973).

• Nu trebuie să trăim cu impresia că acest concept de vânzare are rolul doar de a agresa
clientul.

• Prin acest concept de vânzare, medicul veterinar poate educa clientela.

• Ex.: farmacistul vrea să vândă un produs nou intrat pe piaţă. Acest produs are mai multe
avantaje decât produsele similare existente, dar clientul nu ştie despre existenţa lui şi ca
urmare va cere acelaşi produs cu care s-a obişnuit.

• Astfel, farmacistul este pus în situaţia de a promova noul produs şi de a scoate în evidenţă
valoarea acestuia.

• Există ideea că produsele farmaceutice noi intrate pe piaţa românească

• sunt greu vandabile,

• fermierul nu poate plăti un medicament scump, chiar dacă este foarte bun,

• iar concluzia este că în continuare se preferă medicamentele “tradiţionale”, chiar dacă

• a apărut fenomenul de rezistenţă,

• nu sunt la fel de eficiente,

• însă sunt preferate deoarece sunt ieftine.

• Este o situaţie complexă, dar şi foarte simplă în acelaşi timp.

 • Noţiunea de ieftin nu poate exista decât în corelaţie cu eficienţa.

• Aceasta nu înseamnă că un produs ieftin nu este eficient.

• Un produs pe bază de penicilină va fi întotdeauna mai ieftin decât un produs care are la bază
o moleculă complexă.

• Un produs care se administrează de 2 ori pe zi este mai ieftin decât un produs retard, dar
costul total al tratamentului poate fi mai mic utilizând produsul retard.

• Decizia recomandării şi responsabilitatea folosirii unui produs trebuie să revină exclusiv

medicului veterinar.

• Decizia cumpărării produsului, recomandat de medic, revine proprietarului, care în acest

mod îşi asumă responsabilitatea rezultatului tratamentului.

• Zecile de companii de medicamente apărute pe piaţa românească în ultimii ani şi numărul

imens de produse medicamentoase oferite constituie un argument foarte puternic împotriva
ideii că în continuare se folosesc doar produsele “tradiţionale”.

!!! 2.3. Conceptul de marketing

• a fost elaborat la începutul anilor ’50 (McKitterick, 1957)

• Conceptul de marketing susţine că soluţia atingerii de către o companie a obiectivelor

proprii constă în determinarea nevoilor şi dorinţelor consumatorilor vizaţi şi în furnizarea
satisfacţiei aşteptate într-un mod mai eficient şi mai operativ decât concurenţa (Kotler,
1997).

• Prin introducerea conceptului de marketing se face pentru prima dată o delimitare clară între
acest concept şi conceptul de vânzare:

• ! *Vânzarea se concentrează asupra nevoilor vânzătorului, marketingul pe cele ale

cumpărătorului.

• Vânzarea se ocupă cu nevoia unui vânzător de a-şi transforma produsul în bani lichizi,
marketingul pe ideea de a satisface nevoile cumpărătorului cu ajutorul produsului şi al
întregului lanţ de activităţi asociate creării, furnizării şi consumului acestuia (Levitt, 1960).

• !Conceptul de marketing se pretează bine persoanelor şi companiilor angrenate în activitatea

sanitară veterinară. El se bazează pe patru elemente importante:

• piaţa-ţintă,

• nevoile consumatorului,

• marketingul coordonat

• rentabilitatea.
 • Conceptul de vânzare pleacă de la fabricant, se concentrează asupra produselor firmei,
apelează la activitatea de vânzare şi promovare pentru obţinerea profitului.

Piaţa – ţintă

• Nici o firmă nu poate să acţioneze pe toate pieţele şi să satisfacă toate cerinţele. Uneori nu
poate face faţă nici unei pieţe, dacă aceasta este foarte mare.

Nevoile consumatorului

• Putem să delimităm piaţa ţintă, dar să nu cunoaştem nevoile consumatorului.

• Spre exemplu, există un produs medicamentos administrabil intra-articular recomandat a fi

folosit în special la caii de curse.

• Preţul acestui produs, care trebuie subliniat că nu prea are concurenţă, este foarte mare, dar
şi valoarea calului de curse este foarte mare.

• Tot producătorul acestui medicament indică folosirea lui cu succes şi la bovine.

• În acest caz, preţul unei singure doze poate depăşi valoarea unei bovine obişnuite.

Marketingul coordonat

• Presupune două aspecte:

• în primul rând - necesitatea corelării diverselor funcţii de marketing (vânzarea,

publicitatea, politica de produs, studiul pieţei, segmentarea pieţei etc.),

• în al doilea rând - o bună colaborare între compartimentul de marketing şi celelalte

departamente ale firmei.

• Un plan de marketing poate fi foarte bine făcut, dar nu are nici o valoare dacă angajaţii
firmei nu îi înţeleg utilitatea, necesitatea şi influenţa asupra clientului.

• Departamentul de marketing este uneori perceput de către angajaţii unei firme ca un

compartiment separat cu atribuţiuni cel puţin bizare.

• Angajaţii angrenaţi în vânzarea directă a produsului sau serviciilor trebuie să înţeleagă

utilitatea planului de marketing.

• Astfel se vor simţi mult mai confortabil în relaţia lor directă cu clienţii, deoarece vor şti că îşi
aduc contribuţia la profitul firmei şi implicit la profitul lor personal.

• !Importantă este stabilirea unui plan de marketing clar, realist şi simplu, înţeles de tot
personalul angrenat, care satisface nevoile clientului, cu costuri minime şi eficienţă
maximă.
! Rentabilitatea

• Conceptul de marketing îşi propune să sprijine firma în atingerea obiectivelor.

• Obiectivul principal îl constituie obţinerea profitului prin satisfacerea nevoilor clientului.

Exemplu

• Medic veterinar cu activitate privată, nou venit într-o zonă, în care era tratat antiparazitar un
număr mic de bovine.

• acesta îşi propune să crească numărul de tratamente antiparazitare preventive la bovine, dar,
în zonă, în mod obişnuit, proprietarii nu solicită acest tratament, iar animalele sunt
poliparazitate, aceasta având ca rezultantă directă producţii foarte scăzute.

• Piaţa este foarte mare şi profiturile atât pentru medic, cât şi pentru fermier, sunt
considerabile.

• Planul de marketing pentru acest obiectiv a fost de a convinge personalul sanitar ajutător de
profitabilitatea, necesitatea şi beneficiul pentru fermier a acestui tratament preventiv.

• Ulterior, tot personalul sanitar veterinar şi-a focalizat eforturile în a explica fermierilor
necesitatea şi beneficiului acestui tratament preventiv.
 • Pentru ca acţiunea să fie eficientă şi cu impact major, personalul sanitar veterinar şi-a axat
eforturile în primul rând pe convingerea fermierilor care aveau o reputaţie bună în zonă în
ceea ce priveşte creşterea bovinelor.

• Pentru a limita timpul necesar acestei acţiuni, toată această activitate a fost făcută în acelaşi
timp cu citirea reacţiei la tuberculinările obligatorii.

• Rezultatele au fost remarcabile – în doi ani tot efectivul de bovine era tratat preventiv în scop
antiparazitar, bianual.

CURS 12

3. Clientela

3.1. Păstrarea clientelei

• În trecut, în România, exista un distribuitor unic de produse veterinare de unde medicul

veterinar era nevoit să-şi asigure necesarul, indiferent de serviciile oferite.

• Ulterior, a apărut şi s-a dezvoltat un nou şi întreg sistem de distribuţie a produselor

veterinare.

• Companiile străine şi-au deschis reprezentanţe cu agenţi de vânzări sau au apelat la alte firme
pentru a face importul şi distribuţia; au apărut firme producătoare interne, firme specializate
numai pe distribuţie şi o multitudine de farmacii şi cabinete veterinare.

• În prezent, personalul veterinar are de ales între un număr ridicat de produse, oferte şi
servicii.

• !Un mod de a creşte profiturile unei firme este creşterea numărului de clienţi şi păstrarea
clientelei.

• +La ora actuală, firmele care oferă produse şi / sau servicii medicului veterinar se află într-o
continuă competiţie.

• +Această competiţie nu este doar cantitativă, ci şi calitativă.

• +Se caută în primul rând stabilirea de legături cu cei mai buni medici veterinari, care au o
clientelă numeroasă şi care prezintă seriozitate în derularea contractelor şi a plăţilor.

• !A avea client un medic veterinar recunoscut de clientela sa ca fiind un medic foarte bun,
înseamnă pentru firmele producătoare şi de distribuţie un client deosebit de important.

• La rândul său, medicul veterinar, în calitate de furnizor de servicii către clientela sa, încearcă
să strângă în jurul său un personal medical cât mai bine pregătit, responsabil şi serios, cu
care să ofere servicii de calitate unui număr cât mai mare de clienţi.
 • Şi în acest caz există, conştient sau nu, o atenţie selectivă în funcţie de client.

• Există opinia că, în prezent, nu există o concurenţă mare între medicii veterinari, în special
între cei care lucrează în oraşele mici sau în comune.

• Foarte puţini dintre cei care lucrează în astfel de zone s-au confruntat cu un medic concurent.

• Experienţa din statele învecinate arată că acest fenomen este inevitabil.

• În condiţiile în care numărul de absolvenţi creşte, după câţiva ani de practică în care vor
acumula experienţa necesară, aceştia vor deveni concurenţii actualului personal medical
veterinar.

• Acest fenomen nu trebuie să sperie pe nimeni, este firesc şi inevitabil.

• Din acest joc concurenţial va avea de câştigat clientela.

• Va rezista cel care va oferi servicii de calitate, prompte şi însoţite de rezultate foarte bune.

• Un exemplu elocvent îl reprezintă Polonia, care, înainte de privatizarea serviciului medical,

avea un număr de aproximativ 8000 medici practicieni, iar după câţiva ani de activitate
privată acesta s-a redus la 2500 – 3000. Doar cei mai buni au rezistat.

• Numărul de clienţi sau potenţiali clienţi pentru medicii veterinari practicieni este foarte
mare, în prezent, în România.

• Practic, fiecare proprietar al unei gospodării din mediul rural reprezintă un potenţial client.

• Dacă luăm în calcul datele statistice, observăm că în România există în jur de 2 milioane de
astfel de gospodării.

• În viitor, când va creşte numărul de microferme sau ferme de dimensiuni medii (25-100 vaci,
50-100 de scroafe, 10000-20000 pasări etc.), numărul clienţilor medicului se va restrânge şi
concurenţa va deveni mai acerbă...

• Pierderea sau păstrarea unui client va deveni un factor esenţial şi primordial atât pentru
firmele a căror clientelă o reprezintă personalul veterinar, cât şi pentru medicii veterinari în
calitate de furnizori de servicii către proprietarii de animale.

• Atragerea unui nou client este mult mai costisitoare decât păstrarea unuia deja existent.

3.2. !!!Costul clientelei pierdute

Suntem tentaţi să cuantificăm valoric costul clientelei pierdute doar prin prisma a ceea ce am
pierdut, prin faptul că acel client nu mai doreşte să apeleze la produsele sau serviciile noastre.

Ex. - dacă un client cumpără de la firma noastră în medie de 100 euro/lună, înseamnă că am pierdut
un client de 1200 euro/an?!
Există 4 indici care trebuie luaţi în calcul atunci când dorim să evaluăm cât am pierdut prin decizia
unui client de a nu mai folosi produsele sau serviciile noastre:

• Indicele de păstrare a clienţilor. Spre exemplu, trebuie calculat câţi din clienţii care au apelat
prima dată la produsele sau serviciile noastre au revenit.

• Motivele pierderii clienţilor. În acest sens trebuie identificate cauzele care conduc la
pierderea clienţilor (servicii sau produse de slabă calitate, preţuri exagerate, condiţii de plată
etc.) şi trebuie făcut tot ce este posibil pentru combaterea acestora.

• Calcularea profitului nerealizat prin pierderea unui client - reprezintă profitul pe care l-ar fi
adus un client într-un anumit număr de ani.

• Costurile legate de reducerea indicelui de infidelitate. Atâta timp cât costurile sunt mai mici
decât profitul realizat, atunci firma le poate suporta.

3.3. !!!Necesitatea păstrării clientelei

Păstrarea unui client este mult mai ieftină şi mai uşoară decât găsirea unui nou client (Kotler,1997).

Pentru a găsi şi convinge un om sau o firmă să devină clientul nostru, sunt necesare unele costuri:

- costul mediu al unei întâlniri de afaceri (contacte, telefon, deplasare, maşină etc.);
- salarii;
- timp;
- numărul mediu de întâlniri pentru câştigarea clientului;
- reclamă, promovare, planificare.

În continuare, trebuie calculată valoarea unui client:

- venitul anual adus de un client;

- numărul mediu de ani de fidelitate;

- marja de profit a firmei;

- valoarea unui client.

Există situaţii când cheltuielile pentru atragerea clienţilor noi depăşesc cu mult valoarea acestora.

Dacă nu vom găsi modalităţi de a câştiga mai mulţi clienţi noi printr-un număr mai mic de întâlniri, de
a reduce costul unei întâlniri, de a-i determina pe noii clienţi să cheltuiască mai mult într-un an şi de
a-i păstra un timp mai îndelungat, firma se va îndrepta sigur spre faliment.

Dacă vom convinge proprietarul unei ferme că tratamentele preventive, deşi par mai costisitoare la
început comparativ cu cele curative, se concretizează în final prin producţii mai mari şi respectiv prin
beneficii mai mari pentru fermier, „lupta” poate fi câştigată pentru medic.
• +Este clar că păstrarea clientelei este un obiectiv foarte important.

• +Aceasta se poate realiza prin creşterea gradului de satisfacţie oferit clienţilor.

• Pentru ca un cumpărător să devină client este important să acordăm o atenţie sporită

relaţiei cu acesta.

• Există câteva recomandări de bază în ceea ce priveşte modul de relaţie care trebuie avută cu
un client ( Levitt, 1983):

• !Valoarea oferită clientului reprezintă diferenţa dintre valoarea totală a clientului şi costul
total al acestuia.

• !Cumpărătorul va opta pentru oferta care maximizează valoarea oferită (Kotler, 1997).

• Dacă vom reuşi să găsim calea cea mai eficientă de a păstra clientela şi de a atrage alţi clienţi
noi cu costuri minime, vom fi cu cel puţin un pas în faţa concurenţei.

• Clienţii mulţumiţi de produsele şi serviciile noastre vor rămâne mult timp fideli, chiar dacă
mediul concurenţial este foarte dinamic.

• Această fidelitate nu poate fi creată decât bazându-se pe onestitate, responsabilitate şi

calitate.
CURS 13

4. Cumpărătorul

Agenţii de vânzări şi personalul departamentului de marketing din cadrul unei firme au sarcina de a
analiza:

dorinţele,

modul de percepere,

preferinţele,

comportamentul de cumpărare al consumatorilor.

5.1. Factorii care influenţează comportamentul de cumpărare

5.1.1. Factorii culturali

1. Cultura

• principalul factor de influenţă a dorinţelor şi comportamentului unei persoane.

• pe măsură ce experienţa profesională a medicului veterinar creşte şi se îmbogăţeşte cu noi

cunoştinţe, percepţiile, preferinţele şi modelele de comportament se modifică.

• interesul medicului pentru calculator şi pentru programe de calculator care îl pot ajuta în
munca sa ilustrează formarea lui într-o societate tehnologică.

2. Cultura secundară

• O cultură este formată din culturi secundare care oferă posibilităţi sporite de identificare şi
de socializare ale membrilor lor.
 • Culturile secundare includ persoane aparţinând aceleiaşi naţionalităţi, religii, rase, regiuni
geografice sau profesii.

• Aceste culturi secundare reprezintă segmente importante de piaţă, pentru satisfacerea

nevoilor acestora elaborându-se programe specifice de marketing.

• Există programe speciale de calculator pentru medicul veterinar practician, pentru cei care
lucrează în departamentele antiepizootice etc.

Clasa socială

• Societatea umană se caracterizează printr-o stratificare socială care se produce sub forma
claselor sociale.

• Clasele sociale reprezintă diviziuni relativ omogene şi de durată ale unei societăţi, care sunt
dispuse în ordine ierarhică şi ale căror membri împărtăşesc aceleaşi valori, interese şi acelaşi
comportament.

• Încadrarea într-o anumită clasă socială este determinată de mai multe variabile: ocupaţia,
venitul, averea, educaţia, sistemul de valori etc.

• Pe parcursul vieţii, indivizii pot trece de la o clasă socială la alta.

• Clasele sociale se caracterizează şi prin preferinţe bine determinate pentru anumite produse
şi mărci.

• Există diferenţe între clasele sociale şi în privinţa limbajului, element de care trebuie să se
ţină seama în cazul publicităţii care se adresează unei anumite clase sociale.

5.1.2. Factorii sociali

1. Grupurile de referinţă

• Reprezintă toate grupurile care au o influenţă directă sau indirectă asupra atitudinilor sau
comportamentului unei persoane.

• În cadrul grupurilor cu o influenţă directă, persoana are calitatea de membru, ea

interacţionând foarte frecvent cu ele (familia, prietenii, colegii de serviciu).

• Din cadrul grupurilor secundare ce pot influenţa comportamentul unei persoane pot face
parte: grupurile profesionale, sindicale, religioase. Interacţiunea cu grupurile secundare este
mai puţin frecventă.

• Gradul de influenţă al grupurilor de referinţă diferă de la un produs la altul sau de la o marcă

la alta.

• Periodic se observă crearea unei adevărate „mode” a anumitor produse veterinare sau firme
producătoare.

• Se ajunge chiar în situaţia în care cei ce nu utilizează produsul respectiv să fie catalogaţi de
către grupul de referinţă ca deprofesionalizaţi sau „tradiţionalişti”.
2. Familia

• Membrii familiei reprezintă cel mai influent grup de referinţă.

• Viaţa unui consumator se împarte între familia din care provine (părinţii) şi familia pe care
persoana şi-o formează.

• Agenţii de vânzare sunt deosebit de interesaţi de rolul şi influenţa fiecărui membru al familiei
în achiziţionarea de produse şi servicii.

• În cazul unei ferme de 20.000 de suine, în care trebuie aplicat un tratament general, medicul
veterinar va prefera un medicament ce îi va uşura munca, administrabil în apa de băut sau
furaj, fapt ce îi conferă mai mult timp şi resurse psihice pentru problemele de familie.

3. Rolul şi statutul social

• Pe durata vieţii, o persoană ia parte la activităţile unor grupuri diverse: familie, organizaţii,
asociaţii, cluburi.

• Poziţia ocupată de persoană în fiecare dintre aceste grupuri se defineşte prin rolul şi statutul
său.

• Rolul unei persoane constă din acele activităţi pe care trebuie să le îndeplinească.

• O persoană îndeplineşte rolul de fiu sau fiică, soţ sau soţie în cadrul familiei, rol de manager
în cadrul unei firme etc.

• Fiecare rol implică un anumit statut.

• Astfel, un inspector zonal are un statut superior unui medic concesionar, care la rândul său,
are un statut superior unui asistent veterinar.

• Oamenii aleg acele produse care exprimă rolul şi statutul lor în cadrul societăţii.

5.1.3. Factorii personali

1. Vârsta şi etapa din cadrul ciclului de viaţă

• Oamenii cumpără pe parcursul vieţii lor diverse produse şi servicii.

• Este puţin probabil ca un om în pragul pensiei să aibă aceleaşi preferinţe ca un adolescent.

• După o anumită vârstă, când elanul tineresc se diminuează, s-ar putea să nu mai preferăm un
medicament administrabil de 4 ori pe zi.

2. Ocupaţia

• Comportamentul unui cumpărător este influenţat şi de ocupaţia acestuia.

• Pentru aceasta, o firmă producătoare de programe de calculator va elabora programe

speciale destinate diferitelor profesii sau diferitelor funcţii.
3. Situaţia materială

• Alegerea unui produs depinde în mare măsură de situaţia materială a persoanei respective.

• Aceasta este dată de venitul care poate fi cheltuit pentru un produs sau serviciu.

• Fermierii individuali, cu mici gospodării, au, în general, un venit relativ mic. Este situaţia cea
mai frecventă cu care se confruntă medicul veterinar atunci când trebuie să aplice un
tratament. Rolul educativ al medicului este să explice beneficiile tratamentului, nu numai
preţul lui.

4. Stilul de viaţă

• Reprezintă modul de a trăi al unei persoane, definit prin activităţile desfăşurate, interesele şi
opiniile sale.

• Agenţii de marketing vor căuta să identifice relaţiile care se stabilesc între produsele lor şi
diferitele stiluri de viaţă.

5. Personalitatea şi părerea despre sine

• Prin personalitate înţelegem trăsăturile psihologice distinctive ale unei persoane, care duc la
o reacţie potrivită şi de durată a acesteia la condiţiile de mediu (încrederea în sine,
independenţa, stăpânirea, respectul, sociabilitatea, capacitatea de apărare şi
adaptabilitatea).

• Părerea unei persoane despre sine diferă de părerea ideală despre sine şi de imaginea pe
care o au cei din jur despre ea.

• Pe care dintre aceste păreri va încerca să le satisfacă consumatorul prin achiziţionarea unui
produs?

5.1.4. Factorii psihologici

1. Motivaţia

• Motivul este o nevoie suficient de presantă pentru a determina o persoană să acţioneze, iar
satisfacerea nevoii reduce tensiunea resimţită.

• Una dintre teoriile motivaţiei (există cel puţin 3 teorii) se bazează pe existenţa a două
categorii de factori.

• Prima categorie cuprinde factorii care produc insatisfacţie: lipsa garanţiei, valabilitate redusă,
vânzare condiţionată, doze mari, administrare îndelungată etc.

• A doua categorie cuprinde factorii care generează satisfacţii: calitate, confort, ergonomie,
valabilitate lungă etc.
2. Percepţia

• Felul în care va acţiona o persoană motivată depinde de modul în care ea percepe situaţia.

• Percepţia este procesul prin care o fiinţă selectează, organizează şi interpretează informaţiile
recepţionate, cu scopul de a obţine o imagine coerentă asupra lumii înconjurătoare sau
asupra unei situaţii (Myers şi col., 1976; Berelson şi col., 1964).

• Numărul de reclame la care este expus un om zilnic este enorm (prin TV, radio, presă,
internet etc.), dar se pune întrebarea: pe care din ele le va putea percepe şi la care va
reacţiona?

• Se referă la schimbările care apar în comportamentul unei persoane ca urmare a experienţei

acumulate.

• Obţinând satisfacţie cu un produs nou, vom fi tentaţi să cumpărăm şi alte produse de la

acelaşi producător.

• Alegerea produselor în funcţie de „ţara de origine” constituie tot o schimbare în

comportament.

• Persoanele tind să aleagă produse care poartă marca unor ţări cu tradiţie în fabricarea
produselor respective: Japonia pentru electronică şi maşini, Germania pentru maşini, Franţa
pentru brânzeturi etc.

4. Convingerile şi atitudinile

• Acţionând şi învăţând, oamenii îşi formează convingerile şi atitudinile proprii, care le pot
influenţa comportamentul de cumpărare.

• Convingerile reprezintă părerea explicită pe care o persoană şi-o formează asupra unui
anumit lucru.

• Atitudinile duc la formarea unui mod de gândire bazat pe acceptarea sau respingerea unui
obiect, pe aprecierea sau îndepărtarea de el.

• O firmă poate beneficia enorm de pe urma analizei atitudinilor pe care consumatorii le au

faţă de produs şi marca firmei.
DOZELE MEDICAMENTELOR IN MEDICINA VETARINARA !!!!

 Efectul terapeutic al diferitelor substanţe medicamentose sau preparate farmaceutice

depinde de particularităţile organismului animal:

 specia,

 individul,

 starea în care se găseşte organismul,

 vârsta,

 sexul etc.

 În medicina veterinară administrarea medicamentelor se face la un număr mare de specii cu

organisme care posedă o constituţie anatomică diferită şi cu diferenţe fiziologice
importante.

 La administrarea medicamentelor trebuie să se ţină seama de particularităţile fiziologice ale

speciei din care face parte pacientul (ex: cabalinele nu vomită, deci nu se vor administra
vomitive).

 Particularităţile tubului digestiv:

 diferă mult la rumegătoare faţă de carnivore şi omnivore

 la rumegătoare există fenomenul ruminaţiei

 datorită pasajului prin prestomace (rumen, reţea, foios) substanţele

medicamentoase pot suferi modificări

 în rumen au loc procese care provoacă descompunerea medicamentelor,

micşorând acţiunea lor farmacodinamică sau chiar anihilând-o (derivaţi
antrachinonici, glicozide cardiotonice etc)

 doza administrată la rumegătoare trebuie să fie mai mare.

Factori dependenţi de medicament

 proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor medicamentoase

 doza

 numărul administrărilor

 durata tratamentului
Dozele medicamentelor variază în funcţie de diferiţi factori:

 specia

 greutatea animalului

 sexul

 vârsta

 forma farmaceutică

 cale de administrare etc

Exemple (influenţa speciei asupra dozei):

 Animalele de talie mică suportă doze mai mari decât cele de talie mare, deoarece au un
metabolism mai activ;

 câinele este mai puţin sensibil la acţiunea medicamentelor decât speciile mari şi
mijlocii şi chiar decât omul (un câine de 10 Kg suportă aceeaşi doză ca şi un om de 70
Kg)

 rumegătoarele mici de cca 40 Kg au nevoie de doze de aproximativ 10 ori mai mari

decât câinele , deşi sunt de 4 ori mai grele decât acesta, iar rumegătoarele mari (300-
400 Kg) necesită doze de 10-15 ori mai mari

 dozele ce se administrează rumegătoarelor mari, sunt uneori cu 25-50% mai mari

comparativ cu cele ale cabalinelor, datorită prestomacelor voluminoase în care
medicamentele staţionează timp îndelungat şi suferă descompuneri accentuate

 pisicile (cca 2 kilograme) au nevoie de ½ din doza câinelui, iar păsările de aceeaşi
greutate tot de 1/3 – ½ din doza câinelui.

 Terapeutica veterinară utilizează în general substanţe medicamentoase folosite şi în

terapia umană, dar adaptate specificului şi indivizilor speciei.

 Dozele animalelor adulte în comparaţie cu dozele umane sunt redate în tabelul I.

Tabelul I. Stabilirea dozelor animalelor adulte, funcţie de dozele umane

Specia Doza
Vacă 24 x D om

Cal 16 x D om

Oaie 3 x D om

Capră 3 x D om

Porc 3 x D om

Câine = D om

Pisică 1/ 2 D om

Extrapolarea dozelor din medicina umană în medicina veterinară

 În funcţie de greutatea animalelor, se cunoaşte o extrapolare a dozelor după:

 Suprafaţa coporală (de la 0,5 la 100 Kg greutate corporală)

 Greutatea metabolică (de la 0,5 la 700 kg greutate corporală)

 Între cele două metode de extrapolare există mici diferenţe, nesemnificative

 Ambele metode sunt perfect aplicabile cu rezerva legată de evoluţia procesului patologic,
idiosincrazie, rezistenţă, vârstă sau stare fiziologică, factori care pot influenţa semnificativ
extrapolarea unor doze din medicina umană în cea veterinară

ALȚI FACTORI

 Există specii foarte sensibile la unele medicamente, iar altele sunt foarte rezistente.

 cabalinele sunt foarte sensibile la procaină faţă de celelalte specii, deoarece la cal
descompunerea hidrolitică a procainei decurge mai încet

 calul prezintă o sensibilitate crescută la fenotiazine

 calul şi câinele descompun fenilbutazona de 150 ori mai repede decât omul, deci
doza administrată trebuie să fie mai mare

 câinele prezintă o sensibilitate mai mare la sulfamide decât alte specii, neavând
capacitatea de metabolizare prin acetilare

 rumegătoarele mari (bovinele), deşi au masă corporală mare, sunt sensibile la

compuşi cu mercur; pisicile sunt sensibile la fenol, iar păsările la clorura de sodiu.
  acţiunea unui medicament este influenţată de sex.

 şobolanii masculi metabolizează mai repede unele medicamente, efectul fiind de mai
scurtă durată decât la femele (barbiturice, unii alcaloizi); sulfatul de stricnină (2mg/
Kgc) a produs moartea la 82% şobolani femele şi numai 30% la şobolani masculi. La
doza de 1,5 mg/ Kc mor 68% femele şi nici un mascul.

 În ceea ce priveşte vârsta, doza/ Kgc poate fi ceva mai mare la animalele tinere în raport cu
adulţii aceleiaşi specii

 animalele tinere manifestă uneori o sensibilitate crescută faţă de unele substanţe

(morfină).

 În alte cazuri pot manifesta rezistenţă, cum se întâmplă în cazul porcilor

tineri, care au rezistenţă faţă de barbiturice.

 doza la animalele în vârstă scade comparativ cu cele adulte, datorită unor modificări
care survin în metabolism, eliminare etc. De exemplu, doza la un cal adult (400 Kg)
este egală cu 1, pe când, la aceeaşi greutate, la un individ în vârstă, doza este de 2/3,
iar la un mânz de 100 Kg, doza este de 2/5.

Tabelul II. Stabilirea dozelor la animale funcţie de vârstă

Specia şi vârsta Doza

- oi şi capre > 2 ani 1D

- oi şi capre 1-2 ani ½D

- miei şi iezi de la 6-12 luni 1/ 4 D

- porci > 1 ½ ani 1D

- porci 8-18 luni ½D

- tineret 4-9 luni 1/ 4 D

Specia şi vârsta Doza

- cabaline de 3-12 ani 1D

- cabaline de 15-20 ani 3/ 4 D

- cabaline de 20-25 ani ½D

- cabaline de 2 ani ½D

- mânji de 1 an 1/ 12 D

- mânji de 2-6 luni 1/ 24 D

- rumegătoare mari de 3-8 ani 1D

- rumegătoare mari de 10-15 ani 3/ 4 D

- rumegătoare mari de 15-20 ani ½D

- viţei 4-8 luni 1/8 D

- viţei 1-4 luni 1/ 16D

 modul de hrănire al animalelor, modul de exploatare, durata bolii etc.

 Animalele bolnave şi epuizate sunt mai sensibile la efectul substanţelor medicamentoase, iar
dozele pentru acestea vor fi cu atât mai mari cu cât boala este mai gravă
 PARTICULARITĂŢI ALE ADMINISTRĂRII MEDICAMENTELOR LA DIFERITE SPECII DE ANIMALE

CÂINI

 Căi de administrare:

 pe cale orală- în mâncare

 injectabil:

 i.v

 s.c

 i.m. (datorită densităţii musculare crescute – foarte dureroase pentru

volume > 4-5 mL)

 dermic

Particularităţi ale metabolizării:

 lipsa acetilării aminelor aromatice → atenţie la administrarea sulfamidelor

 administrarea de sulfamide, sulfasalazină, mesalazină → keratoconjunctivită

 tetraciclina afectează dentiţia dacă este administrată la pui sau la căţelele gestante

 AINS- provoacă ulcer dacă sunt administrate în doze mari şi asociate şi cu corticoterapie

 Paracetamolul provoacă afectare hepatică

 Fenotiazinele (acepromazina)- la unele rase dau excitaţie paradoxală

 Xilazina poate cauza vomă la unele specii (Basset, Setter irlandez)

 După administrarea ivermectinei la câinii din rasa Collie pot să apară frecvent efecte
secundare

 Ciprofloxacina nu se administrează la animale < 8 luni

 Unele substanţe auxiliare pot declanşa şoc anafilactic

PISICI

 pisicile trebuie cântărite pentru stabilirea cu exactitate a dozei

 Căi de administrare:

 pe cale orală: în mâncare

 injectabil:
  i.v

 s.c

 i.m. (foarte dureroase pentru volume > 2 mL; volumele mari trebuie administrate în
locuri diferite; nu se administrează mai mult de 15-20 mL la o singură injectare)

 dermic

Particularităţi ale metabolizării:

 au deficit de activitate a glucuroniltransferazei microzomale hepatice → nu se administrează

compuşi organofosforici, acid acetilsalicilic, cloramfenicol, fenitoină, griseofulvină

 nu se administrează paracetamol → anemie cu methemoglobinemie

 unele dezinfectante (iod, benzoat de benzil, fenol, crezol) sunt toxice

 analgezicele opioide → excitaţie violentă

 xilazina → emeză

 aminoglicozidele → ototoxicitate

 tetraciclinele → pătarea dinţilor dacă sunt administrate la pui înainte de erupţia dentară sau
la pisicile gestante

PĂSĂRI:

 Căi de administrare:

 pe cale orală: în apa de băut (atenţie sporită pentru igiena dispozitivelor pentru apa
de băut, este necesară estimarea volumului de apă necesar), în mâncare

 injectabil: - cea mai exactă metodă

 se efectuează în pulpă sau piept

Particularităţi ale administrării:

 se administrează în special antimicrobiene şi antiparazitare; numai substanţele solubile în

apă se pretează pentru administrarea în apa de băut

 necesitatea respectării programelor naţionale de profilaxie

 unele antibiotice se pot administra ca promotori de creştere

 timpi de aşteptare: carne şi organe- 28 zile; ouă - 7 zile

 multe antibiotice sunt contraindicate la păsările de la care se obţin ouă pentru consumul
uman
BOVINE

 Căi de administrare:

 pe cale orală: în mâncare, în apa de băut

 injectabil:

 i.v

 s.c

 i.m. (nu se administrează mai mult de 20 mL la o injectare într-un singur loc)

 nu se administrează in bolus la animale < 3 luni

Particularităţi ale administrării:

 absorbţia este influenţată de:

 volumul şi pH-ul conţinutului rumenului

 procesul de metabolizare a medicamentului de către flora microbiană din rumen

 interzise:

 cloramfenicol → anemie hemolitică la om

 stilben → cancerigen la om

 respectarea timpilor de aşteptare: carne- 28 zile; lapte- 7 zile

 se recomandă renunţarea la administrarea antibioticelor pe cale orală la bovine datorită

afectării florei din rumen → probleme digestive → afectarea apetitului şi a producţiei de
lapte

 administrarea rapidă i.v. a tetraciclinei → colaps

OVINE

 Căi de administrare:

 se pot prescrie medicamente pentru administrarea în grup sau individual

 pe cale orală: în mâncare, în apa de băut

 injectabil:

 i.v

 s.c
  i.m. (nu se administrează mai mult de 20 mL la o injectare într-un singur loc)

 pentru administrarea injectabilă este necesară respectarea locului indicat de către

producător.

 administrarea in bolus este permisă la animale mai mari de 5 săptămâni, de către

persoane calificate

Particularităţi ale administrării:

absorbţia este influenţată de:

 volumul şi pH-ul conţinutului rumenului

 medicamentele metabolizate prin reacţii oxidative microzomale hepatice – se metabolizează

mai rapid decât la cai şi porci

 respectare timpilor de aşteptare:

 carne- 28 zile;

 lapte- 7 zile

CABALINE

 Căi de administrare:

- se prescriu medicamente pentru administrare individuală

 pe cale orală: antihelmintice, antibiotice, antiinflamatoare nesteroidiene (se

administrează în hrană sau sub formă de pastă)

 injectabil:

 i.v

 s.c

 i.m. (nu se administrează mai mult de 30 mL la o injectare într-un singur loc)

 intraaricular (atenţie la asepsie)

 prin nebulizare

 aplicare topică

Particularităţi ale administrării:

 antibioterapia poate afecta fermentaţia bacteriană de la nivelul colonului şi cecului

 se evită lincosamida şi macrolidele, cu excepţia eritromicinei estolat

  nu se administrează fluorochinolone (afectează cartilajele)

 gentamicina se administrează cu precauţie la caii deshidrataţi sau cei cu funcţia renală

afectată

 administrarea de tilozină, tiamulin sau momensin poate fi fatală, din cauza metabolizării
hepatice lente

 antiinflamatoarele nesteroidiene- se administrează cel mai frecvent (fenilbutazona trebuie

administrată cu precauţie); de elecţie- carprofen

 opioidele au efect excitator

SUINE

 Căi de administrare:

 se pot prescrie medicamente pentru administrarea în grup (în apa de băut) sau individual

 injectabil:

 i.v

 s.c

 i.m.

 i.p. (necesită personal autorizat)

 Particularităţi ale administrării:

 procainbenzilpenicilina → tremor
COMPATIBILITATE si INCOMPATIBILITATE

REMEDII:

 Definitie: toate mijloacele capabile sa actioneze favorabil asupra organismului, producand

vindecarea sau prevenirea unei boli.

 Clasificare:

 remedii fizice

 remedii psihice

 remedii chimice: asocieri de substante bioactive si nu numai, administrate bolnavului pe

diferite cai (generala – sistemica, locala – topica) = medicamente, forme farmaceutice

MEDICAMENT

 agent terapeutic = orice substanta sau amestec de substante utilizate pentru tratarea,
ameliorarea sau prevenirea unei boli sau a tulburarilor functionale la om sau animale.

 OMS: “orice substanta sau asociere de substante care modifica un proces fiziologic sau
patologic, în beneficiul celui care-l foloseste”.

 OMS: “orice substanta sau combinatie de substante care poate fi administrata la om sau
animale în vederea stabilirii unui diagnostic sau a restaurarii, corectarii sau modificarii
functiilor fiziologice”.

 Medicament = reflecta cu pregnanta importanta dictonului “primum non nocere“.

 Legea 95/2006, Titlul XVII: “orice substanta sau combinatie de substante prezentate ca avand
proprietati pentru tratarea sau prevenirea bolilor la om si care poate fi folosita sau
administrata, fie pentru restabilirea, corectarea sau modificarea functiilor fiziologice, fie
pentru stabilirea unui diagnostic medical”.

MATERII PRIME

 Clasificare :

• substante active/medicamentoase = au o actiune determinata asupra organismului (actiune

farmacologica/efect terapeutic)

• substante auxiliare = inerte din punct de vedere farmacologic (fara actiune terapeutica),
avand rolul de a transforma substanta medicamentoasa în forma farmaceutica si a o
transporta la locul de actiune

• materiale si recipiente de conditionare – ambalare = servesc la închiderea formei

farmaceutice într-un recipient, asigurand astfel protectia, stabilitatea si eficacitatea, pana la
momentul utilizarii, facilitatea de administrare si informare asupra medicamentului.
Efect terapeutic: (sin. actiune terapeutica, efect farmacodinamic, eficacitate) = este consecinta
interactiunii dintre medicament si materia vie, cu producerea unui stimul, ce initiaza un efect
biologic.

 Doza (< lat. dosis – portie, priza, doza) = cantitatea de medicament administrata unui bolnav
o singura data sau pe unitatea de timp (de mai multe ori pe zi) pentru a produce un efect
terapeutic.

 Posologia (< gr. pos = cum + logos = stiinta) = cantitatea totala dintr-un medicament,
estimata în functie de varsta si greutatea bolnavului, administrata o data sau, de obicei, de
mai multe ori, în timpul tratamentului unei boli.

 Factorii de care depinde stabilirea posologiei:

• caracteristicile bolnavului: varsta, sex, greutate, particularitati fiziologice

• natura bolii

• calea de administrare

• forma farmaceutica

• dozele de medicament

• absorbtia, biotransformarea si eliminarea medicamentului

• factori particulari dependenti de bolnav: idiosincrazie, toleranta, dependenta de

medicament.

 Modul de intrebuintare: o serie de indicatii de administrare pentru un medicament, care se

stabilesc în functie de urmatorii factori:

• doza de medicament

• calea de administrare

• “timing-ul’” si ritmul administrarilor

• dieta pe care trebuie sa o urmeze bolnavul etc.

Tipuri de terapie

1. Farmacoterapie

2. Dietoterapie

3. Crenoterapie

4. Fizioterapie

5. Radioterapie

6. Radiumterapie
 7. Igienoterapie

8. Psihoterapie

9. Ergoterapie

10. Terapia chirurgicala

11. Acupunctura

12. Presopunctura

CLASIFICAREA MEDICAMENTELOR

1. conceptia terapeutica:

 medicamente alopate:

- < gr. allos = altul + pathos = boala

- conceptia lui Hipocrate: “contraria contrariis curantur”

- se bazeaza pe:

- cunoasterea proprietatilor fizico-chimice ale substantelor

- relatia farmacologica doza-efect

- experimente biologice

- observatie clinica

- cuprinde si alte 4 metode:

- Fitoterapia

- Aromoterapia

- Opoterapia

- Apiterapia

 medicamente homeopate:

- < gr. homoios = asemanator + pathos = boala

- principiul lui Hipocrate: “similia similibus curantur”

- tratament individualizat

- doze infinitezimale
  placebo:

- < lat. placere = a placea

- produs lipsit de efecte farmacodinamice obiective, care au uneori eficacitate terapeutica

datorita sugestiei.

- placebo pur

- placebo impur

2. originea, natura si compozitia materiilor prime

 Medicamente definite chimic:

- contin una sau mai multe substante active de natura minerala, biologica, de semisinteza sau
sinteza, cu constante fizice si proprietati chimice caracteristice

 Medicamente nedefinite chimic:

- au compozitie complexa, contin amestecuri cu caracteristici variabile, dupa origine si modul

de obtinere

3. Toxicitate

 Medicamente cu substante anodine

 Medicamente cu substante puternic active

 Medicamente cu substante stupefiante/psihotrope

4. forma farmaceutica
- starea fizica lichida, semisolida sau solida sub care se gasesc medicamentele (una sau mai multe
substante active si auxiliare ce au fost supuse unor procese tehnologice)

 Lichide: solutii, siropuri, tincturi, preparate injectabile/perfuzabile

 Semisolide: unguente

 Solide: supozitoare, pulberi, comprimate, comprimate cu cedare modificata, comprimate

efervescente, capsule

5. Repartizarea dozelor de substanta activa in forma farmaceutica

- forme farmaceutice unitare
- forme farmaceutice unitare fractionabile
- forme farmaceutice multidoza

6. Modul de prescriere si de eliberare:

  specialitati medicale

 OTC

7. Calea de administrare

 orala (enterala, bucala, digestiva, gastro-intestinala, uz intern)

 parenterala (IV, IM, SC…)

 transmucozala (mucoasa bucala, nazala, oculara, auriculara, pulmonara, rectala, vaginala,

uretrala)

 cutanata

8. Sistemul A.T.C.

A. Tract digestiv si metabolism

B. Sange si organe hematopoietice

C. Sistem cardiovascular

D. Preparate dermatologice

G. Aparat genito-urinar si hormoni sexuali

H. Preparate hormonale

J. Antiinfectioase sistemice

L. Imunomodulatoare

M. Sistem musculo-scheletic

N. Sistem nervos

P. Produse antiparazitare

R. Aparat respirator

S. Organe senzitive

V. Varia

9. Locul de actiune si eliberare a medicamentului

 Medicamente cu actiune locala (topica)

 Medicamente cu actiune generala (sistemica)

- eliberare conventionala

- eliberare modificata
 - eliberare accelerata

- eliberare incetinita:

- eliberare repetata

- eliberare controlata

- depot

- eliberare amanata

- eliberare la tinta:

- vectori de prima generatie

- vectori de a doua generatie

- vectori de a treia generatie

Sisteme cu eliberare controlată pentru administrare parenterală

Un sistem implantabil ideal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 să fie biostabil şi biocompatibil cu ţesuturile

 să fie netoxic şi necarcinogen

 să se poată îndepărta (în cazul celor nebiodegradabile)

 să elibereze substanţa medicamentoasă cu o viteză constantă, programată pe durata de timp

necesară tratamentului

 să prezinte o rezistenţă mecanică suficientă pentru a nu se deteriora la implantare sau în

cursul tratamentului.

 Sisteme implantabile controlate prin osmoză

- Sistemul Duros (Alza Corp.)

– pompă osmotică pentru eliberarea acetatului de leuprolid

– eliberarea substanţei are loc continuu, timp de 12 luni.

 Sisteme implantabile controlate prin difuziune

- Sistemul Norplant (Wyeth-Ayerst)

- sistem de tip rezervor: levonorgestrel încorporat într-un material plastic de uz medical.

- eliberarea substanţei - circa 5 ani.

 Sisteme controlate prin dizolvare

- Sistemul Zoladex (Astra Zeneca)

– implant subcutanat de tip matriţă ce conţine goserelin acetat

- produs biodegradabil steril

- eliberare continuă - 28 de zile.

- acetatul de goserelin este dispersat într-o matriţă constând dintr-un copolimer de acizi D, L-
lactic/glicolic.

 Sisteme bazate pe polimeri termosensibili

- Sistemul de eliberare Atrigel (Atrix Lab.)

- polimeri biodegradabili (acid polilactic-glicolic) dizolvaţi într-un solvent biocompatibil

Sisteme cu eliberare controlată pentru administrare oculară

Implante oftalmice:

 un rezervor cu substanţă activă

 înglobat într-o matriţă (sisteme matriceale insolubile sau biodegradabile) sau

 înconjurat de o membrană (sisteme rezervor)

Implanturi oftalmice insolubile

- Sistemul Ocusert

 Implanturile oftalmice insolubile de tip matriţă sunt denumite şi lentile de contact hidrofile
sau moi (suple).

 conţin substanţa activă dizolvată sau dispersată sub formă solidă într-un suport (matriţă), din
care cedarea are loc prin difuziune.

 Exemple: lentilele de contact suple Soflens (Bausch-Lomb) şi Bionite (Griffin Lab.), fabricate
pe bază de poli-(metacrilat de hidroxi-2-etil).

Implanturi oftalmice solubile

 polimeri naturali (derivaţi de colagen şi de chitozan)

 polimeri sintetici sau semisintetici (alcool polivinilic, copolimeri poliacrilamidă/acrilat de

etil/vinilpirolidonă/hidroxipropilceluloză).

 Insertul oftalmic solubil Lacrisert

 NODS – New Ophtalmic Drug Delivey System

SISTEME CU ELIBERARE LA ŢINTĂ A SUBSTANŢELOR MEDICAMENTOASE

Microparticule (microsfere, microcapsule)

 particule polimerice sferice, cu diametrul cuprins între 1-1000 µm, care conţin una sau mai
multe substanţe medicamentoase.

 microsfere: forme farmaceutice solide, constituite din particule omogene sau eterogene în
care substanţa activă este dizolvată sau dispersată într-o matriţă polimerică naturală sau de
sinteză

 microcapsule: forme farmaceutice solide, de tip rezervor, constituite din particulele

substanţei active, în stare lichidă sau solidă, acoperite cu un film polimeric, care reprezintă
peretele microcapsulei şi în compoziţia căruia intră unul sau mai mulţi polimeri naturali sau
sintetici.

 Substanţe medicamentoase: antibiotice, sulfamide, chimioterapice, antiinflamatoare

steroidiene şi nesteroidiene, antiastmatice, peptide, proteine, blocante ale canalelor de
calciu, beta-blocante, anticanceroase, vitamine liposolubile.

 Substanţe auxiliare:

 materiale de microîncapsulare

- substanţe biodegradabile: poliamide, poliesteri (polimeri ai acidului lactic, glicolic, copolimeri ai

acidului lactic şi glicolic, polimeri ai ε-caprolactonei, acidului hidroxi-butiric), polianhidride, poliesteri,
polizaharide (dextrani, chitozan, alginaţi, amidon, acid hialuronic, celuloză şi derivaţii săi), polipeptide
şi proteine (gelatină, albumine serice de origine umană sau animală)

- substanţe nebiodegradabile: copolimeri ai silicoanelor (dimetilsiloxan, metilvinilsiloxan), nylon

 Substanţe adjuvante:

- plastifianţi

- In mediul neapos: ulei de ricin, monogliceride acetilate, esteri ai acidului sebacic, esteri ai
acidului ftalic, siliconi, etc

- In mediul apos: glicerină, propilenglicol, PEG-uri, etc

- agenţi tensioactivi

Nanoparticule (nanosfere, nanocapsule)

 particule coloidale mici

 preparate din polimeri biodegradabili şi nebiodegradabili.

 nanosfere – sisteme matriceale, nanoparticule coloidale compacte, pline, fără cavităţi şi fără
pereţi distincţi, în care substanţa medicamentoasă este inclusă într-o matriţă de polimer, dar
 poate fi şi de natură proteică, cu dimensiuni intre 50-500 µm, de formă sferică, cu diametrul
de 0.2 µm

 nanocapsule – sisteme rezervor, formate dintr-un nucleu apos sau uleios înconjurat de o
membrană polimerică solidă.

SISTEME MATRIŢĂ/MATRICEALE

substanţa medicamentoasă este dizolvată sau dispersată uniform în excipienţi care au proprietatea
de a forma o matriţă (schelet) care asigură o cedare prelungită prin intermediul structurii şi
proprietăţilor sale. Contin:

 substanţele active

 agenţi formatori de matriţe (hidrofile, hidrofobe, inerte, dependente de pH,

minerale)

 excipienţi care să faciliteze fabricaţia (diluanţi, lianţi, lubrifianţi, glisanţi)

 agenţi care să modifice caracteristicile difuzionale

 agenţi de solubilizare sau sisteme-tampon

SISTEME REZERVOR

- depunerea pe un nucleu a unui înveliş care controlează eliberarea substanţei

medicamentoase.

- invelişul:

● un film sau o membrană polimerică: derivaţi de celuloză, copolimeri ai acidului metacrilic şi esteri
metacrilici gastrosolubili, enterosolubili sau cu dizolvare independentă de pH; poliamide

● materiale lipidice: ceara, ceara Carnauba, monostearat de glicerol, etc.

MEDICAMENT

una sau mai multe substante active

substante auxiliare

provin din materii prime de origine diferita

conditionare
Substante active/principii active/substante medicamentoase

 Definitie:

- materii prime de origine vegetala, minerala, animala, microbiologica, de semisinteza sau sinteza,
dotate cu proprietati preventive, de diagnostic sau curative fata de maladiile umane, utilizate
pentru prepararea de medicamente, ca forme farmaceutice, cu ajutorul substantelor auxiliare si a
materialelor de conditionare.

Originea substantelor active

1. origine biologica

- vegetala:

- plante intregi/parti de planta

- preparate pe baza de plante

- substante chimice definite izolate din plante

- animala

- microbiologica

2. origine minerala

3. semisinteza/sinteza

Substante auxiliare

 Definitie:

- materii prime, inerte din punct de vedere farmacologic, care intra in compozitia unui
medicament, in proportie diferita de cea a substantei active

- pot fi de origine: naturala, semisinteza, sinteza

- sunt destinate a aduce substanta activa intr-o forma farmaceutica apta a fi administrata
bolnavului

- au rolul de a transporta substanta la locul de actiune

SolvenT Vehicul Excipient - constituie partea esentiala in realizarea formei farmaceutice

Adjuvant Aditiv - asigura unele calitati ale formei farmaceutice si intervin in

prevenirea degradarii
Solvent
- < lat. solvo, -ere = a desface, a elibera
- substanta lichida utilizata la prepararea formelor farmaceutice lichide, in care substanta activa este
dispersata molecular, dizolvata, rezultand un sistem dispers omogen monofazic = solutie
- Ex: apa, alcool, glicerol, ulei floarea soarelui, PEG, PG

Vehicul

- < lat. vehiculum = vehicul, mijloc de transport

- substanta lichida utilizata la prepararea formelor farmaceutice lichide, in care substanta activa este
dispersata omogen sau eterogen = dizolvare totala, coloidala, emulsionare

- Ex: apa, alcool, glicerol, ulei vegetal, solutii uleioase, siropuri, mucilagii

Excipient

- < lat. excipio, -ere = a primi

- se utilizeaza la prepararea formelor farmaceutice semisolide si solide

- au rolul de a dilua substanta si de a permite transformarea ei intr-o forma farmaceutica

- se obtine un sistem dispers eterogen

- Ex: vaselina, lanolina, ceara, talc, amidon

Adjuvant

- < lat. adjuvo, -are = a da ajutor, a fi de folos

- faciliteaza procesul tehnologic

- usureaza administrarea medicamentului

- ajuta medicamentul sa-si exercite actiunea

- Ex: agenti solubilizanti, diluanti, dezagreganti

Aditiv

- < fr. aditif = adaugat

- amelioreaza proprietatile medicamentului

- Ex: stabilizanti (fizici, chimici, microbiologici), coloranti, edulcoranti, aromatizanti,

conservanti

 Caracteristici:

 Inertie fata de substanta activa

 Inertie fata de recipientul de conditionare

  Inertie fata de organism

 Functii:

 Realizarea formei farmaceutice

 Divizarea dozei de substanta medicamentoasa

 Asigurarea stabilitatii medicamentului

 Eliberarea substantei active in forma controlata

 Reducerea efectelor secundare

 Reducerea numarului de doze si facilitarea compliantei tratamentului

 Ameliorarea biodisponibilitatii

Materiale de conditionare

 Definitie: materii prime utilizate la fabricarea articolelor de conditionare primara si

secundara, folosite la inchiderea formei farmaceutice intr-un recipient care sa-i asigure:

- protectia

- stabilitate

- eficacitate

- facilitate la administrare

- identificare si informare asupra medicamentului

 Ex: recipiente, accesorii, ambalaje

Rolurile elementelor de conditionare:

 rol de protecţie - asigurarea integrităţii produsului este unul dintre cele mai importante
atribuţii ale ambalajului. Produsul trebuie protejat faţă de: factorii mecanici (şocuri,
deformări, în timpul manipulărilor de transport şi depozitare), factorii chimici (umiditate,
lumină, oxigen), contaminanţii microbiologici, alte impurificări. În acelaşi timp ambalajul nu
trebuie să cedeze medicamentului componenţii şi nici să nu absoarbă componenţi ai
formulării.

 rol funcţional - ambalajul trebuie să faciliteze distribuirea medicamentului şi utilizarea lui de

către pacient.

 rol de identificare şi informare - identificarea medicamentului reprezintă un element cheie în

utilizarea sa corespunzătoare. Recipientul trebuie să poarte în particular o etichetă, pentru o
identificare uşoară şi facilitarea administrării.

 rol de promovare a marketingului medicamentului - prezentarea atractivă a

medicamentului trebuie să fie în armonie cu caracterul nobil al medicamentului şi să inspire
o încredere suplimentară, sub aspect psihologic bolnavului, pentru a-l solicita. Prezentarea
ambalajului diferă în funcţie de felul medicamentului.

Condiţiile unui recipient ideal:

 să fie rezistent într-un domeniu larg de temperatură şi umiditate, la influenţa luminii şi la

îmbătrânire

 să posede o rezistenţă mecanică corespunzătoare

 să împiedice pătrunderea de gaze şi lichide

 să fie rezistent la microorganisme

 să fie netoxice şi neiritante

 să nu intre în nici o reacţie fizică sau chimică cu ceea ce conţin

 să fie comode la utilizare

 transparenţă şi rezistenţă termică (în cazul condiţionării soluţiilor injectabile)

Condiţionarea soluţiilor

 Pentru divizarea şi condiţionarea primară a soluţiilor şi siropurilor se utilizează flacoane de

sticlă incoloră sau colorată (brun) din clasa hidrolitică I, care se închid cu dop de plastomer
sau metal. Se pot folosi şi recipiente din plastomer rigid sau flexibil, opac sau transparent,
prevăzute cu sisteme de închidere prin înşurubare.

 Pentru calea orală se folosesc flacoane din sticlă cu pereţii netezi şi fund rotund sau oval, cu
capacităţi diferite: 10, 20, 30, 50, 100, 125, 150, 200, 300, 1000 g.
  Sunt însoţite de linguriţă sau mensură dozatoare (din material plastic)

 Pentru uz extern se recomandă recipiente de sticlă cu fund oval şi striuri longitudinale pe

pereţi, care pot fi uşor deosebite şi pe întuneric, cu ajutorul simţului tactil.

 Soluţiile administrate în picături (pe cale orală sau pe piele) se condiţionează în recipiente de
sticlă de capacitate mică (maxim 50 ml) cu fund rotund, hexagonal sau plat, însoţite de dop
picător intern sau extern.

 Preparatele solide (pulberi, granulate pentru siropuri) se condiţionează tot în recipiente de

sticlă, cu deschidere mai largă şi însoţite de aceleaşi accesorii.

 Pentru soluţiile cu vitamine se utilizează recipiente monodoză, sub formă de fiole cu două
capilare, care are următoarele avantaje :

 contacul conţinutului cu un singur material de condiţonare, inert : sticla

 etanşietate perfectă la agenţi externi

 repartizarea cu maşini industriale, cu randament mare de umplere (numai prin umplere

colectivă, sub vid)

Pentru condiţionarea primară a erinelor se utilizează recipiente pentru formele multidoză sau
unidoză:

 flacoane de sticlă incolore sau colorate brun, de capacitate mică, 5-10 ml, prevăzute cu dop
picător

 flacoane de sticlă sau polimer opac cu pulverizator

 flacoane cu soluţie şi pipetă nazală din plastomer pentru spălături

 fiolă – pipetă cu soluţie

 flacoane din sticlă sau plastomer cu racord picător

 flacon cu pulbere liofilizată şi vehicul cu soluţie pentru dizolvare ex tempore

 flacon nepresurizat care elimină o singură doză de erină, la o singură apăsare

 flacon presurizat (spray nazal)

 recipiente unidoză de 0.4-0.5 ml din plastomer transparent obţinute prin procedeul modern
de suflare-umplere-sigilare, automată la maşina Bottle-pack.

Pe etichetă pot fi scrise următoarele menţiuni: “Numai pentru uz nazal!”, “Nu

trebuie înghiţite!”, iar la preparatele decongestive nazale: “De evitat utilizarea prelungită sau
excesivă!”, “De evitat utilizarea la copii foarte mici fără avizul medicului!”
 Preparatele injectabile se condiţionează în fiole sau flacoane din sticlă care asigură
stabilitatea şi sterilitatea preparatelor.

 Condiţii de calitate pentru fiole:

 să aibă formă şi capacitate corespunzătoare, să fie uniforme şi cu capilarul bine centrat

 să fie incolore sau cu foarte slabe nuanţe verzui sau uniform colorate (în brun)

 să fie perfect centrate pentru a avea stabilitate

 să prezinte rezistenţă hidrolitică la sterilizare

 să aibă o stabilitate chimică corespunzătoare

 lipsă: calciu, plumb, zinc

 Stas-ul 80-74 prevede trei tipuri de fiole:

 Tip A, cu două variante: închisă şi deschisă – prezintă formă cilindrică, cu fund plat şi o tijă
mai îngustă, care se prelungeşte la un capăt

 Tip B, sunt tot cilindrice, dar cu fundul emisferic, ceea ce permite o bună aspirare a lichidului
cu ajutorul seringii

 Tip C este reprezentat de fiole efilate la ambele capete

 Capacitatea fiolelor este de 0.5-50 ml.

 Flacoanele multidoze sunt recipiente de sticlă mici, prevăzute cu dop de cauciuc, fixat
ermetic cu ajutorul unei capsule metalice de aluminiu, care asigură protecţia. Au capacitate
de 1-5-20 ml, rareori 50 ml. Sunt utilizate pentru condiţionarea medicamentelor injectabile
sub formă de pulberi liofilizabile (antibiotice, preparate opoterapice), comprimate pentru
soluţii sau suspensii injectabile, care se prepară ex tempore sau chiar a preparatelor
injectabile multidoze sub formă de soluţii.

 În mod obişnuit, signarea fiolelor se realizează pe fiolele goale, după ce au fost spălate şi
uscate, odată cu sterilizarea lor, pentru a asigura condiţionarea exactă a medicamentelor
injectabile.

 Aplicarea etichetei pe flacoane se execută în final, deoarece etichetele se pot deslipi şi

deteriora la sterilizare.

 Fiolele şi flacoanele se ambalează în cutii de carton, de diferite mărimi. In interiorul lor se

află compartimente ondulate cu jgheaburi în formă de U sau sistem grătar (din carton sau
material plastic) pentru a le feri de spargere.

 Eticheta ambalajului cuprinde: numele întreprinderii producătoare, denumirea şi formula

preparatului, concentraţia, numărul de fiole, data preparării, data expirării, modul de
administrare, marca fabricii.
Seringi autoinjectabile se utilizează cu scopul de a facilita manipulările în momentul injectării; sunt
livrate în anbalaj steril, gata de utilizare, cu lichide de injectat în ambalaj etanş. Pot fi din material
plastic şi nu necesită piston sau pot fi din sticlă, dar cu piston din cauciuc. Sunt livrate cu acul fixat
de seringă sau ambalat separat

 Pentru preparatele perfuzabile, sânge uman conservat şi derivatele de sânge se utilizează

recipiente din sticlă şi din plastomeri suple sau rigide.

 Pentru recipientele din sticlă se indică sticla de tip I şi II. Se utilizează flacoane de sticlă
denumite “tip sânge” gradate sau nu în două sensuri, cu pereţii groşi, rezistenţi, care se
închid cu dopuri de cauciuc şi capsule metalice din aluminiu, prin înşurubare.

 Flacoane şi saci (pungi) din plastomeri – reprezintă o condiţionare modernă a soluţiilor

perfuzabile datorită faptului că sunt uşoare, incasabile, pot fi uşor transportate şi stocate şi
se folosesc o singură dată. Pot avea diferite capacităţi: 125, 250, 500, 1000 şi 2000 ml.

Condiţionarea unguentelor

Se utilizează diferite tipuri de recipiente, fabricate din materiale şi de forme variate:

 cutii şi borcane din sticlă, porţelan alb sau plastomeri – mai ales in farmacie pentru
condiţionarea unguentelor şi mai mult pentru domeniul cosmetic şi nu pentru unguentele
dermatologice

 tuburi metalice din staniu (mai rar) sau aluminiu, sunt deschise la baza lor pentru umplere, se
închid prin pliere şi ştantare. Sunt acoperite în interior cu un strat protector de oxid de
aluminiu; se vernisează cu un strat de lac sau cu răşini epoxidice inerte, la inetrior. Tuburile
pentru unguentele dermatologice au o capacitate de 5-75 g, cele pentru administrare
oftalmică au capacitate mică, de 3-5 g.

 tuburi din plastomeri , flexibile. Sunt destinate mai ales pentru cremele cosmetice

 saşete unidoză din aluminiu, hârtie, plastomeri sau complecşi – au capacitate de 1-5 g şi sunt
de unică folosinţă; sunt utilizate pentru unguente, geluri, creme, unguente transdermice

 capsule gelatinoase moi – sunt rezervate pentru unguentele vaginale, rectale şi oftalmice
unidoză

 flacoane presurizate cu gaz comprimat – unguentul este închis într-un container deformabil,
deci fără a fi în contact direct cu gazul; după emisia din flacon şi evaporarea gazului propulsor
pe piele rămâne o peliculă fină de gel.

Condiţionarea supozitoarelor

În industrie se utilizează două procedee de condiţionare primară:

  procedeul mai vechi discontinuu – după răcire şi solidificare supozitoarele sunt scoase din
formele metalice şi apoi introduse individual în benzi (strips) formate din filme de celofan sau
aluminiu, acoperite cu un lac termocolant sau din polietilenă

 procedeul în flux continuu – amestecul fluid ce conţine masa de supozitoare este divizat
direct în alveolele preformate (blisters), constituite din plastomeri termoformabili ca:
polietilena, policlorura de vinil, acetat de celuloză.

 Blisterele sau benzile cu supozitoare sunt imprimate cu data de fabricare şi codul şarjei. Se
efectuează crestături pe traseul cărora va avea loc ruperea ambalajului în vederea scoaterii
supozitorului cât şi perforaţii, care să permită separarea supozitoarelor între ele. Acestea
sunt apoi divizate în număr de 3, 6 sau 10 plachete şi introduse împreună cu prospectul
produsului în cutii de carton inscripţionate specific şi eventual, cu accesorii de aplicare. Se
pot scrie diferite recomandări suplimentare: A se păstra la rece!, Numai pentru uz rectal!,
Numai pentru uz vaginal!.

Condiţionarea pulberilor

 Pulberile nedivizate se condiţionează în pungi de hârtie pergaminată, folii de plastic sau

aluminiu, flacoane de sticlă sau cutii metalice inoxidabile şi apoi ambalate în cutii de
carton.

 Pulberile divizate se condiţionează în plicuri termosudabile, realizate din hârtie, folii de

plastic sau aluminiu, care asigură o bună conservare cât şi o uşoară distribuire şi transport.

Condiţionarea comprimatelor

 Comprimatele se condiţionează în diferite învelişuri şi recipiente, fie în vrac, fie individual.

Pentru recipiente şi ambalaje se utilizează materiale variate: hârtie, carton, sticlă, plastomeri,
metal: aluminiu şi staniol, singure sau asociate în complcşi.

 Există 2 tipuri principale de condiţionare a comprimatelor:

1. condiţionare multidoze: comprimatele sunt introduse în recipiente de sticlă, plastomer, metal sau
pungi de hârtie:

 - pungi de hârtie sau cerate

 - saşete din hârtie sau aluminiu

 - cutii, tuburi de sticlă incolore sau colorate în brun

 - cutii din plastomer opac

 - tuburi de aluminiu

 În aceste recipiente, comprimatele sunt imobilizate cu ajutorul unui tampon de vată sau un
resort din plastomer, pentru a evita şocurile mecanice şi frecarea în timpul transportului.
2. condiţionare unidoză: asigură protecţia individuală a fiecărui comprimat şi permite identificarea
fiecărei doze, până în momentul administrării, datorită inscripţionării de pe ambalaj. Aceste ambalaje
sunt cele mai moderne şi evită contaminarea microbiană, fiecare comprimat fiind izolat în ambalaj.

 Se utilizează, în principal, două tipuri de condiţionare unidoză:

 - folii de tip blistere (obţinute prin termoformare), cu alveole (godeuri), pe bază de: aluminiu,
staniol, hârtie, plastomeri sau complecşi.

 - fâşii, folii de tip benzi – obţinute prin termosudare, din hârtie cerată, plastomeri sau hârtie

 Condiţionarea individuală a comprimatelor în folii (tehnica blister) prezintă avantajul

economisirii de material, timp şi personal şi o garantare a integrităţii comprimatelor în timpul
transportului. Cutiile şi foliile se ambalează în cutii de carton inscripţionate.

 O atenţie deosebită se acordă comprimatelor efervescente a căror ambalare necesită

recipiente etanş, la care se adaugă substanţe absorbante – silicagel.

 Pentru a evita deteriorarea comprimatelor în timpul transportului, dopurile flacoanelor

prezintă spirale din material plastic care nu permit rostogolirea acestora. Pe ambalaje se
aplică eticheta.

 Cutiile de carton se grupează în pachete, pe care se aplică eticheta corespunzătoare.

SUBSTANTA ACTIVA - SUBSTANTA AUXILIARA - MATERIAL DE CONDITIONARE

INCOMPATIBILITATE – ASCUNSA / MANIFESTATA

 Incompatibilitate = interactiunile dintre componentele individuale, ivite in cursul:

- fabricarii

- conditionarii

- depozitarii

 manifestata – duce la modificari perceptibile pe cale senzoriala

 ascunsa – se identifica prin metode analitice sau prin teste “in vitro”

 incompatibilitati -> reducerea calitatii

Clasificare:- incompatibilitati farmaceutice

 incompatibilitati terapeutice
  Incompatibilitati /interactiuni farmaceutice

- modificari fizico-chimice biologice, care au loc inainte de administrarea in organism, intre:

- materiile prime

- materii prime – factori externi

Interactiuni fizico-chimice:

- duc la preparate neomogene, din care este dificila preluarea corecta a dozelor terapeutice

- sunt favorizate de o serie de factori: lumina, temperatura, aer, mediu acid/alcalin

Exemple: - nemiscibilitatea

- insolubilitatea

- salefiere

- distributia substantelor active si auxiliare intre diferite faze ale unui sistem dispers si
concentrarea la interfete

- complexare

- sarcini electrice

- substantele auxiliare din materialele de conditionare

Fenomenele cele mai întâlnite, variabile în funcţie de natura materialelor de ambalaj, care pot
constitui sursa unor incompatibilităti, determinând apariţia unor neechivalenţe terapeutice la
produşi identici sunt:

 fenomenele de sorbţie a substanţei medicamentoase până la o anumită stare de echilibru,

de suprafaţa recipientului cu repercusiuni asupra conţinutului în principii active şi riscuri de
degradare a preparatului farmaceutic

 fenomenele de desorbţie a componenţilor chimici ai recipientelor sau ambalajului,

medicamentelor conţinute

 fenomenele de permeabilitate din atmosferă în interiorul conţinutului recipientului sau

invers din interior spre exterior

 fotodegradarea sau modificarea procesului de polimerizare şi îmbătrânire a materialelor

plastice în prezenţa medicamentelor sau a factorilor externi.

 Incompatibilitati /
  interactiuni terapeutice

 Apar cand un medicament contine:

- substante cu actiune competitiva

- actiunea unui component afecteaza actiunea altui component

Clasificare:

 interactiuni farmacocinetice → modificari ale absorbtiei, distributiei, biotransformarii si

eliminarii

 interactiuni farmacodinamice → antreneaza actiunile sau efectele medicamentelor in

organism

Interactiuni farmacocinetice

 Interactiuni la nivelul procesului de absorbtie:

 - modificari pH sucului gastric si intestinal

- formare de complecsi

- metabolizarea unor medicamente de catre mucoasa gastrointestinala sau de catre flora

microbiana

- sindroame de malabsorbtie

- modificarea motilitatii gastrointestinale

 Interactiuni la nivelul procesului de distributie:

- modificarea fluxului sanguin hepatic – ex: propranolol - lidocaina

- deplasarea de pe proteinele plamatice – ex. Sulfamide antibact – anticoagulante orale

 Interactiuni asupra metabolizarii:

- inhibitiei enzimatice

- inductiei enzimatice

 Inhibitie enzimatica

 Medicamentele inhiba enzimele metabolizante (enzimele microzomale hepatice)

 scade clearance-ul hepatic

↓
 creste concentratia plamatica

 creste efectul farmacologic

 cresc riscurile toxice

Ex: Cimetidina, Fenilbutazona, Eritromicina, Ketoconazolul → scad procesele de metabolizare a

anticoagulantelor orale, sulfamidelor antidiabetice

 Inductie enzimatica

 Medicamentele/chimicale, aditivi alimentari, benzopirenul din fumul de tigara induc

enzimele metabolizante (enzimele microzomale hepatice)

 creste clearance-ul hepatic

 scade concentratia plamatica

 scade efectul farmacologic

 Ex: barbiturice (fenobarbitalul) → scad efectul:

- anticoagulante orale

- antidepresive triciclice

- doxiciclina

- contraceptive orale

- fenotiazine neuroleptice

 Interactiuni asupra excretiei urinare:

- filtrarea glomerulara

- secretia tubulara

- reabsorbtia tubulara
Ex:

 Alcalinizante ale urinii – scad eliminarea: amfetaminei, metadonei

 - cresc eliminarea: fenobarbitalului, salicilati

 Probenicid - scade eliminarea: fenilbutazona, penicilina, salicilati

 Diureticele – cresc eliminarea

Interactiuni farmacodinamice

 Sinergism = substantele active actioneaza in acelasi sens

 de aditie = substantele active asociate actioneaza pe acelasi tip de receptori

 de potentare = substantele active asociate actioneaza pe receptori diferiti

 - dorit

 - evitat

 Antagonism = substantele active actioneaza in sensuri opuse

 partial = scaderea actiunii farmacodinamice

 total = anularea sau chiar inversarea actiunii farmacodinamice

 - dorit

 - evitat

 antidiabetice – diuretice tiazide/glucocorticoizi → efect hipoglicemiant scazut

 bactericide (peniciline) – bacteriostatice (tetracicline) → efect bactericid scazut

 anticoagulante – AAS → hemoragii, sangerari digestive

 tranchilizante/neuroleptice – alte deprimante SNC (hipnotice, alcool) → sedare excesiva,

coma

 sulfamide antidiabetice – beta-adrenolitice → hipoglicemie, coma hipoglicemica

 antihipertensive si/sau diuretice – AINS → efect hipotensiv scazut

 antiaritmice – diuretice hipokaliemiante → efect antiaritmic scazut

 glicozizi cardiotonici - diuretice hipokaliemiante → toxicitate crescuta

  analgezice – antipiretice pirazolone – sulfonamide antidiabetice → agranulocitoza, risc
crescut de efect letal

 antagonisti de calciu – beta-blocante → bradicardie crescuta, bloc cardiac

 tetracicline – antiacide → scad efectul antibioticului

 diazepam – contraceptive orale → scade efectul contraceptiv

 amoxicilina - contraceptive orale → scade efectul contraceptiv

 acid ascorbic – anticoagulante orale → scade efectul anticoagulantelor

 AAS – antiacide → scade efectul AAS

 AAS – antihipertensive → scade efectul antihipertensivelor

Interactiuni medicamente – bauturi alcoolice/alimente

 Interactiuni medicamente – bauturi alcoolice

 interactiuni datorate aditiei sau potentarii efectelor alcoolului si cele ale diferitelor
deprimante centrale (sedative, tranchilizante, hipnotice, neuroleptice, opioide) ca si
substante din grupe care au efecte secundare sedative.

 scaderea performantelor psihomotorii

 reactii disulfiram – alcool: - alcoolici

- sulfamide antidiabetice

- metronidazol

- furazolidon

- griseofulvina

- cefalosporine

 reactii hipoglicemice – sulfamide antidiabetice

 inhibitia unor enzime metabolizante – anticoagulante orale – risc de hemoragii

 inductoare enzimetice – paracetamol – creste hepatotoxicitatea

Interactiuni medicamente – alimente

1. Medicamente ce trebuie administrate dimineata, cu cel putin 30 de minute inainte de masa

 Pansamente gastrice

 Hepatoprotectoare

 Purgative

 Antihelmintice

 Diuretice

2. Medicamente ce trebuie administrate in afara meselor (1 ora inainte de masa sau 3 ore dupa)

 Ampicilina, Eritromicina, Penicilamina, Penicilina V, Tetraciclinele (exceptie doxiciclina),

Norfloxacina, Cloramfenicol

 Analgezice

 Preparate cu hormoni tiroidieni

 Anticonvulsivante

 Anticoagulante

 Antianemice

 Antihistaminice

 Antitusive

 Bronhodilatatoare

 Sedative

 Tranchilizante

 Vasodilatatoare

 Vitamine

3. Medicamente administrate cu 20-45 minute inainte de masa

 Anorexigene (30-45 minute)

 Antispastice (20-30 minute)

 Fenobarbital

 Stimulatoare ale secretiei gastrice (15-20 minute)

 Sulfamide hipoglicemiante
4. Medicamente administrate in timpul meselor sau imediat dupa masa, cu alimente (inclusiv
lapte)

 Substituienti ai secretiei gastrice (acid clorhidric, pepsina)

 AAS

 Antiinflamatoare

 Biguanide

 Carbamazepina

 Digitalice orale

 Fier

 Griseofulvina

 Hidroclorotiazida

 Hidrocortizon

 Indometacin

 Izotretinoin

 Lovastatina

 Metronidazol

 Metoprolol, Propranolol

 Nifedipin

 Nitrofurantoin

 Prednison, Prednisolon

 Salazopirina

 Spironolocatona

 Teofilina

 Verapamil

5. Medicamente administrate la 30 minute - 2 ore dupa masa

 Antiacide

 Coleretice

 Colecistochinetice
  Hipocolesterolemiante (1.5-2 ore)

6. Medicamente care nu se administreaza asociate cu lapte sau produse lactate

 Bisacodil

 Clorura de potasiu

 Tetracicline

7. Medicamente care nu se asociaza cu sucuri de fructe (grapefruit): antiaritmice, antidepresive,

anticonceptionale, antivirale, imunosupresoare, medicamentele folosite pentru scaderea
colesterolului din sange

8. Sunatoarea: scade efectul medicamentelor tonicardiace, antiasmatice, antiulceroase,

imunodepresive, contraceptive orale, cand este administrate concomitent cu acestea. In momentul
in care se intrerupe administrarea de sunatoare, efectul acestor medicamente poate creste foarte
mult.

9. Gratarul: carnea pregatita la gratar (pe carbuni) poate genera unele substante inductoare
enzimatice, capabile sa favorizeze metabolizarea si eliminarea rapida din organism a unor
medicamente, precum cele antiastmatice (aminofilina, teofilina), a unor analgezice (paracetamol),
antiaritmice (propranolol), anxiolitice sedative (diazepam)

Recomandari

1. Alimente cu continut scazut in sodiu – indicate in hipertensiunea arteriala, insuficienta cardiaca,

hiperhidratare:

- cartofi, fasole, macaroane, fructe si legume proaspete, galbenus de ou, gem, miere

2. Alimente bogate in sodiu – de evitat in hipertensiunea arteriala, insuficienta cardiaca:

- bere, unt, fast-foods, conserve, ketchup, branzeturi, chipsuri, muraturi, spaghete, snacks, masline
verzi, fulgi cereale

3. Alimente bogate in calciu – recomandate copiilor, in hipocalcemie, dupa menopauza:

- lapte, oua, broccoli, branzeturi si alte produse din lapte, spanac, sardine, somon, stridii, tofu

4. Alimente bogate in potasiu – in tratamentul cu diuretice ce elimina potasiul:

- nectarine, portocale, mango, kiwi, ciuperci, lapte, piersici, grapefruit, avocado, papaya, unt
de arahide, prune, fructe uscate, smochine, curmale, sare cu K, struguri, nuci, seminte
floarea soarelui, banane, broccoli, cartofi, fasole, morcovi, spanac
5. Alimente bogate in fier – in anemii feriprive:

- cereale, paine neagra, germeni de grau, legume cu frunze verzi, fasole si mazare uscata, stridii,
broccoli, pepene verde, fructe uscate, prune, curmale, seminte floarea soarelui, lapte de soia, tofu,
organe (ficat, inima, rinichi), sfecla de zahar

6. Alimente ce contin tiramina in cantitate medie – se consuma cu moderatie in tratamentul cu

inhibitori IMAO:

- banane, fasole, zmeura, produse din varza acra, bere fara alcool, branza (exceptie crema de
branza si branza cottage), smochine uscate, preparate din carne (carnati, ficat, pateu, salam),
struguri, prune, unt, cafea, ceai, drojdie de bere, produse fermentate din soia

7. Alimente ce contin tiramina in cantitate mare – de evitat in tratamentul cu inhibitori IMAO:

- avocado, iaurt, frisca, soia, alune, ciocolata, vin rosu sau alb